CONSTANTIN HLIHOR

GEOPOLITICA
DE LA CLASIC LA POSTMODERN

BUCUREŞTI 2011
2
3
4
 Cuprins

Introducere 7

Capitolul I
Evoluţia studiilor de geopolitică 11
1.1 Evoluţia teoriei şi studiilor de geopolitică 13
de la clasic la postmodern
1.1.1 Gândirea şi practica geopolitică în viziune clasică 14
1.1.2 De la clasic la postmodern în studiile de geopolitică 40
1.2 Cartografia şi propaganda geopolitică 54

Capitolul II
Geopolitica element al practicii politicii în relatiile internaţionale 63
2.1 Actorul-element cheie al evoluţiilor geopolitice 67
din politica internaţională
2.2 Dimensiunea spaţială şi comportamentul geopolitic 80
al actorilor în politica internaţională

Capitolul III
Paradigmele analizei geopolitice sau cum ne explicăm 121
opţiunile de comportament al actorilor în relaţiile internaţionale
3.1 Câteva consideraţiuni asupra metodelor de analiză 121
în geopolitica postmodernă
3.2 Balanţa de putere şi rivalitatea/cooperarea 127
în postmodern geopolitics
3.3 Interesul în rivalităţile geopolitice dintre 143
actorii mediului internaţional
3.4 Percepţia ca intrument în analiza geopolitică postmodernă 154
3.5 Influenţa Ideilor, Forţei şi a Valorilor fundamentale 175
asupra comportamentului geopolitic al actorilor
în politica internaţională

Capitolul IV
Analiza Geopolitica în Studiul Relatiilor Internaţionale 188
4.1 Metode geopolitice utilizate în analiza şi explicarea evoluţiilor 192
din politica internaţională
4.2 Etapele analizei geopolitice 201
4.3 Discursul geopolitic şi revendicarea hărţilor geopolitice 214

5
Capitolul V
Strategiile şi scenariile geopolitice „grile” de lectură sau instrumente 233
de (re)construcţie a politicii internaţionale la nivel local, regional şi
global?
5.1.Strategiile geopolitice ale actorilor în mediul internaţional 234
5.1.1 Apariţia şi evoluţia strategiei ca instrument de organizare şi 238
acţiune a actorilor în mediul international
5.1.2 Etape şi paşi în elaborarea strategiilor geopolitice 242
5.2 Rolul scenariului în geopolitica postmodernă 268

Încheiere 291

Indice de nume 293

6
 Introducere
Astăzi nu mai asistăm la o inflaţie a utilizării cuvântului geopolitica
aşa cum se întâmpla cu numai un deceniu în urmă. A fost substiutuit de un
altul care este omniprezent în media şi discursul public-globalizarea. Chiar
dacă în ultimii ani studiile de geopolitică au cunoscut o dezvoltare teoretică şi
practic-aplicativă deosebită nu înseamnă că nu mai avem nevoie de
continuarea reflecţiei teoretice şi metodologice asupra geopoliticii.
Dimpotrivă este necesară depăşirea unor teorii si axiome ale geopoliticii
clasice. Dacă în deceniile şapte şi opt geopolitica era văzută, cu puţine
nuanţări, la fel ca în perioada ei de maximă afirmare, ca o disciplină care
studiază impactul mediului fizico-geografic asupra politicii statelor, astăzi, o
abordare atât simplist şi determinist mecanicistă nu mai este posibilă. Anii
’80 şi ’90 ai veacului trecut au marcat o perioadă de autoreflecţie a
specialiştilor si analiştilor din această disciplină şi astfel că geopolitica a
făcut saltul către neoclasic (Critical geopolitics), devenind, prin noile sale
paradigme, una dintre disciplinele care studiază şi analizează un segment din
vastul cîmp al relaţiilor internaţionale contemporane.
Acest salt făcut în teoria geopoliticii nu inseamnă că lucrările de
geopolitică care se circumscriu în paradigma clasică au dispărut. Explicaţiile
determinist geografice ale evoluţiilor politice care au apărut în mediul
internaţional sau în politica marilor puteri după încheierea Războiului Rece
n-au fost abandonate şi chiar au făcut carieră, dacă ne-am referi doar la
lucrările semnate de Zbigniew Brzezinski şi Alexandr Dugin in literatura
internaţională dar şi în literatura românească de specialitate.
Lucrarea de faţă oferă cititorilor cadrul teoretic şi analitic pentru ca
aceştia să poată găsi răspuns la o serie de întrebări legate de contextul în care
apare geopolitica în câmpul disciplinelor academice, cum aceasta a făcut
saltul în analiza operaţională a diplomaţiei dar şi a politicilor de securitate şi
apărare ale statelor de la emiric la explicatic, cum geopolitica a devenit un
vector de transport al informaţiilor pentru propaganda politică a statelor.
Înţelegerea fenomenelor şi proceselor geopolitice presupune
distingerea netă şi clară între două tipuri de realităţi pe care
observatorul/analistul le observă. Pe de o parte realitatea geopolitică, care
apare ca un produs al unui anume tip de comportament al statelor sau al altor
actori în mediul internaţional, iar pe de alta teoria/analiza geopolitică, ca
rezultat al proceselor de reflectăre critică a realităţii geopolitice.
Cei interesaţi de o bună cunoaştere a sensului în care este astăzi
utilizat conceptul de geopolitică vor putea să găsească explicaţiile necesare
care să arate că aceasta este, înainte de toate, o realitate, un tip aparte de

7
comportament al actorilor în mediul internaţional. Oamenii interesaţi de acest
tip de realitate prin observare, cercetare şi analiză îşi pot construi o
reprezentare a acestui tip de realitate. „Produsele” în care se materializează
observarea, cercetarea şi analiza geopolitică îmbracă o gamă largă de la studii
de teorie, documentare, strategii, scenarii etc. Teoria şi paradigmele
geopolitice prin operaţionalizare pot să se „transforme” în metodă şi
instrument de analiză a relaţiilor internaţionale. Analiza studiilor clasice ale
geopoliticii ne oferă un posibil răspuns şi la întrebarea cum a apărut confuzia
dintre realitatea geopolitică şi produsul reflectării acesteia de către
specialiştii şi analiştii fenomenului politic contemporan. Părerea noastră este
că unele scheme determinist-mecaniciste de explicare a relaţiilor de putere şi
interes dintre state, cum au fost cele ale teoriei „Heartland”-ului, „Rimland”-
ului sau al „World Island”-ului, ca să ne referim doar la cele mai cunoscute,
s-au bucurat de un imens succes şi atractivitate la momentul lansării iar
oamenii politici nu au ezitat să le acorde credit nelimitat. Diplomaţia unor
mari puteri, şi nu numai, a făcut din teoriile determinist-geografice ale
geopoliticii clasice vector de transport al propagandei puse în slujba
justificării politicii lor externe. Acest fapt a generat după cel de-Al Doilea
Război Mondial un curent, nejustificat, de respingere în bloc a geopoliticii şi
etichetarea nedreaptă a tuturor cercetărilor şi analizelor geopolitice, ca fiind
propagandă şi manipulare prin reprezentări cartografice. Tot în acest capitol,
cititorii vor afla că, în ciuda acestor aspecte, studiile de geopolitică au evoluat
şi astăzi avem deja un curent neoclasic în care au fost abandonate schemele
determinist mecaniciste ale explicării politicii statelor în anumite contexte
internaţionale.
Scopul fundamental al cercetării care stă la baza acestei lucrări a fost
de a arăta că geopolitica, deşi nu este o ştiinţă, are propriile paradigme care
pot furniza instrumente valide pentru a cunoaşte evoluţiile de putere şi interes
din lumea contemporană. Cred că, oricât de ademenitoare sunt „formulele”
şablon folosite de adepţii geopoliticii clasice, acestea nu pot să ajute la
descifrarea posibilelor evoluţii dintr-un câmp geopolitic; cel mult ar putea să
convingă opinia publică în legătură cu un comportament sau altul al actorilor
angajaţi în acel spaţiu. Eroarea fundamentală a tuturor acestor geopoliticieni
care au îmbrăţişat determinismul geografic în explicarea evoluţiilor din
relaţiile internaţionale, de la Mackinder la Dugin şi de la Spykman la
Brzezinski, a constat în faptul că nu au luat în calcul faptul că spaţiul-ţintă în
formula propusă de ei pentru cercetare şi analiză este locuit de oameni care
nu răspund mecanic la cererile şefilor de stat şi guvern! Istoria ne arată, cel
puţin pentru epoca modernă şi contemporană, că cei care au dorit să
controleze/domine un anume spaţiu fără să ia în calcul voinţa şi interesul
populaţiei care trăiesc pe acel spaţiu, mai devreme sau mai târziu, ajung la un
faliment politic. Este cazul intervenţiilor militare şi politice ale URSS în

8
epoca Războiului Rece dar şi unele eşecuri răsunătoare ale unor state de
democraţie liberală cum au fost Franţa, Marea Britanie sau chiar SUA mai
recent.
Această lucrare propune să facă o delimitare dintre geostrategie şi
geopolitică, deoarece o seamă de reprezentanţi actuali ai Şcolii franceze, cum
a fost regretatul Herve Begarie-Coutaux, aşează semnul egal între aceste
două discipline. Geopolitica, prin metodele sale de analiză, poate să dea
răspuns la întrebarea de ce un actor intră în raporturi de rivalitate într-un
spaţiu geografic/virtual şi de ce îşi manifestă dezinteresul pentru un altul.
Geostrategia va răspunde întotdeauna la întrebarea prin ce mijloace (strategii)
actorul îşi poate realiza interesul în acel spaţiu. Astăzi, confruntările de
interese dintre actorii clasici (statele) nu se mai manifestă, în principal, prin
violenţa armată ca în a doua jumătate a secolului trecut. Strategiile militare
sunt tot mai des înlocuite de strategii diplomatice, financiare, politice,
imagologice şi de PR. Prin urmare, un actor, pentru a-şi impune interesul într-
un spaţiu, poate desfăşura o acţiune geostrategică de mare amploare, în care
dimensiunea militară este foarte redusă sau lipseşte în totalitate. Dacă
geopolitica are un caracter interdisciplinar, geostrategia are un caracter
integrat.
Prezentul volum mai urmăreşte realizarea a încă două obiective: mai
întâi să ofere un punct de sprijin unei introduceri mai generale în dezbaterile
teoretice din cadrul confruntărilor de idei pe probleme ale geopoliticii
contemporane; în al doilea rând îşi propune să atragă atenţia asupra faptului
că studiile teoretice şi metodologice sunt mai mult decât necesare în
condiţiile în care majoritatea disciplinelor din domeniul relaţiilor
internaţionale îşi modernizează atât aparatul conceptual şi categorial, cât şi
tehnicile de analiză, pentru a putea face faţă provocărilor din mediul
internaţional. Majoritatea specialiştilor în geopolitică sunt atraşi de analiza
operaţională a câmpului geopolitic. Este provocatoare şi spectaculoasă ca
exerciţiu intelectual şi, mai ales, cu mare priză în opinia publică, astăzi, când
oamenii doresc explicaţii cât mai concrete şi plauzibile pentru ceea ce se
întâmplă în mediul internaţional. Trebuie să ţinem cont de faptul că datele şi
evenimentele dintr-un câmp geopolitic nu vorbesc prin ele însele. Avem
nevoie de concepte, categorii şi scheme perceptive, pentru a da sens lumii în
care trăim. În fluxul neîntrerupt de date şi evenimente, teoriile furnizează
scheme selective pentru a distinge esenţialul de banal, particularul de general
şi a putea, astfel, să ne facem o reprezentare cât mai adecvată asupra
realităţilor geopoliticii începutului de secol XXI. Aşa cum sublinia Stefano
Guzzini, înţelegând teoriile chiar în logica lor internă, putem vedea modul în
care ele dau formă percepţiilor empirice, prin urmare şi explicaţiilor.
Un alt scop al cărţii este de a atrage atenţia asupra faptului că
geopolitica trebuie să-şi contureze propriile instrumente şi tehnici de analiză

9
în sistemul disciplinelor care studiază relaţiile internaţionale. Teoriile au
valoare instrumentală. Prin operaţionalizare, ele ne oferă instrumente de
analiză, care fac posibile explicaţiile cu privire la rivalităţi şi disputa de
interese geopolitice într-un spaţiu. Din acest punct de vedere, studiul propune
celor interesaţi de cunoaşterea mediului internaţional prin intermediul
geopoliticii o metodă specifică de analiză şi o variantă de elaborare a
scenariilor şi strategiilor geopolitice. În fine, cartea nu se constituie decât
într-o invitaţie la dialog pentru modernizarea şi dezvoltarea unei discipline
care poate să conducă la o mai bună înţelegere a relaţiilor internaţionale
contemporane.

Bucureşti, octombrie 2011

CONSTANTIN HLIHOR

10
 Capitolul I

Evoluţia studiilor de geopolitică

Deşi au trecut mai bine de o sută de ani din momentul în care savantul
geograf Rudolf Kjellen a lansat în lumea academică şi universitară termenul
geopolitică, dezbaterile privind statutul acestei discipline, semnificaţia şi
rolul ei în câmpul cunoaşterii şi al practicii sociale şi politice nu au adus
clarificările necesare. Ca disciplină în domeniul ştiinţelor socio-umane, s-a
dezvoltat în secolul trecut, într-o atmosferă dominată de rivalitatea marilor
puteri şi imperialism colonial în politica internaţională. Din această
perspectivă, s-a concentrat pe analiza relaţiei dintre geografie şi puterea
politică în cadrul relaţiilor internaţionale şi evoluţia sa a fost plină de
paradoxuri. Acest fapt explică, într-un fel, de ce conceptul este caracterizat de
o destul de mare lipsă de claritate, fiind unul din categoria celor puternic
contestabile. Conţine mai multe înţelesuri şi cu un acord asupra definiţiei
puţin consimţit. Anumiţi autori argumentează că‚ „un concept trece în zona
unei contestabilităţi necesare când orice folosire a sa implică luarea unei
poziţii partizane, lipsită de neutralitate faţă de forme rivale de viaţă şi de
tiparele lor de gândire asociate.”1
A oscilat între statutul de ştiinţă cu prestigiu academic şi statut
derizoriu de propagandă şi de vector al manipulării opiniei publice interne şi
internaţionale. În perioada Războiului Rece, chiar interzisă în fosta URSS şi
ţările satelit, geopolitica fost considerată o pseudo-ştiinţă 2. A revenit în forţă
în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, deoarece teoria relaţiilor
internaţionale şi politologia nu au putut să dea răspuns la evoluţiile
spectaculoase din politica internaţională, la sfârşitul Războiului Rece. La
scurt timp, însă, doi bine cunoscuţi oameni de ştiinţă se întrebau dacă
geopolitica mai există.3
Răspunsul nu este uşor de dat. Pe de o parte, presupune, în primul
rând, o clarificare a înţelesurilor care i-au fost atribuite geopoliticii de-a

1
John Gray, On Liberty, Liberalism and Essential Contestability, in „British Journal of
Political Science”, no. 8, 1978, p. 394.
2
Constantin Hlihor Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale contemporane,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p. 59-112.
3
Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, Rethinking geopolitics, Taylor & Francis e-Library,
2002, p. 1.

11
lungul anilor, o înţelegere a modului cum teoria şi studiile de geopolitică au
fost utilizate în practica politică de către guverne şi şefi de stat şi de cei care
au utilizat cunoştinţele şi informaţiile furnizate de geopolitică pentru a
justifica politici de expansiune imperială şi genocid. Pe de alta, presupune o
corectă distincţie între geopolitica-realitate obiectivă, rezultat al
comportamentelor actorilor din mediul internaţional într-o regiune sau alta a
planetei şi geopolitica-realitate social construită cu ajutorul limbajului de
către un observator, mai mult sau mai puţin avizat asupra comportamentelor
pe care le au actorii mediului internaţional la un moment dat. Confuzia dintre
aceste două planuri a determinat ca, foarte mult timp, să existe o adevărată
„furtună” în discuţiile pe marginea obiectului şi a rolului jucat de geopolitică
în domeniul cercetărilor academice şi practicii politice. Abia la sfârşitul
secolului XX, Gearóid Ó Tuathail şi Simon Dalby ajung la concluzia că:
geopolitica nu reprezintă o particularitate ci o pluralitate. Se referă la un
asamblu de reprezentări al practicilor politice care sunt răspândite în toate
societăţile. Chiar dacă nu se neagă rolul geopoliticii convenţionale în
conducerea statului de către lideri şi consilierii lor, critical geopolitics
completează această practică cu o înţelegere a geopoliticii ca pe un larg
fenomen social şi cultural4.
Pentru o bună înţelegere şi apreciere a rolului jucat în cercetarea
academică şi practica politică, geopolitica trebuie privită şi analizată din cel
puţin trei perspective. Prima este Acţiunea geopolitică/realitatea geopolitică,
care apare ca rezultat al deciziilor luate de şefi de state şi guvern în politica
externă şi se manifestă sub forma interacţiunilor dintre actorii mediului
internaţional/comportamentul acestora la nivel local, regional sau global. Este
o realitate concretă cu caracter istoric şi irepetabilă în evoluţia relaţiilor
internaţionale. Determină fizionomia ordinii internaţionale la un moment dat
şi influenţează structura mediului internaţional de securitate, al afacerilor
internaţionale ca şi al raporturilor dintre diferite arii de cultură şi civilizaţie.
A doua perspectivă din care trebuie privită geopolitica este a câmpului
de cercetare academică şi universitară, a discursului politic şi diplomatic dar
şi a analizelor, scenariilor şi strategiilor care alcătuiesc, la un moment dat,
expertiza şi documentarea necesare oamenilor politici pentru a putea lua
decizii în politica internaţională. Este o realitate social construită care
include teoria şi analiza, rezultat al cercetării şi interpretării relaţiilor de
putere şi interes, pe care statele sau alţi actori le au, la un moment dat, într-o
anumită zonă geografică. În mod concret, acest tip de geopolitică îl găsim sub
forma tratatelor şi studiilor academice şi universitare, a analizelor media şi,
nu în ultimul rând, al expertizei pentru decizia din politica externă a statelor.
Cea de-a treia perspectivă priveşte Doctrina şi cartografia de
propagandă geopolitică, produse ale politizării şi ideologizării discursului
4
Ibidem, p. 4.

12
geopolitic. De cele mai multe ori acestea nu se regăsesc în realitatea
geopolitică, ci doar sugerează cititorului o realitate pentru a-i determina un
anume tip de convingeri şi comportament social urmărit de un anume actor al
mediului internaţional. Este propaganda pe suport geopolitic care justifică şi
legitimează comportamentele statelor în diferite zone de interes, este o
manipulare prin cuvânt, imagini, simboluri şi reprezentări cartografice. Este
produsul cel mai des „livrat” prin media spre consum opiniei publice interne
şi internaţionale, mai ales pe timp de criză şi conflict. Este ceea ce, unii
specialişti români din perioada interbelică numeau mit geopolitic 5, iar astăzi,
fiind reprezentată de geopolitica populară care se găseşte în artefactele
culturii populare transnaţionale, care pot fi reviste universale, romane sau
filme6.
Negat, ocultat sau acceptat, limbajul geopoliticii este peste tot. În
programele de ştiri, bloguri, comentarii radio, buletine ale agenţiilor militare
şi de securitate, precum şi în cadrul dezbaterilor între geografi profesionişti,
diagnosticele şi descrierile geopolitice sunt recrudescente. În mod special, de
când „războiul împotriva terorismului” a început să conteste ideologiile
globaliste simplificatoare de la începutul secolului XX, încercările
guvernamentale, academice şi mass-media, de a ghida şi înţelege conflictul,
strategia şi lupta socio-spaţială, în mod invariabil, recurg la descriptorul
„geopolitic” pentru a înţelege aceste fenomene ce ne însoţesc, fie că dorim
sau nu acest lucru.

1.1. Evoluţia teoriei şi studiilor de geopolitică

de la clasic la postmodern
Geopolitica, ca fenomen şi proces al relaţiilor internaţionale, a apărut
cu mult timp înainte ca oamenii să o observe, să o studieze şi, mai ales, să o
definească. Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum
acestea şi-au rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană
sau metale preţioase, ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea
ce numim astăzi fenomen geopolitic. Sheldone Wolin subliniază că o relaţie
directă dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului,
din momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei
identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi”7.

5
Ion Conea, Geopolitica. O stiinţă nouă, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Geopolitica,
Iaşi, 1994, p. 31 şi urm.
6
Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, op. cit., p. 4.
7
Sheldon Wolin, Politics and Vision. Continuity and Inovation in Western Political Thought,
Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960, pp. 16-17.

13
 Există o impresionantă literatură care analizează drumul parcurs în
teoria şi analiza geopolitică din momentul în care apar primele preocupări în
acest domeniu, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până astăzi. Criterile de
analiză şi apreciere ale geopoliticii au fost extrem de variate, dar cel mai
adesea utilizat este cel al specificului naţional (şcolile naţionale de
geopolitică) şi al cronologiei istorice. Credem că o analiză care să aibă drept
referenţial înţelesul generat de conceptul de geopolitică, utilizat de un autor
sau altul, este mai adecvat pentru a cunoaşte cum au evoluat atât teoria cât şi
studiile în domeniu.
Primul înţeles al noţiunii de geopolitică a fost generat de viziunea
deterministică, la modă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX,
indiferent dacă vorbim de determinismul geografic, istoric, biologic sau
cultural. Din această perspectivă, geopolitica era înţeleasă ca o ecuaţie de tip
deterministic, în care spaţiul influenţează politica statelor în raporturile
internaţionale. Toate studiile şi analizele care pornesc de la această premisă se
încadrează în ceea ce, generic, putem denumi geopolitica clasică, chiar dacă
sunt unele nuanţe şi consideraţii specifice care au putut defini un autor sau
altul.
Cel de-al doilea înţeles al conceptului este plasat în teoria relaţiilor
internaţionale. Din această perspectivă, nu spaţiul este factorul care
determină politica statelor sau a altor actori, ci interesele pe care actorii le au
şi capacitatea acestora de a le promova într-un anume spaţiu. Este ceea ce
specialiştii de astăzi denumesc critical geopolicitcs/postmoderngeopolitics.
Elementul cheie al gândirii geopoliticii critice este că, cercetătorii care
abordează geopolitica în acest fel, o înţeleg ca fiind un set de discursuri,
reprezentări şi practici ale actorilor clasici şi nonclasici în politica
internaţională. Aceştia pornesc de la premisa potrivit căreia liderii lumii
contemporane se găsesc într-o preocupare constantă de reprezentare a lumii,
prin discursuri, într-un mod particular pentru a-şi convinge votanţii şi lumea
întreagă de legitimitatea cursului de acţiune adoptat de statele/actorii
nonstatali în politica pe care o duc în diferite regiuni ale lumii sau la nivel
global.

1.1.1 Gândirea şi practica geopolitică în viziune clasică

Suedezul Rudolf Kjellen a fost primul care a folosit termenul de
geopolitică într-o conferinţă publică, ţinută în aprilie 1890. Ulterior, el a
dezvoltat conceptul în lucrările Introducere la geografia Suediei şi Marile
Puteri. Consacrarea termenului de geopolitică în analiza relaţiilor politice
internaţionale a fost determinată de studiul pe care R. Kjellen l-a întreprins
pentru a descifra cauzele şi a analiza politică a statelor care s-au confruntat în

14
Primul Război Mondial8. În literatura ştiinţifică germană, termenul pătrunde
în anul 1903, dar numai după 1917 se produce o adevărată dezbatere publică
privind utilizarea noului concept (geopolitica), când lucrarea lui Rudolf
Kjellen, Statul ca formă de viaţă, este tradusă în germană de J. Sandmeier9.
Acest eveniment s-a produs după semnarea armistiţiului care a urmat
încheierii Primului Război Mondial şi a tratatului de pace, în care partea cea
mai sensibilă pentru germani era, mai ales, cea referitoare la teritoriu şi
frontiere. Din această perspectivă, se poate afirma că spaţiul german s-a
dovedit a fi nu numai prielnic apariţiei şi proliferării ideilor geopoliticii, ci şi
un mediu care a favorizat disputa geopolitică asupra unor realităţi din
sistemul relaţiilor internaţionale de după război. Reluând ideile lui Fr. Ratzel
despre stat ca fiinţă vie, R. Kjellen afirma că: Statul nu este un conglomerat
întâmplător sau artificial al laturilor diverse ale vieţii umane, menţinute în
acelaşi trunchi doar de formulele legiuitoare, el este înrădăcinat în
realităţile istorice şi aspectele concrete. Statului îi este proprie o creştere
organică, el este expresia aceluiaşi tip fundamental ca şi omul. Într-un
cuvânt, el constituie o formaţiune biologică sau un organism viu 10. Statele, ca
şi organismele vii, duc o „luptă pentru existenţă” în care înving cei mari, care
au forţă. Statele care dispun de vitalitate, dar al căror spaţiu este restrâns –
afirma Kjellen – sunt subordonate imperativului politic categoric de a şi
lărgi spaţiul prin colonizare, unire cu alte state sau prin diferite cuceriri. În
această situaţie s-a aflat cândva Anglia, iar acum Germania şi Japonia 11. De
remarcat faptul că teoria lui R. Kjellen despre stat n-a stat doar sub semnul
descoperirilor din biologie. El şi-a dezvoltat sistemul sub înrâurirea
gânditorilor Leopold von Ranke, G. W. Friederich Hegel şi Carl Ritter12, dar
şi ca urmare a propriilor observaţii pe care i le-a prilejuit desfăşurarea primei
conflagraţii mondiale. La doi ani după încheierea Primului Război Mondial,
apărea, sub semnătura lui R. Kjellen, lucrarea Probleme politice ale
războiului mondial. Autorul a încercat să depăşească limitele geografiei
politice în analiza statelor antrenate în conflict, deoarece această disciplină nu
putea să răspundă, în concepţia lui Kjellen, la întrebări legate de condiţiile în
care apar sau dispar marile puteri, şi nu putea să explice determinările
politicii externe, mai ales cele legate de latura subiectivă a acesteia13.

8
Constantin Hlihor, op. cit., p. 40, Ilie Bădescu, Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie,
Bucureşti, 2004, pp. 26-29 etc.
9
Yves Lacoste, Preambule, în Dictionnaire geopolitique, Flammarion, 1993, p. 11.
10
Apud E. A. Pozdneakov, Geopolitica, Grupul Editorial Progres, Moscova, 1995, p. 22.
11
Apud Günter Hayden, Critica geopoliticii germane, Editura Politică, Bucureşti, 1960, p. 108.
12
Constantin Hlihor, op. cit., p. 41.
13
A se vedea şi Constantin Hlihor, Creşterea şi descresterea imperiilor în viziunea lui Dimitrie
Cantemir şi a lui Paul Kennedy, în Revista româno-americană, nr. 1, 2011, p. 32-59.

15
 Geopolitica trebuia, prin urmare, în opinia lui Kjellen, să ofere
oamenilor putinţa de a judeca împrejurările şi de a folosi prilejurile
prielnice14, în conformitate cu propriile interese. Rudolf Kjellen n-a considerat
geopolitica o nouă disciplină sau ştiinţă care să se adauge geografiei, istoriei
sau diplomaţiei, ci doar o latură din ştiinţa care studia statul15. Această ştiinţă
era formată, prin urmare, din: geopolitică, ecopolitică, demopolitică,
sociopolitică şi cratopolitică. Geopolitica studia statul ca teritoriu (aşezare,
formă), ecopolitica îl analiza ca gospodărie, demopolitica îl privea ca neam,
sociopolitica ca societate, iar din punct de vedere al guvernământului trebuia
să se ocupe cratopolitica. Din perspectivă geopolitică, prin aşezarea unui stat,
Kjellen nu înţelegea doar aşezarea cartografică, determinată de coordonatele
geografice, şi nici aşezarea lângă mare sau în inima unui continent, ci aşezarea
sa în arhitectura relaţiilor internaţionale. Prin studiul geopolitic, afirma autorul,
se oferă aici observaţiei şi reflecţiei toate problemele fundamentale pentru
situarea în lume a unei ţări, care decurg: dintr-o varietate simplă sau
complicată, din vecinătatea cu statele mari sau mici, din distanţele mai mari
sau mai mici ce le despart de centrele de forţă şi de cultură ale timpului, din
situaţia punctelor de fricţiune sensibile ale marii politici, din aşezarea la
centru, intermediară sau la margini şi multe altele de felul acesta. 16 După
cum se poate observa, accepţiunea termenului la savantul suedez este una
foarte îngustă17, chiar dacă unii autori consideră că: A dezvoltat un cadru
analitic capabil să studieze obiectiv evoluţia puterii statului şi să examineze
modul în care acest proces afectează relaţiile inter-statale18.
În Marea Britanie, dar şi peste Atlantic, în perioada în care geopolitica
îşi căuta locul în cadrul disciplinelor socio-umane, nu se poate vorbi de o
dezbatere teoretică, ci mai curând de analize şi studii care, deşi autorii lor nu
le definesc ca atare, sunt geopolitice. Este cazul lucrărilor semnate de Halford
J. Mackinder19 şi Alfred T. Mahan20, care au fost preocupaţi în scrierile lor de
găsirea fundamentelor teoretice care să justifice menţinerea şi consolidarea
poziţiei de mare putere pentru ţările lor. Momentul care l-a lansat pe Halford
J. Mackinder ca figură centrală a gândirii geopolitice s-a produs în ianuarie
1904, când a prezentat la Societatea Geografică expunerea Pivotul geografic
14
Apud Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 37.
15
Ibidem, p. 29.
16
Ibidem, p. 31.
17
Pascal Venier, Main Theoretical Currents in Geopolitical Thought in the Twentieth Century, on
line, http://www.pascalvenier.com/recherche/?p=156, accesat la 10 august 2010, ora 20.00.
18
Sven Holdar, The Ideal State and the Power of Geography. The Life-Work of Rudolf Kjellen,
in Political Geography, vol. 11, no 3, May 1992, p. 307.
19
Halford John Mackinder, The Geographical Pivot of History, Ed. The Royal Geographical
Society, London, 1969.
20
Alfred Tayer Mahon, Influence of Sea Power upon French Revolution and Empire,1793-1812,
Boston, 1895; Ibidem, The Interest of America in Sea Power, present and future, Boston, 1897.

16
al istoriei. Ulterior, ideea a fost reluată în alte două conferinţe publice.21
Convins că istoria umanităţii a cunoscut, în evoluţia sa, trei faze, Halford J.
Mackinder a analizat în comunicarea prezentată deosebirile esenţiale dintre
marile puteri maritime şi cele continentale, ajungând la concluzia că rolul de
regiune pivot în politica şi istoria universală îl constituie centralitatea. Un stat
trebuie să fie capabil să ocupe un loc central pentru a putea domina în ecuaţia
de putere. Formula era una de ordin deterministico-geografic 22 şi o explică în
1919 pe larg, într-o lucrare care avea să cunoască un succes deosebit, nu
numai în rândul specialiştilor. Exprimarea era una de ecuaţie liniară a
determinismului: Cine controlează Europa de Est, controlează Heartland-ul:
Cine controlează Heartland-ul, controlează Insula Mondială: Cine
controleză Insula Mondială, controlează Lumea23.
Acest rol de pivot nu l-a jucat Europa, cum s-ar fi putut înţelege din
ecuaţia de putere ci, în opinia sa, imensul spaţiu din interiorul Eurasiei 24. Cine
domină acest spaţiu, se poate considera stăpânul întregii lumi. Aruncând o
scurtă privire asupra sensului larg al apelor istoriei – afirma Halford
J.Mackinder – nu putem înlătura gândul despre o anumită presiune a
realităţilor geografice asupra acesteia. Spaţiile vaste ale Eurasiei,
inaccesibile navelor maritime, dar deschise în vechime călăreţilor nomazi,
acoperite astăzi de o reţea de căi ferate, nu constituie, oare, tocmai astăzi,
regiunea pivot a politicii mondiale? Aici au existat şi continuă să existe
condiţii pentru crearea unei puteri militare şi economice mobile... Rusia a
luat locul Imperiului Mongol. Raidurile centrifugale ale călăreţilor stepei au
fost substituite de presiunile acesteia asupra Finlandei, Scandinaviei,
Poloniei, Turciei, Persiei şi Chinei. La scară globală ea ocupă o poziţie
strategică centrală, comparabilă cu poziţia Germaniei în Europa. Poate
executa lovituri în toate direcţiile.25
Dincolo de această zonă axială, se găsesc dispuse în două arcuri de
cerc: Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, India şi China, pe de o
parte, şi Marea Britanie, Japonia, Canada, Statele Unite, Africa de Sud şi
Australia, pe de altă parte26. Mackinder considera că, orice mare putere
continentală care ar cuceri o poziţie dominantă în zona „pivotului geografic”,
poate învălui, de la flancuri, lumea maritimă. În acest sens, el avertiza
împotriva unei apropieri ruso-germane, sau chiar a uneia chino-japoneze,
21
Chris Seiple, Revisiting the Geo-Political Thinking Of Sir Halford John Mackinder:United
States-Uzbekistan Relations1991—2005, on line, http://www.globalengage.org/attachments /
771_seiple_dissertation.pdf, accesat la 12 august 2010, ora 21.00.
22
Halford John Mackinder, Democratic Ideals and Reality, Washington, D.C.: National
Defense University Press, 1996, passim.
23
Ibidem, p. 106.
24
Halford J. Mackinder, Influence of Sea Power, p. 31.
25
Ibidem, p. 43-44.
26
Chris Seiple, op. cit., în loc. cit.

17
care să înlocuiască Rusia şi zona pivot, deoarece s-ar produce o ruptură a
echilibrului de putere în favoarea statului pivot.27 Pentru a contracara această
posibilitate, se impunea – în opinia lui Halford J. Mackinder – încheierea
unei alianţe între Anglia, Franţa şi SUA. Considera că întretăierea spaţiului
maritim cu cel terestru este factorul-cheie al istoriei popoarelor şi statelor.
Însuşi mersul istoriei a fost influenţat de confruntarea centru-periferie. În
opinia multor analişti geopoliticieni, viziunea lui Mackinder asupra
heartland-ului nu s-a schimbat nici astăzi. A inclus întotdeauna: Rusia
centrală, partea de vest a Chinei, părţile de nord ale Pakistanului şi Iranului,
şi însuşi pivotul Heartland-ului, Asia Centrală cu Kazahstan, Kirghistan,
Tadjikistan, Afganistan, Turkmenistan şi Uzbekistan. Din centrul Heartland-
ului s-a exercitat în permanenţă o presiune asupra periferiei sau, ceea ce el
numea, centura insulară. Ulterior teoria pivotului avea să cunoască noi
dezvoltări şi nuanţări28. Insula mondială este o masă continentală compactă,
înconjurată de Oceanul planetar – zona Europa – Asia Africa. Înconjurată de
Oceanul mondial, această insulă trebuia să devină, în mod inevitabil, datorită
poziţiei geografice şi strategice, locul principal de dispunere a omenirii pe
planeta noastră.
Foarte important era, în concepţia lui Halford J. Mackinder, cine
stăpânea inima („Hertland-ul”) sau Insula mondială. Numai acel stat are o
bază suficient de solidă pentru a concentra forţele care să ameninţe libertatea
lumii din interiorul citadelei continentale a Eurasiei. Concluzia demersului
său a fost expusă sintetic în formula: Cine stăpâneşte Europa de Est, domină
«Heartland-ul». Cine stăpâneşte «Heartland-ul», domină «Insula Lumii»
(World Island). Cine stăpâneşte Insula mondială, domină întreaga lume29.
Evoluţia Europei în secolul al XX-lea demonstrează clar că, formula
lui Mackinder nu a făcut o excelentă carieră teoretică, ci mai degrabă una
practică. Modul cum au evoluat relaţiile internaţionale în prima jumătate a
secolului al XX-lea, ne arată că oamenii politici care au impus prin tratate
arhitectura graniţelor după cele două războaie mondiale, au fost puternic
influenţaţi de concepţia sa. Pactul Nazisto-Sovietic din August 1939,
începutul celui de-Al Doilea Război Mondial şi invazia Uniunii Sovietice de
către Germania, au atras atenţia Statelor Unite asupra lucrărilor lui
Mackinder. În 1941 şi 1942, jurnalul săptămânal Reader’s Digest a publicat
articole care îl menţionau în mod proeminent pe Mackinder şi lucrările sale.
Cartea sa, Democratic Ideals and Reality, a fost retipărită în 1942. În acelaşi
an, Hamilton Fish Armstrong, editorul revistei Foreign Affairs, l-a rugat pe
Mackinder să scrie un articol în care să actualizeze teoria sa despre

27
Halford J. Mackinder, Influence of Sea Power, p. 42.
28
Ibidem, p. 43.
29
Halford John Mackinder, Democratic Ideals and Reality...p. 106.

18
Heartland.30 Articolul, intitulat Lumea rotundă şi câştigarea păcii, a apărut în
Iulie 1943 şi a fost ultima declaraţie semnificativă a lui Mackinder legată de
opiniile sale asupra lumii. Conceptul meu despre Heartland”, scria
Mackinder‚ este mai valid şi folositor astăzi decât a fost acum 20 sau 40 de
ani. El descria Heartland-ul în termeni geografici ca fiind partea de nord şi
interioară a Eurasiei, extinsă de la coasta Arctică până la deşerturile
centrale, „curgând” în vest până la istmul larg dintre Marea Baltică şi Marea
Neagră31. După cel de-Al Doilea Război Mondial, în timp ce Uniunea
Sovietică se ridica ca urmatoarea mare ameninţare, avertizările heruvimului
lui Mackindar au rămas în mintea multor strategi americani. 32 Aşadar, Colin
Gray are dreptate când arată că interpretările clasice „asupra schimbării
istorice a relaţiilor de putere în spaţiul geografic dat, a rezistat în faţa testului
de timp mult mai bine decât catapultele şi săgeţile legiunii lui de critici”.33
Un alt reprezentant al geopoliticii clasice, amiralul Alfred T. Mahan,
şi-a construit modelul său de analiză geopolitică pe baza unor postulate care,
nici ele, nu pot fi demonstrate. În ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, a
publicat trei cărţi - astăzi recunoscute ca aparţinând disciplinei geopolitice,
Influenţa Puterii Navale asupra Istoriei (1890), Influenţa Puterii Navale
asupra Revoluţiei şi Imperiului Francez (1892) şi Interesul Americii legat de
Puterea Navală (1898) -, care au revoluţionat gândirea strategică din
domeniul naval. Pentru A. T. Mahan, instrumentul politicii era comerţul. În
ultima sa lucrare majoră, Problem of Asia (1900), Mahan a analizat aria
Extremului Orient. El a reliefat perspectiva confruntării, în centura strategică,
situată între 30-40 latitudine nordică, între puterile maritime (M.Britanie,
S.U.A.) şi cele continentale (cel mai probabil Rusia). Soluţia găsită de el,
conform intereselor puterilor maritime, era aceea a instituirii unui sistem de
echilibru şi contrabalansare, prin flotă şi comerţ, care să fie controlat de
puterile exterioare Eurasiei34. În planul gîndirii strategice, Alfred Mahan a
preluat şi dezvoltat în domeniul maritim explicaţii şi teorii ale operaţiilor
militare din teoria militară a generalului francez Jomini. Pe lângă aceste teme
specifice, Mahan a reflectat asupra importanţei oceanelor şi a valorii şi puterii
deţinute de cei care le controlau. Mahan a demonstrat avantajele de care
30
Francis P. Sempa, Geopolitics. From the Cold War to the 21st Century, Transaction Publishers,
New Brunswick, New Jersey, 2002, p. 18.
31
Ibidem, p. 19.
32
A se vedea, Christopher J. Fettweis, Revisiting Mackinder and Angell: The Obsolescence of
Great Power Geopolitics, in Comparative Strategy, Vol. 22, No. 2 (April-June 2003), p. 109-129;
Colin S. Gray, In Defence of the Heartland: Sir Halford Mackinder and His Critics a Hundred
Years On, in Comparative Strategy, Vol. 23, No. 1,(January-March 2004), p. 9-25.
33
Colin S. Gray, The Geopolitics of Super Power, Lexington: The University Press of Kentucky,
1988, p. 4. after, Francis P. Sempa, op. cit., p. 20.
34
Liviu Ţîrău, Prelegeri de geopolitică, on line, http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv
/cursuri /LiviuTirau/4.htm, accesat la 11 iulie 2010, ora 19.00.

19
beneficiau puterile maritime, faţă de cele continentale, prin controlul rutelor
de transport şi prin condiţiile conferite de natură în a preîntâmpina
agresiunile35. Mahan a elaborat liniile strategice ale defensivei americane,
arătând că S.U.A. nu pot să se bazeze doar pe protecţia conferită de distanţe.
El a recomandat extinderea frontierelor defensive până la malul opus al
oceanelor care udau ţărmurile americane şi instalarea de baze strategice în
insulele din Atlantic şi Pacific. Rolul flotei militare, dar şi al celei comerciale,
devenea vital pentru conservarea puterii S.U.A. În plus, pentru a evita
pericole imediate, S.U.A. trebuiau să controleze Bazinul Caraibelor şi în
special Istmul Panama.
Pentru a asigura supremaţia puterilor maritime, Mahan a conceput un
scenariu geopolitic cunoscut sub numele de politica Anaconda. Era vorba de
o politică de încercuire a masei continentale eurasiatice printr-un „lanţ” de
baze maritime. Prin urmare, o flotă capabilă de acţiuni ofensive - aprecia el -
va asigura Statelor Unite o superioritate incontestabilă în bazinul Caraibilor şi
în Oceanul Pacific. În lucrarea sa Interesul Americii pentru Forţa Maritimă,
Mahan considera că SUA pot deveni o putere mondială dacă: va colabora
activ cu puterea maritimă britanică; se va împotrivi pretenţiilor de putere
maritimă ale germanilor; va urmări cu atenţie expansiunea Japoniei în Pacific
şi i se va opune; va coordona acţiunile europenilor de împotrivire la acţiunile
statelor asiatice36. Ca şi în cazul lui Halford J. Mackinder, ideile şi scenariile
geopolitice ale amiralului n-au rămas fără ecou în acţiunea politică. Totuşi,
conceptul lui A.T. Mahan nu a fost niciodată recunoscut, în mod oficial, în
strategia geopolitică a Statelor Unite. Şi el a arătat adesea, că mulţi membrii
ai Academiei Americane, nu-l înţeleg în mod corect şi au o privire demodată
asupra poziţiei geografice a Statelor Unite, considerand-o ca fiind extrem de
favorabilă numai pentru apărare. Dacă analizăm politicile militare de după
Cel de-Al Doilea Razboi Mondial, este uşor de observat că doctrina de
politici externe americane se bazează mult pe ideile provenite din modul de
gândire al lui Mahan. Relevantă, în acest sens, este afirmaţia secretarului de
stat al SUA, H. L. Stimson: Neptun este Dumnezeul, Mahan profetul său, iar
marina SUA singura biserică adevărată...37, ca şi cererea adresată de F. D.
Roosevelt americanilor de a privi harta lumii întregi şi nu numai pe cea care
reprezintă teritoriul american.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în raport cu
ameninţările ce se profilau, SUA s-au văzut nevoite să intensifice studiile de
geopolitică. Geopolitica devine disciplină de studiu în Academia West Point,
la universităţile din Georgetown şi Washington. Textele şi scenariile
geopolitice de referinţă în SUA, în perioada celei de-a doua conflagraţii
35
Constantin Hlihor, op. cit., p. 44.
36
Ibidem.
37
Apud, Sergiu Tamaş, Geopolitica, Alternative, Bucureşti, 1995, p. 72.

20
mondiale, au fost cele elaborate de Edmond Walsh, Nicolas John Spykman şi
Robert Strausz-Hupé. Geopoliticianul american Strausz-Hupé este o figura
uitată în cercurile politice de geografie; recentul Dicţionar de Geopolitică nu
face nicio referire la el.38 Lucrarea cea mai importantă, cu care şi-a luat şi
doctoratul în geopolitică, Echilibrul de Mâine. O reevaluare a tendinţelor de
bază în politica mondială39, a fost elaborată în timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial dar a fost publicată în perioada cînd se desfăşurau marile
conferinţe dintre aliaţi la Yalta şi Potsdam. Conform lui Andrew Crampton,
„Echilibrul de Mâine a fost scris într-o perioadă sensibilă din punct de vedere
politic, Statele Unite nefiind sigure de rolul şi identitatea lor în lumea de după
război. Cartea a fost publicată imediat după conferinţele de la Yalta şi
Dumbarton Oaks, care au fost martore la revigorarea sistemului de «balanţă
de putere» şi împărţirea lumii în trei sfere.”40
Aşadar, cu Robert Strausz-Hupé, scriitura geopolitică în SUA îşi mută
centrul de greutate de pe analiza spaţiului în lupta pentru supremaţie
mondială, pe interpretarea locului şi rolului pe care un stat îl ocupă în ecuaţia
de putere. Conceptul de balanţă a puterii este cheia analizei geopolitice în
lucrările lui R. Strausz-Hupé. În concepţia sa, balanţa puterii înseamnă: un
echilibru între marile puteri navale şi continentale; un echilibru între diverşi
poli regionali de putere din Europa şi Asia şi între cele două continente, în
general; un echilibru între politica de forţă de intervenţie militară şi o politică
a compromisului diplomatic, un echilibru global între cele două superputeri
SUA şi Uniunea Sovietică41. Ca şi predecesorii săi, Robert Strausz-Hupé este
sedus de ideea construirii unui scenariu geopolitic propriu, având în centru
realizarea unei federaţii la nivel regional sau global, în fruntea căreia să se
găsească, evident, SUA. Acesta credea că: este în interesul întregii omeniri să
existe un centru unic, din care să se exercite un control de echilibrare şi
stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de echilibrare şi stabilizare să se
afle în mâinile Statelor Unite.42
În opinia unor specialişti, Nicholas John Spykman a continuat
cercetările şi a dezvoltat scenariile geopolitice elaborate de H. J. Mackinder
şi amiralul A. T. Mahan. În timpul războiului Spykman a scris şi elaborat o
critică geopolitică a izolaţionismului american în lucrarea Strategia Americii
în Politica Mondială. Conform lui Francis P. Sempa, cele două teze centrale
38
Apud, Andrew Crampton, Intellectuals, institutions and ideology: the case of Robert Strausz-
Hupk and ‘American geopolitics’, in Political Geography, Vol. 15,N o. 617, p. 533-555, 1996,
on line, http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/Publish/Papers/CramptonToal1996.pdf, accesat
la 20 martie 2010, ora 15.00.
39
Robert Strausz-Hupé, The balance of tomorrow. A reappraisal of basic trends in world
politics, citat în Claude Raffertin, Geopolitique et Histoire, Poyot Lavsanne, 1995, p. 279.
40
Andrew Crampton, op. cit., în loc. cit.
41
Ibidem.
42
Ibidem.

21
ale cărţii erau că Statele Unite: (1) trebuie să adopte o politică de Realpolitik,
recunoscând că „puterea” era singura forţă conducatoare în relaţiile
internaţionale, şi (2) trebuie să recunoască că balanţa de putere eurasiatică are
un impact direct asupra securităţii americane 43. Deşi nu a negat rolul spaţiului
geografic în disputa pentru supremaţie în politica internaţională, Nicholas
Spykman aduce un element de noutate în lucrarea sa. Lupta pentru putere,
scria Spykman, se identifică cu lupta pentru supravieţuire şi îmbunătăţirea
poziţiei puterii relative devine obiectivul principal al politicii externe şi
interne a statului. În rest totul e secundar pentru că, în ultima instanţă,
numai puterea poate îndeplini obiectivele din politica externă.44 Aceste idei
se vor regăsi şi în faimoasa lucrare a celui ce a fost considerat întemeietorul
teoriei relaţiilor internaţionale ca disciplină academică - Hans Morgenthau. În
lucrările sale se conturează ideea că masa continentală eurasiatică şi coastele
nordice ale Africii şi Australiei formează trei zone concentrice: Heartland-ul
continentului eurasiatic în nord, zona-tampon, care-l înconjoară şi mările
marginale, precum şi continentele african şi australian. În jurul acestei mase
continentale, din Anglia şi până în Japonia, între continentul din nord şi cele
două din sud, trece Marea Cale Maritimă a lumii 45. Această fâşie ce se întinde
de la limita vestică a continentului eurasiatic până la cea estică, a fost
denumită de N. Spykman „Rimland”, introducând astfel un nou concept în
teoria geopolitică. El a împărţit lumea în două: Heartland-ul şi Rimland-ul, şi
a propus o nouă formulă geopolitică: Cine stăpâneşte Rimland-ul, domină în
Eurasia; cine stăpâneşte Eurasia, controlează soarta lumii46. Din această
schemă geopolitică putem observa că, de fapt, N. Spykman nu aduce nimic
nou, nu modifică esenţial grila de interpretare a politicii modiale propuse de
Mackinder, ci o nuanţează prin înlocuirea Heartland-ului cu Rimland-ul.
După părerea lui N. Spykman, Statele Unite au o poziţie centrală, avantajoasă
atât în raport cu Heartland-ul, cât şi în raport cu Rimland-ul. Coasta
Atlanticului şi cea a Pacificului sunt orientate către cele două laturi ale
Rimland-ului eurasiatic, iar partea dinspre Polul Nord, către Heartland.
Specialistul american considera că Statele Unite trebuie să menţină baze
transatlantice şi transpacifice la distanţa optimă de lovire faţă de Eurasia,
pentru a controla echilibrul de forţe de-a lungul întregului Rimland.
Obiectivul principal al Statelor Unite în timp de pace ca şi pe timp de război
– menţiona N. Spykman –, trebuia să fie prevenirea unirii centrelor de putere
din Lumea Veche într-o coaliţie ostilă intereselor ei47.

43
Francis P. Sempa, op. cit., în loc. cit.
44
Nicholas Spykman, America’s Strategy in World Politics, New York: Harcourt, Brace &
Co., 1942, p. 18, apud, Francis P. Sempa, op. cit., în loc. cit.
45
Ibidem, p. 12.
46
Ibidem.
47
Idem, The Geography of the Peace, Harcourt Brace, New York, 1945, p. 45.

22
 Evoluţiile politice globale din timpul Războiului Rece par să fi validat
o parte din proiecţiile geopolitice lansate de acest analist. O altă idee
interesantă a rezultat din analiza locului şi a rolului pe care Marea Mediterană
l-a avut în catalizarea energiilor pentru creşterea şi dezvoltarea Imperiului
Roman, cu aspiraţie universală. Paradigma de bază în analiză s-a centrat pe
conceptul de Midland Ocean. Ajunge astfel la concluzia că, după cel de-Al
Doilea Război Modial, Oceanul Atlantic nu desparte ci uneşte Occidentul48.
Un alt reprezentant de seamă al geopoliticii clasice din lumea anglo-
saxonă a fost Saul Cohen, care aduce în discuţie geopolitica spaţiilor globale.
Potrivit acestuia, lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei
elemente, în ordine descrescătoare, sunt: spaţiile geografice globale (realms),
regiunile, naţiunile-state şi unităţile subnaţionale49. Există, potrivit autorului
american, două asemenea spaţii geografice globale: spaţiul maritim şi cel
continental. Primul este mai deschis schimburilor comerciale şi, în general,
ideii de cooperare, pe când cel de-al doilea este, prin forţa lucrurilor,orientat
către el însuşi. La rândul lui, fiecare spaţiu global conţine câteva regiuni
distincte. În zona maritimă putem identifica mai multe asemenea regiuni:
America de Nord şi zona caraibiană, Europa maritimă şi Maghrebul, Asia de
coastă şi Africa subsahariană. De notat că America de Sud, Africa şi Asia de
Sud se întind în afara acestor zone globale, formând ceea ce Cohen numeşte
„a patra sferă de marginalitate”50. Profesorul Paul Dobrescu constată că
importanţa teoriei geopolitice propusă de Saul Cohen este dată şi de faptul că
acesta introduce şi alte concepte, cu ajutorul cărora ne putem reprezenta, din
punct de vedere geopolitic, mai bine lumea de astăzi. De pildă, ceea ce
autorul numeşte zone aflate sub presiune geopolitică (shatterbelts), zone
fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spaţii mari
continentale şi maritime. Aceste zone se află, deopotrivă, sub influenţa celor
două spaţii; prin urmare, ele pot fi atrase de unul dintre aceste spaţii sau
rămân divizate, ca rezultat al intereselor opuse ce se resimt în regiune. Asia
de Sud-Est - consideră autorul - a reprezentat, până nu de mult, o asemenea
regiune, dar în ultimele decenii a fost integrată politic şi economic Asiei de
coastă, deci unei regiuni semnificative a spaţiului maritim. Ultima zonă aflată
sub presiune geopolitică este Orientul Mijlociu, care pare să evolueze tot
către spaţiul maritim, mai ales după colapsul URSS.
Un alt concept important este cel de poartă de trecere (gateway).
Asemenea poziţii prezintă câteva caracteristici: sunt zone distincte din punct
de vedere cultural şi istoric; din punct de vedere economic, sunt mai
dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în asemenea zone sunt, ca

48
Ibidem, p. 46.
49
Saul Cohen, Global Geopolitical Change in the Post-Cold War Era, apud, Paul Dobrescu,
Geopolitica, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p.68
50
Ibidem, p. 69.

23
întindere şi populaţie, mici sau cel mult medii; din punct de vedere geografic,
asemenea poziţii leagă două căi comerciale importante, cel mai adesea
maritime. De aceea, ele joacă un rol integrator între regiuni. În fapt, aduce în
discuţie o teorie mai veche a strategiei militare privind controlul punctelor
obligatorii de trecere într-un spaţiu geografic unde se manifestă rivalităţi de
putere.
Rivalităţile dintre cele două superputeri, în timpul Războiului Rece,
au adus în prim plan o nouă teorie geopolitică de tip integrator: Containment-ul.
Îndiguirea puterii sovietice a fost subiectul faimosului articol al lui George F.
Kennan din Foreign Affairs, publicat în 1947 şi intitulat Sursele
comportamentului sovietic. Kennan argumenta că, din motive istorice şi
ideologice, Uniunea Sovietică va căuta să-şi extindă controlul politic dincolo
de graniţele geografice postbelice. El îndemna Statele Unite să raspundă cu o
politică de îndiguire „pe termen lung, răbdătoare dar fermă şi vigilentă” 51.
Cerea‚ de asemenea, „aplicarea abilă şi vigilentă a contraforţei asupra unor
puncte politice şi geografice aflate într-o constantă schimbare,
corespunzătoare schimbărilor şi manevrelor politicii sovietice.” 52Această
politică nu a fost o oferta mărinimoasă de a proteja popoarele din Europa şi
Asia de tirania sovietică: ea se baza pe presupunerea centrală, pusă în lumină
de cele două războaie mondiale, care arăta că securitatea Statelor Unite
depindea de balanţa de putere din zona Eurasiatică.
Conform lui Francis P. Sempa, una dintre cele mai convingătoare
aplicări a gândirii geopolitice în era nucleară a fost dată de analistul strategic
al Statelor Unite, Colin Gray, în cartea sa, Geopolitica în Era Nucleară53.
Modelul său geopolitic se baza mai mult pe conceptele lui Mackinder şi
Spykman. Această concluzie rezultă din analiza terminologică. Se poate lesne
vedea că instrumentele de analiză aparţin geopoliticii clasice: Uniunea
Sovietică era‚ „superputerea Heartland’’, Europa de Vest si Asia nonsovietică
erau‚ „Rimlanduri-le” Eurasiatice, iar Statele Unite erau‚ „superputerea
maritimă insulară”54. Mai mult, a renunţat la clişeele standard care priveau
relaţiile Est-Vest, cum ar fi „neîncredere”, „neînţelegere”, „gestionarea
relaţiei”, „generarea tensiunii” şi aşa mai departe. În opinia lui Gray, forţa
motrice în relaţiile internaţionale este puterea. Statele Unite şi Uniunea
Sovietică erau angajate într-o luptă permanentă, obiectivele imediate fiind
Rimland-urile din Eurasia. Controlul tuturor sau majorităţii Rimland-urilor de
către Uniunea Sovietică ar fi creat o dominare sovietică copleşitoare asupra
„Insulei Mondiale” formată din Eurasia şi Africa. Aşadar, scopul geopolitic

51
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 106.
52
Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit.
53
Ibidem.
54
Colin S. Gray, The Geopolitics of the Nuclear Era, New York: Crane, Russak & Company,
Inc.,1977.

24
prioritar al politicii externe a Statelor Unite, începând cu 1945 a fost să
prevină acest eveniment55. Armele nucleare, explica Gray, trebuie privite din
perspectiva cadrului geopolitic. Ele fac parte şi, ca atare, sunt subordonate
considerentelor balanţei de putere. El avertiza că din „perspectiva geopolitică,
comunitatea de apărare americană nu s-a împăcat cu probabilele consecinţe ale
parităţii, cu atât mai puţin ale inferiorităţii. Paritatea strategică înseamnă că
Statele Unite nu au o rezervă a puterii nucleare strategice care ar putea fi
invocata în numele prietenilor şi aliaţilor aflaţi în pericol în Eurasia”56
Revoluţiile în cunoaştere şi, mai ales, în domeniul comunicaţiilor, au
devalorizat sever modelele geopolitice de ordin deterministic geografic
deoarece „contractarea spaţiului” prin dezvoltarea mijloacelor de transport şi
apariţia vectorilor de transport a armamentelor nucleare capabili să depăşescă
orice obstacol geografic au obligat la căutarea de noi soluţii 57. Interesant este
că, Congresul SUA i-a cerut lui John Collins, în iunie 1987, „să pregătească
un cadru de referinţă care ar putea ajuta Congresul să evalueze viitoarele şi
actualele politici spaţiale militare, programe şi bugete”58. Astfel, în studiul
său Forţele Militare Spatiale;Următorii 50 de ani/Military Space Forses;
The Next 50 Years, arăta că: puterea aeriană şi puterea spaţială au aruncat în
desuetitudine ipotezele geopolitice ale începutului de secol59. Inclusiv teoria
lui Mackinder, Spaţiul circumterestru – afirmă J. Collins - încapsulează
Pământul până la o altitudine de circa 50.000 mile, iar acest fapt va fi cheia
dominaţiei militare de la jumătatea secolului al XXI-lea.
Modelul geopolitic propus de acesta este tot deterministic, doar că nu
mai este vorba de controlul unei regiuni terestre sau de controlul unui spaţiu
martim, ci de controlul spaţiului cosmic, după o formulă a clasicilor
Mackinder si Spykman60:
• cine stăpâneşte spaţiul circumterestru, domneşte peste Pământ;
• cine stăpâneşte Luna, domneşte peste spaţiul circumterestru;
• cine stăpâneşte L4 şi L5, domneşte peste sistemul Terra - Luna. L4 şi
L5 sunt punctele de libraţie lunare - locurile din spaţii unde atracţia
gravitaţională a Lunii şi cea a Pământului sunt exact egale.
În viziunea lui J. Collins, bazele militare instalate acolo puteau
rămâne pe poziţie timp foarte îndelungat, fără a avea nevoie de mult
carburant. Ele ar putea fi echivalentul terenurilor înalte pentru războinicii
55
Apud Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit.
56
Apud, Francis P.Sempa, op. cit., în loc. cit.
57
Cristopher J. Fettweis, Sir Halford Mackinder, Geopolitic and Policymaking in the 21st Century,
în „Parameters”, US Army War College Quaterly, Summer 2000, no. 2, Volume XXX, p. 71.
58
Apud, Karl Grossman, 1989: Military Space Forces – The Next 50 Years: The Democratic
Party’s Vision of Space Warfare, on line, http://coat.ncf.ca/our_magazine/links/55/Articles /
55_12-13.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 21.00.
59
Ibidem.
60
Constantin Hlihor, op. cit., p. 97.

25
spaţiali de mâine. Acest model a avut impact atât asupra lumii politice,
conducând la militarizarea spaţiului cosmic, cât şi al specialiştilor care au
susţinut asemenea teorie. Fostul astronaut Michael Collins, care a efectuat
două misiuni în spaţiul cosmic, sublinia că: spaţiul cosmic este un loc ideal
din care pot fi atacate portavioane şi alţi combatanţi majori terestri61.
Prăbuşirea lumii bipolare prin implozia imperiului sovietic nu a
condus, aşa cum s-a crezut, la o demonetizare a modelului clasic geopolitic
care avea la bază rivalitatea dintre marile puteri pentru a stăpîni o regiune
geografică. SUA devin singura superputere, practic, controla întreaga lume şi
nu mai avea cu cine să îşi dispute o regiune sau alta. Şi totuşi, în aceste
condiţii, Zbigniew Brzezinski revine asupra importanţei zonei euro-asiatice,
în termeni oarecum similari cu cei din abordările anterioare 62. În viziunea sa,
Eurasia a reprezentat „casa” pentru cele mai dinamice şi mai hotărâte state
de-a lungul istoriei. De la Ginghis Han până la miracolul economic asiatic
contemporan, toată această evoluţie ne arată că statele cele mai importante
ale lumii au pornit de aici. Cele mai puternice şi mai populate pretendente la
statutul de puteri regionale, China şi India, se situează în acest spaţiu. Cei mai
potenţi challengeri economici şi politici pentru America provin din zona
eurasiatică. Următoarele cele mai puternice şase economii după SUA
funcţionează pe acest supercontinent. Eurasia deţine 75% din populaţia lumii,
60% din PNB-ul mondial şi 75% din resursele energetice ale globului.
În spiritul analizelor geopolitice clasice la care ne-am referit până
acum, Brzezinski afirmă: cine domină Eurasia, domină aproape automat
Orientul Mijlociu şi Africa63. Din această constatare geopolitică, Brzezinski
deduce două concluzii cu valoare strategică pentru America de azi. În primul
rând, el consideră că: nu mai este suficient să modelăm o politică pentru
Europa şi alta pentru Asia, ci trebuie să avem în vedere o politică pentru
Eurasia. Luând în calcul că perspectiva geopolitică a Statelor Unite este
tipică cu aceea a unei puteri maritime, interpretând relaţia sa cu alte naţiuni
sau entităţi geopolitice din situaţia sa ca şi insulă, se identifica bazinul
mediteranean şi Asia Centrală ca fiind două zone caracterizate de o puternică
instabilitate. Cele două zone sunt situate în aşa numitul arc de instabilitate
definit de Zbigniew Brzezinsky. Arcul de istabilitate sau de criza constituie,
aşa cum s-a menţionat, o evoluţie şi extindere a conceptului geostrategic de
rimland (margine maritimă sau de coastă) dezvoltat de Nicholas J. Spykman.
Controlul rimland-ului ar fi permis, în contextul lumii bipolare, controlul
suprafeţei Eurasiatice, aşadar indiguirea principalei superputeri, Uniunea
Sovietică, în beneficiul exclusiv al „Insulei Nord Americane”.64

61
Karl Grossman, op., cit., în loc. cit.
62
Paul Dobrescu, op. cit., p. 70.
63
Zbigniew Brzezinski, The Grand Chessboard, ..., p. 31.

26
 În primele decenii de după încheierea Primului Război Mondial, în
Germania geopolitica s-a bucurat de un interes cu totul special. Condiţiile
interne, dar mai ales afirmarea statului german în relaţiile internaţionale, ca o
mare putere, au determinat pe unii specialişti să vadă în geopolitică o
disciplină capabilă să pună la îndemâna oamenilor de stat indicaţii politice de
ordin practic, pornind de la teoriile geografiei şi ale istoriei65.
Teoriile clasice ale geopoliticii au atins apogeul în Germania
interbelică, nu atât din punct de vedere al numărului de specialişti şi lucrări
publicate, cât mai ales a impactului pe care l-au avut acestea asupra
lidershipului politic. În foarte scurt timp a apărut în Germania o şcoală
geopolitică grupată în jurul periodicului „Zeiterschrift für Geopolitik”, din
rândurile căreia se va desprinde şi se va afirma o extrem de contestată şi
complexă personalitate, generalul Karl Haushofer.
Specialiştii germani au dezvoltat şi au dat o proprie interpretare
conceptului de geopolitică. În viziunea acestora, geopolitica este teoria
dependenţei evenimentelor politice de teritoriu. Ea îşi are temelia sigură în
geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria fiinţelor politice de
pe glob şi a structurii lor. Geopolitica urmăreşte să furnizeze indicaţii pentru
acţiunea politică şi să fie îndreptar în viaţa politică. Ca atare, ea devine o
tehnologie capabilă să conducă politica practică până la punctul la care se
produce avântul novator al acţiunii. Şi numai cu ajutorul ei, acest avânt va
putea avea drept punct de plecare pentru realizări ştiinţa şi nu neştiinţa.
Geopolitica vrea şi trebuie să devină conştiinţa geografică a statului66.
Aprecierile Generalului Karl Haushofer cu privire la rolul şi
importanţa geopoliticii în analiza fenomenului politic internaţional, deşi nu s-
a angajat în disputele teoretice privind definirea termenului şi a ştiinţei
geopolitice, îşi păstrează şi astăzi prospeţimea. În primul rând, el considera
geopolitica o combinaţie dintre geografie istorie, ştiinţă politică, economie
politică şi sociologie67, care poate să capete, în evoluţia sa, statutul de ştiinţă.
Convins că geopolitica trebuie să studieze problematica relaţiilor dintre state
în dinamica lor, prin prisma geografiilor lor etnice, politice, sociale,
economice, Haushofer a definit-o ca fiind ştiinţa despre formele de viaţă
politică în spaţiile de viaţă naturale, ce se străduieşte să înţeleagă dependenţa
lor de pământ şi condiţionarea lor de-a lungul mişcării istorice68.

64
Tiberio Graziani, Geopolitical Tensions and the Multipolar System: The US versus Eurasia, on
line, http://theglobalrealm.com/2011/05/13/geopolitical-tensions-and-the-multipolar -system
- the-us-versus-eurasia/, accesat la 11 noiembrie 2011, ora 19.00.
65
Henning-Körholz, Einführung in die Geopolitik, Teubner Berlin – Leipzig,1937, p. 7; Apud
Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 33.
66
Constantin Hlihor, op., cit., p. 47.
67
Henning Heske, Karl Haushofer: his rule in german geopolitics and nazi politics, în
„Political Quarterly”, avril, 1987, p. 136.

27
 Interesant este faptul că generalul Karl Haushofer a văzut în
geopolitică un instrument esenţial pentru a pune în ordine lumea69, deoarece
era convins că această ştiinţă este capabilă să descifreze această ordine şi
poate să transmită oamenilor imaginea adevărată a lumii70. În ciuda unei
permanente pendulări între explicaţia geopolitică şi nevoia de justificare a
politicii externe germane, Karl Haushofer a avut o înţelegere corectă a rolului
pe care trebuie să-l aibă geopolitica în acţiunea politică a unui stat, în relaţiile
internaţionale. Politica – în accepţiunea sa – trebuie să înveţe să mânuiască
toate mijloacele susceptibile ştiinţifice ce-i stau la îndemână într-o acerbă
luptă pentru existenţă71. Prin urmare, geopolitica trebuie să furnizeze
argumente pentru acţiunile politice şi să fie călăuză în viaţa politică72. În
acest fel, ea devine o învăţătură eficientă în stare să conducă politica
practică... Numai astfel se va putea face saltul de la ştiinţă la putinţă73.
Prin geopolitică, Karl Haushofer spera să fie eliminat arbitrariul din
acţiunea umană, în planul relaţiilor internaţionale. Concepţie utopică
deoarece, din observarea şi analiza raporturilor dintre state au fost eliminaţi
unii factori care transced voinţa politică, cum ar fi, de exemplu, întâmplarea.
Generalul analist credea cu tărie că geopolitica poate să conducă la
cunoaşterea şi aprecierea modului de repartiţie a puterilor în spaţiu şi se poate
depista cauza care afectează sistemul relaţiilor internaţionale74.
Ca şi alte discipline care prognozează şi indică tendinţele de evoluţie
a unui fenomen sau proces social, geopolitica nu poate să ofere soluţii exacte
la întrebările pe care îşi propune să le rezolve la un moment dat. Din această
perspectivă, Karl Haushofer aprecia că geopolitica are meritul că reuşeşte să
depăşească arbitrariul uman din analiza relaţiilor umane, însă ea nu poate
face declaraţii foarte precise la mai mult de 25 la sută din cazuri.75 Direcţiile
principale de orientare a cercetărilor de geopolitică au fost stabilite de
generalul Karl Haushofer în lucrarea Bausteine für Geopolitik şi unele studii
publicate în revista Zeiterschrift für Geopolitik. Considerând că există o
legătură directă între spaţiul (Raum) pe care un popor îl ocupă, sau o naţiune
şi dezvoltarea optimă a acesteia, Haushofer a crezut că a descoperit legea

68
Karl Haushoffer, Erich Obst, Herman Lautensach, Otto Haul, Bausteine zur Geopolitik,
Berlin, Grünwald, 1928, pp. 52-53; apud, Ionel Nicu Sava, Geopolitica.Teorii şi paradigme
clasice. Şcoala geopolitică germană. Bucureşti, 1997, p. 111.
69
Apud, Claude Raffestin, op. cit., p. 128.
70
Ibidem.
71
Apud Ionel Nicu Sava, op., cit. p. 112.
72
Ibidem.
73
Ibidem, p. 113.
74
John Bellamy Foster, The New Geopolitics of Empire, on line, http://monthlyreview.org /
2006/01/01/ the-new-geopolitics-of-empire, accesat la 12 mai 2009, ora 20.00.
75
Constantin Hlihor, op., cit., p. 47.

28
creşterii indefinite a statelor76. În virtutea acestei legi, populaţia unei naţiuni
active se extinde până când atinge cele mai mari spaţii posibile pentru a-şi
satisface nevoile. Haushofer a oferit un suport cantitativ pentru această teză şi
considera că un popor se poate dezvolta normal dacă are o densitate de 100
de locuitori pe km2. El a propagat asemenea idei fiind sub influenţa nefastă a
teoriilor rasiste şi biologizante, care alcătuiau baza ideologiei naziste77.
Evoluţia societăţii europene după cel de-Al Doilea Război Mondial a infirmat
ipoteza şi suportul matematic al afirmării, în relaţiile internaţionale, a legii
creşterii indefinite a statelor. Viziunea geopolitică a generalului Karl
Haushofer a fost influenţată şi de concepţiile şi teoriile geopolitice care
circulau în lumea anglo-saxonă, îndeosebi de teza „Heartland-ului” elaborată
de Mackinder. A întrezărit, în modelul elaborat de Mackinder, posibilitatea ca
Germania să-şi poată reocupa locul pierdut în urma încheierii Primului
Război Mondial, în ecuaţia de putere de pe continentul european. Haushofer
considera, din acest punct de vedere, că Germania nu trebuie să fie duşmanul,
ci aliatul Rusiei, cu care să realizeze blocul continental Europa Centrală –
Eurasia78.
Într-o primă fază a celui de-Al Doilea Război Modial părea că
profeţiile sale au şi acoperire în politica mondială a epocii. În august 1939,
Germania nazistă şi URSS şi-au dat mâna prin semnarea Pactului
Ribbentrop-Molotov şi îşi împărţeau sferele de influenţă 79. El privea alianţa
Germaniei cu Rusia drept nucleul unui bloc transcontinental prin includerea
Japoniei şi Chinei. Din această perspectivă, în scrierile sale, încă din anii ′30,
Haushofer a căutat să atragă atenţia oamenilor politici japonezi asupra unei
apropieri a Japoniei de China şi Uniunea Sovietică. Constituirea blocului
eurasiatic era văzută de general ca un răspuns la scenariul „Anaconda”, prin
care puterile maritime – Anglia şi SUA – puteau să încercuiască Heartland-ul.
Era, în fapt, un scenariu prin care Germania putea să devină hegemon în
cadrul noii ordini mondiale, pe care o preconizau oamenii de stat din cel de-al
treilea Reich. De remarcat faptul că, în elaborarea acestui scenariu geopolitic,
Haushofer a pornit de la teoria Heartland-ului elaborată de Mackinder, însă
concluziile sale au fost diametral opuse80. El atrăgea atenţia, în acest context,
76
M. Müller, Text, discourse and …. Working Paper, forthcoming in Klaus Dodds, Merje Kuus and
Jo Sharp, The Ashgate Research Companion to Critical Geopolitics, eds., 2011, on line,
http://www.alexandria.unisg.ch/export/DL/Martin_Mueller/205403.pdf, accesat la 12 mai 2009, ora 21.00.
77
В.А. Бурлаков, Развитие геополитики в России: проблемы и перспективы
формирования новой методологии изучения межгосударственных отношений,
http://www.ojkum.ru/arc/2007_01/2007_01_01.pdf, accesat la 15 mai 2009, ora 20.00.
78
Karl Haushofer, De la géopolitique..., apud Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 128-129.
79
A se vedea, pe larg, Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul
Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1999; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor,
Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, Editura AISM, Bucureşti, 1992.
80
Sergiu Tămaş, op. cit., p. 83.

29
asupra apelurilor făcute de Mackinder, în scrierile sale, către puterile
maritime, de a găsi soluţii optime pentru a împiedica o eventuală alianţă ruso-
germană, care pentru cel de-al treilea Reich era cheia în realizarea ideii de
spaţiu vital (Lebensraum). Transpunerea în practica relaţiilor internaţionale a
scenariului geopolitic elaborat de Karl Haushofer ar fi făcut imposibilă orice
tentativă de blocus din partea puterilor maritime81. Evoluţia istorică nu numai
că a amendat asemenea aserţiuni, dar a arătat că în analiza geopolitică nu pot
fi aplicate concepţii şi scheme logice de tip mecanicist. Interesul unui actor,
fie el statal sau nonstatal, poate să conducă la realizarea unor alianţe care să
nu se încadreze în astfel de logici.
Astfel, este de înţeles de ce conducerea nazistă a statului german n-a
îmbrăţişat ideile şi scenariul geopolitic elaborat de generalul Haushofer şi
colaboratorii săi. Führerul n-a avut încredere în generalul geopolitician şi l-a
privit cu suspiciune. Încercările lui Rudolf Hess de a realiza o apropiere între
Hitler şi Haushofer au fost zadarnice82. Ultima întâlnire dintre cei doi, din 10
noiembrie 1938, s-a încheiat cu un schimb violent de cuvinte. Hitler avea alte
proiecte şi ideea realizării blocului eurasiatic în proiecţia geopolitică a lui
Haushofer a fost aruncată la coş prin atacarea Uniunii Sovietice, în iunie
1941. Voia să stăpânească Eurasia, dar prin cucerire nu cooperare!
Şcoala Geopolitică franceză a fost dominată de necesitatea de a face
faţă rivalităţilor pe două fronturi: pe continent - împotriva Germaniei, pe
mare şi în spaţiul extraeuropean - împotriva Marii Britanii. Această şcoală s-a
afirmat ca o reacţie la determinismul formulat de Ratzel. Primul reprezentant
de marcă al şcolii franceze de geopolitică a fost Elisée Réclus (1830 - 1905).
Participant la Revoluţia Franceză, cunoscută sub denumirea de Comuna din
Paris, este condamnat la zece ani de exil. Instalat în Elveţia, întreprinde o
seamă de călătorii în lume, pe baza cărora va publica lucrarea La Nouvelle
Géographie universelle, în 19 volume, între 1872 şi 1895 (17.873 pagini,
4.290 de hărţi). A doua lucrare, L’Homme et la Terre, a apărut după moartea
sa83. Yves Lacoste îl considera pe Réclus drept părintele intelectual al
geopoliticii franceze84. Pornind de la concluzia că „geografia nu este altceva
decât istorie în spaţiu, tot aşa cum istoria este geografie în timp”, tezele lui
Réclus pot fi sintetizate astfel: - o viziune asupra Terrei ca o totalitate
complexă în permanentă schimbare; - acţiunea omului asupra mediului,
văzută ca sursă a progresului şi regresului. Ca martor al epocii de glorie a
imperialismului, de efervescenţă a partajului colonial, Réclus evidenţiază
principalele caracteristici ale epocii: rapiditatea capitalismului în cautarea de
81
Ibidem, p. 79.
82
Ibidem, p. 53.
83
Eva Fabritius, Reclus versus Ratzel: from State Gopolitics to Human Geopolitics, on line
http://raforum.info/reclus/spip.php?article205, accesat la 20 septembrie 2011, ora 20.00.
84
Dragoş Frăsineanu, Geopolitica, editia a doua, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2007, p. 71.

30
noi pieţe; declinul industrial al Marii Britanii; emergenţa Statelor Unite şi a
Rusiei.
Fondatorul şcolii franceze de geografie, Vidal de la Blache, va marca,
în fapt, începutul studiului academic al geopoliticii în Franţa. Încă din prima
sa lucrare, Tabloul geografic al Franţei (1903), Vidal de la Blache evidenţia
rolul omului în utilizarea posibilităţilor oferite de mediul geografic. Într-unul
dintre primele sale articole, Geografia politică despre scrierile lui M.
Frederich Ratzel, apărut în 1898 în „Analele de Geografie”, deşi afirma că
face cunoscută publicului francez concepţia lui Ratzel despre geopolitică, în
fapt, şi-a definit propria sa viziune asupra geopoliticii combatând
determinismul dur al fostului său dascăl85. Prin acest studiu, el va fundamenta
bazele geografiei umane, aşezând omul pe o altă ierarhie decât cea care îi era
atribuită în concepţia geopolitică germană. În 1917, Vidal de la Blache a
publicat lucrarea Franţa de Est, prin care încerca să demonstreze, cu
argumente geopolitice, necesitatea alipirii Alsaciei şi Lorenei la Franţa.
Lucrarea abordează relaţiile dintre mediu/viaţă economică şi socială,
explicând diferitele strategii de industrializare şi problemele politico-militare.
Din acest punct de vedere, considerăm că geopoliticianul francez s-a apropiat
de geopolitica germană.
Ideile geopolitice promovate de Vidal de la Blache au fost preluate în
mare măsură de Jacques Ancel în lucrarea Manual geografic al Politicii
Europene, apărută în 1936. Importantă, pentru această lucrare, este
perspectiva din care este scrisă. Se porneşte de la ideea că geopolitica este
totuna cu geografia politică, sau că ea trebuia să se întemeieze pe analize şi
sinteze foarte riguroase, apelând într-una la istorie şi la studiul precis al
mediului86. Aceeaşi nediferenţiere, între geografia politică si geopolitică, o
găsim şi la Albert Demangeon (1872 – 1940), care considera că aceasta din
urma trebuie definită ca „teorie a acţiunii în spaţiul politic”. Prin lucrarea
Geografia frontierelor(1938), J. Ancel intră în polemică deschisă şi critică
ideile lui K. Haushofer, exprimate în lucrarea Grenzen, apărută în 1927, care
propunea aşa-zisa frontieră culturală, ce îngloba nu numai Germania ci şi aria
germanică (toate regiunile în care se vorbea limba germană).
Camille Vallaux este primul francez care a scris o lucrare
cuprinzătoare în domeniul Geografiei Politice Solul şi Statul, apărută în anul
1911. Geopoliticianul francez a analizat conceptele ratzeliene Raum (spaţiu)
şi Lage (poziţie) şi a demonstrat importanţa acestora în explicarea naturii
statului. El a criticat multe faţete ale gândirii lui Ratzel, în particular

85
Apud, Klaus Dodds, David Atkinson, A century of geopolitics thought, în Tracey Skelton, Gill
Vallentine, eds., Critical Geopgraphies, on line http://frenndw.files.worpress.com/2011/03/
geopolitical-traditions-a-acentury-of-geopolitical-thought-edited-by-klaus-dodds-and-david-
atkinson_copy.pdf , accesat la 20 septembrie 2011, ora 21.00.
86
Dragoş Frăsineanu, op., cit., p. 78.

31
determinismul său, lipsit de obiectivitate şi înclinat spre idei abstracte,
deoarece considera că relaţia statului cu mediul înconjurător este mai mult
activă, decât pasivă.87 Potrivit lui Vallaux, creşterea statului este un proces de
subordonare a părţilor întregului şi controlul tendinţelor centrifuge. Aceată
ipoteză rezultă din analiza procesului de apariţie şi prăbuşire a statelor
imperiale cu focus pe cauzele care conduc la declinul acestora. Fiind adversar
al fenomenului expansionist practicat de marile puteri în politica
internaţională, Vallaux s-a pronunţat împotriva fenomenului respectiv
practicat de Franţa în Africa şi Rusia în Asia. Este interesant că Vallaux, care
a criticat teoria lui Ratzel, va fi acuzat, de compatriotul său Lucien Febvre, în
lucrarea Geografia istoriei – Geografia păcii şi războiului, publicată în 1921,
în colaborare cu Jean Brunhes tocmai de „prea multă apropiere de
pangermanism”88.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, geopolitica, atât ca disciplină
academică dar şi ca discurs public, a dispărut din Franţa, ca de altfel din toată
Europa. Foarte multă lume a considerat că geopolitica, materializată în
Germania în lucrări şi promovată în discurs public, a justificat expansiunea
nazistă. S-a pus semnul de egalitate între propaganda efectuată pe „suport”
geopolitic şi teoria geopolitică. Lucrurile aveau să se schimbe treptat în
perioada 1959–1968, datorită politicii generalului Charles de Gaulle de a se
desprinde din alianţa atlantică, din structura militară (nu si politică). Pentru a
materializa o astfel de politică, preşedintele francez avea nevoie de o strategie
geopolitică proprie. Întrucât aceasta acţiune n-a avut rezultatul scontat, Franţa
s-a orientat spre colaborarea intereuropeană franco-germană şi cu URSS, de
unde a rezultat cunoscuta teza a lui de Gaulle - Europa de la Atlantic la
Urali. Această teză însemna un nou trend geopolitic şi un nou spirit pentru
Europa occidentală, cel al „continentalismului’’89.
Începând cu anii ’70, când Geopolitica anglo-saxonă începe sa ia
avânt, geopoliticienii francezi, asemenea altor confraţi din state europene cu
tradiţie în studiile de geopolitică, încep să facă apel la analize şi studii de
geopolitică, atât din calitatea de experţi ai unor organizaţii internaţionale –
NATO, ONU etc., cât şi ca autori de lucrări şi studii. Un reprezentant al
acestui curent a fost Jacques Attali, fost consilier al preşedintelui Franţei,
François Mitterand, şi apoi director al Băncii Europene pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare. În lucrarea Liniile orizontului, apărută imediat după încheierea
Războiului Rece(1990), acesta afirma că omenirea a păşit în era economiei de

87
See also, Michiel Baud, Willem van Schendel, Toward a Comparative History of
Borderlands, in Journal of World History, Volume 8, Number 2, Fall 1997, p. 211-242.
88
See also, Silviu Negut, Geopolitica. Definiţii şi precursori, on line, http://www.scribd.com/
doc/38168042/Curs-1-Geopolitica-Definitii-Si-Precursori, accesat la 12 sept 2010, ora 20.00.
89
Adrian Pop, Prefaţa la vol. Puteri şi Influenţe: Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-
2001, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

32
piaţă în care dualismul geopolitic între telurocraţie şi talasocraţie, adică
Uscatul şi Marea, dispare şi se instaurează, în aceste condiţii era
„geoeconomiei”, ca expresie a mondialismului90. În viziunea sa, spaţiile
devin importante prin concentrarea capitalului, a burselor şi a bunurilor
comerciale. Din această perspectivă considera Attali elita politică şi
comercial-financiară din spaţiul american va fi cel care va domina lumea.
Deşi pentru o bună bucată de timp părea că ipoteza sa este validată de
evoluţiile postrăzboi rece din politica internaţională evoluţiile geopolitice,
apărute la începutul secolului al XXI-lea, din spaţiile economice emergente
ale Asiei şi Americii Latine, determină o radicală revizuire a concepţiilor
lansate la începutul anilor ’90. Ecuaţia poate fi şi mai complicată dacă luăm
în calcul şi faptul că spaţiul euro-atlantic nu mai este demult unul unitar ci în
concurenţă şi competiţie prin intrarea în scenă a UE.
De pe poziţii opuse grupului de la Hérodote - considerat de orientare
politică de stânga -, a fost înfiinţat, în 1982, Institutul Internaţional de
Geopolitică din Paris. Prin intermediul revistei „Geopolitica”/„Géopolitique”,
institutul a căutat să reînvie concepţia geopolitică a generalului Charles de
Gaulle (1890–1970), care vedea Franţa o putere continentală şi maritimă.
Modul cum aceştia definesc şi interpretează geopolitica se încadrează în
studiile de geopolitică şi geostrategie clasică. Hervé Couteau-Bégarie
defineşte geopolitica drept studiul raporturilor dintre tot ce se referă la
politică şi configuraţiile spaţiale în care se desfăşoară91.
Într-un mod asemănător defineşte geopolitica şi Piérre Cellérier. În
opinia acestuia, această disciplină trebuie să cerceteze relaţia dintre o situaţie
politică şi aria geografică în care este circumscrisă. Încercând să descifreze
sensul şi esenţa geopoliticii, Cristian Daudel analizează geopolitica în raport
cu geografia, geostrategia şi alte discipline înrudite. De fapt, el consideră că
scriitura geopolitică este compusă din puţină istorie, puţină geografie, puţin
din diverse aspecte ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar
cam mereu aceleaşi92. Convins, în fapt, că fenomenele complexe ce
guvernează relaţiile internaţionale pot fi studiate dacă există o veritabilă
interdisciplinaritate şi o gândire transdisciplinară, Daudel ia ca bază de
analiză definiţia dată de Pierre Gallois. Potrivit lui Gallois, geopolitica este o
ramură a ştiinţelor care realizează o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului
teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei comunităţi, care se situează
astfel în ierarhia puterilor, în locul pe care îl ocupă sau mai curând în locul
asigurat de meritele sale93. În raport cu geografia şi geostrategia, geopolitica

90
Apud, Ilie Bădescu, Tratat de Geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004, p. 50.
91
Constantin Hlihor, op., cit., p. 117.
92
Christian Daudel, Geografie, geopolitică şi geostrategie: termeni în schimbare, în I. E.
Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, Geopolitica, Glasul Bucovinei Iaşi, 1994, p. 303.
93
Ibidem, p. 291.

33
are ca obiectiv să analizeze tot ceea ce se organizează într-o ierarhie de
puteri, mai cu seamă politice şi militare, dar şi economice şi culturale; să
studieze statele şi alianţele lor – destine şi scopuri – în toate aspectele forţei şi
ale evoluţiei ei, dreptului şi ale aplicării lui. În concluzie, Daudel consideră
că geopolitica are finalitate în analiza şi cunoaşterea situaţiei pe eşichierul
mondial, în timp ce geografia îşi propune conservarea şi amenajarea
teritoriului, iar geostrategia, elaborarea scenariilor de securitate şi
apărare94.
Gândirea geopolitică din Rusia se bazează pe conceptul de
Eurasianism. Acest concept înseamna că Rusia trebuie să-şi urmeze propria
cale socială şi geopolitică, separată de Vest, fiind un stat eurasiatic şi
cuprinzând diverse naţionalităţi95. Primii geopoliticieni ruşi au fost N.
Danilevsky şi L. Mechnikov, care au trăit în secolul XIX şi au pus bazele
şcolii ruse de geopolitică. Ulterior, fraţii George şi Evgeny Trubetskoi, la
începutul secolului XX, vor fonda curentul cunoscut sub denumirea de
Şcoala Eurasiatică. Ideea fundamentală a acestei şcoli este că Rusia, care nu
este nici europeană, nici asiatică, formează un sistem unic geopolitic-
Eurasiatic. Eurasianismul apare ca orientare în 1921, când reprezentanţi de
seamă ai emigraţiei ruse – N. Trubeţkoi (economist), P. Saviţki (geograf), P.
Surcinski (critic muzical), G. Florovski (teolog) au publicat lucrarea Exodul
spre est96. Ideea de bază a eurasianismului este că Rusia formează un spaţiu
aparte ancorat în cele două continente, dar având o identitate precisă,
inconfundabilă. Poziţia geografică particulară ar trebui să dicteze, potrivit
opiniei acestor autori, o politică distinctă care să conserve identitatea Rusiei.
Eurasia, scria Saviţki în 1925, „este o lume aparte, distinctă […]. Rusia ocupă
cea mai mare parte a acestui spaţiu, care nu este împărţit între două
continente, ci formează un al treilea, independent şi care nu are numai un
sens geografic97. Acesta a acordat o atenţie specială studiului pieţii mondiale
integrate, care a devenit astăzi un factor de organizare şi unire a civilizaţiilor
maritime. În opinia sa, inexpresivitatea şi confortul comunicaţiilor maritime
permit ţărilor cu ieşire la mare să beneficieze rapid de pe urma pieţei
mondiale, având costuri minime de expediere a bunurilor. Saviţki arată, de
asemenea, că Rusia (în ciuda unui mare potenţial imperial de expansiune) nu
avea nici o şansă să câştige accesul la marea deschisă, în sensul geografic al
cuvântului, cu excepţia îndepărtatei zone de coastă - Kamchatka. Până şi
Oceanul Arctic, datorită unei porţiuni de apă puţin adâncă (mai puţin de 600
94
Ibidem, p. 307.
95
David Kerr, The New Eurasianism: The Rise of Geopolitics in Russia’s Foreign Policy,
Europe-Asia Studies, vol. 47, no. 6, (1995), 977-988.
96
For example, G. Gloveli, „Geopoliticheskaia ekonomia v Rossii” [Geopolitical Economy
in Russia], Voprosy ekonomiki [Economic Affairs], No. 11 (2000), p. 46-63; Igor Panarin,
Informatsionnaia voyna, p. 34-64.
97
Apud, Paul Dobrescu, op., cit., p.295.

34
de metri), întinzându-se de la Groenlanda - după Islanda - până în Scoţia (aşa
numita barieră de recife [Wyville] Thomson), este exclus de la circulaţia
comună a Oceanelor.98 Toate mările cu care se învecinează coastele Rusiei şi
Eurasiei sunt mări închise, continentale, „mediteraneene”, care, în cele mai
multe cazuri, sunt îngheţate pentru cel puţin şase luni pe an. În sud, la limita
extremă a expansiunii imaginabile ruseşti, putem să numim Marea
Mediterană şi Golful Persic, ambele fiind bazine continentale. Cum pot fi
atenuate consecinţele defavorabile ale locaţiei geografice continentale? În
opinia lui Savitski, o soluţie este să se contracareze (în cadrul lumii
continentale) dominaţia principiului unei economii mondiale oceanice;
crearea unei interacţiuni economice între spaţiile individuale, adiacente ale
lumii continentale; şi promovarea dezvoltării lor bazată pe legături
reciproce.99
În timpul regimului sovietic, geopolitica, oficial, era considerată o
ştiinţă reacţionară iar studiile în domeniu erau caracterizate drept propagandă.
Acest fapt nu i-a împiedicat pe strategii şi liderii comunişti să reacţioneze la
scenariile geopolitice occidentale tot cu asemenea instrumente100. După
prăbuşirea URSS studiile de geopolitică au renăscut sub diferite curente dar
toate îşi au rădăcinile în gândirea clasică a geopoliticienilor rusi. Gândirea
geopolitică rusă contemporană are trei şcoli proeminente de gândire: Noua
Dreaptă, Comuniştii Eurasiatici şi Etatiştii Democraţi.101 În cadrul acestor
curente geopolitice activează Alexander Dugin, Dimitri Trenin, Ghenadi
Ziuganov, Kamaludin Gagiev, Vladimir Kolosov, Nikolai Mironenko,
Nikolai Nartov şi alţii. Ultimii patru citaţi sunt academicieni, cu un public
mult mai restrâns şi mai select. Mult mai cunoscuţi sunt, însă, Dugin, Trenin
şi Ziuganov, datorită radicalismului opinilor pe care le promovează 102.
Alexander Dugin a intrat în atenţia opiniei publice ruse la începutul anilor '90
şi este cunoscut drept cel mai reprezentativ lider al curentului conservator din
gândirea „expansionistă” a Rusiei. Conduce mişcarea conservatoare Eurasia.
A servit în calitate de consilier al liderului comunist Ghenadi Seleznev.
Dimitri Trenin este co-director pentru programele de politica externă la
„Carnegie Center” de la Moscova. Centrul aparţine lui „Carnegie Endowment
for International Peace”, proeminentă organizaţie americană, de orientare
liberală. A publicat mai multe studii şi lucrări foarte interesante despre rolul
98
Apud, Dimitri Sokolov, Russia in the World Economy. Geopolitical Prospects, Russian
Social Science Review, vol. 50, no. 4, July–August 2009, p. 29.
99
Ibidem, p. 30.
100
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia....p. 113.
101
Graham Smith, The masks of Proteus: Russia, geopolitical shift and the new Eurasianism,
Transactions of the Institute of British Geographers, New Series, vol. 24. no. 4, (1999): 483,
481-494.
102
Vladimir Alexe, Geopolitica Rusiei post-sovietice, on line, http://evrazia.info/modules.php?
name=News&file=article&sid=4062, accesat la 12 sept 2010, ora 20.00.

35
geopolitic al Asiei Centrale şi al spaţiului euroasiatic. Într-o foarte cunoscută
lucrare consacrată acestui spaţiu, viziunea sa despre geopolitică se apropie
foarte mult de curentul occidental103. Total opus lui Trenein ca viziune
geopolitică, este Ghenadi Ziuganov - o figură foarte cunoscută în Federaţia
Rusă - este liderul Partidului Comunist, care constituie cel mai mare grup de
opoziţie din Duma. Lucrarea lui Alexander Dugin - The Essentials of
Geopolitics - are peste 900 de pagini şi reprezintă Biblia expansionismului
modern rus104. În schimb, cartea lui Ghenadi Ziuganov –Geografia
Victoriei’105 - ca şi în bună măsură cea a lui Nikolai Nartov -Geopolitica/
Geopolitiks106 se subsumează aşa-numitei şcoli de gândire „civilizaţioniste”
care cred că Rusia trebuie să redevină un imperiu în limitele fostei URSS.
Fiecare din cei trei autori sunt vădit preocupaţi de viitorul geopolitic
al Eurasiei şi de rolul Rusiei în această zonă de „vecinatate apropiată”.
Fiecare are însă un alt tip de analiză şi propune alte soluţii. Cei trei iau în
calcul cele patru tipuri de conflicte post-sovietice amintite mai sus –
„conflictul etnic” (Caucaz, Moldova, Tadjikistan, Cecenia), „conflictul
energetic” (zona Marii Caspice), „conflictul cu dictatorii sovietici şi
ameninţările teroriste” (Asia Centrală), „conflictele de graniţă” (Afganistan,
Tadjikistan etc.) - faţă de care discută opţiunile strategice ale Rusiei şi
politica eurasiatica a Moscovei107.
Este important de ştiut faptul că viziunea rusească a eurasianismului
este diferită de înţelegerea pe care o au analiştii din spaţiul turco-musulman.
Mai mult, chiar etnicii musulmani turci din Rusia au o înţelegere diferită a
eurasianismului atunci când abordează problemele din Kazahstan.108
Popoarele turco-musulmane din Rusia cred că sunt singurele care
întruchipează Eurasia, în timp ce, în opinia lor, Rusia poate deveni cu
adevărat o naţiune Eurasiatică, recunoscând şi evaluând cum se cuvine lumea
musulmană, ca o componentă de bază a civilizaţiei euroasiatice. Cu alte
cuvinte, pentru ei, Rusia ar trebui sa accepte, cel puţin parţial, un stat turc şi
musulman în această zonă.
În Kazahstan eurasianismul este ideologie de stat promulgată de
însuşi preşedintele Nursultan Nazarbaev. Acest fapt conduce la un contrast
103
Dmitrii Trenin, The end of Euroasia: Rusia on the border between geopolitics and globalization,
Washington D.C., and Moscow: Carnegie Endowment for International Peace, 2002.
104
Aleksandr Dugin, Osnovy Geopolitiki: Geopoliticheskoe Budushee Rossii, Moscow:
Arktogeya Press, 1997.
105
G.A. Ziuganov, Geografiia pobedy: Osnovy rossiiskoi geopolitiki [The Geography of.
Victory: Fundamental Principles of Russian Geopolitics], Moscow, 1997.
106
Vladimir N Nartov. Geopolitika, 4th ed., Edinstvo, Moskva 2007.
107
See, Vladimir Alexe, op., cit., în loc., cit.; Ezzatollah Ezzati, Geopolitica în secolul XXI,
TopForm, Bucureşti, 2009, p. 96-98.
108
Eldar Ismailov and Vladimer Papava, Eurasianism and the Concept of Central Caucaso-Asia,
on line http://www.silkroadstudies.org/new/docs/publications/1006Rethinking-3.pdf accesat
la 11 mai 2009, ora 23.00.

36
profund în raport cu Rusia, deoarece adepţii devotaţi ai eurasianismului nu se
află la conducere.109 Unii specialişti consideră că abordarea lui Nursultan
Nazarbaev este pragmatică. În contrast cu Eurasianismul din Rusia, se pune
accentul pe componenta europeană a ţării, acordându-se relativ o mică atenţie
Islamului şi Estului. Deşi competiţia pentru Asia Centrală pare să fi scăzut în
intensitate după ce s-a constatat că resursele de energie din această regiune nu
sunt atât cât s-au crezut a fi la sfîrşitul Războiului Rece, situaţia geopolitică
din această zonă nu va evolua în conformitate cu nici un scenariu geopolitic,
clasic sau nu, elaborat de analiştii ruşi sau occidentali. În această ecuaţie
trebuie luat şi factorul geopolitic chinez110.
În România, geopolitica, deşi n-a cunoscut dezvoltarea şi interesul de
care s-a bucurat în Germania şi lumea anglo-saxonă, în forma ei clasică de
manifestare, a constituit un punct de atracţie pentru geografi, istorici şi
sociologi imediat după încheierea primei mari conflagraţii. Primii
geopoliticieni care au încercat să prezinte evoluţia neamului românesc în
directă legătură cu elementele sale geografice fundamentale - munţii Carpaţi,
Dunărea, Nistrul şi Marea Neagră. Referindu-se la acest aspect, Simion
Mehedinţi afirma că orice om politic român trebuie să aibă o triplă
îngrijorare: a munţilor, a Dunării şi a Mării Negre. Iar cine va pierde una
dintre cele trei laturi ale îngrijorării îşi va expune ţara la primejdii111.
Referindu-se la valoarea geopolitică a munţilor în istoria neamului
românesc, profesorul Ion Conea sublinia că Munţii Carpaţi nu sunt un lanţ, ci
o ţară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale (Carpaţii, hotar
natural?). De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare, care a
oferit totodată şi un mediu prielnic pentru viaţa oamenilor. Viaţa românilor
de-a lungul istoriei a pendulat de o parte şi de alta a Carpaţilor. Mai mult
decât în alte ţări, munţii noştri nu au reprezentat unităţi de relief care au
despărţit ci, dimpotrivă, au unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de
etnogeneză a românilor este plasat tot în apropierea munţilor, la
Sarmisegetuza, în Transilvania. Mai mult, această regiune corespunde, în
viziunea lui I. Conea, acelui kernland despre care vorbeşte Kjellen: orice stat
îşi are ţinutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărţit decât cu însuşi preţul
existenţei sale. Transilvania reprezintă astfel punct de plecare, sâmbure
geopolitic destinat să rodească şi să contureze jur-împrejur de sine o
formaţie de stat112. Un alt reprezentant de frunte al Şcolii româneşti de
geografie, Vintilă Mihăilescu, referindu-se la valoarea geopolitică a munţilor
109
Ibidem.
110
A se vedea şi J.L. Wilson, Strategic Partners: Russian-Chinese Relations in the Post-Soviet
Era, Armonk, New-York, M.E. Sharpe, 2004, p.3; N. Norling, Russia and China: Partners
with Tension, in Policy Perspectives, no.4, 2007, p. 33-48.
111
Dragoş Frăsineanu, op., cit., p. 56.
112
I. Conea, Transilvania, inimă a pământului şi statului românesc, p. 28, apud, Silviu
Neguţ, op., cit., p.34.

37
Carpaţi, afirma că aceştia nu au doar calitatea de a alcătui „coloana vertebrală
a poporului românesc”, ci îndeplinesc două funcţii importante pentru
existenţa şi evoluţia statului român:
1.o funcţiune în epocile de criză europeană, de apărare în caz de
ofensivă a duşmanului şi de pivot de manevră în caz de ofensivă
proprie;
2. o funcţiune pozitivă în epocile de linişte, de armonizare a intereselor
sau tendinţelor divergente care se întâlnesc în aceasta zonă.
La fel ca în cazul tuturor celorlalte unităţi de relief importante ale
României, acestea îşi demonstrează importanţa, atât pentru noi, cât şi pentru
Europa. Concluzia geografului român apare limpede: linişte, în această
parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între
imperiile din est, din vest şi din sud, s-a intercalat un stat carpatic, sprijinit
pe cetatea Transilvaniei şi comandând până dincolo de Nistru, până în
Dunăre şi în defileul ei carpatic, până la ţărmul Mării Negre, până în
mlaştinile Tisei, cel puţin113.
Într-o epoca în care transportul pe apă creştea ca importanţă pentru
economia statelor, nu avea cum Dunărea să nu fie percepută ca un reper
geopolitic deosebit. Aceasta era văzută mai importantă pentru România decât
pentru alte ţări pe care le traversează, întrucât pe teritoriul ţării noastre ea se
vărsa în Marea Neagră. De aceea, Gurile Dunării reprezintă un foarte
important punct strategic pentru controlul Mării Negre, al doilea după Bosfor
şi Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere, că în istorie, lupta
majoră dintre puterile care s-au întâlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru
stăpânirea Gurilor Dunării. Alexandru Rădulescu distingea trei de roluri ale
Dunării în geopolitica românescă: de polarizare politică (fapt observat şi de
Vintilă Mihăilescu), de hotar natural şi de arteră de navigaţie. Libera
circulaţie pe Dunăre a fost şi un deziderat pentru care statele europene ne-au
susţinut în recuperarea teritoriilor luate de turci. Ei aveau nevoie ca navigaţia
să fie liberă în această zonă, România jucând un rol de echilibru între marile
puteri, un rol de santinela europeană. Tot acesta este şi motivul apariţiei
statului Basarabia (ieşirea la Marea Neagră trebuia să nu mai fie controlată de
Rusia) şi al unirii Moldovei cu Muntenia (marile puteri aveau nevoie de un
stat puternic în această zonă). Simion Mehedinţi accentuează această funcţie
istorică a Dunării, de a fi determinat în cea mai mare parte întregirea
teritorială a statului român în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al
XX-lea. În încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea „când începe
Unirea?”, autorul stabileşte următoarele etape în realizarea acestui obiectiv114:
a) În 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialele stăpânite de turci
pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, „generozitatea”
113
V. Mihăilescu, citat în I. Bădescu, Sociologia şi geopolitica frontierei, pp. 124-125.
114
I. Bădescu, op., cit., p. 126.

38
marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorinţa Mării
Britanii ca navigaţia pe Dunăre să fie liberă.
b) În 1865, Basarabia este restituită, deoarece Anglia şi Franţa
deveneau din ce în ce mai preocupate de „chestiunea Orientală” şi de
înaintarea ruşilor către Bosfor.
c) Unirea Moldovei şi a Munteniei a fost considerată necesară
deoarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o ţară mai mare sub un
domn legat prin recunoştinţă de Franţa.
Importanţa geopolitică a spaţiului pontic a fost şi ea obiect al analizei
geopolitice din partea istoricilor şi a geografilor. Vom ilustra acest aspect cu
preocupările istoricului Gheorghe I. Brătianu care a publicat o impresionantă
şi apreciată monografie consacrată Mării Negre. 115 Referindu-se la
importanţa geopolitică a acestui spaţiu acesta îl parafrazează pe Mackinder:
cine are Crimeea poate stăpânii Marea Neagră116.
Pe timpul regimului comunist, studiile şi analizele de geopolitică au
lipsit, deşi, spre finalul regimului, la mijlocul anilor ’90, apare o carte de
geopolitică semnată de Nicolae Anghel117. În primii ani de după căderea
regimurilor comuniste în ţările central şi sud est europene, studiile şi
publicaţiile de geopolitică şi-au făcut apariţia în peisajul analizei politice,
geopolitice şi geoistorice reînnodând, practic, firul analizei din perspectiva
clasică. În România, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană din Iaşi şi
Universitatea din Bucureşti au editat, sub semnătura unor reputaţi istorici şi
geografi, Gh. Buzatu, I. E. Emandi, V.S. Cucu, în colaborare cu Ioan Saizu,
un excelent volum de studii geopolitice, la care s-a făcut deseori referire în
această lucrare. Remarcăm pentru spaţiul românesc revista „Strategii XXI”,
supliment al Buletinului ştiinţific al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol
I” şi publicaţia „Euxin”, revistă de sociologie, geopolitică şi geoistorie editată
de Institutul de Studii Sociocomportamentale şi Geopolitice din Bucureşti. În
paginile acestor publicaţii au fost consacrate spaţii largi analizei fenomenului
geopolitic contemporan din zona euroatlantică şi cea a fostei Uniuni
Sovietice. La dezvoltarea geopoliticii au contribuit preocupările şi activitatea
de pionerat a profesorilor Silviu Neguţ, care a pus bazele învăţămîntului de
geopolitică la Academia de Studii Economice, Ilie Bădescu, care a readus
geopolitica la Universitatea din Bucureşti dar din perspectiva sociologiei,
Adrian Pop şi Paul Dobrescu, de la Şcoala de Studii Politice şi
Administrative din Bucureşti, care au elaborat valoarase lucrări de
geopolitică şi geostrategie.

1.1.2. De la clasic la postmodern în studiile de geopolitică

115
Gh. I. Brătianu, Chestiunea Mãrii Negre. Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
116
Ibidem, p. 12.
117
Nicolae Anghel, Geopolitica - de la ideologie la strategie politică, Bucureşti, 1985.

39
 În timpul evoluţiei sale, geopolitica clasică a furnizat un cadru
integrat pentru analiza politicii externe a statelor. Unii autori au folosit cadrul
geopoliticii clasice ca pe un instrument analitic prin care evenimente
internaţionale sau politici externe ale statelor pot fi prevazute şi explicate.
Elementul central al acestei cercetări minuţioase este cheia poziţiei
geografice, numită de unii geopoliticieni heartland, rimland şi aşa mai
departe. În acest fel au ajuns la concluzia că teoriile clasice geopolitice de la
sfârşitul secolului nouăsprezece şi începutul secolului douăzeci sunt analize
obiective ştiinţifice a dinamicii globale.118 Alţi analişti au acuzat geopolitica
clasică de o interpretare incorectă a politicii statelor în relaţiile internaţionale
descriind-o ca fiind o pseudoştiinţă. Argumentul principal al acestora
porneşte de la premisa că geopolitica clasică este depăşită în lumea
contemporană deoarece geografia şi spaţiul nu mai sunt factorii cheie care să
determine politicile mondiale119.
Acest lucru nu trebuie să îngrijoreze comunitatea academică. Este un proces
firesc de invoare a paradigmei ce se produce ciclic în efortul făcut de oamenii
de ştiinţă de a descoperii tainele cunoaşterii dintr-un doemniu sau altul al
realităţii. Asemenea schimbări de paradigmă s-au întâmplat, în mod firesc şi
necesar, şi în domeniul geopoliticii . Ca disciplină academică, încă de la
apariţia ei, a furnizat instrumentele necesare înţelegerii politicilor pe care
statele le-au promovat într-o zonă geografică sau alta. Unii oamenii politici
le-au acceptat, alţii le-au respins sau ignorat. Cu timpul, cadrul de interpretare
oferit de geopolitica clasică nu a mai fost suficient pentru înţelegerea
evoluţiilor din politica internaţională. Au apărut anomalii în modelul
geopolitic explicativ de ordin deterministico-geografic şi disciplina a intrat
într-o perioadă de criză. După Ratzel and Kjellen, fenomenele sociale,
incluzând cele politice, sunt determinate de geografie. Ratzel, bazându-se pe
teoria darwiniană şi vederile sociale ale lui Herbert Spencer, admitea că statul
poate fi comparat cu un organism viu care are ca scop dezvoltarea
economică, demografică şi teritorială. Creşterea teritorială este o consecinţă
naturală a dezvoltării în alte arii ale existenţei. În concordanţă cu acest cadru
de explicaţii, teoriile geopolitice clasice pretind că statul are de înfruntat în
mod constant competiţia cu alte state.120 Ca atare, natura geopoliticii este ca
un proces politic al expansiunii teritoriale a statului. Această interpretare, care
a cunoscut o mulţime de nuanţe şi adaptări fără să îi fie afectată esenţa, a fost
118
Colin Flint, Michael Adduci, Michael Chen, Sang-Hyun Chi, Mapping the Dynamism of
the United States Geopolitical Code: The Geography of the State of the Union Speeches,
1988-2008, in Geopolitics, 14: 4, 2009, p. 604- 629, on line, http://www.geog.illinois. edu/
people/flint/documents/GeopoliticalCodes_Geopolitics.pdf .
119
Ibidem.
120
See V. D. Mamadouh, Geopolitics in the nineties: one flag many meanings, GeoJournal,
vol. 46, no. 4, 1998, p. 237-253.

40
privită ca o anomalie în explicaţia ştiinţifică şi nu a mai fost acceptată de o
bună parte a oamenilor de ştiinţă fapt ce a condus la o criza a geopoliticii
clasice.
Filozoful Thomas Kuhn, a furnizat în anii ’70 şi explicaţia stiinţifică
pentru a înţelege cum această criză apărută în teoria geopolitică a putut fi
depăşită. Acesta a elaborat o teorie cu adevărat revoluţionară, explicând
modul cum apar noi paradigme în cadrul diferitor discipline ştiinţifice, deci şi
în teoria geopolitică. Filozoful Thomas Kuhn a dat paradigmei definiţia sa
modernă, legată de un set de principii şi practici ce definesc o disciplină
ştiinţifică într-o perioadă particulară de timp. În cartea sa Structura
revoluţiilor ştiinţifice, Khun arată că majoritatea progreselor ştiinţifice se fac
prin salturi quantice, pe care le-a numit schimbări de paradigmă. 121 La această
concluzie ajunge Kuhn plecând de la o viziune dialectică a evoluţiei
cunoaşterii. Potrivit lui, avem de-a face cu un ciclu cu mai multe stadii de
evoluţie: ştiinţa normală->criză->revoluţie->o nouă ştiinţă normală.122. Ca
atare schimbările de paradigmă sunt o provocare faţă de fostele paradigme în
evoluţia unei discipline ştiinţifice, sunt vectorii revoluţiilor ştiinţifice.
Ultimul mare exemplu de schimbare ştiinţifică de paradigmă a fost când
Albert Einstein a introdus noţiunea de relativitate, care schimba radical
principiile de bază ale fizicii fondate de Newton. Acelaşi lucru poate fi spus
despre revoluţia în comunicaţii a super autostrăzii informaţionale care s-a
petrecut acum două decenii. Schimbările de paradigmă la aceasta
magnitudine sunt un proces colosal de „gândire în afara cutiei”, şi sunt un salt
înainte în noua realitate. Critica anomaliior materializate în propagandă şi
manipulare legitimate în modelele explicative oferite de studiile clasice de
geopolitică a generat nevoia unor noi paradigme în teoria geopolitică123.
Deşi nu se referă în mod special la geopolitică, savantul Mattei Dogan
oferă şi el o bună explicaţie a necesităţii de a se trece de la la clasic la
geopolitica postmodernă/critică. Acesta a lansat teoria fragmentării
neîntrerupte ale ştiinţelor sociale în specializări înguste şi al recombinării
acestor specialităţi într-o manieră transversală, în interiorul a ceea ce numim
câmpuri «hibride»... „Deplasându-se dinspre centrul spre periferia unei

121
Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1976.
122
Ibidem, p. 78-80.
123
See, John Agnew, Geopolitics – re-visioning world politics, London, Routledge, 1998;
Gearoid O’ Tuathail, “Post cold war Geopolitics: contrasting superpowers in a world of
global dangers”, in R. J. Johnston et al., Geographies of Global Change – remapping the
world, Oxford (UK), Blackwell Publishers, 2nd edition, 2002, pp. 174-189; Constantin Hlihor,
op., cit., p. 126-135.

41
ştiinţe, transgresându-i frontierele şi penetrând în domeniul altei specialităţi,
un om de ştiinţă are cele mai mari şanse de a fi creativ”124.
Deoarece trecerea de la paradigma clasică la cea postmodernă în
geopolitică a fost un proces care a început într-un anume timp şi într-un
anume loc, trebuie să explicăm de ce a apărut această nevoie de transformare
în România, prin studiile profesorului Ion Conea, şi nu în lumea anglo saxonă
unde geopolitica era la apogeu. Robert Pahre şi Mattei Dogan ne oferă un
instrument pentru analiză. Ei invocă în teorie „paradoxul densităţii” în
procesul inovării în domeniul ştiinţelor sociale125, ceea ce înseamnă că există
tendinţa subdomeniilor cu o mare densitate de cercetători de a produce într-o
măsură mai mică inovaţie, în ciuda efortului crescând. Densitatea de
cercetători în inima unui domeniu de cercetare deschide calea inovaţiei la
periferie. Cercetarea ştiinţifică efectuată într-o regiune percepută ca periferie
pare a fi mai importantă decât cea produsă de cercetătorii masaţi în una
considerată a fi centrul disciplinei. Aplicând acest raţionament studiilor de
geopolitcă efectuate şi publicate în prima jumătate a secolului trecut pe
continentul european, constatăm că majoritatea geopoliticienilor se găseau
concentraţi în Marea Britanie, SUA, Germania, Franţa şi mai puţini în ţările
din centrul şi sud-estul continentului european. În România, pentru această
perioadă, nu au apărut foarte multe lucrări comparativ cu statele enumerate
anterior, însă, a fost posibil, aşa cum vom vedea în continuare, să se nască
ideea trecerii în geopolitică de la determinismul geografic la includerea
acestei discipline în teoria relaţiilor internaţionale.
Deoarece lucrările lui Ion Conea nu sunt cunoscute în afara spaţiului
românesc, unii specialişti şi analişti, geopoliticieni din lumea occidentală,
consideră că emergenţa geopoliticii neoclasice datează de la reabilitarea
termenului însuşi de geopolitică. În opinia lui Bruno Ferrari, schimbarea
majoră în studiile geopolitice a avut loc la începutul anilor '70, când atenţia
savanţilor a revitalizat conţinutul şi problemele de studiu ale disciplinei aflată
într-o stare de revigorare după mai mult de trei decenii de hibernare 126. Mai
mult, această excludere s-a dovedit a fi negată de un catharsis în lumea
politică, dând în schimb geopoliticii o nouă agendă de cercetare, mai exact
reprezentările şi imaginaţia geopolitică care nu au nimic în comun cu studiul
geopoltic clasic şi practic din trecut, folosit în cancelarii, instituţii militare şi
think thank-uri. Noul steag s-a înălţat la sfârşitul anilor ’80 şi este denumită
„critical geopolitics”, arătând direct către discursurile şi limbajele din politica
124
Mattei Dogan, The Hybridization of Social Science Knowledge LIBRARY TRENDS/FALL
1996, on line, https://www.ideals.illinois.edu/bitstream/handle/2142/8090/librarytrendsv45i2l
opt.pdf?sequence=1 accesat la 11 martie 2010, ora 21.00.
125
M. Dogan, R. Pahre, L’innovation dans les sciences sociales, PUF, 1991.
126
Bruno Ferrari, Geopolitics – a critical assessment of the new “Great Game” in and around the
Caspian Sea, on line, http://www.ciari.org/investigacao/geopolitics_greatgame _caspiansea.pdf,
accesat la 12 martie 2010, ora 23.00.

42
externă, folosite de factorii de decizie, elitele politice şi strategii militari 127.
Acest curent se inspiră din teoria critică, expunând viziuni şi perspective
despre societatea şi cultura civilă fără un angajament legat de discursurile şi
dogmele oficiale ale paradigmelor bine stabilite.
Alţi geopoliticieni cred că renaşterea geopolitică poate fi pusă pe
seama a două tendinţe recente: una legată de schimbările lumii reale care au
avut loc, cealaltă de paradigmele teoretice care au fost construite ca parte a
criticilor postmoderne. În lumea reală, schimbările hărţii mondiale, nu în
ultimul rând colapsul Uniunii Sovietice şi schimbările politice şi teritoriale
rezultate, i-au găsit nepregătiţi pe cei mai mulţi geografi şi analişti politici. În
cel mai bun caz, erau capabili să se concentreze pe puternicele schimbări
teritoriale care aveau loc în şi între state, problema sărăcirii etnoteritoariale şi
construcţia unor graniţe noi şi reconfigurările de putere asociate. 128 Totuşi, a
durat mai mulţi ani, pentru ca geografii să spună ceva semnificativ despre
natura relaţiilor interstatale, dimensiunea „geo a relaţiilor de putere globale
şi, judecând după literatura redusă concentrată pe geografie, care apare în
revistele de Relaţii Internaţionale, impactul a fost marginal. A doua tendinţă
cu impact asupra reabilităţii geopolitice printre geografi a fost folosirea
cadrelor teoretice şi conceptuale, unele având rădăcini în transformarea post
modernă din ultimii 15 ani.
În fapt, părăsirea determinismului geografic în studiile de geopolitică
şi trecerea la o nouă paradigmă de analiză a fenomenului politic internaţional
s-a petrecut în spaţiul academic din România în perioada dintre cele două
războaie mondiale. Profesorul de geografie istorică Ion Conea, considera
geopolitica o disciplină cu adevărat nouă, cu un precis obiect de cercetare
propriu129, cu o sferă de cuprindere şi de cercetare distincte în câmpul
relaţiilor internaţionale, în raport cu alte discipline, cum ar fi, de exemplu,
geografia, politica, sociologia sau istoria. Geopolitica s-a născut, în opinia lui
Ion Conea, din nevoia omului modern de a da răspuns la problemele cu care
este confruntat. Statutul politic şi economic al Planetei se schimbă de la o zi
la alta. Pământul devine cu fiecare zi mai mic şi aproape că n-a rămas colţ
îngheţat sau minusculă insulă pierdută în larg de ocean neocupată de el. S-a
dus vremea în care – afirma I. Conea – statele îşi permiteau să lase între ele,
ca hotare, adevărate zone nelocuite130. Prin urmare, în lupta pentru
modernizare şi progres în toate domeniile societăţii, spaţiul geografic se
„reduce”, planeta devine tot mai „mică” în ceea ce priveşte resursele şi

127
Ibidem.
128
Alexander B. Murphy, Mark Bassin, David Newman, Paul Reuber and John Agnew, Is
there a politics to geopolitics? in Prog Hum Geogr 2004; 28; 619, on line http://phg.sagepub.com
/cgi/content/abstract/28/5/619, accesat la 23 iulie 2010, ora 15.00.
129
Ion Conea, Geopolitica - o ştiinţă nouă, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., p. 47.
130
Ibidem, p. 48.

43
accesul la acestea. Astfel, inevitabil, apar şi conflictele de interes. De aici,
sesiza Ion Conea, încă din perioada interbelică, şi nevoia de a fi elaborate
studii care să prezinte zonele de fricţiune tot mai numeroase pe faţa Terrei.
Ion Conea făcea în teoria geopolitică „saltul”de la determinarea geografică a
politicii statelor la relaţiile de forţă şi interes dintre state pe un anume spaţiu.
Geopolitica trecea din domeniul ştiinţelor geografice la cel al relaţiilor
internaţionale. Din această perspectivă, Ion Conea considera că geopolitica
are ca obiect de studiu mediul politic planetar, adică jocul politic dintre
state131.
Noua disciplină-geopolitică, în opinia specialistului român, se
diferenţia de geografia politică care rămânea fidelă paradigmelor sale clasice:
determinismul geografic al aşezării (pământul), naturalismul biologist şi
evoluţionismul organic (istoria). Dezvoltând această idee, el afirma: Astăzi,
în politica internaţională, oamenii de stat, ca şi diplomaţii, ca şi regii, şi, în
genere, toţi conducătorii de state au ajuns să lucreze cu o noţiune nouă,
căreia noi îi vom spune Planetargedanke* ...Cârmuitorii statelor trebuie să
fie atenţi azi, în orice moment, la toate scyllele şi carybdele planetare printre
care cu greu vâslesc nave politice care sunt stabilite. Produsele cercetării
geopolitice sunt destinate, în opinia lui Ion Conea, cunoaşterii mediului
politic planetar, dar sunt şi repere pentru piloţii statelor, care trebuie să
scruteze necontenit zarea politică a planetei pentru ca, după starea ei, să ştie
adapta şi orienta, fiecare, mersul statului propriu. 132 Interesant este faptul că
Ion Conea, spre deosebire de alţi teoreticieni ai geopoliticii, a încercat să
explice de ce exista pe acel planetar Zustand puncte şi regiuni de maximum
şi puncte şi regiuni de minimum, adică zone de fricţiune sau de convergenţă
a intereselor şi a disputelor133. Cauza, în principal, ar fi interesul pe care
statele mari sau mici îl au pentru controlul unor zone strategice sau regiuni
bogate în resurse minerale sau energetice. Exemplificând acest lucru, el arată
că Mediterana, mai ales, cheamă din toate punctele cardinale spre ea o
adevărată reţea de căi şi interese mondiale care toate apar din afară, cu
puteri diferite, spre ţărmurile şi interiorul ei134. Regiunile bogate în aur sau
petrol, cum ar fi cazul peninsulei Alaska sau al Australiei, aruncă instantaneu
tentacule în acele direcţii, adevărate războaie surde dezlănţuindu-se între
statele mari cu aceste prilejuri. 135 Prezentând ciocnirile de interese, pe
diferite spaţii, dintre marile puteri ale timpului său – Statele Unite, Uniunea
Sovietică, Anglia, Germania etc. –, Ion Conea ajunge la concluzia că
geopolitica poate fi şi o ştiinţă a presiunilor dintre state.

131
Ibidem, p. 50.
132
Ibidem, p. 57.
133
Ibidem.
134
Ibidem, p. 159.
135
Ibidem.

44
 Inspirat de teoriile lui Kjellen şi Supar, profesorul român considera că
un stat trebuie să cunoască efectele „vecinătăţii” unui alt stat prin studierea
coeficientului de presiune. Acest coeficient putea fi aflat prin raportarea la
aspectele „măsurabile” ale unui stat, cum ar fi mărimea populaţiei, potenţialul
economic, dar şi prin luarea în considerare a factorilor calitativi, ca de
exemplu starea de spirit, tradiţia politică şi istorică136. Prin prisma mărimii
acestui coeficient de presiune în relaţiile dintre state, Ion Conea vedea, în
fapt, dimensiunea potenţialului unui subiect, ce era important de cunoscut
pentru că el dă locul pe care subiectul îl ocupă în ecuaţia de putere. Din
această perspectivă, savantul român, chiar dacă nu a afirmat-o explicit, a
crezut că geopolitica este de apanajul marilor puteri.
Spre deosebire de Ion Conea, Anton Golopenţia, în studiul Însemnare
cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de geopolitică, publicat
în lucrarea Geopolitica, apărută la Craiova în anul 1940, atrăgea atenţia
asupra faptului că cercetarea geopolitică ar trebui să preocupe orice stat,
indiferent de mărimea lui137. Anton Golopenţia a insistat asupra laturii
aplicative a cercetării geopolitice. Rezultatele acestui tip de cercetare trebuiau
să ofere factorilor de decizie informaţii utile, pentru ca acţiunea politică în
complexul relaţiilor internaţionale să fie eficientă. Înfăţişarea situaţiei de azi
a Turciei şi a Chinei – exemplifica Golopenţia –, trebuie cunoscută şi nu
teoria despre statul turcesc, statul chinez sau despre stat în genere. 138
Reflecţia geopolitică se întemeiază, în concepţia lui Anton Golopenţia, pe
dinamica dintre state la nivel regional, continental sau planetar, şi are ca
punct de plecare potenţialul fiecărui stat. Potenţialul era dat de mărimea
teritoriului, populaţiei şi economiei, de structura socială, natura regimului
politic, cultura unui stat. Elementul de analiză -puterea - va face „carieră” în
teoria relaţiilor internaţionale în SUA doar după două decenii de la lansarea
sa de către savantul român!
Cercetarea geopolitică trebuia să fie, în concepţia lui A. Golopenţia,
neapărat interdisciplinară, dacă era posibil concomitent geografică,
economică, demografică, socială, culturală, politică139. Obiectivele cercetării
geopolitice nu pot fi aceleaşi pentru toate statele, deoarece potenţialul unui
stat, capacitatea sa de acţiune şi de susţinere a diferitelor interese pe anumite
spaţii, este diferită. „Produsul” geopolitic rezultat poate fi o viziune globală a
raporturilor de putere sau se poate limita la o parte anume a Planetei
(geopolitica maritimă sau continentală, de exemplu). „Produsul” cercetării
geopolitice este la A. Golopenţia unul perisabil, fiind mereu depăşit de

136
Ibidem.
137
Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele de
geopolitică, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., p. 69.
138
Ibidem.
139
Ibidem.

45
realitate140. Din acest motiv, cercetarea şi analiza trebuie să fie continuă, ea
nu are cum sfârşi vreodată, ci e reluată mereu, aşa cum e făcut zi de zi
buletinul meteorologic. Cercetarea geopolitică năzuieşte să realizeze un
echivalent pe plan politic al acestor buletine141.
Geopolitica, în toate cele trei forme de manifestare, pe drumul parcurs
de la clasic la postmodern, a suferit mai multe transformări de esenţă care, în
final, au condus la apariţia unei noi paradigme. O primă mare transformare a
vizat însăşi esenţa şi semnificaţiile conceptului. În patrimoniul fiecărei
discipline conceptele joacă un rol important; în dezvoltarea şi evoluţia
ştiinţelor sociale are loc o permanantă redefinire a conceptelor, un proces de
împrumut de concepte de la o ştiinţă la alta, o schimbare a semnificaţiei
conceptelor în funcţie de modificările survenite în practica socio-politică.
Referindu-se la acest aspect, Gearóid Ó Tuathail sublinia că: Termenul
„Geopolitica”datează de la sfârşitul secolulului nouasprezece dar a devenit
la sfârşitul secolului douazeci un termen semnificant de largă folosinţă
pentru spaţialitatea lumii politice. John Agnew, de unul singur şi împreună
cu Stuart Corbridge, a căutat să dea conceptului rigoare şi specificitate,
oferind ceea ce este, probabil, cea mai comprehensibilă teorie istorică şi
materialistă a geopoliticii în anii recenţi142.
O altă transformare a vizat metoda şi schimbările produse la nivelul
tehnicilor şi instrumentelor de cercetare. Metodele inventate într-un domeniu
pot fi utilizate în alt domeniu; sunt cazuri în care progresele au fost realizate
datorită inovaţiilor metodologice venite din exterior. În majoritatea ştiinţelor
sociale, noile interpretări constituie forma cea mai vizibilă a progresului
acestora. Acest lucru este vizibil şi în teoria şi analiza geopolitică. Aceste
interpretări creează noi domenii sau îmbogăţesc specialităţile existente.
Percepţia, identitatea, ca să ne referim doar la două concepte care sunt
instrumente de analiză pentru două discipline consacrate în domeniul socio-
uman - psihologia şi sociologia -, au fost adoptate ca instrumente în analiza
geopolitică143.
Transformarea, poate cea mai spectaculoasă, a vizat însăşi scopul
pentru care se elaborează studiile de geopolitică. Tradiţional geopolitica
trebuia să ne arate cum statul putea să aibă avantaje sau să suporte
consecinţele unei aşezări geografice a unei comunităţi umane sau a unui stat.
Totuşi, de la sfârşitul Razboiului Rece, geopolitica experimentează o
renaştere prin explorarea modelelor de înţelegere care integrează, într-un
140
Ibidem p. 70.
141
Ibidem.
142
Gearóid Ó Tuathail, Postmodern geopolitics? The modern geopolitical imagination and
beyond, în Gearóid Ó Tuathail, Simon Dalby, eds., Rethinking geopolitics, Taylor & Francis
e-Library, 2002, p. 18.
143
Constantin Hlihor, op., cit., p. 126.

46
mod complementar atât interesele strategice şi economice şi investigaţia
comparativa a interacţiunii lor concentrându-se pe gradul în care fiecare stat
poate să-şi menţină şi/sau să-şi îmbunătăţească poziţia sa în cadrul
sistemului internaţional. Din cauza acestei noi realităţi, statele dezvoltă
politici industriale şi economice pentru a crea un avantaj decisiv comparativ
în sectoare considerate strategice. La nivel internaţional, aceste politici sunt,
la rândul lor, aparate, cu un grad mare de determinare, nu numai prin
mijloace diplomatice dar şi prin mijloace pe care Edward Luttwak le
numeşte arme geo-economice, iar alţii, războaie imagologice.144 Karen
Culcasi, pe de altă parte, crede că „Hărţile sunt instrumente geopolitice
folosite pentru a reprezenta conflicte pentru teritorii, graniţe, forţă de muncă
şi resurse. Hărţile realizează mai mult decât pot reprezenta. Sunt
instrumente discursive, care reflectă, exprimă şi ajută la crearea cunoaşterii
geografice, a agendelor politice, şi a stereotipurilor sociale.’’ 145 Pe de altă
parte, profesorul Nerijus Maliukevičius de la Universitatea din Vilnius
subliniază că „Revoluţia informaţională, globalizarea şi internaţionalizarea
au tranformat relaţiile internaţionale moderne. Se dezvoltă acum în cadrul
mediului global de informaţii unde noi principii ale cooperării politice,
competiţiei şi conflictelor dintre subiecţii unui sistem internaţional sunt
stabilite. În acest mediu, procesele politice se întâmplă în timp real,
barierele geografice îşi pierd semnificaţia iniţială şi însuşi conceptul de
geopolitică se schimbă”. 146
Cele mai mari schimbari s-au petrecut în însăşi conceptul de
geopolitică. Înţelegerea transformărilor ce se petrec la nivelul procesului de
conceptualizare în evoluţia unei discipline ştiinţifice este hotărâtoare pentru a
accepta schimbarea de paradigmă. Aşa cum sublinia Jonathan Grix,
„Conceptele sunt cărămizile din care se construiesc teoriile, ipotezele,
explicaţiile şi prognozele. Conceptul poate fi privit ca o idee sau noţiune
exprimată şi concentrată într-unul sau mai multe cuvinte şi reprezintă stadiul

144
Edward Luttwak, The Endangered American Dream, New York: Simon and Schuster,
1993, p. 307- 326, apud, Jean-François Gagné, Geopolitics in a Post-Cold War Context:
From Geo-Strategic to Geo-Economic Considerations? on line http://www.dandurand.
uqam.ca/uploads/files/publications/etudesraoul_dandurand/etude_rd_15_jfgagne_intcouv_24
0807.pdf, accesat la 12 martie 2010, ora 15.00.
145
Karen Culcasi, Cartographically constructing Kurdistan within geopolitical and
orientalist discourses, on line, http://islamicgroupatasu.wikispaces.com/file/view/Culcasi.pdf
accesat la 14 martie 2010, ora 17.00.
146
Nerijus Maliukevičius, Geopolitics and Information Warfare: Russia’s Approach, on line
kms1.isn.ethz.ch/.../Files/.../Chapt.7.pdf accesat la 17 martie 2010, ora 16.00.

47
cel mai puţin complex al continuumului de abstractizare. Însă acest lucru nu
înseamnă că un concept nu poate fi extrem de complex”147.
După cum se cunoaşte, conceptul cu care se operează astăzi în
domeniul teoriei, analizei şi practicii geopolitice este definit în termeni
extrem de diverşi ca semnificaţie şi semnificant148. Există o multitudine de
perspective de abordare a acestei discipline, în funcţie de diferite curente de
gândire sau chiar de autoritatea intelectuală a unor reputaţi autori şi
specialişti în studierea fenomenului geopolitic contemporan. Geopolitica este
un concept esenţial contestat, asociat cu o varietate de tradiţii de gândire.
Lucrări recente din mediul academic şi în afara acestuia condus la
multiplicarea acestor tendinţe. Pentru unii, geopolitica este o tradiţie de
gândire despre relaţia dintre aşezarea geografică, tehnologie şi forme de
guvernământ, o tradiţie care datează din timpuri clasice. Daniel Deudney
recuperează acest înţeles pentru teoreticienii Relaţiilor Internaţionale. 149
Pentru alţii, geopolitica este un discurs imperial de la sfârşitul secolului
nouăsprezece care proiecta Darwinismul social pe harta globală pentru a
justifica o luptă pentru spaţiul şi resursele dintre naţiunile competitoare.
Lucrarea consacrată vieţii şi operei lui Halford Mackinder Geopolitica şi
imperiul, semnată de Gerry Kearns, ne arată cum a apărut această înţelegere a
geopoliticii. Conform acestuia, geopolitica este un mod de a descrie
conflictele dintre statele constrânse de spaţiul economic şi fizic. În acest sens
aceste conflictele par inevitabile.150 Interesante sunt şi definiţiile date
geopoliticii de către unii dintre cei mai cunoscuţi specialişti în geopolitică din
Federaţia Rusă. Una dintre acestea aparţine lui Pavel Tsygankov. Potrivit
acestuia‚ „geopolitica este un set de resurse materiale, fizice, sociale şi
morale ale statelor, care pot fi folosite pentru a lupta ca să-şi atingă scopurile
în arena internaţională”151. Şi mai aplicat, în această problemă, este R. F.
Turovsky, care consideră „Geopolitica – o disciplină a ştiinţelor, membră a
geografiei politice”152.
Chiar şi această sumară trecere în revistă a modului cum este privit
astăzi conceptul de geopolitică ne indică faptul nu există o definiţie clară a
conceptului. Acest lucru este caracteristic pentru toate ştiinţele în curs de
147
Jonathan Grix, Demystifying postgraduate research, Birmingham, Continuum
International Publishing Group, 2001, p.32.
148
Adam Garfinkle, Geopolitics: Middle Eastern Notes and Anticipations, in Orbis, Spring,
2003, on line, http://www.fpri.org/orbis/4702/garfinkle.geopoliticsmiddleeast.html, accesat la
17 martie 2010, ora 15.00.
149
Deudney Daniel, Bounding power: republican security theory from the polis to the global
village. Princeton: Princeton University Press, 2007.
150
Gerry Kearns, Geopolitics and Empire: The Legacy of Halford Mackinder, Oxford: Oxford
University Press, 2009.
151
Apud, Туровский Р.Ф. Политическая география. Москва – Смоленск, 1999. С. 31.
152
Ibidem, p. 35.

48
dezvoltare. Dispute cu privire la obiectul şi subiectul de geopolitică datează
de o sută de ani. Conceptul de geopolitică are des o interpretare foarte largă.
Ca rezultat, ştiinţa îşi pierde caracteristicile particulare, graniţele ei devin
extrem de vagi şi uneori chiar înceţoşate, interferând puternic cu discipline
din domeniul ştiinţelor economice, politice, resurselor naturale militaro-
strategice, de mediu şi al relaţiilor internaţionale, politică externă, etc. Mulţi
cercetători văd în geopolitică ştiinţa care studiază complexul geografic,
istoric, politic şi al altor factori care interacţionează între ei şi au o influenţă
profundă asupra capacităţii strategice a statului. Geopolitica este studiul
fenomenelor politice în relaţionarea lor spaţială, impactul lor asupra
Pamântului şi asupra factorilor culturali. Tinzând mai mult către politică, se
concentrează pe evenimente politice şi are drept scop să dea o interpretare şi
analiză geografică ale aspectelor geografice ale acestor fenomene. Analistul
şi profesorul geopolitician E. A. Pozdnyakov afirmă că geopolitica se
concentrează pe dezvăluirea evenimentelor viitoare şi explorarea
oportunităţilor pentru folosirea activă a factorilor politici, mediului fizic şi
are impacturi asupra intereselor de securitate militaro-politice, economice si
de mediu.153 Un alt analist rus, Nartov, crede că geopolitica are valenţe
practice deoarece explorează tot ce e legat de problemele teritoriale ale
statului, de graniţele sale până la administrarea şi alocarea resurselor, inclusiv
cele umane. Plecând de la aceste premise, acesta a formulat definiţia
geopoliticii-ştiinţă, care este „un sistem de cunoaştere a modului cum se
poate controla spaţiul. Geopolitica examinează spaţiul în termeni de politică
(statul). Este mai dinamică în comparaţie cu geografia politică.154
Prin urmare i se atribuie geopoliticii, ca disciplină ştiinţifică, o
multitudine de domenii sau secvenţe ale realităţii care să se constituie în
obiecte de studiu. Unii au considerat că acest lucru nu este tocmai benefic.
Astfel, Colin S. Gray consideră că „geopolitica este nu numai un cuvânt, ci şi
un coş de idei asociate, care imploră să fie abuzat de cei fără scrupule” 155. Cei
care s-au aplecat asupra geopoliticii clasice, din perspectiva determinismului
geografic, de la Mackinder până la Z. Brzezinski, au considerat că obiectul de
studiu este acel spaţiu – uscat, apă, cosmos, – considerat că este determinant
pentru cucerirea supremaţiei în lume156. Alţii au propus ca obiect de studiu
acele elemente care constituiau, în fapt, miza disputei dintre marile puteri.

153
Apud, Н Нартов, Геополитика: Учебник для вузов, http://www.gumer.info/bibliotek
_Buks/Polit/nart/01.php, accesat la 12 iulie 2011, ora 23.00.
154
Ibidem.
155
Colin S. Gray, The continued primacy of geography - A Debate on Geopolitics
http://findarticles.com /p/ articles/mi_m0365/is_n2_v40/ ai_18338849/?tag=content;col1
accesat la 17 martie 2010, ora 16.00.
156
Saul B. Cohen, Geography and Politics in a Divided World , London: Methuen, 1964, p. 24.

49
Aşa au apărut geopoliticile „particulare”: geopolitica petrolului157, geopolitica
religiei158, geopolitica resurselor de apă159, geopolitica propagandei160,
geopolitica internetului161 etc.
Obiectul geopoliticii poate fi particularizat şi prin raportare la obiectul
de studiu al altor ştiinţe şi discipline care se ocupă cu studiul relaţiilor
internaţionale, ale statului sau ale unor fenomene sociale complexe, cum sunt
criza şi războiul. Cel mai adesea s-a adus în discuţie relaţia dintre obiectul de
studiu al geografiei politice şi al geopoliticii. Acest aspect a stârnit o vie
dispută162 şi a îmbrăcat întregul spectru al abordărilor şi aprecierilor.
Analizând domeniul de cercetare al geografiei politice şi obiectul ei de
studiu, aşa cum ele au fost definite de specialişti, şi apoi comparându-le cu
cele ale geopoliticii, se pot constata particularităţile şi apropierile dintre cele
două discipline. Mult timp, în şcoala geografică franceză, obiectul de studiu
al geopoliticii era considerat ca fiind identic cu cel al geografiei politice.
Jacques Ancel considera geopolitica o geografie pusă în serviciul politicii
care îşi însuşea rolul ţinut de istorie în vremea lui Bismarck163, iar Albert
Demaugeau considera geopolitica o geografie politică de viaţă, îmbolnăvită,
dar în fond tot geografie politică.164 În timp ce geopolitica tradiţională
tratează geografia ca pe un teren lipsit de dezbateri care preexistă
revendicărilor geopolitice, critical geopolitics abordează cunoaşterea
geografică, aceasta fiind considerată ca fiind o parte esenţială a discursului de
putere modern. Astfel, anii '90 au produs numeroase analize despre
complicitatea geografiei şi a geografilor în colonialism, imperialism,
naţionalism şi duşmania dintre cele două superputeri din timpul Războiului
Rece.165
157
Michael T. Klare, Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy,
2009; Svante E. Cornell and N. Nilsson Eds., Europe’s Energy Security. Johns Hopkings
University Central Asia – Caucasus Institute 2008. www.silkroadstudies.org;
158
Dijkink Gertjan, When Geopolitics and Religion Fuse: A Historical Perspective, in
Geopolitics, Volume 11, Number 2, Summer 2006 , p. 192-208(17); Graham E. Fuller, The
Future of Political Islam, Palgrave Macmillan Ltd., 2004.
159
Jan Selby, The Geopolitics of Water in the Middle East: fantasies and realities in Third
World Quarterly, Vol. 26, No. 2, 2005, p 329 – 349; A. Giddens, The politics of climate
change. Cambridge, Polity 2009.
160
Constantin Hlihor, op., cit., p. 127.
161
Ibidem.
162
A se vedea, pe larg, Claude Raffestin şi colab., op. cit., pp. 9-28; Gerard Dusouy, op. cit.,
pp. 17-28; Ion Conea, op. cit., în loc. cit., pp. 36-47; Christian Daudel, op. cit., în loc. cit.,
pp. 290-292; 297-302.
163
Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 41.
164
Ibidem, p. 145.
165
Merje Kuus, Critical geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/samples/
criticalgeopolitics_sample.pdf, accesat la 18 martie 2010, ora 17.00.

50
 Progresele înregistrate de ştiinţa geografică, mai ales prin,
perfecţionarea instrumentelor de investigare, cuantificarea datelor,
teoretizarea, conceptualizarea şi modelarea lor, au făcut posibilă o
diferenţiere şi departajare a obiectului său de studiu în raport cu geopolitica.
Astăzi, geografia politică este definită drept disciplina care studiază
diferenţele dintre fenomenele politice în funcţie de locul în care se află
oamenii166. Christian Daudel consideră geografia politică ştiinţă a teritoriilor,
a organizării şi a diferenţierii locurilor167. Geograful american Whittlesey
consideră că nucleul geografiei politice este spaţiul politic168, iar Otto Mauhl
este de părere că aceasta se ocupă de studiul naturii geografice şi a
fenomenelor geografice ale unui stat, sau, cu alte cuvinte, de studierea
statului în unicitatea sa geografică şi în dependenţă faţă de peisajul natural
şi cultural169.
Analiza definiţiilor geografiei politice şi a geopoliticii evidenţiază
faptul că elementul spaţiu este comun amândurora. Şi geografia politică şi
geopolitica sunt discipline care studiază spaţiul şi diferiţi actori, în general
statul, dar fiecare în mod diferit şi cu finalităţi specifice. Potrivit analiştilor
John O’Loughlin şi Herman van der Vusten, Geopolitica şi geografia politică
au fost întotdeauna rude dificile. Geopolitica a fost privită ca geografie
politică aplicată, mai puţin obiectivă şi ştiinţifică faţăa de disciplina mamă,
dar cu toate acestea legată de ea.170 Geografia politică se ocupă cu aspectul şi
împărţirea politică a statelor la un moment dat. Ea ne oferă instantanee de
imagini ale unei stări de moment. Spre deosebire de geografia politică,
geopolitica nu este interesată de stat (sau alt actor) ca fenomen natural, adică
de poziţia, dimensiunile, forma şi frontierele statului ca atare. Ea se ocupă de
dinamica relaţiilor dintre state în legătură cu un spaţiu asupra căruia acestea
îşi manifestă interesul. Geopolitica va studia, deci, raporturile de putere
dintre state. Unii autori observă că, sub impactul globalizării economice şi al
multiplicării actorilor nonstatali, însăşi obiectul de studiu al geografiei
politice tinde să se modifice şi să se apropie de cel al geopoliticii. Gerard
Dussouy constată, din această perspectivă, că tot mai puţini sunt aceia care

166
Paul Claval, La nouvelle géographie, Paris, P.U.F., Coll. Que-sais-je? 1982; apud Christian
Daudel, op. cit., în loc. cit., p. 298, nota 30.
167
Ibidem.
168
Derwent Whittlesey, Haushofer: The Geopoliticians in Edward Mead Earle (ed.) Makers
of Modern Strategy Princeton University Press: Princeton, 1939; idem, Environmental Foundations
of European History, New York: Appleton-Century-Crofts, 1949.
169
Apud, Saskia Sassen, Nouvelle geographie politique, on line, http://multitudes.samizdat.net/
/article.php3?id_article=181.
170
John O’Loughlin and Herman van der Wusten, Political Geography of Panregions, in
Geographical Review, vol., 80, no.1, 1990, p. 1.

51
disting între geopolitică şi geografie politică171. Referindu-se la
particularităţile şi elementele comune obiectului de studiu al geopoliticii şi
geografiei politice, cercetătorul american de origine română Ladis K.D.
Kristof este tranşant: Geografia politică este geografie. Este geografie
modificată de interesul faţă de efectul fenomenelor politice asupra suprafeţei
pământului, pe când geopolitica nu este studiu al geografiei ci al politicii
modificată sau influenţată doar de factori geografici.172
Istoria, în general, şi cea politică, în special, are ca obiect de studiu şi
sistemul relaţiilor internaţionale. Din această perspectivă, ea se interferează şi
particularizează totodată în raport cu geopolitica. Această disciplină are
inclus în obiectul său de studiu analiza relaţiilor internaţionale şi, implicit, a
raporturilor dintre actorii tradiţionali – statele, dar o face doar pentru timpul
trecut. Avea perfectă dreptate Ion Conea când afirma că geopolitica va fi
întotdeauna o ştiinţă a zilei, adică a fenomenelor de această natură care se
petrec astăzi. Geopolitica de astăzi va fi mâine istorie, aşa cum istoria
oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul cât se
petreceau faptele pe care noi astăzi le privim ca istorie 173. Geopolitica, altfel
spus istoria prezentului, are şi posibilitatea de a descifra tendinţele de
evoluţie şi starea viitoare a sistemului relaţiilor internaţionale.
Geopoliticianul, spre deosebire de istoric, prin produsele cercetărilor sale îşi
exprimă voinţa sa de anticipare a funcţionării lumii într-o lume logică 174. Se
poate aprecia, prin urmare, că între obiectele de studiu ale celor două
discipline se pot stabili raporturi de complementaritate. Liniile de
continuitate, perenitatea unor fenomene şi procese care sunt organic legate de
funcţionalitatea şi criza sistemului relaţiilor internaţionale pot fi descifrate în
cercetarea şi analiza istorică. Acestea, la rândul lor, îşi pot găsi locul în
fundamentarea cercetărilor şi analizei geopolitice.
Corelaţii şi particularizări în ceea ce priveşte obiectul de studiu al
geopoliticii, se mai pot face şi cu alte discipline, cum ar fi de exemplu
economia, demografia, politologia, sociologia etc. Acest fapt ilustrează
caracterul interdisciplinar al obiectului de studiu al geopoliticii sau cum ar
concluziona Christian Daudel: Puţină istorie, puţină geografie, puţin din
diverse aspecte ale actualităţii şi din noutăţile intelectuale, variate, dar cam
mereu aceleaşi, acestea sunt ingredientele scriiturii geopolitice.175

171
A se vedea, Gerard Dussouy, Quelle géopolitique au 21° siècle ?,on line, www. classiques.
ucaq.ca; idem, Les théories de la mondialité. Traité de Relations internationales, tome 3,
Paris, L’Harmattan, 2009, p. 33.
172
Ladis K.D. Kristof, op. cit., în loc. cit., p. 318.
173
Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 64.
174
Christian Daudel, op. cit., în loc. cit., p. 303.
175
Ibidem.

52
 Consider că obiectul de studiu al geopoliticii este acel segment al
relaţiilor care se stabilesc la un moment dat între actorii mediului
internaţional particularizat de rivalitatea de putere şi disputa de interese.
Geopolitica este o disciplină la graniţa dintre istorie, economie, demografie,
politologie, geostrategie şi geografie politică. Ea trebuie să ia în considerare
tot ceea ce se organizează, într-o ierarhie de puteri mai cu seamă politice şi
militare, dar şi economice şi culturale, statele şi alianţele lor – destine şi
scopuri – în toate aspectele forţei şi ale evoluţiei ei, dreptului şi ale
aplicărilor lui.176 Problematica abordată de geopolitică poate fi deci de mai
mare sau mai mică amploare şi are legătură cu politica statelor şi a altor
actori de pe scena vieţii internaţionale. Pentru a le descifra interesul pe care
aceştia îl au sau îl manifestă global ori pe un anumit spaţiu, se poate face apel
şi la metodele şi instrumentele de analiză geopolitică177. Analistul
geopolitician observă şi cercetează modificările intervenite în raporturile de
putere la nivel global sau pe un anume spaţiu supus studiului, evaluează
disputa de interese/cooperarea dintre actori şi poate anticipa sensul unor
evoluţii politice, economice sau strategice şi, nu în ultimul rând, trebuie să
poată discerne între un produs de propagandă geopolitică şi o analiză
geopolitică178.
Echilibrul sau dezechilibrul de putere, disputa sau cooperarea în
realizarea intereselor pe care actorii le au la un moment dat sunt cele care
dau, în ultimă instanţă, starea sistemului relaţiilor internaţionale, deci a
mediului geopolitic. Echilibrul a fost întotdeauna asociat cu pacea şi
securitatea. Intensitatea şi gradul de dezechilibru intervenite la un moment
dat în ecuaţia de putere au condus la stări de criză, conflicte de toate felurile –
diplomatice, economice, ideologice etc. – şi, în ultimă instanţă, la război.
Locul unui actor în ecuaţia de putere şi mai ales poziţia în relaţiile pe care
acesta le are cu ceilalţi îi definesc poziţia geopolitică, ce nu trebuie
confundată cu poziţia sa geografică. Prima este definită în spectrul relaţiilor
dintre actori, care de obicei sunt neglijaţi de geografie, pe când a doua este
definită de situarea pe glob a unui stat. Dacă poziţia geografică este statică,
cea geopolitică se caracterizează printr-un grad ridicat de dinamism, care, la
rândul lui, poate fi influenţat de o serie întreagă de factori obiectivi şi
subiectivi, între care, aşa cum vom vedea ulterior, interesul şi voinţa politică
au un rol hotărâtor.
Poziţia geopolitică a unui stat – actorul cel mai des întâlnit în analiza
geopolitică – poate să fie, în unele momente ale istoriei sale, una favorabilă
sau una defavorabilă. Când o ţară se găseşte într-o constelaţie de raporturi
176
Ibidem, p. 302.
177
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu , op. cit., p. 14.
178
Thomas M. Edwards.Information Geopolitics: Blurring the Lines of Sovereignity,
în http//dsp-psd.pwgsc.gc.ca/Collection/E2-332-2000E.pdf.

53
binevoitoare şi reciproc avantajoase cu alte state şi organizaţii sau organisme
internaţionale, ea se află într-o poziţie geopolitică favorabilă. După cum
poziţia sa geopolitică poate să fie una extrem de dificilă, cum a fost cazul
statului român în vara anului 1940, când datorită raporturilor precare pe care
le avea cu ţările vecine şi a izolării totale în planul relaţiilor internaţionale, a
pierdut importante teritorii179. Potenţialul de putere scăzut, incapacitatea
diplomatică în multiplicarea puterii prin alianţe cu acei actori care aveau
interese în spaţiul românesc, au determinat poziţia geopolitică precară pe care
ţara noastră a avut-o la jumătatea secolului XX.

1.2. Cartografia şi propaganda geopolitică

Printre multiplele cauze care au împins geopolitica, pentru

aproximativ o jumătate de veac, în sfera „cunoaşterii interzise”, a fost şi
considerarea ei drept instrument de pregătire şi justificare a politicii
expansioniste, promovate de statele totalitare, în special de Germania şi
Japonia, în perioada premergătoare şi în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial180. Acest fapt a condus, imediat după încheierea celui de-Al Doilea
Război Mondial, la inhibarea oricărei preocupări de geopolitică a
specialiştilor şi teoreticienilor care se ocupau, în mediul universitar, cu
studiul şi analiza geopolitică. Oficial, geopolitica era definită în Est, dar şi în
Vest, ca o pseudoştiinţă, o emanaţie malefică a gândirii, cu consecinţe nefaste
în planul relaţiilor internaţionale. Prin urmare, studiile şi cercetările de
geopolitică au ieşit din aria de preocupări a specialiştilor în cunoaşterea
relaţiilor internaţionale.
Paradoxal, acest fapt n-a condus şi la absenţa strategiilor geopolitice
din cancelariile diplomatice ale marilor puteri angajate în confruntarea Est-
Vest, pe parcursul derulării Războiului Rece. Iată doar un singur exemplu
pentru a se ilustra această stare de fapt. Strategia SUA în confruntarea cu
Uniunea Sovietică a fost elaborată având în centru teoria „Rimland”-ului,

179
A se vedea, pe larg, Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940.Drama românilor dintre
Prut şi Nistru, Editura AISM, 1992; Vitalie Văratic, Şase zile din istoria Bucovinei, Institutul
Bucovina – Basarabia, 2001; Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru
Basarabia.1918-1940, Institutul European, Iaşi, 1991; Anatol Petrencu, Basarabia în al
doilea război mondial(1940-1941), Chişinău, 1997; Ion Şişcanu, Vitalie Văratic, Pactul
Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991 etc.
180
A se vedea, pe larg, Claude Raffestin, Dario Lopreno et Yvan Pasteur, Géopolitique et
histoire, Editions Payot Lausane, 1995, pp. 304-308; Yves Lacoste, Préambule în Dictionnaire
Géopolitique, Flammarion, 1993, pp. 6-7; E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., pp.
10-12 ; Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 7-8.

54
fundamentată de N. Spykman.181 Geopolitica, definită de americani ca fiind
marea strategie, a furnizat elementele de sprijin politicii de
indiguire/containment, elaborată în primii ani ai Războiului Rece. Acest fapt
a fost sesizat şi analistul geopolitician Simon Dalby în studiile sale pe
marginea celor patru discursuri de securitate (celelalte fiind sovietologia,
strategia, şi abordarea realistă a relaţiilor internaţionale), prin care specialiştii
americani în probleme de securitate au descifrat modul cum s-a construit
ameninţarea sovietică.182 Un proeminent istoric al Războiului Rece, John
Lewis Gaddis, ajunge la concluzia că, la sfârşitul anilor 1940, „a fost
adopoptată o linie de judecată reminescentă din geopolitica lui Sir Halford
Mackinder, cu presupunerea că niciunul dintre «rimlandurile» lumii nu pot fi
securizate dacă «heartlandul» eurasiatic era dominat de o singură putere
ostilă.183 Gaddis descrie cum politica de indiguire a evoluat de la combaterea
expansiunii sovietice în fiecare punct din rimlanduri la concentrarea apărării
în câteva puncte cheie, în mod special în Europa de Vest şi Japonia. Astfel că,
politica „containment”-ului, de „îndiguire” a Uniunii Sovietice, printr-o serie
de baze militare şi focare de tensiune, a stat la baza scenariului geopolitic ce
a fost concretizat în documentul N.S.C. 20/4 din martie 1947, ultrasecret la
data elaborării lui184, care definea politica americană faţă de tendinţa de
expansiune a Uniunii Sovietice. Prin acest scenariu geopolitic, au fost
contrabalansate, într-o primă etapă, şi apoi anulate, câştigurile geopolitice ale
Uniunii Sovietice în anii imediat încheierii celui de-Al Doilea Război
Mondial.
Embargoul asupra geopoliticii a avut deci conotaţii politice. Opinia
publică nu trebuia să afle că, împărţirea sferelor de influenţă între Germania şi
URSS, în august 1939, şi apoi între URSS şi marile puteri occidentale, în
toamna anului 1944, a fost rezultatul unor evoluţii geopolitice pe continentul
european. Scenariile geopolitice au fost straşnic „păzite” atât în Vest, cât şi în
Est, pe tot parcursul Războiului Rece. Victoria Vestului asupra Estului şi
ruperea echilibrului geopolitic şi geostrategic între URSS şi SUA au condus la
prăbuşirea arhitecturii de securitate, în care au evoluat relaţiile internaţionale
181
Christopher J. Fettweis, Sir Halford Mackinder, Geopolitics, and Policymaking in the
21st Century, în Parameters, Summer 2000, pp. 58-71, on line
http://www.carlisle.army.mil/ usawc/
Parameters/Articles/00summer/fettweis.htm, accesat la 23 martie 2011.
182
Apud, Christopher J. Fettweis, op. cit., în loc. cit.
183
John Lewis Gaddis, Strategies of Containment, Oxford, Eng.: Oxford Univ. Press, 1982, p. 57.
184
A se vedea, pe larg, Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece.1941-1955,
traducere din lb. germană de Ana-Maria Iosup, Bucureşti, 1997, pp. 105-116; Constantin
Hlihor, La începutul războiului rece. Percepţii româneşti asupra confruntării Est-Vest, în
„Dosarele istoriei”, an II, nr. 1 (6), 1997, pp. 20-24.

55
după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. În această „fractură a
istoriei”, geopolitica a revenit în spaţiul public într-o manieră insistentă.
Din nefericire însă, n-a dispărut confuzia dintre geopolitica doctrină şi
instrument al justificării unei politici externe a unui stat, la un moment dat, şi
teoria geopolitică, menită să explice, nu să justifice, evoluţia unui stat/grupuri
de state în viaţa politică internaţională. Pericolul angajării ideilor geopolitice în
disputa sau propaganda politică a fost sesizat de şcoala franceză de geografie
politică. Jacques Ancel, în prefaţa lucrării Critica franceză a sistemului
german de geopolitică, afirma că „şcoala cea nouă” germană emite teoriile ei
spaţiale pe care le preiau politicienii rasismului şi intelectualii hitlerismului185.
Convins că ideile geopolitice sunt un paravan pentru politica de expansiune a
marilor puteri, Jacques Ancel considera că hitlerismul pangermanist şi-a
împrumutat temeiurile şi vocabularul de la această Geopolitik a profesorilor
germani.186 Aceeaşi părere era exprimată în paginile revistei Annales de
geographie şi de un alt geograf francez, Albert Demageon. Acesta era convins
că geopolitica germană renunţă la spiritul său ştiinţific şi se plasează în
avangarda propagandei naţionalist-germane. Ea nu este altceva decât o
întrepătrundere de educaţie care pregăteşte poporul german să dea asaltul
ordinii europene. Ea este un instrument de război.187
Observaţia specialiştilor francezi este, în esenţă, justă, dar,
caracterizând în bloc întreaga teorie geopolitică din Germania drept
instrument al politicii naziste, au comis o eroare care a fost sesizată şi de
reputaţii profesorii români Ion Conea şi Anton Golopenţia. Jacques Ancel,
Albert Demageon şi alţi reprezentanţi ai şcolii franceze de geografie politică
au pus semnul egal între teoria geopolitică şi ideologia, propaganda şi
doctrina nazistă a spaţiului vital, care s-au fundamentat, printre altele, şi pe
idei geopolitice.
Statul totalitar german, ca de altfel şi cel sovietic sau italian, a
„mobilizat” unele discipline din sfera cercetării sociale pentru a-şi justifica
acţiunea politică188. Nici o altă disciplină prin originea, prin obiectul şi
metodele ei, observa Ion Conea, nu e aşa de proprie pentru această
mobilizare, ca geopolitica.189 Prin „mobilizare”, teoria geopolitică a fost
transferată în domeniul ideologiei, pe care generalul Haushofer o considera
185
Apud, Herve Coutau-Begarie, Critique de la geopolitique, în Strategic Impact, no.2, 2006, p. 17.
186
Apud Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 42.
187
Apud Anton Golopenţia, Însemnare cu privire la definirea preocupării ce poartă numele
de geopolitică, în Geopolitică, Editura Ramuri, 1940, Craiova, pp. 98-107.
188
A se vedea, Gérard Dussouy, Les théories géopolitiques.Traité de Relations internationales (I),
Pouvoirs comparés, Collection dirigée par Michel Bergès, p. 166, on line, http://classiques.uqac.ca/
contemporains/dussouy_gerard/theories_rel_inter_tome_1/theories_rel_inter_t1_original.pdf,
accesat la 10 august 2010, ora 21.00; Constantin Hlihor, op., cit., p. 60-61; Herve Coutau-
Begarie, op. cit. p. 17.
189
Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 43.

56
foarte fragilă. În faţa criticilor, ideologia geopolitică – observa acesta – poate
să fie comparată cu un obiect de cristal prins sub focul inamicului.190 Este
unul dintre motivele pentru care în ţări ca Germania, Italia, Spania, în
perioada interbelică, n-a existat o delimitare clară între teoria geopolitică şi
„mitul geopolitic”, cum plastic a definit ideologia geopolitică Anton
Golopenţia şi M. Popa-Vereş. Savantul român Anton Golopenţia a observat
că multe din confuziile iscate în jurul geopoliticii se datoresc faptului că
aceste distincţiuni nu au fost făcute şi că una dintre aceste geopolitici a fost
socotită, de obicei, cea adevărată şi opusă celorlalte" 191. La rândul lui, M.
Popa-Vereş a făcut şi el o distincţie clară între cercetarea şi analiza
geopolitică din câmpul teoriei în care fenomenul politic în sine, în înţeles
larg, urmează deci să fie explicat obiectiv, iar nu justificat 192şi geopolitica
militantă care pleacă de la orientarea politică a statului, de la finalitatea
politicii unui stat, în lumina intereselor vitale ale unui popor atât în interior,
cât şi în exterior193. În momentul în care principiul cauzalităţii în cercetarea
geopolitică a fost înlocuit de cel teleologic, un fenomen sau proces care s-a
produs în sfera relaţiilor internaţionale nu mai putea fi explicat, ci doar
justificat prin raţiuni de ordin geografic.
A fost principala eroare pe care a săvârşit-o şcoala geopolitică
germană în perioada interbelică. Generalul Karl Haushofer şi colaboratorii săi
au preluat teoria Lebenraum-ului de la Ratzel şi au făcut din aceasta un
mijloc prin care s-a încercat să convingă lumea că Germania are nevoie de
cât mai mult spaţiu vital194. Haushofer a fost convins că spaţiul de putere şi
puterea este cea care permite o dezvoltare optimală a naţiunii"195. În acest
fel, generalul Haushofer, chiar dacă n-a elaborat un discurs propriu-zis nazist,
aşa cum se afirmă de către tot mai mulţi specialişti, a militat în scrierile sale
pentru obţinerea de către Germania a unui Echte Grenzen, a legitimat şi a dat
o acoperire „ştiiţifică” politicii de anexiuni teritoriale urmărite de statul
german196 în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. K. Haushofer a
crezut că politica externă a statului german era chemată să găsească
mijloacele pentru extinderea „spaţiului vital”. Justificarea unei asemenea
concepţii a fost găsită prin descoperirea unei „legi” care punea în relaţie
directă populaţia şi teritoriul pe care acesta trăieşte. Tabloul geopolitic al
190
Apud Claude Raffestin şi alţii, op. cit., p. 151.
191
Anton Golopenţia, op. cit. în “Geopolitica”, Ed. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, p. 70.
192
M. Popa-Vereş, Schemă privind cercetările geopolitice sub aspectul intereselor naţionale,
în „Geopolitica”, Ed. E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, p. 72.
193
Ibidem.
194
Gérard Dussouy, op. cit., în loc. cit.
195
Apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 117.
196
A se vedea pe larg, Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; Jean Klein, prefaţă în Karl
Haushofer, De la géopolitique, Fayard, Paris, 1986; Henning Heske, Karl Haushofer - his
role in german geopolitic and Nazi politics, în Political Quaterly, anul 1987; Claude
Raffestin şi alţii, op. cit., pp. 151-153; Sergiu Tămaş, op. cit., pp. 78-79.

57
populaţiei globului prezintă, în opinia lui Haushofer, grave dezechilibre, cu
suprapopulări în zonele europene şi estasiatice şi subpopulări în aproape toate
celelalte regiuni ale planetei. Comparând repartizarea populaţiei pe unitatea
de suprafaţă în statele care posedau colonii şi în Germania înlăturată de la
dominaţia colonială, în urma Primului Război Mondial, Haushofer constata
că 133 de oameni sunt nevoiţi să se înghesuie pe un kilometru pătrat al unei
regiuni alpine nordice cu totul incapabilă să-i hrănească, în timp ce în toate
imperiile coloniale pe aceeaşi suprafaţă şi cu un sol mult mai fertil trăiesc
numai 7, 9, 15, 23 şi 25 de oameni197. Geopoliticianul german a crezut că
geopolitica poate să fie un instrument prin care diriguitorii statelor să fie
convinşi că este necesară o nouă împărţire a spaţiilor de viaţă pe pământ. El a
găsit şi un criteriu, dar care nu ţinea neapărat de geopolitică, deoarece această
împărţire trebuia să se facă în raport cu capacitatea de muncă şi
performanţele culturale ale popoarelor198.
Considerată în Italia conştiinţa geografică a expansiunii politice şi
economice199, geopolitica n-a depăşit nivelul unui vector pentru propaganda
guvernului fascist. Ambiţia şi încercările lui Giuseppe Botai şi ale
colaboratorilor săi de la revista Geopolitica, de a da consistenţă teoretică
studiilor de geopolitică, n-au fost încununate de succes. Fascinaţia Imperiului
Roman şi politica de „risorgimente” practicată de regimul fascist, au făcut ca
intenţiile declarate în articolul program al revistei Geopolitica să fie
abandonate. Colaboratorii revistei menţionate şi-au propus să studieze
multiplele forme de expansiune şi colonizare, alianţele şi războaiele dintre
state200 pentru a descifra tendinţele de dezvoltare şi evoluţie ale vieţii
internaţionale. În foarte scurt timp, geopolitica a făcut saltul din câmpul
teoretic al analizei interdisciplinare în cel al propagandei, devenind astfel,
oficial, o geopolitică musoliniană. Încetând să mai fie o tribună a dezbaterilor
ştiinţifice de geopolitică, revista Geopolitica a devenit un instrument de
manipulare şi justificare politică. A devenit, aşa cum cerea Ducele Mussolini,
mai mult decât poate să fie geografia politică în slujba regimului. Spaţii largi
au fost acordate „dezbaterilor” pe marginea definirii „spaţiului vital” pentru
Italia fascistă. În numărul 4, din aprilie 1941, al revistei menţionate, spaţiul
vital era definit ca optimul teritorial în care un popor se poate dezvolta în
conformitate cu tradiţiile istorice, nevoile prezente şi viitoare, dar şi cu
posibilităţile spirituale şi geopolitice de a-l valorifica 201. Un an mai târziu,
aceeaşi revistă, în numărul din luna martie, considera spaţiul vital pentru
Italia tot bazinul mediteranean şi zonele adiacente202.

197
Karl Haushofer, De la Géopolitique, Paris, 1986, apud Ionel Nicu Sava, op. cit., p. 123, nota 28.
198
Ibidem.
199
Geopolitica, nr. 3, martie, 1942, p. 159.
200
Apud Claude Raffestin şi colab., op. cit., p. 176.
201
Ibidem, p. 209.
202
Ibidem p. 192.

58
 Regimul de dictatură din Spania interbelică a fost şi el atras de
„fascinaţia mitului geopolitic”. Nevoia unei extensiuni teritoriale şi a
dezvoltării coloniale pentru Spania în Africa se regăsesc în lucrările lui Martin
Echeverria, Gonzalo de Reparaz şi Emilia Huguet Del Vittard203. Parafrazându-
l pe Karl Haushofer, care afirma că Olanda nu este decât o stâncă desprinsă din
„Stânca germană”, Martin Echeverria considera că Portugalia tăia Spaniei
accesul la Oceanul Atlantic204. Prin urmare, era o necesitate de a se realiza
unitatea peninsulară prin înglobarea Portugaliei la Spania. Apreciind
expansiunea teritorială spaniolă ca un destin istoric, Gonzalo de Reparaz
considera că Spania s-a înşelat când s-a extins în America Latină, deoarece
Africa este pentru această ţară o prelungire naturală 205. Ideea a fost dezvoltată
şi argumentată de Gonzalo de Reparaz într-o lucrare de proporţii care a apărut
în anul 1924, la Madrid, sub titlul La Politica de Espana en Africa.
Propaganda geopolitică în Spania, ca de altfel în Germania şi Italia, a
fost camuflată în institute de cercetare şi reviste „ştiinţifice”. În 1939, Franco
a înfiinţat Institutul Espano, ca secţie a Consiliului Superior al Cercetării
Ştiinţifice, în frunte cu Jose Maria Albareda, şi Institutul de Studii Politice,
condus de Alfonso Garcia Valdicasas. Unul dintre cei mai cunoscuţi
geopoliticieni spanioli din perioada interbelică a fost istoricul Jaime Vicens
Vives, care s-a impus prin lucrarea Espana. Geopolitica del Estado y del
Imperio, publicată în anul 1940, şi prin studiul Teoria del Espacio Vital,
apărut în iulie 1939, în revista Destino206. Sub înrâurirea mitului geopolitic
german, J. V. Vives a definit spaţiul vital ca locul geografic unde se produce
fuziunea solului cu solul. El vede în acest spaţiu şi o formulă de articulare a
unei noi ordini mondiale. În acest punct, geopoliticianul spaniol s-a întâlnit
cu germanul Karl Haushofer, care a avut ambiţia de a realiza un cadastru al
fenomenelor vitale ale Planetei.207 J. V. Vives a justificat politica Spaniei
franchiste de recucerire a „spaţiului vital” prin aceea că, până la apariţia
statelor totalitare, avatariile istoriei au făcut ca acest spaţiu să fie sub
dominaţia economică sau politică a altor state.208
Doctrinele geopolitice au folosit pe scară largă hărţile geopolitice
pentru a convinge opinia publică cu privire la justeţea mesajului transmis.
Din această perspectivă hărţile erau elaborate în aşa fel încât ele să
vorbească singure ca fiind realitatea însăşi.209 Un astfel de exemplu a fost
harta fizică a Germaniei editată în anul 1935 în scop didactic. Aceasta
203
Ibidem, p. 189.
204
Ibidem p. 212.
205
Apud A.T. Raguera, Origines del pensamiento geopolitico en Espana. Una primera
aproximacion, în „Documents d'analisis Geografica”, nr. 17, 1990, pp. 100-102.
206
Ibidem, p 194.
207
Claude Raffestin , op. cit., pp. 232-233.
208
J. Vicens Vives, Teoria del espacio vital in „Destino”, nr. 104, 1939, p. 5.

59
prezenta toate zonele în care se vorbea limba germană, fără graniţe, ceea ce
inducea ideea că aceste teritorii aparţineau Reich-ului. Protestul venit din
Italia lui Mussolini, l-a forţat pe Hitler să adopte o versiune mai puţin
imperialistă şi să editeze o hartă acceptabilă şi pentru aliaţii săi dar nu şi
pentru adversari. Un alt exemplu a fost şi harta Europei, realizată de cele
două superputeri, în timpul Războiului Rece. Fiecare viziune era de aşa
manieră proiectată, încât partea adversă reprezenta pentru celălaltă o
veritabilă ameninţare. Din această perspectivă are dreptate Barber când
afirmă că atunci când ai de-a face cu proiecţii, poţi să faci tot ce vrei.210
Desigur că se impune şi în domeniul reprezentărilor grafice geopolitice
o precizare. Harta în geopolitică este un instrument, e o vizualizare a ideilor şi
scenariilor geopolitice, şi nu are legătură cu „arsenalul iconografic” destinat
propagandei. Mitul geopolitic are nevoie de un suport iconografic pentru a
induce anumite convingeri, care, la rândul lor, să conducă la acţiuni politice
prestabilite. Conform profesorului Yoram Bar-Gal de la Universitatea Haifa din
Israel, „Reprezentările cartografice trebuie tratate ca limbaj, faţă de care sunt
expuşi atât tinerii cât şi adulţii. Modul în care aceste reprezentări sunt
prezentate demonstrează ideile lui Thompson(1987) despre relaţia dintre limbaj
şi ideologie. El pretinde că aceste relaţii conţin denaturări subiective şi
ideologice, cu alte cuvinte conţin ceva ascuns.”211 În opinia altor specialişti de
la Universitatea Gent, din Belgia „Hărţile sunt un intermediu, folosit în mod
comun, pentru a răspândi propaganda. Oamenii văd hărţile ca fiind exacte şi
imparţiale şi adesea nu recunosc mecanismele de propagandă. Propaganda
cartografică tranformă imaginea hărţii, lăsând în afară sau reprimând, omiţând
informaţii, punând accentul pe anumite elemente şi folosind simboluri
stimulatoare şi dramatice.”212. Prin redare, s-a urmărit, înainte de toate,
inducerea sentimentului de asediaţi în rândul germanilor. Ideea a fost preluată
şi amplificată doi ani mai târziu printr-o reprezentare grafică a aşa-ziselor
centre ostile Germaniei.
Fără a se face aprecieri globalizante, trebuie să fim de acord cu acei
specialişti care afirmă că, de-a lungul existenţei sale, revista Zeiterschrift für
Geopolitik a publicat numeroase hărţi care aveau drept obiectiv să demonstreze
injusteţea tratatelor de pace de la Paris213. Multe din aceste imagini au avut
darul să construiască „piesă cu piesă” inamicii germanilor asediaţi. Prin forţa
209
John O’Loughlin, Geopolitical Visions of Central Europe, on line http://www.mcrit.com/
scenarios/visionsofeurope/documents/OLoughlin_John.pdf, accesat la 21 martie 2010.
210
Apud, Michael Church, The truth about maps: How cartographers distort reality, in The
Independent, on line, http://www.independent.co.uk/arts-entertainment/art/features/the-truth-
about-maps-how-cartographers-distort-reality-1922806.html, accesat la 20 martie 2010 ora 20.00.
211
Yoram Bar-Gal, Ideological Propaganda in Maps and Geographical Education, on line,
http://geo.haifa.ac.il/~bargal/ideo-map.html, accesat la 22 martie 2010, ora 22.00.
212
Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; p. 160; Claude Raffestin, op. cit., p. 245.
213
Claude Raffestin, op. cit., p. 246

60
imaginii se creionau solidarităţi, dar şi adversităţi care, în realitate, s-a
demonstrat a fi pseudosolidarităţi şi pseudoadversităţi. Dialectica amic-inamic,
vizualizată în imaginea cartografică, este prezentată sub forma unei scheme
simple. Germania închisă într-un dublu cerc ostil putea să iasă din această
situaţie doar prin prietenia cu Rusia Sovietică aflată, la rândul ei, în stare de
inamiciţie cu Polonia şi România, considerate ostile statului german. Ca şi în
cazul teoriei geopolitice, şi în ceea ce priveşte geopolitica prin cartografie sau
imagini trebuie să se opereze cu multă atenţie şi precauţie. Hărţile care
alcătuiesc arsenalul propagandei mitului geopolitic nu au falsul în tehnica
alcătuirii lor – din punct de vedere grafic sunt respectate regulile ortografiei din
geografia politică sau fizică, în spiritul lor –, ci în mesajul pe care îl transmit 214.
Nu toate hărţile publicate în Zeiterschrift für Geopolitik au fost alterate în spirit
şi mesaj. Harta care a indicat pentru anul 1929 zonele de fricţiune pe
continentul european, de exemplu, exprima o realitate rezultată din analiza
raporturilor de putere şi a intereselor pe care statele le manifestau cu intensitate
în anumite situaţii. Discursul naţionalist în Germania, după încheierea păcii de
la Paris-Versailles, a fost însoţit de abundenţă cartografică ce prezenta
„pierderile” teritoriale pe seama Cehoslovaciei sau Poloniei. Aceste hărţi nu
aveau alt rol decât de a convinge şi de a pregăti opinia publică germană pentru
acţiunile de forţă pe care Reich-ul nazist le pregătea215.
Prin urmare nu surprinde faptul că a proliferat cartografia geopolitică
de propagandă şi în timpul Războiului Rece. Însăşi reprezentarea „Cortinei de
fier” pe hărţile editate atât în Vest cât şi în Est era în grila de interpretare
ideologică. Cortina de fier despărţea „răul” de „bine”. Definirea răului şi a
binelui era în funcţie de poziţia geopolitică în care se situa „privitorul”. În
timpul Războiului Rece hărţile despre „noi” şi despre „ei” erau adesea realizate
pentru a accentua ameninţarea reprezentată de URSS şi aliaţii săi. Proiecţia
Mercator a fost alegerea perfectă pentru cartografii anticomunisti: pentru că
URSS-ul se afla la latitudini aşa de mari, Mercator mărea proporţiile faţă de
marimea normală. În harta de mai jos, ţările Pactului de la Varsovia devin un
pericol roşu întins. Warsaw Pact nations become a sprawling red menace:

214
Yoram Bar-Gal, op., cit., în loc., cit.
215
Gérard Dussouy, op., cit., în loc., cit; p. 161

61
 Precauţia ce trebuie să o aibă specialistul în analiza geopolitică
vizualizată se impune cu atât mai mult cu cât trăim într-un sfârşit de secol
suprasaturat de imagini. În aceste condiţii, acţiunea individului şi a
colectivităţilor umane este puternic influenţată de ceea ce este demonstrabil
prin tehnica mass-media, dar care nu întotdeauna are corespondent în
realitate. Edificator în acest sens este studiul efectuat recent de către John
O’Loughlin, de la Institutul de Studii Comportamentale al Universităţii din
Colorado, asupra rolului acordat geopoliticii în Federaţia Rusă pentru a se
recompune matricea identitară în societatea rusă după prăbuşirea regimului
comunist216. Autorul ajunge la concluzia că, manipulându-se o anumită
cultură geopolitică şi folosindu-se de prejudecăţi, se pot obţine atitudini şi
comportamente la nivelul opiniei publice în conformitate cu interesele unor
anumite cercuri de putere. Referindu-se la acest aspect profesorul canadian
Simon Dalby sublinia: Într-un mod mai specific trebuie să înţelegem hărţile
şi multe dintre graniţele folosite în scopuri administrative de statele
contemporane, ca pe un artefact şi o moştenire a imperiilor europene. Multe
din entităţile geografice ale hărţii mondiale de astăzi, care apar ca
aranjamente permanente sunt foarte recente, structura teritorială a statelor
continuând să evolueze. Chiar şi acum când cetăţenia este codificată în
regim de paşaport, graniţele naţionale se dizolvă în Europa, un paşaport
dintr-un stat fiind recunoscut de toate celelalte ţări europene. Cetăţeniile
duale sunt frecvente pentru a complica orice încercare de a lega în mod
îngrijit oamenii de teritoriu. Globalizarea se referă la un fenomen economic
traversând graniţele, un proces ce provoacă hărţile mentale atât ale
decidenţilor politici cât şi ale cetăţenilor care ne prinde pe noi toţi în
lanţurile comodităţii care împânzesc întregul glob.217
Proliferarea Internetului şi extinderea lui la scară globală va permite
celor interesaţi să promoveze „mitul” geopolitic sau propaganda pe suport
geopolitic prin mijloace mult mai sofisticate şi mai credibile. Bătălia pentru
controlul spaţiului web şi al imaginilor care structurează opinia publică a

216
John O’Loughlin, op., cit., în loc., cit.
217
Simon Dalby, Critique and Contemporary Geopolitics, A lecture presented at Tarbiat Modaress
University, Tehran, 11 May, 2005 on line, http://docs.google.com/viewer ?a=v&q=cache: rTV1s
UVQrygJ:www3.carleton.ca/cove/papers/DalbyTehranGeopol.doc+Simon+Dalby,
+Critique+and+Contemporary+Geopolitics,
+A+lecture+presented+at+Tarbiat+Modaress+University,+Tehran,+11+May,
+2005&hl=ro&gl=ro&pid=bl&srcid=ADGEESh0lyalXk0gw-SNO oSo9_TlHdcousj_b-yS1 BSbp-
NrJCaptrrNqFftAQzUjz3VlRmlP6Vs XxS4bwEljK efCeCAJO JVK k_JOLB-XqOJ_vgdl
XE2VyI2m1vlZwyDV6HkfR _S_Jsl&sig=AHIEtb T5HXzhXVZc 2U7C8 zNSGXAhJJd2xg,

62
început218 şi se desfăşoară, nu după regulile clasice ale strategiilor militare, ci
după cele ale geostrategiilor „InfoWar”.

Capitolul II

Geopolitica element al practicii politicii în relaţiile internaţionale

Ca realitate obiectivă, geopolitica este un fenomen al relaţiilor
internaţionale mult mai vechi decît noţiunea/conceptul prin care oamenii au
perceput, definit şi apoi au studiat/analizat comportamentele statelor care au
interacţionat la un moment dat într-o anumită zonă geografică. Ea există chiar
dacă oamenii nu o percep ca atare şi poate în decursul timpului i-au dat alte
semnificaţii. Studiul istoriei, a raporturilor dintre state şi a modului cum şi-au
rezolvat interesele în diferite regiuni bogate în surse de hrană sau metale
preţioase, ne oferă suficiente exemple care pot fi încadrate în ceea ce numim
astăzi fenomen geopolitic. Sheldone Wolin subliniază că o relaţie directă
dintre spaţiu şi politică a existat încă de la apariţia civilizaţiei statului, din
momentul în care grupurile umane organizate capătă conştiinţa propriei
identităţi şi fac distincţie dintre „Noi” şi „Ceilalţi” 1. În opinia unor specialişti
aceste interacţiuni datează chiar înainte de a fi apărut statul2, actorul ce a
dominat scena internaţională milenii dar care astăzi este puternic concurat de
actorii nonstatali.
Din această perspectivă, au dreptate acei specialişti care plasează
geopolitica în domeniul relaţiilor internaţionale. Comunităţiile umane, încă
din cele mai vechi timpuri, în căutarea de resurse de hrană şi apă, au întrat în
compeţie unele cu altele, deoarece acestea nu sunt uniform distribuite pe
suprafaţa planetei şi, astfel, s-au comportat într-o grilă pe care noi astăzi o
definim geopolitică3. Însă, şi aici, se impune să facem precizarea că ne
referim la relaţiile internaţionale ca realitate ontică, rezultat al
comportamentelor actorilor care interacţionează la un moment dat 4. Chiar
dacă politica internaţională, ca realitate ontică, o întâlnim sub exprimări

218
Vezi, pe larg, subcapitolul Cartografie şi propagandă în Claude Raffestin şi colab., op.
cit., pp. 261-267; Frank Debié, Este geopolitica o ştiinţă ? Un aspect al geografiei politice a
lui Peter Taylor, în E. I. Emandi, Gh. Buzatu, V. S. Cucu, op. cit., pp. 314-316.
1
Sheldon Wolin, Politics and Vision. Continuity and Inovation in Western Political Thought,
Boston, Toronto, Little Brown and Company, 1960, pp. 16-17.
2
Barry Buzan, Richard Little, Sistemele internationale în istoria lumii, Polirom, Iaşi, 2009,
p.133-134.
3
Constantin Hlihor, op., cit., p. 20-39.
4
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare în conflictele internaţionale, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2010, p. 23-25.

63
diferite, unele chiar cu o puternică încărcătură metaforică 5 - scena
internaţională, sat global etc.-, ea nu trebuie să fie confundată cu produsele
reflecţiei/percepţiei oamenilor despre această realitate. J.R. Searle consideră
că faptele brute nu au nevoie de instituţii umane ca să existe şi că obiectele
există independent de felul cum ni le reprezentăm 6. Ca realitate naturală,
relaţiile internaţionale sunt alcătuite dintr-o reţea de reţele, alcătituită din
agenţi umani şi instituţii care interacţionează direct sau indirect, continuu sau
intermitent, într-un spaţiu geografic sau la scara globală, în conformitate cu
anumite reguli şi norme.
Actorii care alcătuiesc partea concretă şi perceptibilă a aceastei
realităţi interacţionează în mod natural. Aceşti actori cum ar fi, de exemplu,
statele, au făcut schimb de produse şi servicii dintotdeauna. Rezultatul
interacţiunilor din acest domeniu a condus la ceea ce specialiştii denumesc
mediul internaţional economic.7 Aceeaşi actori au recurs, justificat sau nu, la
violenţă şi au făcut războaie, dar au şi cooperat pentru depăşirea unor obstacole
sau dificultăţi generate de oameni sau de forţele naturii. Rezultatul a fost
crearea spaţiului politic internaţional/mediul politic internaţional/scena
politică internaţională. Acest aspect al interacţiunilor a fost cel mai studiat şi
cercetat în domeniul relaţiilor internaţionale. Din acest motiv lucrările
referitoare la sistemul politic internaţional, la ordinea politică şi juridică, la
cauzele războielor şi la modul cum se poate impune pacea au fost mai
numeroase, creându-se impresia că avem de a face doar cu acest tip de
realitate, exprimată sub diferite sintagme, de la sistemul politic internaţional,
scena politică mondială, la societate internaţională etc. Actorii mediului
internaţional au interacţionat cultural, spiritual şi chiar ideologic. Acest tip de
relaţii alcătuiesc o constelaţie specială, pe care unii o văd sub forma
arealurilor de cultură şi civilizaţie în continuă interdependenţă iar alţii, cum
ar fi S. Huntington, în „ciocnire” şi violenţă.” 8 Actorii şi-au disputat
interesele pentru dominaţia unor regiuni ale globului pentru resurse şi
controlul rutelor pe care acestea circulau de la producător la consumator.
Acest spaţiu a luat forma cîmpurilor geopolitice.
Nu orice zonă geografică poate să fie un câmp geopolitic, chiar dacă,
la un moment dat, i se atribuie această etichetă. Uneori se face confuzia
dintre spaţiul geopolitic şi cel strategic (cel puţin două state se confruntă
militar pentru a controla politic şi militar o regiune de interes). Cred că au
5
Dimitris Acrivoulis, The Quantum Politics MetaPhor in International politics: Towards a
Hermeneutics a Political Metaphoricity, PSA, 2007, p. 1-2.
6
Apud, Virgil Iordache, Creaţie şi evoluţie. Eseuri, online, http://www.cesec. ro/pdf/ Creatie si
evolutie.pdf.
7
A se vedea, de exemplu, printre alţii, Robert Gilpin, Global Political Economy:
Understanding the International Economic Order, Princeton University Press, 2001.
8
Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti,
Editura Antet, 1998.

64
dreptate acei specialişti9 care consideră că, în anumite perioade, statele şi-au
disputat anumite spaţii, care au fost de interes pentru controlul unor rute
comerciale, pentru accesul la resurse naturale (hrană, apă şi energie), dar asta
nu înseamnă că cine a deţinut acel spaţiu a controlat lumea în asamblul ei.
Deşi asemenea teze/assuptions sunt nenumărate, în studiile clasice de
geopolitică, de la Mackinder la Z. Brzezinski, analiza istorică nu le confirmă
nici măcar în parte. Imperiul ţarist şi apoi cel sovietic, au controlat, ceea ce
geopoliticienii au definit, heartland-ul, dar nu au dominat lumea în asamblul
ei, ci atât cât puterea lor militară şi economică le-a permis 10. Prin urmare, ca
un spaţiu să devină zonă/regiune geopolitică trebuie să:
 Existe cel puţin doi actori(stat sau nonstatal) să îşi manifeste
interesul sau să fie prezent în acel spaţiu care să nu fie spaţiul de
suveranitate al niciunuia dintre ei.
 Aceştia să manifeste un interes vital sau major pentru acel spaţiu.
 Actorii să deţină o putere (militară, economică, simbolică etc.)
suficientă pentru ca să îşi poată atinge scopurile politice, economice
sau cultural-spirituale pe care le urmăreşte în acel spaţiu.
Legătura dintre spaţiu şi politica unui actor este dată de interes şi
putere şi nu de poziţia sa geografică. Nici un actor nu îşi face simţită prezenta
într-un spaţiu dacă nu obţine avantaje economice, financiare, politice sau
strategice în acea regiune. În funcţie de elementul cheie care a stat la baza
dezvoltării şi prosperităţii unei societăţi, în evoluţia istorică, interesul marilor
puteri pentru o regiune sau alta s-a schimbat. Exemplul cel mai la îndemână
este dat de petrol. Din momentul în care statele au conştientizat că fără
această resursă nu sunt posibile prosperitatea şi modernizarea, cele mai
„aglomerate” spaţii de pe planetă au fost câmpurile petrolifere iar bătălia
majoră a fost dată pentru controlul rutelor de acces şi transport. Funcţie de
mărimea zăcămintelor şi calitatea petrolului, aceste zone sunt percepute de
unii actori de interes strategic, de alţii de interes regional sau local. Acest
lucru a fost sesizat de S. Cohen încă din anii ’70, cînd propunea o analiză şi
înţelegere a sistemului internaţional prin utilizarea a trei noţiuni cheie:
regiuni geostrategice, care au o extindere globală; subdiviziunile lor, regiuni
geopolitice, derivând în mod direct din zonele geografice, care au doar o
extensie regională, şi shatterbelts‚ o regiune ocupată de un număr de state
aflate în conflict şi care este prinsă între interesele conflictuale ale marilor
puteri alăturate. Conceptul iniţial de regiuni geostrategice a fost tranformat în

9
Colin S. Gray, In Defence of the Heartland, Sir Halford Mackinder and his Critics a
Hundred Years on , in B.W. Blouet, Global Geostrategy, Mackinder and the Defence of the
West, London, Routledge, 2005, p. 28-29; Z. Brzezinski, The Grand Chessboard: American
Primacy and Its Geostrategic Imperatives, New York, Basic Books, 1997, p. XIII-XIV.
10
Constantin Hlihor, România. Căderea comunismului şi naşterea democraţiei, 1989-2000,
Editura Universităţii Bucureşti, 2006, p. 31.

65
acela de tărâmuri geopolitice. Noi concepte au fost dezvoltate ulterior, cum ar
fi regiunile cu valoare de cap de pod, care poate cuprinde unele state sau unul
singur şi mici state cu o suveranitate nominală. 11 Referindu-se la acest aspect,
profesorul Bruno Ferrari de la Universitatea Uppsala din Suedia, remarca:
Din prima jumătate a anilor 1990, nicăieri nu a fost o competiţie majoră
pentru dominaţia resurselor naturale de energie ca în bazinul Mării Caspice
şi zonele înconjurătoare, în special Asia Centrală, datorită semnificaţiei lor
vitale pentru menţinerea complexelor reţele economice; acestea sunt
vertebrele lumii contemporane. Puterile mari şi medii aspiră la controlul
asupra produselor energetice brute, primare, petrol şi gaze naturale, care se
găsesc în mod abundent în bazinul Marii Caspice. Bineînţeles, această zonă
nu este nici pe departe singura de interes major. Orientul Mijlociu şi zona
Golfului Persic cu ţările adiacente furnizează încă majoritatea rezervelor de
energie disponibile ale planetei, marea majoritate fiind exportatori şi
furnizori neţi pentru piaţa Statelor Unite12.
Înţelegerea complicatelor dispute geopolitice care domină astăzi scena
geopolitică este dată de o bună cunoaştere a actorilor care îşi dispută
controlul pentru un anume spaţiu şi, mai ales, a caracteristicilor spaţiului
unde interesele actorilor se intersectează. Analistul francez Gérard Dussouy 13
a făcut o excelentă legătură între tipul de spaţiu şi atracţia unui actor pentru o
regiune sau alta a globului. Pornind de la această înţelegere, el a prezentat
mai recent un model fascinant, bazat pe analiza configuraţiei sistemice
geopolitice, în care complexitatea este abordată prin vizualizarea succesivă a
cinci spaţii14.Trei nivele centrale, spaţiul demografic, spaţiul diplomatic-
strategic şi cel economic formează infrastructura geopolitică. Aceasta este
articulată cu spaţiul fizic, în timp ce spaţiul simbolic încoronează edificiul.
Conceptul de putere este reprezentat de o axă verticală centrală, care face
conexiunea dintre cele cinci spaţii. Vertical, relaţiile inter dimensionale
explică relaţiile de incertitudine, dominante sau nu, şi dezvăluie variabilitatea
poziţiei fiecărui actor de la o dimensiune la alta, linia care leagă diferitele
puncte, simbolizând puterea actorului. Acest model implică, de asemenea,
analiza variabilelor configuraţiei care explică parametrii de schimbare, atât
pentru fiecare spaţiu dar şi pentru structura globală a puterii. Pentru acest
scop sunt trei axe duble de analiză: local/global, război/pace,
11
Apud, Pascal Venier, Main Theoretical Currents in Geopolitical Thought in the Twentieth
Century, in L’Espace Politique, 2011, vol. 12, no 3, p. 2.
12
Bruno Ferrari, Geopolitics – a critical assessment of the new “Great Game” in and around the
Caspian Sea, on line, http://www.ciari.org/investigacao/ geopolitics_ greatgame_ caspiansea. pdf,
accesat la 26 iunie 2010, ora 15.00.
13
Gérard Dussouy, Traité de Relations internationales. Les théories de l’interétatique, Paris,
L’Harmattan, 2007; idem, Traité de Relations internationales. Les théories géopolitiques,
Paris, L’Harmattan, 2006; idem, Quelle géopolitique au 21° siècle ? Bruxelles, Complexe, 2001.
14
Pascal Venier, op. cit., p. 4.

66
eterogenitate/omogenitate. În ceea ce priveşte ultima, Dussouy considera că o
abordare simplă, dialectică, nu ar fi îndeajuns pentru a exlica această
complexitate. Dussouy recurge la folosirea unei logici trialectice, implicând
trei dinamici separate: omogenitate asimilatoare, echilibrul antagonistic al
eterogenităţii, cât şi omogenitatea care se adaptează. O parte din ideile lui
Gérard Dussouy au constituit o bună bază de plecare pentru modelul de
analiză pe care îl propunem în această lucrare.

2.1. Actorul - element cheie al evoluţiilor geopolitice

din politica internaţională
Este un non sens să vorbim de geopolitică şi jocuri de interese în
politica internaţională fără să cunoaştem caracterisiticile esenţiale ale
actorului care constituie elementul cheie, indiferent de epocă sau spaţiu
geografic. Geopolitica clasică a avut statul ca actor cheie al analizei
disputelor de interese în ecuaţia de putere regională sau globală. Astăzi acest
tip de actor este puternic concurat de acei actorii nonstatali care, la rândul lor,
pot să fie extrem de diversificaţi ca structură şi manifestare în politica
globală. Referindu-se la acest aspect, Merje Kuus de la Universitatea din
Columbia Britanică, sublinia că: geopolitica parte a politicii internaţionale
nu mai este facută sau limitată la statele naţiuni. La un nivel supranaţional,
procese de construire ale regiunilor, cum ar fi procesul integrării europene,
sunt puternice exerciţii geopolitice în acelaşi sens. Integrarea europeană, de
exemplu, ar putea să depăşească naraţiunile naţionaliste despre teritoriu şi
identitate, dar conţine puternice revedincări faţă de Europa, ca o unitate
culturală şi teritorială. Acest proces este, în mod particular, un fascinant
proiect geopolitic pentru că în mod explicit trece mai departe de înţelegerea
spaţială bazată pe stat.15
Michael Mann defineşte actorul după tipul de reţea socio-spaţială a
interacţiunii umane. Din această perspectivă, el distinge cinci astfel de reţele:
locale, naţionale, internaţionale, transnaţionale şi globale. Fiecare din acestea
dă naştere la un tip aparte de actor în mediul internaţional 16. Timothy Luke,
Volker Ritterger şi alţii cred că atributul suveranităţii este mai edificator în a
identifica trăsăturile esenţiale ale actorilor în noul mediu internaţional 17.
Actorii pot fi subiecţi înzestraţi cu suveranitate de stat, ale căror acţiuni sunt
limitate de rigorile suveranităţii, şi subiecţi fără suveranitate, mult mai liberi
în mişcările lor în sistemul relaţiilor internaţionale. În acţiunea geopolitică
până la sfârşitul secolului al XIX-lea, statele, indiferent de mărimea lor, au
15
Merje Kuus, Critical Geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/ samples/ critical
geopolitics_sample.pdf, accesat la 29 iulie 2010, ora 20.00.
16
Apud Martin Griffiths, op. cit. p. 386.
17
See Constantin Hlihor, Geopolitica si geostrategia, p. 131.

67
fost principalii actori care în istoria relaţiilor internaţionale şi-au disputat sau
armonizat interesele într-un spaţiu sau altul.
Interdependenţele care s-au creat în lumea postindustrială, diminuarea
capacităţii de adaptare la provocările secolului al XX-lea au determinat pe
unii analişti să considere că, în ceea ce priveşte statele, acestora li s-a îngustat
mult sfera de acţiune ca actori principali ai sistemului relaţiilor internaţionale
şi, implicit, ai jocului geopolitic. Schimbările de esenţă care s-au produs în
societatea postindustrială au făcut ca statul să nu mai fie singurul actor care
să furnizeze cetăţeanului securitate, bunăstare şi alte servicii care ţin de
civilizaţia secolului XXI18.
În funcţie de poziţia şi rolul pe care actorii îl au în structura relaţiilor
internaţionale, într-o dispută/cooperare de tip geopolitic pot fi întâlnite mai
multe tipuri de actori. Într-un joc geopolitic pot fi întâlniţi actori care pot să
îşi impună interesele într-un spaţiu, actori care suportă consecinţele jocului de
interese ale altor actori dar şi actori care acţionează prin procură furnizată de
alţi actori. Analizînd modul cum s-au configurat actorii în disputa de interese
din regiunea Asiei Centrale la jumătatea deceniului X al secolului trecut,
Zbigniew Brzezinski a identificat două tipuri de state: jucatori geostrategici
activi şi pivoţi geopolitici. Jucătorii geostrategici sunt definiţi ca fiind „statele
care au capacitatea şi voinţa naţională să exercite putere şi influenţă în afara
graniţelor lor pentru a modifica ordinea geopolitică existentă a lucrurilor” 19.
Pivoţii geopolitici sunt acele state a căror importanţă nu derivă din puterea şi
motivarea lor, ci mai degrabă din locaţia lor şi din consecinţele condiţiei lor
potenţial vulnerabile faţă de comportamentul jucătorilor strategici. Cel mai
adesea, pivoţii geopolitici sunt determinaţi de geografia lor, care în anumite
cazuri le oferă un rol special, fie în definirea accesului la zone importante,
sau în negarea unor resurse importante către un jucător important 20. În unele
cazuri, un pivot geopolitic poate acţiona ca un scut de aparare pentru un stat
vital sau chiar o regiune.
Ideea lui Brzezinski este, în fapt, mai veche, deoarece o întâlnim şi în
discursul geopolitic al lui Kissinger. El, în mod frecvent, făcea analogia relaţiilor
internaţionale cu un joc, ca un meci de şah, cu jucătorii importanţi mutând pioni
locali pe o planşă globală. În acest discurs, actorilor locali nu li se permitea
posibilitatea unei diversităţi interne, a unor acţiuni autonome şi a unor interese
parohiale. În schimb, mai des erau redate ca „păpuşi” sau „unelte”21.

18
Andreas Wenger, The Internet and The Changing Face of International Relations and Security, în
„Information and Security, Volume 7, 2001, p. 5
19
Zbigniew Brzezinski, op. cit., p. 41.
20
Ibidem.
21
Apud, Gearoid O´ Tuathail, Localizing geopolitics: Disaggregating violence and return in
conflict regions, in Political Geography 29 (2010) 256–265, on line, http://gerardtoal. files.
wordpress.com/2011/01/localizinggeopolitics2010.pdf accesat la 29 iulie 2010, ora 20.00.

68
 Actorul care a dominat în secolul trecut scena geopolitică a fost, fără
îndoială, statul, indiferent de natura sa, de la cele naţionale la cele organizate
pe baza unor ideologii totalitare, cum au fost nazismul, fascismul,
comunismul etc. Marile dispute pentru controlul unor spaţii considerate cheie
în politica internaţională în secolul trecut au fost generate de marile puteri.
Din nefericire, aceste dispute s-au închieat de fiecare dată prin consumarea
unui război major fie el cald (cele două conflagraţii mondiale), fie rece, aşa
cum a fost confruntarea bipolară (SUA-URSS) din a doua jumătate a
secolului XX. Profesorul Bertrand Badie, de la Institutul de Studii Politice
din Paris, crede că procesele induse de globalizare erodează statul ca actor
major al relaţiilor internaţionale. Creşterea fluxurilor transnaţionale prin
care cetăţenii unui stat comunică între ei fără ca acesta să le poată controla -
afirmă profesorul francez - va conduce la noi tipuri de relaţii care vor
modifica raporturile dintre cetăţean şi stat22. Atributul în jurul căruia au loc
cele mai profunde şi complexe dezbateri este cel al suveranităţii statelor
asupra unui teritoriu. Evoluţiile politice din unele state de pe continentul
african, din Asia Centrală sau de sud est, aşa numitele failed-states, cum ar fi
Somalia, Angola, Irakul, Afganistanul, Georgia etc., care nu mai au forţa
necesară pentru a controla spaţiul propriu de suveranitate, dar şi cele din
Europa, prin care unele state au acceptat o suveranitate limitată pentru a da
consistenţă politică unui nou actor pe harta lumii - Europa, au determinat pe
unii teoreticieni să tragă concluzia că rolul statului este în declin.23
Opiniile acestor analişti intră în criză în momentul în care se încearcă
a se aplica în cazul statelor care au statutul de mare putere sau chiar de puteri
regionale. Pe de altă parte, admiţând că epoca marilor invazii a devenit
revolută (deoarece cuceririle teritoriale sunt nu numai foarte scumpe dar şi
greu de justificat în faţa opiniei publice mondiale, admiţând că revoluţia
cibernetică şi tehnotronică a diminuat dramatic rolul bazelor militare
strategice din afara spaţiului de suveranitate care, altădată, controlau bazele
de aprovizionare cu materii prime şi rutele de aprovizionare), nu mai putem
să ne explicăm o serie de acte ale unor actori care au fost săvîrşite în legătură
cu controlul sau disputa pentru spaţiu. Analistul şi teoreticianul Marcel Merle
constată că: Saddam Hussein a vrut să anexeseze Kuweitul, şi puterile
occidentale puteau să lase foarte greu că 40% din producţia de petrol să
intre pe mâna unui dictator cu un comportament imprevizibil. Statele Unite şi
Franţa nu par dispuse să-şi abandoneze bazele militare care servesc la
menţinerea influenţei lor în străinatate. Vom spune că sunt relicve ale unei
22
Bertrand Badie, L’Etat-nation, un acteur parmi d’autres ?, în http://www.diplomatie. gouv.
fr/fr/france_829/label-france_5343/les-themes_5497/sciences-humaines_13695/histoire-science-
politique-relations-internationales_14467/etat-nation-un-acteur-parmi-autres-entretien-avec-
bertrand-badie-no-38-1999_37389.html.
23
Masatsugu Matsuo, Some Reflections on the Assumptions of the Mainstream International
relational Theory, în Hiroshima Peace Science, vol. 24, 2002, p. 47-69.

69
epoci apuse. Poate. Cu toate acestea, disputele de frontieră şi disputele
teritoriale, nu au dispărut. Lista conflictelor recente şi chiar actuale este
lungă: India / Pakistanul, China / Rusia, Israëlul / O.L.P., Camerun /Nigéria,
Tchad/Libia, Iran /Irak, Maroc/ Polisario, Péru / Écuador etc.
O serie întreagă de evenimente petrecute în spaţiul fostei Iugoslavii,
dar şi în cel al fostei URSS, au generat crize profunde, datorită faptului că
grupuri etnice sau religioase revendică un teritoriu pentru a se organiza
politic şi economic. Credem că M. Merle are dreptate cînd afirmă că: Noi
uităm că, în cazul Bosniei, împletirea grupurilor etnice pe acest teritoriu este
cea care constituie obstacolul principal pentru pacificare, şi că dacă etniile
(sau pseudo-etniile) prezente se bat, este pentru a căpăta un teritoriu pentru
a fonda un stat independent, cum au reuşit slovenii şi croatii. Oraşul Groznîi
a devenit oraşul martir, simbolul independenţei teritoriale revendicată de
Cecenia. În Liberia şi Somalia, autoriatea statală este cea care lipseşte; dar
facţiunile se omoară între ele pentru a-şi stabili autoritatea asupra unui
teritoriu greu încercat dar intact24. Aceste câteva exemple ne demonstrează
că suveranitatea asupra unui teritoriu nu a devenit un concept politic desuet,
un rezidu al ordinii internaţionale de tip westphalian. Teritoriul rămâne
matrice de organizare a colectivităţilor umane. Problema este cum aceste
organizări se vor recunoaşte reciproc, ce criterii şi pe ce baze vor fi construite
şi justificate acestea. Teritoriul pentru multă vreme de aici încolo „va rămâne
un mijloc şi cale extrem de preţioase în compeţitia dintre colectivităţile
umane de a avea un stat” 25. În aceste evoluţii globale şi imprevizibile, statul
naţiune este încă unitatea de bază a organizării politice în politica mondială,
deşi suveranitatea sa este erodată de fluxuri globale. Nu există o societate
globală universală şi nu există o singură lume politică. Dar, pe de alta parte,
lumea contemporană nu este doar anarhie internaţională sau doar un sistem
internaţional de state-naţiuni. Este un sistem poliarhic, multipolar, multistrat,
mixedactor, unde anarhia statelor suverane este atenuată şi controlată de o
pluralitate de actori non statali: organizaţiile internaţionale guvernamentale din
jurul sistemului Naţiunilor Unite, actorii lumii civile (organizaţii non
guvernamentale, mişcări colective, comunităţi transnaţionale, diaspore etnice)
şi uniuni supranaţionale, ca Uniunea Europeană şi de mărirea societăţii civile
transnaţionale şi a spaţiului public26. Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că
în rezolvarea marilor probleme legate de securitatea individului şi a societăţii,
rolul statului tinde să crească în mod exponenţial şi, în consecinţă, majoritatea
analiştilor nu văd scăderea rolului jucat de stat în acest domeniu.27
24
Ibidem.
25
Ibidem.
26
Vezi, Alberto Martinelli, From World System to World Society? On line http://www.
sociologistswithoutborders.org/essays/FROMWORLDSYSTEMTOWORLDSOCIETY.pdf,
accesat la 28 iulie 2010, ora 21.00.
27
Stephen G. Brooks, Producing Security: Multinational Corporations, Globalization, and the
Changing Calculus of Conflict, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 2005, p. 5.

70
 Cu toate acestea, nu putem să trecem cu vederea faptul că au apărut
actorii nonstatali care anunţă scimbări de esenţă în mediul internaţional.
Aceştia tind să submineze tot mai mult un atribut ce era exclusiv al statelor -
suveranitatea asupra spaţiului şi sunt profund implicaţi în jocurile geopolitice
legate mai ales de controlul resurselor de petrol şi gaze, apă şi hrană.
Geopolitica petrolului şi a gazelor naturale nu poate fi înţeleasă dacă nu luăm
în calcul actorii de tip nonstatal 28. În ceea ce priveşte disputa pentru spaţii
comerciale, companiile transnaţionale Sony, Toyota şi Tomitomo controlează
arii întinse din comerţul şi viaţa de familie din SUA. Firmele financiare
japoneze au cucerit Hawaii în 1980 în modalităţi de control pe care
militariştii de la jumătatea secolului trecut nici nu puteau să viseze 29. Robert
D. Kaplan arăta că numărul actorilor nonclasici care şi-au impus propriile
reguli în aşa zise spaţii private a crescut vertiginos. Dacă la sfîrşitul
deceniului şapte numărul „comunităţilor rezidenţiale cu perimetre apărate,
construite de corporaţii” era de de o mie, la mijlocul anilor ’80, acestea au
ajuns la peste 80 de mii30. Acestea au locuri de promenadă cu reguli proprii şi
forţe de securitate deosebite de cele publice, aflate sub controlul statului,
cluburi şi spaţii comerciale, suburbii diferite de străzile publice. Acestea
dezvoltă o reţea proprie de comunicare şi, nu lipsit de importanţă, intră în
dialog cu actorii clasici de la egal la egal. Această situaţie a fost facilitată de
creşterea fără precedent a cyber-space-ului. Controlul politic al unor vaste
regiuni din nordul Africii, sau chiar din Europa şi Asia, se face cu ajutorul
unor mari reţele de internet.
Sunt state care, datorită incapacităţii de a administra putera şi de a-şi
controla spaţiul de suveranitate, au devenit pur şi simplu ficţiuni pe harta
politică a lumii. Unele, cum ar fi Somalia sau Republica Democratică Congo,
au încetat practic să mai existe ca actori, deşi au expresie pe harta politică a
lumii contemporane.31 Spaţiul lor de suveranitate a devenit o sursă de
ameninţări la adresa stabilităţii internaţionale, datorită anarhiei politice şi a
incapacităţii veunui actor intern de a controla situaţia şi a se putea impune în
relaţiile cu alte state. Pârghiile de administrare a puterii politice au fost
„privatizate” de grupuri rivale. În Gongo, de exemplu, poliţia s-a transformat
în bande de jefuitori, iar unităţile militare acţionează pentru a impune
afacerile propriilor comandanţi.32 Aceste state, practic, nici nu mai sunt parte
a procesului de comunicare din mediul internaţional contemporan, deoarece nu
mai au reprezentaţi legitimi şi unanim recunoscuţi de comunitatea celorlalţi actori.

28
Vezi, Constantin Hlihor , Politica de securitate în mediul internaţional contemporan.
Domeniul energetic, Editura Institutul European, Iaşi, 2008, p. 76 şi urm.
29
Timothy W. Luke op.cit. în loc. cit.
30
Robert D. Kaplan, op. cit. p. 57.
31
Paul Hirst, op. cit. p. 69.
32
Daniel Thurer, The „Failed State” and International Law, în http://www.globalpolicy.
org/nations/sovereign/failed/2003/0725law.htm, accesat la 08 iunie 2010, ora 10.30.

71
 Resursele multor ţări din Lumea a Treia sunt insuficiente pentru
întreţinerea unui aparat de stat modern. Marea masă a populaţiei este prea
săracă pentru a putea plăti impozitele necesare întreţinerii aparatului de
administrare a puterii politice şi economice, iar cei bogaţi se sustrag prin
intermediul corupţiei care este politică de stat. 33Aceste ţări se încadrează în
ceea ce unii analişti numesc state criminale, state prăbuşite, rogue states.
Reprezentanţii acestor state nu sunt acceptaţi ca parteneri reali în procesul de
comunicare, pentru orice categorie de actori din mediul actual internaţional.
Dacă luăm în calcul evoluţiile de pe continentul european, pe de o parte şi la
nivel global, de alta, constatăm apariţia şi a altor tipuri de actori puternic
implicaţi în evoluţiile geopolitice, de la nivel local şi regional până la cel global.
Acest fenomen aduce în atenţia analiştilor un alt actor de tip non
statal-guvernanţa regională. Prezenţa acestor actori non statali ameninţă
dominaţia şi poate chiar existenţa statului suveran, şi a modului în care
acestea actionează în politica internatională. Existenţa acestor actori
„ameninţă” atât statul cît şi ordinea Westphalică tradiţional acceptată de
analişti dar şi de diplomaţie. Aceste schimbări sunt ilustrate de existenţa doi
actori non statali apăruţi in ultima vreme în relaţiile internaţionale. În primul
rând organizaţiile internaţionale de tip terorist, actor care reflectă într-un
anume mod procesele globalizatoare şi, în al doilea rând, guvernanţa
regională şi stratificată, un actor mai apropiat de stat dar fără îndoială cu
potenţialul de a-l diminua sau chiar înlocui pe acesta.34
Problema care se pune astăzi este cine domină din punct de vedere
geopolitic sistemul internaţional? Răspunsurile nu sunt nici simple şi nici
uşor de dat. Un grup important de analişti consideră că statul va continua să
fie actorul cel mai important al sistemului internaţional contemporan.35 Paul
Hirst consideră că rolul statului va creşte în mediul internaţional contemporan
chiar dacă actorii nonstatali vor continua să sporească. Statul, în raport cu
ceilalţi actori, are câteva atribute esenţiale: este exclusiv teritorial şi defineşte
cetăţenia; este o sursă fundamentală de responsabilitate pentru un anumit

33
Paul Claval, op. cit. pp. 196-197.
34
See Norman Gregor, David Rae, Reinventing Geopolitical Codes in the Post-Cold War
World With Special Reference to International Terrorism, Thesis Submitted for the Degree of
Doctor of Philosophy Department of Geographical and Earth Sciences Faculty of Law,
Business and Social Sciences, University of Glasgow, May 2007, p. 18, on line http://www.
docstoc.com/docs/34636869/Postgraduate-Theses---Department-of-Geographical-and-Earth ,
accesat la 08 iunie 2010, ora 10.30.
35
A se vedea pe larg, Paul Hirst, op.cit. p. 111-123; Martin Show, The State of International
Relations , în vol. Sarah Owen-Vandersluis, The State and Identity Construction in
International Relations, Macmillan, London, 2000, p. 7-30; Michael Zurn, The State in The
Post –National Constellation-Societal Denationalization and Multi-Level Governance,în
Arena Working Papers, no. 35, 1999.

72
teritoriu; statele deţin monopolul asupra mijloacelor de violenţă numai în
interiorul propriilor graniţe.36
Un alt cercetător, Michael Zurn, arată că şi în câmpul relaţiilor
internaţionale statul continuă să fie actorul dominant. În totalul schimburilor
economice internaţionale statul deţine 83% şi doar restul revenind celorlalţi
actori37. În ceea ce priveşte furnizarea de securitate la nivel local şi regional,
este actorul dominant, indiscutabil, chiar dacă în ultimul timp a crescut şi
rolul actorilor non statali cum ar fi, de exemplu, NATO. Statul este cel care în
ultimii ani şi-a asumat responsabilitatea protejării mediului şi eliminarea
ameninţărilor de ordin ecologic38. Catastrofele produse de tsunami, în
decembrie 2004, în Asia de Sud-Est, de uraganul Katrina, în august 2005, sau
cutremurul urmat de tsunami care a afectat centrala nucleara de la Fukusima
în martie 2011 au arătat că neintervenţia promptă a statului a avut consecinţe
nefaste. Actorii nonstatali nu au avut mijloacele necesare şi nici instrumentele
potrivite de a interveni. De remarcat faptul că, în aceste împrejurări,
capacitatea de a comunica eficient n-a lipsit dar s-a dovedit a nu fi fost
suficientă. Deşi a crescut numărul înţelegerilor dintre state pentru a acţiona
concertat în protejarea mediului înconjurător, unii specialişti apreciază că se
face puţin în acest sens. „Studiile ambientale aplicate, afirmă Robert D.
Kaplan, suprasaturate de jargon tehnic” stau abandonate pe birourile
experţilor în afaceri externe. „E timpul să înţelegem mediul înconjurător
drept ceea ce este el de fapt: chestiunea de securitate a secolului XXI,
impactul politic şi strategic al populaţiilor dezlănţuite, răspândirea bolilor,
despădurirea şi eroziunea solului, secarea apei, poluarea aerului şi probabil,
creşterea nivelului apei mărilor în regiuni critice şi suprapopulate ca delta
Nilului şi Bangladesh - urmări care vor conduce la migraţii masive iar mai
apoi la conflicte de grup”39.
Dacă analizăm actorii prin prisma puterii de care aceştia dispun
pentru a-şi materializa interesele în disputele geopolitice, constatăm şi aici o
diversitate extrem de mare de păreri. Susan Strange, de exemplu, arată că
statul îşi pierde monopolul asupra puterii într-un mediu internaţional modern
afectat de globalizare. Mari corporaţii, organizaţii non guvernamentale şi alţi
subiecţi non statali câştigă o influenţă din ce în ce mai mare. 40 Alţi autori
accentuează neîntrerupta fragmentare a suveranităţii. Patrick Tyrell prevede
că forme de suveranitate, lingvistice, religioase sau culturale se vor dezvolta
alături de suveranitatea naţională în cadrul mediului global informaţional,

36
Paul Hirst, op.cit., p. 112.
37
Michael Zurn op. cit., în loc. cit.
38
Ibidem.
39
Robert D. Kaplan, op. cit. p. 18.
40
Susan Strange, The Retreat of State: the Diffusion of Power in the World Economy.
Cambridge University Press, 1996, citat din varianta în limba română a lucrării.

73
care nu va coincide în mod necesar cu graniţele teritoriale statale. 41 Apare
astfel următoarea întrebare: cine vor fi suveranii noilor formaţiuni suverane
apărute? Robert O. Keohane şi Joseph S. Nye susţin că statele îşi vor păstra
statutul suveran dacă reuşesc să se adapteze realităţilor din era informaţională
şi dacă sunt capabile să stăpânească soft power. 42 Robert O Keohane şi
Joseph S. Nye definesc conceptul de soft power ca fiind „abilitatea de a avea
rezultate dorite pentru că alţii doresc ceea ce vrei şi tu.” 43 Acest tip de putere
diferă radical de puterea militară tradiţională care a fost dominantă în timpul
Războiului Rece.
Statele, prin urmare, continuă să rămână principalul loc de
identificare şi solidaritate pentru majoritatea cetăţenilor lor. ONG-urile şi alţi
actori nonstatali pot să critice organismele supranaţionale şi să atragă atenţia
asupra anumitor subiecte, dar au o legitimitate redusă. 44 Ele se reprezintă pe
sine şi pe proprii membrii. Astfel, FMI poate acţiona nu doar pentru că
guvernele îşi doresc cu disperare să obţină un împrumut, ci pentru că vor fi
susţinute de statele care furnizază cea mai mare parte a fondurilor sale.
Statele intervin tot mai des în modelarea economiilor, investiţiilor,
consumului, cât şi în finanţarea unor sectoare industriale sau revigorarea
altora mai vechi, în funcţie de conjuncturile interne sau externe, pentru a face
faţă procesului de internaţionalizare a pieţei şi a sistemelor bancare45. Sunt
câteva din argumentele care evidenţiază faptul că în reţeaua globală
comunicaţională statul va continua să joace un rol important pentru încă
multă vreme.
Pe de altă parte, statul este cel care, în mediul internaţional, îşi
asumă respectarea unor minime reguli şi principii de drept în ceea ce priveşte
comportamentul. În raport cu proprii cetăţeni, poate fi controlat, iar pe de altă
parte, este legitim să le reprezinte interesele în momentul când actorii
nonstatali le încalcă drepturile. Logica unui câştig rapid şi imediat ghidează
comportamentul actorilor comerciali, financiari etc.46 Oricare ar fi
preferinţele conducătorilor lor şi oricât de interesaţi ar fi aceştia să ofere
condiţii de lucru decente angajaţilor, ei sunt constrânşi de concureţă la măsuri
care să afecteze intersele angajaţilor. Cine le apără aceste interese dacă statul
dispare ca actor din mediul internaţional? Aceeaşi logică ar putea să
determine firmele comerciale să vândă tehnologie şi informatică în state
41
Nerijus Maliukevičius, Geopolitics and Information Warfare. Russia's Approach, on line,
kms1.isn.ethz.ch/.../Files/.../Chapt.7.pdf
42
R.O Keohane, J.S Nye, Power and Interdependence in the Information Age, in Foreign
Affairs, No.5 (77) 1998, on line http://www.ksg.harvard.edu/prg/nye/power.pdf, accesat la 02
11 2010.
43
Ibidem.
44
Robert D. Kaplan, op. cit. p. 18.
45
Roger Dusouy, op. cit. p. 112.
46
Paul Claval, op. cit., pp. 226-227.

74
prăbuşite sau criminale, iar acestea să construiască arme de nimicire în masă
cu care să pună în pericol securitatea regională sau chiar globală 47. Cine ar
controla legalitatea activităţilor comerciale şi moralitatea acestor actori
nonstatali dacă statul şi-a consumat resursele de existenţă ca formă de
organizare politică a unei comunităţi umane?
Nu puţini sunt aceia care consideră că rolul statului se va diminua
foarte mult. Unul dintre cunoscuţii anlişti singaporezi şi om politic totodată,
George Yeo, crede că sub impactul informatizării şi al urbanizării „statele-
naţiune vor mai exista încă, dar un număr tot mai mare de chestiuni politice
va trebui să fie rezolvate la nivel municipal. Se vor crea noi modele de
competiţie şi cooperare, asemănătoare cu situaţia Europei dinaintea epocii
statelor-naţiune. Autorităţile naţionale nu vor dispărea, ci vor slăbi” 48. Alţi
savanţi subliniază că „Realmente, toate statele naţiune devin parte a unui
tipar mai mare al tranformărilor globale şi a fluxurilor globale. Bunuri,
capitaluri, oameni, cunoaştere, comunicaţii şi arme ca şi crima, poluanţi,
mode şi credinţe traversează rapid graniţele teritoriale. A devenit o ordine
globală complet interconectată...”49
La o concluzie oarecum asemănătoare a ajuns şi analistul japonez,
Keniche Ohmae. În urma studiilor efectuate, identifică trei forţe capabile să
reorganizeze lumea: globalizarea consumatorilor şi a corporaţiilor; formarea
statelor-regiuni, ca reacţie la statele-naţiuni şi, formarea blocurilor economice
precum UE sau NAFTA50. În urma acestor evoluţii, statul-naţiune ar putea fi
înlocuit cu statul regiune. Este un mod de a redesena harta politică a lumii în
viziunea unui nou ev mediu. Keniche Ohmae consideră că „Statele regiune
nu sunt o noutate. Să ne gândim numai la Veneţia - acest mare oraş era iniţial
un stat regiune, care s-a tranformat în perioada medievală târzie într-un
imperiu. Italia era împânzită cu astfel de centre. Erau leagăne ale Renaşterii şi
au oferit alte contribuţii lumii, incluzând contabilitatea în partida dubla.” 51
Aceste viziuni au determinat în analiza geopolitică o creştere a preocupărilor
pentru studiul graniţelor într-o lume tot mai globală52. Statele au în

47
Sidney Weintraub, “Distrupting the Financing of Terrorism,” The Washington Quarterly
35, 1 (Winter 2002), pp. 53-60.
48
George Yeo, Secolul urban asiatic, în Nathan Gardels, op. cit., p. 168.
49
David Held, A. McGrew, The End of the Old Order? in Review of International Studies,
vol.24, issue 05, 1998, p.230.
50
Apud Nathan Gardels, op. cit., p. 196.
51
Keniche Ohmae, Beyond the Nation State, in The Globalist, june 13, 2005, on line,
http://www.theglobalist.com/storyid.aspx?StoryId=4615, accesat la 23 august 2010, ora 21.00.
52
See, Henk van Houtum, The Geopolitics of Borders and Boundaries, in Geopolitics,
10:672–679, 2005 , on line http://ncbr.ruhosting.nl/html/files/geopoliticsborders.pdf; Henk
van Houtum and James Scott, Boundaries and the Europeanisation of Space: The EU,
Integration and Evolving Theoretical Perspectives on Borders, on line, http://www.exlinea.
comparativeresearch.net/fileadmin/user_upload/reports_and_publications/State_of
%20the_art_exlinea.pdf accesat la 23 august 2010, ora 22.00.

75
suveranitate un anume spaţiu iar acest spaţiu se află uneori sub asaltul violent
al actorilor non statali. Din această perspectivă rămâne deschisă întrebarea
cum vor evolua raporturile dintre actorul clasic şi cel nonclasic.
Transformările petrecute în economia mondială, mondializarea
informaţiilor, globalizarea problemelor de securitate au adus în postura de
actori principali ai fenomenului geopolitic contemporan puterile non-statale,
în care organizaţiile transnaţionale, internaţionale sau supranaţionale vor juca
un rol deosebit. Din această perspectivă, structura câmpului comunicaţional
va suferi şi ea modificări importante.
În lumea de după războiul rece, în care problemele apărute în
interiorul unor actori clasici ai scenei internaţionale – statele – au generat
grave crize politice şi militare, intervenţia SUA şi a unor actori nonstatali
cum a fost cazul NATO ,OSCE, UE a fost decisivă pentru salvarea situaţiei.
Operaţiunile de menţinere a păcii au devenit o caracteristică a relaţiilor
internaţionale şi, practic, nu există problemă în care ONU să nu fie implicată
direct, însă trebuie adăugat faptul că fără implicarea marilor actori, în special
al SUA, organizaţia nu ar fi rezolvat nici una din problemele apărute în
perioada postrăzboi rece.
În ultima jumătate de veac, Banca Mondială şi Fondul Monetar
Internaţional s-au impus ca actori de primă mărime în câmpul geopolitic.
Mass-media internaţională a făcut ca aceşti actori să fie nu numai mult mai
vizibili, ci şi mai importanţi în procesul de comunicare, în mediul
internaţional. Informaţiile comunicate de aceste organizaţii în mediul
internaţional în legătură cu starea economică a unor state, cu bonitatea lor
financiară, cu riscurile ce pot surveni pentru investitorii interesaţi de a-şi
plasa capitalurile într-o ţară sau alta sunt „semnale” de care nimeni nu mai
poate să facă abstracţie. Iată de ce statele din lumea a treia şi, mai curând, din
spaţiul fostului imperiu sovietic, ca şi unele din cele fost comuniste, depind în
mare măsură de politicile celor două organisme în ceea ce priveşte actul
decizional în plan intern şi chiar extern şi, nu în ultimul rând, de mesajele
date de acestea în lumea internaţională.
Pentru a ilustra multiplicarea actorilor în fenomenul geopolitic
contemporan, James Rosenau aduce în discuţie modul cum au fost ilustrate două
crize izbucnite la sfârşitul anului 1979, într-un spaţiu unde cele două superputeri
îşi disputau interesele: ocuparea de către Iran a ambasadei SUA din Teheran şi
invadarea Afganistanului de către URSS. Nu mai puţin de 29 de actori
transnaţionali, începând cu ONU şi terminând cu Comitetul Olimpic şi Comitetul
de Supraveghere Helsinki, au fost profund implicaţi în una sau în ambele crize. 53
Comunicarea prin canale publice şi specializate a concurat, în bună măsură, la
rezolvarea situaţiilor conflictuale în care au fost implicaţi actorii clasici.

53
James N. Rosenau, op. cit., p. 110.

76
 Pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că parteneriatul dintre stat
şi actorii nonstatali de tip comercial sau financiar, pentru combaterea
terorismului şi a criminalităţii transfrontaliere, a crescut. Acest fapt a
determinat apariţia de noi canale de comunicare specifice pentru
eficientizarea acţiunilor comune în mediul internaţional. Iată de exemplu,
Asociaţia Bancherilor Americani şi alte organizaţii financiare private, prin
comunicarea datelor pe care la aveau despre unele organizaţii de tip mafiot,
au ajutat guvernul SUA în acţiunea de stopare a spălării banilor şi finanţare a
activităţii teroriste după 11 septembrie 2001.54
Unii analişti ai teoriei relaţiilor internaţionale contemporane consideră că
pot apărea şi actori de „nivel subnaţional”55 sau „actori non statali violenţi”56.
Aceşti actori sunt, la rândul lor, extrem de diversificaţi, funcţie de tradiţiile
istorice ale regiunii în care acţionează, dar şi de scopul pe care îl
promovează. Analistul Ulrich Scheneckener consideră că „actorii înarmaţi
non statali sunt: 1) doritori să folosească violenţa pentru a-şi urmări
scopurile; şi 2) neintegraţi în instituţii formalizate ale statului, cum ar fi
armatele regulate, gărzi prezidenţiale, poliţie şi forţe speciale” 57. Tipologia lui
doreşte să identifice cei mai importanţi şi cei mai des întâlniţi actori non
statali înarmaţi şi să sublinieze caracteristicile lor specifice:
 Rebeli sau luptători de gherilă, câteodată numiţi partizani sau franc
tireurs, doresc „eliberarea” unei clase sociale sau a unei „naţiuni”.
Ei luptă pentru răsturnarea unui guvern, secesiunea unei regiuni sau
pentru încheierea unui regim de ocupaţie sau colonial;
 Miliţiile sau trupele paramilitare sunt unităţi de luptă neregulate
care, în mod obişnuit, acţionează în numele unui regim dat sau cel
puţin sunt tolerate de acesta. Misiunea lor este să înfrunte rebelii, să
ameninţe grupuri specifice sau să omoare liderii opoziţiei.
 Şefii de clan sau oamenii „importanţi” sunt în mod tradiţional
autorităţi locale care conduc un anumit trib, clan, comunitate etnică
sau religioasă.
 Lorzii războiului sunt potentaţii locali care controlează un anumit
teritoriu în timpul sau la sfârşitul unui conflict violent. Îşi
securizează puterea prin armate private şi beneficiază de economiile
de război sau post război prin exploatarea resurselor (cum ar fi
metalelele preţioase, lemn tropical, mărfuri, cultivarea drogurilor)

54
George E. Shambaugh, Statecraft and Non-State Actors in Age of Globalization, în
http://jpr.sagepub. com/cgi/content/abstract/39/3/289.
55
Shaun Riordan, op., cit., p.74-75.
56
Phil Williams, Violent non-state actors, on line, www.humansecuritygateway.com
/.../ISN_V... ; Ulrich Schneckener, Fragile Statehood, Armed Non-State Actors and Security
Governance, on line se2.dcaf.ch/.../Files/.../chapter2.pdf.
57
Ulrich Schneckener, op. cit., în loc. cit.

77
 şi/sau a populaţiei locale (de exemplu prin jaf şi colectarea de
„taxe”)
 Teroriştii care vor să răspândească panică şi teamă în societate
pentru a-şi atinge scopuri politice, fiind bazaţi pe ideologii de
stânga, dreapta, social-revoluţionare sau religioase, sunt organizaţi
într-un mod clandestin, cel mai adesea în grupuri şi celule mici,
câteodată în reţele transnaţionale mai mari (în particular Al-Qaida
sau Jeemah Islamyya)
 Criminalii sunt membrii structurilor de tip mafiot, sindicate sau
bande, ca de altfel şi falsificatori, contrabantişti sau piraţi.
Activităţile lor de bază pot include jaful, frauda, şantajul, crima
plătită sau comerţul ilegal (în special transfrontalier, arme, droguri,
bunuri, copii şi femei).
 Mercenarii şi companiile private de securitate sunt voluntari
recrutaţi în general din alte ţări care sunt remuneraţi pentru a lupta
în unităţi sau pentru desfăşurarea unor operaţiuni speciale pe cont
propriu. Pot servii stăpâni diferiţi, variind de la armata statului până
la warlords care le promit recompense.
 Jefuitorii sunt în contrast soldaţi demobilizaţi sau împrăştiaţi care se
angajează în acţiuni de jaf şi terorizare a populaţiei civile lipsite de
apărare, în timpul sau după un conflict violent.

Relaţiile acestor actori cu statul sunt, în general, de forţă, dar nu

putem eluda şi dialogul care, în unele momente asigură un echilibru fragil.
Edificator în acest sens este dialogul pe care l-a avut statul sârb, la presiunea
comunităţii internaţionale, cu organizaţiile politice şi militare ale albanezilor
kosovari, în perioada crizei din Kosovo (1995- 1999), dar şi cel al Federaţiei
Ruse cu organizaţiile politice ale separatiştilor ceceni 58. Este clar că
provocările faţă de dominaţia statului Westphalian au devenit mai puternice
pe măsură ce statul însuşi a devenit mai ineficient. Implicaţiile, atât ale
declinului relativ, cât şi al celui absolut al statului, sunt, că cei implicaţi în
securitatea naţională şi internaţională în secolul XXI vor trebui să înţeleagă
ameninţările actorilor non statali violenţi. It is clear that challenges to the
dominance of the Westphalian state have become more prevalent as the state
itself has become increasingly deficient. The implication of both the relative
and absolute decline of the state is that those involved in national and
international security in the 21st century will need to understand the threats
from violent non-state actors.

58
Constantin Hlihor, Rolul actorului classic-statul în gestionarea conflictelor internaţionale
din lumea contemporană, în vol. Marusia Cîrstea, Sorin Liviu Damean, Stat şi societate în
Europa, vol. III, Editura Universitaria Craiova, 2011, p. 460-496.

78
 Interesante sunt şi ideile celor care cred că opinia publică mondială
poate să se încadreze în caracteristicile unui nou tip de actor în sistemul
relaţiilor internaţionale Această ipoteză porneşte de la observarea şi
cercetarea atitudinii pe care a avut-o opinia publică, din multe ţări europene
şi mai ales arabe, în legătură cu războiul din Iraq din primăvara anului 200359.
Este îndoielnică existenţa unui astfel de actor în realitatea politicii
internaţionale, dincolo de discursul politic sau mediatic. Ca actor al scenei
politice mondiale, opinia publică este o construcţie mediatică şi iluzorie fără
materializare în planul realităţii. Invocarea unui asemenea tip de „actor”
internaţional pe care nimeni nu îl poate vedea ci doar auzi, poate servi celor
care doresc să manipuleze consumatorii de informaţie din spaţiul mediatic.
Este un mijloc prin care se ascund actorii reali, care nu doresc să fie vizibili,
atunci cînd contestă sau sunt în dezacord cu un anume tip de politică sau de
acţiune în relaţiile internaţionale.
De remarcat faptul ca acest tip de „actor” al politicii internaţionale -
opinia publică, nu este singular. În ultimul timp s-a încetăţenit expresia -
comunitatea internaţională, folosită atunci când nu se precizează care state
au declanşat şi participă la o intervenţie militară şi pentru care fie că nu există
acordul ONU, fie că planează anumite suspiciuni în legătură cu legitimitatea.
Este foarte important de analizat statutul acestui tip de actor mai ales atunci
când avem de-a face cu o analiză a procesului de comunicare în politica
internaţională60. Înţelegerea rolului şi locului pe care îl au acest tip de „actori”
este importantă pentru analiza procesului de comunicare în disputa de
interese dintr-o anumită regiune geopolitică. Pentru a se realiza un proces real
de comunicare şi nu de manipulare sau dezinformare şi intoxicare, printre alte
condiţii ce trebuiesc îndeplinte este şi aceea că mesajul care circulă prin
media trebuie să fie clar asumat de un actor care are măcar „vizibilitate” dacă
nu şi legitimitate. În fapt, avem de-a face cu construcţia şi reconstrucţia
opiniei publice prin media. Media trebuie să fie câinele de pază al
democraţiei/watchdog, însă nu în toate situaţiile se întâmplă aşa. În disputa
geopolitică şi întotdeauna în situaţii de conflict, neutralitatea media este
anihilată de angajarea jurnalistului de partea „bună” sau „rea”. Analizând
rolurile media în situaţii diferite, Bella Mody constata rolul de câine de pază
al democraţiei care „este în mod convenţional înţeles în contextul reportajelor
interne, în care reporterii aduc în faţa examinării publice minuţioase corupţia
instituţională; el pune în contrast rolul de câine de pază cu acela de jurnalism
mobilizator de conştiinţe definit ca „stabilirea identificării cu victime dintr-o
altă parte a lumii, în culturi care sunt adesea misterioase pentru consumatorii

59
Noam Chomsky, op. cit., pp. 188-204.
60
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op. cit., passim.

79
de media, presa”61. Deşi câinele de pază este pe poziţii adverse, se consideră că
mobilizarea de conştiinţe necesită colaborarea cu elitele guvernamentale.62
Analistul Steven Livingston atrăgea atenţia, încă, din deceniul zece al
secolului trecut, că media afectează în mod profund procesul de luare a
deciziilor în politica externă63. Fostul Secretar al Apărării, James Schlesinger,
de exemplu, a argumentat că, în era post Război Rece, Statele Unite au ajuns
să facă politică externă ca raspuns la „impuls şi imagine”. „În această era
imaginea înseamnă televiziune, şi politicile, mai ales ţările democratice par a
fi din ce în ce mai supuse imaginilor care pâlpâie pe ecranul televizorului”. 64
Într-un recent studiu, acelaşi autor sublinia că „realinieri importante
geopolitice s-au produs la sfârşitul Războiului Rece. Statele Unite sunt
provocate de noi puteri economice şi culturale şi de avansarea actorilor non
statali bazaţi pe reţele. Nu este o simplă realiniare a statelor naţiune, după
cum nota la început cercetarea CNN, dar şi o realiniere între tipul, scopul şi
scara actorilor implicaţi în guvernanţa globală. Decât să se limiteze la
argumentul efectelor media asupra procesului politic al statelor, acest articol
argumentează că schimbările importante tehnologice şi politice solicită o
nouă cale de cercetare, care este centrată pe relaţia dintre guvernanţa şi natura
unui mediu informaţional dat”65. Indiferent de care parte am privi lucrurile, în
ceea ce priveşte rolul media în geopolitica neoclasică cert este că acestea nu
pot fi neglijate de analistul sau expertul în relaţiile internaţionale.

2.2 Dimensiunea spaţială şi comportamentul geopolitic

al actorilor în politica internaţională
Oamenii sunt tot mai interesaţi de cunoaşterea dar mai ales de
înţelegerea a ceea ce se întâmplă în diferite locuri de pe suprafaţa globului.
Walter A. McDougall, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea
Pennsylvania, atrăgea atenţia asupra faptului că lumea este astăzi într-o
asemenea dinamică încât este foarte greu să înţelegem sensul evoluţiilor din
diferite regiuni, caracterizate printr-o dinamică deosebită, făcând apel doar la

61
Bella Mody, Geopolitics of Representation in Foreign News: Explaining Darfur, Lanham,
MD: Lexington Books, Rowman and Littlefield, 2010, p. 47.
62
Ibidem.
63
Steven Livingston, Clarying the CNN Effect: An Examination of Media Effects According
to Type of Military Intervention; Research Paper R-18 June 1997, Harvard College on line,
http://tamilnation.co/media/CNNeffect.pdf, accesat la 24 august 2010, ora 21.00.
64
Ibidem.
65
Idem, The CNN effect reconsidered (again): problematizing ICT and global governance in
the CNN effect research agenda, in Media, War & Conflict, on line, http://mwc.sagepub.
com/content/4/1/20.abstract, accesat la 20 noiembrie 2011, ora 21.00.

80
geografia clasică sau la istorie66. Trebuie să avem capacitatea de a „citi”
hărţile în mişcare, pentru a înţelege arhitectura relaţiilor dintre diferiţii actori
dintr-o regiune geografică sau alta. Trudy J. Kuehner, în acord perfect cu
aserţiunile profesorului McDougall, arăta că a insista pe metodele clasice ale
geografiei şi geopoliticii pentru a înţelege ce se întâmplă astăzi în lume, este
total greşit67. Imaginea spaţiului creată de instrumentele şi metoda geografică
diferă fundamental de cea din geopolitică. De exemplu, în zona extinsă a
Mării Negre au avut loc cutremure şi acţiunea altor factori climatici care au
afectat într-o oarecare măsură fizionomia spaţiului românesc, dar acestea nu
au modificat poziţia ei geografică în nici un fel. Cutremurul politic produs de
prăbuşirea URSS şi colapsul regimurilor politice din acest spaţiu au modificat
fundamental poziţia geopolitică a statelor din zonă, inclusiv a României. De
pe harta geopolitică a continentului european a dispărut graniţa numită
metaforic Cortina de Fier şi, odată cu ea, şi ceea ce în timpul Războiului
Rece numeam „Europa de Est”. Sunt variate căile de a vizualiza conexiunea
dintre loc/spaţiu geografic şi colectivităţile umane. Geopolitica, care ne ajută
să ne amintim dimensiunea politică a unui stat, este o unealtă folositoare
pentru analiza politicii externe. Teritorii, state şi locaţii geografice sunt legate
împreună, pentru că „toate statele sunt teritoriale şi toată strategia şi practica
politicii externe sunt, cel puţin într-o anumită măsură, condiţionate de
teritorialitate, modelate de o locaţie geopolitică şi informate de o anumită
înţelegere geografică a lumii, aşa cum subliniază şi analistul geopolitician
Gearoid O. Tuathail68.
Prin urmare, locul unui actor în ecuaţia geopolitică a unui spaţiu este
extrem de important. A cunoaşte lumea internaţională înseamnă înţelegerea
comportamentului actorilor, atitudinea lor în raport cu spaţiul, ca şi relaţiile
spaţiale în funcţie de poziţia pe care o ocupă în câmpul geopolitic –
centru/periferie69. Conform lui P.F. Sheldrake „Conceptul de spaţiu se referă
nu numai la o locaţie geografică, ci şi la o relaţie bidimensională între mediu
şi societatea umană, deoarece creăm locuri dându-le un înţeles” 70. Aşadar,
66
Walter A. McDougall, You Can’t Argue with Geography, în The Newsletter of FPRI’s
Wachman Center, on line http://www.fpri.org/ footnotes/065.200009. mcdougall. cantargue
geography.html , accesat la 20 noiembrie 2011, ora 21.30.
67
Andrew Matsuk, Perceptual and real spaces in geopolitics. Almanac Geopolitics. N4.
30.04.2002. Epoch September, 11.
68
Gearoid Ó Tuathail, Understanding Critical Geopolitics. Geopolitics and Risk Society, in
Colin S. Gary and Geoffrey Loan (eds) Geopolitics – Geography and Strategy, London and
Portland: Frank Cass, p. 109.
69
A se vedea, pe larg, lucrările seminarului Geography of the Information Society, desfăşurat
în Italia în februarie 2005 în http://www.ssc.msu.edu/~igu/InfoSocItaly.doc, Nina Czegledy,
Spatial Perceptions-Spatial Politics, în http//rixc.lv/reader/txt/txtphp.
70
P.F. Sheldrake, Spaces for the sacred place, memory and identity, Baltimore: Johns
Hopkins University Press; 2001, p. 1.

81
putem spune că politica crează locuri şi locurile crează politica. Este un ciclu
al dezvoltării politice71. Europa centrală, Europa de sud-est, Balcanii de vest
etc., sunt tot atâtea construcţii lingvistice care au valoare geopolitică doar în
anume contexte şi în anume perioade de timp. A dispărut „Estul” ca regiune
geopolitică pentru că s-a sfârşit războiul rece dar a apărut „Europa Centrală”!
Explicaţiile sunt multiple, dar din punct de vedere a intereselor geopolitice,
ele ni se par extrem de clare. Anumiţi actori de pe scena politică doresc să fie
„separaţi” de alţii care nu sunt ca ei. În disputa de interese, fiecare dintre
actorii implicaţi are o anumită reprezentare/percepţie despre spaţiul respectiv
şi va căuta să o impună celorlalţi 72. Prin urmare, este foarte important să
cunoaştem atât mecanismele prin care aceste spaţii se structurează, formele în
care ele se materializează, cât şi modul în care sunt percepute de analişti şi
oamenii politici. Această percepţie este strâns legată de „grila de lectură” în
care se „citesc” hărţile. Harta era şi, încă, este considerată ca un relativ
„raport exact a ceea ce este acolo, pentru că reprezentările şi lumea sunt
înţelese ca atare, ca o hartă”73. Totuşi, hărţile sunt inerent retorice şi sunt o
parte a artei persuasiunii, în acelaşi mod în care retorica este înţealasă ca
un tip de comunicare persuasivă. „Hărţile sunt un limbaj grafic care
trebuie decodat.” 74
Analistul Stuart Elden consideră că pentru a progresa în înţelegerea
spaţiului, trebuie să avem capacitatea de a cuprinde/reprezenta în acelaşi timp
concretul şi abstractul, deoarece spaţiul uman dar şi timpul uman sunt duale.
Jumătate sunt alcătuite din elemente ale naturii (concrete, observabile,
perceptibile etc.) şi jumătate sunt abstractizare (produs al minţii umane!).
Aşadar, spaţiul trebuie sa fie analizat, în geopolitică din trei perspective: ca
fiind perceput, conceput şi trăit.75 Această schemă de interpretare ne conduce
la o unitate între spaţiul fizic, mental şi social76:
 Practica spaţială/Spatial practice, realitate fizico-geografică al
concretului material, în care este posibilă acţiunea umană concretă
deci şi comportamentul statelor care interacţionează pentru a-şi
materializa/impune interesele într-o anumită regiune.

71
Minna Rasku, On the Border of East and West. Greek Geopolitical Narratives, Department
of Social Sciences and Philosophy/philosophy, University of Jyväskylä, Publishing Unit,
University Library of Jyväskylä, 2007, p. 31.
72
Nina Czegledy, op. cit., în loc. cit.
73
John Agnew, Geopolitics. Re-visioning world politics, London and New York: Routledge,
1998, p. 15.
74
Ibidem.
75
Stuart Elden, Henri Lefebvre and the Production of Space, on line, http://www.gradnet.
de/papers/pomo98.papers/stelden98.htm, accesat la 11 decembrie 2010.
76
Ibidem.

82
  Spaţiul ca reprezentare/spaces of representation, realitatea geografică
redată sub formă de hărţi, schiţe, crochiuri, privit ca instrument
logic în planificarea activităţii umane.
 Reprezentările spaţiului/Representations of space, Spaţiul imaginat/
perceput prin intermediul conceptelor filozofice sociale, politice sau
religioase şi nu are suport în realitatea fizică.
Este foarte important să nu se confunde în analiza geopolitică aceste
planuri atunci când operăm cu spaţii de interes sau de suveranitate. Omul este
o fiinţă legată organic de mediul fizico-geografic; prin urmare acţiunea
geopolitică se va derula într-un spaţiu concret dar acest spaţiu se va prelungi
întotdeauna în cel virtual care este unul social construit. O tânără cercetătoare
Minna Rasku, consideră că „un stat modern a produs un loc pentru el însuşi
în două moduri discursive: cu ideile suveranităţii naţionale pentru exterior şi
legea naţională pentru interior. Locurile fizice sunt făcute „reale” în dezbateri
şi scopul acestui proces este să devină „naturale” pentru audienţă. Realitatea
poate fi, de asemenea, prezentată cu hărţi, simboluri, statui, discursuri, şi
diverse tipuri de alte manifestări cu încărcătură simbolică. Simbolurile, ca
cele amintite, sunt parte din teritorialitatea iconografică şi practici sociale
zilnice.”77
Un stat/actor nonstatal se va orienta către un spaţiu geografic pentru a
accede la resure de orice fel şi va intra în competiţie/cooperare cu alţi actori.
Aici poate întâlni o arhitectură a ideilor care susţine un regim politic opus sau
incompatibil cu valorile sale. E greu de spus că SUA ar putea să coopereze cu
un stat totalitar pentru a asigura stabilitatea în Asia de sud-est.
Analiştii/oamenii politici vor observa, cerceta disputa/cooperarea actorilor în
spaţiul geografic/web şi o vor reprezenta grafic, iconografic sau chiar sub
formă de imagini video. Aceste reprezentări vor îngloba cu necesitate
cunoştinţele şi informaţiile de ordin politic, istoric, social, economic, spiritual
etc., vor fi investite cu un anume simbolism. 78 Din acest punct de vedere, este
foarte dificil de sesizat când avem de-a face cu analiza geopolitică şi când cu
manipularea şi dezinformarea, utilizând ca vector propaganda geopolitică.
Valoarea geopolitică dată de suma caracteristicilor fizico-geografice
ale spaţiului (resurse şi bogăţii naturale, puncte strategice pentru controlul
magistralelor de transport etc.), sau dobândită prin intervenţia economică a
omului sau chiar numai atribuită unui spaţiu geografic/virtual, are un rol
important în orientarea, ierarhizarea şi intensitatea cu care actorii îşi dispută
interesele la un moment dat, ca şi în tipul de comportament adoptat,
conflictual sau cooperant în raporturile sale cu alţi actori în acel spaţiu.
Studiile clasice de geopolitică aveau în vedere doar spaţiul fizico-
geografic, acel cadru teritorial în care condiţiile naturale fac posibilă viaţa şi
77
Minna Rasku, op. cit., p. 20.
78
Stuart Elden, op. cit., în loc. cit.

83
activitatea umană şi funcţiona statul. Disputa dintre state viza, în primul rând,
achiziţia sau controlul de noi teritorii. Istoria continentului european din
ultimele două secole este marcată de asemenea confruntări, iar reprezentările
spaţiului erau urmarea acestor confruntări79. Tehnologiile informatice,
predominanţa Internetului şi globalizarea mass-media fac posibil ca un actor
să controleze un spaţiu de interes fără să fie prezent „fizic”. El va ocupa
spaţiul mental şi al reprezentărilor aparţinând colectivităţilor umane din
regiunea/zona de interes. Extinderea internetului şi generalizarea sistemelor
informatice vor afecta însăşi natura relaţiilor dintre actorii mediului
internaţional. Deja se vorbeşte de e-government, e-diplomacy, comerţ
electronic etc. Aceste fenomene îşi vor pune amprenta şi asupra geopoliticii.
Actorii fenomenului geopolitic clasic, în funcţie de prioritatea
intereselor pe care le promovează, erau atraşi în mod diferit într-o regiune sau
alta a lumii. Ion Conea atrăgea atenţia, încă acum cincizeci de ani, că harta
politică a lumii prezenta puncte şi regiuni de maximum şi de minimum interes
politic. El definea pe primele ca fiind regiuni de intensă viaţă politică, iar pe
ultimele, acele zone în care ritmul politic al planetei e mai domol80.
Renumitul analist şi teoretician român a identificat pentru deceniul patru al
secolului al XX-lea câteva astfel de regiuni de fricţiune sau de convergenţă a
intereselor şi disputelor: Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul
Pacific81. Dacă luăm ca ipoteză de lucru metoda profesorului Ion Conea,
asemenea zone de fricţiune sau convergenţă a intereselor pot fi identificate cu
uşurinţă şi astăzi în jurul marilor bazine de resurse energetice şi puncte
strategice care asigură transportul acestora către marii consumatori. Grava
criză din regiunea Golfului şi disputa pentru controlul traseelor petroliere din
zona Mării Caspice sunt doar două din multiplele zone de maximum interes
pentru actorii mediului internaţional post 11 septembrie 200182.
Conflictul sau convergenţa intereselor actorilor într-un spaţiu de
aprovizionare cu resurse nu se raportează numai la nevoile de acest gen.
Trebuie avute în vedere totalitatea intereselor, de la cele de securitate până la
79
Vezi, Ernest Weibel, Histoire et geopolitique des Balkans de 1800 a nos jours, Ellipses,
Paris, 2002; Klaus Dodds and David Atkinson, Geopolitical traditiond. A century of
geopolitical thought, Routledge, 2000; Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia,....
80
Ion Conea, op. cit., în loc. cit., p. 59.
81
Ibidem.
82
Gore Vidal, Blood for Oil, The Nation 275, no. 14 (28 October 2002); Michael T. Klare,
Oiling the Wheels of War, The Nation 275 no. 11 (7 October 2002); Michael T. Klare, For
Oil and Empire? Rethinking War with Iraq, Current History 102, no. 662 (March 2003):
129–35; Greg Palast, OPEC on the March: Why Iraq Still Sells its Oil à la Cartel, Harper’s
Magazine 310, no. 1859 (April 2005); Howard Zinn, A Chorus Against War, The Progressive
67, no. 3 (March 2003), apud, Darel E. Paul, The Siren Song of Geopolitics: Towards a
Gramscian Account of the Iraq War, in Millennium - Journal of International Studies
2007; 36; 51, on line http://mil.sagepub.com/cgi/content/abstract/36/1/51, accesat la 11
decembrie 2010, ora 23.00.

84
cele spirituale sau simbolice. Prin urmare, spaţiul în geopolitică trebuie
abordat în maniere diferite şi din multiple unghiuri de analiză, corespunzător
principalelor categorii de interese şi a tipului de relaţii care se stabilesc între
actorii din sistemul relaţiilor internaţionale.
Astfel, din această perspectivă, actorii clasici îşi afirmă suveranitatea
sau îşi instituie controlul într-un spaţiu politic, sunt în competiţie sau
cooperează într-un spaţiu economic şi îşi pun amprenta sau impun propriul
sistem de valori politice, morale, culturale şi de civilizaţie într-un spaţiu
spiritual. În ultimă instanţă, când arta compromisului este depăşită şi
interesele nu mai pot fi materializate prin soft power, actorii recurg la hard
power într-un spaţiu geostrategic. Aceste configurări ale spaţiului există ca
realitate a sistemului internaţional dacă „doi sau mai mulţi actori au
suficiente contacte între ei şi suficient impact asupra altora ca aceştia să se
comporte ca şi cum ar face parte din acel spaţiu”. 83 Aceste configurări ale
spaţiului sunt rezultat al interacţiunilor dintre actori şi nu parte a unui
continuum geografic. Geografia politică a Asiei Centrale, de exemplu, ne
arată că în această zonă există cinci state. În configurarea geopolitică a
acestui spaţiu pot intra jucători strategici din alte arealuri geografice cum ar fi
SUA, UE, Japonia sau China. Acest fapt ne arată că însăşi reprezentarea pe
care o avem astăzi asupra sistemului internaţional trebuie să ne-o corectăm.
Ne reprezentăm politica internaţională ca un sistem mondial 84 sau unul
global85, ceea ce ne duce imaginea de continuum şi omogenitate. Dacă
acceptăm faptul că, în funcţie de interesul pe care îl au actorii în diferite
regiuni geografice ale planetei, apar, se conectează, se intersectează sau se
refac diferite reţele de tip geopolitic, atunci reprezentarea mai potrivită este
cea lansată încă din anii ’80 de John Burton a „unei reţea de reţele”86.

83
Constantin Hlihor, op., cit., p. 238.
84
See Immanuel Wallerstein, The Modern World-System: Capitalist Agriculture and the
Origins of the European World-Economy in the Sixteenth Century. New York: Academic
Press, 1976; Chase-Dunn, Christopher and Peter Grimes, World-Systems Analysis. Annual
Review of Sociology. Vol. 21, 1995, p. 387-417; Walter L. Goldfrank, Paradigm Regained?
The Rules of Wallerstein's World- System Method. Journal of World-Systems Research.
Vol. 6. N. 2, 2000, pp. 150-195.
85
See, Roland Robertson, Globalization: Social Theory and Global Culture, Newbury Park,
1992; Arjun Appadurai, Modernity At Large: Cultural Dimensions of Globalization,
Minneapolis, 1996; Tony Spybey, Globalization and World Society, Cambridge, 1996;
William Greider, One World, Ready or Not: The Manic Logic of Global Capitalism, New
York, 1997; Malcolm Waters, Globalization, London, 1995; Ulrich Beck, What is
Globalization? Cambridge, 2000; John Tomlinson, Globalization and Culture Chicago,
1999; James Mittelman, ed. Globalization: Critical Reflections London, 1996.
86
Apud, David J. Dunn, John Burton and the Study of International Relations: An Assessment, in
The International Journal of Peace Studies, on line, http://www.gmu.edu/ programs/
icar/ijps/vol6_1/Dunn.htm, accesat la 23 aprilie, 2010, ora 19.00.

85
 În funcţie de strategiile pe care actorii le adoptă pentru a-şi impune
interesele în câmpul geopolitic, spaţiul geopolitic, în cadrul acestei plase „de
reţele” care este lumea internaţională, poate să capete configurări specifice şi
să fie perceput din cel puţin trei perspective:
 Spaţiu de cooperare/politico-diplomatic;
 Spaţiu simbolic/mediatic;
 Spaţiu conflictual.
Unii autori consideră că în studiile moderne de geopolitică atenţia trebuie
mutată pe evoluţiile demografice, ca şi pe impactul pe care îl au asupra
spaţiului schimbările de mediu, transformările în structura populaţiei sau
chiar de climă87. Nu lipsit de importanţă pentru evoluţiile geopolitice viitoare
este şi repartizarea în spaţiu a resurselor de apă sau hrană 88. Din această
perspectivă, analiştii în geopolitică vor opera, de exemplu, cu un spaţiu
demopolitic89.
În funcţie de transformările pe care le impune procesul de globalizare
în societatea contempoană, se consideră că o bună înţelegere a fenomenului
geopolitic se obţine dacă se studiază spaţiile din perspectiva unui proces
contradictoriu: omogenizarea şi fragmentarea. Omogenizarea conduce la
apariţia de spaţii de tip integrativ cum ar fi, de exemplu, Spaţiul Schengen.
Fragmentarea are ca efect înmulţirea spaţiilor de suveranitate90. Înţelegerea
rolului pe care îl joacă asemenea Spaţii sau elemente de Spaţiu în disputa de
interese sau în rivalităţile de putere ce antrenează actorii câmpului geopolitic
contemporan, dă posibilitatea analistului să evalueze corect crizele politice şi
militare, şi să creioneze posibile soluţii pentru gestionarea lor.
Spaţiul în geopolitică este, prin definiţie, unul al competiţiei între
actori, însă aceasta nu presupune în mod automat şi un comportament
agresiv/conflictual. Recurgerea la forţă, în forma sa clasică militară, este tot
mai des repudiată şi considerată un ultim argument în promovarea propriilor
interese. La această concluzie a ajuns şi John Burton care afirma că: În
termenii nevoilor de comunicare, puterea nu este importantă. Când un sistem
este complet integrat, receptând şi clasificând informaţiile, reacţionând şi
fiind supus controlului prin feed-back, şi când prin acest proces îşi poate
schimba scopurile şi se poate adapta situaţiilor în schimbare, puterii i se

87
Gerard Dussouy, op. cit., p. 399; John A. Pickles, History of Spaces. Cartographic reason,
mapping and e geo-coded world, London: Routledge, 2004; Géographies anglo-saxonnes :
tendances contemporaines. Paris: 2001.
88
Jim Heron, "Population Politics and the Shambles of Africa” in http://catholiceducation.
org/articles/population/pc0005.html; Henry Kissinger, "The Over-population cabal" in
Mindszenty Report, Cardinal Mindszenty Foundation, April 1999, www.mindszenty.
org.report/1999/April1999.html.
89
Gerard Dussouy, op. cit., p. 399-405.
90
Ibidem.

86
atribuie o mică importanţă, indiferent de cât de însemnată ar putea să pară
într-un moment al istoriei”91.
Opiniile în legătură cu modul de structurare a spaţiului în geopolitica
postmodernă sunt extrem de diversificate. Acestea sunt influenţate de
paradigmele teoretice care stau la baza alcătuirii instrumentelor de cercetare,
cât şi de curentul de gândire din teoria relaţiilor internaţionale care se impune
în lumea academică la un moment dat. Daniel J. Elazar a observat că „par să
fie două căi principale în care oamenii se raportează la studiul organizării
spaţiului, fie prin examinarea centrului şi periferiei fie prin examinarea
graniţelor şi a ceea ce este inclus în ele.”92. Ideile reputatului politolog
american au stat la baza cercetării spaţiului geografic din punct de vedere
politic nu numai în studiile de relaţii internaţionale, dar şi în alte discipline
socio-umane, inclusiv geopolitica.
Spaţiul politic a fost obiectul celor mai diverse şi amănunţite analize
din geopolitica secolului al XX-lea. Spaţiul politic se constituie din arii
geografice care aparţin, sau sunt sub jurisdicţia unei autorităţi politice
specifice.93 Suveranitatea a fost principalul atribut al spaţiul politic şi
recunoaşterea acestui atribut de către alţi actori a condus la frontierele
politice dintre state94. Fiecare stat, în configurarea sa teritorială, este unic. Din
punctul de vedere al lui Robert Gilpin, istoria lumii, începând cu Tratatul de
la Westfalia (1648), a fost o perioadă de dominaţie a statului în mediul
internaţional. Stabilitatea sau instabilitatea sistemului relaţiilor internaţionale
depindea de existenţa unui stat care îşi exercita hegemonia politică şi
economică95. Puterea acumulată de un stat pentru a atinge stadiul de hegemon
în perioada preindustrială era legată de mărimea spaţiului său de suveranitate
şi, mai ales, de bogăţiile naturale ale acelui spaţiu96.
În epoca industrială, controlul spaţiului era important pentru
desfacerea produselor şi plasarea capitalului. Nu era o legătură directă, dar nu
putea să nu fie luată în calcul. Statul-naţiune ajunge în secolul al XX-lea la
apogeu şi suveranitatea pe un spaţiu devine corolarul său sacru97.
Absolutizarea unor relaţii care se stabilesc, în mod real, între
91
Apud Martin Griffiths, op. cit., p. 185.
92
Apud Martin Hall, On the Morphology of International System: Political Space as
Structure and Process in Early Medieval Europe, Center for European Studies at Lund
University, în http://www.cfe.lu.se/ upload/LUPDF/Centrumfor Europaforskning/ cfewp27.pdf,
accesat la 10 septembrie 2010, ora 19.00.
93
Timothy W. Luke, Fixing Identity, Fabricating Space: Sovereignty and Territoriality After the
Cold War, on line http://www.cddc.vt.edu/tim/tims/Tim382.PDF, accesat la 10 septembrie
2010, ora 19.00.
94
Gerard Dussouy, op. cit., pp. 30-31.
95
Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, 1981, p. 15;
apud Martin Griffiths, op. cit., p. 35.
96
Martin Hall, op. cit., în loc. cit.

87
indivizi/colectivităţi şi spaţiu a fost pentru analiştii geopoliticieni din secolul
al XX-lea o eroare. Într-o asemenea capcană intelectuală au căzut F. Ratzel şi
adepţii săi care au susţinut, sub influenţa ideilor naturalistului Ch. Darwin, că
individul/statul este ca un organism viu legat de sol şi că lupta pentru spaţiu
este o legitate98. Această idee a stat la baza ideologiei politice ce a promovat
nazismul, care la rândul ei s-a folosit prin cartografia de propagandă de
geopolitică.
Ideea potrivit căreia oamenii se simt mai bine „acasă”, de exemplu, nu
se potriveşte pentru acei oameni care aparţin sau îşi desfăşoară activitatea în
cadrul actorilor nonstatali (corporaţii transnaţionale, mişcări politice
internaţionale, grupări teroriste internaţionale etc.). Nu se poate aplica nici
persoanelor care migrează, în mod legal, şi se stabilesc definitiv pe teritoriul
altor state.
Spaţiul politic, din punct de vedere al intereselor fundamentale pe
care le promovează şi le apără un actor, este alcătuit din spaţiul de
suveranitate, marcat de frontiere şi exprimat în existenţa actorului clasic din
câmpul geopoliticii – statul – şi din spaţiile de control, acel spaţiu de
suveranitate aparţinând unuia sau mai multor actori, în care unul dintre ei –
dominant în ecuaţia de putere a sistemului relaţiilor internaţionale – îşi
impune voinţa sa politică. Exemplu caracteristic în acest sens l-a constituit,
pentru antichitate, teritoriul statelor cliente Romei şi sferele de influenţă
apărute în lumea contemporană după cel de-Al Doilea Război Mondial. Dacă
geografia politică şi-a centrat analiza pe teritorialitatea politică, mai ales pe
cea exprimată de stat, teoria clasică a geopoliticii considera că nu atât spaţiul
în sine este foarte important, cât relaţiile spaţiale dintre state, şi mai ales
controlul pe care acesta îl exercită prin instituţiile sale asupra spaţiului
economic, social şi spiritual. Statul are legitimitatea de a gestiona o porţiune
din suprafaţa globului considerată aparţinând unui grup uman pentru a-şi
asigura propria reproducere şi satisfacere a intereselor vitale99. Acest spaţiu
este delimitat de frontiere. Iată de ce se consideră că problema frontierelor
este tot atât de veche, pe cât este şi problema relaţiilor dintre diferite
colectivităţi umane100. O întâlnim în Vechiul Testament, în epopeele antice
97
John Agnew, The New Global Economy: Time-Space Compression, Geopolitics and
Global Uneven Development, Center for Globalization and Policy Research, School of
Public Policy and Social Research, UCLA, Working Paper no. 3, 2001, p. 6.
98
A se vedea, pe larg, Claude Raffestin şi colab., op. cit., pp. 29-75; Simion Mehedinţi,
Antropogeografia şi întemeietorul ei, Friedrich Ratzel, Bucureşti, 1904; Ilie Bădescu, Dan
Dungaciu, op. cit., vol. I, pp. 48-52.
99
Constantin Hlihor, op., cit., p. 160.
100
Gerard Dussouy, op. cit., pp. 32-37; John Williams, A new Politics? Borders, Diversity,
and Justice in the English School, în http://www.leeds.ac.uk/polis/englishschool/papers.htm;
Noralv Veggeland, Neo-regionalism:Planing for Devolutio, Democracy and Development, în
http://www.hil.no/biblioteket/forskning/forsk52/52ut.htm.

88
din Grecia sau Italia şi a însoţit istoria medievală, modernă şi contemporană a
statelor. Astăzi, sub impactul globalizării, problema frontierelor cunoaşte o
dezbatere viu disputată, mai ales că în Europa are loc un amplu proces de
structuralizare şi recompunere a spaţiilor politice în forme care fie transced
matricea suveranităţii statului-naţiune, fie o sparg în entităţi mai mici.101
Conform lui Stuart Elden, „În timp ce graniţele sunt mai puţin importante în
anumite zone, aşa cum este cazul unei mari părţi a Europei, în alte zone
continuă să fie cruciale. Graniţa dintre Statele Unite şi Mexic, graniţele
externe poliţieneşti ale Europei, şi zidul israelian în West Bank sunt doar cele
mai evidente exemple ale importanţei continue a graniţelor”.102
Definiţia, rolul, clasificarea şi funcţiile frontierei cunosc o gamă largă
de interpretare. Ele au fost abordate din perspectiva geografiei politice, a
sociologiei, geopoliticii etc. Conform lui Henk van Houtum de la Centrul
Nijmegen pentru cercetarea graniţelor, Universitatea Radboud, Olanda, „un
hotar înseamnă diferenţele construite socio-spaţial dintre culturi/categorii iar
o graniţă înseamnă, în general, o linie demarcată în spaţiu”. 103 Iar A.
Pozdneakov crede că frontiera este un fapt, o realitate geopolitică şi va
exista atât timp cât vor exista statele 104. Profesorul Ilie Bădescu de la
Univrsitatea Bucureşti şi colaboratorii săi au ajuns la concluzia că, în lumea
contemporană, frontiera a devenit un fenomen care exprimă totalitatea
proceselor prin care se manifestă o expansiune istorică, fie a unui popor, fie
a unei civilizaţii, fie a unei religii sau ideologii, ori, în fine, a unui imperiu 105.
De asemenea pentru Cohen, comunitatea este o construcţie mentală, care este
subiectivă şi simbolică, dar conştiinţa /cunoştinţa comunităţii este încapsulată
în percepţia hotarelor. Aceste hotare pot fi gândite ca existând în mintea
deţinătorilor şi conform lui Cohen, „hotarul poate fi perceput în termeni mai
degrabă diferiţi, nu doar de oameni aflaţi în părţi diferite, dar şi de oameni
aflaţi în aceeaşi parte.”106
Se poate vorbi astăzi nu numai de frontiera statelor, ci de una a
civilizaţiilor, a marilor religii sau a ideologiilor care au marcat veacul al
XX-lea. Timp de o jumătate de veac, în perioada Războiului Rece, de
exemplu, lumea s-a raportat la „Cortina de Fier” ca la o frontieră care separa
un grup de state aparţinând ideologiei comuniste de altul, de pe acelaşi
101
Constantin Hlihor, op., cit., p. 161.
102
Stuart Elden, Territory without Borders, in Harvard International Review, on line,
http://hir.harvard.edu/territory-without-borders, accesat la 12 februarie 2010, ora 20.00.
103
Henk van Houtum, The Geopolitics of Borders and Boundaries, in Geopolitics, 10:672–
679, 2005, on line, http://ncbr.ruhosting.nl/html/files/geopoliticsborders.pdf, accesat la 14
februarie 2010, ora 20.00.
104
E.A Pozdneakov, op. cit., p. 51.
105
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. I, p. 1.
106
Apud, Carmen Llamas, Convergence and divergence across a national border, on line
http://www.york.ac.uk/res/aiseb/Llamaschapter.pdf, accesat la 15 februarie 2010, ora 21.00.

89
continent, care aparţinea ideologiei democratice, iar astăzi Samuel
Huntington vorbeşte de o frontieră a civilizaţiilor107.
Din punct de vedere geopolitic, frontiera reprezintă o relaţie dintre cel
puţin două state/actori. Tot ceea ce este legat de frontieră se poate include în
categoria intereselor vitale ale unui stat, deoarece se referă nemijlocit la
securitatea acestuia108. Spaţiul politic de suveranitate, deci implicit şi frontiera
sunt supuse unui amplu proces de presiune datorită fenomenului de
globalizare şi resuscitării unor teorii mai vechi sau mai noi cu privire la
perimarea rolului statului în organizarea politică a unei colectivităţi. Sunt
autori care consideră că prin modernizare şi transformare acest tip de
construcţie politică are un viitor cert, în pofida schimbărilor fundamentale
care au loc în societatea postmodernă. Richard Lee Hough, de exemplu,
consideră că statul naţiune este unitatea centrală a ordinii într-o lume
interconectată. Nu există nimic care să-l înlocuiască. Dezintegrarea sa
încurajează fărădelegea109. Paul Gottfried consideră că negarea violentă a
statului naţiune este o profundă eroare politică a zilelor noastre. Mai mult
decât atât, consideră că ameninţările care pun în pericol libertatea şi
democraţia cetăţenilor la începutul secolului al XXI-lea nu vin din partea
naţionalismului. Lupta cu această ideologie este o falsă problemă, generată de
adepţii globalismului. Într-un discurs ţinut la Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, în iunie 2010, acesta identifica una dintre ameninţările la
adresa colectivităţilor umane: Statul universal omogenizant care nivelează
până la anihilare naţiuni, sexe şi comunităţi. În opinia sa, acest tip de stat,
care este promovat cu obstinaţie în toate mediile, de la cele politice până la
cele academice, este acum pericolul care i-a luat locul lui Hitler, Stalin,
Ceauşescu şi altor tirani recenţi. Dacă vechii tirani mărşăluiau împotriva
duşmanilor naţionali sau mobilizau masele împotriva aşa-ziselor «clase
duşmănoase», noul inamic îmbrăţişează întreaga omenire pentru a o
reeduca. Nu ştiu ce e mai periculos, tiranul care ne lipseşte de viaţă sau cel
care ne lipseşte de identitate, de tradiţie. Aş prefera, în orice caz, să nu am
de-a face cu niciunul110. Într-un asemenea tip de stat europenii ar trebui să se
vadă pe sine nu ca membri ai unor naţiuni etnice sau istorice, ci ca cetăţeni
ai unei democraţii generice. Această democraţie rezistă sau cade odată cu
ceea ce s-au declarat a fi nişte drepturi ale omului universal aplicabile, deşi
în acest sistem grupurile imigrante sunt uneori considerate «mai egale»
107
Pascal Bruckner, Samuel Huntington ou le retour de la fatalité en histoire, în „Esprit”,
noiembrie 1997.
108
E. A. Pozdneakov, op. cit., p. 55.
109
Apud Paul Gottfried, Recenzia lucrării Richard Lee Hough, The Nation-States: Concert
or Chaos, în “The Independent Review”, Volume 9, Number 3, Winter 2005, online
http://www.independent.org/ publications/tirarticle.asp?a=514.
110
Constantin Hlihor, Sfîrşitul Statului naţiune şi al identităţii naţionale sau criză de soluţii? On line
http://istorie.ucdc.ro/7.%20Revista% 20PDF%20files/ AUCDCI%202% 20Website/9_Hlihor.pdf

90
decât populaţia indigenă. Din acest punct de vedere, asocierea cu o ţară e
relevantă doar din raţiuni de convenienţă lingvistică111.
Profesorul de relaţii internaţionale Arie M. Kakowitz, de la
Universitatea Hebrew din Ierusalim, constată şi el că după încheierea
Războiului Rece a devenit o modă, uneori chiar un ritual, să fie atacat statul
şi sistemul internaţional westfalian. Întrebarea pe care şi-o pune Arie M.
Kakowitz este dacă statul naţional a devenit învechit şi şi-a încheiat misiunea
sa istorică?112 De la o asemenea întrebare el pleacă într-o analiză extrem de
lucidă asupra impactului pe care îl au asupra statului naţional unii factori,
care acţionează peste frontierele naţionale şi fără a putea fi împiedicaţi de
deciziile guvernelor naţionale. Identifică patru asemenea factori: criza
ecologică globală, dezvoltarea unei societăţi civile internaţionale la scară
planetară, creşterea interdependenţelor economice şi financiare şi
intensificarea relaţiilor transnaţionale. El conchide că: toate impun o
provocare sistemului de stat şi în mod clar erodează suveranitatea statului,
schimbându-i natura şi functionalitatea. Dar eroziunea şi provocarea
înseamnă în mod necesar uzura. Oare forţele globalizării şi regionalizării
duc la neutralizarea naţionalismului şi irelevanţa statului naţiune? 113
Complexitatea fenomenelor şi a proceselor care afectează multitudinea de
opinii şi teorii, care sunt aduse în sprijinul unei poziţii sau a alteia, îl
determină pe Arie M. Kakowitz să conchidă că: Răspunsul nu este clar. Este
evident că regimurile şi guvernele (reprezentând state) sunt sub presiune,
societăţile civile contestă rolul statelor, şi cetăţenii de pretutindeni se
îndepărtează de la sprijinul activ pentru statele lor în direcţia unor focare
alternative de loialităţi şi identităţi. Totuşi, formele alternative de guvernanţă
domestică, internaţională şi transnaţională coexistă cu sistemul de stat; nu
l-au înlocuit114.
Un strălucit analist al relaţiilor internaţionale şi reputat politolog,
Stanley Hoffmann, referindu-se la rolul statului naţiune afirma: Ca rezultat,
statele-naţiune, adesea rudimentare, absurde din punct de vedere economic,
administrativ dărăpănate, şi impotente şi totuşi periculoase în politicile
internaţionale, rămân unităţile de bază în ciuda tuturor îndemnurilor.
Continuă „faute de mieux” în ciuda presupusei lor uzuri morale 115.
Diplomatul grec Georgios D. Poukamisas, ambasador al Republicii Elene în
111
Ibidem.
112
Arie M. Kakowicz, Regionalization, Globalization, And Nationalism: Convergent,
Divergent, or Overlapping? Online, http://www.nuso.org/ upload/ articulos/ 3513_2.pdf,
accesat la 12.05.2010, ora 19,00.
113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
Stanley Hoffmann, Obstinate or Obsolete ? The Fate of the Nation-State and the Case of Western
Europe, in Brent F. Nelsen, Alexander C. G. Stubb (dir.), The European Union: Readings on the
Theory and Practice of European Integration, Lynne Rienner Publishers, 1998, p. 159.

91
România, este de părere că: Mondializarea nu a desfiinţat statul-naţiune şi
nici nu se va întâmpla acest lucru. Dimpotrivă, am intrat într-o perioadă a
unei lumi cu mai mulţi poli, în cadrul căreia SUA se află în vârful piramidei,
dar fără a mai avea rolul dominant, iar în jur gravitează Uniunea
Europeană, China, Rusia etc. Nu a rezultat de aici sfârşitul istoriei, deşi
conflictele persistă încă, îndeosebi în interiorul civilizaţiilor116.
Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că procesele de
globalizare, de la economic la cultural, şi fenomenele de integrare a
naţiunilor de pe continentul european au marcat profund gândirea politică şi
au influenţat teoria construcţiei statelor. Din acest punct de vedere, nu cred că
este ceva nefiresc în faptul că unii istorici şi politologi consideră că statul-
naţiune şi-a „consumat” resursele şi trebuie căutat altceva care să îl
înlocuiască. Istorici de prestigiu au ajuns la concluzia că ideea naţională, se
ştie, a contribuit la formarea statelor moderne, în secolul XIX, dar a ajuns
nocivă în secolul XX, faza exceselor ideii respective 117. Aceştia pun la
îndoială capacitatea statului-naţiune de a se adapta evoluţiilor din spaţiul
politic internaţional sau cultural. În noul secol este posibil să asistăm la
apariţia unei noi matrici identitare şi transformări de esenţă în ceea ce
definim a fi conştiinţa naţională118.
Nu dispariţia statului, ci modernizarea lui, redefinirea spaţiilor de
suveranitate şi termenii în care acest atribut se vor exercita în viitor. Statul va
continua să-şi exercite atribuţiile şi competenţele conform transformărilor
impuse de procesele de tip integrator şi acceptate de populaţie prin exerciţiul
democratic, iar cele care vor putea fi exercitate mai eficient în interesul
cetăţeanului le va ceda organismelor transnaţionale sau regionale119. Aceasta
este tendinţa principală, vizibilă mai ales în Europa Occidentală, pentru că în
partea sa estică Europa a fost străbătută de un curent contradictoriu – apariţia
de noi state naţionale pe ruinele fostelor state federale (Cehoslovacia şi
Iugoslavia) şi ale fostului imperiu sovietic.
Trasarea frontierelor care au marcat identitatea noilor spaţii politice de
suveranitate pe harta geopolitică a continentului european după încheierea
Războiului Rece, a generat crize şi conflicte militare de proporţii care au pus,
la un moment dat, în pericol securitatea şi stabilitatea Europei, dar şi a lumii

116
Interviu publicat de „Ziarul Financiar”, online http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/
interviu-georgios-d-poukamisasambasadorul-republicii-elene-mondializarea-nu-a-desfiintat-
statul-natiune-si-nici-nu-se-va-intampla-acest-lucru-4993176, accesat la 12 octombrie 2010,
ora 19.00.
117
Alexandru Zub, op. cit., loc. cit.
118
A se vedea, pe larg, A. Smith, National Identity, "Penguin Books",1991; Michael Zurn,
op. cit., în loc. cit.; Timothy V. Luke, op. cit., în loc. cit.
119
Christian Philip, Payanotis Soldatos, Au-dela et en deça de l’Etat-nation, Bruxelles,
Bruylant, 1996, p. 288.

92
întregi120. Dacă în vestul continentului european problema frontierei clasice
evoluează în direcţia fluidizării, a transparenţei şi chiar a dispariţiei ei,
exemplul cel mai elocvent l-a constituit crearea Spaţiului Schengen, în est şi
sud-est frontiera dintre statele nou apărute, cu doar câteva excepţii, a
constituit o sursă inepuizabilă de dispute, crize şi războaie.
În condiţiile în care, în diferite spaţii de suveranitate, prosperitatea,
stabilitatea şi ordinea sunt dominante, frontiera optimă poate fi cea larg
deschisă circulaţiei persoanelor, bunurilor şi valorilor121. Dar, până când
echilibrul economic dintre diferite spaţii de suveranitate nu se va realiza şi
stabilitatea nu va deveni bază a noii arhitecturi de securitate, fenomenul de
fluidizare sau dispariţie a frontierei în Europa va fi doar o realitate regională.
Dovadă că frontiera Spaţiului Schengen este tot mai puţin deschisă liberei
circulaţii a persoanelor, bunurilor şi valorilor pentru statele din Europa de Est
şi Sud-Est, ca şi pentru alte zone mai puţin dezvoltate.
Spaţiile de control geopolitic au luat în epoca modernă şi
contemporană forma sferelor de influenţă şi reprezintă un mod de manifestare
a relaţiilor dintre actorii dominanţi şi dominaţi ai sistemului relaţiilor
internaţionale. Termenul de spaţii de control nu mai este astăzi folosit nici în
diplomaţie, nici în mass-media, dar nu putem trece cu vederea faptul că
asistăm la un proces de „deteritorializare-reteritorializare” 122 în vaste regiuni
ale lumii şi că acesta este direct influenţat de disputa de interese a jucătorilor
strategici, state şi actori nonstatali. În acest proces rivalităţiile de putere şi
disputa de interse nu mai au accentele şi intensitatea din perioada Războiului
Rece şi nici nu mai sunt exprimate prin mijloacele folosite în a doua jumătate
a secolului XX. Din această cauză, nici „vizibilitatea” lor în mass-media nu
mai este la fel de mare şi clară.
Din punct de vedere geopolitic, în rivalităţile de putere sunt angajaţi
practic toţi actorii. În contextul crizei financiare internaţionale actorii, atât cei
clasici cât şi cei non clasici îşi vor apăra cu îndârjire interesele naţionale,
politice, economice, financiare, însă, observă Marcel Merle, nu toate au
capacitatea de a fi actori în înţelesul adevărat al cuvântului 123. În această
rivalitate, unele devin câmp de înfruntare/înţelegere între marile puteri altele
120
Constantin Hlihor, Sfîrşitul Statului naţiune şi al identităţii naţionale sau criză de soluţii?
On line http://istorie.ucdc.ro/7.%20Revista% 20PDF%20files/ AUCDCI%202% 20Website /
9_Hlihor.pdf; Susan L. Woodward, Balkan Tragedy: Chaos and Dissolution After the Cold
War. Washington, D.C.: Brookings Institution, 1995; Bruce Kapferer, Legends of People /Myths
of State: Violence, Intolerance, and PoliticalCulture in Sri Lanka and Australia. Washington,
D.C.: Smithsonian Institution Press,1988; James D. Fearon and David D. Laitin, Violence and
the Social Construction of Ethnic Identity, în International Organization no. 54, vol. 4, Autumn
2000, p. 845–877.
121
Strausz-Hupé, op. cit., p. 121.
122
Gerard Dussouy, op. cit. p. 49 şi urm.
123
Marcel Merle, Les acteurs dans les relations internationales, Paris, Economica, 1986, p. 105.

93
obiecte de dispută chiar şi pentru actorii nonstatali. Mari companii
comerciale fac presiuni de toate felurile asupra unor guverne slabe pentru
obţinerea de facilităţi fiscale şi comerciale care nu se încadrează în logica
jocului de piaţă124. Procesul de deteritorializare a făcut ca rivalităţile de putere
şi lupta pentru control geopolitic să se mute din sfera controlului politic şi
strategic al unor zone geografice considerate cheie la spaţiile financiare.
Evoluţiile istorice de pe continentul european şi din lume în general pare să
confirme această ipoteză.
În istoria Europei, secolul al XX-lea a fost cel al disputelor dintre
actorii clasici pentru controlul sferelor de influenţă. În ajunul celui de-Al
Doilea Război Mondial, statele care dominau în ecuaţia de putere a
continentului european – Germania şi URSS – şi-au împărţit spaţiile de
influenţă în conformitate cu propriile interese, prin Pactul Ribbentrop-
Molotov (23 august 1939)125. La terminarea conflictului, când au loc
schimbări majore în ecuaţia de putere, învingătorii îşi stabilesc, potrivit
intereselor majore, sferele de influenţă şi control. Ministrul de externe
britanic, Anthony Eden, încă din 1943, afirma deschis: Există două căi
posibile pentru a încerca o omogenizare a Europei după război. Pe continent
să avem fiecare sfera noastră de influenţă, ruşii în Est, noi (englezii – n.a.) şi
americanii în Vest126. În octombrie 1944, după o adevărată discuţie de
negustori de covoare127, Churchill şi Stalin îşi împart sferele de influenţă
potrivit cunoscutului acord de procentaj. Astfel, în aprilie 1945, Stalin, într-o
discuţie cu delegaţia iugoslavă condusă de I. B. Tito, era îndreptăţit să declare
oaspeţilor săi: Acest război nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un
teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său
sistem social, până unde înaintează armata lui128.
Sfârşitul Războiului Rece şi dispariţia „Cortinei de fier” au pus capăt
sferelor de influenţă stabilite după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Dispariţia bipolarismului a condus la un nou echilibru de putere în diferite
regiuni ale planetei, inclusiv în Europa, generat de asumarea de către SUA a
gestionării problemelor globale de securitate. Un factor care introduce un
puternic element de noutate în echilibrul geopolitic european şi global este
apariţia UE. Deocamdată, influenţa SUA în diferite zone ale lumii pare să fie
124
John Prados, President’s Secret Wars: CIA & Pentagon Covert Operations Since World
War II Through Iranscam, William Morrow& Co, 1988, passim.
125
Vezi Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin – România şi pactul Ribbentrop-Molotov,
Bucureşti, 1991; Valeriu Florin Dobrinescu, Bătălia diplomatică pentru Basarabia, 1918-
1940, Iaşi, 1991; Constantin Hlihor, Ioan Scurtu, The Red Army in Romania, Iaşi, Oxford,
Portland, 2000.
126
Apud D. F. Hatchet, G. G. Springfield, Ialta. Înţelegeri pentru 50 de ani, Bucureşti, 1991, p. 5.
127
Vezi, Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op.cit., p. 14; Ioan Scurtu, Constantin
Hlihor, Complot împotriva României (1939-1947), Iaşi, 2011, pp. 171-172.
128
Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op.cit., p. 8.

94
hotărâtoare. Un cunoscut specialist în probleme internaţionale, John
Ikenberry, afirmă că Administraţia Americană şi-a fixat o strategie pentru a
menţine o lume unipolară în care Statele Unite nu au nici un concurent pe
măsură129. Nu puţini sunt aceia care cred că puterea Americii este în declin şi
că ea ar putea deveni chiar un factor de dezordine internaţională, întreţinând
acolo unde pot, o stare de incertitudine şi conflict 130. Practica vieţii
internaţionale arată că deocamdată SUA, UE şi China sunt actorii care pot să
influenţeze decisiv evoluţia evenimentelor politice şi economice la nivel
regional şi global, dar nu pot fi eliminate şi alte state emergente din America
Latină şi Euroasia cum ar fi Federaţia Rusă şi Turcia sau actorii nonclasici
cum ar fi NATO.
Extinderea selectivă spre est a NATO şi a Uniunii Europene pare să
confirme ipoteza revenirii în actualitate a mult discutatului spaţiu-tampon
care exista în perioada dintre cele două războaie mondiale, între Uniunea
Sovietică şi democraţiile occidentale. Acest spaţiu geografic aparţinea unor
state aflate între două puteri/actori hegemonici şi în care, în mod tacit, nici
una din puteri nu îşi exercită în mod direct şi făţiş influenţa şi controlul
politic. Acest tip de spaţiu este tot mai des definit, în limbajul diplomatic şi în
studiile analiştilor politici de astăzi, drept un spaţiu gri. Astăzi este un spaţiu
care nu este nici de confruntare nici de cooperare. Este un spaţiu în devenire,
greu de spus astăzi cine şi cum va controla acest spaţiu dacă avem în vedere
că se intersectează aici interesele enegetice cu cele strategice.
După încheierea Războiului Rece lupta pentru spaţiul control s-a
mutat în spaţiul financiar deoarece, aşa cum sesiza şi Benjamin J. Cohen
from Department of Political Science University of California at Santa
Barbara, „Relaţiile economice au devenit şi ele conflictuale şi ierarhice” 131.
Din momentul în care unele state nu mai pot, ca în secolele trecute, să
controleze circulaţia şi cantitatea de monedă în spaţiile de suveranitate devin
dependente de unele centre de putere financiară cum ar fi FMI şi BM dar şi
de unele mari corporaţii financiare private. Ca rezultat, universul monetar
devine din ce în ce mai stratificat, asumându-şi imaginea unei mari Piramide
de Moneda-îngustă la partea superioară, unde cei mai puternici bani domină,
şi mariţa continuă dedesubt, reflectând grade inferioare de competitivitate. La
întrebarea ce consecinţe ar putea avea această stratificare în disputa
geopolitică, Benjamin J. Cohen apreciază că: „În prezent o monedă stă
129
G. John Ikenberry, America’s Imperial Ambition, în Foreign Affaires, September-October,
2002, în http://www.foreignaffairs.org/20020901faessay9732/gjohn- ikenberry/ america-s-
imperial-ambition.html. accesat la 12 octombrie 2010, ora 19.00.
130
Ibidem
131
Benjamin J. Cohen, The geopolitics of currencies and the future of the international
system, Paper prepared for a conference on The Geopolitics of Currencies and Oil, Real
Instituto Elcano, Madrid, 7 November 2003, on line, http://www.polsci.ucsb.edu/faculty/
cohen/recent/pdfs/Madrid_paper.pdf, accesat la 28 septembrie 2010, ora 15.00.

95
deasupra celorlalte - dolarul Statelor Unite, cunoscut ca greenback. Dolarul
este singura monedă cu adevarat globală, folosit pentru scopurile familiare
ale banilor – mediu de schimb, unitatate de valoare, depozitare de valoare
store of value – în, practic, orice colţ al lumii. Dominând piaţa financiară,
Statele Unite câştigă avantaje semnificative politice şi economice. Întrebarea
este: poate fi înlăturată dominaţia dolarului ?” 132. Răspunsul nu este uşor de
dat. Astăzi dolarul este, de departe, moneda cu cea mai largă circulaţie,
urmată de euro la mare distanţă, dar ce se va întîmpla peste 10-20 de ani nu
putem anticipa cu mare acurateţe. Nu sunt puţin cei care vorbesc de căderea
dolarului şi avansul yuanului chinez133. Potrivit unor analişti chinezi în
geopolitica rivalităţilor financiare ar putea exista cel puţin trei scenarii 134:
continuarea dominaţiei dolarului american; emergenţa unui sistem monetar
multi-global; crearea unei monezi supranaţionale în mediul internaţional.
Aceste scenarii nu sunt doar ipoteze teoretice pentru evoluţiile geopolitice din
lumea de astăzi. În vara anului 2009 guvernatorul Băncii Centrale Chineze,
Zhou Xiaochuan, a propus crearea unei „rezerve de monede supersuverană”,
patentată după programul Special Drawing Rights al Fondului Monetar
Internaţional, ca un model, de a se diversifica lumea monetară faţă de dolar.
Propunerea lui Zhou de a reforma moneda de rezervă a fost primită bine în
Rusia, în ţările în curs de dezvoltare şi de către unii oficiali ai Fondului
Monetar Internaţional135. Pe de altă parte, Jurgen Stark, membru al
comitetului executiv al Băncii Centrale Europene, sublinia că „sistemul
monetar internaţional, după Bretton Woods, a fost caracterizat de rate de
schimb flexibile între cele mai importante blocuri de monede de schimb.
Sistemul s-a dezechilibrat doar ca rezultat al creşterii greutăţii economice a
economiilor emergente care şi-au ţinut ratele de schimb la un nivel scăzut
artificial prin acumulare masivă de rezerve. În acelaşi timp, politicile
economice expansioniste din câteva ţări avansate, datorită capitalurilor
masive venite din ţările aflate în curs de dezvoltare, au fost placa turnantă a
dezvoltării dezechilibrului’’136. Concluziona că provocarea pusă de
globalizarea financiară a sistemului Westphalian de suveranitate monetară,
132
Ibidem.
133
Vezi, Barry Eichengreen, Exorbitant Privilege: The Rise and Fall of the Dollar and the Future
of the International Monetary System, Oxford University Press, 2011; Yiping Huang, The future
of the international currency system and China’s RMB, in East Asia Forum, on line,
http://www.eastasiaforum.org/2010/02/28/the-future-of-the-international-currency-system-
and-chinas-rmb/, accesat la 10 decembrie 2011, ora 08.30; M. Mastanduno, System taker
and privilege taker: U.S power and the international political economy, World Politics, vol.
61, 2009, 121–154.
134
Yiping Huang, op. cit., în loc. cit.
135
Daniel W. Drezner, Will currency follow the flag, in International Relations of the Asia-
Pacific Volume 10 (2010) 389–414, on line, http://danieldrezner.com/research/IRAP.pdf,
accesat la 10 decembrie 2011, ora 09.30. doi:10.1093/irap/lcq008, on line,

96
„duce la ideea că globalizarea financiară a pieţelor mondiale va crea noi
forme de rivalitate geopolitică printre guvernele contemporane.”137
Geopoliticienii francezi au lansat teoria spaţiului demopolitic, pornind
de la premisa că în viitor provocarea majoră pentru securitatea
regională/globală nu va fi de ordin politic, ci demografic 138. Marea schimbare
demografică s-a petrecut în ultimii 50 de ani şi în următorii 25 aceasta va
pune întrebări importante de tip global, naţional sau regional liderilor
secolului XXI. Noile ameninţări şi conflicte vor impune o reflecţie despre
relaţia dintre Strategie şi Demografie. Conform lui Herve Le Bras, „Demonul
demografic îl va înlocui pe cel atomic”139. Analiza spaţiului demopolitic este
un element al critical geopolitics. Geopolitica clasică nici nu opera cu spaţiul
demografic, ci doar lua în calcul numărul şi calitatea militarilor pe care un
stat putea să îi cheme sub arme. Accentul cădea pe stăpânirea/controlul
spaţiului geografic – „Hearthland”; ”Rimland”; „Tablă de şah” etc. – fără să
se ia în calcul dacă populaţiile de pe acel spaţiu doresc sau nu acest lucru 140.
Asia Centrală este un spaţiu de interes pentru marii actori ai lumii datorită
resurselor energetice. Cele mai mari probleme pentru prezenţa unui actor sau
altul în această zonă sunt legate de modul cum este perceput de populaţia
acestei regiuni geopolitice de interes pentru jucătorii strategici.
Atitudinea populaţiei faţă de prezenţa unui sau a altui actor strategic
în zone de interes, este important de a fi cunoscut pentru critical geopolitics.
În plină obsesie a mişcării, emigranţii şi megaoraşele şterg vechile frontiere şi
detonează statul-naţiune de pe poziţia de entitate politică centrală în mediul
internaţional contemporan. În anul 2050, populaţia Asiei va creşte cu încă un
miliard de oameni care vor popula 50 de aşezări posturbane, cu câte 20 de
milioane de locuitori fiecare141. Specialiştii n-au ezitat să anunţe apariţia
geopoliticii oraşelor sau chiar a străzii142. Analistul militar american Geoffrey
136
Jürgen Stark, The future of the international monetary system - Lessons from 1971 for
Europe and the world in light of past and present experience, on line, http://www.bis. org/
review/r110512c.pdf, accesat la 10 decembrie 2011, ora 09.20.
137
Ibidem.
138
Gerard Dessouy, op., cit., in loc., cit.
139
Apud, João Vieira Borges, A Demografia e a Estratégia: uma prospectiva para o século
XXI, in Revista Militar, nº2-3/99, Lisboa, 1999, on line, http://isanet.ccit.arizona.
edu/archive/borges.html, accesat la 10 decembrie 2011, ora 10.00.
140
M.E. Ahrari, James Beal, The New Great Game in Muslim Central Asia, în McNair
Paper, no. 47, January 1996, on line, http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?Location
=U2&doc=GetTRDoc.pdf&AD=ADA421825.
141
Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale,. Ed. Antet, Bucureşti, (f.a.)., p. 135.
142
Vezi, Robert A Beauregard, Voices of Decline: The Postwar Fate of U.S. Cities, 2nd
edition, Routledge, New York 2003; Jennifer S. Light, Urban security: From warfare to
welfare», International Journal of Urban and Regional Research, vol. 26, no. 3, September
2002, pp. 584-561; Timothy W. Luke, Everyday techniques as extraordinary threats: Urban
technostructures and nonplaces in terrorist actions», in Graham, Stephen (ed.), Cities, War

97
Demarest, de la Foreign Military Studies Office, Fort Leavenworth, KS.,
aprecia că, în viitorul nu prea îndepărtat, vor apărea actori nonclasici, de la
cei financiari până la crima organizată, care se vor opune puterii legitime a
statului143.
Marile aglomerări urbane din America Latină se confruntă cu un tip
de comportament socio-politic al unor grupuri umane care ar putea fi asociat
acţiunii de tip geopolitic. Evenimentele dramatice generate de uraganul
Katrina arată că evenimentele pot scăpa de sub control, chiar şi în cea mai
sofisticată şi dezvoltată superputere. Bandele de răufăcători au pornit o
adevărată luptă de gherilă urbană împotriva poliţiei din oraşul New Orleans.
A fost necesară intervenţia armatei federale pentru a aduce situaţia sub
control144. Dispariţia confruntării geopolitice generată de ecuaţia bipolară a
Războiului Rece n-a însemnat, din păcate, şi dispariţia rivalităţilor
geopolitice, ci doar sofisticarea lor sau materializarea în alt tip de provocări.
Dispariţiile demografice constituie unul dintre elementele care evidenţiază
aceste aserţiuni. Populaţia nu creşte în acelaşi ritm pe toată suprafaţa planetei.
Aproape 95% din preconizata creştere a populaţiei se va concentra în cele
mai sărace zone ale globului – India, China, America Centrală şi Africa145. În
societăţile dezvoltate, populaţia fie creşte imperceptibil, fie scade implacabil,
ca în Franţa, Italia şi Japonia. Bogăţia planetei şi, ce este mai important,
capitalul său, oamenii de ştiinţă, universităţile, institutele de cercetare şi
dezvoltare sunt situate în societăţile stagnante din punct de vedere
demografic. Societăţile tinere (60% din populaţia Keniei are sub 15 ani) sunt
lipsite de resurse, subdezvoltate şi subeducate, cu un indice de violenţă
ridicat146. Prăbuşirea Rwandei şi a Somaliei oferă poate o „mostră” de ceea ce
se poate întâmpla în regiunile unde populaţia este cu mult mai mare decât
resursele de hrană, iar infrastructura cu mult mai proastă decât în zorii
secolului XX. Aceste clivaje, potrivit lui Paul Kennedy, pot fi identificate ca
linii ce despart sudul Europei de nordul Africii, populaţiile slavice de cele
nonslavice din Asia, Australia de Indonezia147.
După cum estimează specialiştii, în aceste spaţii ale sărăciei trăiesc
milioane de oameni a căror viaţă depinde de ajutorul alimentar de urgenţă
acordat de World Food Program. Apoximativ 40 de milioane de oameni, la
jumătatea deceniului zece al secolului trecut, erau în grija organizaţiilor
and Terrorism: Towards an Urban Geopolitic, Blackwell, Oxford 2004.
143
Geoffrey Demarest, Geopolitics and Urban Armed Conflict in Latin America, in Small
Wars and Insurgencies, Vol. 6, No.1 (Spring 1995).
144
Curt Weldon, The Geopolitics of Katrina, www.freerepublic.com/focus/fr/t-foreign/br;
Stephen Zunes, Hurricane Katrina and the War in Irak, în The Progressive Response 6
September 2005 Vol. 9, No. 19.
145
João Vieira Borges, op. cit., în loc. cit.
146
Ibidem.
147
Paul Kennedy, Suprapopularea dezechilibrează planeta, în Nathan Gardels, op. cit., p. 149.

98
specializate ale ONU148, cifra crescând la peste 60 de milioane în anul 2002.
Statisticile arată că pentru aceste zone costul operaţiunilor pentru ajutoarele
alimentare de urgenţă au crescut continuu fără ca să se producă măcar o
ameliorare a problemelor ridicate de sărăcie şi subdezvoltare 149. Dacă nu se
echilibrează aceste clivaje, dacă nu dispar unele false percepţii potrivit cărora
„nordul” este vinovat de sărăcia „sudului”, atunci este posibil să asistăm la
apariţia unei „falii geoplitice” care să se transforme în război permanent.
Apologeţii terorismului aduc în faţa susţinătorilor şi asemenea tipuri de
argumente şi, nu de puţine ori, reuşesc să convingă că populaţia din zonele
afectate de foamete constituie o bază de recrutare a teroriştilor de către Al-
Qaeda150. Aboubacrim Ag Hindi, profesor la Universitatea Bamako din Mali,
aprecia că foamea şi nu convingerile religioase sau ideologia îi determină pe
aceşti oameni să se înroleze în organizaţiile teroriste151.
Referindu-se la acest aspect, Gaston Bouthoul avertiza, încă din anii
’60, că o creştere demografică accelerată, corelată cu o criză a dezvoltării,
poate să conducă la apariţia spiritului de agresivitate şi a impulsurilor
războinice pentru unele comunităţi152. Analiza evoluţiilor demografice din
ultimii ani evidenţiază că nu violenţa caracterizează concentraţiile masive de
populaţii, ci tendinţa lor de a părăsi regiunea de rezidenţă. Problema migraţiei
legale dar mai ales ilegale va fi, de acum înainte, mereu în centrul analizelor
geopolitice şi geostrategice153. Ea nu este nouă şi nici factorii care o
generează nu sunt alţii în raport cu migraţiile din secolul trecut. Migraţia
contemporană se caracterizează prin dinamică foarte ridicată şi timp extrem
de redus de deplasare de la un loc la altul. Statisticile ONU arată că
aproximativ 175 de milioane de oameni sunt în postura de imigranţi, 145 de

148
Mark W. Charlton, Famine and the Food Weapon: Implications for the Global Food Aid
Regime, în The Journal of Conflict Studies, Volume, XVII, no. 1, Spring 1997, on line,
http://journals.hil.unb.ca/index.php/jcs/article/view/11736/12493, accesat la 19 iunie 2010,
ora 15.00.
149
Asia-Pacific Center for Security Studies, Food Security and Political Stability in The
Asia-Pacific Region, September, 1998, on line http://www.apcss.org/Publications/ Report
_Food_Security_98.html accesat la 19 iunie 2010, ora 15.00.
150
Vezi Al-Qaeda capitalizing the Somalia famine as fertile territory to gain more support
using cash, on line http://www.latestcnnnews.com/al-qaeda-capitalizing-the-somalia-famine-
as-fertile-territory-to-gain-more-support-using-cash.html, accesat la 19 iunie 2010, ora 15.00
151
Famine not fanaticism poses greatest terror threat in Sahel,on line, http://www.africafiles.
org/printableversion.asp?id=6826, accesat la 19 iunie 2010, ora 16.00.
152
Gaston Bouthoul, La Surpopulation, Payot, Paris,1964, p. 48.
153
Vezi Gorgi Pkhakadze, Geopolitics of migration, în Geopolitica, nr. 1(5), an IV, 2005, pp. 63-78;
Sabina Zaccaro, Libya Poses Immigration Challenges to Italy, on line, http://globalgeopolitics.
net/wordpress/2011/04/04/libya-poses-immigration-challenge-to-italy/, accesat la 23 martie 2011,
ora 20.00; Demetrios G. Papademetriou, Doris Meissner, New Migration Thinking for a New
Century, Migration Policy Institute, on line, http://www.oecd.org/dataoecd/43/14/38295367.pdf,
accesat la 19 iunie 2010, ora 16.00.
milioane au intrat în această postură prin părăsirea ţării de origine, iar 30 de
milioane au devenit „străini de propria ţară” prin prăbuşirea sau dezintegrarea
unor state, cum a fost cazul URSS sau al RSF Iugoslavia. Din totalul
imigranţilor, 86 de milioane nu au un loc de muncă stabil iar condiţiile de
viaţă şi asigurările de sănătate sunt de multe ori precare154.
Pe de altă parte, globalizarea economică care pune în discuţie graniţele
politice şi rolul statului naţional în gestionarea problemelor sociale sau de mediu,
universalizarea drepturilor omului vor produce modificări în raporturile „clasice”
autohton-imigrant. Care vor fi gradele de toleranţă/intoleranţă reciprocă?
Asocierea la procesul migratoriu a unor fenomene extrem de complexe, cum
ar fi terorismul, poate genera crize de soluţii viabile pentru guvernele
europene în unele situaţii extreme. Vom asista la apariţia unei geopolitici a
spaţiului de proximitate? Tradiţional, graniţele dintre state exprimau, în
primul rând, delimitări politico-teritoriale; astăzi, graniţa economică sau
culturală aproape că nici nu mai poate fi suprapusă, în nici un fel, peste cea
politico-teritorială.
Un alt element important al dimensiunii demografice a spaţiului în
geopolitică este calitatea forţei de muncă, preţul la care aceasta poate fi
cumpărată, nivelul de educaţie al oamenilor şi, nu în ultimul rând,
mentalităţile şi stereotipurile ce caracterizează populaţia dintr-o zonă
geografică de interes pentru un actor, fie el clasic sau nonstatal. Prin urmare,
disputa şi rivalităţile geopolitice pentru întâietate pe o piaţă ieftină a forţei de
muncă între actorii nonclasici trebuie luate în calcul. Analizele centrate pe
calitatea populaţiei operează cu Human Development Index (HDI) 155, Indexul
Dezvoltării Umane. IDU este un index compozit în care găsim trei
dimensiuni de bază agregate într-o măsură sumară, care este publicată anual,
folosind informaţiile din ţara respectivă, în HDR. IDH, din 2010, foloseşte
informaţii, date şi metodologii care nu erau disponibile în majoritatea ţărilor
în 1990 pentru dimensiunile veniturilor, educaţiei şi sănătăţii. De exemplu,
Venitul Naţional Brut pe cap de locuitor înlocuieşte Produsul Intern Brut pe
cap de locuitor, pentru a include veniturile din expediente şi asistenţa pentru
dezvoltare internaţională. Analiza acestor cifre ne arată că în ţara unde nivelul
de pregătire a forţei de muncă este foarte ridicat dar nivelul de salarizare este
scăzut creşte gradul de atractivitate pentru investitori.
Nu trebuie omis din analiză nici mentalităţile şi stereotipurile care
contribuie la formarea imaginii Celuilalt. Atitudinea faţă de Străin este
importantă pentru cunoaşterea gradului de toleranţă al comunităţii locale faţă
de actorii care vin în regiunea respectivă. Acest element al analizei este

154
Gorgi Pkhakadze, op. cit., p. 66.
155
UNDP Releases 2010 Human Development Index, on line
http://hdr.undp.org/en/media/PR3-HDR10-HD1-E-rev4.pdf, accesat la 23 martie 2010.
complet eludat de studiile clasice de geopolitică 156. Nici Mackinder, nici
Mahon sau Spykman etc., nu precizau care sunt raporturile dintre actorul care
doreşte să stăpânească Hearthland-ul şi populaţia din acest spaţiu. Crizele din
Asia Centrală, Orientul Mijlociu, America Latină demonstrează că este
necesară o foarte bună cunoaştere a istoriei, tradiţiilor şi mentalităţilor care
caracterizează populaţiile din câmpul geopolitic.
Spaţiul economic, pentru analiza comportamentului actorilor în
câmpul geopolitic, este un element vital pentru înţelegerea mutaţiilor
provocate de globalizarea şi regionalizarea lumii. În opinia unor specialişti,
după încheierea Războiului Rece, rivalitatea ideologică a fost înlocuită cu
rivalitatea economică157, astfel că centrul de greutate al analizei a fost mutat
de pe strategia militară pe disputa de interese economice. Nici o economie
modernă nu mai poate fi cantonată înăuntrul graniţelor unei ţări şi, prin
urmare, confruntarea nu se mai produce doar între actorii clasici – statele
naţionale în primul rând, între actorii nonstatali de tip financiar şi comercial.
Corporaţiile transnaţionale exercită o influenţă semnificativă asupra
schimburilor economice naţionale, regionale, subregionale şi internaţionale.
Prin urmare, graniţele politice şi-au pierdut caracterul autarhic al secolului
trecut.
Apare tot mai frecvent întrebarea dacă în structura spaţiului economic
contemporan se mai poate distinge graniţa dintre intern şi extern, dintre micro
şi macro, atunci când se analizează interdependenţa economică. Spaţiul
economic este perceput astăzi tot mai mult ca o „lume fără margini”158.
Rivalităţile de interese din sfera economicului au luat amploare şi au
crescut în intensitate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi începutul
celui următor, încât unii analişti consideră că lumea se găseşte într-o tranziţie
globală. Edward N. Luttwak afirmă că asistăm la trecerea de la lumea
politică caracterizată prin raporturi internaţionale interstatale la o lume a
afacerilor care ignoră frontierele actuale159.
Lumea de mâine va căpăta o cu totul altă configuraţie decât cea de
ieri, care nu era condiţionată de interacţiuni economice transfrontaliere şi era
centrată pe spaţiul politic de suveranitate. În competiţia pentru resurse,
strategiile comerciale le vor înlocui pe cele militare, puterea financiară va
156
Vezi, Gearóid Ó Tuathail, The Frustrations of Geopolitics and the Pleasures of War: Behind
Enemy Lines and American Geopolitical Culture.
157
Deborah Cohen, Neil Smith, After Geopolitics? From the Geopolitical Social to Geoeconomics,
in Antipode Vol. 41 No. 1 2009 ISSN 0066-4812, pp 22–48, on line, http://neil-smith.net/
wp-content/uploads/2009/05/aftergeopolitics.pdf, accesat la 12 mai 2010, ora 20.00.
158
Gerard Dussouy, op. cit., p. 175.
159
Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics: Logic of Conflict, Grammar of
Commerce, National Interest, Summer 1990, apud, Hans Kundnani, Germany as a Geo-
economic Power, in The Washington Quarterly, 34:3 pp. 31-45, on line, http://www.twq.
com/11summer/docs/11summer_Kundnani.pdf, accesat la 16 mai 2010, ora 20.00.
substitui puterea armelor, iar bursele financiare vor avea aceeaşi valoare ca şi
bazele militare. În cuvintele aceluiaşi reputat analist american, Edward N.
Luttwac, „logic of conflict” va fi înlocuit cu „grammar of commerce” 160. Are
loc, în fapt, o schimbare a centrului de greutate a geopoliticii de la
geostrategie la geoeconomie. Geoeconomia este astăzi un fenomen planetar,
reprezentând un nou spaţiu de competiţie. Ea apare şi ca o metodă de analiză
a acţiunilor internaţionale ale principalelor puteri. Într-o lume în care acestea
îşi caută noi câmpuri de manevră, abordarea geoeconomică oferă o grilă de
lectură indispensabilă a relaţiilor internaţionale.
Într-o economie globalizată, geoeconomia conduce geopolitica, iar
diplomaţia economică reprezintă principalul instrument al geoeconomiei.
Prin urmare, se caută principalele determinante geostrategice ale economiei,
urmărirea evoluţiei centrelor de putere la nivel mondial, a principalelor
fluxuri comerciale şi financiare, a bătăliei acerbe pentru resurse, ce se
ascunde în spatele jocurilor diplomatice, a marilor oportunităţi, perspective şi
riscuri de afaceri în economia mondială, prin valorificarea inteligentă a
atuurilor geoeconomice, prezente şi potenţiale, a geomantiei, descrierea
strategiilor folosite în acest domeniu, precum şi a paşilor necesari pentru
dezvoltarea şi internaţionalizarea unor afaceri. Caracteristicile relaţiilor
internaţionale actuale, fac să crească relevanţa şi importanţa geoeconomiei
pentru dezvoltarea economiei mondiale, cât şi rolul strategiilor şi tacticilor
construite pe baza ei şi folosite pentru extinderea spaţială şi globalizarea
afacerilor.
Din această perspectivă, spaţiul economic pare să devină prioritar în
disputa de interese, lucru ce i-a făcut pe unii analişti să afirme că asistăm, în
fapt, în relaţiile internaţionale, la tranziţia de la geopolitic la geoeconomic 161.
Din perspectiva clasică a analizei geopolitice, spaţiul economic este perceput
ca fiind disputa pentru controlul „pieţelor” de aprovizionare/desfacere şi a
rutelor de transport. Interesele vitale ale actorului predominant în secolul XX
– statul, erau atât de legate de controlul unor spaţii economice, încât atunci
când libertatea de mişcare şi accesul la materiile prime strategice erau puse în
discuţie, se ajungea la conflicte şi crize dintre cele mai grave. După ce şocul
crizei energetice din anii ’70 a arătat cât de dependent este Occidentul de
petrolul din zona Golfului Persic, SUA au considerat Golful spaţiu de interes
politico-militar major pentru politica lor externă162. Invadarea Kuwaitului de
către Irak, în august 1990, a proiectat regiunea în prim-planul atenţiei
Occidentului. Conducerea Casei Albe a acţionat pentru a sili Irakul să se
retragă din teritoriul ocupat. Pentru prima dată de când Golful era tratat, în
politica americană, ca zonă distinctă de interes, factorul cu impact asupra
160
Ibidem.
161
Ibidem.
162
Constantin Hlihor, op. cit., p. 173-174.
securităţii nu mai era pericolul sovietic, ci o evoluţie care ameninţa
securitatea aprovizionării Vestului cu petrol din Golf. Interese de securitate,
dar în egală măsură de ordin energetic, au determinat SUA şi Marea Britanie
să se implice major, în primăvara anului 2003, pentru răsturnarea de la putere
a lui Saddam Hussein.
Spaţiul economic în geopolitica şi geostrategia contemporană are tot
mai mult un caracter integrat. Cuprinde „piaţa” de aprovizionare cu materii
prime şi energie, o foarte complexă reţea de producţie a bunurilor de consum
şi de distribuţie a acestora, dar şi un sistem financiar şi monetar cu o
dinamică foarte ridicată163. Natura intereselor aflate în dispută/convergenţă
este cea care, la un moment dat, particularizează spaţiul economic
contemporan. Resursele de materii prime au fost dintotdeauna un obiect al
disputelor între actori datorită distribuţiei inegale a acestora pe glob. Dată
fiind contribuţia esenţială a diferitelor resurse materiale, pe cale de epuizare,
la prosperitatea economică a unui mare număr de state/alţi actori şi
posibilitatea apariţiei unor obstacole în fluxurile comerciale cu aceste resurse,
asigurarea accesului la resurse a fost şi este un obiectiv major. Acest fapt nu
este o caracteristică numai a lumii contemporane. Potrivit lui Tucidide, acum
2.500 de ani, cauzele unui conflict între locuitorii insulelor Thasos şi atenieni
au fost neînţelegerile cu privire la exploatarea unei mine164.
În epoca modernă şi contemporană, problema resurselor de materii
prime şi de hrană se pune cu şi mai multă acuitate. Accesul şi controlul
acestor resurse în anumite zone au tensionat sau chiar au deteriorat grav
echilibrul sistemului relaţiilor internaţionale. În viziunea strategilor şi a
oamenilor politici, resursele erau considerate: obiectiv strategic, ţintă în
situaţii conflictuale sau instrument de ducere a războiului 165. În ultimii ani, o
serie de materii prime considerate de importanţă vitală – minereurile
neferoase (platina, molibdenul, titanul ş.a.), sursele de energie (în special
hidrocarburile) şi o parte din cereale (grâul, de exemplu) – au devenit
mijloace de presiune şi constrângere pentru unii din actorii vieţii
internaţionale166. La 4 ianuarie 1980, preşedintele J. Carter a decis să impună
embargo pentru grâul exportat către URSS, ca o sancţiune faţă de invadarea
de către sovietici a Afganistanului. Ulterior, embargoul a mai fost folosit, de
exemplu, pentru o serie de ţări în cazul crizelor din Golful Persic şi din fosta
Iugoslavie.
Spaţiul geoeconomic este influenţat şi în ceea ce priveşte controlul
surselor de apă potabilă şi hrană167. O situaţie deosebită s-a semnalat în ceea
163
Gerard Dussouy, op. cit., p. 174.
164
Apud Peter H. Gleick, op. cit., în loc. cit., p. 190.
165
Thomas C. Schelling, Strategia conflictului. Traducere de Elena Burlacu şi Ruxandra
Toma, Editura Integral, Bucuresti, 2000, p. 24.
166
Marenches, Atlas Géopolitique. Paris, Editions Stock, 1988, p. 115.
167
Constantin Hlihor, op., cit., p. 175-176.
ce priveşte problema apei în unele zone ale Golfului. Amenajările făcute de
către Turcia pe râul Eufrat (barajul Ataturk) au generat serioase preocupări în
zonă. Deşi unii analişti cred că geopolitica apei în orientul mijlociu este o
fanteziei168, sunt informaţii şi fapte care atestă că apa a devenit o „armă” pe
care, cei ce posedă asemenea resursă, o pot utiliza ca presiune politică.
Potrivit analiştilor Paul Michael Wihbey şi Ilan Berman „Anul 2000 din jurul
negocierilor Israeliano-Syriene desfăşurate sub auspiciile Statelor Unite în
Shepherdstown, Virginia de Vest, ca şi summit-ul ad-hoc următor dintre
preşedintele syrian, Assad, şi preşedintele Statelor Unite, Clinton, în Geneva,
în martie acelaşi an, au eşuat, în primul rând, din cauza conflictului asupra
apei. În ciuda indiciilor iniţiale de apropiere , insistenţa lui Assad de a câştiga
controlul asupra resurselor de apă din înălţimile Golan, a accesului la spaţiul
vestic din amontele râului Jordan şi ale drepturilor legale asupra apelor
lacului Kinneret (Marea Galileii, lacul Tiberias), a sortit eşecului negocierile.
De ce? Pentru că în Orientul Mijlociu schimbarea de climă, creşterea
populaţiei şi a ratelor de consum transformă apa într-un factor critic
determinant al politicii externe şi al securităţii naţionale. Apa a devenit un
element cheie în balanţa de putere dintre Syria, Israel, Liban şi Iraq într-un
timp când alte probleme geopolitice dintre ele sunt mai puternice ca
niciodată”169.
În spaţiul geoeconomic, utilizarea inechitabilă a resurselor naturale
afectează interesele unor actori şi poate conduce la stări tensionale. Energia
oferă, probabil, exemplul cel mai concludent. Cantitatea de energie ce revine
pe cap de locuitor în ţările industrializate este de şapte ori mai mare decât în
ţările în curs de dezvoltare. În raportul ţări bogate – ţări sărace, decalajul este
mai grav. Marile fluxuri pe care circulă astăzi petrolul şi cărbunele în lume
sunt cât se poate de relevante în acest sens şi arată clar că, în unele cazuri,
spaţiul de suveranitate al unui actor devine spaţiu economic pentru alt
actor170. Evenimentele care au avut loc în spaţiul caspic şi caucazian în ultimii
ani, ca şi cele mai recente, care au ţinut mult timp prima pagină a
principalelor cotidiene din lume - disputa energetică ruso-ucraineană par să
confirme faptul că rivalităţile geopolitice sunt astăzi, tot mai mult, legate de
controlul şi transportul resurselor energetice spre marii consumatori, dar şi
faptul că aceste rivalităţi nu se vor mai tranşa prin conflicte caracteristice
paradigmei claussewitziene. Avantajele şi câştigurile strategice nu vor mai fi
cu necesitate, ca în secolele anterioare, rezultatul confruntărilor militare, după
cum nici pierderile de poziţii strategice în spaţii considerate vitale pentru
168
Jan Selby, The Geopolitics of Water in the Middle East: fantasies and realities, in Third
World Quarterly, Vol. 26, No. 2, pp 329 – 349, 2005.
169
Michael Wihbey, Ilan Berman, Geopolitics of Water, Institute for Advanced Strategic and
Political Studies, on line, http://www.iasps.org/strat10/strat10.htm.
170
Constantin Hlihor, Politica de securitate in mediul international contemporan.
diferite puteri nu le vor determina pe acestea să recurgă la război pentru a le
câştiga171.
O particularitate a actualei etape constă în faptul că, astăzi, statele
sunt actorii care, virtual, ocupă întregul spaţiu politic mondial, însă, practic,
doar numai o fracţiune din totalul spaţiului economic172. Acest lucru a fost
posibil datorită decalajului tehnologic enorm care există între actorii clasici –
statele, dar mai ales datorită creşterii fără precedent a activităţilor economice
ale actorilor nonstatali, în special corporaţiile transnaţionale. Potrivit
statisticilor publice în anul 2007, dintre cele mai mari companii ale lumii 167
aveau baza în America de Nord, 184 în Uniunea Europeană şi 64 în Japonia.
Actorii non statali au devenit, ca urmare a creşterii interdependenţelor şi a
volumului capitalului, principalul competitor în sistemul mondial pentru
state. Între 1970 şi 2000, de exemplu, numărul coorporaţilor trans-naţionale
(CTN-uri) a crescut de la aproximativ 7.000 la 55.000, cu mărimea
veniturilor primelor 200 CTN-uri însemnând mai mult decât veniturile a 182
de naţiuni ale lumii sau a 80 % din veniturile populaţiei mondiale. 173
Aglomerarea capitalului pare să fie o caracteristică a lumii contemporane.
Unele din aceste companii au un indice de transnaţionalitate de peste 90%,
cum este cazul companiei Seagram cu sediul în Canada sau a companiei
petroliere Petroleus din Venezuela174. Unele din acestea depăşesc ca mărime
unele economii naţionale. Mitsubishi, de exemplu, este mai mare decât
economia Indoneziei, iar General Motors depăşeşte economia daneză 175.
Acest fapt este vizibil mai ales în cazul spaţiului comercial şi financiar, care a
intrat în faza de globalizare încă înainte de sfârşitul Războiului Rece 176. În
anul 2001, de exemplu, în ansamblul spaţiului economic 70% era ocupat de
finanţe şi comerţ177. Nu puţini sunt aceia care consideră că acest fapt nu este
un lucru tocmai pozitiv pentru economia mondială. Emmanuel Todd crede că,
171
Idem, Geopolitica resurselor energetice şi panoplia zeului Marte, în Observatorul Militar,
no.1, ian., 2005, on line, http://www.presamil.ro/OM/2006/01/10.pdf, accesat la 18 mai 2010,
ora 20.00.
172
Raymond Lotta, World Economy and Great Power Rivalry: The Challenge to U.S. Global
Dominance,in Global Research, August 2005, on line, http://www.globalresearch. ca/index.
php?context=va&aid=9747, accesat la 19 mai 2010, ora 21.00.
173
Richard D. Smith, The Role of Economic Power in Influencing the Development of Global
Health Governance in GLOBAL HEALTH GOVERNANCE, VOLUME III, NO. 2 (SPRING 2010),
ON LINE http://www.ghgj.org.
174
Company Histories & Profiles: The Seagram Company Ltd., on line, http://www.fund in
guniverse. com/company-histories/The-Seagram-Company-Ltd-Company-History.html
175
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p.176.
176
Charles- Albert Michalet, L’economie mondiale en 1980: vers l’eclatement dusystem
centre-peripherie, revue tiers monde, tome XXI, no. 81, janvier-mars 1980, pp.77-85; A. T.
Kearney, State of the Space Industry: 1998 Outlook (Bethesda, Md.: Space Publications,
1998), p. 9.
177
A. T. Kearney, op. cit., p. 11.
atunci când partea financiară o depăşeşte pe cea comecială, economia poate fi
împinsă către neproductivitate şi activităţi „sterile” din punct de vedere al
producţiei de bunuri de consum178. Gerard Dussouy apreciază că acest fapt va
permite marilor actori financiari să creeze noi instrumente care să paraziteze
economia reală/productivă179.
Spaţiul economic, este dominat de coexistenţa actorilor clasici cu cei
nonstatali. În unele cazuri, coexistenţa poate fi pozitivă şi poate să ducă la
cooperare reciproc avantajoasă, dar în altele, ea poate fi concurenţială sau
conflictuală şi atunci intră în joc, pentru apărarea intereselor proprii, armele
specifice domeniului economic, cel mai adesea cele ale comerţului – restricţii
de import, taxe, embargouri etc. – dar şi cele financiare 180. Interesul actorilor
pentru acces sau controlul unui spaţiu economic nu este dat numai de
potenţialul natural al unei zone sau alta, ci şi de capacitatea acelui spaţiu de a
absorbi investiţiile străine, valoarea pieţei de muncă şi de bunuri, reţeaua
căilor de comunicaţie, raportul dintre piaţa externă şi cea internă 181. Prin
metoda riscului de ţară (country risk) se evaluează climatul economic şi
implicit interesul/noninteresul pentru un anume spaţiu. Această metodă
constă în utilizarea unei scări de notare de la 1 la 100, cu cinci clase de risc:
A, B, C, D, E. Gradul de risc este proporţional cu numărul de puncte 182. Ţări
precum Japonia, SUA, Germania sunt considerate cu risc foarte scăzut, iar
ţări cu un număr mare de puncte sunt situate în grupa al cărui coeficient de
risc poate ajunge la 100%. În spaţiile economice în care riscul de ţară este
mare, interesele actorilor scad deoarece din aceste spaţii nu pot fi recuperate
cheltuielile provocate de ceea ce specialiştii numesc expansiunea economiei
comerciale. Prin acest proces al expansiunii, economiile dominante aparţin
actorilor puternici ce controlează spaţiile economice ale actorilor plasaţi la
periferia ecuaţiei de putere. Rezultă un fenomen de periferizare a anumitor
spaţii, unde se dezvoltă subeconomii redistributive183. Statele puternice, în
opinia lui T.K. Hopkins, iniţiază şi dezvoltă procese metropolitane, cele slabe
iniţiază şi dezvoltă, pentru ele, procese periferiale 184. În acest mod, spaţiile
mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic devin dependente de cele
puternic dezvoltate, fără să se obţină vreun beneficiu. Acelaşi T. K. Hopkins
observă că, de obicei, actorii din spaţiile economice dominante creează tipuri
178
Emmanuel Todd, Apres l'Empire: Essai sur las decomposition du systeme americain,
Paris: Editions Gallimard, 2002, p. 118-127
179
Gerard Dussouy, op. cit., p. 181.
180
Ibidem, p. 128.
181
A se vedea, pe larg, partea a VII-a, Frontiera economică, de Ilie Bădescu, Dan Dungaciu,
op. cit., pp. 59-104.
182
Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 27; Charles Goldfinger, La
geofinance, Paris, 1986, pp. 103-145.
183
Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., pp. 70-71.
184
Ibidem, p. 70.
de firme şi subsisteme, în mari blocuri economice şi comerciale – ALENA,
UE, ASIA –, sunt în concurenţă pentru supremaţie 185. Aceste regiuni
economice gravitează fiecare în jurul unui actor „hegemon”, respectiv SUA,
Germania-Franţa şi Japonia.
În interiorul acestor regiuni/blocuri se dezvoltă o economie-univers cu
centru şi periferie186, care presupune relaţii ambivalente – cooperare, dar şi
conflicte de interese. Acest fapt va conduce, în anumite situaţii, la apariţia
rivalităţilor geopolitice, deoarece capacitatea de adaptare la provocările
globalizării va fi mai mică în periferie. Acest fapt nu exclude ca relaţia
dominantă să fie cea de tip cooperant şi nu conflictual; UE este un exemplu
relevant. Acest lucru i-a determinat pe unii analişti să aprecieze că deja
asistăm la naşterea unui anumit tip de modelare economică bazată pe teoria
„autocentrării”187.
Rivalităţile geopolitice vor fi mai pregnante în relaţiile dintre centrele
acestor blocuri economice. Opinia publică s-a obişnuit cu noţiuni care ţin de
strategia militară şi nu de logica marketingului: războiul textilelor, războiul
oţelului, al automobilului etc. La nivelul economiei globale, „triada” apare ca
Centru, iar restul, Periferie. În comerţul mondial, disparităţile dintre centru şi
periferie sunt frapante. Valoarea exporturilor UE şi ale SUA, de exemplu, în
totalul comercial modial, este de aproximativ 45%, respectiv 16%, în timp ce
al Africii este de doar 2%188. Din această perspectivă există posibilitatea ca
între centru şi periferie să apară tensiuni şi rivalităţi geopolitice care să
conducă şi la crize. Sigur, acestea nu se vor desfăşura în schema logică
propusă în anii Războiului Rece de economiştii marxişti, dar nici nu putem să
le eliminăm odată cu respingerea modelului marxist. Resursele de energie
sunt plasate în periferia economiei globale, iar Triada este tot mai mult
presată de competitori aspiranţi la rangul de mare putere – China, Federaţia
Rusă, dar nu sunt de neglijat nici alte state cum ar fi India şi un actor ce pare
greu de definit în termeni clasici, dar tot mai prezent în analize, lumea
islamică. În disputa pentru controlul spaţiului energetic şi cel al resurselor
alimentare şi de apă aceşti actori nu sunt de neglijat. Nu trebuie neglijate nici
reacţiile/strategiile pe care aceşti actori le pot avea în disputa de interese.
Incapacitatea tehnologică, imagologică, financiară ar putea să-i împingă spre
soluţii care nu se încadrează în logica şi aşteptările specialiştilor militari
occidentali.
Spaţiul spiritual în fenomenul geopolitic contemporan poartă pecetea
unei culturi. Adesea se vorbeşte despre civilizaţia Europei, Asiei, Orientului

185
Ibidem, p. 77
186
O lecţie de istorie cu Fernand Braudel, trad. Maria Pavel, Editura Corint, Bucureşti,
2002, pp. 147-148.
187
Gerard Dussouy, op. cit., p. 198.
188
Gyula Csurgai, op. cit., p. 5.
fără să se poată preciza cu exactitate frontiera care desparte aceste civilizaţii.
Dacă, în cazul spaţiului politic, frontiera poate fi definită ca o simplă izobară
politică ce desparte două populaţii, frontierele culturale au o cu totul altă
natură189 şi nu pot fi trasate cu exactitate deoarece liniile de separaţie între
diferite spaţii de cultură şi civilizaţie sunt în continuă mişcare.
Întrepătrunderea este un proces natural pentru toate timpurile şi toate
matricele de cultură şi civilizaţie. Mircea Eliade constată că Frontierele
acestea nu implică de altfel nici o depreciere a realităţilor care încep dincolo
de ele. Ele ne arată pur şi simplu că dincolo se întinde o altă lume, o lume
care nu mai e a noastră190. Înlăuntrul unei civilizaţii, istoria a marcat
nenumărate linii de forţă şi câteodată a delimitat câteva zone privilegiate,
pentru că lumea organizată în colectivităţi umane nu a evoluat sincron191.
Întotdeauna au fost spaţii caracterizate prin protocronie, cu forţe care au
anticipat noile linii de dezvoltare istorică pentru sute sau mii de ani. Aşa a
fost cazul civilizaţiei greceşti şi apoi romane pentru antichitate, al celei
bizantine şi apoi islamice pentru evul mediu, şi al celei occidentale pentru
epoca modernă sau civilizaţia euroatlantică pentru contemporaneitate.
Aceste forţe au luat forma unor blocuri psihomentale profunde,
capabile de a prelua conducerea lumii, a-i impune direcţia de înaintare, pulsul
şi tiparele de organizare a vieţii individuale şi colective. Asemenea blocuri
psihomentale au fost pe rând: umanismul renascentist, raţionalismul
prerenascentist, individualismul, iluminismul, materialismul, istoricismul,
utilitarismul, intelectualismul, liberalismul şi socialismul (marxismul).
Asemenea conglomerate modelează o epocă, deoarece nucleul acestor blocuri
este alcătuit din forţe sociale (clase, categorii, grupuri etc.), capabile să
impună timpului istoric propriile interese, structuri sufleteşti şi mentale –
adică toată gama de sentimente, interese, dorinţe, idei, reprezentări192. Spaţiul
politic al unui popor/grup de popoare la frontiera sau în interiorul unei
asemenea forţe spirituale, fie ea religie sau ideologie, este modelat în
conformitate cu propriile sale linii de forţă. Roma, de exemplu, şi-a pus
„sigiliul” său şi dincolo de graniţele politice, adică în afara spaţiului său de
suveranitate. Exemplu elocvent a fost chiar romanizarea geto-dacilor. Vaste
arii geografice din regatul lui Burebista n-au intrat în componenţa Daciei
romane - Maramureşul, Basarabia, o parte din Muntenia, dar procesul de
romanizare a fost unitar, dovadă unitatea limbii române.

189
Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii, volum îngrijit de Mircea Handoca, Humanitas,
Bucureşti, 1993, p. 154.
190
Ibidem.
191
A se vedea, pe larg, Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988, pp. 164-265; Joseph
K.Zecbo, Les Identités culturelles africaines, Genéve-Afrique, 1985, pp. 7-23.
192
Ilie Bădescu, Geopolitică şi religie - Insurecţii religioase în secolul XX. Insurecţia
euxiniană, în „Euxin. Revistă de sociologie, geopolitică şi geoistorie”, nr. 1-2/1997, pp. 19- 21.
 A acţionat aici prestigiul civilizaţiei romane şi forţa, vitalitatea unei
noi religii ce se năştea în Imperiul Roman, creştinismul. Indiscutabil, şi
creştinismul, ca de altfel şi celelalte mari religii ale evului mediu, a influenţat
decisiv spaţiul politic european. Bunăoară, în formula de autointitulare a
domnitorilor români rezidă întreaga legitimizare politică şi organizare a
statului. Io Ştefan, domn a toată Ţara Moldovei din Mila lui Dumnezeu...
ţinea loc de alegerile libere şi democratice ale timpurilor moderne. Criza
catolicismului a făcut loc marilor ideologii, acelor blocuri psihomentale cum
le numeşte profesorul Ilie Bădescu193 sau blocuri istorice după G. Sorel194,
care au modificat radical structura spaţiului politic medieval european.
În Europa modernă a apărut o nouă ordine care a funcţionat în lume
ca o constrângere limită195, de fapt o nouă structură globală a lumii, un mare
conglomerat, cu o anumită unitate în marea sa diversitate de la Vladivostok
până în California. Profesorul I. Bădescu afirmă că dincolo de nuanţe, este
pragmatism în Americi, utilitarism în Anglia, hedonism combinat cu
cartezianism (intelectualism) în Franţa, raţionalism individualist combinat
cu practicism bismarkist în Germania etc. Acest mare conglomerat pozitivist
aşteaptă de la cei un miliard de oameni, din care şase sute de milioane sunt
cuprinşi doar între Elba şi California, o acceptare necondiţionată, o
încredere de tip religios în postulatele sale 196. Geopoliticienii au sesizat
corect influenţa pe care o au, alături de alte forţe, panideile la modelarea
spaţiului politic al unui actor/mai multor actori 197. R. Kjellen şi apoi K.
Haushofer au dezvoltat cercetarea panideilor, provocând astfel o breşă
decisivă în abordările clasice de geopolitică. K. Haushofer credea că noile
metode ale ştiinţelor naturii capabile să explice caracterul şi legile lumii
exterioare pot fi folosite cu succes pentru a înţelege societatea198. De aici şi
convingerea falsă a reputatului geopolitician că obiectivul geopoliticii era să
inoculeze maselor prin intermediul elitei adevărata imagine a lumii199.
Analiza panideilor, ca şi mişcarea centrelor de civilizaţie şi cultură în
istoria umanităţii (cu fluxurile şi refluxurile cunoscute), este importantă în
teoria geopolitică deoarece marile culturi şi civilizaţii au ca obiectiv vocaţia
expansiunii200. Statul/statele sau alţi actori ai fenomenului geopolitic
193
Ibidem, p. 19.
194
G. Sorel, Reflexion sur la violence, Cf. Ilie Bădescu, op. cit., în loc. cit, p. 38, nota 9.
195
Ilie Bădescu, op. cit., în loc. cit., p. 22.
196
Ibidem.
197
A se vedea, pe larg, Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. II, pp. 129-151; 240-333;
Claude Raffestin, Dario Lopreno et Ivan Pasteur, op. cit., pp. 77-128.
198
Issiah Berlin, A contre-courant, Albia Michel, Paris, 1988, p. 347.
199
Apud Claude Raffestin, Dario Lopreno et Ivan Pasteur, op. cit., p. 128.
200
Gérard Dussouy, Les théories géopolitiques. Traité de Relations internationales (I),on line,
http://classiques.uqac.ca/contemporains/dussouy_gerard/theories_rel_inter_tome_1/theories rel_
inter_t1.html,accesat , la 23 septembrie 2011, ora 19.00.
contemporan au tendinţa de a folosi, pe lângă alte instrumente, şi matricea
culturală, drept vector pentru impunerea propriilor structuri politice sau
dominaţia economică într-un spaţiu. Printre cele 32 de caracteristici
geopolitice, considerate de analistul Geoffrey Parker201 definitorii pentru un
stat dominant în domeniul cultural-spiritual, sunt controlul asupra locurilor
sacre ale culturii şi impunerea uniformizării economice, politice şi culturale.
Prin urmare, modelul geopolitic al dominaţiei, obţinut de analistul american
prin studierea comportamentului politic, economic şi spiritual al Statului
Otoman, Spaniei, Austriei, Franţei şi Germaniei în secolele XI-XIX, are în
vedere posibilitatea interacţiunii dintre două culturi, în care una este
dominantă (centru) şi alta dominată (periferie).
Fără să promoveze autarhia în viaţa spirituală românească, Mihai
Eminescu a combătut tendinţele de transformare a spaţiului spiritual-cultural
românesc în periferia civilizaţiei occidentale. Făcând un scurt istoric al
modului cum s-a produs introducerea formelor civilizaţiei apusene în
România, după jumătatea secolului al XIX-lea, poetul naţional constata că s-
a lăţit obiceiul de a nu gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a ţine ca orbul
de gard de cărţi străine care, mai cu seamă în materia mişcătoare şi
pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă care
sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele de
cum sunt ale noastre202. Într-un articol publicat la 22 iunie 1882, Mihai
Eminescu era uimit de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această
ţară203, pentru a se crea forme de cultură goale, de prisos. Combătând pe
fiecare băiet ud după urechi, care-anvăţat două buchii la nemţi ori la
francezi, fiecare om la noi ce-a venit cu cultură străină se crede îndreptăţit,
ba chiar dator de a da lecţiuni poporului şi de a şti toate acelea mai bine
decât dânsul204, analistul Eminescu avertiza elita politică românească de
faptul că stadiul de barbarie apare la un popor atunci când el imită pe un altul
în manifestaţiuni exterioare de viaţă, fără a fi pătruns în sucul şi sângele
culturii străine205.
Ideile lui Eminescu erau în perfect acord cu tipul de civilizaţie şi
forma de organizare politică a statului pe care a generat-o secolul al XIX-lea
– panideea naţională. Astăzi, lucrurile stau, cel puţin pentru Europa, total
diferit. Multiculturalismul, subsidiaritatea şi integrarea economică sunt valori
acceptate de cvasimajoritatea europenilor şi nu numai. Acelaşi lucru se poate
201
G. Parker, The Geopolitics of Domination, London, 1988; apud Ilie Bădescu, Dan Dungaciu,
op. cit., vol. II, pp. 159-169.
202
A se vedea, pe larg, I. Saizu, Eminescu – cât veşnicia, Iaşi, 1997, pp. 104-125.
203
Mihai Eminescu, Opere, vol. 3, ed. I. Creţu, Bucureşti, 1939, p. 142.
204
Ibidem, Opere, vol. XII, ed. Vatamaniuc, P. Creţia, Oxana Busuioceanu, Simona Cioculescu,
Anca Costa-Foru, Aurelia Creţia, Claudio Dimiu, Eugenia Oprescu, Al. Oprescu (coordonator),
Bucureşti, 1985, p. 145.
205
Apud I. Saizu, op. cit., p. 116.
spune şi despre ideile politice ale altui mare spirit al veacului XX, Nicolae
Iorga. Acesta, abordând rolul vitalităţii popoarelor în istorie, ajunge la
concluzia că nu întotdeauna un actor puternic A poate să-şi impună dominaţia
asupra spaţiului unui alt actor B în două planuri - politic, economic- dar nu şi
în cel cultural-spiritual. Grecia, cucerită militar şi politic de către romani, de
exemplu, a învins pe cuceritor spiritual. S-a întâmplat ceea ce N. Iorga a
definit drept o cucerire a cuceritorilor de către cei cuceriţi206. Prin forţa
spiritului, a marilor idei, afirma savantul român, noi toţi cucerim fără să
vrem şi noi toţi suntem cuceriţi fără să ne dăm seama; aceasta se petrece
necontenit207.
Expansiunea spiritului în modelul spaţial propus de Nicolae Iorga,
spre deosebire de cel propus de analistul american G. Parker, nu însoţeşte
automat expansiunea politică. Este adus în discuţie cazul Germaniei în
secolul al XIX-lea care, trăind în centre patriarhale, fără unitate, fără forţă
militară, a stăpânit lumea. Suntem cu toţii supuşii lui Hegel, conchidea
Nicolae Iorga, referindu-se la concepţia acestuia despre stat, chiar aceia care
n-au auzit de dânsul208. Nicolae Iorga nu numai că a demontat „argumentele
ştiinţifice” ale şcolii ratzeliene, care a plasat la fundamentele organizării
politice rasa, cultura venind pe urmă şi descinzând implacabil din aceasta209,
ci a şi demonstrat că acele panidei, care se armonizează perfect cu
spiritualitatea unui popor şi nu sunt impuse prin forţă, au şanse să
supravieţuiască şi în organizarea politică a altor colectivităţi umane. Exemplu
elocvent l-au constituit, pe de-o parte, naţionalismul şi democraţia – temelia
organizării politice a statelor europene pentru aproape o jumătate de mileniu,
iar pe de altă parte, comunismul, fascismul şi nazismul, care au constituit
experimente tragice de organizare politică a unor popoare. Încă de la
constituirea primului stat socialist pe ruinele fostului Imperiu ţarist,
conducătorii Internaţionalei a III-a comuniste (Kominternul, după
prescurtarea titulaturii în limba rusă) şi-au propus să declanşeze revoluţia
mondială pentru crearea unei Republici Sovietice Socialiste Mondiale 210. S-a
încercat a se face extinderea frontierei Kominterniste, nu în mod natural, prin
cucerirea spaţiului spiritual european de către panideea marxistă, ci prin
agresarea frontierei naţionale, într-un spaţiu deja cucerit de panideile
206
Apud, Dan Dungaciu, Elita Interbelică: Sociologia românească în context european, Editura
Mica Valahie, 2003, Bucureşti, p. 246-247.
207
Ibidem.
208
Ibidem.
209
Vezi, Mark Bassin, Race contra space: the conflict between German geopolitik and national
socialism, in Political Geography Quarterly Volume 6, Issue 2, April 1987, p 115-134.
210
Pierre Broué, Histoire de l'Internationale Communiste, 1919-1943, Librairie Arthéme
Fayard, Paris, 1997, pp. 76-97.
naţională şi democratică, şi unde o serie de popoare de-abia îşi desăvârşeau
unitatea politică. O reacţie şi o ripostă la înaintarea frontierei Kominterniste a
constituit-o şi intervenţia armatei române în revoluţia bolşevică maghiară din
anii 1918-1919.211
Gravul dezechilibru apărut în ecuaţia de putere pe continentul
european, după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, a făcut
posibilă expansiunea frontierei ideologice a comunismului până în inima
Europei. Mihai Ungheanu, analizând impactul acestei frontiere asupra
spaţiului cucerit, constata că pe toate palierele fiinţării unui popor frontiera
Kominternistă a adus dezastrul, crima fizică, interdicţia culturală,
schimbarea fondului etno-psihologic al comunităţilor pe care le-a cucerit şi
supus212. Regimul comunist, produs tipic al înaintării frontierei kominterniste,
a impus un model social-politic, în care au fost înlocuite reperele axiologice
din spaţiul cucerit213.
Prăbuşirea comunismului a produs refluxul şi apoi dispariţia frontierei
Kominterniste din spaţiul central şi sud-est european. În acest spaţiu are loc,
după 1989, un proces contradictoriu. Pe de-o parte asistăm la resurecţia
panideilor naţională şi democrată, iar pe de alta, la asaltul asupra acestor
spaţii naţionale a panideilor regionalizare şi globalizare/unificare. Daniel
Beauvois, referindu-se la impactul acestui fenomen asupra organizării
politice a spaţiului în discuţie, remarcă: Întrebaţi-i pe politicienii ruşi,
polonezi, cehi, unguri, care sunt pe cale să distrugă regimul post-stalinist, ce
paradigmă au ei în minte? Toţi vă vor răspunde: o Europă a Drepturilor
Omului, construită după modelul occidental al unei Europe civilizate şi al
Statului de Drept214. Din această perspectivă este greu de precizat care va fi
panideea dominantă în spaţiul politic european şi cum va arăta conturul
graniţelor şi arhitectura de securitate a Europei în mileniul al treilea. Zona de
interes geopolitic a UE se întinde, cu siguranţă, spre Caucaz şi regiunea
caspică, arealul mediteranean şi nordul Africii, însă, deocamdată este greu de
spus până unde se va prelungi spaţiul de integrare european. Decizia este una

211
A se vedea, pe larg, General G.D. Mărdărescu, Compania pentru dezrobirea Ardealului şi
ocuparea Budapestei (1918-1920), Bucureşti, 1921; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu,
Costică Prodan, În apărarea României Mari, Campania armatei române din 1918-1919,
Bucureşti, 1994.
212
Mihai Ungheanu, Kominternul după Komintern. Teoria holocaustului cultural, în vol. Ilie
Bădescu, Dan Dungaciu, op. cit., vol. II, p. 290.
213
Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale, în vol. „Europa Centrală, Nevroze. Dileme.
Utopii...”, pp. 234-235.
214
Daniel Beauvois, Să nu ne înşelăm asupra paradigmei, în vol. „Europa Centrală...”, p. 97.
politică, dar nu trebuie omis gradul de compatibilitate spirituală şi de
civilizaţie al zonelor vizate de procesul de extindere cu cel occidental215.
Este prematur să credem că globalizarea media şi noile teorii care
promovează multiculturalismul vor şterge automat elementele „hard” din
matricea identitară a populaţiilor din diferite arii de civilizaţie 216. Dincolo de
atracţia irezistibilă pe care o exercită Occidentul, prin nivelul său de
civilizaţie, asupra altor colectivităţi umane trebuie să nu eludăm faptul că
întâlnim la acestea, justificat sau nu, şi o teamă faţă de Occident. Scriitorul şi
analistul polonez R. Kapuscinski, analizând Lumea a Treia, ajunge la
concluzia că aici subzistă un tip aparte de societate pe care el o numeşte
„societate istorică.”217 În această societate totul s-a petrecut în trecut.
Energiile, simţămintele, pasiunile lor sunt toate orientate spre trecut,
consacrate discutării istoriei, înţelegerii istoriei. Ele trăiesc într-o lume
alcătuită din legende despre întemeietorii de neam. Sunt incapabile să
vorbească despre viitor pentru că viitorul nu le trezeşte aceeaşi pasiune
precum istoria218. Acestea produc numai violenţă, ură şi moarte. Este o
povară apăsătoare care îngreunează dezvoltarea219. Diabolizarea
Occidentului şi preamărirea propriului lor trecut constituie refrenul care
contribuie la educarea şi formarea matricei identitare la tânăra generaţie, în
acest tip de societate. Referindu-se la acest aspect, Sophie Bessis, arată că:
manualele din ţările arabe oferă, cu privire la istoria lumii, o interpretare
antioccidentală extrem de violentă, îndemnându-şi cititorii în repetarea la
nesfârşit a măreţiei arabo-islamice220. În alcătuirea matricei identitare la
generaţia tânără din lumea extraeuropeană, teama de Occident şi cultul
moştenirii mitice a originii pure sunt teme des utilizate. Experienţa Iranului
din anii ’70, când efortul de modernizare a societăţii a fost perceput ca o
încercare „de distrugere a identităţii”, poate găsi o explicaţie raţională prin
această paradigmă. Importul rapid de tehnologie şi neputinţa iranienilor de a
se adapta în aceste împrejurări i-a făcut să se simtă umiliţi. Acest sentiment a
declanşat o reacţie de respingere foarte puternică, exploatată eficient de
215
See, Sophie Bessis, Occidentul şi ceilalţi. Istoria unei supremaţii, trad.
Narcisa Şerbănescu, Editura Runa, Bucureşti, 2004, pp. 13-18; Jürgen Gerhards and Silke
Hans, Why not Turkey? Attitudes towards Turkish membership in the EU among citizens in
27 European countries, on line http://www.polsoz.fuberlin.de/soziologie/
arbeitsbereiche/makrosoziologie/mitarbeiter/lehrstuhlinhaber/dateien/Why_not_Turkey.pdf,
accesat la 23 iulie 2010, ora 20.15.
216
Christian Joppke, The retreat of multiculturalism in the liberal state: theory and policy, in
The British Journal of Sociology, vol. 55, issue 2, 2005, on line http://www.humanities.
manchester.ac.uk/socialchange/research/social-change/summer-workshops/documents/the
retreat of multiculturalism.pdf, accesat la 13 iulie 2010, ora 23.00.
217
Ryszard Kapuscinski, O lume, două civilizaţii, în vol. Nathan Gardels, op. cit., p. 11.
218
Ibidem.
219
Ibidem.
220
Sophie Bessis, op. cit., p. 296.
curentul fundamentalist al ayatollahului Khomeini, care de altfel a şi preluat
puterea, făcând din antioccidentalism o ideologie şi o politică de stat.
Mişcările emoţionale şi religioase pe care le vedem astăzi în lumea
islamică i-au determinat pe unii analişti să considere că în fapt ne găsim în
faţa unui nou curent geopolitic, cel al islamului221. Chiar dacă nu avem de-a
face cu o „ciocnire a civilizaţiilor” 222 sau o „geopolitică a islamului” trebuie
să luăm în calcul toate elementele care „echipează” această hartă a spaţiului
spiritual pentru a înţelege evoluţiile geopolitice ale începutului de secol XXI.
Revoluţiile din nordul Africii desfăşurate pe parcursul anului 2011 unde s-au
produs schimbarea unor lideri autoritari cum au fost cei din Tunisia, Egipt
sau Libia223 nu au adus la o instaurarea a unor regimuri de democraţie de tip
vestic, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci la o radicalizare a panislamismului.
Spaţiul mediatic este un element al geopoliticii postmoderne.
Reprezentările şi percepţiile pe care le are opinia publică despre evoluţiile
geopolitice sunt, aproape în totalitate, produse ale comunicării mediatice.
Instituţiile media sunt angajate în producerea, reproducerea şi distribuirea
informaţiei şi a cunoaşterii în sensul cel mai larg al seturilor de simboluri care
îşi găsesc referinţa în experienţa vieţii sociale 224. Informaţia şi cunoaşterea
mediatizată modelează percepţiile oamenilor despre lumea înconjurătoare,
implicit şi despre evoluţiile geopolitice dintr-o regiune sau alta a lumii. Rolul
media în modelarea percepţiilor şi opiniilor publice despre probleme sociale
şi politice importante a fost subiectul speculaţiei şi cercetării. Este acceptare
largă a faptului că ceea ce ştim, gândim şi credem despre ce se întamplă în
lume în afara experienţelor personale primare, este modelat şi, ar spune unii,
orchestrat dirijat de modul în care aceste evenimente sunt prezentate în ziare
şi comunicate prin radio şi televiziune.”225 Confruntarea pe care organizaţia
221
A se vedea, Paul Dobrescu, op. cit., passim; S. M. Murshed, S. Pavan, Identity and
Islamic Radicalization in Western Europe. MICROCON Research Working Paper 16, 2009,
Brighton: MICROCON; International Crisis Group (ICG) Report Middle East/North Africa
(2005). „Understanding Islamism”, on line http://www.crisisgroup.org/library/ documents/
middle east_north_africa/egypt_north_africa/37_understanding_islamism.pdf, accesat la 13
iulie 2010, ora 23.00.
222
Vezi, Chen Li, How Inevitable Is A “Clash of Civilizations”? in Journal of Cambridge
Studies, Volume 5, No. 2-3, on line http://journal.acs-cam.org.uk/data/archive/2010/201002-
article11.pdf; Ken Hackett, A Clash of Civilization Between Islam and the West: Is it Inevitable?
on line http://www.huffingtonpost.com/catholic-relief-services/a-clash-of-civilizations_ b_
212113.html, accesat la 13 iulie 2010, ora 23.00.
223
Constantin Hlihor, Ce se ascunde în spatele Libiei, în România Liberă.ro , on line,
http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/ce-se-ascunde-in-spatele-razboiului-din-libia-
223125.html.
224
Dennis McQuail, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1996, p. 51.
225
Barry Fields, School Discipline Coverage in Australian Newspapers: Impact on Public
Perceptions, Educational Decisions and Policy, on line, http://www.aare. edu.au/05pap/
teroristă Al-Queda a declanşat-o, în septembrie 2001, a avut şi o prelungire în
spaţiul simbolic prin mass-media226. Este greu de acceptat că, lovind în
„Gemeni” şi clădirea Pentagonului, teroriştii au dorit să producă daune
economiei americane şi să distrugă centrul de comandă şi control al armatei
SUA. Au lovit în două importante simboluri ale lumii libere, producând un
eveniment care a ţinut în „şah” media internaţionale şi prin acestea opinia
publică.
În acest caz, ca şi în celelalte atacuri teroriste de la Madrid, Londra
sau Moscova, centrul de greutate al confruntării a fost plasat nu în spaţiul
fizico-geografic, ci în cel virtual, mediatic, urmărind un scop strategic bine
definit: distrugerea mitului american al protecţiei totale faţă de riscuri şi
ameninţări în primul caz şi că societatea modernă este vulnerabilă în celelalte
cazuri. Câmpul reprezentărilor sociale la nivelul opiniei publice americane, şi
nu numai, cu privire la securitatea individuală şi colectivă, la drepturile şi
libertăţile democratice a suferit modificări de substanţă. Cu alte cuvinte,
spaţiul confruntării s-a mutat în plan simbolic şi imagologic. Acest aspect i-a
determinat pe unii analişti să afirme că de fapt criza nici nu există în lumea
reală, ci numai în discurs. Ea prinde viaţă numai după ce a fost descrisă în
cuvinte. O anumită situaţie devine o situaţie de criză doar după ce a fost
etichetată astfel, iar această etichetare este făcută de mass-media227.
Crizele şi conflictele care au apărut în sistemul relaţiilor internaţionale
după încheierea Războiului Rece, rivalităţile geopolitice prezente mai ales în
regiunile bogate în petrol şi resurse alimentare/apă, combaterea acţiunilor
desfăşurate de organizaţiile teroriste au fost puternic influenţate în
desfăşurarea lor de mass-media. Media este în centrul multor dezbateri
publice, după cum terorismul şi Islamul sunt parte a discursului global de la
evenimentele din 11/9 din Statele Unite.228 Parafrazîndu-l pe analistul Eytan
Gilboa, noi credem că noile provocări şi nevoi ale lumii politice în era post
Război Rece, post 9/11 au fost influenţate de trei revoluţii interrelaţionate în
comunicarea de masă, politică, şi relaţiile internaţionale. Revoluţia în

fie05290.pdf, accesat la 23 mai 2010, ora 23.00.

226
Vezi, Timothy W. Luke, Postmodern Geopolitics in the 21st Century: Lesson from 9.11.01
Terrorist Attacks, în http.//www.cusa.uci.edu/image/CUSAOP2Luke.pdf; Constantin Hlihor,
Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internaţionale, p. 214.
227
Peter Bruck, Crisis as Spectacle:Tabloid News and the Politics of Outrage; apud Simona
Ştefănescu, op. cit., p. 221.
228
Sonia Ambrosio de Nelson, Understanding the Press Imaging of `Terrorist': A Pragmatic Visit to
the Frankfurt School, in International Communication Gazette 2008; 70; 325, on line, http://gaz.
sagepub.com/cgi/content/abstract/70/5/325, Downloaded from http://gaz.sagepub.com at HINARI
on November 20, 2009.
tehnologiile comunicaţionale a creat două inovaţii majore: Internetul şi
reţelele de ştiri globale, cum sunt CNN International, BBC World, Sky News,
şi Al-Jazeera capabile să transmită, adesea în direct, aproape orice evoluţie a
evenimentelor din lume din aproape oricare loc de pe glob.229
În mediatizarea conflictelor media riscă să îşi piardă neutralitatea şi
independenţa. Astfel că apare riscul ca unele subiecte dintr-un câmp
geopolitic să fie tratate dezechilibrat fie prin omitere şi minimalizare fie prin
introducerea unor elemente de „refracţie” între realitatea concretă şi realitatea
construită prin imagine. Diversele metode de filtrare a realităţii, acea „poartă”
care permite unei informaţii să devină ştire, contribuie la apărarea sau
impunerea unor interese ale actorilor implicaţi într-o dispută geopolitică.
Aceste interese promovate de unele trusturi media nu au impact doar asupra
opiniei publice internaţionale, ci şi asupra elitei politice implicate în asemene
conflicte sau dispute geopolitice. Sub „presiunea ştirilor” diplomaţii iau o
serie de decizii care să vină în acord cu aşteptările create de media în rândul
opiniei publice. Specialiştii au numit asta CNN effect 230. Are perfectă
dreptate Eytan Gilboa cînd afirmă că „Oficiali aflaţi în posturi înalte au
recunoscut impactul reportajelor de televiziune asupra procesului politic de
luare a deciziilor. În memoriile sale, fostul Secretar de Stat, James Baker III
(1995), scria: „În Irak, Bosnia, Somalia, Ruanda, şi Cecenia, printre altele,
reportajele în direct ale conflictelor transmise prin media electronică au servit
în crearea unui imperativ pentru acţiune promtă care nu era prezent în timpuri
mai puţin agitate”231.
S-a constatat că prezenţa în spaţiul confruntării a mass-media, în
special a televiziunii care transmite în direct, modifică considerabil
desfăşurarea evenimentelor şi comportamentul actorilor. Acest lucru, în
opinia unor specialişti, este mai vizibil în societăţile în tranziţie care sunt
vulnerabile datorită unei culturi politice şi civice precare sau în curs de
formare232. În societăţile din fostul spaţiu sovietic sau iugoslav, din Rwanda,
Somalia, media au fost generatoare de conflicte şi au indus tensiuni
229
Eytan Gilboa, Searching for a Theory of Public Diplomacy, in The ANNALS of the American
Academy of Political and Social Science 2008; 616; 55, on line, http://ann.sagepub.com/ cgi/ content/
abstract/616/1/55, Downloaded from http://ann.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009.
230
Eytan Gilboa, The CNN Effect: The Search for a Communication Theory of International
Relations, Political Communication, 22:27–44 Copyright 2005 Taylor & Francis Inc, on line,
http://210.240.189.212/ntcu9400/9402/9422/ftp/3_class/00_full_paper/AEL092328_
%20Search%20for%20a%20Communication%20Theory%20of%20International
%20Realations_%E9%99%B3%E6%98%AD%E5%90%9B.pdf, accesat la 27 iunie 2010,
ora 23.00.
231
Ibidem.
suplimentare prin partizanatul cu care prezentau evenimentele politice sau
demonizarea adversarului. Potrivit unor specialişti „ media poate fi un
instrument extrem de puternic, folosit de cei care au intenţia de a instiga la
crearea unui conflict. Media multiplică, amplifică şi diseminează mesaje şi
opinii. Media distribuie informarea şi dezinformarea, modelează viziunile
individuale asupra altor oameni şi poate mări tensiunile sau promova
înţelegerile. Acest lucru tranformă controlul asupra media şi mesajelor ei într-
un scop important pentru oricine care are intenţia de a promova un
conflict”.233
Apare întrebarea dacă, odată cu apariţia spaţiului mediatic în disputa
geopolitică nu se modifică esenţial însăşi ecuaţia rivalităţilor geopolitice.
Clasic, rivalităţile geopolitice erau de forma A-B. Prezenţa media în câmpul
geopolitic face ca între A şi B să apară un actor AB/media care să influenţeze
rezultatul disputelelor. Analistul militar şi politic Richard Ek crede că apariţia
noilor tehnologii în câmpul confruntaţional a schimbat nu numai fizionomia
războiului, ci şi a geopoliticii234. Media a condus la apariţia unei noi
dimensiuni a geopoliticii, popular geopolitics, care se deosebeşte de
discursul geopolitic, produs al institutelor de cercetare şi analiză, dar şi de
cea academică235. Este foarte apropiată de ceea ce este cartografia de
propagandă în classical geopolitics.
Spaţiul mediatic în confruntarea geopolitică nu se suprapune niciodată
cu cel real. Va fi compus/recompus în funcţie de aşteptările opiniei publice şi
de interesele actorilor implicaţi în dispută. În acest spaţiu particularizat se va
desfăşura un tip aparte de război, în care armele vor folosi imaginea,
cuvintele şi simbolurile as munition of mind. Dezinformarea, manipularea şi
intoxicarea adversarului/competitorului din câmpul geopolitic sunt
considerate noi mijloace şi tehnici de luptă. În aceste condiţii vom avea,
practic, două câmpuri geopolitice: unul real în dimensiunea sa fizico-
geografică, la care cetăţeanul de rând, opinia publică nu are acces şi cel al
reprezentărilor mediatice lupa/ochiul prin care telespectatorul priveşte aşa-
zisa realitate din câmpul geopolitic. Crizele şi conflictele din fosta Iugoslavie
sau Asia Centrală şi Caucaz, în care s-au înfruntat actori cu interese profund
opuse, confirmă aceste aserţiuni. În prezentarea făcută opiniei publice a
232
Mark Frohardt and Jonathan Temin, Use and Abuse of Media in Vulnerable Societies,
United States Institute of Peace, în http://www.internews.org/pubs/humanitarian/ TheMedia
&TheRwandaGenocide_Chapter32.pdf accesat la 23 iunie 2010, 23.00.
233
Ibidem.
234
Richard Ek, A revolution in military geopolitics, in Political Geography, 19, 2000, p.
841-874 http://www.geo.hunter.cuny.edu/courses/geog334/articles/a_geopolitics.pdf, accesat
la 26 iunie 2010, ora 22.00.
235
Ibidem.
războiul din Kosovo din 1999, pe lîngă actorii implicaţi - Serbia şi Republica
Secesionistă - a intervenit un actor insolit: Compania de relaţii publice
Rudder Finn. Aceasta, prin clişee mediatice lansate în mass-media
internaţională, a demonizat conducerea politică a Serbiei cu rezultate notabile
în mediile politice internaţionale 236. Prin intermediul trustului cinematografic
al magnatului Rupert Murdoch, Twentieth Century Fox Pictures, opinia
publică americană a consumat o variantă a crizei bosniace diferită de cea
oferită de Compania de relaţii publice Rudder Finn. Această variantă este
definită de analistul Gearoid O’Tuathail drept „film de propagandă”237.
Analizând modul cum media a creionat, în opinia publică
internaţională, imaginea conflictului ruso-georgian din vara anului 2008,
Gordon M. Hahn – Analist/Consultant la Media Watch Russia Other Points of
View – Russia Media Watch; Senior Researcher, Monterey Terrorism
Research and Education Program şi visiting Assistant Professor la Graduate
School of International Policy Studies, ajunge la concluzia că „Războiul de
cinci zile ruso-georgian a fost caracterizat de prestaţia preşedintelui georgian
Mikheil Saakashvili şi a altor oficiali georgieni ducând o campanie agresivă
de propagandă şi în mai multe feluri un război de dezinformare în presa
occidentală. Această ofensivă media a fost rezultatul, fie unui război de
dezinformare bine plănuit, sau a unei grabe a guvernelor occidentale, ca
principalele organizaţii de presă şi think tank-uri să prezinte versiunea
georgiana a faptelor şi numai versiunea aceasta. În oricare dintre cazuri,
georgienii au putut să exercite un baraj efectiv şi constant de propagandă şi
dezinformare împotriva ruşilor”.238
Sociologul George Gerbner a cercetat efectele şi consecinţele
promovării violenţei prin mass-media şi a ajuns la concluzia că este în curs
de apariţie a unei „noi reţele imperiale”, aceea a violenţei şi terorii
mediatice239. Din această perspectivă, putem aprecia faptul că spaţiul
mediatic, în cazul unei confruntări majore de interese, poate să devină o
„creaţie” a jurnalistului angajat240 care ar trebui să fie doar observator, aşa
cum este, de pildă, pe timp de pace. Cel de-al doilea război din Irak a ilustrat,
236
Frank J. Stech, Winning CNN Wars, în „ Parameters” Autumn, 1994, pp. 37-56;Călin
Hentea, Arme care nu ucid, Editura Nemira, Bucureşti, 2004, pp. 54-57.
237
Gearoid O’Tuathail, The Frustrations of Geopolitics and The Pleasures of War: Behind
Enemy Lines and American Geopolitical Culture, în http//www.nvc.vt.edu/toalg/website/
Publish/Papers/BELpublished.pdf, accesat la 11 august 2011, ora 14.00.
238
Gordon M. Hahn, Georgia’s Propaganda War and the Georgian-Russian War on line,
www.russiaotherpointsofview.com/.../Georg...
239
George Gerbner, Violence and Terror in and by the Media http://www.asc.upenn. edu/
gerbner/Asset.aspx?assetID=412, accesat la 11 august 2011, ora 14.00.
240
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internationale, p. 97.
poate cel mai concludent, rolul mass-media ca actori de tip AB în disputa
geopolitică asupra Orientului Mijlociu. În câmpul geopolitic al disputei de
interese pe timpul acestui conflict s-au creionat trei spaţii mediatice distincte:
anglo-american, arab şi vest-european241. Fiecare a avut propria imagine
despre desfăşurarea evenimentelor în funcţie de interesele pe care le apăra,
dar şi de caracteristicile şi dorinţele consumatorului de informaţie – opinia
publică proprie. Au fost, dacă luăm în calcul aceşti actori media, cel puţin trei
spaţii mediatice care au căutat să ne formeze atitudinea şi comportamentul
faţă de evenimentele din Golf: cel creat de coaliţia anglo-americană, cel
prezentat de tandemul franco-german la care s-a adăugat şi F. Rusă şi, în fine,
spaţiul mediatic indus în opinia publică de mass-media arabe.
Cunoaşterea modului cum se structurează spaţiile geopolitice, rezultat
al comportamentelor actorilor în disputa/cooperarea pentru a-şi atinge
scopurile urmărite în anumite regiuni ale globului este indispensabilă
înţelegerii mediului politic internaţional. Opinia publică a devenit/a căpătat
tot mai mult un caracter ambivalent. Pe de o parte, este parte activă a jocului
geopolitic prin media, ca factor de presiune la adresa guvernanţilor sau
actorilor non statali, care se implică sau nu într-o regiune a globului, iar pe de
alta, opinia publică este şi partea care poate fi manipulată pentru a i se
imprima o atitudine dorită de un actor „invizibil” şi comportament predefinit
de către acesta.

241
Călin Hentea, op. cit., p. 163.
 Cap. III

Paradigmele analizei geopolitice sau

cum ne explicăm opţiunile de comportament al actorilor
în relaţiile internaţionale

3.1 Câteva consideraţiuni asupra metodelor de analiză în

geopolitica postmodernă
Politicile mondiale nu sunt niciodată „normale”. Evenimentele nedorite
sau neanticipate cum ar fi războiul, agresiunea militară, criza şi instabilitatea sunt
fapte ale vieţii internaţionale. Problema este cum trebuie să reacţioneze un stat
care se află în faţa unor asemenea evenimente. Din acest motiv, oamenii politici
când iau decizii în politica internaţională au nevoie de informaţii şi expertiză. Şi
din aceată perspectivă cunoaşterea a devenit un ingredient fără de care societatea
contemporană nu ar putea să funcţioneze în nici un domeniu, inclusiv sau, mai
ales, în cel al relaţiilor externe, datorită creşterii interdependenţelor economice,
sociale culturale şi spirituale sub impactul globalizării.
Adaptarea la o societate aflată sub impactul reţelelor web rămâne o
problemă, deoarece noile tehnolgii şi, mai ales, internetul influenţează nu numai
modul în care diplomaţii şi decidenţii din domeniul politicii externe îşi
desfăşoară activitatea, ci însăşi obiectul activităţii lor. Timpul de reacţie în situaţii
de criză a fost scurtat, iar un diplomat reuşeşte rareori să depăşească viteza cu
care o parte importantă din masa informaţiilor relevante devine accesibilă
publicului. Astfel că obligaţia sa este de a realiza analize continue ale
succesiunilor de evenimente, într-un mod care va influenţa formularea politicilor
în ţara pe care o reprezintă. Capacitatea de prognoză a evoluţiilor socio-politice
pe termen lung ale mediului în care îşi desfăşoară activitatea şi gândirea
prospectivă, catalizată de obţinerea informaţiilor prin contacte personale, vor
constitui elemente esenţiale ale activităţii unui diplomat într-o eră a transmiterii
instantanee a informaţiei. Prognoza, diagnoza şi decizia în politica externă a unui
stat se pot realiza făcând apel la diferite discipline academice. Geopolitica este
una dintre acele discipline care a fost şi este utilizată în acest sens. Ea răspunde
la cerinţele pe care unii analişti le pun în faţa specialiştilor atunci când fac
alegerea, deoarece pentru o bună politică externă este nevoie de1:
1. informaţii, pentru a prevedea „ce s-ar putea întampla”;
2. o analiză contextuală, prin care să ştie „ce se întamplă”;
3. o analiză politică, pentru a se identifica „ce putem face” şi
4. o evaluare a resurselor „cum facem/cum am făcut”.
Analiştii geopoliticieni din secolul nouăsprezece şi începutul secolului
douăzeci credeau că geopolitica era capabilă să realizeze imagini neutre şi
complete asupra „modului în care funcţionează lumea”. Potrivit lui Colin
Flint, ei făceau afirmaţii dubioase cu privire la „obiectivitatea” istorică şi
teoretică pentru a-şi susţine propriile viziuni părtinitoare despre cum ar trebui
să concureze propria ţară în lume. Această viziune a geopoliticii nu mai este
în vogă. Orice afirmaţie de a „vedea” un model în politicile globale este pusă
sub semnul întrebării, ca fiind limitată şi părtinitoare – în mod corect - pentru
că este cunoaştere situaţională?2
Geopoliticienii din zilele noastre mută analiza de la studiul geografic al
mediului la relaţiile internaţionale. Conform lui Bruno de Almeida Ferrari,
„Geopolitica şi analiza geopolitică constituie studiul politicilor internaţionale,
văzute dintr-o perspectivă spaţială sau geocentrică; înţelegerea întregului
constituie, în mod simultan, obiectivul şi justificarea lor. În timp ce geografia
politică se ocupă de interacţiunea factorilor geografici cu cei politici, interacţiunea
puterii politice cu spaţiul, geopolitica încearcă să furnizeze o interpretare
geografică şi studiază aspectele geografice ale fenomenului politic. Aşadar, este o
disciplină înserată în tradiţia realistă a teoriei Relaţiilor Internaţionale şi constituie

1
Alyson JK Bailes, René Dinesen, Hiski Haukkala, Pertti Joenniemi and Stephan De
Spiegeleire, The Academia and Foreign Policy Making: Bridging the Gap, DIIS Working
Paper 2011:05, on line http://www.diis.dk/graphics/Publications/WP2011/WP_2011-05 Pertti
_Joenniemi_The%20Academia%20and%20Foreign%20Pol_web.pdf, accesat la 12 decembrie
2010, ora 16.00.
2
Colin Flint, Introduction to geopolitics, Taylor & Francis e-Library, 2006, 33.
o metodă de interpretare a politicii, cu o vocaţie a percepţiei şi definiţiilor
scopurilor, intereselor, condiţiilor şi factorilor de putere”3.
Alţi oameni de ştiinţă subliniază faptul că variabilele geopolitice au
jucat un rol important în condiţionarea mediului de afaceri internaţional.
Separat de distanţa şi locaţia geografică, aceste variabile includ consecinţele
deznodămintelor colonialismului, Războiului Rece, post Războiului Rece, ale
regionalizării, caracteristicilor populaţiei, ale distribuţiei populaţiei globale şi
ale impactelor lor asupra operaţiunilor de afaceri internaţionale. Deşi nu sunt
clasificate ca geopolitice, oamenii de ştiinţă ai şcolilor de afaceri au
menţionat multe din aceste variabile în cercetările lor. 4 În schimb, atenţia este
atrasă de cum agenţii geopolitici fac alegeri strategice şi de cum acestea sunt
complicate de scopuri concurente şi circumstanţe aflate în schimbare. Cu alte
cuvinte, este dată mai multă atenţie agenţiei decât structurii. Totuşi, deciziile
nu sunt luate în cadrul unui vacuum social şi politic. Agenţii sunt investiţi şi
constrânşi de structuri. Ţările fac alegeri geopolitice, să meargă la război, de
exemplu, luând în calcul contextul geopolitic mai larg.
Din această perspectivă, geopolitica a oferit un suport de expertiză,
contestabil pentru unii, acceptabil pentru alţii, pentru fundamentarea politicii
externe a statelor. Chiar şi atunci când acest lucru era negat cu vehemenţă,
cum a fost cazul URSS, experţii şi diplomaţii sovietici au răspuns strategiilor
geopolitice impuse de cealaltă superputere, SUA, nu cu scenarii ideologice, ci
tot cu strategii geopolitice.5 Scenariului geopolitic al îngrădirii/conteintment,
lansat după modelul lui Nicholas Spykmen de către SUA, liderii de la
Moscova au acţionat după un scenariu geopolitic pe care istoricii l-au numit
oarecum pitoresc „al săriturii de broască peste zidul îngrădirii” 6. Acest
exemplu sugerează că deciziile geopolitice sunt făcute privind contextul
geopolitic global, şi în mod special abilitatea unei puteri dominante de a
stabili agenda.
Alegerea modelului de analiză geopolitică este determinată printre
altele de tipul de geopolitică la care specialistul aderă. Studiile de geopolitică
3
Bruno de Almeida Ferrari, Some considerations about the methods and the nature of Political
Geography and Geopolitics, on line http://www.ciari.org/investigacao/ Politicalgeo geopolitics.pdf,
accesat la 23 september 2010, ora 20.00.
4
Vezi, T. J. Baerwald, Geographical perspectives on international business, in M. R. Czinkota, I.
A. Ronkainen & M. H. Moffett (Eds.), International business (4th ed.). Orlando, FL.Harcourt,
1996; M. Chisholm, Regional growth theory, location theory, non-renewable natural resources
and the mobile factors of production, in B. Ohlin, P. Hesselborn & P M. Wijkman (Eds.), The
international allocation of economic activity: Proceedings of a Nobel symposium, London:
Macmillan, 1977; J.H. Dunning, Reappraising the eclectic paradigm in an age of alliance
capitalism, in Journal of International Business Studies, 26 (3), 1995, p. 461–91; Idem,
Governments and the macro-organization of economic activity: A historical and spatial
perspective, in J.H. Dunning (Ed.), Governments, globalization, and international business.
New York: Oxford University Press, 1997; idem, Location and multinational enterprise: A
neglected factor, Journal of International Business Studies, 29 (1), 1998, p. 45–66.
5
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p. 196-228.
6
Ibidem, p. 119.
clasică foloseau termenul pentru a descrie baza geopolitică a puterii
naţionale. Astăzi geopolitica este un concept care se referă la o pluralitate de
probleme în studiul relaţiilor internaţionale şi la cadrul lor teoretic, după cum
s-a arătat mai devreme în capitolele anterioare. Într-o lume caracterizată de
mare interdependenţă şi transformări rapide şi complexitate extremă,
perspectivele geopolitice pot fi foarte utile pentru a defini sistemul
internaţional, până în măsura în care geopolitica oferă anumite explicaţii şi
afinităţi, şi arată bariere şi obstacole, detectând potenţialuri şi vulnerabilităţi.
În acest sens, geopolitica trebuie luată în serios pe măsură ce constituie ea
însăşi un element social şi o raţiune tehnologică care ajută la construirea
imaginaţiei asupra lumii. Pe de altă parte, esenţa analizei geopolitice este
relaţia puterii politice internaţionale cu situarea geografică „după cum nu este
posibil să pretindem că anumite caracteristici geografice ale unui actor
geopolitic nu influenţează acţiunile acelui actor la un nivel internaţional7.
Geopolitica, ca metodă pentru obţinerea de expertiză în rezolvarea
problemelor internaţionale, pare să fi obţinut un loc important în perspectiva
paradigmei‚ critical geopolitics, care poate deveni suport pentru luarea
deciziilor, în special la nivelul politicii externe8.
Plecând de la premisa corectă, că studiile clasice de geopolitică n-au
oferit modele de analiză eficiente,9 în ultimii ani, specialiştii în geopolitică
postmodernă au avansat mai multe modele de analiză a relaţiilor
internaţionale şi a comportamentului diferitor actori în politica internaţională.
Analistul american Colin Flint avansează un model bazat pe teoria a ceea ce
el numeşte Geopolitical code. În lucrarea Political Geography. World-
economy, nation-state and locality elaborată împreună cu Peter James Taylor
el susţine că: „Codurile geopolitice sunt practica statelor. Componentele
codului geopolitic sunt calea prin care aceste practici sunt reprezentate pentru
a le da înţelesul şi scopul. Cu alte cuvinte, ele trebuie legitimizate.” 10 Câţiva
ani mai târziu, revenind asupra conceptului, îl simplifică fără să afecteze
esenţa: „Maniera în care o ţară se orientează faţă de lume se numeşte cod
geopolitic”11. Aplicarea modelui de analiză conturat de cei doi specialişti
presupune găsirea de răspunsuri adecvate la patru întrebări12:
 cine sunt actualii şi potenţialii aliaţi;
7
Wojciech Kazanecki, Is Geopolitics a Good Method of Explaining World Events? Case
Study of French Foreign Policy in the 21st Century, on line, http://www.wiscnetwork.org/
ljubljana2008/papers/WISC_2008-196.pdf, accesat la 24 september 2010, ora 20.00.
8
Ibidem.
9
Paul Ormerod, Shaun Riordan, A new approach to the analysis of geo-political risk, in
Diplomacy & Statecraft, vol.15, issue 4, 2004, p. 643-654.
10
Colin Flint, Peter Taylor, Political Geography. World-economy, nation-state and locality,
fourth edition, 2000, p. 57.
11
Colin Flint, Introduction to geopolitics, p. 55.
12
Colin Flint, Peter Taylor, op., cit., p. 62.
  cine sunt actualii şi potenţiali inamici;
 cum ne putem menţine aliaţii şi îngriji, creşte şi educa potenţialii aliaţi?
 cum putem para inamicii prezenţi şi ameninţările în curs de dezvoltare;
Cum justificăm cele patru calcule de mai sus publicului nostru, şi
comunităţii globale?
La prima vedere, modelul de analiză este seducător dar introduce în
ecuaţie câteva elemente care pun serioase probleme analistului. Sigur
geopolitica este o dispută de interese într-un anume spaţiu şi din această
perspectivă, Flint şi Taylor au dreptate. Analistul trebuie să cunoască aliaţii şi
posibilii aliaţi pentru un actor implicat într-un câmp geopolitic, să înţeleagă
comportamnetul inamicilor şi a potenţialilor alţi adversari; dar toate acestea
sunt variabile care sunt la îndemâna diplomatului şi nu a geopoliticianului. În
ceea ce priveşte justificarea alianţelor şi a rivalităţilor de putere nu este
problema analistului politic. Prin munca sa de cercetare, acesta trebuie să
explice nu să justifice. Are dreptate Immanuel Wallerstein când afirmă că
cercetătorul, atunci când face o descriere a unui fenomen sau proces politic
intern sau din politica internaţională, nu trebuie să se întrebe dacă este
dezirabilă sau nu pentru un actor. „Ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie sunt
două lucruri total diferite13.
Modelul propus de un alt prestigios analist american, Gearóid Ó
Tuathail, se fundamentează pe răspunsul obţinut de la următoarele întrebări:14
 Cum este spaţiul global imaginat şi reprezentat?
 Cum este împărţit spaţiul global: în blocuri esenţiale sau zone de
identitate şi diferenţă?
 Cum este puterea globală conceptualizată?
 Cum sunt definite în spaţiu ameninţările globale şi cum sunt
conceptualizate strategiile de răspuns?
 Cum sunt modelate geopoliticile identificate şi conceptualizate de
către marii actori geopolitici?
Acest model se fundamentează, în special, pe analiza discursului
politic şi a modului cum oamenii care iau decizii în politica externă îşi
reprezintă lumea în care actorul trebuie să acţioneaze. Doreşte să arate cum
actorii politici îşi reprezintă spaţial politica internaţională. Acest model nu
caută să vadă cum geografia modelează geopolitica. Încearcă să arate cum
revendicările şi presupunerile geografice funcţionează în dezbateri politice şi
în practică.

13
Immanuel Wallerstein, The Decline of American Power: the U.S. in a Chaotic World,
romanian edition, Incitatus, 2005, p. 140.
14
Gearóid Ó Tuathail, Postmodern geopolitics? The modern geopolitical imagination and
beyond, in Gearóid Ó Tuathail and Simon Dalby, Rethinking geopolitics, Taylor & Francis e-
Library, 2002, p. 27-28.
 Interesante sunt şi modelele de analiză geopolitică conturate, în
ultimii ani, de specialiştii din Franţa. Francois Thual de la Institutul de Relaţii
Internaţionale şi Strategie din Paris, de exemplu, pleacă în construcţia
modelului său de analiză de la asumpţia potrivit căreia geopolitica nu este o
ştiinţă. Astfel, realitatea nu poate fi analizată cu instrumente ştiinţifice
deoarece nu există legi generale pe care analistul să le descopere şi prin
aplicarea lor să obţină rezultate exacte ca în ştiinţele inginereşti. În opinia lui,
o bună analiză geopolitică presupune15:
 identificarea părţilor interesate/actorilor;
 analiza motivaţiilor lor;
 descrierea intenţiilor lor;
 identificarea alianţelor în curs de formare sau din contră, a celor
aflate în curs de construcţie, fie la nivel local, regional, continental
sau internaţional.
Observăm din scurta prezentare a acestor modele de analiză
geopolitică că tendinţa în cercetarea modernă de geopolitică este de a se evita
determinismul geografic ca bază de înţelegere a politicii statelor în relaţiile
internaţionale contemporane. Prin urmare, este necesar să fie identificate
paradigmele specifice geopolitice pentru ca, pe baza operaţionalizării
acestora, să putem obţine indicatori specifici care să fie folosiţi ca
instrumente de observare şi cercetare a comportamentului actorilor în câmpul
geopolitic.
Existenţa unor paradigme care să particularizeze geopolitica
postmodernă şi să ghideze cercetarea comportamentului actorilor în mediul
internaţional actual este o condiţie necesară pentru apariţia unor instituţii de
analiză şi prognoză cu funcţie de expertiză, şi nu de propagandă pentru
justificarea politicii externe a statelor sau a altor tipuri de actori.
Din această perspectivă Thomas Kuhn are perfectă dreptate când
afirmă că „în absenţa unei paradigme, cercetarea profundă este imposibilă şi
nici nu poate exista un criteriu pentru selectarea problemelor de cercetat”16,
după cum nu poate exista nici comunitate academică şi nici o disciplină a
geopoliticii bine întemeiată. Kenneth Waltz atrăgea şi el atenţia că în studiul
relaţiilor internaţionale observaţia şi experienţa nu ne vor oferi informaţiile
care să ne conducă la înţelegerea cauzelor care generează evenimentele17. El a
criticat pe toţi aceia care cred că realitatea în mediul internaţional este ceea ce

15
Francois Thual, Methodes de la géopolitique. Apprendre à déchiffrer l'actualité, in
OBSERVATOIRE STRATEGIQUE, on line http://geo-phile.net/IMG/pdf/METHODES
_DE_LA_GEOPOLITIQUE.pdf, accesat la 12 martie 2010, ora 20.00.
16
Thomas Kuhn, op. cit., p. 37.
17
Apud Kevin L. Folk, Thomas M.Kane, The Maginot Menthality in InternationalRelations
Models, în “Parameters” , volume XXVIII, nr. 2, Summer 1998, p. 80-92.
putem observa direct. „Ceea ce noi credem că este realitate este în fapt un
construct teoretic elaborat şi reelaborat în timp”18.
Teoria este cea care oferă instrumentele necesare înţelegerii a ceea ce
se întâmplă în mediul internaţional. Din această perspectivă, a mai discutat
adevărul relevat de I. Kant, potrivit căruia conceptele sunt indispensabile
pentru cunoaştere, poate părea ca un truism. Nu putem însă să nu observăm
că prin intermediul acestora ne apropiem „realitatea” din viaţa
internaţională19. Datele nu vorbesc prin ele însele. Înţelegerea nu este o
înregistrare pasivă, ci o construcţie activă: avem nevoie de concepte pentru a
da un înţeles lumii. Ele sunt condiţia pentru posibilitatea cunoaşterii. Prin
operaţionalizare paradigmele furnizează „grile de lectură” pentru a distinge
semnificativul de nesemnificativ, esenţialul de neesenţial.
O bună „grilă de lectură” pentru a obţine o imagine cât mai adecvată
comportamentului actorilor statali sau nonstatali în politica internaţională se
poate obţine dacă se operaţionalizează următoarele paradigme geopolitice:
 puterea şi modul cum aceasta este folosită în relaţiile internaţionale
contemporane;
 interesul pe care actorii îl promovează/dispută pe diferite spaţii;
 percepţia pe care o are actorul despre celălalt în mediul
internaţional şi mai ales erorile de percepţie ce pot apărea la un
moment dat;
 ideea-forţă/guiding idea and core values care domină mentalul
colectiv la nivelul unei societăţi sau pe spaţii largi la nivelul unei
civilizaţii sau chiar global. Debabrata Sen arată că „mişcarea prin
spaţiu în termeni de om, materie, ideea este principala forţă
motoare din spatele creşterii geopolitice şi baza oricărei analize
geopolitice.”20
Aceste elemente se constituie, în fapt, în paradigmele geopoliticii
postmoderne. Prin operaţionalizarea acestor paradigme se pot obţine răspunsuri
la trei întrebări care, în fapt, ne dau esenţa studiilor postmoderne de geopolitică:
a) ce îl atrage pe un actor într-un spaţiu geografic şi de ce nu este prezent în altă
zonă geografică a planetei; b) prin ce mijloace - hard/soft power - îşi menţine
prezenţa în acel spaţiu; c) cum îşi motivează/justifică prezenţa în acel spaţiu.

3.2 Balanţa de putere şi rivalitatea/cooperarea

în postmodern geopolitics

18
Ibidem.
19
Stefano Guzzini, op. cit., p. 12.
20
Debabrata Sen, Basic Principles of Geopolitics and History : Theoretical Aspects of
International Relations, Delhi: Concept Pub. Co., 1975, p. 236
 Puterea este pentru multe dintre Şcolile de gândire din teoria relaţiilor
internaţionale dar şi pentru geopolitică, în egală măsură, un concept
central/cheie pentru înţelegerea comportamentului actorilor pe scena politică.
Este, însă, şi o realitate care a preocupat, din totdeauna, oamenii politici
deoarece a fost şi va fi, fără îndoială, suportul/vectorul principal în
promovarea intereselor unei comunităţi în raport cu alţi actori statali sau
nonstatali. Istoria relaţiilor internaţionale dar şi studiile recente de geopolitică
ne arată că utilizarea puterii, în raporturile dintre state sau coaliţii, a condus la
războaie şi conflicte de mai mare sau mai mică intensitate dar şi la rezolvarea
unor probleme majore ale lumii pe calea negocierilor şi a respectării
normelor şi principiilor de drept.
Multă vreme elementul central al puterii a fost forţa armată şi
arsenalul ei de distrugere, acestea fiind cheia victoriei în război şi impunerea
unei mari puteri pe scena internaţională. Astăzi lucrurile par să nu se mai
desfăşoare pe această schemă devenită deja clasică. Observând aceste
schimbări, analistul francez Francois-Bernard Huyghe, consideră că nu
războiul clasic, ci Tehnologiile de comunicare redefinesc frontierele,
instituţiile, normele, şi criteriile de putere21.
Apariţia mijloacelor de distrugere în masă dar şi dezvoltarea fără
precedent a mijloacelor de comunicare au făcut ca războiul să nu mai fie un
instrument al politicii şi, în acest mod, o întreagă filosofie a războiului generată
de viziunea lui Carl von Claussevitz avea să intre în istorie. Confruntarea dintre
cele două superputeri în Războiul Rece care au evitat războiul clasic, timp de
aproape 50 de ani, prin utilizarea elementelor non militare ale puterii a validat, în
opinia noastră, această ipoteză de lucru, de la care am pornit în acest studiu.
Analişti şi teoreticieni în studii de securitate şi apărare au constatat că, încă de la
prima mare conflagraţie a secolului trecut, strategii au făcut apel la arma
cuvântului prin utilizarea sa sub forma propagandei de război 22. Conflictele
ulterioare au adus noi perfecţionări şi mutaţii în folosirea cu eficienţă a acestui
tip de armă prin apariţia altor forme de exprimare de la PSYOPS la Strategic
communication. Informaţia în procesele de comunicare îşi modifică funcţiile
tradiţionale de informare şi dezvoltare a cunoaşterii umane. Aşa se explică de ce
forţele armate din majoritatea statelor acordă o atenţie sporită informaţiei în
strategiile pe care le pregătesc. Din acest punct de vedere, rivalităţile geopolitice
dintre state şi blocuri politico-militare au crescut în importanţă şi, astfel, fiecare
dintre actori au căutat să înţeleagă esenţa transformărilor în potenţialul de putere
şi în natura puterii însăşi.

21
François Bernard Huyghe, L’enemi a l`ere numerique: chaos, information, domination,
online http://www.huyghe.fr/livre_6.htm, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15.
22
Anne Morelli, Principe elementaires de propagande de guerre, Groupe Labor, 2006; Calin
Hentea, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; Mioara Anton, Propagandă şi război.
Campania din est, 1941-1944, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.
 Teoriile şi conceptele care au definit puterea în relaţiile internaţionale
sunt foarte diversificate şi uneori reciproc contestate, în funcţie de Şcoala sau
perspectiva filozofică ce era acceptată ca suficientă pentru explicarea şi
înţelegerea acestui tip de realitate. În cercetarea academică s-au conturat, pe de
o parte, Şcoli şi curente de gândire care au promovat viziuni diferite, uneori
total opuse. Realiştii susţin ideea potrivit căreia un stat/actor nonstatal, în
promovarea intereselor în raporturile sale cu alţi actori trebuie să utilizeze
hardpower, ceea ce înseamnă că aplicarea violenţei mecanice asupra
adversarului este legitimă23. În promovarea interesului naţional, susţin
aceştia, statul trebuie să facă eforturi pentru creşterea puterii militare şi
realizarea unei balanţe de putere favorabile pe scena internaţională. Idealiştii,
pe de altă parte, sunt adepţi ai teoriei softpower24 care presupune utilizarea
mijloacelor non militare şi repudierea forţei brute. Charlotte Epstein afirmă
că: „Această reducere a puterii la dimensiunile ei fizice şi manipulative trece
cu vederea aspectele generative, facilitante, strategice ale puterii care
operează de jos în sus, pe scurt, o putere productivă care constituie însăşi
înţelesurile şi relaţiile sociale pe care le regularizează”25.
Puterea soft a unei naţiuni trebuie să se bazeze pe trei tipuri de
resurse: o cultură capabilă să conducă la o bună înţelegere a lumii sociale şi
politice în care trăim; valori politice şi ideologice larg împărtăşite care să
confere legitimitatea morală a unui grup/elite politice, să administreze o
societate eficient şi în folosul majorităţii cetăţenilor; o politică externă care să
nu se bazeze exclusiv pe strategii militare clasice şi utilizarea brută a forţei.
În timpul Războiului Rece, SUA au avut inteligenţa de a face din Hollywood,
o armă de „distraction massive”26 care nu numai că a fost mai eficientă decât

23
A se vedea printre alţii, John Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă - Realism ofensiv şi lupta
pentru putere, Editura Antet, 2003; Ben Mor, Hard Power and Strategic Communication in
Grand Strategy, Paper presented at the annual meeting of the International Studies
Association 48th Annual Convention, Hilton Chicago, CHICAGO, IL, USA, Feb 28, 2007,
online http://www.allacademic.com/meta/p179796_index.html; Christian Wagner, From
Hard Power to Soft Power? Ideas, Interaction, Institutions, and Images in India’s South Asia
Policy, German Institute for International and Security Affairs, Berlin, Working Paper No. 26,
March 2005; Vasile Puscas, Relaţii Internaţionale-Transnaţionale (ediţia a II-a), Editura
Eikon, Cluj-Napoca, 2007.
24
Joseph S. Nye Jr., Soft Power: The Means to Success in World Politics (New York:Public Affairs,
2004), p. x; Joseph S. Nye, Jr., Soft Power, Foreign Policy, No. 80 (Autumn 1990), pp.153-171;
Joseph S. Nye, Jr., The Decline of America’s Soft Power, Foreign Affairs (May/June 2004); Robert
O. Keohane and Joseph S. Nye, Jr., Power and Interdependence in the Information Age, Foreign
Affairs (September/October 1998); Joseph S. Nye, Jr., US Power and Strategy After Iraq, Foreign
Affairs (July/August 2003); Joseph S. Nye, Jr., Soft Power and American Foreign Policy, Political
Science Quarterly, Vol. 119, No. 2, July 2004, p. 255-270.
25
Charlotte Epstein, The Power of Words in International Relations. Birth of an Anti-
Whaling Discourse, on line http://mitpress.mit.edu/books/chapters/0262050927chap1.pdf
acţiunea blindatelor şi a armelor nucleare dar a indus la milioane de oameni
ideea că american style life este modelul potrivit pentru o societate modernă.
Reputatul profesor şi teoretician al relaţiilor internaţionale Joseph Nye
Jr., crede că de fapt succesul unei diplomaţii, în secolul XXI, trebuie să se
bazeze pe o îmbinare a celor două teorii ale puterii - hard şi soft. Referindu-
se la acest aspect acesta aprecia: „Acum se întâmplă foarte rar ca oamenii să
folosească numai putere soft sau numai hard. Presupun că Dalai Lama
foloseşte numai putere soft, dar majoritatea actorilor sfârşesc prin a folosi o
combinaţie de hard şi soft power şi abilitatea de a combina hard şi soft power
- morcovi şi bastoane şi atracţii - este ceea ce numesc smart power. Deci o
strategie efectivă de folosire a resurselor puterii atât hard şi soft este smart
power.”27 Administraţia Bush Jr., deşi, nu a aplicat, în rezolvarea crizelor din
Orientul Mijlociu, strategii clasice inspirate din realism a susţinut politicii ce
s-au încadrat în viziunea realiştilor. Rezultatele nu au fost cele aşteptate nici
în lupta contra organizaţiilor teroriste nici în războiul dus în Irak28. Din
această perspectivă, schimbarea făcută de noul secretar de stat al
Administraţiei Barack Obama şi apelul la smart power pare să fie o soluţie
pentru rezolvarea complicatului ghem de probleme din Orientul Mijlociu şi
Asia de Sud-Est. Referindu-se la acest aspect Hillary Rodham Clinton afirmă,
în februarie 2009, în Senatul american: „Trebuie să folosim ceea ce a fost
numit smart power, întreaga gamă de unelte aflate la dispoziţia noastră -
diplomatice, economice, militare, politice, legale şi culturale - alegând
instrumentul corespunzător sau combinaţia corespunzătoare pentru fiecare
situaţie. Cu ajutorul smart power, diplomaţia va fi avangarda politicii
externe”.29
Modul cum UE s-a impus în relaţiile internaţionale, căile, viziunea ei
cu privire la rezolvarea unor probleme grave ale lumii contemporane prin
utilizarea a ceea ce specialiştii numesc normative power arată ca această cale

26
Francois Bernard Huyghe, Contrer et prolonger la puissance : prestige, diplomatie publique, soft
power, on line, http://www.huyghe.fr/actu_407.htm, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15.
27
"Joseph Nye on Smart Power in Iran-U.S. Relations", interviu dat in iulie 2008 la Belfer
Center, on line http://belfercenter.ksg.harvard.edu/publication/ 18420/joseph_nye_on _smart
power_in_iranus_relations.html.
28
A se vedea, Villepin stigmatise l'échec américain en Irak, on line http://www.liberation.
fr/monde/010121639-villepin-stigmatise-l-echec-americain-en-irak; L. Carl Brown, The
Dream Palace of the Empire: Is Iraq a "Noble Failure"? in Foreign Affairs, on line
http://www.foreignaffairs.com/articles/61936/l-carl-brown/the-dream-palace-of-the-empire-
is-iraq-a-noble-failure ; Thomas L. Friedman, The Real U.S. Failure in Irak On line
http://friedman.blogs.nytimes.com/2005/11/18/the-real-us-failure-in-iraq/.
29
Cheryl Pellerin, Foreign Policy’s “Smart Power” Gives Science Diplomacy a New Role
Integrated military-civilian strength invests in partnerships, exchanges online
http://www.america.gov/st/scitechenglish/2009/February/20090213100705lcnirellep0.13123
72.html&distid=ucs.
poate fi, la rândul ei, o altă soluţie la construirea unei lumi stabile şi paşnice.
Grija statelor faţă de propria imagine pe scena politică internaţională a
condus la o mai mare preocupare pentru respectarea regulilor şi principiilor
de conduită în raporturile dintre ele. Acest lucru nu înseamnă că statele nu
trebuie să se îngrijească de puterea lor militară, ci să nu excludă utilizarea
altora cum ar fi word power30. Acest tip de putere nu se bazează pe
acumularea de potenţial de distrugere sau constrângere economică ci pe
respectarea dreptului internaţional. Unii denumesc acest tip de putere
Normative power, cu accent pe respectarea normelor internaţionale iar alţii
civilian power”31 plecând de la ideea că nu normele/sau regulile sunt
importante ci natura lor. Credem că au dreptate deoarece şi Germania lui
Hitler a încercat să impună o nouă ordine mondială inspirată din ideologia
nazistă, Stalin şi Nicolae Ceauşescu şi-au dorit şi ei să lanseze, fiecare în
felul său, o noua ordine mondială având la bază ideile marxiste şi naţional
comuniste. Fiecare dintre aceştia clamau reguli şi norme cu valoare
„universală” dar care s-au dovedit utopice şi toxice pentru majoritatea
popoarelor. Normele şi principiile trebuie să conducă la un comportament al
statelor în care drepturile omului, forţa legii, şi principiile democraţiei să fie
repere pentru toţi actorii scenei politice internaţionale. Referindu-se la acest
aspect un distins analist se exprima metaforic: „puterea civilă funcţionează ca
apa pe piatră, nu ca napalmul dimineaţa”32.
Civilian power se bazează pe seducţia pe care o exercită cuvântul şi
ideea încorporată în regulile care stau la baza comportamentului. Din această
perspectivă limbajul şi formele sale de manifestare în viaţa colectivităţilor
joacă un rol important în elementele constitutive ale softpower pe scena
internaţională. Între putere şi discurs există o legătură de tip cauzal atât în
relaţiile dintre indivizi cât şi între state sau alte tipuri de actori implicaţi în
dispute sau cooperare. Confruntarea dintre URSS şi SUA în timpul
Războiului Rece pentru controlul statelor africane nu s-a materializat în
forme clasice ale confruntării militare. Fiecare prin forţa discursului politic a

30
Jean Francois Lisée, Les pouvoirs du mots, prefata la vol. Hervé Broquet, Catherine
Lanneau, Simon Petermann, eds., Les 100 discours qui ont marque le XXe siecle, on line
http://www.cerium.ca/Le-Pouvoir-des-Mots, accesat la 23 mai 2011, ora 20.15.
31
Tanja A. Börzel and Thomas Risse, Venus Approaching Mars? The EU as an Emerging
Civilian World Power, draft Prepared for the Bi-Annual Conference of the European Union
Studies Association (EUSA), Montreal, Canada, May 17-19, 2007, online http://www.polsoz.fu-
berlin.de/polwiss/forschung/international/europa/arbeitspapiere/2009-11_Boerzel_Risse.pdf,
accesat la 23 mai 2011, ora 20.15.
32
Iann Manners, The Concept of Normative Power in World Politics, Danish Institute for
International Studies, mai 2009, on line, www.diid.dk/ima; a se vedea şi Kalypso Nicolaïdis,
This is my EUtopia: Narrative as Power in JCMS 2002 Volume 40 Number, 4. p. 767-92, on
line http://www.jeanmonnetprogram.org/hauser/RHowseKNicolaidis_HauserS04_06.pdf,
accesat la 23 mai 2011, ora 21.15.
încercat să „împingă” frontiera ideologică în detrimentul celuilalt. Nici atunci
când războiul a fost inevitabil, confruntarea dintre superputeri n-a fost
directă, ci s-a practicat ceea ce specialiştii Războiului Rece au numit
„conflictul prin procură”.
Cuvântul şi comunicarea pe fondul dezvoltării fără precedent a
tehnologiei comunicaţiilor au căpătat o importanţă crucială în evoluţia
societăţii contemporane. Iann Manners afirmă, pe bună dreptate, că: „cu alte
cuvinte, distribuţia de puteri printre actori, tipurile de putere pe care actorii le
au, şi tipurile de actori care pot exercita puterea într-o situaţie dată sunt
constituite prin discurs şi sunt, la un moment dat, fixate. Totuşi, odată cu
trecerea timpului discursul evoluează pe măsură ce sistemul de putere
privilegiază anumiţi actori permiţându-le să construiască şi să propage texte.
În funcţie de dinamica tranformării şi consumaţiilor, aceste texte pot influenţa
discursul mai larg şi modela în timp modelul discursiv.” 33 Bătălia
fundamentală care se dă astăzi în societate este bătălia pentru minţile
oamenilor. Felul în care oamenii gândesc determină soarta normelor şi
valorilor după care sunt construite societăţile. Deşi coerciţia şi frica sunt
surse esenţiale pentru „a impune voinţa celor care domina asupra celor
dominaţi, puţine sisteme instituţionale pot rezista mult timp dacă se bazează
predominant numai pe represiune. Torturarea corpurilor este mai puţin
eficientă decât modelarea minţilor.”34 Este posibil acest lucru deoarece omul
ca fiinţă socială trăieşte într-o lume semnificantă. Pentru el, problema
sensului nu se pune, sensul există, se impune ca evidenţă, ca «sentiment de a
înţelege», în mod firesc35. Traducerea lumii şi a obiectelor ei în semne şi
capacitatea omului de a acorda semnificaţie se pot înfăptui datorită
limbajului. Omul se ascunde dar şi se dezvăluie prin limbaj. Limbajul dă
seamă despre destinul omului, îi trădează frustrările existenţiale şi nebunia
utopiilor. Omul se lasă citit prin limbajul său. Prin intermediul limbajului,
exterioritatea se desfăşoară, în sensul că omul nu explică prin cuvânt, ci doar
participă, este prezent în cuvântul său. Cel care vorbeşte asistă la propria-i
manifestare, în timp ce interlocutorul intangibil nu se oferă, este pentru
totdeauna în afară. Din acest motiv, cuvântul rostit nu are atât forţa de a
stabili contacte, cât mai degrabă de a se constitui în act de autoidentificare.
Creaţia culturală a omului dă seamă despre cine este el. Omul este limbajul
său, deoarece cultura nu este nimic altceva decât sistemul sistemelor de
semne. Chiar atunci când crede că vorbeşte, omul este vorbit de către regulile
care guvernează semnele pe care le foloseşte. A cunoaşte aceste reguli

33
Ibidem.
34
Manuel Castells, Communication, Power and Counter-power in the Network Society, în
International Journal of Communication, no.1, 2007, p. 238-266; on line http://ijoc.org.
Accesat la 23 mai 2011, ora 21.15.
35
A. J. Greimas, Despre sens, Editura Univers, Bucureşti, 1975, p. 27.
înseamnă cu siguranţă a cunoaşte societatea, mai înseamnă şi a cunoaşte
determinările semiotice a ceea ce altădată se numea «res cogitans»:
determinaţiile care ne instituie ca gândire36 şi astfel să înţelegem şi pârghiile
prin care omul poate să fie controlat sau manipulat.
Toate aceste lucruri ne fac să înţelegem cum cuvântul capătă forţă în
procesele de comunicare în societate şi cum liderii politici pot influenţa prin
discursul lor opinia publică într-un sens sau altul în funcţie de interesele
naţionale sau a unui grup dominant în societate. Comunicarea şi politica sunt
cosubstanţiale. Raporturile de comunicare sunt inseparabile de raporturile de
putere, care depind, prin forma şi conţinutul lor, de puterea materială sau de
cea simbolică, acumulate de instituţiile politice şi de agenţii angajaţi în aceste
raporturi. Cele mai des utilizate forme de comunicare în acest scop sunt
discursul şi propaganda sub toate formele şi cu toate substitutele sale.
Discursul politic permite găsirea acordului între oameni/popoare. Dar nu
trebuie uitat că acelaşi tip de comunicare promovează şi poate conduce la
apariţia conflictului şi a discordiei în societatea internă şi internaţională.
Propaganda explică/justifică un conflict dar poate şi mobiliza un popor aflat
în dificultate datorită agresiunii altuia.
Nu trebuie să exagerăm rolul personalităţilor, care prin discurs au
influenţat destinul istoric al unor popoare. Profesorul canadian Jean Francois
Lisée, se întreba dacă nu cumva Germania, fără discursurile incendiare ale lui
Hitler nu ar fi încercat să îşi ia revanşa altfel faţă de puterile învingătoare din
Primul Război Mondial37. Şirul întrebărilor ar putea continua. Cum ar fi arătat
Europa Centrală şi de Sud-Est după prima conflagraţie mondială fără ca
preşedintele american W. Wilson să fi rostit celebrul discurs din ianuarie
1918 care a legitimat lupta pentru unitate statală a popoarelor asuprite din
imperiile austro-ungar, ţarist şi otoman?
Analiza acestor teorii şi viziuni asupra puterii în relaţiile
internaţionale contemporane ne arată că, în fapt, percepţia puterii şi mai ales
a politicii de putere nu este aceeaşi38. Unii teoreticeni ai relaţiilor
internaţionale au cercetat fenomenul/realitatea centrând analiza pe capacitate,
structură şi formele în care aceastea se pot manifesta 39. Alţii s-au axat pe

36
Umberto Eco, Le signe. Histoire et analyse d’un concept, Editions Labor, Bruxelles, 1988, p. 255.
37
Jean Francois Lisée, op. cit., în loc. cit.
38
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale
contemporane, Editura U.N. Ap., Bucureşti, 2006, p. 175-191
39
A se vedea pe larg, Stefano Guzzini, op.cit., p. 63- 71; Idem, Power in International
Relations: Concept Formation Betweenconceptual Analysis and Conceptual History, în
http/www.isanet. org/noarchive/ Analysing% 20(wc)/20the%20concept%20of0ppower.pdf.;
Mark Rupert, Class Powers and the Politics of Global Governance, în
http/www.maxell.sgr.edu/maxpage/faculty/sherman/rupert/Global gov.pdf; Bertrand Russell,
Idealurile politice. Puterea, Antaios, Bucureşti, 2002.
evidenţierea modalităţilor de exercitare a puterii în sistemul internaţional.40 Nu
poate fi eludată nici opinia celor care centrază studiul puterii pe „capacitatea
statului de a mobiliza şi organiza societatea pentru a extrage sau produce
resursele şi puterile interne necesare pentru a răspunde la constrângerile
externe”41. Gerard Dussouy consideră că nu trebuie să mai percepem astăzi
puterea ca pe un bloc monolitic ci în capacităţi multiple 42. De altfel şi Susan
Strange afirmă că în relaţiile internaţionale ar trebui să se ia în calcul „patru
structuri de putere distincte analitic, anume puterea de a influenţa ideile
altora [structura de cunoaştere], puterea de a influenţa accesul la credite
[structura financiară], puterea de a influenţa viitorul securităţii
lor[structura de securitate], puterea de a influenţa şansele lor la o viaţă mai
bună în calitatea de producători şi consumatori [structura de producţie]”43.
Peter Morris a definit puterea plecând de la răspunsul pe care l-a dat
la întrebarea de ce îi trebuie unui actor putere? El a observat că actorii au
nevoie de putere din cel puţin trei perspective44: al practicii; moralei şi al
evaluării contextului în care acţionează. Din punct de vedere al practicii
actorul trebuie să ştie dacă are capacitatea de a-şi valorifica oportunităţile în
disputa cu alţi actori. În planul moralei trebuie să cunoască ce valori
potenţează acţiunile sale iar din cel al contextului trebuie să evalueze natura
sistemului social45.Viziunea sa se apropie de cea a lui K. Deutsch care afirmă că în
relaţiile internaţionale a judeca doar puterea statului ca atare nu este relevantă. La
aceasta trebuie să se adauge şi capacitatea sa de a „manipula interdependenţele”46.
Se poate realiza acest lucru fără să se facă apel la comunicare, indiferent sub
ce formă s-ar realiza în mediul internaţional contemporan? Alvin Toffler
considera că “puterea implică folosirea violenţei, averii şi cunoaşterii (în
sensul cel mai larg) pentru a face oamenii să acţioneze într-un sens dat” 47.
Robert A. Dahl vede în putere „abilitatea de a face pe alţii să facă ceea ce
altminteri nu ar face”48. Şcoala neomarxistă a relaţiilor internaţionale
40
Reinoud Bosch, Exposing the Concept of Power, online http//www. Sase.org/conf.2004/
papers/bosch_reinaud.pdf.
41
Apud, Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de Studii Regionale, Bucureşti,
2005, p. 157.
42
Gerard Dussouy op. cit. p. 56.
43
Susan Strange, Political Economy and International Relations, în vol. Martin Grrifiths op.
cit. p. 84.
44
Peter Morris, Power. A Philosophical Analysis, Manchester Univerity Press, Manchester,
1987, p. 37-42.
45
Ibidem.
46
www.geostrategie.ens.fr/international/CR-2005/Compte-rendu.Sabatie.pdf. accesat la 23 mai
2011, ora 21.15.
47
Alvin Toffler, Powershift / Puterea în mişcare, traducere din lb. engleză de Mihnea
Columbeanu, Bucureşti, 1995, p. 24.
48
Robert A. Dahl, Who Governs? Democracy and Power in an American City, Yale
University Press, 1961; Apud Mihail E. Ionescu, op. cit., p. 11.
defineşte puterea în termenii confruntării economico-sociale. Ea este rezultatul
confruntării care există în sistemul relaţiilor internaţionale între Centru care
are tendinţa de a se manifesta hegemonic şi Periferia care îi contestă
dominaţia.49 Gianfranco Poggi distinge, în relaţiile internaţionale
contemporane, trei forme de manifestare a puterii: politică, economică şi
ideologică sau normativă50.
La începutul deceniului zece al secolului trecut Edward Luttwak
atrăgea atenţia asupra schimărilor esenţiale ce vor interveni în conţinutul şi
trăsăturile puterii ca urmare a mutaţiilor petrecute în societatea
contemporană. În contextul globalizării afirmă Luttwak „limbajul şi logica
rivalităţilor interstatale se bazează din ce în ce mai mult pe „gramatica
comerţului, economiei.”51 Eminentul profesor şi sociolog Ulrich Beck, la
rândul său, atrăgea recent atenţia că, în situaţia cresterii interdependenţelor
economice şi accentuarea proceselor de globalizare, trebuie să regândim
puterea ca fenomen şi trasatură a actorului clasic şi nonclasic pe scena
internaţională. În aceste condiţii „Economia mondială reprezintă un soi de
metaputere în raport cu Statul; ea poate schimba regulile naţionale şi
internaţionale.”52. Această metaputere nu trebuie percepută şi nici judecată în
tipare clasice. Când un stat recurgea la forţă pentru a-şi impune/apăra
interesele se raporta la legitimitatea şi legalitatea utilizării potenţialului de
putere. Ulrich Beck ne avertizează că Metaputerea nu este nici ilegală, nici
ilegitimă; este translegală, şi modifică regulile sistemelor naţionale şi
internaţionale. Puterea de a nu investi există peste tot. Globalizarea nu este
o alegere. Nimeni nu o impune. Nimeni nu a dirijat-o, nimeni nu a lansat-o,
şi nimeni nu o poate opri. Este un tip de iresponsabilitate organizată.
Căutăm fără încetare un responsabil, cineva căruia putem să ne plângem.
Dar nu există nicio persoană, nicio adresă de e-mail.53 Această scurtă trecere
în revistă a opiniilor privind natura şi conţinutul puterii ne arată că suntem
departe de un consens în această privinţă. Iată de ce considerăm că o analiză
a puterii şi a modului cum aceasta se manifestă pe scena internaţională în
perspectiva proceselor comunicaţionale poate aduce noi nuanţe şi deschide
alte căi de înţelegere a modului cum se manifestă în lumea contemporană.

49
Ibidem.
50
Gianfranco Poggi, Forms of power, Polity Press, Oxford, 2001, p. 23.
51
Apud, Matthew Sparke, Geopolitical Fears, Geoeconomic Hopes and the Responsibilities
of Geography, Annals of the Association of American Geographers,1997, no.2, p. 338 –
349, online http://faculty.washington.edu/sparke/FearHope.pdf accesat la 23 mai 2011, ora
21.15.
52
Ulrich Beck, Repenser le pouvoir dans un monde globalisé, în Constructif, no. 19, februarie
2008, on line, http://www.constructif.fr/Article_37_65_463/Repenser_le_pouvoir_dans _un_ monde
_globalise.html, accesat la 12 august 2009, ora 12.00.
53
Ibidem.
 Indiferent de natura actorului clasic/stat sau corporaţie trans/multinaţională
(nonclasic) în rivalităţile geopolitice puterea se manifestă ca relaţie socială
deoarece aceştia se află într-o permanentă competiţie economică sau de altă
natură. În această situaţie fiecare doreşte să-l influenţeze pe celălalt şi să-şi
impună punctul de vedere/interesele. Aceste interese sunt afirmate în
documente oficiale ale unui stat, în declaraţii politice sau discursuri prilejuite
de diferite evenimente, în negocieri sau tranzacţii economice. Prin urmare,
sunt comunicate/negociate direct sau indirect tuturor actorilor care sunt parte
a unor procese de cooperare/comerciale, a unor relaţii de prietenie/cooperare
sau de altă natură, inclusiv conflictuală. Din această perspectivă puterea
poate fi definită prin următoarea formulă relaţională: un actor A (stat sau
actor nonstatal) are capacitatea de a-l constrânge pe un altul B să facă ceea ce
nu şi-ar dori sau nu ar avea interes. Acest lucru înseamnă că A are control
asupra lui B şi poate să îşi impună voinţa politică dar şi valorile, aspiraţiile şi
propria sa imagine despre lume54. Acest tip de actor are capacitatea de a face
regulile jocului pe scena internaţională şi să impună sistemul normativ
internaţional. Poate să modifice, dacă interesele sale i-o cer, regulile normele
şi principiile care reglementează comportamentul actorilor în câmpul geopolitic
şi, implicit, legitimitatea exercitării puterii. Cu alte cuvinte, în acest tip de
putere acţiunea nu vizează constrângerea fizică pentru impunerea voinţei ci
mecanisme psihosociale extrem de fine, care acţioneaza asupra „minţii”
actorului respectiv. Puterea se manifestă sub forma unei influenţe politice,
doctrinar-ideologice sau culturală55. Acest lucru a devenit cu mult mai posibil
astăzi decât în societatea secolului trecut, deoarece a crescut rolul media, mai
ales a televiziunii. Chiar dacă nu suntem întru totul de acord, credem că au
dreptate cei care afirmă că „Ce nu există în media nu există în mintea
publică, chiar dacă ar putea avea o prezenţă fragmentată în minţile
individuale.”56
În acest tip de putere, acţiunea exercitată de un actor (stat sau non
statal) asupra altuia nu mai este de tip clasic - constrângere/distrugere fizică,
ci nonclasică, concretizată în procese comunicaţionale prin care se urmăreşte
modificarea şi controlul a ceea ce specialiştii americani numesc mental map.
Controlul mental map se obţine prin utilizarea armei cuvântului. În acest scop
sunt utilizate forme ale comunicării cu mare putere de influenţare, de la cea
mediatică până la cele cu caracter special de tip propagandă, public
diplomacy sau strategic communication.57 Sunt acele forme ale comunicării
54
Steven Lukes, Power:A Radical View, McMillan, London, 1974, p. 34.
55
Apud Felix Berenskoetter, Unity in Diversity? Power in World Politics on line http://archive. sgir.
eu/uploads/Berenskoetter-turin%20paper%20power.pdf.
56
Manuel Castells, op. cit., în loc. cit.
57
Constantin Hlihor, Ecaterina Capatina, Comunicare în conflictele internaţionale, Comunicare.ro,
Bucuresti, 2008, p. 112; Gilbert Rist, éd., Les mots du pouvoir. Sens et non-sens de la rhétorique
internationale, in Nouveaux Cahiers de l’IUED, n° 13, PUF, 2002, Paris, Genève.
de masă prin care se impun valorile, normele dar şi principiile care
reglementează raporturile dintre actorii mediului internaţional. Profesorul
Teun A. Van Dijk de la Universitatea din Amsterdam consideră că exrcitarea
unui astfel tip de putere presupune „un cadru idelologic. Acest cadru, care
este format din cogniţii fundamentale sociale împărtăşite legate de interesul
unui grup şi al membrilor săi, este căpătat, confirmat, sau schimbat prin
comunicare şi discurs.”58
Cercetările în acest sens s-au materializat în ceea ce specialiştii au
definit ca fiind putere simbolică. Potenţialul în acest tip de putere este format
din însăşi esenţa cunoaşterii umane şi se materializează în patrimoniul de
cultură şi civilizaţie. Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai domeniului,
referindu-se la puterea simbolică, aprecia: ca instrumente ale cunoaşterii şi
comunicării, „structurile simbolice” pot exercita o putere structuratoare
numai pentru că ele însele sunt structurate. Puterea simbolică este o putere
de construire a realităţii şi una care tinde să stabilească o ordine a
cunoaşterii (gnoseologică): sensul imediat al lumii.59
Informaţia ţintită cu precizie prin intermediul mass-media este la fel
de importantă ca şi exercitarea puterii prin mijloacele clasice 60. Decizia în
confruntarea Est-Vest din timpul Războiului Rece a fost dată de „puşca”
încărcată cu imagini/informaţie. Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi înţeles impactul
revoluţiei în mijloacele de informare în masă şi ar fi studiat rolul mass-media
în răsturnarea lui Ferdinand Marcos în Filipine61, poate că şi în România ar fi
avut loc o „revoluţie de catifea”, ca în majoritatea ţărilor fost comuniste 62.
Liderul comunist de la Bucureşti nu a priceput, în 21 decembrie 1989, când a
hotărât să ţină un discurs în faţa mulţimii aduse cu forţa, în centrul Capitalei,
că acesta nu putea să aibă nici puterea nici efectul discursului rostit, în august
1968, cu prilejul condamnării invaziei sovietice în Cehoslovacia. Se
schimbase profund contextul internaţional. S-a modificat esenţial harta
valorilor politice de pe scena politică internaţională în cei 20 de ani. Valori
considerate sacre în mentalul colectiv în deceniile trecute - suveranitate,
independenţă, neamestec în treburile interne ale unui alt stat etc. - se erodase
şi au fost înlocuite de altele care redesenau harta mentală a popoarelor.
Lumea occidentală în confruntarea cu regimurile totalitare de tip comunist
câştigase războiul informaţional şi pe cel imagologic63. Harta mentală a
cetăţeanului din România anului 1989 era profund modificată în raport cu cea
58
Teun A. Van Dijk, Structures of Discourse and Structures of Power, Communication
Yearbook 12, p. 18-59.
59
Apud, Geopolitics of Information Technology,on line http://www.idi.ntnu.no /~letizia/
eit2007/reports/product%20report2.pdf
60
Alvin şi Heidi Toffler, op. cit., p. 203.
61
Ibidem, p. 347-348.
62
Constantin Hlihor, România. Căderea comunismului şi naşterea democraţiei. 1989-2000,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 37-45.
din vara anului 1968. În aceste tipuri de confruntări victoria nu s-a mai
obţinut prin eliminarea fizică sau supunerea adversarului şi ocuparea spaţiului
său de suveranitate, ci prin „ocuparea minţii lui” cu acele reprezentări şi
convingeri care să-l facă din adversar, aliat 64. Iată una din posibilele explicaţii
ale faptului că oamenii, ascultând discursul lui Nicolae Ceauşescu despre
infiltrarea agenţilor străini duşmani ai poporului, nu i-au perceput aşa cum
erau definiţi de şeful statului român. Mai mult decât atât, l-au perceput pe
Nicolae Ceauşescu duşman al lor. Se produsese în mentalul colectiv
românesc o uriaşă răsturnare de imagine a binomului duşman-prieten rezultat
al exercitării puterii soft de către adversarii lumi comuniste.
Conştientizarea acestui fapt a determinat guvernele marilor puteri, nu
numai să investească mult în dezvoltarea mijloacelor de comunicare
internaţională, ci să şi dezvolte strategii adecvate în domeniu 65. Christian
Salmon observă că fenomenul este conştientizat de tot mai mulţi specialişti:
„istoricii, juriştii, fizicienii, economiştii şi psihologii redescoperă puterea
istoriilor (poveştilor) care devin realitate sub impactul media.” 66 Miza este
una foarte mare pentru o epocă în care media sunt, sau au tendinţa de deveni,
globale şi vizează controlul fluxului de informaţii care intră şi, câteodată,
care ies din anumite ţări sau regiuni. Văzută din acest punct de vedere,
puterea comunicării este chiar mai mare decât puterea informaţiei deoarece
ea este cea care determină eficacitatea informării prin forţa argumentării
raţionale. Se apreciază de către unii specialişti că astăzi în spaţiul public „Se
dă bătălia istoriilor, nu cea a dezbaterii ideilor.” 67. La doar câteva zile după
atentatele din 11 septembrie 2001 a avut loc o întrunire a şefilor de la
Pentagon cu scenarişti ai Hollywood-ului la Institute of creative
Technologies din Los Angeles pentru a pune la cale o strategie de refacere a
imaginii SUA afectată de atentate. Potrivit lui Karl Rove, unul dintre artizanii
acestei întâlniri, scopul reuniunii a fost: „Ceea ce teroriştii au distrus,
arhitecţii strategiei Scheherezada aveau să reconstruiască propunând o
contra-naraţiune.”68 Fenomenul storytelling pare să devină unul de masă,
acoperind practic aproape întreaga sferă publică, de la publicitate şi comerţ,
63
Loup Francart, La guerre du sens – Pourquoi et comment agir dans les champs
psychologiques, Economica 2001, Georges Soutou, Quel renseignement pour le XXIe
siècle ?" co-operative work, Lavauzelle, 2001; Jacques Baud, La guerre asymérique ou la
défaite du vainqueur, Editions du Rocher, 2003.
64
Steven Lambakis, Space Control în Desert Storm and Beyond, Orbis, vol. 39, no. 3
(Summer 1995) on line http://www.dtic.mil/doctrine/jel/jfq_pubs/surv8.pdf; The United
States in Lilliput: The Tragedy of Fleeting Space Power, în „Strategic Review” Volume 24, nr. 1,
Winter 1996.
65
A se vedea şi Christian Salmon, Storytelling. La machine `a fabriquer des histories et `a
formater les esprits, `Editions La Découverte, 2008.
66
Ibidem, p. 10-11.
67
Ibidem, p. 122.
68
Ibidem, p. 163.
la administrarea puterii şi în „bătăliile electorale”, până la războiul nonclasic
sau reconstrucţia post război69.
Robin Melo de la University of Wisconsin-Whitewater, crede că
storytellingul este cea mai veche formă de comunicare prin care oamenii şi-
au împărtăşit ideile şi imaginile ca rod al experienţei sociale sau de altă
natură70. Iată de ce, în relaţiile internaţionale această tehnică de comunicare
are o putere mare atât pe timp de pace dar şi de criză. Referindu-se la puterea
pe care o poate avea tehnica storytelling pentru reabilitarea postconflict a
unei societăţi ieşite din război, Grace Kyoon afirmă că: ”Storytelling este o
strategie de peacebuilding care are capacitatea să transceadă ciclurile de
violenţă şi să atingă ascunzişurile uitate ale inimii umane pentru a apela la
pace. Poveştile au calitatea puternică de a fi caracterizate de o natură
neameninţătoare şi de a putea interveni într-o situaţie tensionată fără a pune
actorii aflaţi în conflict într-o postură neconfortabilă.” 71 Robert Guy McKee
a cercetat efectul storytelling-ului asupra zonelor de criză aplicând o tehnică
de analiză pentru o regiune din Republica Democratică Congo. „Storytelling
aplicat pentru refacerea încrederii şi stabilităţii în Mangbetu (nord estul
Republicii Democrate Congo) a fost folosit să schiţeze şi să ilustreze un
model simplu al unei relaţii sustenabile indigene bazată pe cunoaştere”.72
Este posibil să asistăm la un asemenea fenomen ca urmare a
dezvoltării tehnologiilor media dar şi a multiplicării studiilor de psihologie
socială. Nu a fost greu să se ajungă la o concluzie firească: dintre toate
formele de influenţare de către un om a atitudinilor şi conduitelor altui om
argumentarea este singura ce respectă demnitatea, autonomia şi integritatea
spirituală a interlocutorului nostru. Ea nu umileşte şi nu constrânge prin forţă,
ea nu corupe şi nu ameninţă, ci ea supune liberului arbitru al conştiinţei
umane, o idee, o teză, o atitudine, o decizie, sau un program. Argumentarea
se adresează raţiunii şi sufletului, propune interlocutorului temeiuri sau
69
Evan Cornog, The Power and the Story. How the Crafted Presidential Narrative Has
Determined Political Success from George Washington to George W. Bush, The Penguin
Press, New York, 2004; Dan Bar-On, eds., Bridging the Gap: Storytelling as a way to work
through political and collective hostilities. Korber-Stiftung, 2000; Jessica Senehi,
Constructive storytelling: Building Community, Building Peace. Peace and Conflict Studies
Journal, 2002; Robert Guy McKee, Storytelling for Peace-Building:Toward Sustainable
Cultural Diversity, on line http://www.gial.edu/GIALens/vol3-1/McKee-Storytelling.pdf,
accesat la 10 august 2009, ora 10.
70
Robin Melo, The Power of Storytelling: How Oral Narrative Influences Children's
Relationships in Classrooms, online http://www.ijea.org/v2n1/index.html accesat la 10
august 2009, ora 11.
71
Grace Kyoon, Storytelling and the Moral Imagination: Mothering Peace, on line
http://www.monitor.upeace.org/archive.cfm?id_article=583, accesat la 10 august 2009, ora 11.30.
72
Robert Guy McKee, Storytelling for Peace-Building:Toward Sustainable Cultural
Diversity, on line http://www.gial.edu/GIALens/vol3-1/McKee-Storytelling.pdf, accesat la
10 august 2009, ora 12.
suporturi pentru acceptarea unei teze, a unui program sau a unei judecăţi de
valoare. Ea este o formă de comunicare interumană, un transfer de idei sau
credinţe prin intermediul discursului, al viului grai sau a cuvântului scris şi
aşteaptă din partea adresantului formularea liberă a propriei sale opinii.
Puterea cuvântului, indiferent de metoda sau tehnica prin care se
exercită, nu poate fi materializată în relaţiile internaţionale în afara proceselor
de comunicare. „Oamenii, afirmă cunoscutul specialist în sociolingvistică
M.M. Bahtin, înţeleg lumea în funcţie de ceilalţi şi întreaga existenţă a sinelui
este orientată către limba şi lumea celorlalţi.” 73 Prin comunicare
cuvântul/semnul îşi manifestă forţa asupra celorlalţi. Ivana Markova a
încercat să demonstreze acest aspect făcând o analiză a unei excelente lucrări
al nu mai puţin cunoscutul V. Havel74. Ea studiază o scenă din viaţa cotidiană
a societăţii cehoslovace a regimului comunist din aşa-zisa epocă a
normalizării impusă de sovietici după înăbuşirea primăverii de la Praga din
august 1968, povestită de fostul preşedinte al Cehiei. Un băcan, vânzător de
legume, şi-a afişat în vitrina magazinului său sloganul marxist „proletari din
toate ţările uniţi-vă”. B. Maronkova consideră că puterea mesajului nu se
manifesta asupra clienţilor sau al trecătorilor prin faţa vitrinei negustorului.
Aceştia erau interesaţi doar de calitatea produselor şi a serviciilor oferite de
băcan şi nu de convingerile sale politice. Mesajul avea putere de protecţie
asupra băcanului. El încerca să comunice autorităţilor comuniste de la putere
în Cehoslovacia că „eu băcanul X sunt aici şi ştiu ce trebuie să fac. Mă
comport aşa cum trebuie. Sunt o persoană de încredere şi nu trebuie să fiu
învinovăţit. Mă supun şi am dreptul să trăiesc o viaţă liniştită”75.
Nu de puţine ori, acest tip de comportament îl găsim şi în lumea
internaţională. Relevant din acest punct de vedere este modul cum liderii
partidelor politice comuniste din blocul sovietic s-au raportat şi au apreciat
evenimentele politice din Polonia de la începutul anilor ’80, în cadrul
întâlnirii conducătorilor de partid şi de stat ai ţărilor participante la tratatul de
la Varşovia, din 5 decembrie 1980. Cu acest prilej, liderul de la Kremlin a
apreciat criza poloneză gravă pentru întreaga comunitate socialistă şi că este
„Extraordinar de important de a restabili controlul Partidului Muncitoresc
Unit Polonez asupra mijloacelor de informare în masă” 76. În cuvântările
celorlalţi lideri de partid şi de stat prezenţi la reuniune sunt regăsite, într-un
mod explicit sau implicit, aceste idei. Era una din formele de manifestare a

73
Ivana Markova, op., cit., p. 131.
74
V. Havel, The Power of Powerless, Vintage Books, New-York, 1992.
75
Ivana Markova, op., cit., p. 163.
76
Cuvîntarea lui Leonid Ilici Brejnev la întîlnirea conducătorilor de partid şi de stat ai
ţărilor participante la tratatul de la Varşovia, Moscova, 5 decembrie 1980, în Petre Opriş,
Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia Partidului Comunist Român, Editura
Universităţii Petrol-Gaze din Poieşti, 2008, p. 151.
supunerii faţă de hegemon, chiar dacă în retorica oficială a acestora erau
prezente cuvintele independenţă şi suveranitate77.
O problemă foarte importantă în analiza geopolitică este cea a
măsurării puterii şi a modului cum aceasta se distribuie/redistribuie în
relaţiile internaţionale. Au dreptate acei analişti care cred că puterea în
relaţiile internaţionale nu se poate măsura78 dar se poate aprecia.
Instrumentele create depind de conceptul pe care analistul îl consideră a fi
bun pentru a defini puterea, deci, în ultimă instanţă, este o alegere
determinată de apreciere. Este o activitate cu rezultate relative, dar, în
diplomaţia modernă, nici un stat nu se poate dispensa de ea. Nici un stat nu
poate acţiona pe tărâmul relaţiilor regionale şi internaţionale fără un anumit
tip de măsurare a puterii, fie el în sens cantitativ sau calitativ. Studiile
măsurării Puterii Naţionale nu sunt recente şi se referă la multe ţări. În 1741,
statisticianul german Johann Peter Sussmilch a conchis că „dacă o ţară are de
trei ori mai mulţi locuitori decât alta este de trei ori mai puternică, mai sigură
şi mai prestigioasă sau splendoarea ţării mai mici de trei ori mai mică.”
Stabilea că „reputaţia, puterea şi securitatea unei ţări sunt direct proporţionale
cu numărul de locuitori ai acesteia.” 79 În fapt încerca să măsoare puterea de
care dispunea un stat la un moment dat iar indicatorul prin care încerca să o
determine era unul cantitativ, respectiv mărimea populaţiei. Ulterior aceste
eforturi de a găsi formule cât mai exacte de a „măsura” puterea statelor s-au
dezvoltat continuu.
Una dintre cele mai influente formule de măsurare a fost dezvoltată de
analistul Ray S. Cline, care a încercat să încorporeze, pe lângă indicatorii
cantitativi, elemente calitative. Conform lui, puterea naţională este rezultatul
sumei „masei critice” a ţării respective („populaţie” plus „teritoriu”), „resurse
economice” şi „resurse militare” multiplicate cu suma „scopurilor strategice”
şi ale „voinţei naţionale.”80 Prin această formulă se încerca să se calculeze
puterea naţională pe care o putem percepe luând în calcul o serie de factori
critici, incluzând populaţia, puterea militară, capabilităţile militare, voinţa
naţională sau scopurile strategice, după formula următoare: Pp= (C+E=M) x
(S+W). Elementele ecuaţiei sunt atât de natură cantitativă cât şi calitativă: Pp
= puterea percepută; C = masa critică (populaţie, teritoriu, poziţie). Nu este
77
A se vedea cuvîntările rostite de liderii comunişti român, maghiar, cehoslova, est-german,
bulgar şi polonez în Petre Opriş, op., cit., p. 107-161.
78
Stefano Guzzini, On the measure of power and the power of measure in international
relations, in DIIS Working Paper, 2009:28, p. 6-8, on line, http://www.diis. dk/graphics/
Publications/WP2009/WP2009-28_measure_of_power_international_relations_web.pdf,
accesat la 25 martie 2010, ora 21.00.
79
Nathalie T. Serrao, Dr. Waldimir Longo, Exploratory Study of the Relevance of Scientific
and Technological Capabilities on National Power, on line http://saopaulo2011. ipsa.org/
sites/default/files/papers/paper-614.pdf, accesat la 23 martie 2010, ora 22.00.
80
Apud, Nathalie T. Serrao, Dr. Waldimir Longo, op. cit., în loc. cit.
vorba doar de simplul număr de locuitori, ci include şi abilităţile sau educaţia
acestora. E = capabilităţi economice (e.g. P.I.B.) M = capabilităţi militare
(e.g. personal militar, buget); S = scopul strategic (obiective şi scopuri); W =
voinţa (suportul popular pentru scopurile urmărite). În acest model sunt
foarte greu de măsurat elementele calitative, cum ar fi suportul popular de
exemplu.
Analistii Ashley J. Tellis, Janice Bially, Christopher Layne, Mellisa
McPherson, Jerry M. Sollinger, într-un studiu foarte apreciat, identificau la
rândul lor trei dimensiuni ale analizei. Primul se referă la „resurse naţionale”:
„resurse umane”, „capital disponibil”, „resurse fizice” (geografie, teritoriu),
„antreprenoriat” şi „tehnologie”. Performanţa naţională este considerată ca
fiind a doua dimensiune, care influenţează şi este influenţată de prima.
Cuprinde mecanismele responsabile pentru tranformarea resurselor (putere
latentă) în instrumente tangibile de putere (putere care poate fi folosită). A
treia dimensiune „ capabilităţile militare” caută să identifice semnele clare ale
Puterii Naţionale prin eficienţa în lupta a Forţelor Armate care este, conform
autorilor, cea mai importantă manifestare a puterii statului. 81 Lucrarea lui
Ashley Tellis şi a colegilor săi examinează cum resursele naţionale sunt
transformate şi convertite prin procese aparţinând statului într-o putere mai
folositoare, în particular în putere militară. Această abordare a puterii este, cu
toate acestea, una despre capabilităţile materiale, deşi atinge ceea ce se poate
numi problema puterii în sine. Se referă la puterea care poate fi folosită, deşi
nu atinge problema puterii, ca fiind capacitatea de a atinge deznodăminte
particulare rezultate în circumstanţe particulare. Sondează dincolo de
conceptul de state ca „fiind deţinători de capabilităţi” pentru a vizualiza idei,
organizare şi politici. Procesul real de aplicare a cadrului pentru state conţine
foarte multe date, deci este important să ne concentrăm pe cele foarte
importante.
Modelele de analiză prezentate au în vedere doar actorii clasici.
Statele, în special marile puteri, care continuă să domine în ecuaţia de putere
prin capacitatea militară şi posibilitatea de a mobiliza în caz de nevoie toate
resursele de care dispune societatea, dar o bună realizare a balanţei de putere,
indiferent ce formulă acceptăm, nu poate fi relevantă dacă nu se iau în calcul
si actorii nonstatali. Nu este zonă geopolitică unde statele îşi dispută
interesele sau cooperează în care să nu fie prezente mari corporaţii financiare
şi comerciale internaţionale sau multinaţionale.
Aceşti actori nonstatali pot să-şi exercite puterea în general în trei
82
moduri : (1) putere decizională în termeni de influenţare a politicilor şi de
influenţă politică a decidenţilor dintr-o ţară unde au interes. Cazul FMI sau al
81
Ashley J. Tellis, Janice Bially, Christopher Layne, Mellisa McPherson, Jerry M. Sollinger,
Measuring National Power in the Postindustrial Age. Analyst Handbook, Santa Monica,
RAND, 2000, p. 35-51.
Băncii Mondiale este edificator. Nu au mari armate dar controlează în
termeni de putere multe state care deţin armate şi arsenale de putere
impresionante. (2) putere discursivă în termeni de încadrare sau reîncadrare a
discursurilor şi (3) putere regulatorie în termeni de realizare a regulilor şi
stabilirea standardelor. Unul din aceste tipuri de actori sunt agenţiile private
de credit-evaluare, al căror rol şi influenţa au crescut în importanţă odată cu
apariţia fluxurilor private de capital şi cu recenta criză financiară. Cererea
pentru evaluarea de risc a abilităţii guvernelor naţionale de a-şi îndeplini
obligaţiile externe - cunoscute ca „evaluarea de credit suveran” - creşte
accelerat pe măsură ce din ce în ce mai multe guverne, cu riscuri implicite
variate, au început să se împrumute de pe pieţele internaţionale de
obligaţiuni. Mai recent, firme private, operând în ţări cu un grad mare de risc,
au accesat creanţe de pe pieţele internaţionale şi investitorii străini s-au arătat
interesaţi de pieţele interne de obligaţiuni în moneda naţională. Ca atare, a
apărut un interes crescut în evaluarea riscului general al ţărilor. Două dintre
cele mai cunoscute agenţii de creditare-evaluare din sectorul privat Moody’s
Investors Service and Standard and Poor’s au realizat aceste evaluări timp de
multe decenii.83 Iată cum actori nonstatali influenţează direct sensul de
deplasare al capitalurilor în politica internaţională şi pot să determine ca un
actor clasic să îşi schimbe radical sensul relaţiilor pe care le are la un moment
dat cu alt actor clasic. Geopolitica secolului XXI nu mai poate fi înţeleasă
dacă se analizează doar puterea actorilor clasici, aşa cum o făceau în secolele
XIX şi XX reputaţii analişti ai domeniului.

3.2. Interesul în rivalităţile geopolitice dintre

actorii mediului internaţional
Alături de conceptul de putere, conceptul de interes are o importanţă
deosebită pentru teoria postmodernă a geopoliticii. Fără un astfel de concept,
o înţelegere a modului cum actorii statali şi non statali se orientează în spaţiu
în politica internatională, este aproape imposibilă. Comportamentul actorilor
în sistemul relaţiilor internaţionale contemporane cunoaşte o mare diversitate
şi complexitate în ceea ce priveşte orientarea, atitudinea şi intensitatea cu
care aceştia se manifestă. Gradul lor de implicare în rezolvarea problemelor
internaţionale poate varia de la maxim la minim, până la neimplicare totală.
Pentru toată lumea, criza izbucnită în anul 1991 în Golful Persic a fost o
problemă majoră, dar gradul de implicare în rezolvarea ei a fost diferit. SUA
şi aliaţii săi au acţionat direct pentru obligarea Irakului de a se retrage din
82
Abul Barkat, Role of Non State Actors in the WTO: Improving Relationship Modalities, on
line, www.wto.org/.../session03_pres_barkat_e.d.
83
Irfan ul Haque, Non-state Actors and Global Governance, on line, http://www.g24.org/
Workshops/haque.pdf, accesat la 12 decembrie 2011.
Kuwait, pe când China, de exemplu, deşi este membră a Consiliului de
securitate al ONU şi una din marile puteri, s-a rezumat doar la a se implica
diplomatic. De ce? Un posibil răspuns la o asemenea întrebare îl găsim la
remarcabilul diplomat şi analist politic Henry Kissinger, care în memoriile
sale afirmă că ceea ce pune în mişcare un stat este, printre altele, şi
preocuparea acestuia de a-şi rezolva interesul naţional84. Concluzia
analistului american este confirmată de analiza istorică, mai ales pentru
perioadele în care actorul dominant al vieţii internaţionale a fost statul.
Din punct de vedere al analizei geopolitice, nu este posibil să se
realizeze o imagine coerentă asupra unui câmp geopolitic doar cercetându-se
interesele actorilor clasici. Astăzi, în viaţa internaţională, nu numai numărul,
dar şi importanţa actorilor s-a modificat radical. Tot mai mult, în prim-planul
evenimentelor, apar actorii nonstatali. Aceşti actori sunt importanţi nu numai
prin prisma activităţilor lor, prin care îşi urmăresc propriile interese, dar şi
pentru că ei „acţionează asemenea unor curele de transmisie, făcând ca
politicile guvernelor din diverse ţări să fie mai sensibile una faţă de
cealaltă.”85 Pe de altă parte, o bună parte din aceşti actori sunt implicaţi în
rivalităţile geopolitice, mai ales în domeniul energiei, mediului şi al pieţelor,
iar activitatea unor astfel de giganţi „scapă” de sub incidenţa normelor şi
regulilor care se aplică actorilor tradiţionali – statele –, deci şi interesele
acestora pot deveni, în anumite cazuri, incompatibile cu interesul naţional al
actorului clasic. Reacţia reciprocă a intereselor geopolitice şi economice este
cea mai evidentă în ofertele de mai multe miliarde ale marilor producători
globali de armament cum ar fi Lockheed, Raytheon, Dassault, Saab, Tupolev
etc. Cheltuielile militare globale şi comerţul cu arme, care au fost cele mai
cumpărate obiecte din lume, s-au situat în 2003 la peste 950 de miliarde,
potrivit estimărilor făcute de Stockholm International Peace Research
Institute (SIPRI)86. Corporaţiile americane şi europene primesc scutiri de taxe
foarte mari şi subvenţii guvernamentale în comerţul cu arme. Mulţi oameni
de ştiinţă subliniază că „Creşterea atâtor de mulţi actori non statali provoacă
şi chiar slăbeşte conceptul „central-statal” al politicilor internaţionale şi îl
înlocuieşte cu un sistem „transnaţional” în care relaţiile sunt mai complexe.
Aceste organizaţii au schimbat mediul internaţional.”87 Acest fapt este
reflectat şi de prezenţa în discursul politic sau analiza geopolitică, alături de
84
Apud, Joseph Nye Jr., The American National Interest and Global Public Goods, on line
http://www.chathamhouse.org/sites/default/files/public/International
%20Affairs/2002/inta248.pdf, accesat la 12 august 2011, ora 22.00
85
Apud, Gustaaf Geeraerts, Analyzing Non-State Actors in World Politics, on line,
http://asrudiancenter.wordpress.com/2009/02/09/analyzing-non-state-actors-in-world-
politics/, accesat la 12 august 2011, ora 22.30.
86
Apud, Dr. Deepak Sethi, The impact of geopolitical factors on international business,on line
http://www.freepatentsonline.com/article/International-Journal-Business-Strategy/
178220126.html accesat la 12 august 2011, ora 22.30.
sintagma interes naţional, a unor derivate: „interes specific”, „interes global”,
„interes regional”, „interes de securitate”, „interes economic”, „interes
politic”, „interes ideologic” etc.
Conceptul de interes naţional este foarte vag şi are un înţeles doar în
funcţie de contextul în care este folosit. Ca rezultat, nu este posibil să se dea
o interpretare universală acceptabilă a acestui termen. Hans Morgenthau ,care
a teoretizat acest concept în diversele sale scrieri, a folosit, de asemenea,
termenul de „interes naţional” din perspective diferite şi i-a atribuit o
varietate de înţelesuri. Această multiplă înţelegere a noţiunii de interes este
extrem de importantă pentru analişti. La nivelul practicii politice, acest fapt
nu poate împiedica un stat să îşi afirme şi să urmărească satisfacerea
intereselor sale la un moment dat, chiar dacă în ultimul timp s-a vorbit de
„internaţionalizarea” interesului naţional. Unul dintre fervenţii susţinători ai
acestui fenomen a fost Tony Blair, care, într-un discurs rostit la Chicago în
1999, afirma că procesele globalizării au modificat substanţial lumea
internaţională iar globalizarea „nu este doar economică – este de asemenea
un fenomen politic şi de securitate. Trăim într-o lume în care izolaţionismul
nu mai are niciun motiv pentru a exista. Este necesar să colaborăm unii cu
alţii peste naţiunile pe care le reprezentăm. Suntem cu toţii internaţionalişti
acum, fie că ne place sau nu. Nu putem să întoarcem spatele conflictelor şi
violării drepturilor omului din alte ţări dacă mai vrem să fim în siguranţă.”88
Opinia fostului premier are relevanţă doar dacă eşti în fruntea guvernului
unei mari puteri. Avem unele îndoieli că un şef de guvern dintr-un stat din
Africa ar putea influenţa decizia altui premier din state considerate mari
puteri, chiar dacă acel stat violează într-un fel sau altul drepturile omului!
Criza financiară, declanşată pe Wall Street în 2008, a adus în discuţie
raportul dintre interesul naţional şi nevoia statelor de a acţiona împreună
pentru rezolvarea marilor probleme ale lumii actuale. Acest lucru s-a făcut
simţit şi în deciziile luate de UE. Referindu-se la acest aspect, primul
ministru britanic, David Cameron, afirma la summit-ul european al şefilor de
stat şi de guvern de la începutul lunii decembrie 2011: „Sunt sigur că poţi fi
un membru deplin, angajat şi influent al Uniunii Europene dar, în acelaşi timp
să stai în afara aranjamentelor când acestea nu ne protejează interesele. Am
realizat lucrul acesta în cadrul acestui Consiliu. Voi continua să acţionez în

87
Muhittin Ataman, The Impact of Non-State Actors on World Politics: A Challenge to
Nation-States, in Alternatives, Turkish Journal of International Relations, vol. 2, no 1,
Spring 2003, on line, http://www.alternativesjournal.net/volume2/number1/ataman2.htm,
accesat la 12 august 2011, ora 23.00.
88
See Norman Fairclough, Blair’s contribution to elaborating a new ‘doctrine of international
community’, on line, www.ling.lancs.ac.uk/staff/norman/Blair.doc, accesat la 12 august
2011, ora 23.00.
acest fel cât timp voi fi prim-ministru. Este direcţia bună pentru această ţară
şi recomand, laud această declaraţie în faţa Parlamentului.”89
Din această perspectivă, este foarte important pentru analiza
geopolitică să existe o bună definire a interesului pe care actorii îl au în
general, dar mai ales cel pe care îl urmăresc într-o anumită zonă sau regiune a
planetei. Atât Henry Kissinger cât şi Robert Art clarifică faptul că
identificarea interesului naţional este crucială pentru dezvoltarea politicii şi
strategiei unui actor, fie el stat sau nonstatal. Interesele sunt esenţiale pentru a
stabili obiectivele sau scopurile care servesc ca ţinte pentru politică şi
strategie. Interesele sunt baza şi punctul de plecare pentru directivele politice.
Ele ne ajută să răspundem la întrebarea de ce o anumită politică este
importantă. Interesul naţional ajută la determinarea tipurilor şi cantităţii de
putere naţională folosite ca mijloace de a implementa o politică sau o
strategie desemnată.90
În ceea ce priveşte dezbaterile asupra interesului, acestea nu sunt
specifice doar epocii contemporane. Potrivit unor analişti, interesul naţional
„îşi are rădăcinile cel puţin în secolul al XV-lea, în timpul realismului
pesimist al lui Machiavelli. Privit în acest sens, el reprezenta o repudiere a
surselor occidentale timpurii ale idealismului elenic, a moralităţii biblice
iudeo-creştine, şi a învăţăturilor clericilor medievali, cum ar fi Thomas
d’Aquino. Machiavelli argumenta că poţi avea scopuri morale splendide, dar
fără o putere suficientă şi voinţa de a le folosi, nu vei realiza nimic.” 91 Statele,
fiind principalele unităţi ale politicii internaţionale, fiecare dintre ele au
încercat să afle/cunoască ce poate determina orientarea către un spaţiu sau un
alt actor. Nu s-ar fi putut desfăşura, în absenţa unor asemenea cunoştinţe, nici
un fel de diplomaţie, cooperare sau de ce aleg, la un moment dat, calea
conflictului. Anumiţi oameni de ştiinţă aleg să deosebească interesele
naţionale (interesele implicate în relaţiile externe ale unui actor) şi interesele
publice (interesele relaţionate cu ceea ce se întâmplă în interiorul graniţelor
unui actor).92

89
EU summit: Cameron tells Commons he acted in UK’s interest, on line http://www.euronews.
net/2011/12/12/eu-summit-cameron-tells-commons-he-acted-in-uk-s-interest/, acesat la 19
decembrie 2011 ora 10.00.
90
Apud, Alan G. Stolberg, Crafting National Interests in the 21st Century, a paper presented
at the International Studies Association West conference in San Francisco, California,
September 28-29, 2007, on line, se1.isn.ch/.../Files/.../Chapter_1.pdf, accesat la 19
decembrie 2011, ora 10.30.
91
Michael G. Roskin, National interests: From Abstraction to Strategy, on line, http://www.strategic
studiesinstitute.army.mil/pdffiles/pub356.pdf, accesat la 19 decembrie 2011, ora 10.30.
92
Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit.
 În plan intern acesta poate fi văzut ca o particularizare a ierarhizării
nevoilor din perspectiva vieţii şi activităţii unei colectivităţi, coagulată într-o
formă de organizare politică, care este statul naţional. P. H. Liotta sublinia
într-un studiu, publicat în revista Colegiului de Război al SUA, că interesul
naţional „reflectă identitatea poporului – geografia şi cultura sa, simpatiile
politice, consensul social, ca şi nivelul de prosperitate la care a ajuns”93. În
aceaşi notă este definit interesul naţional şi de către Stephen D. Krasner, care
crede că prin acest concept se pot defini şi „preferinţele decidenţilor la nivel
central”, „obiectivele care trebuie să facă referinţă la scopurile generale ale
societăţii, care sunt perene şi care au o importanţă substanţială ce justifică
clasificarea lor drept interese naţionale”94
Luând ca referinţă contextul politic extern şi comportamentele pe care
le pot adopta statele în relaţiile dintre ele, Hans Morgenthau, unul dintre cei
mai cunoscuţi dintre clasicii realismului, în teoria relaţiilor internaţionale,
apreciază că interesul naţional trebuie „...văzut în mod obiectiv, ca o realitate
independentă de reflecţie, interesul naţional poate fi înţeles ca esenţa
comportamentului posibil, a cărui realizare într-o situaţie istorică concretă
maximizează interesele existenţiale ale statului (securitate, putere,
prosperitate)”95. Acesta defineşte interesul ca putere, deoarece acesta ţine de
„esenţa politicii şi nu este afectat de împrejurări legate de timp şi spaţiu”.
Astfel, acesta aprecia că, dacă luăm în considerare toate statele „ca entităţi
politice care îşi urmăresc propriile lor interese definite ca putere, vom fi în
stare să facem dreptate tuturor într-un sens dual: vom fi în stare să judecăm
alte naţiuni, aşa cum o judecăm pe a noastră şi, judecându-le astfel, suntem
capabili să elaborăm strategii care respectă interesele altor naţiuni, ocrotind
şi promovând propriile noastre interese”96. Convingerile lui Hans
Morgenthau, ca de altfel şi a altor teoreticieni din Şcoala realismului politic,
îşi aveau izvorul în empirismul istoric. Astfel, acesta constată că aceste idei
au fost observate în acţiune, din antichitate până în zilele noastre. Tucidide,
de exemplu, afirma că identitatea de interese este cea mai sigură legătură
între state şi indivizi. Ideea a fost reluată în secolul al XIX-lea de lordul
Salisbury, care remarca faptul că „singura legătură care durează între

93
P. H. Liotta, To Die For: National Interests and Strategic Uncertainties and Strategic
Uncertainties, in Parameters, US Army War College Quarterely, Volume XXX, no. 2, 2000,
pp. 46-57.
94
Apud, Dr. Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, Interesele naţionale şi folosirea instrumentelor
de putere naţională pentru promovarea şi apărarea acestora. Cazul României, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010, p. 12.
95
Apud, Stefano Guzzini, Realismul în relaţiile internaţionale şi în economia politică
internaţională, Institutul European, Bucureşti, 2000, p. 88.
96
Ibidem.
naţiuni este absenţa intereselor contrare”97. Şcoala realistă de gândire se
fondează pe premiza că interesul naţional, ca o unealtă pentru realizarea
politicilor, este folosit şi are menirea să identifice ceea ce serveşte cel mai
bine: interesul statului în relaţia cu alte state. Termenul „bine” este definit în
termeni de putere şi securitate. Realiştii văd securitatea naţională ca fiind cea
mai importantă bază a interesului naţional de stat din cauza ameninţării
anarhiei şi constrângerilor asupra statelor suverane care fac parte din sistemul
internaţional. Prin urmare, statul trebuie să întreprindă tot ce este cu putinţă
pentru a acumula putere şi a-şi asigura securitatea. Rezultatul este lipsa
securităţii actorilor care sunt membrii ai sistemului.
Din contră, interesele care au la bază morala sunt definite mai
„general pentru a cuprinde valori intangibile cum ar fi drepturile omului,
independenţa faţă de privaţiunile economice, libertatea faţă de boli”. În timp
ce puterea militară ar putea fi în continuare elementul de putere naţională
care trebuie ales, interesele care au la bază morala ar promova concepte cum
ar fi „valorile autodeterminării naţionale şi egalitarismul economic.”98 În
aceeaşi notă, Martha Finnemore afirmă: „Interesul de stat este definit în
contextul normelor şi accepţiunilor internaţionale că ceea ce este bine şi
oportun. […] Ceea ce statele redefinesc ca interese nu sunt, adesea, decât
rezultatul ameninţărilor externe sau ale presiunilor de grup din interior.
Interesele de stat sunt conturate de norme şi valori internaţionale care
structurează şi dau sens vieţii politice internaţionale.”99
Din perspectiva geopoliticii postmoderne, interesul poate fi privit din
triplă perspectivă. În realitatea concretă generată de interacţiunile care au loc
în urma rivalităţilor de putere la nivel global, regional sau local interesul este
cel care determină şi orientează un actor pentru a acţiona într-un anume
spaţiu şi nu altul. În teoria şi analiza geopolitică, categoria de interes devine
un instrument pentru a identifica şi măsura, cu aproximaţie, gradul de
implicare a unui actor în rezolvarea unei probleme care poate să apară într-o
regiune a lumii. Din această perspectivă James Rosenau, are dreptate când
afirmă că interesul are o dublă calitate. Este un instrument de analiză pentru
cercetătorul şi analistul fenomenului politic internaţional contemporan, dar
este şi un instrument de acţiune pentru actori. „Ca instrument analitic –
precizează James Rosenau – el este folosit pentru a descrie, a explica sau a
evalua sursele politicii externe ale unei naţiuni sau caracterul ei adecvat. Ca

97
See, Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia, p. 223.
98
James F. Miskel, National Interests: Grand Purposes or Catchphrases, Naval War
College Review, Autumn 2002, p. 97.
99
Martha Finnemore, National Interests in International Society, (Ithaca and London:
Cornell University Press, 1996), p.1, apud, Simona Neumann, Securitatea tradiţională, on
line, xa.yimg.com/kq/groups/24458889/2036403783/name/Securitatea.
instrument al acţiunii politice, el serveşte ca mijloc de propunere, de
justificare sau de condamnare a politicilor”100
În cartografia geopolitică de propagandă, descrierea interesului
naţional poate să devină foarte bine un instrument de manipulare a opiniei
publice interne sau internaţionale. Într-o lume tot mai mult dominată de
mass-media, „tunurile” încărcate cu informaţie şi imagine pot foarte uşor să
convingă opinia publică de „justeţea” acţiunilor întreprinse, şi nu neapărat de
adevărul sau scopurile ce-au determinat acea acţiune. Edificator în acest sens
este scrisoarea deschisă a unor faimoşi analişti americani ai relaţiilor
internaţionale - Robert Jarvis, Robert J. Art, George C. Herring, Jack S. Levy,
Thomas C. Schelling, John J. Mearsheimer , Stephen Walt etc.,- care
avertizau: „Ca oameni de ştiinţă ai problemelor de securitate internaţională,
recunoaştem faptul că războiul este necesar câteodată pentru a asigura
securitatea naţională sau alte interese vitale. Recunoaştem, de asemenea, că
Saddam Hussein este un tiran şi că Irak-ul a încălcat şi a sfidat un număr de
rezoluţii ONU. Dar forţa militară ar trebui folosită numai când este servit
interesul naţional al Statelor Unite. Razboiul împotriva Irak-ului nu
îndeplineşte acest standard.”101
Criteriile de clasificare şi evaluare a intereselor pe care actorii le
promovează în sistemul relaţiilor internaţionale sunt multiple şi foarte
diversificate. Clasificarea este importantă nu numai pentru că poate fi folosită
drept cadru pentru evaluarea sistematică a intereselor naţionale, dar şi pentru că
poate furniza o „cale de a deosebi (interesul) imediat de (intersul) pe termen
lung” folosind timpul ca bază.102 În funcţie de criteriul de referinţă, se pot realiza,
practic, o multitudine de clasificări. Hans Morgenthau clasifică interesele după
cel puţin patru criterii. După importanţa şi intensitatea cu care acestea sunt
urmărite a fi îndeplinite şi apărate. Din această perspectivă, acesta a văzut două
nivele de interes naţional, cel vital şi cel secundar. După permanenţa lor în timp,
sunt interese temporare şi interese permanente, iar după gradul de generalitate,
sunt interese specifice şi interese generale. Interesant că Hans Morgenthau nu
omite compatibilitatea cu alţi actori ca reper clasificare şi, din această
perspectivă, interesele sunt complementare şi conflictuale103
Din perspectivă geopolitică, cel puţin două elemente sunt relevante
pentru a se preciza natura şi dimensiunea intereselor: natura actorilor şi
valoarea geopolitică a spaţiului în dispută. Din perspectiva actorilor,
interesele pot fi clasificate, în primul rând, după scopurile urmărite în
sistemul relaţiilor internaţionale şi pot fi: naţionale, economice, politice,

100
Apud Sergiu Tămaş, op. cit., p. 166.
101
War with Iraq is not in America’s National Interest, on line, http://mearsheimer.
uchicago.edu/pdfs/P0012.pdf, accesat la 19 decembrie 2011, ora 16.00.
102
P.H. Liotta, op. cit., în loc. cit.; Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit.
103
Alan G. Stolberg, op. cit., p., în loc. cit.
teritoriale, ideologice, strategice. În analiza geopolitică, preluarea modelului
lansat de Morgenthau cu nivele date priorităţile pe care actorii şi le stabilesc
la un moment dat în comportamentul, în relaţiile internaţionale, este util.
Interesele vitale sunt cele legate de securitatea, independenţa şi suveranitatea
statului şi care, în opinia adepţilor teoriei realismului în relaţiile
internaţionale, nu pot fi negociate. Încălcarea lor duce la război. Interesele
secundare sunt „greu definibile”, dar pot fi negociate şi intens folosite în
relaţiile internaţionale drept artă a compromisului104.
Ierarhizarea intereselor naţionale făcută de Donald Nuechterlein105 se
bazează pe intensitatea cadrelor de referinţă care se găsesc actualmente în
dezbatere publică. El a plasat acele interese esenţiale supravieţurii naţionale
în partea cea mai de sus a ierarhiei, fiind urmate, în ordine, de interesele
vitale, interesele majore şi interesele periferice. Interesele de supravieţuire
generează puţine discuţii, datorită naturii şi clarităţii lor relative. Din contră,
termenul de „interes vital” este folosit atât de des şi aplicat atât de neregulat
încât a ajuns aproape să nu mai aibă înţeles din cauza felurilor diferite şi
modurilor în care a fost aplicat. Totuşi, conceptul în sine deţine o mare
importanţă, mai ales în Statele Unite post Război Rece, unde interesele de
mai mică intensitate sunt urmărite frecvent. Orice naţiune trebuie să fie atentă
la faptul că unele interese sunt supreme în comparaţie cu altele şi să
recunoască faptul că la un moment sau altul trebuie sacrificate interesele mai
puţin importante în favoarea celor mai importante.
Cercetătorul Ronald W. Jones de la Universitatea din Rochester arată
că, odată cu intensificarea procesului de globalizare şi afirmarea tot mai mult
a actorului nonstatal, apar în mediul internaţional noi categorii de interese
care se opun celor promovate de actorul clasic – statul. El defineşte acest tip
de interese ca fiind private106 şi apreciază că ele vor cunoaşte o dezvoltare tot
mai puternică pe măsură ce sectoarele importante ale economiei naţionale din
statele în tranziţie sau emergente – poştă şi telecomunicaţii, energia electrică,
finanţe – se vor privatiza.
La nivelul instituţiilor care au ca misiune elaborarea de expertize şi
alte elemente de suport necesare elitei politice pentru a defini şi legitima prin
strategii şi politici naţionale, interesele pe care le are la un moment dat un
stat, definiţia şi descrierea acestora este mult mai aplicată şi pragmatică. De
exemplu The US Army War College a elaborat o metodologie pentru
determinarea nivelului şi intensităţii cu care se manifestă interesele în
104
P. H. Liotta, op. cit., în loc. cit.
105
Apud, Christopher D. Carey, The Changing Nature of Credibility: From Interest to
Instrument to Vital Interest or How I Learned to Stop Worrying and Love "the Box", on line
http://www.dtic.mil/cgi-bin/GetTRDoc?Location =U2&doc= GetTRDoc. pdf&AD= ADA
444257, accesat la 24 octombrie 2010, ora 15.00.
106
Ronald W. Jones, Private Interests and Government Policy in a Global World, on line,
http://www.tinbergen.nl/uvatin/00051.pdf, accesat la 24 octombrie 2010, ora 16.00.
societatea americană. Conform acestor specialişti,107 „Natiunile ca şi indivizii
au interese derivate din valorile lor înăscute şi din scopurile percepute, care le
motivează acţiunile. Interesele naţionale sunt nevoile şi aspiraţiile percepute
ale naţiunii în relaţie cu mediul ei internaţional. Interesul naţional al Statelor
Unite determină implicarea noastră în restul lumii. Ne furnizează scopul
acţiunilor noastre şi este punctul de plecare pentru determinarea obiectivelor
naţionale şi formularea politicilor şi strategiilor de securitate naţională.
Interesele sunt exprimate ca fiind scopul dorit al statelor. Declaraţiile care se
referă la interese nu includ verbe sau modificatori de acţiune.” Utilizând
această metodologie, specialiştii militari americani au ajuns la concluzia că
interesele naţionale ale US pot fi grupate „în patru categorii şi trei niveluri de
intensitate.”108 Interesele care au alcătuit cele patru grupe, în viziunea
specialiştilor militari, pot fi grupate:
(1). Apărarea teritoriului naţional: Se referă la protecţia în faţa unui
atac împotriva teritoriului şi populaţiei ale unui stat naţional pentru a asigura
supravieţuirea, păstrând intacte valorile fundamentale şi sistemele politice.
(2) Prosperitatea Economică: Se referă la obţinerea unor condiţii în
mediul internaţional care asigură bunăstarea economică a naţiunii.
(3) Promovarea Valorilor: Se referă la stabilirea legitimităţii sau la
extinderea valorilor fundamentale ale naţiunii, cum ar fi comerţul liber,
drepturile omului, democraţia etc.
(4) Ordine mondială favorabilă: Se referă la scopurile statelor care
promovează condiţii favorabile valorilor şi scopurilor fundamentale naţiunii,
cum ar fi stabilitatea şi guverne democratice.
Utilizând metoda de analiză care are la bază indicatorul numit
intensitatea/gradul de determinare cu care un actor urmăreşte realizarea
intereselor din cele patru grupe, aceiaşi specialişti ajung la concluzia că
interesele US pot fi împărţite în trei grupe109:
(1) Vitale - Dacă nu sunt îndeplinite/asigurate vor avea consecinţe
imediate pentru interesele naţionale critice.
(2) Importante - Dacă nu sunt îndeplinite, va rezulta un prejudiciu
care în final va afecta într-un mod critic interesele naţionale.
(3) Periferice - Dacă nu sunt îndeplinite, va rezulta un prejudiciu care
va fi puţin probabil să afecteze în mod critic interesele naţionale.
Asemenea preocupări pentru definirea şi analiza factorilor de putere
pentru realizarea interselor naţionale sunt prezente şi în alte state, inclusiv în
România. Potrivit specialiştilor de la Centrul de Studii Strategice din cadrul

107
H. Richard Yarger and George F. Barber, eds, The U.S. Army War College Methodology
for Determining Interest and Levels of Intensity, on line, http://www.au.af. mil/au/awc/
awcgate /army-usawc/natinte.htm, accesat la 12 februarie 2010, ora 23.00.
108
Ibidem.
109
Ibidem.
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” interesele naţionale ale
României sunt stabilite în cadrul unor documente oficiale precum Carta Albă
(2003), Strategia Naţională de Securitate a României (2007), Strategia
Naţională de Apărare110. În asemenea acte oficiale sunt definite conceptele
care pot oferi o imagine de ansamblu asupra modului cum elita politică din
România a formulat şi ierarhizat, la un moment dat, interesele naţionale ale
României. Documentul de bază este însăşi legea fundamentală pe care se
fundamentează şi funcţionează statul român. În primul articol al Constituţiei
este definit interesesul fundamental: „România este stat naţional, suveran,
independent şi indivizibil”111. Această formulare a intereselor vitale ale
României stă la baza definirii celorlalte categorii de interese naţionale, luând
în calcul sursele de putere naţională, dar şi raporturile de putere care se
stabilesc între statul nostru şi ceilalţi actori ai mediului internaţional,
convergenţele şi divergenţele de interese, capacitatea acestora de a influenţa
comportamentul României pe arena internaţională.
Strategia Naţională de Securitate a României enumeră următoarele
interese naţionale ale statului român, fără să facă o ierarhizare112:
a) integrarea reală şi deplină în UE;
b) asumarea responsabilă a calităţii de membru al NATO;
c) menţinerea integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi
indivizibilităţii statului român, în condiţiile specifice ale participării la
construcţia europeană;
d) dezvoltarea unei economii de piaţă competitive;
e) modernizarea radicală a sistemului de educaţie şi valorificarea
eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic;
f) creşterea bunăstării cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate ale
populaţiei;
g) afirmarea şi protejarea culturii, identităţii naţionale şi vieţii
spirituale ale românilor, în condiţiile create de cadrul unional european.
Definirea acestor interese este, din punct de vedere al operaţionalizării pentru
o analiză geopolitică, destul de imprecisă. Care sunt indicatorii care să ne
spună dacă interesul identificat în Strategie şi situat pe primul loc - integrarea
reală şi deplină în UE - este indeplinit? Cum măsurăm integrarea reală? Ce
stat din UE este considerat a fi integrat real şi care nu este integrat real?
Asemenea probleme de măsurare şi determinare sunt valabile şi la alte
asemenea interese enunţate în documente oficiale. Din acest punct de vedere,
nu este surprinzător că, în anumite momente, diplomaţia românească este

110
Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, op. cit., p. 42-64.
111
Constituţia României, Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003.
112
Strategia naţională de securitate a României, on line, http://www.presidency. ro/static/
ordine/SSNR/SSNR.pdf, accesat la 14 martie 2010, ora 18.00.
percepută de propria opinie publică incapabilă de a promova interesele
naţionale, atât în UE cât şi în alte organisme şi organizaţii internaţionale!
Cunoaşterea şi mai ales utilizarea unor metode de analiză a intereselor
naţionale este necesară şi în jocurile geopolitice care au loc în spaţii de tip
integrativ cum este cel al UE. Sigur că uniunea are un interes general, care
este în concordanţă cu interesele tuturor membrilor săi, dar, aşa cum au arătat
evenimentele induse de criza financiară, pot apărea divergenţe care nu pot fi
surmontate prin negocieri, aşa cum s-a întâmplat în cazul Marii Britanii. În
opinia unor specialişti, cel puţin în ceea ce priveşte interesele naţionale legate
de domeniul financiar, va fi un prag greu de trecut în negocierile legate de
bugetul şi mecanismele de redistribuţie a finanţelor în UE113.
În geopolitica post modernă, o problemă abordată diferit în raport cu
studiile clasice de geopolitică este cea a identificării resurselor de putere
pentru realizarea intereselor pe care şi le stabileşte un actor pe o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp. Dacă un actor îşi formulează un interes naţional
care poate fi atrăgător, chiar seduce societatea/comunitatea/grupul în numele
căruia este formulat şi proclamat, şi dacă nu sunt identificate
instrumentele/căile şi resursele de realizare a interesului, atunci acel actor
proclamă idealuri şi aspiraţii naţionale, dacă este o ţară, sau obiective
strategice sau de etapă nerealiste, dacă este un actor non statal, cum ar fi o
companie multinaţională din domeniul financiar şi comercial. Românii, ca de
altfel majoritatea popoarelor mici şi mijlocii din centrul şi sud estul
continentului european, şi-au formulat ca interes naţional realizarea naţiunii cu
mult timp înainte de a se fi putut realiza. În fapt, au fost aspiraţii care s-au
transformat din interese în contexte internaţionale favorabile. Acest lucru ne
arată că interesele naţionale se află în corelaţie cu folosirea instrumentelor de
putere naţională pentru promovarea şi prezervarea lor.
Prin corelaţia dintre interesele naţionale (variabila independentă) şi
instrumentele de putere naţională (variabila dependentă) înţelegem legătura
reciprocă dintre cele două variabile. Petre Duţu şi Cristina Bogzeanu au ajuns
la concluzia că intensitatea acestei legături se poate aprecia prin intermediul
utilizării unui instrument pe care îl numesc coeficient de corelaţie dar nu ne
spun şi cum poate fi utilizat în aprecierea acestei legături. Este o mărime ce
măsoară relaţia de similitudine dintre interesele şi instrumentele de putere
naţionale. Acest coeficient poate lua valori între +1, ceea ce semnifică o
corelaţie puternic pozitivă, şi „–”1, adică o relaţie puternic negativă. Dacă
coeficientul are valori pozitive, atunci variaţia legăturii dintre cele două
variabile este una directă, în sensul că dacă interesele naţionale sunt
promovate şi prezervate în relaţiile internaţionale cu succes, prin activităţi,
113
See Mojmir Mrak, Financial Perspective 2007-2013:Domination of National Interests,
http://ec.europa.eu/dgs/policy_advisers/conference_docs/mrak_m_rant_dom_national_intere
sts.pdf, accesat la 20 august 2010, ora 19.00.
acţiuni şi măsuri flexibile, eficace şi creatoare, atunci folosirea instrumentelor
de putere naţionale este una profund profitabilă114.
Când aspiraţiile unui stat/popor depăşesc resursele de putere(militară,
economică etc.) atunci, din punct de vedere geopolitic, avem două situaţii. În
una dintre ele aspiraţiile devin interes hegemonic şi în relaţiile internaţionale
comportamentul este de tip imperial, iar în cealaltă este de resemnare şi
blazare, în care apare interesul de supravietuire. Hegemonii, prin definiţie,
acţionează de-a lungul liniilor geopolitice şi necesită analiză şi expertiză de
ordin geopolitic pentru a-şi menţine puterea şi statutul. Din perspectiva
teoriilor geopolitice, Pământul este o entitate geografică/naturală dată. Din
contră, lumea este o entitate politică/istorică produsă, realizată, construită în
mod artificial. Aşadar, este important să înţelegem că geopolitica nu este un
fapt dat, ci mai degrabă o construcţie umană, realizată de sau pentru un
hegemon. Hegemonia, atât la nivel general sau regional, poate îmbrăca cel
puţin două forme de manifestare. Pe de o parte, se poate manifesta ca o
putere legitimă şi acceptată, iar pe de alta, ca hegemonie fără legitimitate. 115
Relevant este cazul celor două superputeri din timpul Războiului Rece. SUA
erau percepute ca un actor care furnizau securitate, prosperitate şi stabilitate
pentru Europa occidentală, în timp ce URSS a generat adversitate şi o
toleranţă greu acceptabilă.

3.3. Percepţia ca instrument în analiza geopolitică postmodernă

Studiul percepţiilor în analiza politicii internaţionale este pentru
specialiştii şi analiştii din domeniul relaţiilor internaţionale o preocupare mai
veche116. În analiza geopolitică, indiferent de paradigma şi metoda folosită,
este o preocupare mai nouă şi o găsim ca preocupare la geopoliticienii care
aparţin Şcolii neoclasice (postmodern geopolitics and critical geopolitics).
Apelul la percepţie ca instrument de cunoaştere a fost determinat de nevoia
unei mai bune cunoaşteri a realităţii dintr-un spaţiu geografic în care actorii
clasici sau nonclasici disputau/cooperau pentru a-şi promova/realiza
interesele. Aplicându-se metoda clasică a geopoliticii, lansate de reputaţii
specialiştii din şcoala anglo saxonă şi franceză în care imaginea unei regiuni
(hearland; rimland etc) era o constantă, se ajungea la scheme rigide de
interpretare care, nu o dată, s-au dovedit a fi eronate sau, şi mai grav,
manipulatorii.
114
Petre Duţu, Cristina Bogzeanu, op. cit., p.50-52.
115
Martin Griffiths, Beyond the Bush Doctrine: American Hegemony and World Order, in
AUSTRALASIAN JOURNAL OF AMERICAN STUDIES, on line http://www.anzasa.
arts.usyd.edu.au/a.j.a.s/Articles/1_04/Griffiths.pdf, accesat la 20 august 2010, ora 19.00.
116
Constantin Hlihor, op., cit., p. 228-246; Karl W. Deutsch, Analiza relaţiilor internaţionale,
Editura TEHNICA-INFO, Chişinău, 2006, p. 99-113.
 Se poate constata, aplicând teoriile psihologice sau sociologice asupra
percepţiilor că, de fapt, mai buna cunoaştere a realităţii nu este rezultatul
obţinerii unei imagini unice/absolute a realităţii geopolitice respective, ci al
acceptării de către noi a unei imagini pe care o credem adevărată. Referindu-
se la acest aspect, Paul Watzlawick afirma că analistul politic, atunci când
operează în relaţiile internaţionale, nu are de-a face cu „realităţi absolute ci
doar cu reprezentări subiective şi adesea contradictorii ale realităţii”117. O
simplă lectură a presei dintr-o ţară sau alta, pentru a ne informa despre
disputa geopolitică şi geostrategică a resurselor energetice, de exemplu, ne
arată că vom avea un pluralism de imagini şi percepţii diferite.
Particularităţile geografice, modul cum oamenii, grupurile sociale,
comunităţile etnice răspund provocărilor mediului natural şi social, natura
relaţiilor dintre ele de-a lungul istoriei, condiţiile concrete de formare a
limbii, structurilor mentale, culturii, civilizaţiei, mentalităţilor diferitelor
popoare au o importanţă majoră în modul cum ele percep lumea, procesele şi
fenomenele sociale, existenţa altor popoare, modalităţile de manifestare în
timp şi spaţiu a celuilalt118.
Prin urmare, cunoaşterea politicii de putere şi a interesului pe care
actorii îl au într-un anume spaţiu este utilă în analiza fenomenului geopolitic
contemporan, dar nu şi suficientă. Percepţia, ca proces al fenomenului
geopolitic, dar şi ca instrument de cunoaştere, întregeşte şi măreşte eficienţa
analizei geopolitice119.
În funcţie de reprezentarea pe care o au actorii în câmpul geopolitic
asupra locului şi rolului lor în ecuaţia de putere, ca şi asupra intereselor
proprii sau ale oponenţilor, actorii adoptă în acel spaţiu, de regulă, un anume
tip de comportament politic, militar, economic sau de altă natură.
Imaginea Celuilalt în rivalităţile geopolitice joacă un rol deosebit. O
reprezentare pozitivă şi o percepţie adecvată asupra comportamentului
celorlalţi poate determina un actor să evite conflictele şi să opteze pentru
cooperare în satisfacerea intereselor pe care le are în acel spaţiu. O percepţie
supradimensionată asupra propriului potenţial de putere, corelată cu una
subdimensionată asupra potenţialului de putere al opozantului dintr-un spaţiu
de interes, conduce pe un actor, cel mai adesea, la politici şi acţiuni riscante
în planul relaţiilor internaţionale. Dintre numeroasele exemple pe care istoria
le-a consemnat în acest sens, ne vom referi doar la cazul Germaniei, pentru

117
Paul Watzlawick, La realite de la realite. Confusion, desinformation, communication, Le
Seuil, Paris, 1978, p. 137.
118
Glen Fisher, Mindsets: the role of culture and perception in International Relations, 2nd
ed., Yarmouth, Me: Intercultural Press, 1997, p. 27-35.
119
David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, Identity and Threat Perceptions: An
Expermental Analysis, on line, http://www.ssc.upenn.edu/~rousseau/APSA2001id.PDF,
accesat la 20 august 2010, ora 10.00.
prima jumătate a veacului al XX-lea, care a declanşat cel de-Al Doilea
Război Mondial pentru a-şi impune supremaţia pe continentul european şi în
lume120, şi cel al Argentinei, care la începutul anilor ‘80 a încercat să obţină
prin forţă insulele Falkland121. Ambele state au avut o percepţie
supradimensionată asupra puterii militare de care dispuneau în raport cu cea a
adversarului. Dacă însă un actor are o percepţie subdimensionată asupra
propriului potenţial de putere într-un spaţiu de interes, în raport cu cel al
competitorilor pentru acel spaţiu, atunci politica şi acţiunea sa în câmp
geopolitic este nesigură, acesta fiind predispus la compromisuri care să-i
afecteze interesele fundamentale pe termen scurt sau lung. Comportamentul
Franţei şi al Marii Britanii, de exemplu, în faţa acţiunilor de forţă întreprinse
de Germania pe scena politică europeană, în perioada 1936-1939, este
elocvent în acest sens122.
Referindu-ne la exemplele enumerate, putem constata că, în fapt,
erorile de percepţie au fost cele care au condus la declanşarea acţiunii. În nici
un caz realitatea concretă în ceea ce priveşte capacităţile militare şi
economice de care dispuneau actorii pentru a trece la acţiune erau cu totul
altele, aşa cum istoria avea să o demonstreze. Ce este o eroare de percepţie şi
în raport cu ce o judecăm că este eronată? Considerăm indreptăţită întrebarea
lui Robert Jarvis ”Ce corectează această percepţie?”123. Glen Fisher constată
că „ Sunt mai puţine lucruri universale comune în procesul gândirii umane
decât crede marea majoritate a oamenilor”. Una dintre tendinţe, asupra căreia
atragem atenţia, este aceea de a fi îngrijoraţi faţă de cei care pretind
universalitatea anumitor credinţe sau a anumitor căi particulare prin care
fiinţa umană gândeste sau exprimă emoţii.”124 Prin urmare, erorile de
percepţie trebuie luate ca un proces firesc, natural deoarece noi, oamenii,
suntem, ca fiinţe biologice, la fel, dar ca „produs” social şi cultural, total
diferiţi. Apreciem lumea şi mediul internaţional prin valori morale, filosofice,
religioase şi culturale în mod diferit.
120
See, Jaques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. I,
Bucureşti, 1988; Maurice Beaumont, Les origines de la deuxieme guerre mondiale, Payot,
Paris, 1969; Walter Hofer, Hitler declanche la guerre, Editions du Seuil, Paris, 1967; André
Maurois, Cauzele războiului din 1939, Bucureşti, 1945.
121
See Stephen Badsey, Rob Havers and Mark Grove, ed., The Falklands Conflict Twenty
Years On: Lessons for the Future, Frank Cass, London, 2005; Douglas Kinney, National
Interest/ National Honor: The Diplomacy of the Falklands Crisis, Praeger, New York, 1989.
122
Maurice Baumont, Les origines de la seconde guerre mondiale, Paris, 1974; Peter
Calvocorressi, Guy Wint, Total War. Cause and Courses of the second World War, London,
1972; James L. Stokesbury, Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial, Bucureşti,
1993, partea I.; David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, op. cit., în loc.
cit.
123
Robert Jervis, Perception and mispercetion in international politics, Princeton University
Press, New Jersay, 1976, p. 7.
124
Glen Fisher, op., cit., p. 28.
 Putem generaliza experienţa produsă în mediul internaţional prin
erorile de perceţie care au determinat la un moment dat un comportament sau
altul? Dacă luăm în considerare opinia lui Robert Jervis că „multe erori de
percepţie sunt întâmplătoare”125, răspunsul este foarte greu de dat fără să
cunoaştem modul cum aceasta se structurează în mediul internaţional, cum
acţionează şi, mai ales, ce factori pot conduce la erorile de percepţie. În
geopolitică rivalităţile de putere şi interes pot apărea între actori care aparţin
unor arii de cultură şi civilizaţie total diferite şi se pot desfăşura în regiuni
geografice care să nu apaţină cultural şi spiritual niciunuia dintre actori. Să ne
închipuim ce percepţii pot avea unii despre alţii în geopolitica petrolului din
regiunea de nord vest a continentului African, dacă aici sunt prezenţi actori
din lumea occidentală şi cea asiatică. Toate acestea ne arată că „a avea de-a
face cu percepţii nu este uşor şi, în multe contexte, chiar s-ar putea să nu fie
folositor”126, însă nu credem că trebuie să renunţăm la acest instrument de
analiză. El este prezent implicit şi în scrierile geopolitice a mai multor
specialişti. Colin Flint, deşi nu face apel direct la fenomenul percepţiei prin
elaborarea unei grile de analiză a fenomenului geopolitic contemporan pe
care o numeşte geopolitical code 127, face apel la procesele legate de
reprezentări şi percepţii sociale. Înţelegerea acestor procese este necesară,
deoarece, sub impactul globalizării şi al creşterii interdependenţelor
economice, competiţia dintre state în plan economic a trecut pe prim plan 128
şi, ca atare, nici rivalităţile geopolitice în diferite spaţii, fie că este vorba de
resurse vitale, cum ar fi de exemplu energia, fie că ne referim la controlul
unor culoare de transport sau la pieţe comerciale nu se mai desfăşoară în
forme clasice.
Percepţia este o componentă importantă a fenomenului geopolitic
contemporan, dar şi un instrument util în analiza rivalităţilor/cooperării dintre
diferiţi actori în zone de interes comun. În teoria şi analiza geopolitică, un
produs al observării şi cunoaşterii raporturilor de putere, ca şi a intereselor
care determină doi sau mai mulţi actori să-şi dispute/negocieze controlul sau
prezenţa într-un anumit spaţiu geografic care stă la baza deciziilor din politica
externă şi influenţează comportamentul actorilor în situaţii geopolitice. Din
această perspectivă, percepţia, în analiza fenomenului geopolitic
contemporan, se materializează într-un set de informaţii însoţite sau nu de
reprezentări cartografice şi iconografice care contribuie la alcătuirea imaginii
125
Robert Jervis, op., cit., p. 7.
126
Erik Gartzke, Alliance, Perceptions, and International Politics, on line, http://politics.
as.nyu.edu/docs/IO/4756/gartzke_friends_042002.pdf, accesat la 12 martie 2009, ora 21.00.
127
Colin Flint, op., cit., p. 79-105.
128
Vezi, John Agnew, Hegemony: The New Shape of Global Power. Philadelphia: Temple
University Press, 2005; R. Peet, Geography of Power: Making Global Economic Policy.
London: Zed Press, 2007; Susan Strange, The Retreat of the State. Cambridge: Cambridge
University Press, 1996.
unui câmp geopolitic în „harta mentală” a elitei politice şi a
liderilor/managerilor care conduc actorii nonstatali. Ea stă la baza scenariilor
şi proiectelor geopolitice. Foarte frecvent este întâlnită situaţia în care o zonă
geopolitică “fierbinte” este prezentă în mass-media sub forma unor hărţi. Pe
hartă sunt indicaţi, de cele mai multe ori, actorii prieteni sau adversari,
arealul de criză şi conflict. Dramele sau cooperările în realizarea unor
interese geopolitice comune se pun în scenă şi prin intermediul hărţilor, care
fac din teritorii veritabili „actori ai istoriei”129.
Dacă se acceptă faptul că percepţia este o componentă a realităţii
geopolitice contemporane şi totodată un element al metodologiei de analiză
în teoria geopolitică, atunci se naşte, în mod legitim, întrebarea: ce este şi
cum poate fi ea definită? Phillip A. Ross răspunde că percepţia nu este
realitatea130, dar atunci ce este? Cum poate un actor, să luăm, de exemplu, pe
cel clasic – statul, să perceapă o ameninţare la adresa sa lansată de un alt
competitor în câmpul geopolitic?131 Răspunsul îl găsim în corpusul teoretic al
mai multor discipline academice, cum ar fi psihologia, sociolologia, dar şi
studiile culturale sau ştiinţele comunicării. Pentru cunoaşterea percepţiilor şi
a comportamentului statelor în politica internaţională, specialiştii de la East
Asia Studies Center, Strategic Assessment Center, Advanced Analytics &
Linguistics Division, United States Department of Defense, subliniază că
psihologia este o componentă de baza pentru studiul şi folosirea înşelăciunii
strategice şi a „conducerii, folosirii percepţiei. Studiul psihologiei umane
subliniază eficacitatea activităţilor bazate pe înşelăciune, în mod special în
timpul unor condiţii de stres în timp de pace şi război cu care se confruntă
decidenţii.”132
Psihologia defineşte percepţia drept un act prin care individul
identifică şi integrează informaţia pe care o primeşte prin intermediul
simţurilor133. Omul poate cunoaşte doar o parte din realitatea fizică prin
intermediul simţurilor. La nivelul individului, percepţia este influenţată de
mediul înconjurător, dar şi de cunoştinţele acumulate anterior despre acea
realitate, de valorile filosofice, politice, morale, cultural spirituale de care se
129
Piers Fotiadis, The Strange Power of Maps: How Maps Work politically and influence our
understanding of the world, University of Bristol, Working Paper no 06-09, on line, mideast.
foreignpolicy.com/.../egypt_needs_... , accesat la 12 martie 2009, ora 21.00.
130
Phillip A. Ross, Perception is not Reality, on line http://www.prweb. com/releases/ 2003/
04/prweb63134.htm, accesat la 13 martie 2009, ora 20.00.
131
Tianbao Zhu, The Threat Perceptions and Developmental States in Northeast Asia, în
Working Paper, no. 3, 2001, on line, http://ips.cap.anu.edu.au/ir/pubs/work_papers/01-3.pdf,
accesat la 13 martie 2009, ora 21.00.
132
Dr. Eric C. Anderson, Mr. Jeffrey G. Engstrom, China’s Use of Perception Management
and Strategic Deception, on line, http://www.uscc.gov/ researchpapers/2009/ Approved
FINALSAICStrategicDeceptionPaperRevisedDraft06Nov2009.pdf, accesat la 13 martie
2009, ora 21.00.
133
Nicky Hayes, Sue Orrel, Introducere în psihologie, Bucureşti, 1997, p. 180.
simte ataşat şi îl reprezintă, dar şi de motivaţia sau starea sufletească în care
se află134. Deci percepţia este concepută ca un proces cognitiv în care un rol
important îl au informaţiile şi experienţa anterioară legată de realitatea
reflectată. Percepţia sinelui este dată, în foarte multe cazuri, în funcţie de
atitudinile pe care le au alţi indivizi asupra propriei persoane 135. Deci
percepţia la nivelul individului nu trebuie înţeleasă numai ca o reflectare a
stimulilor fizici în diferitele porţiuni ale sistemului nervos central, ci şi ca
oglindire a omului în alt om, ca imagine a sa în alţii şi a altora în a sa 136. Este
calea prin care oamenii percep realitatea construită social. Când ne
reprezentăm care este diferenţa dintre democraţia existentă în societatea
antică greacă şi cea din societatea modernă occidentală, nu primim nici un
stimul din realitatea exterioară, ci facem apel la informaţiile şi cunoştinţele pe
care le-am achiziţionat de-a lungul vieţii şi pe care le considerăm adevărate,
corecte şi utile. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu reprezentarea unui
câmp/situaţii geopolitice unde au loc rivalităţi/cooperare de putere şi interes.
Richard K. Herrmann referindu-se la rivalitatea geopolitică americano-
sovietică în Afganistan o explică prin analiza percepţiilor. A analizat tipul de
percepţii care au motivat liderii de la Kremlin să invadeze această ţară şi pe
cele ale oamenilor politici americani care s-au implicat în regiune pentru a
elimina prezenţa sovietică din zonă137. În fapt, a făcut analiza unei mulţimi de
informaţii care s-au structurat în imagini şi reprezentări sociale şi politice la
nivelul mentalui elitei politice din cele două superputeri ale Războiului Rece.
Când, la patru martie 2007, dr. Steven Cull afirma în faţa House Committee
on Foreign Affairs, Subcommittee on International Organizations, Human
Rights, and Oversight din Senatul SUA: „imaginea Americii nu este tocmai
bună în această perioadă”138, se baza pe informaţiile oferite de sondajul
efectuat de BBC World Service împreună cu Globescan în 26 de ţări din
lume.139
Percepţia poate fi considerată şi ca o prelucrare de informaţii,
deoarece acest proces nu este unul mecanic. Imaginea oferită de mediul
extern sau intern al individului este filtrată, prelucrată şi apoi încorporată
sinelui. Acest fapt este evident mai ales atunci când individul percepe un
134
Philip Brickman, Is it Real?, in Journal of Experiential Learning and Simulation 2, 39-53
(1980), on line, http://sbaweb.wayne.edu/~absel/bkl/.%5Cjels%5C2-1e.pdf, accesat la 15
martie 2009, ora 20.00.
135
Ibidem.
136
Ibidem.
137
Richard K. Herrmann, Perceptions and Behavior in Soviet Foreign Policy, Pittsburgh,
University of Pittsburgh Press, 1985, p. 27-46.
138
Dr. Steven Kull, America's Image in the World, on line, http://www.worldpublicopinion.
org/pipa/articles/views_on_countriesregions_bt/326.php?nid=&id=&pnt=326, accesat la 25
septembrie 2010, ora 17.00.
139
Ibidem.
mediu cu totul deosebit de cel fizic, cum este mediul social 140. În acest tip de
mediu, individul nu acţionează în funcţie de stimulii ce îi primeşte, de
informaţia obiectivă, ci în raport de reprezentările sale despre realitatea
socială. Acest lucru explică, într-un fel, de ce un fapt social sau un eveniment
petrecut în câmpul geopolitic este „văzut” diferit de indivizi care pot avea
acelaşi set de informaţii, dar au convingeri politice, morale sau religioase
diferite. Un exemplu edificator este criza din Kosovo din deceniul zece al
secolului trecut. În 1999, NATO, condusă de Statele Unite, a dus o campanie
de bombardare împotriva Iugoslaviei şi a principalei sale componente Serbia,
timp de 60 de zile. Problema era acuzaţia că Iugoslavia susţinea uciderea în
masă a etnicilor albanezi din Kosovo, aşa cum făcuse şi în cazul
musulmanilor bosniaci. Campania a avut ca scop să alunge armata iugoslavă
din Kosovo, permiţând unei forţe NATO să ocupe şi să administreze
provincia. Percepţia cauzelor care a declanşat acţiunea NATO a fost diferită
de la o societate la alta. Sârbii nu au „văzut” în nici un caz motivaţia
intervenţiei la fel! Dar pentru o mare parte a populaţiei din Occident, cauza a
fost gravele incidente interetnice izvorâte din psihologia comportamentală a
grupurilor etnice din fosta Iugoslavie. „În Occident, afirmă Jonathan Eyal,
există percepţia că populaţiile din Balcani au înnebunit, că ard de nerăbdare
să se războiască între ele şi că aşteaptă doar un pretext. Dar aceasta nu este
adevărat”141. Analistul român, dr. Mihail E. Ionescu, consideră că principala
cauză a crizei a fost „prelungirea sindromului iugoslav, care, din 1992,
înseamnă redesenarea hărţii politice a ex-Iugoslaviei prin mijloace
violente”.142
Cercetările în geopolitica postmodernă fac tot mai des apel la
percepţie ca instrument de analiză pentru cunoaşterea evoluţiilor din politica
internaţională, indiferent dacă rivalităţile geopolitice se desfăşoară pe plan
regional sau global. Într-o lucrare foarte recentă, Attila Marjan consideră că
în timp de schimbare şi instabilitate, geopolitica percepţiilor poate fi
folositoare pentru a se raspunde la multe întrebări cum ar fi: 143 cum se percep
reciproc America, China şi Europa; cum fiecare dintre ele vede rolurile
celeilalte în cadrul dezvoltării noii ordini mondiale; Ne aflăm la începutul
unei dominaţii bipolare Sino-Americane sau Europa mai are încă un rol de
jucat? Va vesti criza globală financiară sfârşitul stilului capitalismului liberal
occidental şi începutul secolului asiatic? Ce mai poate învăţa lumea de la

140
A se vedea, pe larg, Pantelimon Golu, Psihologie socială, Bucureşti, 1974, pp. 138-145;
Alain Lieury, Manual de psihologie generală, Bucureşti, 1996, pp. 22-55.
141
Jonathan Eyal, Violenţa din Kosovo va continua ani la rând, dar nu se va extinde către
ţările vecine, în „Curentul” din 29 martie 1998, p. 9.
142
Dr. Mihail E. Ionescu, Kosovo sau întoarcerea în trecut, în "Curentul" din 29martie 1998, p. 11.
143
Attila Marjan, The Middle of the Map. Geopolitics of Perceptions, John Harper Publishing,
2011, p. 87.
Europa şi ce trebuie sa înveţe Europa de la restul lumii pentru a nu deveni un
muzeu cultural?
Din punct de vedere al semnificaţiei, termenul de percepţie folosit în
geopolitică se apropie mai mult de ceea ce psihosociologia defineşte ca fiind
reprezentarea socială. Termenul, în acest caz, depăşeşte „versantul
perceptiv” şi conţine elemente de ordin informativ, cognitiv, ideologic,
normativ, credinţe, atitudini, opinii şi imagini care se găsesc într-o formă sau
alta în definiţiile reprezentărilor sociale.
Cercetările în domeniul reprezentărilor sociale au fost reluate, relativ
recent, de Serge Moscovici. Acesta a adus în atenţia specialiştilor un „concept
pierdut”, lansat la sfârşitul veacului al XIX-lea de Emile Durkheim:
reprezentarea colectivă. În concepţia celebrului sociolog, aceasta forma o
clasă foarte generală de fenomene psihice şi sociale, în acelaşi timp
înglobând conştiinţe, mituri, ideologii. Reprezentările colective aparţin
socialului în măsura în care erau produse ale unor caracteristici comune unui
grup de indivizi sau unei societăţi, dar şi psihologiei, afirma E. Durkheim,
întrucât percepţia realităţii şi organizarea gândirii sunt operă individuală144.
Depăşind viziunea lui E. Durkheim, Serge Moscovici consideră că
reprezentarea socială este „un sistem de valori, de noţiuni şi de practici
relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu
numai stabilirea cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie
în mod egal un instrument de orientare a percepţiei situaţiei şi de elaborare a
răspunsurilor”145.
După S. Moscovici, trei condiţii ar fi necesare pentru apariţia unei
reprezentări sociale. Dispersia informaţiei privind obiectul reprezentării,
poziţia grupului social faţă de obiectul reprezentării şi a treia condiţie se
raportează la necesitatea resimţită de oameni de a produce conduite şi
discursuri coerente în legătură cu un obiect pe care îl cunosc destul de
prost146. Acest lucru este valabil şi pentru politica internaţională, mai ales în
ceea ce priveşte rivalităţile geopolitice, deoarece imaginea Celuilalt are o
impartanţă mare în determinarea tipului de comportament pe care actorii îl
adoptă într-o zonă de interes geopolitic. Unii specialişti consideră că
„percepţia acţiunilor unei ţări străine este forţa. În mod clar un inamic
puternic este mai ameninţător decât unul slab. Prietenia/ostilitatea şi
144
Serge Moscovici, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, ediţia a III-a, traducere
de Oana Popârda, Polirom, Iaşi, pp. 27-58; Adrian Neculau, prefaţă la vol. Psihologia
câmpului social: Reprezentările sociale, traducere Ioana Mărăşescu, Radu Neculau,
Bucureşti 1995, p. XIII.
145
Serge Moscovici, La psychanalyse, sa image et son public, PUF, Paris, 1976,p. 43; apud
Adrian Neculau, op. cit., în loc. cit., p.XV, nota nr. 8.
146
Pierre Moliner, Cinci întrebări în legătură cu reprezentările sociale, în volumul „Psihologia
câmpului social: Reprezentările sociale”, pp. 101-102; în continuare se va cita „Psihologia
câmpului social ...”, p.
puterea/slăbiciunea conduc la construirea blocului unităţii de imagini despre
Ceilalţi.”147
Definirea reprezentărilor este diferită de la o Şcoală la alta, uneori
chiar şi de la un autor la altul. Ne vom opri asupra acelor definiţii care se
apropie cel mai mult de înţelegerea care o pot avea în cercetarea şi analiza
geopoliticilor postmoderne. Astfel după Denise Jodelet, reprezentarea
socială desemnează o formă de cunoaştere specifică, o ştiinţă a sensului
comun, al cărui conţinut se manifestă prin operaţii, procese generative şi
funcţionale socialmente însemnate. Ea desemnează, în sens larg, o formă de
gândire socială”148. Această noţiune, conchide D. Jodelet, are vocaţia de a
interesa toate ştiinţele umane, de la sociologie la istorie şi antropologie, fără
să facă însă o trimitere la geopolitică. Credem că este utilă şi pentru relaţiile
internaţionale sau studiile de securitate care se axează pe cercetarea mediului
internaţional. Pornind de la ideea că orice reprezentare este o formă de
viziune globală şi unitară a unui obiect, dar şi a unui subiect, Jean Claude
Abric defineşte reprezentările sociale ca fiind „produsul şi procesul unei
activităţi mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu care
este confruntat şi-i atribuie o semnificaţie specifică”149. Astfel definită,
reprezentarea socială este constituită dintr-un ansamblu de informaţii, de
credinţe, de opinii şi atitudini generate de un obiect dat. Ea joacă un rol
fundamental în dinamica relaţiilor sociale şi în practică, în opinia lui Jean
Claude Abric, prin cele patru funcţii esenţiale: de cunoaştere, identitară, de
orientare şi justificativă150.
Sintetizând definiţiile cu o largă circulaţie în literatura de specialitate,
Adrian Neculau consideră că „reprezentările sociale desemnează un aparat
evaluativ, o grilă de lectură a realităţii, o situare în lumea valorilor şi o
interpretare proprie dată acestei lumi”151. Este o refacere şi o reconstrucţie a
realităţii prin prisma filosofiei de viaţă a individului deoarece se găseşte la
intersecţia dintre gândirea obiectivă, „ştiinţifică”, şi reflectarea afectivă a
mediului. În egală măsură, reprezentarea socială este un instrument prin care
actorii sociali îşi reglează reciproc raporturile, dar şi un mecanism prin care
se construiesc teorii şi ideologii despre mediul social. Definiţia sociologului

147
Emanuele Castano, Simona Sachi, Peter Hays Gries, The Perception of the Other in
International Relations: Evidence for Polarizing Effect of Entitativity, in Political Psycology,
Vol. 24, no. 3, 2003, p. 450.
148
Denise Jodelet, Representations sociales: phènomènes, concepts et théorie; apud Adrian
Neculau, op. cit., în loc. cit., p. XVI; Ibidem, Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune,
în vol. „Psihologia câmpului social ...”, pp. 102-103.
149
Jean-Claude Abric, Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în vol. „Psihologia câmpului
social ...”, p. 129.
150
Ibidem, p. 132-134.
151
Adrian Neculau, op. cit., în loc. cit., p. XVII.
român este o bună bază de plecare pentru construcţia unei definiţii a
percepţiei pentru geopolitică.
În geopolitică percepţia poate fi definită ca fiind o grilă de lectură a
rivalităţilor sau a situaţiilor de cooperare între doi sau mai mulţi actori care
îşi dispută/negociază interesele într-un anume spaţiu geografic sau virtual.
Este o cale de a vedea, de a înţelege şi de a interpreta rivalităţile/înţelegerile
dintre doi sau mai multi actori prezenţi într-un spaţiu de interes. După cum
se poate vedea, această definiţie încorporează un element care nu se regăseşte
în definiţia propusă de psihologie şi nici în cea dată de psihosociologie, şi
anume interesul, luat în calcul sub toate aspectele sale de materializare.
Revenim, pentru ilustrare, la percepţia pe care au avut-o principalii actori ai
sistemului relaţiilor internaţionale asupra crizei din Kosovo, şi mai ales la
modul cum au văzut, în epocă, soluţia de rezolvare. Diplomaţia rusă avea o
percepţie total diferită faţă de cea a Departamentului de Stat al SUA. Astfel
fostul ministru de externe rus Evgheni Primakov, propunea rezolvarea
situaţiei prin „intermediul tratativelor între autorităţile sârbe şi
reprezentanţii minorităţii albaneze, cu respectarea strictă a integrităţii
teritoriale a Iugoslaviei” iar fostul Secretarul de stat al SUA Madeleine
Albright a cerut implicarea internaţională în rezolvarea situaţiei şi sancţiuni
asupra Belgradului.152 Uniunea Europeană vedea, la rândul ei, o rezolvare sub
mediere internaţională, însă era rezervată în ceea ce priveşte sancţiunile pe
care SUA credeau că sunt necesare a fi aplicate Belgradului. Erau percepţiile
dictate, la acel moment, de interesele imediate ale marilor puteri implicate în
rezolvarea unei probleme dificile pentru securitatea şi stabilitatea
continentului european. Ulterior acestea s-au modificat în funcţie de
schimbările intervenite în negocierea de interese pe spaţiul balcanic.
Referindu-se la acest aspect, fostul ambasador al Republicii Federale
Iugoslavia la Bucureşti, Desimir Jeftic, aprecia: „Cert este că factorii
internaţionali cei mai importanţi cunosc foarte bine adevărata situaţie din
Kosovo şi Metohia, dar, atunci când trebuie să se ia nişte decizii în legătură
cu ea, sunt deseori ghidaţi de propriile interese politice şi nu de regulile şi
principiile dreptului internaţional”153.
În geopolitică, percepţia trebuie înţeleasă, definită şi din perspectiva
scopului în care „subiectul observator” (diplomat, analist, expert, jurnalist
etc.,) reflectă o realitate generată de rivalităţi sau acţiuni de cooperare pentru
realizarea intereselor într-un spaţiu geografic. Din această perspectivă putem
spune că actorii vor avea cel puţin trei tipuri de percepţii:

152
Tudor Lavric, Mădălina Mitan, Aurora Caravasile, Marile centre de putere ale lumii se
confruntă la Kosovopole, în „Curentul” din 29 martie 1998, p. 12.
153
Iulian Neamţu, Interviu cu ambasadorul R. F. Iugoslavia la Bucureşti, Desimin Jeftic, în
„Curentul”, din 29 martie 1998, p. 10.
 1.O percepţie-concordantă cu realitatea. Aceasta poate avea diferite
grade de inadcvare în raport cu realităţile din „câmpul geopolitic” în
funcţie de cantitatea şi calitatea informaţiilor de care dispune
„privitorul”. Pot apărea erori dar nu sunt intenţionat introduse în
procesul de construcţie a unei imagini geopolitice. Ele sunt generate
de imperfecţiunea instrumentelor şi a tehnicilor de analiză şi
influenţate de ideologiile dominante în societate.
2. O percepţie-distorsionată, faţă de realităţile concrete. Reprezentările
sunt modificate/distorsionate de influenţa valorilor dintr-o anume
societate sau specifice unei arii de cultură şi civilizaţie (occident,
orient, Africa etc.) şi acceptate de „observator”, dar şi de interesul
pe care îl are un actor în reprezentarea Celălalt. În primul caz o
mulţime de „exemple ilustrează dificultăţile curente dintre lumea
musulmană şi occident, în primul rând Statele Unite. Aceste
percepţii greşite sunt prezente în ambele părţi.”154 Pentru cel de-al
doilea este ilustrativ modul cum s-au perceput reciproc SUA şi
URSS în timpul Războiului Rece155.
3.O percepţie-difuză existentă la nivelul opiniei publice care este
generată în general de media, dar şi de stereotipuri şi psihofixaţii de
ordin istoric sau religios. Se întâlneşte în analizele consacrate
politicilor internaţionale şi sub denumirea de popular geopolitics156.
În realitatea geopolitică, întâlnim în grade diferite toate cele trei tipuri
de percepţii. Actorii câmpului geopolitic percep rivalităţile sau interesele de
cooperare, îşi fac o imagine, mai mult sau mai puţin adecvată, în funcţie de
natura şi calitatea informaţiilor asupra resurselor, avantajelor/facilităţilor
economice şi strategice pe care un spaţiu geografic le oferă, dar mai ales
încearcă să cunoască intenţiile şi comportamentul altor actori în acel câmp.
Analizând factorii care pot influenţa imaginea actorilor în ceea ce priveşte
comportamentul în sistemul relaţiilor internaţionale, Stephen Walt ajunge la
154
Vezi, dr. Mathieu Guidere, dr. Newton Howard, The Clash of perceptions, in Defense Concepts
Series, Centre for Advanced Defense Studies, on line, http://www.c4ads.org/sites/
default/files/cads_report_clash_nov06.pdf, accesat la 11 mai 2009, ora 16.00; Fawaz A. Gerges,
Islam and Muslims in the Mind of America, in The ANNALS of the American Academy of
Political and Social Science 2003; 588; 73, on line http://ann.sagepub.com/cgi/content/
abstract/588/1/73, Downloaded from http://ann.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009.
155
Vezi, Alex Roland, Perception and Paradox in the Cold War, Reviews in American
History Vol. 21, No. 3 (Sep., 1993), pp. 502-506, on line http://www.jstor.org/pss/2702789;
Richard K. Herrmann, op., cit., p. 22-31; Robert D. English, Jonathan J. Halperin, The Other
Side: How Soviets and Americans Perceive Each Other, New Brunswick and Oxford, 1991;
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op. cit., p. 156-165.
156
Klaus Dodds, Hollywood and popular geopolitics of the war on terror, on line
http://royalholloway.academia.edu/KlausDodds/Papers/174478/Hollywood_and_the_Popular
_Geopolitics_of_the_War_on_Terror; J. Dittmer, The Tyranny of the Serial: Popular
Geopolitics, the Nation, and Comic Book Discourse, in Antipode 39 (2), p. 247–68., 2007.
concluzia că nu percepţia despre mărimea puterii, ci politica de putere este
determinantă în modul cum un actor este decis să-şi asigure/să-şi impună
interesul. Walt ajunge la această concluzie din observarea modului cum s-au
perceput reciproc, în perioada interbelică, un stat foarte puternic – SUA şi un
vecin cu un potenţial de putere inferior – Canada157. SUA nu au avut în
această perioadă un comportament conflictual în raporturile cu vecinul său
din nord şi, prin urmare, Canada n-a perceput Washingtonul ca o ameninţare
la adresa intereselor sale. Imaginea obţinută, corelată cu nevoile funcţionale
ale actorilor, se constituie în stimul. Acesta poate determin orientarea
respectivului actor în spaţiul geografic în cauză. În funcţie de modul cum îi
percepe pe ceilalţi actori în câmpul geopolitic, acesta va adopta un
comportament de tip cooperant sau conflictual158. Istoria poate oferi multe
alte exemple în acest sens159.
Relevante sunt percepţiile pe care le-au avut unii oficiali occidentali
asupra Principatelor Române la jumătatea secolului al XIX-lea. Căpitanul J.
Desaint, ofiţer de stat major şi aghiotant al generalului de divizie Aupick,
ambasadorul Franţei la Constantinopol, „fiind în trecere” prin Principate, în a
doua jumătate a anului 1848, au adunat informaţii cu privire la potenţialul
economic, demografic şi militar-strategic al acestora 160. Au perceput, cu alte
cuvinte, doar realităţile care i-au interesat. Acesta a ajuns la următoarea
concluzie: „În starea actuală a lucrurilor, dacă războiul ar izbucni între Rusia
şi Turcia, nu se poate aştepta de la aceste două principate nici cel mai mic
ajutor; trebuie privite ca pierdute. Dacă, dimpotrivă, pacea este menţinută,
Europa are cel mai mare interes să dezvolte toţi germenii regenerării României
şi să constituie la nordul Dunării o puternică naţionalitate.”161 Această sinteză,
indiscutabil, a făcut parte din percepţia geopolitică a Franţei asupra valorii
strategico-militare şi economice a spaţiului românesc în disputa pe care a avut-o
cu Imperiul Ţarist pentru controlul sud-estului european şi al strâmtorilor Bosfor
şi Dardanele. Se poate considera că aceasta percepţie a cântărit mult în ceea ce
priveşte atitudinea şi comportamentul ei faţă de Moldova şi Muntenia, precum şi
interesele vitale ale românilor în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Este încă
o posibilă explicaţie de ce Franţa a fost principalul actor european care a sprijinit
puternic unitatea românilor şi a impus marilor puteri, prin Conferinţa de Pace,
din anul 1856, de la Paris realizarea unităţii naţionale prin unirea Principatelor
Moldova şi Muntenia.

157
Stephen Walt, The Origin of Alliances, Cornell University Press, Ithaca, N Y, 1987; apud
David L. Rousseau, Dan Miodovnik, Deborah Lux Petrone, op. cit., în loc. cit.
158
David L. Rousseau, Dan Miodovnik, DeborahLux Petrone, op. cit., în loc. cit.
159
Andrei Miroiu, Balanţă şi hegemonie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 80-98
160
C. Neagu, D. Marinescu, R. Georgescu, Fapte din umbră, vol. I, Bucureşti,1975, p. 239-248.
161
Ibidem, p.247.
 Analiza percepţiilor în geopolitica postmodernă este o activitate
extrem de importantă pentru orice actor implicat în diferite zone ale lumii
contemporane. În câmpul geopolitic, percepţia actorilor este direcţionată spre
cunoaşterea punctelor sensibile sau tari ale opozanţilor din punct de vedere
economic, politic sau militar.162 Dacă un actor doreşte să se afle într-o poziţie
favorabilă în sistemul relaţiilor internaţionale şi să intervină într-un anume
spaţiu de interes, el trebuie să cunoască – să aibă o percepţie adecvată –
părţile slabe sau forţele competitorilor/partenerilor. Un calcul bazat pe
informaţii eronate, pe percepţii greşite, pe necunoaşterea intenţiilor celorlalţi
competitori dintr-un câmp geopolitic poate să aibă pentru un actor consecinţe
dramatice, care să-l conducă, uneori, la dispariţia de pe harta politică a
lumii.163
Analistul militar american Nader Elhefnawy, cercetând rolul
percepţiei şi al erorilor de percepţie în conflictele militare postrăzboi rece,
ajunge la concluzia că în ceea ce priveşte percepţia spaţiului luptei armate au
apărut „patru mituri ale puterii spaţiale americane”164. Primul dintre mituri
se referă la credinţa că puterea spaţială a SUA este predominantă şi că are
capacitatea de a anihila puterea spaţială a oricărui alt competitor. Dar acest
lucru a fost evident doar pe baza analizei conflictelor care au avut loc după
încheierea Războiului Rece. Atacurile asupra Gemenilor din septembrie 2001
a spulberat definitiv acest mit american. Cei care au introdus acest mit nu au
văzut că SUA s-au confruntat, după încheierea Războiului Rece doar cu
puteri militare de „mâna a doua”, cu o economie care nu se caracterizează
prin revoluţie tehnotronică sau cibernetică.
Actorii au tendinţa de a-şi analiza carenţele de potenţial pentru a
ocupa o poziţie cât mai bună în ecuaţia de putere. În timpul Războiului Rece,
această permanentă corecţie a percepţiei asupra propriului potenţial, dar mai
ales asupra celui al adversarului, a condus şi la apariţia dilemei de securitate
şi la declanşarea cursei înarmărilor între superputeri 165. Analiştii fenomenului
politico-militar contemporan susţin că încetarea Războiului Rece nu a pus
capăt programelor de perfecţionare a „Triadei nucleare” a marilor puteri166. Şi
că, de fapt, cursa înarmărilor a devenit mai sofisticată şi mai costisitoare
Percepţia, dar şi erorile de precepţie în câmpul geopolitic contemporan deţin
un loc important în structurarea câmpului geopolitic deoarece influenţează în
mod decisiv comportamentul actorilor. Acest binom contribuie la formarea
162
Robert Kagan, op. cit., p. 25; Gerard Dussouy, op. cit., p. 94-95.
163
Adrian Miroiu, op. cit., p. 82-83.
164
Nader Elhefnawy, Four Miths about Space Power, în Parameters, Volume XXXIII, no.1,
Spring 2001, pp. 124-132.
165
A se vedea, pe larg, Cursa modernă a înarmărilor. Dimensiuni şi implicaţii, coordonator
dr. Nicolae Ecobescu, Bucureşti, 1980; Nicolae Ecobescu, Vasile Secăreş, De la controlul
armamentelor la dezarmare, Bucureşti, 1985.
166
Florian Gârz, op. cit., pp. 69-74.
unei anumite stări de spirit şi, în cele din urmă, la cristalizarea conduitelor
acestora în sistemul relaţiilor internaţionale.
Prin percepţie, actorul îşi formează o viziune funcţională a realităţii
geopolitice care-i permite să dea sens acţiunilor sale, să înţeleagă realitatea
prin propriul sistem de interese şi să o raporteze la propria capacitate de
acţiune, şi prin aceasta să-şi adapteze şi să-şi definească locul în disputa
pentru un spaţiu sau altul. Robert Jervis arată că liderii politicii care sunt puşi
în situaţia de a reacţiona la acelaşi stimul venit din mediul internaţional o fac
în moduri diferite pentru că au o reprezentare diferită a stimulului respectiv.
Aceasta este influenţată de mentalităţi, prejudecăţi şi stereotipuri167.
Din perspectiva teoriei geopolitice, percepţia este un instrument de
lucru, un aparat evaluator, o „grilă” de lectură a realităţii/fenomenului
geopolitic, cu ajutorul căruia se obţine o imagine mai mult sau mai puţin
adecvată, în funcţie de calitatea descriptorilor 168. Percepţia, în această
accepţiune, se apropie mai mult de ceea ce Denise Jodelet denumea
reprezentarea ca formă de cunoaştere practică ce leagă un subiect de un
obiect169. Subiectul, în acest caz, este analistul geopolitician, dar poate fi la
fel de bine şi omul politic sau ziaristul ce se interesează de o problemă/criză
dintr-un spaţiu geografic, iar obiectul „perceput” este realitatea geopolitică
însăşi.
Percepţia, în analiza geopolitică, este întotdeauna reprezentarea a
ceva – fie că este vorba de potenţialul de putere sau raporturile care se
stabilesc într-un spaţiu, între actori – şi aparţine cuiva: analist politic, om
politic sau chiar omul de pe stradă. În acest fel, ea se află cu obiectul ei într-
un raport de „simbolizare” (îi ţine locul) şi de interpretare (îi conferă
semnificaţii)170. Pentru omul politic sau diplomatul angajat în disputa de
interese în numele statului/actorului nonstatal, cultura politică şi strategică
trebuie completată cu o solidă cunoaştere a rolului pe care îl joacă percepţia
în comportamentul actorilor, în câmpul geopolitic.
Formă de cunoaştere, percepţia, în teoria şi analiza geopolitică, se va
concretiza într-un discurs, informaţie de presă sau în forma cea mai
complexă, un scenariu, şi se va prezenta ca o formă de modelare a realităţii
geopolitice, cu grade diferite de adecvare. Imaginea obţinută de un ziarist, de
exemplu, asupra crizei din Kosovo va fi aproape întotdeauna mai
167
Robert Jervis, op., cit., p. 3-32.
168
Frances Hellelbein, Marshall Goldsmith, and Richard Beckhard, eds, Leader Of The
Future: New Visions, Strategies, and Practices for the Next Era. San Francisco: Jossey-Bass
Publishers, 1996, p. 36, 226; 253-254; Bill Creech, The Five Pillars of TQM: How To Make
Total Quality Management Work For You, New York: Truman Talley Books/Plume, 1994, pp.
320-326; Perry M. Smith, Taking Charge: A Practical Guide for Leaders, Washington, D. C.:
National Defense University Press, 1986, pp. 56-58.
169
Denise Jodelet, op. cit., în loc. cit, p. 110.
170
Ibidem.
aproximativă decât cea pe care o construieşte analistul sau omul politic,
deoarece informaţiile (stimulii), de cele mai multe ori, diferă din punct de
vedere calitativ.
Pe de altă parte, întâlnim o percepţie la nivelul opiniei publice, care se
apropie foarte mult de ceea ce specialiştii în psihosociologie numesc
cunoaşterea „naivă”, care nu trebuie respinsă ca falsă 171. Aceasta este doar
mediată şi filtrată în acord cu interesele pe care le au marii actori într-un
spaţiu sau altul. Cauzele conflictului, dar mai ales vinovaţii în cazul crimelor
şi acţiunilor teroriste săvârşite pe parcursul crizei bosniace, de exemplu, au
fost percepute diferit în mediile de informare occidentale şi de la Moscova.
Din acest punct de vedere nu poate exista o percepţie care să fie identică
pentru toţi actorii câmpului geopolitic. Ca şi reprezentarea socială pentru
individ/colectiv172, percepţia actorilor asupra câmpului geopolitic nu este un
simplu reflex al realităţii, ci o reflectare a unei realităţi într-o organizare
semnificantă. Această semnificaţie este determinată de context. În primul
rând, de contextul discursiv-informativ, deoarece, în majoritatea cazurilor,
analistul/omul de rând îşi formează o percepţie cu privire la un eveniment din
câmpul geopolitic, făcând apel la o sumă de informaţii de presă sau la
discursurile/relatările unor oameni politici.
În aceste condiţii este necesară o analiză atentă a condiţiilor în care s-
au produs informaţiile/discursurile/relatările, deoarece de cele mai multe ori
ele sunt destinate unui auditoriu-ţintă ce trebuie convins şi căruia trebuie să i
se argumenteze ceva. Istoria consemnează o mulţime de exemple în acest
sens173. În dimineaţa zilei de 1 septembrie 1939, Hitler anunţa printr-o
proclamaţie poporul german că „Statul polon a refuzat o lichidare paşnică a
diferendelor, pe care am dorit-o, şi a făcut apel la arme. Germanii din
Polonia sunt persecutaţi cu sângeroasă teroare şi alungaţi de la casele lor. O
serie de violări ale frontierei, de nesuportat pentru o mare putere, dovedesc
că Polonia nu mai este dispusă să respecte frontiera Reichului”174. Toată
presa scrisă şi vorbită din Germania a reluat această temă. Opinia publică
germană n-avea de unde să cunoască faptul că incidentele de la graniţa
polono-germană au fost fabricate de serviciile secrete ale celui de-al Treilea
Reich. Percepţia asupra aşa-ziselor incidente nu avea cum să fie corectă
pentru cetăţeanul german de rând. Iată percepţia diplomatului român Raoul
Bossy despre evenimente: „1 septembrie. Izbucnirea războiului germano-
polon. Fără declaraţie de război, Germania a atacat Polonia, bombardând

171
Ibidem.
172
Jean-Claude Abric, op. cit., în loc. cit., p. 129.
173
Adrian Miroiu, op. cit., passim.
174
Apud Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea a II-a,
Bucureşti, 1988, p. 1516.
Varşovia, Cracovia şi alte centre. Răcnetele lui Hitler se aud la radio.
Mobilizare generală în Franţa şi Anglia”175.
Interesante sunt percepţiile în „lagărul socialist” şi în lumea liberă
asupra evenimentelor de la Budapesta, din toamna anului 1956. Biroul Politic
al C.C. al P.M.R., din 24 octombrie 1956, a hotărât să cenzureze „întreaga
corespondenţă care vine din R.P.U. sau pleacă în R.P.U., reţinându-se
corespondenţa suspectă”176. În aceste condiţii, presa de partid din România
informa opinia publică despre „aventura contrarevoluţionară a unor bande
care au dezlănţuit un atac armat împotriva puterii populare din Ungaria”177.
Conducerea partidului comunist din Iugoslavia avea o cu totul altă percepţie
asupra evenimentelor din Budapesta. Într-o scrisoare din ianuarie 1957, a
C.C. al U.C.I., adresată C.C. al P.C.U.S., se arăta: „Considerăm că un mare
număr de comunişti care îl sprijină pe Nagy se situează sincer pe poziţiile
luptei pentru socialism, că între ei sunt şi oameni care şi-au închinat întreaga
viaţă luptei pentru comunism. Acestor oameni, fie că au săvârşit chiar
greşeli, trebuie să li se dea ajutor şi trebuie să li se dea posibilitatea de a
lupta cinstit pe viitor pentru binele poporului lor, pentru cauza socialismului.
Este uşor să-i lipeşti unui om eticheta de trădător revizionist, cirac conştient
sau inconştient al reacţiunii”178.
Filtrarea informaţiilor prin prisma intereselor pe care actorii le au într-
o zonă sau alta de criză face posibilă apariţia distorsiunilor şi confuziilor în
percepţiile geopolitice. Se realizează, în aceste condiţii, posibilitatea ca
actorii implicaţi într-o criză să poată să-şi justifice acţiunile într-o situaţie
anume faţă de partenerii lor, dar nu se realizează o cunoaştere a realităţii
pentru că, în acest caz, însăşi percepţia are un grad foarte scăzut de adecvare
în raport cu realitatea geopolitică. Cuvintele senatorului Robert F. Kennedy
ne arată necesitatea de lideri vizionari care să dezvolte o puternică
conştientizare a caracteristicilor esenţiale ale imaginii realităţii şi percepţiei
în dezvoltarea imaginii sale strategice pentru a putea un stat să îşi
impună/promoveze interesele: „Viitorul nostru poate să se afle în afara
viziunii noastre, dar nu este complet în afara controlului nostru. Este impulsul
modelator al Americii care nu este generat de destin, de natura sau de valurile
irezistibile ale istoriei, ci munca propriilor braţe, potrivită cu raţiunea şi
principiul care ne vor determina destinul. În acest fapt este mândrie, chiar
aroganţă, dar sunt, în acelaşi timp, experienţă şi adevăr. În orice caz, este

175
Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. II, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 150.
176
1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia
şi Ungaria, Ediţie întocmită de Mihai Lungu, Mihai Retegan, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996, pp. 74-75.
177
Ibidem p. 108
178
Ibidem, p.424.
singura cale în care putem să trăim.”179 Percepţia joacă un rol important atât
în dinamica fenomenului geopolitic contemporan, cât şi expertiza pe care
studiile de geopolitică o pot furniza şefilor de stat şi de guvern pentru a
acţiona în politica internaţională. Nu este de omis faptul că managementul
percepţiilor este important pentru un actor care este implicat într-o regiune
geopolitică unde nu are imaginea dorită. Din această perspectivă a funcţiilor,
percepţia poate îndeplini funţia de cunoaştere, de orientare şi de
justificatificare/persuadare a opiniei publice.
Funcţia de cunoaştere. Ca proces ce însoţeşte fenomenul/realitatea
geopolitică, percepţia este cea prin care actorii procesează informaţiile şi
realizează o imagine a câmpului geopolitic. Ca instrument/descriptor în
analiza geopolitică, percepţia permite specialistului/analistului să
dobândească anumite cunoştinţe din realitatea geopolitică, să le integreze
într-un sistem coerent de interpretare şi să evalueze poziţia geopolitică a unui
actor sau altul într-un spaţiu dat. Ea face posibilă înţelegerea stării generale
dintr-un câmp geopolitic. Omul contemporan, observă Ernest Cassirer, „nu
mai trăieşte într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta şi religia sunt
părţi ale acestui univers. Ele sunt firele diferite care ţes reţeaua simbolică,
ţesătura încâlcită a experienţei umane”180. Cu ajutorul simbolurilor, analistul
va „modela” realitatea geopolitică direct lizibilă sau încifrată din diverse
raporturi lingvistice şi iconografice. Orice percepţie este o formă de
„viziune” a câmpului geopolitic, care-i permite analistului să confere un sens
conduitelor actorilor şi să înţeleagă dinamica intereselor pe care aceştia le
promovează într-un spaţiu sau altul. El trebuie să aibă capacitatea de a
discerne între realitatea câmpului geopolitic şi „realitatea” construită cu
ajutorul media181. Această percepţie pe care analistul o obţine prin aplicarea
unor tehnici şi metode speciale de analiză poate constitui expertiza care, la
rândul ei, să contribuie la formarea în mintea omului politic a imaginii
construite de analist. Din această perspectivă, este corectă afirmaţia că cei
care iau deciziile acţionează în concordanţă cu percepţia lor asupra realităţii,
nu ca răspuns la realitate în sine. Aşadar percepţiile joacă un rol cheie în
politica pentru că formează realitatea operaţională.182 Acest lucru înseamnă
că decidenţii politici acţionează bazându-se pe percepţii corecte sau nu. De
exemplu, cercetări recente arată că statele presupus „eşuate” nu sunt mai

179
Apud, Michael W. Ritz, An Essay on the Concept of Strategic Image, în
http://www.scribd.com/doc/1563891/US-Air-Force-mediaritz, accesat la 23 iunie 2010, ora 11.30.
180
Ernest Cassirer, Eseu despre om, o introducere în filosofia culturii umane, Bucureşti,
1994, p. 43.
181
Michael W. Ritz, op. cit., în loc. cit.
182
Jon T. Rourke, Level of Analysis and Foreign Policy, in Rourke, John T. Mark, A. Boyer,
International Politics on the World Stage, on line, http://fs.huntingdon. edu/jlewis/syl/
ircomp/303Rourke-IPnotes.htm, accesat la 20 mai 2010, ora 19.00.
predispuse la război decât alte state. Totuşi realitatea operaţională a
percepţiilor celor mai înalţi oficiali ai administraţiei Bush a condus la ideea
că un asemenea stat eşuat, Irak-ul, care facea parte din axa răului în
concepţia lui Bush, avea printre capabilităţi şi arme de distrugere în masă, dar
şi intenţiona să le utilizeze. Acesta a fost un factor cheie pentru intervenţia
condusă de americani. Că aceste percepţii au fost greşite este o importantă
întrebare la randul ei. Dar în ceea ce priveşte cauza războiului, realitatea
operaţională (chiar dacă este diferită de realitatea obiectivă) a fost
determinată de credinţa preşedintelui Bush, a primului ministru Blair, şi a
altora că Saddam Hussein avea acest tip de arme şi că acestea prezentau o
ameninţare pe termen lung.183
Funcţia de orientare a conduitelor şi comportamentelor actorilor. Aşa
cum s-a putut vedea din exemplele cu care s-a început analiza locului şi
rolului percepţiei în geopolitică, comportamentul actorilor în câmpul
geopolitic, fie că este vorba de o stare de criză sau chiar de război, este
direcţionat de imaginea pe care o au despre sine, în raport cu cea pe care şi-o
fac despre opozanţi/competitori. Imaginea, ca produs al percepţiei, devine un
stimul care, corelat cu interesul, determină sensul acţiunii unui actor în câmp
geopolitic. Din această perspectivă, percepţia funcţionează ca un sistem de
predecodaj al realităţii geopolitice, deoarece determină un ansamblu de
anticipări şi de aşteptări în ceea ce priveşte conduita actorilor. Acest proces s-
ar putea exprima în felul următor:
a) faza 1: observatorul unui câmp geopolitic primeşte de la acesta
stimuli;
b) faza 2: aceştia sunt alăturaţi setului de informaţii pe care le deţine
observatorul dintr-o cunoaştere anterioară;
c) faza 3: prima procesare a stimulilor prin comparare şi analiză cu
setul de informaţii pe care îl deţine;
d) faza 4: conturarea unei percepţii sub forma unor imagini (reprezentări
grafice, simbolice, discurs etc.);
e) faza 5: a doua procesare care presupune actualizarea, integrarea şi
evaluarea noilor informaţii prin intermediul operatorilor psiho-
sociali adecvaţi;
f) faza 6: noi reacţii atitudinale şi comportamentale în câmpul
geopolitic.
Vom ilustra aceşti paşi prin două exemple concrete. În timpul
Războiului Rece, de exemplu, URSS a fost percepută de către ţările vestice
ca un pericol de a extinde regimul comunist dincolo de „Cortina de fier”.
Această percepţie a fost conturată prin observarea comportametului URSS în
zona sa de influenţă, prin analiza Long Telegram expediată de George Kenan
de la Moscova şi a discursului public al liderilor comunişti de la Kremlin.
183
Ibidem.
Rezultatul a fost lansarea de către SUA a unei strategii geopolitice de
„îngrădire” a acestei posibile expansiuni. Această strategie a fost percepută
de toţi aliaţii americanilor ca fiind singura posibilitate de asigurare a
securităţii lor în condiţiile Războiului Rece.
După încheierea Războiului Rece instabilitatea în Balcani şi spaţiul
fostului imperiu sovietic a fost percepută de majoritatea statelor din zonă ca o
ameninţare majoră la adresa securităţii lor. România şi Turcia, de exemplu,
percep instabilitatea rezultată din crizele şi războaiele apărute în ultimul
deceniu în zona pontico-balcanică ca o ameninţare majoră la adresa
securităţii regionale, dar au acţionat diferit în problema recunoaşterii statului
kosovar.
În România declararea independenţei acestui stat va spori
instabilitatea în regiune şi în lume şi prin urmare diplomaţia de la Bucureşti
s-a abţinut de la recunoasterea oficială a acestui fapt. Pentru analişti şi
oameni politici români Kosovo este doar începutul unui şir de modificări care
vor bulversa lumea mai mult decât dezmembrarea Uniunii Sovietice. Printre
argumentele care susţin acest scenariu posibil se numără atitudinea miilor de
manifestanţi kurzi, armeni, ceceni şi de alte naţionalităţi care, la anunţul
deciziei Administraţiei americane de a recunoaşte independenţa provinciei
Kosovo, au demonstrat în faţa Casei Albe afişând panouri pe care scria: „De
ce pentru Kosovo da şi pentru noi nu?” „Kosovo este un caz unic” a răspuns
SUA, soluţie la care s-au raliat şi alte state care au recunoscut independenţa
kosovarilor, dar nu au convins şi probabil nu vor putea convinge pe cei care
îşi doresc să fie independenţi cu orice preţ.184
Pe de altă parte Turcia a devenit una dintre ţările care au trecut rapid
la recunoaşterea independenţei (provinciei) Kosovo. Recunoşterea
independenţei Kosovo de către Turcia nu implica riscuri majore pentru că a
devenit evident că independenţa se va bucura de o acceptare largă în cadrul
comunităţii mondiale. Numarul de state care recunosc independenţa a depăşit
deja cifra de 50. Deşi câteva state, incluzând Rusia, China si Grecia au
declarat că nu vor recunoaşte niciodată decizia independenţei Kosova, cel
puţin nu în viitorul previzibil, este de aşteptat că multe alte ţări se vor alinia
cu cele care au recunoscut independenţa. Autorităţile turce probabil că au
considerat că recunoaşterea timpurie este cea mai buna opţiune pentru că
până la urmă, comunitatea internaţională va confirma independenţa
Kosovo.185
Un actor se poate orienta diferit şi în funcţie de modul cum percepe
semnificaţia spaţiului social construit. Diferite simboluri şi limajul care
184
Mihail Orezeaţă, Studiu: Independenţa Kosovo deschide cutia Pandorei, în Adevărul.ro,
din 3 iunie 2011, on line http://www.adevarul.ro/international/foreign_policy/opinii_fp/
Studiu_Independenta_Kosovo_deschide_cutia_Pandorei_0_492550994.html, accesat la 3
septembrie 2011, ora 20.00.
articulează imaginea unei asemenea realităţi pot avea semnificaţii deosebite
de la un popor la altul şi atunci şi modul cum acţionează este diferit. „ Zona
Verde” a Bagdadului este un exemplu edificator. Pentru forţele coaliţiei,
expresia descrie securitatea relativă a zonei, un „spatiu sigur”. Pentru
insurgenţii islamişti , „Zona Verde” este o ţintă de „sacrificiu” privilegiată din
cauza numelui însuşi.Baghdad’s „Green Zone” is a strong case in exemple.
For the coalition forces the expression describes relative security of the area,
a „secure space”. For Islamic insurgents, the „Green Zone” is a privileged
target for „sacrifice” because it's very name.In Islam verdele simbolizează
ceea ce este sacru. In Islam green simbolizes what is sacred. Nu numai că
este culoarea Profetului Mohammed, dar se referă de asemenea la paradisul
pentru toţi musulmanii. Not only is it Prophet Mahammad’s color, but it also
refer to paradise for all Muslims. Ca atare, luptătorii caută cu disperare să se
sacrifice prin atacuri sinucigaşe împotriva acestei „zone verzi”, al cărei nume
chiar o tranformă în ţinta ideală. Fighters therefore desperately seek to
sacrifice themselves through suicide attacks against this „green zone”,
whose very name makes it an ideal target. Acest caz reprezintă un caz tipic de
înţelegere greşită (din partea forţelor coaliţiei, care duce la percepţii greşite
(din partea luptătorilor islamişti) This case represents typical misconception
(coalition force), which leads to misperceptions(by Islamic fighters). Ambele
fenomene interacţionează pentru a genera o ciocnire de percepţii cu implicaţii
concrete în lumea fizică - măresc atacurile sinucigaşe împotriva unei zone
considerate a fi sigure. Both phenomena interact in oreder to generate a
clash of perceptions with concrete implications in the physical world-
icreased the suicide attacks against a zone that is supposed to be seif 186. Acest
lucru ne arată că, în fapt, funcţia de orientare a percepţiilor este direct
determinată de gradul de cunoaştere a spaţiului social construit.
Funcţia justificativă a percepţiei este mai puţin prezentă în teoria şi
analiza geopolitică. O găsim cu precădere în cartografia geopolitică de
propagandă. Ea permite actorilor statali/nonstatali să-şi explice/justifice
acţiunile din câmpul geopolitic, în relaţiile cu partenerii/competitorii. În
aceste cazuri, percepţia generează şi facilitează comportamente
competitive/coercitive în câmpul geopolitic. Percepţia negativă cu privire la
un alt actor din sistemul relaţiilor internaţionale justifică un comportament
ostil adoptat în privinţa lui şi aceasta, uneori, în mod independent de
comportamentul real al actorului perceput negativ. Marea Britanie, de
exemplu, actor important al câmpului geopolitic european, a avut o percepţie

185
Cenap Çakmak, Why Turkey rushed to recognize Kosovo, in Today Zaman, on line,
http://www.todayszaman.com/newsDetail_getNewsById.action?
load=detay&link=136192 accesat la 3 septembrie 2011, ora 20.00.
186
Dr. Mathieu Guidère, Dr. Newton Howard, op. cit., in loc. cit.
negativă asupra locului/rolului statului român în războiul cu Uniunea
Sovietică, deşi în realitate România n-a fost o ţară agresoare, ci răspundea, în
vara anului 1941, la agresiunea Uniunii Sovietice din iunie-iulie 1940, când
aceasta invadase spaţiul românesc şi a anexat Basarabia şi nordul
Bucovinei187. Exemplele ar putea continua în cazul kurzilor sau chiar al
palestinienilor, a căror luptă, timp de aproape jumătate de veac, a fost
percepută negativ de unii actori cu interese vitale în spaţiul atât de frământat
de crize şi convulsii, cum este Orientul Mijlociu. Cunoaşterea erorilor de
percepţie în comportamentul pe care îl au actorii în câmpul geopolitic este la
fel de importantă pentru analiza geopolitică188. Aprecierea greşită a intenţiilor
pe care le are un actor în câmpul geopolitic, mai ales când ai o strategie de
securitate bazată pe doctrina războiului preventiv, poate avea consecinţe
dramatice pentru pacea şi securitatea unei regiuni. Un actor A poate să
perceapă greşit politica de putere a actorului B, pornind de la aprecierea
greşită a intenţiilor şi intereselor pe care acesta le are în câmpul geopolitic, şi
să adopte acţiuni de tip preventiv. Acest fapt ar putea pune sub semnul
întrebării întregul sistem normativ care există la un moment dat în mediul
internaţional. Cazul intervenţiei SUA în Irak în 2003 pentru a elimina
pericolul armelor de distrugere în masă pe care le deţinea Saddam Hussein
este relevant. În anticiparea atacului armat Împotriva Irakului, susţinătorii
belicoşi „neoconservatori” din jurul preşedintelui american GeorgeError!
Bookmark not defined. Bush şi simpatizanţii lor de la Londra au făcut
eforturi uriaşe, atât interne, cât şi internaţionale, ca să „vândă” necesitatea
războiului ca un „produs” de mare valoare morală, pe care l-au ambalat şi
ilustrat cu argumente dezolant de dubioase. Obiectivul lor a fost să convingă
atât oficialii din guvernele respective, cât şi publicul autohton şi internaţional
că singura modalitate de a rezolva „criza” irakiană era invazia armată
urgentă189. Mass-media a salutat invazia Irakului ca pe o acţiune etică şi
raţională. Războiul asimetric dintre supraputerea americană şi slaba armată
irakiană a fost prezentat la televiziune ca o feerie epică. Bombardamentele
masive au fost prezentate ca focuri de artificii care rareori omoară oameni şi
care, de fapt, urmăreau numai să inspire „şoc şi groază”. Reporterii care au
însoţit unităţile militare americane au evitat să arate imaginile miilor de
militari şi civili irakieni ucişi de rachetele, barajele de artilerie şi bombele
187
A se vedea, pe larg, Constantin Hlihor, 22 iunie 1941 sau 28 iunie 1940?,
în "Revista istorică", tom I, 1992, nr. 9-10, p. 1026 şi urm.; Ioan Scurtu, Constantin Hlihor,
Complot împotriva României. 1939-1947, TipoMondo, Iaşi, 2010, p. 9-31; Adrian Miroiu,
op. cit, passim.
188
Robert Jervis, War and Misperception. Journal of Interdisciplinary History, Vol. 18, nr.
4: pp. 675-700.
189
Vezi, Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicare in conflictele internaţionale, p.
213-218; Nicolae Filipescu, Propagandă si credibilitate, în Revista „22”, on line,
http://www.revista22.ro/propaganda-si-credibilitate-480.html, accesat la 20 iunie 2009, ora 19.00.
supraputerii. Trupele invadatoare au fost lăudate la unison pentru „curajul”,
„profesionalismul” şi „dedicaţia” lor. Brutalitatea despotului Saddam Hussein
faţă de populaţia irakiană şi victoria fulgerătoare a „coaliţiei” nu conferă
legitimitate războiului din Irak. Multe alte ţări sunt controlate de dictatori la
fel de brutali ca Saddam. În democraţie, publicul nu acceptă uşor ca
guvernanţii să facă uz de propagandă bazată pe decepţie, ca să obţină sprijin
public şi parlamentar pentru război. Comisii de anchetare au fost constituite
în Congresul american şi în Parlamentul britanic ca să stabileasca cine şi de
ce a introdus „dovezi” exagerate sau fabricate. Realitatea este că arsenalul de
distrugere în masă al lui Saddam nu a fost găsit, prestigiul Americii şi al
Marii Britanii au avut de suferit iar Bush şi Blair şi-au pierdut o mare parte
din respectul autohton şi internaţional. Doctrina războaielor preventive, cu o
legalitate discutabilă, dacă se bazează pe informaţii trucate sau fabricate, nu
reprezintă decât o politică mascată de agresiune.
Întrebarea este dacă se poate elabora o metodologie şi dacă există
instrumente de lucru adecvate, care să permită analistului să tragă concluzii
ferme cu privire la intenţiile reale pe care un actor sau altul le are în
raporturile cu alţi actori. Concluziile în acest sens nu sunt tocmai optimiste,
dar nu trebuie absolutizat faptul că erorile de percepţie pot conduce la acţiuni
şi comportamente de tip conflictual.

3.4. Influenţa Ideii-Forţă şi a Valorilor fundamentale

asupra comportamentului geopolitic al actorilor
în politica internaţională
Comportamentul actorilor în câmpul geopolitic poate fi anticipat,
analizat şi interpretat prin operaţionalizarea paradigmelor prezentate anterior.
Interesul ne poate indica de ce un actor îşi îndreaptă atenţia asupra unei zone
geografice şi în alta deşi situaţiile pot fi asemănătoare cu cele din alte spaţii
pentru care actorul nu îşi manifestă preferinţa, puterea ne arată dacă actorul
are şi capacitatea de a fi prezent în spaţiul unde are interes, iar percepţia este
cea care îl ajută pe acel actor să îşi formeze o imagine adecvată asupra
balanţei de putere şi asupra intereselor pe care alţi actori le au în regiunea
respectivă. Astfel acel actor va şti cu cine poate să se alieze/coopereze pentru
a-şi realiza interesele. Totuşi aceste paradigme nu răspund la întrebarea de ce
actorii, atunci când îşi îndreaptă atenţia către un spaţiu, îşi justifică prezenţa
în acel spaţiu de interes prin raportarea la un set de valori, norme şi principii
unanim recunoscute? De ce actorul prezent într-un spaţiu geopolitic îşi
motivează acţiunea sa prin invocarea unei idei-forţă/guidind ideas—ceea ce
scepticii numesc „idola fori” sau idolii pieţei?190 Răspunsul îl găsim dacă mai
adăugăm o paradigmă la cele prezentate anterior, şi anume ideia-
forţă/guiding ideas dar şi a core values. Acestea au o influenţă deosebită
asupra comportamentului geopolitic al actorilor ce îşi dispută sau cooperează
pentru a-şi realiza interesele într-un spaţiu geografic/virtual. Ele sunt
„cărămizile” pe care se fundamentează ordinea internaţională şi care exercită
o mare influenţă asupra actorilor din politica internaţională.
Comportamentul oamenilor în societate, ca şi cel al statelor în politica
internaţională, a fost întotdeauna raportat la norme şi principii. Acestea sunt
construite, acceptate sau impuse pe baza unei idei forţă/guiding ideas şi unui
set de valori/core values recunoscut la nivel mondial, regional sau local.
Astfel că actorii geopolitici acţionează întotdeauna într-un spaţiu dual
compus din realitatea fizico-geografică (cooperează în diferite domenii sau
fac război) şi realitatea social construită (ordinea intrenaţională).
Comportamentul statelor/actorului clasic şi al actorilor nonclasici este
influenţat de aceste idei forţă dar şi de valorile în care s-au format liderii
acestor actori şi de cât de mult cred în perenitatea lor. În urma Păcii de la
Westfalia s-a născut o idee-forţă numită suveranitate care a stat, timp de
secole, la baza normelor şi principiilor care au guvernat relaţiile dintre state.
Din această perspectivă spaţiul politic internaţional social construit nu poate
avea caracter universal, deşi, de aproape două sute de ani, prin generalizarea
valorilor occidentale care au stat la baza normelor şi principiilor din politica
internaţională, am avut iluzia unui sistem unic, modial/global. În fapt acest
tip de spaţiu a fost fragmentat de idei-forţă şi core values. Istoria ne oferă
extrem de multe argumente din evoluţia centrelor de putere şi civilizaţie. În
evul mediu lumea internaţională era puternic divizată de religie. Am avut de-
a face cu o geopolitică a statelor de tip cruciadă 191 care doreau să impună
Celuilalt valorile religiei sale şi a construi o lume universal
creştină/musulmană. În timpul Războiului Rece spaţiul internaţional social
construit a fost fracturat de ideologie şi „materializat” de o frontieră/Cortina
de fier ce despărţea lumea democraţiei occidentale de lumea totalitarismului
comunist care nu avea contingentă fizico-geografică. Prăbuşirea lumii
internaţionale de natură dual confrontaţională a creat o altă fractură, de data
aceasta între lumea vestică şi cea islamică, deşi vorbim de globalizare
respinsă de cea din urmă. Reacţia de împotrivire uneia alteia a lumilor
construite pe idei-forţă/guiding ideas şi set de valori diferite este una
naturală192. În mare parte aşa ne explicăm eşecul geopolitic al unor mari

190
Fred Dallmayr, Liberal Democracy and its Critics: Some Voices from Asia, The 11th
Symposium on Confucianism & Buddhism, 2008/03/28, on line, http://www.hfu.
edu.tw/~lbc/BC/11th/disc/papers/01.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 19.00.
191
Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Bucureşti, 1988, p. 113
192
Fareed Zakaria, Lumea postamericană. Polirom, Iaşi, 2009, p. 83-86.
puteri occidentale de a construi societăţi democratice în Orientul Mijlociu,
unele regiuni ale Africii şi Asia Centrală. 193 Politica statelor occidentale de a
interveni pentru a stabiliza şi securiza regiunile de criză şi conflict a fost una
extrem de generoasă dar procesele de reconstrucţie a statului, în cele mai
multe cazuri nu a ţinut cont de tradiţia şi valorile societăţilor din aceste
regiuni.194 Ce poate însemna pentru un musulman rule of law când acesta
toată viaţa sa a fost educat să respecte regulile în societate prin prisma
Coranului? Ce relevanţă are conducerea societăţii de către o administraţie
politică aleasă în mod liber şi democrat dacă unii oameni aparţinând unor
triburi africane sau arabe nu înţeleg valorile ei? Lucrurile nu par a merge într-
o direcţie a democraţiei de tip occidental nici în statele arabe care au intrat
într-un lung şi complex proces de transformări politice determinate de aşa
zisele revoluţii arabe. Ipoteza analistului geopolitician Thomas L. Friedman
de la New York Times potrivit căreia „revoltele recente din lumea Arabă nu
vor duce probabil la democratizarea în masă care s-a petrecut în Europa
Centrală şi de Est dupa 1989,”195 pare să capete tot mai mult contur în
realitatea politică din Egipt, Libia, Tunisia sau Siria. O posibilă explicaţie o
găsim la James Rogers care afirma: „Într-adevăr, mulţi europeni şi americani
au ajuns chiar să-şi creadă propria propagandă, şi au uitat că ei singuri erau
responsabili pentru ceea ce au dezlănţuit. Mai mult, economiile de piaţă,
valorile liberale şi democraţiile constituţionale au încetat să fie ideologii
istorice şi culturale care să poată fi împământenite, deoarece au apărut şi s-au
afirmat în anumite – şi fără îndoială unice - circumstanţe în Marea Britanie,
Franţa şi Ţările de Jos, şi deodată au devenit forme „naturale” şi „universale”
de organizare socială care pot fi implementate rapid oriunde, independent de
specificul cultural şi al politicii existente”196. Democraţiile occidentale au fost
condiţionate şi construite social ca orice altă organizare politică sau sistem de
valori specific unei arii de civilizaţie şi cultură. Nu este nici o forţă
teleologică care să ghideze umanitatea către presupusele zone înalte însorite
ale democraţiei constituţionale şi pieţelor libere dar după acelaşi tipar în care
193
T.W. Luke and G. Ó Tuathail, On Videocameralistics: The Geopolitics of Failed States,
the CNN International and (UN) Governmentality in Review of International Political
Economy (RIPE) 4, 4, 709-33, on line http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/ Publish/
Papers/LukeToalCNN.pdf, Jan Holzer, Jozef Janovský, Jaroslav Petřík, Theory of Regimes
and Failed States Theory: A Common Issue or Talking Across Purposes? on line,
http://www.psa.ac.uk/journals/pdf/5/2011/1142_634.pdf, accesat la 23 iunie 2010, ora 20.00.
194
Earl Conteh Morgan, Peacebuilding and Human Security: A Constructivist Perspective,
International Journal of Peace Studies, Volume 10, Number 1, Spring/Summer 2005 in
http://www.gmu.edu/academic/ijps/vol10_1/Conteh-Morgan_101IJPS.pdf, accesat la 23
iunie 2010, ora 21.00.
195
Apud, Martin W. Lewis, The Simplistic World-View of Thomas L. Friedman,in GeoCurrents,
on line, : http://geocurrents.info/geopolitics/the-simplistic-world-view-of-thomas-l-friedman
# ixzz1hXpDymdw, accesat la 23 iunie 2010, ora 20.00.
196
Ibidem.
au evoluat în societatea şi cultura politică europeană. Când democraţia
constituţională şi valorile liberale s-au răspandit, au făcut-o bazându-se pe
puterea geopolitică europeană şi americană de tip soft şi nu hard. Forţa de
convingere şi de seducţie, nu forţa armelor, au condus la răspândirea
regimului politic democratic de tip european. Existenţa şi perpetuarea lui
depinde de puterea occidentală soft. Dacă acest tip de putere naţională
occidentală, „mai precis britanică, franceză, americană se va afla în declin,
valorile liberale vor disparea odată cu ea. Acest lucru ar trebui să ne
focalizeze mintea: o dată ce realizăm că propriul sistem economic şi politic
este până la urmă la fel de condiţionat şi maleabil ca oricare altul, ar trebui să
ne gândim mai mult asupra responsibilităţii colective de a-l apăra”.197
Pentru a înţelege cum ideea-forţă/guiding ideas şi core values
influenţează comportamentul geopolitic al actorilor în politica internaţională
trebuie să vedem cum sunt definite şi care sunt trăsăturile lor principale.
Ideile sunt produsul spiritului uman în condiţiile culturale unei epoci date dar
nu toate au impact major asupra vieţii şi evoluţiei societăţii umane; ele nu
prind consistenţă decât în cadrul unor sisteme de gândire filosofică, politică,
economică, pedagogică geopolitică etc.198
Timpurile moderne au adus în prim plan ideea politică deoarece are
valoare de catalizator socio-organizant şi s-au coagulat în sisteme de gândire
politică. Un asemenea sistem este alcătuit dintr-un nucleu dur ideea-
forţă/guiding ideas care dă substanţă unor postulate cheie ce stau la baza
teoriilor şi o mulţime de idei raţionale şi retorice care justifică şi apără ideea
forţă. Edgar Morin este de părere că un asemenea sistem de idei poate fi
deschis (teoriile ştiinţifice, culturale, literare etc.) sau închis (doctrinele
politice şi religioase)199.
În gândirea geopolitică de tip clasic cel care a abordat problema
rolului sociorganizant al unei idei a fost germanul Karl Haushofer. El este cel
care, de altfel, a şi lansat conceptul de panidee. Până la un punct concepţia sa
poate fi corectă atunci când consideră că este decisiv pentru o pan-idee să
surprindă şi să exprime cu mare forţă dominanta vieţii unui popor dar şi a
unui moment istoric. O asemenea întâlnire fericită poate declanşa un proces
de edificare a unei civilizaţii durabile, poate proiecta un nou orizont de
afirmare a unei idei, nebănuit până atunci. Roma, spune acesta, „s-a născut
într-o singură zi din instinctul de expansiune al unui trib mic, al latinilor, dar
cu o pan-idee mare, aruncată la timp peste două civilizaţii şi două idei care se
epuizaseră: cea persană şi cea greacă-elenistă.200 Eroarea părintelui

197
Ibidem.
198
Edgar Morin, La nature des idées, on line, http://www.scienceshumaines.com/ la-nature-des-
idees_fr_11716.html, accesat la 23 septembrie 2010, ora 22.00.
199
Ibidem.
200
Apud, Ionel Nicu Sava, Şcoala geopolitică germană, Editura Info-Team, 1997, p.111.
geopoliticii germane a fost că a legat forţa ideilor de spaţiile de suveranitate
imaginate în harta mentală a unor lideri politici. Întruchiparea unei asemenea
viziuni elaborate de către un lider/popor privitoare la ceea ce acesta consideră
că ar fi teritoriul său legitim de expansiune a condus la panslavism,
pangermanism, panelenism, de panturcism etc., care au legitimat politici de
expansiune şi oprimare a altor popoare.
Ideea-forţă/guiding ideas nu are nimic de-a face cu viziunea
generalului Karhaushofer. O idee-forţă este un sistem de informaţii de ordin
filosofic, stiinţific, cultural, spiritual etc., specific unei epoci anume, căruia
oamenii îi acordă valoare de adevăr suprem şi în conformitate cu care îşi
definesc atitudinea şi comportamentele în societate. Din antichitatea clasică şi
până astăzi fiecare epocă a avut propria sau propriile idei-forţă. Acestea nu
sunt automat doar progresiste. Într-o societate pot coexista mai multe
asemenea idei-forţă care să aibă impact total opus asupra societăţii.
Edificatoare este lupta dintre două idei-forţă din evul mediu: cea a doctrinei
religioase a bisericii catolice cu privire la geneză şi a teoriilor ştiinţifice
despre aceeaşi problemă. Prima a avut caracter retrograd şi a condus la
apariţia primului regim totalitarist din istoria Europei iar a doua la
dezvoltarea fără precedent a civilizaţiei în secolele următoare. Concepţia
creştinismului practicată de Biserica Romei, a condus la mod de organizare a
vieţii bine controlat prin principii şi exigenţe religioase, prin instituţiile
religioase. În acest regim politic cercetările ştiinţifice erau controlate prin
principiile pe care catolicismul roman le-a formulat la nivelul ştiinţelor. Şi au
fost chiar câteva mari personalităţi ştiinţifice - ca Giordano Bruno - care au
plătit cu viaţa acest totalitarism extins chiar şi în domeniul ştiinţelor. Însă
forţa ideilor lansate de oamenii care au crezut în puterea cunoaşterii ştiinţifice
a condus la dispariţia acetui tip de totalitarism, ceea ce l-a făcut probabil pe
Victor Hugo să afirme că „more powerful than all the armies of the world are
IDEAS!201”
Ideile-forţă care au condus la ideologiile modernităţii cu caracter
progresist au ridicat popoarele din Europa la luptă împotriva sistemului
politic feudal şi au condus la naşterea regimurilor democratice. Fără ideea de
„dreptate-egalitate şi frăţie” nu s-ar fi putut schimba sistemul politic în
Europa prin mişcarea revoluţionară din anii 1848-1849. Dar tot pe
continentul european alte idei-forţă au condus la apariţia ideologiilor de tip
nazist, fascist, franchist şi alte derivate cum a fost naţional-legionarismul în
Romînia care a însemnat o perioadă de mare regres politic în istoria
umanităţii. Prin urmare Lawrence Reed este îndreptăţit să afirme că
„Oamenii cum ar fi oamenii politici, activiştii, clericii, profesorii pot fi
adesea agenţii schimbării, dar ideile sunt cele care instigă. În modelarea
201
Apud, Lawrence Reed, The Importance of Ideas, on line, http://www.ccsindia.org/ ccsindia/
lssreader/41lssreader.pdf, accesat la 29 august 2010, ora 20.45.
politicilor publice incluzând întrebarea mai largă despre libertatea spiritului
întreprinzător sau socialism, democraţie sau dictatura – ideile sunt de o
importanţă capitală, decisivă. Cu alte cuvinte, ceea ce cred oamenii spune
mult (poate totul) despre modul în care se comportă, cu cine votează, ce legi
şi reguli acceptă, pentru ce tip sistem vor lucra pentru a-l realiza. Schimbă
ideile, şi poţi schimba cursul istoriei.202
Falia care s-a produs în politica internaţională după 11 septembrie
2001 are evidente determinări de ordin geopolitic în adâncirea contradicţiilor
generate de două idei-forţă ce acţionau de o bună bucată de vreme în lumea
musulmană şi cea occidentală203. Lumea musulmană, în special cea din ţările
arabe, consideră că occidentul este vinovat de întârzierea dezvoltării moderne
a tuturor societăţilor iar ţările occidentale văd în comunităţile de musulmani
principalul furnizor de terorişti pentru organizaţiile radicale cum este Al-
Quaeda.
Din punct de vedere ageopolitic, s-a născut un adevărat război al
acestor idei-forţă cu consecinţe grave pentru practica relaţiilor internaţionale.
Statele Unite şi aliaţii lor a declanşat o campanie militară pentru a elimina
pericolul terorist care nu se ştie când se va încheia iar lumea islamică din
zonele confrontaţionale s-a radicalizat. Americanii au câştigat militar
confruntarea cu regimul taliban din Afganistan, au obţinut victoria împotriva
Irakului condus de Saddam, un dictator urât şi de propriul său popor, dar a
pierdut în ambele războiul mediatic. Intervenţia militară în această ţară nu a
condus la schimbarea imaginii SUA create, în mentalul colectiv, de
propaganda regimului Saddam.
De aceea, unii specialişti americani au cercetat rolul ideilor şi al
ideologiilor specifice societăţii din lumea arabă şi modificarea strategiile de
schimbare a regimurilor politice în regiunile geopolitice considerate de
interes pentru Casa Albă. Analistul J. Michael Waller referindu-se la acest
aspect scria: „Oamenii acceptă o ideologie, fără a ţine seama de nuanţa ei, în
general pentru aceleaşi motive. Ideologia le oferă oamenilor o identitate
unificatoare şi un sens al comunităţii. Le dă o cauză cu care se pot identifica.
Le dă un sens al scopului, înţelesului şi modelării vieţii lor. Ideologia oferă
posibilitatea de a da vina pe altcineva pentru nenorocirile unui om, şi
construind imaginea unui inamic împotriva căruia să se lupte” 204 Concluzia
Lui J. Michael Waller este că, înţelegând particularităţile ideologiei generate
de învăţăturile Coranului, se pot „folosi toate instrumentele influenţei pentru

202
Ibidem.
203
Peter Gourevitch, Interacting Variables: September 11 and the Role of Ideas and Domestic
Politics, in Dialog-IO, Spring 2002, p. 71–80.
204
J. Michael Waller, Fighting the War of Ideas like a Real War, Messages to Defeat the
Terrorists, Published in the United States of America by The Institute of World Politics Press,
2007, p. 21.
a demasca absurditatea perceptelor ideologiei. Putem risipi miturile şi
minciunile pe care se bazează ideologia. Putem să distrugem credibilitatea
ideologiei şi să-i atragem suporterii departe de ea oferindu-le alternative mai
tangibile şi realiste (chiar dacă acele alternative nu se potrivesc exact cu
viziunea noastră asupra lumii). Ideea de bază este că o ideologie ca cea
islamist extremistă este construită pe o fundaţie din nisip care poate fi
subminată cu usurinţă de ideile şi argumentele potrivite, furnizate prin
canalele potrivite.”205
Geopolitica post modernă nu este doar rivalitate şi confruntare. Ea
presupune şi dimensiunea cooperării dintre diferiţi actori care au interes în
anumite spaţii. Suportul cooperării este, potrivit realismului dat de urmărirea
intereselor naţionale, în cazul actorului clasic, şi a intereselor specifice naturii
sale în cazul actorilor nonclasici, dar nu este suficient. Statele care
împărtăşesc aceslaşi idei-forţă (doctrine politice, ideologii etc.) au o
predispoziţie de a coopera. Oamenii simt nevoia unei „consonanţe
cognitive”206, atât în privinţa a ceea ce ştiu cât şi în ceea ce îşi doresc. Doresc
ca lumea în care trăiesc să aibă un sens şi să facă parte din acest întreg în
mod semnificativ şi controlabil.
Construcţia acestui sens se face prin comunicare, achiziţii de
informaţii şi comparare cu imaginea proprie asupra mediului internaţional.
Dacă informaţiile achiziţionate nu se potrivesc cu imaginea proprie există o
mare probabilitate ca acestea să fie respinse şi să producă sentimente de
frustrare sau respingere. Karl Deutsch consideră că „toţi purtăm în minte
imagini simplificatoare şi, mai mult sau mai puţin, realiste asupra lumii în
care trăim. Cel mai adesea aceste imagini sunt parţial realiste şi parţial
imaginare, însă în orice situaţie, prin soliditatea şi prin buna lor rânduială, ele
ne conferă un sentiment de siguranţă. De obicei, admitem aceste imagini atât
de aprioric, încât nici nu suntem conştienţi de ele. Suntem foarte convinşi de
propriul nostru realism, însă ne înspăimântă „orbirea” ideologică a altor
persoane - sau a altor naţiuni - care nu împărtăşesc punctele noastre de
vedere.”207
Forţa cu care acţionează acest mecanism de acceptare/ataşament faţă
de o serie de imagini statornicite vis-a-vis de propria ţară/comunitate şi de
alte ţări şi negarea/respingerea informaţiilor ce nu se adecvează ideilor
preconcepute şi acceptate ne furnizează unele răspunsuri legate de
comportamentul statelor în câmpul geopolitic. Pentru apărarea statului şi a
naţiunii din care făceau parte, în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a
celui următor, nu numai oamenii politici ci şi simplii cetăţeni au preferat să-şi
dea şi viaţa decât să-şi piardă credinţele şi sentimentul conştiinţei naţionale.
205
Ibidem, p. 22.
206
Karl W. Deutsch, op., cit., p. 51.
207
Ibidem.
Lucru este valabil şi pentru alte „seturi” de asemenea imagini-forţă -
democraţie, libertate, dreptate etc.
Aceste imagini forţă se achiziţionează prin educaţie şi printr-un limbaj
contextualizat social şi politic atât la nivelul societăţii cât şi al mediului
internaţional208. Sunt determinate, în sens pozitiv sau negativ, de setul de
valori care domină la acel moment societatea şi influenţate de mentalităţi,
tradiţii istorice şi stereotipurile care există la un moment dat în societate, de
psihofixaţiile istorice sau ideosincraziile politice, dar şi de propaganda şi
discursul patriotic. Ele sunt proprii decidenţilor politici, dar şi opiniei publice
şi au rol important atât în actul de elaborare a politicilor de securitate cât şi în
acţiunea de securizare, dacă un stat/grup se simte ameninţat. Aceste imagini
forţă sunt create şi cu ajutorul reprezentărilor cartografice şi a simbolurilor cu
care operează discursul geopolitic.
Omul nu se naşte nici cu sentimentul datoriei faţă de ţara/comunitatea
căreia îi aparţine şi nici cu convingeri morale, religioase, politice sau
ideologice, ci este format de societate, prin educaţia care o primeşte în
familie şi instituţionalizat în societate, prin sistemul de educaţie. Iată de ce
credem că nu este lipsită de importanţă o bună cunoaştere asupra contextului
cultural şi a mentalităţilor în care apar rivalităţile/cooperările de ordin
geopolitic şi, mai ales, a modului cum oamenii, aparţinând unor culturi şi
civilizaţii diferite, se raportează la acestea. Noi apreciem că, în fapt, statele,
în comportamentul geopolitic, fac o alegere raţională atât asupra modului
cum îşi construiesc politicile internaţionale cât şi asupra mijloacelor prin care
aceastea se materializează în practică în acord cu idea-forţă/guiding ideas, cu
setul de valori şi idealuri pe care le promovează şi le apără.
Comportamentul uman este modelat semnificativ de norme şi valori.
Prin urmare este foarte important să definim conceptul de valoare şi rolul ei
social pentru a înţelege cum aceasta influenţează comportamentul şefilor de
stat şi popoarele în anumite evoluţii din politica internaţională. Lucru ce nu
este uşor de realizat, dacă avem în vedere caracterul polisemantic al
termenului valoare de la sensul comun în care poate însemna preţul plătit
pentru o marfă sau aprecierea unui bun material/servicii până la dimensiunea
filosofică.
Din perspectiva analizei geopoliticii postmoderne, sensul cel mai
apropiat este cel dat de sociologi şi psihologi. Sociologia, asemeni
geopoliticii, analizează relaţiile dintre grupuri umane, respectiv raporturi între
actorii mediului internaţional. Pentru psihologi, valorile reprezintă elemente
de orientare a indivizilor în lumea înconjurătoare. Ele se constituie în

208
Robert H. Jackson, The Weight of Ideas in Decolonization: Normative Change in
International Relations, în vol. Judith Goldstein, Robert O. Keohane, (eds.), Ideas and
Foreign Policy: Beliefs, Institutions, and Political Change, Ithaca: Cornell University Press,
1993, p. 111-138.
decodoare ale posibilelor acţiuni ce permit identificarea gratificaţiilor
potenţiale, beneficii derivate din scalele preferinţelor fiecăruia, depinzând de
motivaţiile, nevoile şi aspiraţiile personale209.
Valorile, indiferent de modul în care sunt definite nu există în sine şi
nu pot exista independent de conştiinta umană. Sunt rezultatul experienţei
sociale şi au caracter istoric. Percepţia şi modul de definire diferă de la o
scoală sociologică sau chia de la un autor la altul. Sociologul Petre Andrei
definea valoarea ca fiind „o dispoziţie inerentă spiritului, care are ca formă
fenomenală de manifestare raportul funcţional al unui subiect cu un obiect,
obiectul fiind un motiv pentru actualizarea dispoziţiei psihice spre valoare 210”
Orice subiect, fie el individ sau grup uman, în opinia lui Petre Andrei, care
are un sentiment al valorii caută să îl realizeze în bunuri ce iau forma
scopului acţiunii umane211. Tudor Vianu, interpreta valorile ca acte ale
dorinţei. În opinia sa „Reprezentarea cuprinde imagini, gândirea cuprinde
abstracţiuni, simţirea cuprinde afecte, dorinţa cuprinde valori” 212. Ca şi
conceptele, valorile au un caracter general, numai că ele „sunt generale prin
raport cu conştiinţele care, prin actele lor deziderative, le cuprind”213.
Există o gamă largă de valori, clasificarea lor fiind extrem de
diversificată în funcţie de referenţial. Când vorbim despre valori ale societăţii
umane, trebuie să avem în vedere complexitatea valenţelor pe care această
noţiune le ia, de la persoană la persoană, de la epocă la epocă şi de la
comunitate la comunitate. Astfel, unele vor fi valori general valabile,
universale şi indestructibile prin ele însele, altele relative, parţial valabile şi
susceptibile de a fi combătute şi anulate de la un context istoric la altul, de la
o scară de valori la alta, de la o persoană la alta… Valorile dominante dintr-o
societate se concretizează în norme ce definesc instituţiile şi funcţionarea
societăţii în întregul ei. Simbolurile sunt decodificate şi transmit mesaje în
funcţie de valorile care orientează modul în care indivizii percep lumea.
Persistenţa temporală a unor norme şi instituţii devine un factor ce
poate conduce la interiorizarea valorilor care stau la baza acestor norme şi
instituţii. Acestea determină apariţia de idealuri şi aspiraţii care sunt larg
împărtăţite de actorii mediului internaţional: libertatea, independenţa,
suveranitatea, dreptul la autodeterminare politică, integritatea teritorială etc.,
sunt doar câteva dintre idealurile politice care au generat în secolul trecut
principii şi norme de drept internaţional public.
Valorile politice, morale, etice etc., care au dominat fiecare epocă
istorică în evoluţia societăţii internaţionale, au stat şi la baza negocierii dintre
209
Bogdan Voicu, Valorile şi sociologia valorilor, draft, on line, http://www.iccv.ro/valori/
texte/valori-cvb,%20v4.pdf, accesat la 24 decembrie 2011, ora 12.00.
210
Petru Andrei, Filosofia valorii, Iaşi, Fundaţia Academică „Petre Andrei", Iaşi, 1997, p. 17.
211
Apud, Maria Larionescu, Istoria sociologiei româneşti, suport de curs, 2007, on line,
212
Tudor Vianu, Opere, vol. 8, Studii de filozofie a culturii, Bucureşti, 1976, 78.
213
Ibidem, p. 79.
principalii actori ai politicii internaţionale pentru fundamentarea setului de
principii şi norme care defineau ordinea mondială consimţită/impusă prin
tratate. Se impune o precizare. Valorile politice pot fi rezultatul negocierii şi
acceptării lor de actorii sistemului internaţional, pe când cele de ordin moral
nu. Morala nu are valenţe universale, oricât de mult am crede în puterea
creşterii interdependenţelor şi a globalizării. Războiul dintre Irak şi coaliţia
de state condusă de SUA este edficator. Din perspectva politicii externe ale
SUA, eliminarea lui Saddam Hussein a fost un imperativ moral. Din punct de
vedere al unor state arabe şi din Europa şi Asia, invazia coaliţiei a fost o
încălcare nedreaptă a suveranităţii teritoriale ale statului irakian214. Din
această perspectivă, Joshua S. Goldstein şi Jon C. Pevenhouse afirmă: „în
cazul normelor divergente, moralitatea poate fi un factor de neînţelegeri şi
conflict mai degrabă decât o forţă de stabilitate.”215
Astfel, odată cu internaţionalizarea normelor, s-a căpătat şi
recunoaşterea valorilor care au stat la baza reglementărilor internaţionale.
Numai că, în politica internaţională, după cum afirmau Joseph S. Nye Jr. şi
Robert O. Keohane, „regulile şi procedurile nu sunt nici atât de complete şi
nici atât de bine aplicate ca în sistemele politice interne bine organizate, iar
instituţiile nu sunt nici atât de puternice şi nici atât de autonome” 216. Susan
Strange observa că „regulile jocului includ câteva reguli naţionale, unele
reguli internaţionale, unele reguli private şi mari porţiuni de lipsă totală de
reguli”217. În acest spaţiu de mari porţiuni de lipsă totală de reguli, intervin,
de obicei, „jocurile geopolitice” dintre actorii statali, dar mai ales nonstatali,
în domeniul petrolului sau al mecanismelor şi circuitelor financiare.
Schimbările produse în sistemul de valori conduce automat la
erodarea principiilor şi normelor de drept internaţional public şi la apariţia a
ceea ce specialiştii numesc uneori dezordine internaţională, anarhie în
sistemul internaţional, deficit de securitate şi instabilitate. Este cazul specific
societăţii internaţionale de după încheierea Războiului Rece. Din punct de
vedere geopolitic schimbările produse în regimurile internaţionale218 sunt
foarte importante pentru analiza regulilor care stau la baza comportamentului
pe care actorii îl au, în diferite câmpuri geopolitice. Bipolarismul Războiului
Rece a garantat echilibrul, fie el şi al terorii, care a stat la baza
214
Morice Vaisse, Relaţiile internaţionale după 1945, traducere de Diana Gal, Elena Zierler,
Institutul de Studii Euroregionale, Editura Universităţii din Oradea 2010, p. 235-237.
215
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relaţii internaţionale, trad din lb engleză,
Andreea-Ioana Cozianu, Elena Farca, Adriana Ştraub, polirom, Iaşi, 2008, p. 338.
216
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, Putere şi interdependenţă, traducere in limba romîna
de Adriana Ştraub, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 64.
217
Susan Strange, What Is Economic Power, and Who Has It? in International Journal,
Vol. 30, No. 2, Force and Power (Spring, 1975), p. 219.
218
A se vedea înţelesul şi schimbările intervenite în definiţia regimurilor internaţionale la
Robert O. Keohane, Joseph S. Nye, op., cit., p. 341-344.
predictibilităţii, stabilităţii şi securităţii raporturilor dintre statele lumii 219,
deoarece erau o serie de norme şi principii acceptate prin Carta ONU
alcătuite pe baza valorilor politice acceptate de state ca fiind o garanţie a unei
lumi stabile. Unilateralismul care s-a impus spontan prin căderea unuia din
polii opuşi, a pus în discuţie toate principiile de drept ale ordinii bipolare:
egalitatea suverană, neintervenţia, nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu
forţa etc.
În absenţa vechilor reguli, abuzul inevitabil al unicei superputeri
(orice putere corupe; puterea absolută corupe în mod absolut) a indus un haos
cu atât mai mare cu cât SUA s-au dovedit capabile să câştige orice război, dar
incapabile să impună pacea220. Explicaţia constă în faptul că Administraţia
SUA nu a gândit noua ordine în ecuaţia „nou sistem de valori-nou set de
principii şi norme internaţionale” ci în grilă geopolitică, plecând de la un
model lansat de N. Spykman. Nu punem la indoială modelul geopolitic
elaborat de acesta (am făcut-o în capitolul anterior), ci faptul că altele erau
realităţile internaţionale la sfârşitul Războiului Rece. Referindu-se la acest
aspect, John Bellami Foster nota în Montley Review: „Departamentul de Stat
nu a pierdut timpul în iniţierea unei revizuiri strategice cunoscută ca Defence
Planning Guidence sau Ghidul de Apărare Planificată condusă de Paul
Wolfowitz, pe atunci subsecretar al apărării pentru politică. Părţi din acest
raport, care au ajuns în presă, în anul 1992, informau printr-un limbaj „a la
Spykman” că Strategia noastră [după căderea Uniunii Sovietice] trebuie să se
refocuseze pe opoziţia faţă de apariţia oricărui potenţial competitor viitor
global”221. Wolfowitz a luat, a adoptat o parte, o filă din doctrina Heartland,
susţinând că „Rusia va rămâne cea mai puternică putere militară din Eurasia
şi singura putere din lume care are capabilitatea de a distruge Statele
Unite.Wolfowitz also took a leaf from the Heartland doctrine, arguing that
“Russia will remain the strongest military power in Eurasia and the only
power in the world with the capability of destroying the United States. Ghidul
de Apărare Planificată pentru Statele Unite a propus un scop geopolitic global
de hegemonie militară permanentă prin acţiuni preemtive. The Defense
Planning Guidance proposed a global geopolitical goal for the United
States of permanent military hegemony through preemptive actions. Yet,
strong objections from U.S. allies forced Washington to back off from the
draft report’s explicit commitment to unilateral domination of the globe.”222
219
Adrian Severin, De la „Ordinea Războiului Rece” la „Noua Dezordine Globală”, on line,
http://www.fisd.ro/PDF/mater_noi/De%20la%20Razboiul%20Rece%20la%20dezordinea %20
globala.pdf, accesat la 23 decembrie 2011, ora 12.35.
220
Ibidem.
221
John Bellami Foster, The New Geopolitics of Empire, in Montley Review, issue 8, vol.
57, 2006, on line, http://monthlyreview.org/2006/01/01/the-new-geopolitics-of-empire, accesat la
20 decembrie 2010, ora 09.00.
222
Ibidem.
Totuşi, obiecţiile puternice din partea aliaţilor Statelor Unite au forţat
Washington-ul să retragă planul raportului ce definea un angajament explicit
pentru o dominare unilaterală a globului.
Tot mai mulţi analişti şi teoreticeni consideră ordinea internaţională de
tip unipolar, având în centru SUA ca actor hegemon, s-a încheiat 223. Se poate
vedea că nu au fost create regulilie şi normele de drept internaţional care să le
înlocuiască pe cele existente în perioada bipolarismului. S-au desfăşurat
operaţiuni de intervenţie militară cu legitimitate redusă sau chiar fără acordul
ONU care a anulat principiul neintervenţiei în treburile interne ale unui stat
dar nu a fost instituţionalizat principiul intervenţiei ca normă a dreptului
internaţional public.224
Au fost judecaţi la Curtea internaţională criminalii de război care au
încălcat legile războiului în conflictele din fosta Iugoslavie şi nu numai, dar
„doctrina războiului drept a fost subminată, chiar mai mult decât au făcut-o
crimele de război de natură schimbătoare a acţiunilor militare” 225. Au fost
instituite reguli de intervenţie, uneori chiar militară, pentru restabilirea
drepturilor omului în regimuri politice tiranice, dar acestea au fost selectiv
aplicate în funcţie de interesele geopolitice ale actorilor.
Politica dublului standard în comportamentul actorilor pe scena
internaţională a fost o regulă. Comunitatea internaţională a intervenit pentru a
pune capăt crimelor şi abuzurilor săvârşite în Kosovo de regimul politic a lui
Milosevici, dar, s-a limitat doar la a critica aceleaşi fapte săvîrşite de
Moscova în Cecenia. Analistul şi omul politic Adrian Severin referindu-se la
efectul produs asupra relaţiilor internaţionale a normelor, mai bine spus a
lipsei acestora privind drepturilor omului, nota: „Doctrina drepturilor
omului, precum şi cea privind drepturile minorităţilor (această din urmă
expresie a eşecului cunoscut de proiectul politic al statelor naţiune, proiect
privind crearea de suprastructuri politice pe baze neafectate de segregare
identitară, dar şi cauză a respectivului eşec prin fragmentarea respectivelor
state) au dat naştere, la rândul lor, unor subiecţi de drept internaţional
nestatali care adesea – inclusiv prin mobilizarea şi manipularea opiniei
publice – influenţează evoluţii dramatice la scară mondială.226
Fără un set de valori politice unanim recunoscute în politica
internaţională va fi foarte greu de definit un nou sistem de principii şi reguli
223
Vezi, Richard N. Haass, The Age of Nonpolarity. What Will Follow U.S. Dominance, în
Foreign Affaires, no. 4, 2008, p. 44 şi urm., Robert Jervis, Unipolarity. A Structural Perspective,
în World Politics, vol. 61, no. 1, January 2009, p. 188-213.
224
Vezi, M. Ayoob, Humanitarian Intervention and State Sovereignity, in The International
Journal of Human Rights, vol. 6, Issue 1, 2002, p. 81-102; Stanley Hoffmann, The Politics
and ethics of military intervention, in Global Politics and Strategy, vol. 37, Issue 4, 1995,
p. 29-51.
225
Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, op., cit., p. 379.
226
Adrian Severin, op. cit., în loc. cit.
care să determine comportamentul actorilor în geopolitica regională sau la
nivel global. Dilemele epistemologice sunt semnificative, deoarece
majoritatea conceptelor cu care operează teoria relaţiilor internaţionale sunt
realizate în epoca Războiului Rece. Vechile concepte juridice şi economice
vor trebui, astfel, adaptate la noile realităţi227. Într-un asemenea context
statele s-au întors la vechile practici dictate de realpolitik-ul secolelor trecute.
Din această perspectivă „Este clar că vechile reguli şi practici internaţionale
nu mai satisfac pretenţiile actorilor internaţionali, după cum este limpede că
noile reguli şi practici internaţionale nu au fost agreate de comunitatea
internaţională”228. Fareed Zakaria constată că în privinţa construirii de noi
reguli pentru lumea internaţională actuală în SUA există tensiune în politica
sa externă generată de interesele naţionale pe termen scurt. Dacă ar opta
pentru crearea unei structuri de reguli, practici şi valori prin care lumea să fie
unită ar trebui „ca şi americanii să adere la aceste reguli”229.
Evoluţiile din politica mondială vor depinde de cum vor gândi şi de ce
tip de modelare vor crede oamenii politici, aflaţi în fruntea marilor puteri, că
sunt potrivite pentru o (re)modelare a ordinii mondiale post 11 septembrie
2001. Dacă vor opta pentru modelul geopolitic, atunci importanţa interselor şi
nu a valorilor va predomina; dacă se va opta pentru o soluţie de tip politic, va
trebui să se construiască pe baza unor valori politice generate de o doctrină
politică de tip softpower. Această viziune este totuşi una de tip clasic care nu
ia în considerare rolul, interesele şi puterea actorilor nonstatali care tind să
devină jucători strategici în politica internaţionlă, dacă ar fi să ne referim
doar la doi dintre aceştia - FMI şi Banca Mondială.

227
Ibidem.
228
Vasile Puşcaş, Teme europene, EIKON, Cluj-Napoca, 2008, p. 54.
229
Fareed Zakaria, Lumea postamericană, traducere Crisia Miroiu, Polirom, Iaşi, 2009, p.
2008-2009.
 Capitolul IV

Analiza Geopolitică în Studiul Relaţiilor Internaţionale

În ultimii ani ai secolului trecut studiile de geopolitică au fost la
modă. Analiştii încercau să îşi explice cauzele marilor evenimente ce au
însoţit încheierea Războiului Rece şi încercarea reconstrucţiei arhitecturii de
securitate după prăbuşirea ecuaţiei bipolare. Din păcate această creştere a
interesului pentru analiza factuală, empirică, de ordin geopolitic nu a fost
însoţită şi de o creştere a calităţii ei. Interesul pentru perfecţionarea metodei
şi a instrumentelor de analiză geopolitică a fost scăzut1 iar urmarea a fost
aceea a scăderii calităţii analizelor. Din acest punct de vedere sunt de înţeles
dar nu şi de acceptat criticile unor specialişti care acuză geopolitica de
„tratament abuziv” asupra faptelor politice şi că, în fapt, este o pseudo-
ştiinţă.2 În opinia lui Wojciech Kazanecki ”Geopolitica este o teorie „ciudat
atotcuprinzatoare, (...) romantică, obscur, (...), neîngrijită din punct de vedere
intelectual, (..) şi care are şanse să determine declanşarea unui al treilea
razboi mondial.”3
Sigur, nu este singulară o asemenea opinie, dar acest fapt nu înseamnă
că în teoria geopolitică nu au avut loc modernizări şi perfecţionări ale
metodelor de analiză sub impactul unei adevărate revoluţii în cunoaştere. Nu
trebuie să surprindă faptul că şi disciplinele „clasice” – geografia politică sau

1
Martin Müller, Doing discourse analysis in Critical Geopolitics, in L’Espacepolitique,
Online Journal of political geography and geopolitics, 12/2010-03, on line, http://espace
politique. revues.org/index1743.html, accesat la 27 decembrie 20011, ora 14.30.
2
Merje Kuus, Geopolitics Reframed. Security and Identity in Europe’s Eastern Enlargement,
New York, Basingstroke: Palgrave Macmillan, 2007 p. 5.
3
Wojciech Kazanecki, Is Geopolitics a Good Method of Explaining World Events? Case
Study of French Foreign Policy in the 21st Century.
istoria - şi-au modernizat destul de greu metodologia. 4 Analistul Paul Reuber
constată că tocmai modernizarea metodei în geopolitică a permis cercetării
relaţiilor internaţionale să ofere posibilitatea schimbării unor imagini şi
reprezentări pe care Occidentul, de exemplu, le avea despre Asia, Orient în
general, şi chiar la demitizarea unor scheme mecaniciste de tipul celor
promovate de geopoliticienii începutului de secol XX5. Din această
perspectivă, studiile şi cercetările bazate pe metode şi tehnici de analiză
caracteristice geopoliticii critice6 pot să arate mecanismele prin care s-au
creat aceste „imagini–reprezentări” şi cum ele pot să manipuleze opinia
publică şi chiar, uneori, pe diplomaţi şi lideri politici în situaţii de crize şi
conflicte7.
Geopolitica este, în ciuda contestărilor sale, un instrument eficient în
cunoaşterea mediului internaţional, oferă metode adecvate pentru a cerceta
condiţiile în care un actor (stat sau actor nonstatal) îşi poate realiza interesele
într-un spaţiu geografic dat şi, nu în ultimul rând, dispune de resurse pentru a
realiza proiecţii privind evoluţiile politice, strategice, economice, financiare,
cultural-spirituale etc., în spaţii de interes pentru toţi actorii mediului
internaţional. Geopolitica are capacitatea să explice relaţiile din cadrul
fenomenului aflat sub investigare. În tandem cu geostrategia putem avea o
cunoaştere mai adecvată a mediului internaţional la un moment dat.
Geopolitica ne poate indica, la un moment dat, care este poziţia unui actor în
structura sistemului internaţional, iar geostrategia ne evidenţiază calea şi
metoda prin care actorul se poate menţine în poziţia dorită 8. Prin urmare,
geopolitica oferă modelul teoretic prin care un actor îşi creionează politica de
interese într-un spaţiu, iar geostrategia spune cu ce strategii poate obţine ceea
ce acesta şi-a propus să realizeze şi, mai ales, dacă acest lucru este posibil.9
În opinia majorităţii analiştilor geopoliticieni care abordează
geopolitica din perspectivă postmodernă metoda potrivită pentru cercetarea şi
cunoaşterea mediului geopolitic internaţional este analiza de discurs, deşi ea
nu a căpătat o largă aplicare, aşa cum s-a crezut când a fost lansată la
începutul anilor ’90.10 Opinăm că analiza de discurs poate fi o metodă/cale
4
Paul Reuber, Conflic Studies and Critical Geopolitics.Theoretical concepts and Recent
Research in Political Geography, în „GeoJournal” no.50, 2000, Kluwer Academic Publishers,
Netherlands, www.ru.nl/socgeo/n/onderwijs/ geogviolence/ ReuberGeoJournal.pdf, accesat la 20
mai 2007, ora 14.30.
5
Ibidem.
6
K-J. Dodds, J.D. Sidaway, Loccating Critical Geopolitics, in „Enviroment and Planning;
Society and Space”, no.12, 1994, p. 515-524.
7
M. Watts, Black gold, white heat: state violence, local resistance and the national question in
Nigeria, in: Pile S. (ed.), Place and the Politics of Resistance, London, 1997, p. 33–67.
8
Constantin Hlihor, op., cit., p. 289-325; Gerard Dussouy, op. cit., p. 34-35.
9
Gerard Dussouy, op. cit., p. 35.
10
A se vedea, Martin Müller, op. cit., în loc. cit.
pentru cercetarea de ordin geopolitic. Utilizând doar această metodă,
rezultatele nu pot fi decât parţiale, deoarece geopolitica este un fenomen
complex, aşa cum am arătat în capitolele anterioare. Observarea, anliza şi
cercetarea în geopolitică trebuie să vizeze toate cele trei planuri de
manifestare: realitate concret obiectivă a politicii internaţionale; realitate
social construită prin discurs, strategii şi politicile internaţionale promovate
de actorii mediului internaţional; cartografie de propagandă şi justificare a
rivalităţilor de putere ce au loc în spaţii de interes.
Geopolitica, parte a realităţii obiectiv-concrete din politica
internaţională, trebuie să utilizeze metode adecvate pentru a putea surprinde
comportamnetele actorilor care cooperează/dispută intresele într-un spaţiu
geografic spiritual. Acestea pot fi împrumutate şi din metologia altor
discipline: de la geostrategie, teoria relaţiilor internaţionale, sociologie sau
diplomaţie. Raporturile de putere dintre statele ce îşi dispută interesele la un
moment dat, de exemplu, pot fi analizate apelând la un instrument generic
numit balanţă de putere, introdus în circuit ştiinţific de către adepţii
realismului. Utilizarea acestui instrument presupune apelul la metode
cantitative de cercetare şi calitative. Putem utiliza metoda statistică pentru a
evalua potenţialul militar (număr şi structura forţelor armate, cantitatea de
arme şi tehnică militară), dar avem nevoie şi de o metodă care să evalueze
elementele calitative ale puterii. URSS-ul a avut o capacitate militară în
multe privinţe superioară SUA şi, cu toate astea, nu s-a putut salva ca stat de
la prăbuşire, deoarece potenţialului de putere i-a lipsit esenţialul: încrederea
şi legitimitatea în faţa propriilor cetăţeni 11. Pe de altă parte, înţelegerea
comportamentelor actorilor internaţionali în câmp geopolitic nu este
suficientă, fiind necesară şi analiza cantitativă a faptelor. În geopolitică, aşa
cum se întâmplă şi în relaţiile internaţionale, actorii sunt abstracţiuni şi nu
agenţi, prin urmare trebuie analizate comportamentele liderilor şi interesele
ce îi determină să ia decizia într-un sens şi nu în altul. 12 Acest lucru
presupune utilizarea metodelor specifice psihologiei şi antropologiei politice
dar şi a celor din aria managementului politic13.
Ca realitate construită prin limbaj analiza geopolitică poate fi
efectuată prin metoda analizei de discurs. Unul dintre binecunoscuţii
11
Constantin Hlihor, Prăbuşirea comunismului şi naşterea democraţiei, p. 48.
12
A se vedea, Valerie M. Hudson, Foreign Policy Analysis: Actor-Specific Theory and the
Ground of InternationalRelations, in Foreign Policy Analysis (2005) 1, p. 1–30, on line
http://graduateinstitute.ch/webdav/site/political_science/users/jovana.carapic/public/Hudson_
FPA%20Actor%20Specfic%20Theory%20and%20IR.pdf, accesat la 20 mai 2009, ora 23.00.
13
A se vedea, R. C. Snyder, H. W. Bruck, B. Sapin, eds., Foreign Policy Decision-Making
(Revisited). New York: Palgrave-Macmillan, 2002; H. Sprout, M. Sprout, Man–Milieu
Relationship Hypotheses in the Context of International Politics, Princeton, NJ: Princeton
University Press, 1956; D. A. Sylvan, J. F. Voss, eds. (1998) Problem Representation in
Foreign Policy Decision Making, Cambridge: Cambridge University Press.
specialişti Norman Fairclough subliniază că „Eu văd discursurile ca
modalităţi de a reprezenta aspecte ale lumii - procesele, relaţiile şi
structurile lumii materiale, lumea „mentală” a gândurilor, simţămintelor,
credinţelor şi aşa mai departe -, lumea socială. Discursurile diferite sunt
perspective diferite asupra lumii, şi ele sunt asociate cu relaţiile diferite pe
care le au oamenii cu lumea”.One of the wellknowen specialists Norman
Fairclough undeline that „I see discourses as ways of representing aspects of
the world – the processes, relations and structures of the material world, the
‘mental world’ of thoughts, feelings, beliefs and so forth and, the social world
…different discourses are different perspectives on the world, and they are
associated with the different relations people have to the world”14.
Discursul nu doar descrie o realitate din viaţa unei societăţii oarecare,
el poate şi proiecta una dezirabilă, sub forma unor idealuri sau aspiraţii
naţionale. Din această perspectivă, suntem de părerea autorilor care afirmă că
discursul în geopolitica realitate construită prin discurs „joacă un rol în
construirea socială a realităţii. Discursul nu doar descrie lucruri, le face.” 15
Este o resursă strategică la îndemâna oamenilor politici, şi nu numai, este un
fundament şi vector pentru practica geopolitică la nivel regional şi global.
Înainte de atacurile teroriste asupra Gemenilor, lupta contra acestui flagel nu
era una dintre priorităţile Administraţiei americane. După ce preşedintele
George W. Bush a rostit cele trei discursuri în primele ore după aceste tragice
evenimente, antiterorismul „constituia prioritatea numărul unu pentru
armata naţiunii şi cea mai importantă misiune în jurul căreia trebuie să se
structureze şi organizeze politica de apărare a naţiunii.” 16 Liderul american a
făcut o legătură efectivă între atacurile teroriste asupra teritoriului SUA sau a
intereselor lor, oriunde în lume, şi existenţa unor regimuri de dictatură, cum
era cel a lui Saddam Hussein, între sărăcie şi lipsa libertăţilor democratice.
Opiniile preşedintelui american au fost susţinute, prin discursuri publice, de o
seamă de personalităţi politice - Richard Perle, Jeanne Kirkpatrick, Paul
Wolfowitz -, cu mare prestigiu în societatea americană, mai ales pentru
modul cum au influenţat lupta cu lumea comunistă condusă de URSS, în
14
Idem, Analyzing Discourse, London: Rutledge, 2003, p. 124.
15
Cynthia Hardy, Ian Palmer and Nelson Phillips, Discourse as a strategic resource în
Human Relations, Volume 53(9), 2000, p. 1227–1248, The Tavistock Institute ® SAGE
Publications London, Thousand Oaks CA, online http://hum.sagepub.com/cgi/ content/
abstract/53/9/1227, accesat la 20 mai 2009, ora 23.30.
16
William D. Casebeer, James A. Russell, Storytelling and Terrorism: Towards a
Comprehensive 'Counter-Narrative Strategy' în Strategic Insights, Volume IV, Issue 3
(March 2005), on line http://www.ccc.nps.navy.mil/si/2005/Mar/casebeerMar05.asp, accesat
la 27 iulie 2009 0ra 22.00.
timpul Războiului Rece, dar şi de experţi în politică externă. Aceste
discursuri au modificat esenţial realitatea geopolitică în percepţia multor
lideri ai statelor din lumea occidentală, aliaţi ai SUA.
Analiza cartografiei de propagandă geopolitică şi justificare a
politicilor se bazează pe analiza tehnicilor şi metodelor prin care se urmăreşte
persuadarea şi manipularea opiniei publice în legătură cu realităţile dintr-o
regiune sau alta a globului. Acestea pot fi împrumutate din ştiinţele
comunicării, în special din comunicarea internaţională şi din teoria mass-
media internaţionale.

4.1. Metode geopolitice utilizate în analiza şi

explicarea evoluţiilor din politica internaţională
Încă de la începutul anilor ’90 unii analiştii geopoliticieni au început
să facă o distincţie clară între „ordinea geopolitică şi discursul geopolitic,
rezultat al practicilor politice spaţiale desfăşurate de actori în viaţa
internaţională, în timp ce cea de-a doua este o organizare „îngheţată”
hegemonică a reprezentărilor spaţiului.”17 Pentru a înţelege de ce se întîmplă
unele evenimente în anumite regiuni geografice cu consecinţe majore pentru
evoluţiile globale, analiza geopolitică trebuie să observe comportamentul
actorilor în spatial practices, nu să analizeze discursul politic şi ştirile care
vin din media, deoarece acestea din urmă se petrec în spaţiul geopolitic
social construit şi imaginea pe care ne-o formăm este, de cele mai multe ori,
cea pe care locutorul doreşte să o avem despre acele evenimente.
Analiza geopolitică trebuie să răspundă la cel puţin patru întrebări. La
prima dintre acestea - cine sunt actorii care sunt implicaţi în jocul geopolitic
dintr-un anume spaţiu - răspunsul trebuie să conducă la identificarea
jucătorilor strategici dar şi a pionilor geopolitici. La aflarea unui răspuns, fie
negativ/pozitiv, trebuie avută în vedere şi ipoteza existenţei în acel spaţiu a
unor actori ce acţionează „prin procură”. Nu în ultimul rând, trebuie
analizate raporturile dintre jucătorii strategici şi actorii-obiect, rivalităţile
geopolitice din acel spaţiu geografic. Trebuie evitată greşeala de a centra
analiza doar pe actorul clasic - statul.18 Deşi sunt unele opini care consideră
că actorii clasici domină unele regiuni cheie ale planetei, sunt destule cazuri
unde actorii noclasici - companiile petroliere, de exemplu - sunt jucătorii
strategici.19 Relevante din această perspectivă sunt două regiuni: Asia
Centrală şi în nord-vestul continentului african, datorită faptului că aici se
17
Gearóid Ó Tuathail, Postmodern Geopolitics?The modern geopolitical imagination and
beyond, in Gearóid Ó Tuathail and Simon Dalby, op., cit., p. 18.
18
François Thual, Methodes de la geopolitique. Apprendre à déchiffrer l'actualité, on line,
http://geo-phile.net/IMG/pdf/METHODES_DE_LA_GEOPOLITIQUE.pdf, accesat la 27
iulie 2009 0ra 22.30.
găsesc importante rezerve de petrol iar statele din aceste regiuni sunt mult
prea slabe pentru a putea fi actori veritabili în aceste rivalităţi de ordin
geopolitic. La începutul secolului XXI actorul nonstatal îşi face dramatic
prezenţa şi în câmp strategic. Atacurile organizaţiei Al-Quaeda asupra
„Gemenilor” au produs un şoc asupra specialiştilor, diplomaţiilor şi a
militarilor. Analistul George Cristian Maior consideră că „apariţia extrem de
serioasă a non statului în ecuaţia politică şi strategică globală a fost un lucru
greu de imaginat şi de conceptualizat în înţelegerea structurii actuale a
relaţiilor internaţionale”20.
Cea de-a doua întrebare este: Care sunt elementele economice,
politice şi strategice ce motivează un actor să intervină într-un spaţiu
geografic altul decât cel de suveranitate? Răspunsul îl putem afla prin
operaţionalizarea paradigmei - interesul actorului în câmpul geopolitic. Se
obţin criterii şi indicatori cuantificabili pentru a alcătui şi o hartă a
priorităţilor pe care un actor le urmăreşte în zona respectivă. Se poate vedea,
astfel, cu cine se poate alia/coopera şi cu cine îşi va disputa întâietatea
strategică. Se obţine, ceea ce analiştii francezi numesc, „réseau hiérarchisé” 21,
care include amiciiţiile dar şi rivalităţile în spaţiul fizic geografic şi în cel
virtual. Nu numai concurenţa dintre giganţii actori nonstatali Google şi
Yahoo a căpătat forme „planetare” relevă acest aspect, cât şi înmulţirea
atacurilor în acest spaţiu. „Pentru moment, majoritatea incidentelor afectează
companiile şi organizaţiile guvernamentale, care sunt implicate în fabricarea
de armament, operaţiuni financiare sau în activităţi legate de cercetarea în
domeniul hi-tech sau în domeniul ştiinţei”, a spus Alexander Gostev, autorul
raportului „Cyberthreat Forecast for 2012”. În 2012, companiile care
activează în domenii ca extracţia de resurse naturale, energie, transport,
alimentaţie şi farmaceutice vor fi afectate, ca şi companiile care furnizează
servicii de Internet şi cele care se ocupă cu securitatea informaţiilor.” 22. Din
această perspectivă, pare că, în viitor situaţia unor popoare va fi mai puţin
afectată de elemente tangibile aşa cum le defineau geopoliticienii începutului
de secol XX şi din care derivau elementele de putere a statelor - poziţia
geografică (puteri continentale vs puteri maritime), mărimea şi calitatea
populaţiei, calitatea solului şi mărimea bogăţiilor din subsol etc. Rivalităţile
se poartă pentru control (rutele energetice şi căile de acces la pieţe) şi
influenţă în zonele bogate în resurse energetice şi de hrană, nu pentru
cucerirea acestor spaţii geografice23.
19
George Cristian Maior, Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul
XXI, RAO, 2009, p. 91-98.
20
Ibidem, p. 93.
21
François Thual, op. cit., în loc. cit.
22
Kaspersky Lab., Cyberthreat forecast, for 2012, on line http://www.kaspersky.com
/images/Kaspersky%20report-10-134377.pdf, accesat la 27 decembrie 2011 0ra 22.30.
23
George Cristian Maior, op. cit., p. 113-114.
 Pentru a cunoaşte gradele de influenţă pe care le exercită o mare
putere sau un actor nonstatal într-un anume spaţiu geografic trebuie să
utilizăm metode specifice psihologiei, sociologiei şi a ştiinţelor comunicării.
De fapt, nu este un element nou aducerea în prim plan şi a metodelor
specifice altor discipline deoarece, încă din deceniile şapte şi opt ale secolului
trecut, Martin Wight atrăgea atenţia asupra faptului că „Nu putem trata
politica internaţională în mod simplist, în termeni mecanici.[...] Oamenii
posedă nu doar teritorii, materii prime şi arme, ci şi opinii şi convingeri.”24
Ce strategie va adopta un actor sau altul pentru a-şi realiza
interesele în zona respectivă? constituie cea de-a treia întrebare la care tebuie
să răspundă analiza geopolitică. Astăzi, când mijloacele clasice cu cele
nonclasice de exercitare a puterii se împletesc atât de strâns, este greu de dat
un răspuns tranşant: hardpower şi nu soft power? Opraţionalizarea a două
paradigme sunt soluţia. Puterea actorilor determină, de cele mai multe ori,
tipul de comportament adoptat în „jocurile” geopolitice pe spaţii mari, iar
percepţia locului ocupat în ecuaţia de putere conduce la alegerea raţională a
tipului de putere pe care îl va utiliza. Aceste elemente ale analizei pot fi
identificate şi în modul cum unii analişti definesc geopolitica. Potrivit
directorului International Centre for Geopolitical Studies, din Geneva, Dr.
Gyula Csurgai, însăşi geopolitica este «o metodă multidimennsională care
analizează strategiile aflate în conflict ale diverşilor competitori (statali şi
non-statali) pentru controlul unui spaţiu teritoriu dat la un moment dat în
evoluţia istorică. Aceste strategii sunt influenţate des de reprezentări
geopolitice („hărţi mentale”)».25 Operaţionalizarea acestei definiţii ne
permite să decelăm comportamentul actorilor în câmpul geopolitic. La
întrebarea de ce trebuie să cunoaştem comportamentul adversarilor într-un
câmp geopolitic, Barry R. Schneider răspunde fără ezitare, parafrazându-l pe
Sun Tzu, că numai aşa vom putea devansa intenţiile adversarului în acţiunile
pe care le întreprinde şi vom reduce la maximum propriile pierderi 26. Pentru a
se realiza acest lucru trebuie îmbinate analiza strategiilor clasice cu a celor
nonclasice. Existenţa unui impresionant arsenal nuclear ca şi mărirea
numărului din ţărilor care posedă arme de distrugerea în masă nu pot exclude
în nici un fel analiza clasică a strategiilor militare pe care le adoptă state ca
Iranul sau Coreea de Nord. Acest lucru este cu atât mai necesară cu cât au
crescut interdependenţele în mediul geopolitic.

24
G. C. Martin, op. cit., p. 89.
25
Gyula Csurgai, Geopolitics, Geoeconomics and Economic inelligence, in Strategic
Datalink, March 98, on line, http://www.opencanada.org/wp-content/uploads/2011/05/SD-
69-Csurgai.pdf, accesat la 12 februarie 2009, ora 19.00.
26
Barry R. Schneider, Deterring International Rivals From. War and Escalation, în www.au. af.
mil/ au/awc/ awcgate/ cpc-pubs/know_thy_enemy/schneider.pdf.,
 Extinderea continuă a interdependenţelor complexe între actorii statali
şi non-statali creează, pe lângă ameninţările asimetrice şi o diminuare a
capacităţii de asigurare a securităţii globale, astfel, fiind necesar ca actorii,
atât statali cât şi non statali, să se orienteze spre evaluarea şi contracararea
riscurilor globale ale analizei, rezultatul trebuind să fie unul de avertizare
timpurie şi de anticipare strategică. De altfel, după cum spunea Vasile Puşcaş:
„interdependenţa asimetrică este o unealtă deosebit de puternică de
influenţare a cooperării şi conflictului. Interacţiunea puterii cu
interdependenţa complexă încurajează schimbarea instituţională.
Instituţionalizarea lumii politicilor a devenit tot mai legalizată şi această
legalizare are efecte pozitive asupra cooperării internaţionale.”27
Ştiinţa „pură”, „obiectivă” în analiza relaţiilor internaţionale şi, în
egală măsură, în geopolitică şi în geostrategie, pentru a percepe şi anticipa
comportamentele actorilor, este un mit. „Ştiinţa care renunţă să se pronunţe
cu privire la problemele vitale” – sublinia Stanley H. Hoffman într-un
interesant eseu despre teoria relaţiilor internaţionale – „duce la o
pseudoştiinţă a comportamentului politic, care acceptă valorile stabilite de
politicieni, întrucât ştiinţa empirică pură nu poate spune ce trebuie să facem
şi, în felul acesta îndeplineşte, în numele ştiinţei, o sarcină mecanică bazată
pe premise trunchiate”28. Analiştii militari Kevin L. Falk şi Thomas M. Kane
susţin, la rândul lor, că există o parte a cercetătorilor din teoria relaţiilor
internaţionale care cred că se pot aplica legi şi formule statistico-matematice
pentru a descifra comportamentul actorilor, aşa cum „savanţii găsesc răspunsuri
la întrebările legate de comportamentul particolelor subatomice”29.
Asemenea tendinţe apar când se fundamentează observarea şi
cercetarea fenomenului politic internaţional pe premise false sau inadecvate.
Cel mai adesea se porneşte de la credinţa că pot fi depistate legi şi principii
ale acţiunii umane. Unii gânditori şi analişti militari au „descoperit”, de
exemplu, legea raportului de forţe pentru a putea să prevadă în ce condiţii
poate să câştige o bătălie sau chiar războiul, deşi istoria militară infirmă
asemenea aserţiuni. Marx şi Engels au „descoperit” legea succesiunii
orânduirilor social-politice şi au previzionat, în mod „ştiinţific”, victoria
comunismului asupra capitalismului. Colapsul URSS şi al sateliţilor săi a
infirmat „legitatea” care a fundamentat o doctrină politică şi o ideologie
falimentare. Opinia profesorului şi analistului politic Grigore Georgiu este
mai aproape de realitatea politică a zilelor noastre. El observă că eşecul

27
Vasile Puşcaş, Managing Global Interdependencies, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2010,
p.77-78.
28
Stanley H. Hoffman, The Long Road to Theory, în „Caiet documentar", vol. I, nr. 3/1981, p. 33.
29
Kevin L. Falk, Thomas M. Kane, The Maginot Mentalithy in International Relations Models,
în „Parameters”, US Army War College Quarterly, Summer 1998, Vol. XXVIII, No. 2, pp. 80-
92.
teoriei politice marxiste a atras atenţia cercetătorilor asupra importanţei pe
care o are stabilirea corectă a premiselor cercetării în domeniul socialului.
Acest lucru a făcut ca „Gândirea socială, însă, e azi mai prudentă ca
oricând, după valul revoluţiilor din Est, când prognozele sale n-au anticipat
amploarea fenomenului”30.
Unii analişti cred că observarea şi analiza faptelor pot să ne ajute să
depistăm cauzele care le generează31, dar este doar o altă premisă care poate
conduce la concluzii inadecvate în cercetarea relaţiilor internaţionale şi,
implicit, în analiza geopolitică. Realitatea pe care analistul o va descrie în
urma observaţiilor făcute asupra faptelor şi proceselor nu va fi niciodată
identică, o „copie” fidelă a realităţii-fiinţare. Kenneth N. Waltz atrăgea
atenţia, în acest sens, că „ceea ce credem noi că este realitate este în fapt un
construct teoretic elaborat şi reelaborat în decursul anilor”32. Informaţiile
brute nu au nici un înţeles, sunt fără noimă, dacă nu le asociem unei teorii
adecvate. „Când privim lumea internaţională, afirma acelaşi Kenneth N.
Waltz, vedem un complex şi după câte se pare un infinit şir de evenimente şi
fapte”33. Din această perspectivă, analistul se va lovi de un „zid” greu de
penetrat: lipsă de precizie în măsurarea şi evaluarea faptelor, evenimentelor şi
proceselor care „populează” la un moment dat câmpul geopolitic. De aceea
este nevoie de existenţa unei teorii care să ofere paradigmele cu care să
putem distinge între particular şi general, între esenţial/relevant şi lipsit de
importanţă în dinamica evoluţiilor din mediul internaţional/câmpul
geopolitic.
Pornind de la premisa profesorului Ion Conea potrivit căreia
geopolitica este „o ştiinţă a zilei, adică a fenomenelor de această natură
care se petrec <<astăzi>> şi că aceasta va fi mâine istorie, aşa cum istoria
oricărei epoci din trecut a fost geopolitică pentru timpul şi în timpul când se
petreceau faptele pe care noi le privim astăzi”34, două perspective de analiză
a câmpului/realităţii geopolitice pot fi luate în calcul. Prima dintre ele este
istorică şi are în vedere trecutul, care este, în mod predominant, empiric. Cea
de-a doua este analiza de situaţie, legată de viitor şi care, în mare măsură,
este normativă. Ambele perspective de cercetare a câmpului geopolitic sunt
în măsură să scoată în evidenţă aspectele cele mai importante ale acestuia.
Recurgerea la dimensiunea trecutului în analiza câmpului geopolitic
este impusă de însăşi regularităţile şi ciclurile care intervin în evoluţia
umanităţii. Scopul acestui demers este, aşa cum sublinia şi Stanley H.

30
Grigore Georgiu, Identitate şi integrare. De la disjuncţie la conjuncţie, Bucureşti, 2001, p. 40.
31
Roni Linser, Predictive Power of Role-play Simulations in Political Science: Experience
of an e-Learning tool, în users.tpg.com.au/adslfrcf/ rps_org/papers/eval_PolSim.htm.
32
Apud Kevin L. Falk, Thomas M. Kane, op. cit., în loc. cit., p. 86.
33
Ibidem p. 88.
34
Ion Conea, op.cit., în loc.cit., p. 34.
Hoffman atunci când făcea raportul dintre cercetarea trecutului şi a
prezentului în relaţiile internaţionale, nu de a transforma geopolitica în
istorie, ci de a descoperi tendinţele dominante de-a lungul istoriei şi liniile de
continuitate în câmpul geopolitic analizat35, de a descifra cauzele care
determină modificări în ceea ce priveşte locul şi rolul unui anumit indicator
de stare a câmpului geopolitic. Să ne gândim, de exemplu, la locul şi rolul
potenţialului de putere care n-a jucat acelaşi rol în ansamblul relaţiilor dintre
actorii care şi-au disputat interesele într-un spaţiu, pentru toate perioadele de
evoluţie a comunităţii internaţionale. Studiul trecutului altor „constelaţii”
diplomatice sau situaţii istorice ne va îngădui să facem deosebire între noile
probleme ridicate de evenimentele contemporane şi problemele vechi care se
repetă în evoluţia istoriei relaţiilor internaţionale36.
Comparând rezultatele obţinute în cercetarea trecutului într-un anume
câmp geopolitic, folosind metodele specifice cercetării istorice pentru
momente/timpi specifici stării sistemului relaţiilor internaţionale, se pot afla
atât liniile de continuitate, cât şi de discontinuitate în comportamentul
actorilor şi se pot determina, cu o anumită probabilitate, tendinţele ulterioare
din respectivul câmp geopolitic.
Analiza istorică a câmpului geopolitic pentru dimensiunea sa trecută
poate să aducă în prim-plan şi o serie de generalizări care să constituie baza
unor judecăţi inductive pentru analiza prezentului şi a perspectivelor de
evoluţie în acel câmp geopolitic. Acestea ar putea viza: baza şi tipul de relaţii
dintre un actor mare/dominant şi unul mic/dominat 37, dintre un actor clasic
(stat naţional) şi unul nonstatal (bloc politico-militar sau organizaţie politică
internaţională); tipurile de reacţie ale unui actor mic în situaţia în care spaţiul
său de suveranitate a devenit obiect de dispută/înţelegere între marii actori
(imperiile, de exemplu); respectarea/nerespectarea de către marii actori a
principiilor şi regulilor dreptului internaţional atunci când îşi dispută
interesele într-un spaţiu geografic care, de regulă, este şi spaţiul de
suveranitate al unui actor mai mic sau al unui stat mare, dar decăzut din
ecuaţia de putere, cum a fost în cazul Imperiului Otoman în secolele XVIII-
XIX. Însă trebuie să menţionăm faptul că acesta a fost, totuşi, un caz atipic
pentru evoluţia relaţiilor internaţionale contemporane.
Studiul trecutului pentru un câmp geopolitic va îngădui, pe de-o parte,
să se facă deosebire între problemele actuale ridicate de comportamentul
actorilor în relaţiile internaţionale şi cele vechi care se repetă, precum şi între
cauzele care au generat tipul de comportament; să se afle particularităţile în
promovarea aceluiaşi tip de interes şi să se distingă influenţa mediului
35
Stanley H. Hoffman, op.cit., în loc.cit., pp. 33-34.
36
Martin Wight, op. cit., pp. 165-208.
37
Larry L. Watts, Incopatible Alliance; Neorealism and Small State Alliance Behavior in
Wartime, Umea University, Sweden, pp. 32-48.
geopolitic, care este factorul cel mai dinamic al câmpului geopolitic şi care
este influenţa sa asupra liniilor de continuitate/discontinuitate în evoluţia
relaţiilor dintre actori. Pe de altă parte, compararea unor situaţii concrete din
câmpul geopolitic la momente diferite, dintre care cel puţin unul să aparţină
trecutului, va permite o bună selectare a factorilor şi corelaţiilor care sunt
într-adevăr importante pentru analiza unui actor sau altul. Se poate înlătura,
astfel, şi primejdia de a se insista pe o schemă statică de variabile aflate în
interrelaţii, fără a se indica importanţa lor relativă, sau de a lua în calcul
cauzele exclusive şi tendinţele aleatoare drept constante.
Metoda istorică în analiza unui câmp geopolitic este, prin urmare,
importantă, deoarece permite o deschidere spre problematici mai complexe şi
conduce totodată la o sinteză, la noi interogaţii, dar la fel de important este şi
faptul că această analiză nu trebuie absolutilizată. Bert F. Hoselitz atrăgea
atenţia că, în studiul relaţiilor internaţionale, „aplicarea metodei comparative
la materialul istoric nu este posibilă dacă este limitată la o simplă
comparaţie a şirurilor de evenimente, întrucât acestea sunt, în esenţă, unice
în ceea ce priveşte caracterul lor”38. Prin urmare, este nevoie de utilizarea
unor variabile care să fie supuse unui tratament general, pentru a se extrage
din analiză, aşa cum am precizat anterior, liniile de continuitate şi de
discontinuitate din câmpul geopolitic.
Cum îşi legitimzează acţiunea geopolitică în acel spaţiu? Este ultima
întrebare din cele patru care stau la baza iniţierii unui proces de analiză
geopolitică. Utilizează strategii clasice (propaganda de exemplu), nonclasice
(public diplomacy, strategic communications etc.) sau indirecte, utilizând
actorii care acţionează prin procură. Strategiile de imagine au câştigat şi ele
tot mai mult teren în disputa dintre actorii prezenţi în diferite zone de maxim
interes. Conflictele care au apărut după încheierea Războiului Rece au trebuit
să fie aplanate, în majoritatea cazurilor, prin intervenţie armată străină.
Trimiterea de trupe în afara ţării este decizia factorilor politici, însă aceştia nu
pot să nu ţină cont de opinia publică din propria ţară 39. Specialiştii militari
apreciază că, astăzi, media a devenit o armă în războiul modern care nu
ucide, dar poate contribui substanţial la câştigarea victoriei40.
Nu de puţine ori strategiile de imagine sunt utilizate pentru a se
poziţiona un actor în politica internaţională. Studii de geopolitică din
România au acreditat ideea şi promovat imaginea unei ţări care s-a aflat în
prima linie de apărare a civilizaţiei occidentale şi, de aici, locul foarte

38
Bert F. Hoselitz, On comparative History, în "World Politics", nr. 2/1997; apud „Caiet
documentar”, vol. I, nr. 3, 1981, p. 38.
39
Vezi Călin Hentea, Arme care nu ucid...p. 48.
40
A se vedea , pe larg, Stephen Badsey, op. cit. pp. 117-169. Philip M. Taylor: War and the
Media: Propaganda and Persuasion in the Gulf War., New York: St. Martin's Press, 1992, p.31.
important în istoria europeană41. Dar constatăm că nu suntem singurii care
dorim să avem o asemenea imagine! Unii specialişti din Grecia consideră că
şi ţara lor este una de frontieră dintre Occident şi Orient. Minna Rasku în
lucrarea „On the Border of East and West Greek Geopolitical
Narratives”subliniază că „Plasarea Greciei pe harta geopolitică este o sarcină
interesantă din multe motive. Este situată într-o zonă geografică unde discuţia
despre graniţe şi loc este vitală. Atât dilema Est-Vest cât şi dihotomia Europa-
Balcani afecteză în mod profund Grecia. Mediterana crează o graniţă
interesantă în sud, pentru că acolo Grecia înfruntă Africa. La est, Marea Egee
separă Grecia de Turcia - cu care conflictul militar a fost într-o stare de
fierbere de-a lungul secolelor trecute - şi de Anatolia, la care ne-am referit în
mod tradiţional ca făcînd parte din Asia, sau chiar ca Asia propriu-zisă.” 42
Alexandr Dugin consideră că locul geopolitic de unde Rusia îşi poate
îndeplini misiunea sa imperială este Asia Centrală 43. Profesorul David
Newman de la Department of Geography, Ben Gurion University of the
Negev, Beer Sheba, Israel subliniază, la rândul său, că „Imaginaţia
geopolitică şi poziţionarea ţării sunt, într-o mare măsură, dependente de
modul în care identităţile individuale sunt definite şi înţelese, atât intern (de
către rezidenţii ţării respective) cât şi extern (de alte ţări din sistemul global).
Faptul că un număr descrescător de cetăţeni se identifică cu ethosul naţional
al Sionismului, construit social singular, este dovada faptului că Israelul a
devenit pe de o parte o societate mult mai eterogenă şi, în mod crescător, din
ce în ce mai critică în căutarea sa de forme alternative de semnificaţie, sens şi
identitate. Acest fapt, la rându-i, va schimba natura, identitatea colectivă,
geopolitica statului ca jucător în cadrul sistemului global.”44
În unele situaţii, strategiile de imagine sunt utilizate pentru a poziţiona
actori care nu sunt subiecţi de drept internaţional, deoarece nu li se
recunoaşte statalitatea în politica internaţională. A fost cazul provinciei
Kosovo, devenit stat independent cvasirecunoscut de diplomaţia
contemporană45 sau al autoproclamatei provincii Transnistrene 46, însă
exemplele sunt mult mai numeroare, deoarece pot fi adăugate problemele
kurzilor, palestinienilor, uigurilor, tibetanilor etc.

41
Ilie Bădescu, Geopolitica...p. 210-217.
42
Minna Rasku, On the Border of East and West Greek Geopolitical Narratives, Jyväskylä
University Printing House, Jyväskylä 2007, p. 9.
43
Apud, Ilie Bădescu, op., cit., p. 194-205.
44
David Newman, Citizenship, Identity and Location:The Changing Discourse of Israeli
Geopolitics, In K. Dodds, D. Atkinson (eds), Geopolitical Traditions? Critical Histories of a
Century of Geopolitical Thought. Routledge: London. 1998.
45
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op., cit., p. 186.
46
Sergei Markedonov, Unrecognized Geopolitics, in Russia In Global Affairs, Vol. 4,No. 1,
January – March, 2006, p. 68-79.
 Analiza geopolitică are caracter procesual şi necesită o echipă de
specialişti care provin din diferite domenii ale cercetării ştiinţifice, de la
politologie, geografie umană şi politică, istorie, teoria relaţiilor internaţionale,
diplomaţie şi studii de securitate la ştiinţele comunicării şi sociologia
propagandei. A radiografia o situaţie geopolitică la un moment dat nu este la
îndemâna unui singur specialist sau analist geopolitician, oricât de priceput ar
fi.
„Produsele” de analiză geopolitică nu sunt nici ele aceleaşi ca
structură şi scop. Diferă extrem de mult în funcţie de cine le comandă şi, mai
ales, pentru ce sunt efectuate. Din această perspectivă, analizele geopolitice
pot să fie:
a) instrumente/suport pentru decizia luată în politica internaţională a
actorului clasic/nonclasic. Din această perspectivă, analizele geopolitice pot
lua forma unor strategii şi scenarii geopolitice. Acestea sunt elaborate de
institute/departamente specializate ce acţionează în structura unor instituţii
ale statului, sau pot fi thik-thankuri şi centre de cercetare independente.
Acestea nu au caracter public şi se bazează pe informaţii publice, dar, mai
ales clasificate, obţinute de instituţii şi personal specializat care lucrează în
domeniul intelligence-ului. În acest domeniu/arie de activitate, un număr de
ţări europene au interfeţe puternice instituţionale între cercetare şi politică.
Multe ministere de apărare au dezvoltat diverse mecanisme pentru a solicita
cunoaştere din afara cadrelor lor. Câteva ţări europene menţin capabilităţi de
cercetare pentru apărare (FOI, Agenţia de cercetare suedeză pentru apărare
cu aproximativ 1000 de angajati; sau FFI, Instituţia norvegiană pentru
apărare cu aproximativ 360 de oameni de ştiinţă la marginea sau în afara
guvernului, dar cu o relaţie strategică de încredere, de exemplu: Qinetiq în
Marea Britanie, cu aproximativ 6.500 angajaţi, sau IABG în Germania cu
aproximativ 100 de angajaţi care sunt în intregime privaţi şi TNO în Olanda
cu aproximativ 4.000 de oameni de ştiinţă, dintre care aproximativ o pătrime
lucrează în domeniul apărării în sector public-privat dar în afara
guvernului)47.
b) documentare, reportaje, analize pentru media si opinia publică. Au
caracter deschis şi în general sunt destinate „consumului” public. Ele sunt
comandate de actorii media, în special în situaţia în care rivalităţile de
interese iau forma conflictelor deschise într-o regiune sau alta. Neutralitatea
acestor „produse” este îndoielnică şi nu pot fi luate în calcul de oamenii
poltici decât în măsura în care „efectul CNN” mai funcţionează48;
c) discursul geopolitic rostit de reprezentanţii actorilor implicaţi în
cooperarea/rivalităţile geopolitice. În general aceste discursuri prezintă
47
Alyson JK Bailes, René Dinesen, Hiski Haukkala, Pertti Joenniemi and Stephan De
Spiegeleire, op., cit., în loc., cit.
48
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea in conflictele internaţionale, p. 197
realitatea prin prisma intereselor şi a ideilor-forţă, valorilor fundamentale
care domină societatea, în cazul actorului clasic, sau cultura de organizaţie, în
cazul actorului nonclasic.

4.2 Etapele analizei geopolitice

Există o multitudine de metode şi prin urmare vom avea de-a face şi
cu mai multe aprecieri privind numărul de etape pe care trebuie să le parcurgă
o echipă atunci când este angajată în elaborarea unui produs de analiză
geopolitică. Acestea diferă de la o şcoală geopolitică la alta şi chiar de la un
specialist la altul. Unii analişti consideră că o bună analiză geopolitică
presupune parcuregerea a patru paşi49, alţi a cinci etape50 sau chiar mai
puţine51. Indiferent de complexitatea temei de cercetare/analiză, o echipă de
cercetători nu poate eluda parcurgerea următoarelor etape de la primirea unei
comenzi din partea unei instituţii sau organizaţii, sau de la stabilirea din
proprie iniţiativă a temei/problemei până la realizarea „produsului” final:
1) Design research, care presupune stabilirea obiectivelor, a
termenelor calendaristice, a echipelor şi responsabililor de obiectiv, precum şi
resursele financiar-logisitce necesare realizării proiectului;
2) Colectarea informaţiilor necesare procesului de analiză de către
instituţii/echipe specializate;
3) Realizarea cercetării pe echipe şi obiective propuse prin research
design.
4) Întocmirea şi prezentarea Raportului de cercetare.

Prima etapă a analizei geopolitice. Orice tip de cercetare empirică

are, în mod implicit, dacă nu explicit, un model de cercetare. În sensul cel
mai elementar, proiectul este o secvenţă logică care leagă datele, informaţiile
empirice de întrebările şi, în final, de concluziile studiului. Într-un sens,
modelul de cercetare este planul cercetării, având de-a face cu cel puţin patru
probleme: Ce întrebări să studiem? Ce informaţii sunt relevante? Ce
informaţii trebuie colectate şi cum trebuie analizate rezultatele. O cercetare

49
Merje Kuus, Critical Geopolitics, on line, http://www.isacompss.com/info/samples/ critical
geopolitics_sample.pdf, accesat la 30 mai 2009, ora 20.45.
50
François Thual, op. cit., în loc. cit.
51
André Cabanis, Jean-Marie Crouzatier, Ruxandra Ivan, Jacques Soppelsa, Méthodologie
de la recherche en droit international, géopolitique et relations internationales, Idea Design
& Print, Editura, Cluj, 2010, p. 71.
geopolitică are nevoie, de asemenea, de un model sau o structură înainte de a
putea începe colectarea datelor sau analiza.
Un proiect de cercetare nu este doar un plan de lucru. Un plan de
lucru detaliază ce trebuie făcut pentru a termina proiectul, dar planul de lucru
se va inspira din modelul de cercetare al proiectului. Funcţia unui model de
cercetare este să asigure ca evident ceea ce obţinem; dovezile ne fac capabili
să răspundem la întrebarea iniţială într-un mod cât mai puţin ambiguu.
Obţinerea dovezilor relevante atrage după sine un tip specific de dovezi care
trebuie să răspundă la întrebarea de cercetare, să testeze o teorie, să evalueze
un program, sau să descrie cu acurateţe un anumit fenomen. Cu alte cuvinte,
când proiectăm cercetarea trebuie să ne întrebăm: având în vedere întrebarea
cercetării (sau teoriei), ce tip de dovezi rezultate sunt necesare pentru a
răspunde la întrebare (sau a testa teoria) într-un mod convingător?52
Important în acestă primă etapă este ca grupul să cunoască dacă este
vorba de o cercetare teoretică sau una de tip operaţional. În prima situaţie se
testează noi paradigme sau teorii. În acest caz, Barbara Geddes, de exemplu,
sugerează că „marile întrebări pot fi împărţite în întrebări mai mici care pot fi
testate mai uşor. Şi testarea teoriei împotriva evidenţei empirice este ceea ce
avea în minte Geddes când vorbeşte despre construirea teoriei. Făcând acest
lucru, trebuie să postulăm ipotezele clare şi falsificabile deduse din teoria
noastră”.53 Apoi trebuie să testăm aceste ipoteze faţă de universul de cazuri la
care se aplică. Mai important, trebuie să ne testăm ipotezele faţă de cazurile
care nu făceau parte din procesul inductiv din care argumentul a fost propus
iniţial. În mod ideal, acest proces ar trebui să includă cât mai multe observaţii
faţă de fiecare ipoteză. Geddes argumentează că în realitate „ne agăţăm de
detaliile cunoaşterii noastre şi ale cazurilor pe care le cunoaştem în
detrimentul construirii teoriei.”54
Cu totul altfel este organizată activitatea de cercetare în cazul unei
analize operaţionale. În acest caz, după ce se identifică problemele de
soluţionat, se construiesc ipotezele şi obietivele de cercetare, se trece la
alegerea conceptelor potrivite pentru operaţionalizare. Referindu-se la acest
aspect, George Thomas, citindu-i pe David Collier şi Henry Brady subliniază
că: „Cel mai important, înainte de testarea unei ipoteze trebuie să avem clar
definite conceptele şi teoriile. Până la urmă, conceptele şi teoriile nu sunt
lucruri prefabricate, alese la întâmplare de omul din ştiinţa politică
nerăbdător să testeze o ipoteză sau alta, ci blocurile constructoare ale ştiinţei
sociale, sunt bazele deducţiei cauzale corecte. Aşadar, exact locul în care
intrăm în proces - fie că începem cu propoziţii, cazuri, sau concepte - depinde
52
Vezi pe larg, Valerie M. Hudson, Foreign Policy Analysis: Actor-SpecificTheory and the
Ground of International Relations,in Foreign Policy Analysis, no. 1, 2005, p. 1–30.
53
George Thomas, op., cit., p. 856.
54
Ibidem.
de cercetarea particulară în care suntem angajaţi. Research design se referă la
o problemă logică şi nu logistică.”55 Între research design şi etapa colectării
de date este o strânsă legătură.
Colectarea de date vizează nu atât cantitatea, cât mai ales calitatea
informaţiilor. Acestea vor determina decisiv eficienţa analizei unui
câmp/regiuni geopolitice. Referindu-se la importanţa colectării datelor pentru
analiza politicilor publice de externă ale SUA, Valeri M. Hudson arată că
„guvernul a furnizat peste 5 milioane de dolari în ultimii ani unor agenţii
guvernamentale însărcinate cu strângerea de date şi informaţii pentru
dezvoltarea unor «bănci» de date cu evenimente din perioada 1967-1981”56.
În efortul general de colectare au fost utilizaţi atât specialişti, cât şi studenţi
angajaţi să „perie”, să caute informaţii prin ziare, cronologii, şi alte surse
pentru evenimente din politica externă, pe care apoi le codau conform
regulilor de codare (în general elaborate) listate în manuale de codare (în
general masive), având modul de codare periodic verificat pentru soliditate şi,
în final, le stocau pe un card de calculator.57
Aşa au apărut în SUA baze de date cum ar fi WEIS sau COPDAB
încă din deceniul opt al secolului trecut. Acestea aveau sisteme de codare şi
stocare specifice pe tipuri de interacţiuni politice, care erau catalogate ca
„evenimente” şi categorii de actori politici care erau codaţi. De remarcat că
toate aceste baze de date erau colectate atât din surse dechise cât şi
clasificate. Analistul francez Francois Thual consideră că informaţiile care ne
pot conduce către o bună analiză sunt cele obţinute de către serviciile de
informaţii (spionaj). Acestea „sunt adevăratele depozitare cu intenţiile
statului şi a grupurilor de interes”58. Serviciile de tip Intelligence au avut
iniţial scop de a culege informaţii pentru strucuturile militare. Astăzi aria s-a
răspândit foarte mult, de la sfera economică59 şi comercială până la cel de
ordin privat60. În ultimii ani activitatea de intelligence este utilizată şi de către
instituţiile şi organizaţiile de cercetare, think-thank-uri etc.61 În bătălia pentru
controlul resurselor şi a distribuţiei de energie orice informaţie care aduce un
avantaj pentru competitori este astăzi considerată strict sectretă. În timpul
Războiului Rece, atât URSS cât şi SUA, au desfăşurat o serie de operaţiuni
acoperite pentru a-şi proteja interesele în diferite regiuni de interes geopolitic.
55
Ibidem, p. 857.
56
Valerie M. Hudson, op., cit., p. 9.
57
Ibidem, p. 10.
58
François Thual, Apprendre à déchiffrer l'actualité, on line, www.dachary.org/obses
/geopo.html, accesat la 30 mai 2009, ora 21.00.
59
Robert Salmon, Yolaine de Linares, L’inteligence competitive; une combination subtile
pour gagner ensemble, în Economica, Paris, 1997, on line.
60
Martin Petersen, What We Should Demand from Intelligence, in Intelligence and the
National Security Strategist: Enduring Issues and Challenges, National Defense
University Press, Washington D.C., 2004, p.429.
61
Zhongzhi Shi, On Intelligence Science, in International Journal of Advanced Intelligence,
Volume 1, Number 1, November, 2009, pp.39-57.
Aceste operaţiuni nu ar fi putut să se fi desfăşurat cu succes dacă nu ar avut la
dispoziţie date şi informaţii din categoria celor secrete62. Asemenea
operaţiuni se desfăşoară şi astăzi, mai ales în domeniul geopoliticii resurselor,
dar nu numai. Nu este deloc întâmplător faptul că, în februarie 2004,
Federaţia Rusă a dat o lege prin care consideră că „orice informaţie ce
priveşte rezervele de petrol ale ţării este un secret de stat.” 63 Agenţia Centrală
de Informaţii ale SUA au creat un centru de analiză prin care se studiază
competiţia pentru resurse, probleme ale deşertificării şi schimbărilor
climatice, deplasărilor masive de populaţie etc., dar asemenea analize sunt în
categoria celor clasificate64.
Colectarea de date presupune nu numai un volum de muncă ridicat,
dar şi folosirea unor metode şi tehnici aparţinând unor discipline diferite, de
la statistică şi sociologie la geografie, economie, strategie sau istorie. Datele
eveniment au fost iniţial dezvoltate de către Charles McClelland la începutul
anilor 1960, ca o legătura dintre abordarea tradiţionalistă a istoriei
diplomatice şi noua analiză cantitativă a politicilor internaţionale pledata în
abordarea comportamentală. Premisa de la care a plecat McClelland a fost
aceea că istoria poate fi descompusă într-o secvenţă de evenimente discrete,
cum ar fi consultările, ameninţările, promisiunile, actele de violenţă şi aşa
mai departe. Datele eveniment formau o legătură între teoriile sistemice
generale, pe atunci prevalente ale comportamentului internaţional, şi istoriile
textuale care ofereau o bază empirică pentru înţelegerea acelui
comportament.65 Calculatorul şi tot mai larga sa folosire în universităţi şi
centre pentru studierea relaţiilor internaţionale elimină o serie din
inconvenienţele şi greutăţile întâmpinate altădată. Pentru pregătirea
studenţilor, marile Universităţi posedă propriile baze de date din politica
internaţională, care sunt utilizate în activitatea didactică, în elaborarea
studiilor de caz din domeniul geopoliticii şi al relaţiilor internaţionale.
Totuşi, o serie de dificultăţi în strângerea de date n-au putut fi
depăşite, mai ales în ceea ce priveşte accesul la informaţiile care nu sunt
destinate opiniei publice prin mass-media, dar sunt extrem de relevante
62
A se vedea John Prados, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere din engleză J. Tutunea,
Editura Elit., f.a., Ethan Kaplan, Arindrajit Dube, Suresh Naidu, Coups, Corporations, and
Classified Informations, in The Quarterly Journal of Economics, on line,
http://qje.oxfordjournals.org/content/early/2011/08/10/qje.qjr030.full, accesat la 23 noiembrie
2011, ora 23.00.
63
Alexander Sutyagin, Russia:Top secret oil, in Pravda on line, apr 28 2004, on line
http://www.energybulletin.net/node/93, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 22.00.
64
David Kravets, CIA Says Global-Warming Intelligence is Classified, on line,
http://www.wired.com/threatlevel/2011/09/cia-classifies-global-warming-intelligence/
accesat la 22 noiembrie 2011, ora 22.00.
65
Philip A. Schrodt, op. cit., în loc. cit.
pentru comportamentul sau interesul unui actor într-un anume spaţiu
geografic. Uneori, accesul la asemenea date este posibil peste foarte mulţi ani
şi nu mai prezintă interes pentru analiza de situaţie, ci doar pentru analiza
istorică şi activitatea didactică. F. Thual arată că toate statele, indiferent de
mărime, au pe lângă servicii secrete şi instituţii de contraspionaj, pentru a
împiedica un competitor din câmpul geopolitic să ajungă la informaţii top
secret66.
În ţările cu tradiţie în analiza relaţiilor internaţionale există centre
specializate în culegerea şi prelucrarea informaţiilor, în care sunt utilizate nu
numai metodele cele mai adecvate, dar şi o tehnologie care include
computere din cele mai performante. Datele şi informaţiile colectate pentru
analiza câmpului geopolitic trebuie să vizeze:
1. Spaţiul geografic/web circumscris câmpului geopolitic; datele şi
informaţiile culese trebuie să fie suficiente ca prin analiză să se poată
răspunde la următoarele întrebări: ce tip de teritoriu este (un stat sau o parte a
sa, o regiune/ansamblu de state, teritoriu internaţional etc.); poziţia
geografică, vecinii şi spaţiile adiacente; care este configurarea din punct de
vedere al suveranităţii politice, economice şi spirituale (independent, enclavă
autonomă etc.); care este mărimea acestui spaţiu; caracteristicile geografice
(climă, relief, vegetaţie, hidrografie etc.); populaţia (mărime şi nivel de
instruire, grad de ocupare şi structură socio-profesională, religia dominantă şi
nivelul de toleranţă faţă de activitatea de prozelitism desfăşurată de alte
instituţii religioase); care sunt resursele disponibile/în exploatare şi cele
potenţiale (energetice, de hrană şi apă, minereuri pentru industria de înaltă
performanţă); nivelul infrastructurii (gradul de modernizare, lungimea şi
densitatea căilor rutiere, maritime, numărul şi mărimea porturilor,
aeroporturilor şi densitatea legăturilor cu lumea externă, gradul de acces la
comunicaţiile de tip web etc.); structura economiei naţionale pe orizontală şi
verticală (raportul dintre capitalul autohton şi cel intra/transnaţional, viteza cu
care circulă capitalul pe piaţa autohtonă, gradul de securitate al capitalului în
economia teritoriului respectiv etc.).
Toate aceste întrebări constituie criterii şi indicatori de colectare şi
alcătuire a bazei de date care să vizeze analiza spaţiului şi evaluarea sa din
punct de vedere geopolitic. În funcţie de comenziile primite şi de strategiile
utilizate, politici oficiale dar şi de discursul public prin care un actor îşi
afirmă interesul/dezinteresul pentru un spaţiu, aceste date pot fi colectate, în
general, din surse deschise dar nu numai. Bazele de date pot fi alcătuite din
timp, arhivate şi utilizate atunci când este nevoie.

66
François Thual, op. cit., în loc. cit.
 2. Un alt segment al activităţii de culegere şi arhivare a datelor
vizează actorii şi comportamentul acestora în spaţiul analizat67: datele şi
informaţiile privesc tipul de actori angajaţi în rivalităţile geopolitice (state,
nonstatali – organizaţii politico-militare, instituţii financiare internaţionale
etc.); structura şi calitatea alianţelor bi/multilaterale din zonă sau din
proximitatea lor geografică (de conjuctură, de lungă durată, mutuale şi pe ce
baze sunt construite etc.); tipul de matrice identitară şi pe ce valori este
construită (mentalităţile şi prejudecăţile dominante, imaginea „străinului” şi
atitudinea faţă de acesta, gradul de solidaritate în colectivităţile umane, natura
raporturilor dintre majoritari şi minoritari, gradul de toleranţă reciprocă etc.);
poziţia fiecărui actor în strucura relaţiilor din câmpul geopolitic (se va
determina poziţia pe axa „centru-periferie” şi pe axa „conflict-cooperare” etc.);
ce modalităţi şi mijloace preferă să folosească pentru a-şi promova/impune
interesele (hardpower sau softpower, negocieri, foloseşte forţa etc.);
3. Date şi informaţii privind potenţialul de putere al actorilor implicaţi
în câmpul geopolitic respectiv: resursele materiale (financiare, comerciale, de
producţie, mărimea şi nivelul de dotare al forţelor armate, arsenalul militar –
clasic şi de distrugere în masă etc.); nivelul de instruire şi de calificare a
populaţiei dar şi nivelul de cultură (nivelul cercetării ştiinţifice şi domeniile
prioritare, gradul de aplicare în practică a cercetării fundamentale etc.);
prestigiul diplomatic şi „capitalul de simpatie” pe care îl are actorul în mediul
internaţional (imaginea liderilor politici, gradul de apreciere a regimului
politic în viaţa internaţională etc.); gradul de acceptare/respingere de către
majoritatea populaţiei a intereselor promovate de conducerea legitimă a
actorului respectiv (nivelul patriotismului sau de acceptare a culturii de
organizaţie promovată de actorii nonstatali);
4. Culegerea de date şi informaţii privind percepţia actorilor asupra
câmpului geopolitic este mai dificilă dar importantă în activitatea de analiză.
Acestea trebuie să se refere la: reprezentarea unui actor despre puterea
competitorului/partenerului; modul cum îşi „vede” propria putere; cum
percepe comportamentul actorilor - adversari/parteneri (îi inspiră un
sentiment de teamă, insecuritate sau securitate); reprezentările actorilor
asupra principalelor ameninţări care îi pun în pericol realizarea intereselor pe
care le are în acel câmp geopolitic; modul cum îşi „vede” şansele de
câştig/pierdere în rivalitatea de interese care ia naştere în acel spaţiu
(perceperea riscurilor de securitate, financiare, comerciale, identitare, de
prestigiu etc.); reprezentarea pe care o are asupra intereselor celorlalţi actori
din câmpul geopolitic analizat (perceperea unor interese identice/apropiate

67
A se vedea Bruno de Almeida Ferrari, Some Considerations about The Methods and The
Nature of Political Geography and Geopolitics în http://www.ciari.org/ investigationcao/
Politicalgeo_geopolitics.pdf, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 21.00.

205
sau concurente, perceperea unor interese care pun în pericol propriile interese
sau ajută la satisfacerea lor etc.);
5. Informaţii şi date în legătură cu modul cum privesc şi se raportează
la principiile şi regulile de drept internaţional public şi umanitar: în ce
măsură actorii îşi adecvează comportamentul la normele dreptului
internaţional public; respectă sau nu hotărârile organizaţiilor internaţionale cu
vocaţie şi legitimitate universală;
6. Activitatea de culegere a datelor legate de modul cum au fost
soluţionate/gestionate anterior crizele din acel câmp geopolitic sunt
importante pentru a anticipa posibile reacţii asemănătoare; trebuie avute în
vedere doar acele evenimente care pot să aibă relevanţă pentru studierea unei
crize.
Toate aceste informaţii trebuie să aibă un grad ridicat de concreteţe,
acurateţe şi înalt grad de adecvare la realitate. Fiecare din domeniile şi
subdomeniile menţionate pentru culegerea de informaţii trebuie raportate la
criterii specifice de analiză. De exemplu, atunci când vom dori să cunoaştem
ce tipuri de actori îşi dispută rivalităţile într-un spaţiu, va trebui să avem
criterii care să îi împartă după mărime (state prăbuşite, mici, medii, mari
puteri, superputeri etc.), după natura relaţiilor şi interacţiunilor, (politice –
state, organizaţii politice regionale, globale; economice – organizaţii şi
instituţii financiare, comerciale; culturale etc.).
A treia etapă a analizei geopolitice 68 vizează prelucrarea informaţiilor
în raport de ipotezele şi obiectivele care au fost stabilite şi specialităţi de
cercetare. Aceasta are, ca durată, perioada cea mai mare de timpi, fixată prin
planificare. După ce fiecare îşi va stabili meodologia şi instrumentele de
lucru adecvate scopului şi specificului obiectivului, se va stabili calendarul
etapelor de cercetare. În plus faţă de cele menţionate, aş dori să accentuez
ideea în legatură cu metodele de cercetare care permit obţinerea unei imagini
coerente şi de încredere a spaţiilor eterogene de zi cu zi. Aceasta este, în
termeni similari, remarcată de Gerard O’Tuathail care se întreabă cum va fi
achiziţionată o expertiză de nivel ridicat şi care este etica metodei de
cercetare folosită, şi atrage atenţia asupra dificultăţilor de a gestiona timpul
de lucru pe teren.”69 Grupurile vor trebui să colaboreze între ele pentru
validare şi pentru a testa unele ipoteze de lucru. Fiecare grup se va ocupa de o
singură problemă de cercetare şi analiză geopolitică.
Un grup de cercetători/analişti vor prelucra informaţiile care privesc
actorii şi vor realiza o arhitectură a relaţiilor geopolitice din spaţiul avut în
analiză. Aceasta poate lua forma unor documentare, informări, analize,

68
Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia...p. 294.
69
G. O’Tuathail, Localizing geopolitics: Disaggregating violence and return in conflict Regions,
in Political Geography no. 29(2010), p. 256-265, on line http://gerardtoal.files. wordpress.com /
2010/01/localizinggeopolitics2010.pdf, accesat la 23 noiembrie 2011, ora 22.00.

206
însoţite de reprezentări grafice, iconografice, cartografice, multimedia etc., în
funcţie de situaţie şi preferinţele grupului. Indiferent de forma de redare,
arhitectura relaţiilor trebuie să conţină judecăţi de valoare şi aprecieri despre
jucătorii strategici, pionii geopolitici, actorii care acţionează prin procură şi,
nu în ultimul rând, despre actorii-obiect al rivalităţilor/jocurilor geopolitice.
Constelaţia de relaţii formale (alianţe şi parteneriate strategice, economice
etc.)70 sau informale se va creiona pe măsură ce vor fi primite aprecieri şi
analize de la celelalte grupuri de lucru.
Un alt grup de lucru va cerceta şi analiza informaţiile privind spaţiul
în care au loc rivalităţile/cooperarea pentru realizarea intereselor 71. Analiza va
trebui să scoată în evidenţă acele caracteristici fundamentale ale spaţiului si
să fie evaluate pe o scară de la 1 la 10, în care cifra unu să indice absenţa iar
zece maximul de manifestare a unui element care caracterizează acel spaţiu.
Vor fi analizate spaţiile de suveranitate care compun regiunea/câmpul
geopolitic pe patru dimensiuni esenţiale: a) economică; b) politică;
strategică; d) cultural spirituală. Din această perspectivă grupul trebuie să
conţină colective de analişti specializaţi pentru analiza celor trei dimeniuni
aminitite.
Dimensiunea economică este de departe cea mai importantă, deoarece
rivalităţile geopolitice din secolul XXI se manifestă, mai ales, în controlul
resurselor de apă energie şi hrană; competiţia pentru „ocuparea” de spaţii
comerciale şi plasamente financiare a devenit acerbă. Resursele naturale care
sunt necesare industriei high-tech sunt şi ele un obiect al rivalităţilor care
apar între actorii nonclasici interesaţi de zonă dar nu trebuie omise şi
raporturile dintre mutinaţionale/transnaţionale şi statele din zonă, mai ales
când este vorba de circuite financiare, securitatea şi viteza cu care circulă
capitalurile în regiunea respectivă.72 Un aspect demn de reţinut în atenţia
anliştilor este gradul de modernizare a economiei, atât ca structură, cât şi
infrastructură. Nivelul tehnologic şi gradul de încorporare a ştiinţei în
unitatea de produs sunt alte două elemente care ne dau o reprezentare corectă
a imaginii economice a unui spaţiu. Indicatorii de creştere economică, gradul
de îndatorare a populaţiei etc., trebuie luaţi în calcul. Analizele trebuie să fie
însoţite şi de grafice, hărţi, produse multi-media care să recapituleze şi să
scoată, sintetic, în evidenţă constanţa şi esenţa unei trăsături economice.
Prezentăm, sub formă de exemplu, redarea grafică a consumului de energie la
nivel mondial. Este o redare grafică a nivelului de consum de energie care ne
sugerează gradul de industrializare, nivelul de bunăstare, etc.; sunt modalităţi
70
François Thual, op. cit., în loc. cit.
71
A se vedea şi o analiză concretă, Julien Dedenis, Sahara occidental essai d’approche
geopolitique, Université de Rouen, Laboratoire AILLEURS, on line,
72
Robert D. Blackwill, The Geopolitical Consequences of the World Economic Recession - A
Caution, RAND Corporation, on line, acesat la 20 decembrie 2009, ora 15.00.

207
şi mai expresive decât acest exemplu. Alegrea ţine de inspiraţia şi capacitatea
echipei de a sitetiza şi reda unele reprezentări referitoare la dimensiunea
economică a spaţiului.

Sursa: http://www.worldmapper.org/, accesat la 20 septembrie 2009 or 20.30.

Dimensiunea politică, presupune operarea în fapt cu un spaţiu social

construit. „Cu alte cuvinte, spaţiile sunt construite şi reproduse prin discurs şi
practici sociale. Ele sunt îmbibate cu relaţiile de putere, care, atunci când se
schimbă, pot modifica natura şi graniţele subiectului spaţial împreună cu
identitatea celor care îl constituie.” 73 Analiza vizează „prăpastia” dintre
spaţiul politic imaginat de elita politică, existent ca aspiraţie politică în
mentalul colectiv, şi realitatea frontierelor politice recunoscute de
comunitatea internaţională. În spaţiul sud-est european de exemplu, în
mentalul colectiv şi, uneori, în discursul public al unor lideri radicali:
Bulgaria Mare; Serbia Mare; România Mare; Ungaria Mare; Albania Mare;
Grecia Mare. La o simplă privire se poate constata că pe harta fizică a acestei
regiuni, care consumă mai multă geopolitică decât poate produce, nu pot
încăpea toatea aceste „State Mari”. În acest spaţiu există un potenţial
exploziv în ceea ce priveşte graniţa politică. Un alt element al analizei pentru

73
Hilde Dominique Engelen, Post-Cold War Spatiality The Northern European Perspective,
Cooperation and Conflict 2004; 39; 333, Downloaded from http://cac.sagepub.com at
HINARI on November 20, 2009.

208
acest grup este realizarea unei „hărţi” a gradului de încredere pe care îl are
opinia publică în diferite personalităţi politice dar şi din alte domenii cu
„potenţial” electoral, gradul de încredere pe care îl are populaţia în stat şi
liderii politici care administrează puterea politică şi care dintre instituţii sunt
în preferinţele populaţiei din ţările care alcătuiesc „câmpul geopolitic”.
Aceste elemente ale analizei pot fi completate cu altele, specifice unei ţări sau
alta din regiune.
Dimensiunea spirituală a spaţiului este o teritorialitate virtuală şi are
în vedere harta spirituală şi culturală. În spaţiul politic de suveranitate a unui
stat pot coexista mai multe spaţii religioase care coexistă sau, dimpotrivă, se
află în confruntare pentru hegemonie. Se analizează raporturile dintre diferite
confesiuni şi relaţiile acestora cu puterea politică, mai ales potenţilitatea de
conflict politic sau socio-confesional, aşa cum s-a întâmplat în Balcani în
perioada post Război Rece. Conform unor analişti „Religia a fost efectiv
manipulată ca un marcator cultural şi mobilizată ca un standard pentru
exluderea etnică a altor grupuri, acordând puţină consideraţie pentru tapetul
multi-etnic fragil. Liderii celor trei confesiuni monoteistice din Iugoslavia
(islamul, catolicismul şi ortodoxia) s-au angajat cu toţii în utilizarea retoricii
naţionaliste cu o consideraţie minimă pentru înţelegerea Celuilalt. Această
acută lipsă de sensibilitate pentru experienţele istorice ale Celuilalt au întărit
vechile stereotipuri şi au exacerbat nevoia de a se forma o identitate de tip
naţionalist”.74 Trebuie, de asemenea, analizat impactul factorului religios
asupra dimensiunilor economice şi sociale ale Statului, asupra arhitecturii
simbolice a legitimităţii sale, asupra societăţii umane în ansamblul său, este
evident, în contextul subiectivizării societale. Chiar în situaţia în care
autonomizarea se întinde la toate câmpurile societale, religia participă prin a
sa „Pace a lui Dumnezeu” la detaşarea oamenilor de dependenţele şi
solidarităţile lor, creând astfel premisele construcţiei economice, ştiinţifice şi
tehnice.75
Dimensiunea strategică este o componentă esenţială pentru
înţelegerea rolului pe care îl joacă astăzi strâmtorile şi canalele de legătură
între mări şi oceanele planetare (Suez, Panama, Malacca), prin care zilnic
circulă milioane de barili de petrol pentru marii consumatori ai secolului
XXI. Referitor la importanţa geopolitică a strâmtorii Malacca, Mokhzani
Zubir subliniază: „În fiecare an, mai mult de 60.000 de vase trec prin
strâmtoarea Malacca transportând diverse cargo-uri, de la petrol brut până la
produse finisate din întreaga lume. Acest număr este aproape de trei ori mai
mare decât cel al navelor care navighează prin Canalul Panama şi mai mult

74
Alexander Mirescu, Religion and Ethnic Identity Formation in the Former Yugoslavia, on line
75
D. Herbert, Christianity, Democratisation and Secularisation in Central and Eastern
Europe, in Religion, State & Society, vol. 27, no. 3 - 4, September - December, 1999, p. 277

209
decât dublu faţă de numărul de nave care folosesc Canalul Suez” 76.
Strâmtoarea care conectează Oceanul Indian de Marea de Sud a Chinei şi de
Oceanul Pacific, este una dintre cele mai ocupate, aglomerate autostrăzi
oceanice ale lumii. O treime din comerţul mondial trece prin strâmtoare,
făcând-o să fie denumită ca fiind artera economiei mondiale 77. Având în
vedere că Strâmtoarea Malacca este atât de vitală pentru economia mondială,
păstrarea ei în siguranţă, în special în termeni de securitate a trecătorii
comerciale maritime, trebuie realizată pentru a asigura faptul că strâmtoarea
va facilita continuu schimbul mondial. Orice întrerupere sau blocadă a
Strâmtorii Malacca, realizată de o grupare teroristă sau de un actor clasic, va
determina o confruntare extrem de violentă pentru controlul acesteia. Nevoia
de resurse economice considerate vitale şi accesul la zăcăminte petroliere
conduce la relaţii de cooperare pentru a se face o redistribuire raţională şi
corectă. Însă aceleaşi raţiuni pot conduce la relaţii conflictual-militare, când
resursele sunt rare sau un grup restrâns de actori le controlează şi nu doresc
să le împartă corect cu alţii. Chiar şi observarea sumară a mediului
internaţional actual relevă faptul că nu trebuie subestimaţi factorii care pot
produce crize şi ameninţări în sistemul relaţiilor internaţionale: competiţia
marilor actori pentru controlul „pivoţilor geopolitici” de pe „marea tablă de
şah” asigură stabilitatea şi securitatea regiunilor prin care trec culoarele de
transport a resurselor.78
În această a treia etapă a analizei geopolitice îşi desfăşoară activitatea
şi grupul care cercetează interesele pe care actorii le au în spaţiul respectiv.
Metoda de analiză este de ordin interdiciplinar. Unii specialişti vor trebui să
facă analiza de conţinut a documentelor oficiale (constituţii, programe de
guvernare, strategii de securitate naţională), dar şi sectoriale (energie, mediu,
sănătate etc.), strategii economice şi de dezvoltare socială etc. Alţii vor trebui
să efectueze analize prin metode comparative şi statistic matematice a
nevoilor de funcţionalitate a economiei/sectoare cheie şi resursele de care
dispune acel actor. Un exemplu, devenit clasic, este tensiunea, la aproape
toate statele occidentale dezvoltate, discrepanţa dintre consumul de petrol şi
capacitatea de a-l produce.
Din acest punct de vedere, vom constata că prezenţa unui actor în
Asia Centrală sau Orientul Mijlociu să fie justificată prin raţiuni de ordin
76
Mokhzani Zubir, The strategic value of the Strait of Malacca, on line, http://www.aspirasi-ndp.
com/en/archive/ThestrategicvalueoftheStraitofMalacca.pdf, accesat la 23 decembrie 2010, ora
22.00.
77
Ibidem.
78
John H. Noer, Southeast Asian Chokepoints: Keeping Sea Lines of Communication Open,
Institute for National Strategic Studies, Strategic Forum, Volume 98, December 1996;
Ashley J. Tellis, Chung Min Lee, James Mulvenon, Courtney Purrington, and Michael D.
Swaine, Sources of Conflict in Asia, in Zalmay Khalilzad and Ian O. Lesser ed, Sources of
Conflict in the 21st Century: Regional Futures and U.S. Strategy, RAND, 1998.

210
politic, dar adevăratul interes să fie unul economic. Deşi îndepărtate
geografic, SUA au devenit de-a-lungul timpului un jucător din ce în ce mai
important, interesat atât de exploatarea resurselor petroliere din Asia Centrală
cât şi de prevenirea dominării exclusive a spaţiului geopolitic al regiunii de
către Rusia79. Prin această prezenţă SUA îşi urmăresc atât scopurile sale
geostrategice euroasiatice dar îşi reprezintă, totodată, şi propriile interese
economice. Referitor la aceste probleme, analiştii Henk Houweling, Mehdi
Parvizi Amineh subliniază că „producţia domestică de petrol a Statelor Unite
a atins punctul de vârf, apogeul în 1970. O Americă îndatorată la începutul
secolului XXI s-ar putea să se fi izolat. Statele Unite, continuându-şi
misiunea de a civiliza lumea, pot, prin aceasta cale, să caute o cale de scăpare
curajoasă, lansând un război preventiv pentru controlul acestor resurse.
Începând cu secolul al XXI-lea, Statele Unite au extras şi transportat zilnic 20
de milioane de barili de petrol, care înseamnă aproximativ 50% din totalul
folosit de ţările industrializate din Vest şi Mexic.”80
Analiza puterii şi realizarea unei balanţe de putere trebuie să fie în
această etapă în atenţia unui grup format din specialişti în strategie şi apărare,
economişti dar şi sociologi şi analişti media. Sunt evaluate capacităţile şi
potenţiale de apărare de care dispune un actor. Utilizând diverse formule de
calcul consacrate de ştiinţa militară sau în teoria relaţiilor internaţionale, se
construieşte o balanţă de putere a actorilor implicaţi în respectiva zonă
geopolitică. Sunt luate în calcul şi eventualii actori care ar putea să intervină
în zonă dacă situaţia se deteriorează şi apare posibilitatea unui conflict
deschis. Se evaluează capacitatea fiecărui actor de a proiecta puterea în zona
geopolitică respectivă81. Un alt indicator important este analiza gradului de
încredere de care se bucură forţele armate din partea societăţii pentru fiecare
actor, dar şi starea de disciplină, etică şi coezoiune în rândurile armatelor82.
Un factor de putere ce trebuie avut în vedere în analiză este
capacitatea actorilor de a face „agenda” publică. Se urmăreşte, în fapt,
indicele de influenţare ce îl poate avea în raport cu alţi actori în arena
internaţională83. Care sunt resursele şi capacitatea unui actor de „a face
agenda” unei organizaţii internaţionale (clasice - ONU; OSCE; OUA;
79
Constantin Hlihor, Politici de securitate....p. 139
80
Henk Houweling, Mehdi Parvizi Amineh, The Geopolitics of Power Projection in US
Foreign Policy: From Colonization to Globalization, in Perspectives on Global Development
and Technology, Volume 2, issue 3-4, 2003, p. 372.
81
Ibidem, p. 339-389.
82
Harry Bondy, Postmodernism and the Source of Military Strength in the Anglo West, in
Armed Forces & Society 2004; 31; 31, on line http://afs.sagepub.com/ cgi/content/
abstract/31/1/31, Downloaded from http://afs.sagepub.com at HINARI on November 20, 2009.
83
Gérard Dussouy, Pragmatisme et géopolitique - Les opportunités méthodologiques d’une
retrouvaille épistémologique, in L'Espace Politique, on line http://espacepolitique. revues.
org/signaler1752.html, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.

211
nonclasice - ONG-uri, organizaţii de lobby) şi de a influenţa decizia acelei
organizaţii. Unii autori consideră că analiştii trebuie să identifice posibilităţile
prin care un actor îşi propune: „de a le controla dur prin controlul informaţiei,
prin mass-media şi prin procesul socializării [...] a preveni, impiedica
oamenii, în oricare grad, să aibă revendicări prin modelarea percepţiilor lor,
cogniţiilor şi preferinţelor lor [...].84 Un consens manipulat ar putea deposeda
sau priva segmente ale populaţiei de la procesul de vizualizare a intereselor
lor reale şi de a-şi exercita puterea conform acestor interese. Această analiză
nu este limitată la statele totalitare: se aplică la fel de bine şi statelor aşa-
numite democraţii Vestice. Puterea de negociere ca şi puterea de seducţie prin
prestigiul valorilor politice promovate, etica manifestată în raporturile
internaţionale poate uneori să cântărească mai mult în promovarea interselor
într-un spaţiu geopolitic decât valoarea arsenalelor militare. Deoarece în
comportamentul geopolitic al statelor/actorilor nonclasici în relaţiile
internaţionale contemporane puterea nu este exercitată în forme „pure” de
manifestare (soft/hard) este recomandabil să fie analizată prin comparare
pentru a putea fi identificat care element al puterii ar fi un actor înclinat să îl
folosească85:

Calea pe care doreşte

Tipul de putere utilizat
să o utilizeze
Hard Power (coercive) (coercitivă) Soft Power (co-optive) (cooperare)
Militară Dispute, Război UN Peacekeeping
Măsuri de Construire a Încrederii, Schimb de
Politico-Diplomatică Ameninţări
Informaţii
Economică Embargouri Comerţ Liber Multilateral
Infiltrare culturală, filme, drepturi
Psiho-Culturală Schimb Cultural Turistic?, studenţi străini
ale omului, ONG-uri

Aceste elemente care trebuie să stea în atenţia grupului de analiză au

doar valoare explicativă şi nu normativă. Cercetătorii pot apela la cu totul
alte metode şi instrumente de lucru dacă alte teorii şi concepte care definesc
puterea sunt mai potrivite pentru analiza unui actor sau altul. Acest lucru este
valabil, de altfel, şi pentru activitatea grupurilor de analiză enumerate
anterior.
Etapa a patra a procesului de analiză are ca miză realizarea şi
livrarea raportului de cercetare către beneficiar sau publicarea rezultatelor
84
Steven Lukes, Power: A Radical View, second edition. Basingstoke: Palgrave Macmillan,
2005, p. 27-28.
85
Karl Hermann HÖHN, Geopolitics and the Measurement of National Power, Dissertation
zur Erlangung des Grades des Doktors der Philosophie im Fachbereich Sozialwissenschaften
der Universität Hamburg, http://powermetrics.bplaced.net/5A09E756.tmp.doc, , accesat la 12
decembrie 2011 ora 16.00.

212
cercetării dacă este o temă de cercetare din programul unui institut de
cercetări ştiinţifice. Raportul de cercetare trebuie să conţină date referitoare
la: titlu, autor(i), numele clientului (dacă există), utilitate, scop, ipoteze şi
obiective de cercetare, metodologie şi instrumente utilizate în cercetare,
resurse de informare şi calitatea echipei, rezultate şi constatări, concluzii şi
recomandări, limitele cercetării. Facem precizarea că nu există o formulă
standard de scriere şi de prezentare a unui raport de cercetare. Forma, grafica,
şi modul de prezentare ţin de personalitatea fiecărui cercetător. Există,
practic, o infinitate de modele de prezentare a rezultatelor de cercetare
aplicată sau fundamentală. În cercetarea teoretică, de cele mai multe ori,
aceste rezultate îmbracă forma unor lucrări, monografii, tratate etc. Ca un
posibil ghid, vă prezentăm o schemă care ni s-a părut potrivită pentru analiza
geopolitică86.

4.3 Discursul geopolitic şi „redesenarea” hărţilor geopolitice

Analiza în domeniul geopoliticii-realitate construită prin discurs a
cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani, sub impactul accelerării
schimbării în politica internaţională şi datorită faptului că explicaţiile cu
86
Research Report Realiyation and Preyentations, on line, http://www.apmf.org.sg/
Topic6.ppt#256, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.

213
privire la aceste schimbări, obţinute prin metodele clasice, nu au putut să
conducă la predicţii şi scenarii eficiente. Din această perspectivă „noile
strategii geopolitice şi cognitive care constituie fundamentul proiectelor de
globalizare favorizează dezbaterile şi analiza critică a relaţiilor de putere
manifeste în discurs, împreună cu reprezentările şi ierarhiile pe care le
implică acestea în construirea şi imaginarea cartografiilor polarizate ale
lumii, ....”87, implică reevaluarea instrumentelor şi metodelor tradiţionale de
analiză a comportamentelor actorilor în geopolitica regională şi globală. În
ultimii ani schimbările produse în economia mondială, generată de ritmul
accelerat de creştere în regiunea sud est asiatică şi în Amarica Latină (Mexic
şi Brazilia) dar şi emergenţa Rusiei, au afectat organizarea spaţială a puterii
rezultată după încheierea Războiului Rece. Acestea se instituţionalizează prin
dicursul geopolitic şi „re-imaginarea cartografiei” prin noi falii de
reprezentare. Aşa au apărut pe Menthal Map noi opoziţii: Occident vs
Islam88; Nordul industrializat vs sudul subdezvoltat, Europa vs. Balcani,
Europa vs. America, Balcani vs. Europa Centrală ş.a.
Toate aceste imagni care s-au întipărit în mentalul opiniei publice au
redesanat hărţile geopolitice. În Europa spaţiul geografiei politice a unor state
de pe acest continent, cum ar fi de exemplu Grecia, Bulgaria, Polonia,
România şi Bulgaria, a rămas acelaşi dar poziţia lor geopolitică s-a modificat,
pentru unele fundamental. România, Polonia, Ungaria şi Bulgaria făceau
parte, în timpul Războiului Rece, din „Europa de Est”; după prăbuşirea
comunismului Ungaria şi Polonia s-au poziţionat în „Europa Centrală”89 iar
Bulgaria şi România, deşi state balcanice prin geografie, doresc să facă parte
din Europa de sud-est. Percepţia unui analist neutru şi explicaţia sa este
formată prin acumularea de informaţii pe care le consideră valide în raport cu
evoluţiile din zonă. În opinia lui Mamoru Sadakata de la Nagoya University,
Japan „În aceste foste ţări socialiste această dihotomie implică experienţe
trecute ale democraţiei parlamentare şi dezvoltarii economice. Din punct de
vedere istoric, linia ce desparte Europa Centrală de Balcani se suprapune cu
aceea dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman. În cazul fostei Iugoslavii,
această linie tăia ţara în două jumătăţi, cu Slovenia şi Croaţia aparţinând
Europei Centrale şi celelalte republici Balcanilor” 90. Analistul Japonez şi-a
format această opinie nu raportându-se la imaginea pe care popoarele din
87
Eva Monica Szekely, Depăşirea stereotipurilor culturale. Imaginea Celuilalt in jurnale şi note de
călătorie, on line, http://www.upm.ro/facultati_departamente/ stiintelitere/conferinte/
situl_integrare_europeana/Lucrari2/Eva%20Szekely.pdf, , accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.
88
Mohamed Hamoud Kassim Al-Mahfedi, Edward Said’s “Imaginative Geography” and
Geopolitical Mapping: Knowledge/Power Constellation and Landscaping Palestine, in The
Criterion: An International Journal in English, on line http://www.the-criterion.com/
V2/n3/Mahfedi.pdf, accesat la 12 decembrie 2011 ora 16.00.
89
Tony Judth, Redescoperirea Europei Centrale, in Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu,
Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Polirom, Iaşi, 1997, p. 17-42.

214
zonă încercau să şi-o redefinească după căderea regimurilor comuniste, ci
după ceea ce percepea un jurnal de mare influenţă şi prestigiu de peste Ocean
- The Chicago Tribune. Potrivit acestui ziar, „O nouă cortină cade de-a lungul
Europei de Est, despărţind nordul de sud, vestul de est, partea bogată de
partea săracă şi viitorul de trecut. Pe măsură ce Ungaria, Polonia şi Republica
Cehă aleargă spre viitorul democratic şi al economiei de piaţă, România şi
Bulgaria alunecă în înapoierea balcanică şi spre cetăţenia de rangul doi din
cadrul noii Europe.”91. La distanţă de peste un deceniu, în care elita politică şi
intelectuală din România a făcut eforturi, uneori, disperate să „scape” din
„Balcani” Agenţia de ştiri şi analize a Mării Negre, Karadeniz Press,
poziţiona geopolitic statul român altfel: „Din păcate, vocaţia balcanică a
României, una a echidistanţei, armonizării, concilierii, nu şi-a mai găsit o
formulă viabilă după prăbuşirea sistemului comunist şi încheierea Războiului
Rece. Aderarea la NATO şi UE, dezmembrarea Iugoslaviei, răceala intevenită
în relaţiile cu Turcia pot explica numai în parte abandonarea unei tradiţii
politico-diplomatice cu rezultate în trecut”92.
Aceste schimbări de percepţii, în cazul României, au fost posibile ca
urmare a creşterii în volum şi intensitate a ideilor/imaginilor transmise în
spaţiul public prin care Bucureştiul s-a poziţionat pe harta politică post
Război Rece. În acest proces de schimbare a percepţiilor geopolitice doi
„agenţi” au jucat un rol hotărâtor. Pe de o parte elita politică şi intelectuală
românească a redefinit prin discurs poziţia noastră pe harta politică a
continentului european, iar pe de alta media, care a fost vectorul de
„transport” a acestor imagini create prin discurs93. De ce a fost posibil acest
lucru? Ce s-a schimbat în lumea contemporană? Şi de ce hărţile noastre
mentale sunt modificate de media interne şi internaţionale? Pentru a se
răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, analiştii geopoliticieni
postmodernişti au propus diferite metode şi instrumente de lucru. De o largă
apreciere a fost studiul lui Gerard O´ Tuathail, care a lansat la mijlocul
deceniului zece al secolului trecut „un cadru pentru a analiza raţionamentul
practic geopolitic”.94 Nu punem la îndoială eficacitatea şi nici caracterul
ştiinţific al modelului lansat de O´ Tuathail, dar nu este clar dacă aceste
90
Mamoru Sadakata, The Balkans Between The Eu And Nato: Focusing On The Former
Yugoslavia, in Roumanian Journal of European Affaires, no.3, vol.6, 2006, p. 38.
91
Ibidem, p. 39.
92
Apud, Corneliu Vlad, Cînd România era lider balcanic, on line, http://karadeniz-
press.ro/kara/cand-romania-era-lider-balcanic/, accesat la 12 decembrie 2011 ora 17.00.
93
Dušan I. Bjelić, Edited Identities and Geopolitics of Global Media, in Ethnographic
Studies, issue no 9, November 2007, p. 6-19.
94
Gearo´id O´ Tuathail, Theorizing practical geopolitical reasoning: the case of the United
States’ response to the war in Bosnia, in Political Geography 21 (2002) 601–628, on line
http://www.nvc.vt.edu/toalg/Website/Publish/papers/Practicalgeopolitics.pdf, accesat la 12
decembrie 2011 ora 19.00.

215
analize sunt pentru o informare a specialiştilor din domeniul politicii externe,
oamenilor politici care iau decizii în politica internaţională, sau media interne
şi internaţionale care reacţionează şi uneori (re)crează evenimente geopolitice
în diferite spaţii care se caracterizează prin mari rivalităţi de putere şi interes.
„Efectul CNN” pus în evidenţă în ultimul deceniu din secolul XX a ieşit
oarecum din sfera de interes a analiştilor, dar asta nu înseamnă că nu mai
produce efecte în politica unor state. Media sunt un vector important pentru
transmiterea către „consumatorul” de politică internă şi internaţională de care
nici un lider politic nu mai poate face abstracţie. Strategiile de PR şi
scenariile media au început să fie „arme de temut” pentru actorii clasici fără
posibilităţi tehnologice şi financiare deosebite95. Pentru a înţelege cum se
construiesc şi, mai ales, care sunt mecanismele prin care acţionează aceste
strategii discursive în geopolitica postmodernă, trebuie să vedem care este
rolul şi locul a două elemente cheie care stau la baza acestor strategii-
narratives and storytellings.
Christian Salmon crede că, de la începutul anilor ’90, lumea a intrat
într-o revoluţie ale cărei consecinţe nu le bănuia la acea dată: cea a
consumului de „produse” virtuale96. În comerţ oamenii nu se mai orientau
atunci când alegeau un produs, în principal, după calitatea sa, ci după faima şi
prestigiul de care se bucura marca acelui produs. La începutul secolului al
XXl-lea se produce încă un salt şi, astfel, la imaginea mărcii se adaugă o
poveste/narrative. Din lumea comercială această „revoluţie” a trecut foarte
uşor în lumea politică şi utilizată cu mare succes în reprezentările geopolitice.
Deşi studiile despre rolul narativului şi a storytelling-ului în formarea opiniei
publice au apărut, încă din ultimile decenii ale secolului trecut, în cercetarea
socio-politică din Statele Unite97 practica politică încorporează aceaste
tehnici discursive odată cu intrarea în scenă a echipei care a pregătit
campania electorală a fostului preşedinte american Clinton 98. Succesul pe
care l-a avut în discursul de politică internă dar şi externă, bazat pe poveşti de
mare succes pentru societatea americană, este explicat prin raţiuni de ordin
psihologic şi social. Michael Jackson subliniază în acest sens: „Cu alte
cuvinte, în timp ce storytelling face posibilă sociabilitatea, este în mod egal
vital pentru activităţiile iluzorii auto-protecticve, autojustificatoare, ale minţii

95
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea in conflictele internationale...p. 91-112;
Simona Stefănescu, Media si conflictele, Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 21-25.
96
Christian Salmon, Storytelling, la machine à fabriquer des histoires et à formater les
esprits, La Découverte, 2007, p. 21-23.
97
Michael Jackson, The Politics of Storytelling. Violence, Transgresion and Intersubjectivity,
Museum Tusculanum Press, Copenhagen, 2002, p. 14.
98
Christian Salmon, Une machine à fabriquer des histoires, Le monde diplomatique,
novembre 2006, on line http://www.monde-diplomatique.fr/2006/11/SALMON/14124 accesat la
12 decembrie 2011 ora 18.00.

216
umane individuale.”99 Puterea cuvintelor a devenit mai mare ca niciodată în
istoria umanităţii, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de
comunicare în masă. Din această perspectivă, Michael Jackson este
îndreptăţit să afirme că „deşi storytelling mediază relaţiile noastre cu lumi
care se întind dincolo de noi. Lucrul important nu este cum numim aceste alte
lumi, ci cum naraţiunea ne face capabili să negociem o balanţă existenţială
dintre noi înşine şi aceste sfere ale celorlalţi”.100
Redefinirea spaţiilor la nivel global (occident-orientul islamic;
trecerea de la unipolarism la multipolarism etc) şi regional (integrarea
europeană) a avut impact şi asupra geopoliticii, ca realitate construită cu
ajutorul limbajului. Fenomenul storytelling, deşi nu este utilizat ca instrument
de analiză prea des de geopoliticieni, este un bun cadru pentru a întelege cum
actorii îşi (re)defininesc poziţiile geopolitice sau cum îşi (re)construiesc
identitatea politică şi naţională. Din punct de vedere psihologic, nevoia de
identitate (culturală, etnică, lingvistică) este o condiţie a echilibrului psihic
uman. Nevoia de alteritate, de raportare la altul, asigură însă posibilitatea
dialogului. Cunoaşterea mecanismelor de schimbare a percepţiilor geopolitice
presupune o bună înţelegere a mecanismelor de influenţare socială a acestor
new naratives lansate în opinia publică internaţională prin intermediul
discursului public şi mediatic de popoarele care şi-au căpătat existenţa după
încheierea Războiului Rece. Aceste mecanisme le vom explica pornind de la
teoriile foucauldiene aplicate în studiile postcoloniale asupra relaţiilor de
putere reflectate în cartografierea lumii şi de la ideea acestuia că „nu există
vreo formă de gândire ce poate pretinde un «adevăr» absolut în afara jocului
discursului – toate formele politice şi sociale de gândire fiind astfel cuprinse
în jocul cunoaşterii şi al puterii”101
Narratives geopolitics/geopolitica narativă are ca scop explorarea
modului în care graniţele acestor noi state au fost realizate şi imprimate în
mentalul colectiv şi cum acest proces se desfăşoară în continuare. Critical
geopolitics explică locuri, spaţii, graniţe, centre şi periferii, prisma scopului
politic şi al discursului public. Locurile şi graniţele nu sunt ceva dat de mai
sus şi nu ar trebui luate ca un fapt dat. Producem locuri cu un anumit scop.
Graniţele sunt construcţii sociale realizate de om. 102 Aceste poveşti încearcă
să ne dea, din perspectiva liderilor acestor state, răspunsuri la întrebări, cum
ar fi „cine suntem?”, „cine sunt ceilalţi?” şi „cărui spaţiu aparţinem?”
Procesul susţinerii identităţii naţionale şi deliniarizării graniţelor este strâns
legat de dezbaterile geopolitice. Scopul lor nu este numai de a-i face pe
oamenii noştri să înţeleagă unde se află graniţa, ci, să-i forţeze pe ceilalţi să

99
Michael Jackson, op. cit., p. 15.
100
Ibidem, p. 23
101
Ibidem.
102
Minna Rasku, op. cit., in loc. cit.

217
admită existenţa şi importanţa granitei. În primii ani după încheirea
Războiului Rece a apărut a o astfel de geopolitică (narratives geopolitics) sub
semnătura lui Samuel Hugtinton care a lansat o amplă şi lungă dezbatere
despre graniţe şi „ciocnirea civilizaţiilor”.
Pe de altă parte, a devenit o platitudine să observăm că lumea
Islamică şi Vestul par să fie oglindite într-un ciclu care devine din ce în ce
mai intens politic şi cultural conflictual şi că sursa cea mai semnificativă de
rivalitate este natura profund schimbătoare a relaţiilor americane cu Orientul
Mijlociu musulman. În chestiuni legate de geopolitica Golfului Persic,
conflictului Arabo-Israelian şi politica renaşterii Islamice, politica Americană
preferă să menţină stabilitate şi control printr-un sistem de alianţe regionale
care sunt întâmpinate cu preferinţe regionale contrare, care sunt pentru
schimbări dramatice. Fricţiuni generate de interese şi dorinţe conflictuale se
împrăştie în cadrul domeniului cultural, rezultând în politizarea identităţilor şi
o dinamică de conflict escalator, în care angajamentul valorilor de bază, a
credinţelor şi informaţiilor despre „celalălt” sunt privite ca fiind
ameninţătoare şi problematice. Rezultatul este o atmosferă de îndoială,
neîncredere şi lipsă de respect, în care eforturile de a domina şi a forţa,
constrâng adversarii, înlocuiesc iniţiativele de a colabora pentru căutarea
înţelegerii interculturale şi a mijloacelor de acomodare şi acceptare politică
reciprocă. De ambele părţi ale relaţiei tensionate dintre americani şi Orientul
Mijlociu Musulman, există o puternică înstrăinare şi o credinţă crescătoare în
inutilitatea comunicării.103
Metodele de analiză specific narratives geopolitics pot da soluţii
eficiente de înţelegere a modului cum pot fi depăşite rivalităţile de putere şi
interes în spaţiile nou definite în discursul politic al marilor puteri - Global
Balkans, Great Meaddle East, Zona extinsă a Mării Negre, Balcanii Asiatici
etc. Câţiva geopoliticieni binecunoscuţi credeau că „Storyline este o unitate
fundamentală în analiza critică a discursului geopolitic”104.
Importanţa definirii unui mit geopolitic şi a valorilor pe care se
bazează pare să crească tot mai mult pe măsură ce se dezvoltă media.
„Poveştile de succes”/narratives de pe arena politică pot, aşadar, să aibă un
impact dominant asupra felului în care oamenii percep realitatea politică. De
exemplu, Mark Howard Ross, defineşte naratives ca fiind „cadre de
interpretare pentru acţiune” prin care membrii unor grupuri identitare înţeleg

103
Nathan C. Funk, Abdul Aziz Said, Islam and the West: Narratives of Conflict and Conflict
Transformation, in International Journal of Peace Studies, Volume 9, Number 1,
Spring/Summer 2004, on line http://www.gmu.edu/programs/icar/ ijps/vol9_1/ Funk&
Said_91IJPS.pdf, Downloaded on December 22, 2011.
104
John O’Loughlin, Gearoid O´Tuathail, Vladimir Kolossov, Russian geopolitical
storylines and public opinion in the wake of 9–11: a critical geopolitical analysis and
national survey

218
lumile sociale şi politice în care trăiesc şi explică conflictele în care sunt
implicaţi”105. În opinia lui Philippe Mongin „O naraţiune poate fi definită ca
un raport al acţiunilor umane şi al evenimentelor rezultate care fac clară
ordinea temporală a acestor acţiuni şi evenimente cu scopul primar de a le
face inteligibile publicului.”106. Anumite „discuţii depre naraţiunile ontologice
duc la o idee similară când se referă la nevoia de a recunoaşte naraţiunile
ontologice în viaţa socială, pentru a explica unele probleme cum ar fi „acţiuni
colective” şi „formaţiuni grup”.107
În analizele geopolitice narratives sunt strâns legate, aşa cum am
menţionat, de un alt fenomen-storylling. Un storyline poate fi definit ca fiind
calea în care întâmplări, locaţii, protagonişti, procese şi interese geopolitice
sunt organizate într-o naraţiune relativ coerentă de explicaţii şi interes.
Deosebiţi de documentele pe care le studiază liderii politici pentru a răspunde
la evenimentele zilnice sau pentru a-şi articula public politicile în faţa media,
storylines sunt argumente care gradual devin coerente şi se încheagă în jurul
schimbărilor şi dilemelor consistente din politica publică. Cultura geopolitica a
unui stat este, în mod normal, caracterizată de o serie tradiţii geopolitice
antagoniste şi competitoare care sunt folosite pentru a ajuta la scrierea unor
storylines similare despre evoluţiile şi dramele din politica externă. 108 De
exemplu, Dimitri Trenin, a argumentat că la începutul noului mileniu în Rusia
cultura geopolitică este caracterizată de trei tradiţii şi orientări geopolitice
competitoare: tradiţia marii Rusii, tradiţia anti–occidentală, şi tradiţia
europeană109. Toate acestea s-au cristalizat de-a lungul timpului prin intrarea în
conştiinţa publică a unor „poveşti” geopolitice de succes. Acestea, ca şi
storytelling-ul, sunt foarte importante pentru construirea discursului geopolitic.
Studiul discursului a devenit extrem de popular în cadrul geografiei
politice şi nu numai, mai ales în ultimul deceniu. Pentru a înţelege cum prin
discurs oamenii pot compune şi re-compune universul social în care trăiesc, cum
apar sau dispar angoase, frustrări, trăiri şi comportamente sociale determinate de
asemenea fenomene, considerăm că este necesară definirea/conceptualizarea

105
Ross, Marc Howard, The Political Psychology of Competing Narratives: September 11
and Beyond, in Craig Calhoun, Paul Price, Ashley Timmer, eds., Understanding September
11, New York: New Press, 2002 p. 303.
106
Philippe Mongin, Analytic Narrative, on line https://studies2.hec.fr/jahia/webdav/site/
hec/shared/sites/mongin/acces_anonyme/page%20internet/(O22)%20Mongin%20EncPolSc
%2010pdf.pdf, Downloaded on December 22, 2011.
107
M. Somers, The narrative constitution of identity: A relational and network approach, in
Theory and Society 23, 1994, p.618.
108
John O’Loughlin, Gearoid O ´ Tuathail, Vladimir Kolossov, op., cit., in loc., cit.
109
Dimitri Trenin, From pragmatism to strategic choice, in: Andrew, K. (Ed.), Russia after
the Fall Carnegie Endowment for International Peace, Washington, DC,2002, p. 187–204.

219
termenului de discurs, în general, şi a discursului geopolitic şi mediatic în
special. Oricum, în acest domeniu este o mare „inflaţie” de opinii110.
Discursul, ca element central al comunicării publice, şi-a făcut
apariţia în literatura ştiinţifică în anii ’70 ai secolului al XX-lea şi a constiutit
o preocupare, în special pentru lingvişti. În ultimul deceniu al secolului
trecut, odată cu impunerea Şcolii de la Copenhaga şi lansarea în dezbatere
publică a teoriei securizării, s-a adus în discuţie tot mai mult şi analiza unui
discurs mai aparte, cel de securitate. Referindu-se la acest aspect, Ole Waever
vorbeşte despre analiza discursului ca despre „o teorie a politicii externe” 111.
Este un mod de a se recunoaşte rolul limbajului în structurarea relaţiilor
sociale de putere mediul internaţional. Fiecare situaţie de comunicare este
influenţată de structurile de putere în care vorbitorii sunt plasaţi, convenţional
sau nu.
Şcoala lingvistică franceză a impus noţiunea „discours”, cea anglo-
saxonă „discourse”, ceea ce corespundea în cadrul Şcolii ruse noţiunii de „stil
funcţional”. Motivul sinonimiei terminologice se explică doar prin specificul
şcolilor naţionale, da nu şi prin referirea la acelaşi subiect. În timp ce în
tradiţia rusească „stil funcţional” prezenta, în primul rând, nişte tipuri
speciale de texte – colocviale, birocratice, gazetăreşti şi altele, de asemenea,
sistemul lexical şi gramatical specific fiecăruia din aceste texte, în tradiţia
anglo-saxonă nu exista nimic asemănător, din simplul motiv că şcoala anglo-
saxonă încă nu avea ca ştiinţă obiectul stilisticii 112. Pentru uzul comun,
dicţionarele oferă două semnificaţii principale pentru noţiunea de discurs.
Prima este „aceea de exprimare în public pe o temă dată, în scris sau vorbit”,
iar a doua este aceea de „act de a discuta”, „act de comunicare lingvistică” 113.
110
A se vedea pe larg, Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, trad. din limba franceză de
Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu, Editura RAO, Bucureşti, 2006; Dumitru Borţun, Silvia
Săvulescu, Analiza discursului public, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007-2008; Nina
Ivanciu, Epistemică şi receptare, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p. 16+22; 65-71; Roberto
Izurieta, Comunicarea statului în era divertismentului, AMA Impact, Bucureşti, 2003;
Philippe Breton, Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi, 2006; Daniela Rovenţa-
Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005;
Camelia Mihaela Beciu, Strategii persuasive în discursul politic, Editura Universitas XXI,
Iaşi, 2005, idem, Comunicare politică, Editura Comunicare.ro, Buvureşti, 2002; Marina
Rotaru, Tony Blair şi noul discurs laburist. O analiză critică a discursului politic al
partidului New Labour, Editura Lumen, Iaşi, 2006; Cesare Segre, Istorie, cultură, critică,
Editura Univers, Bucureşti, 1986, p. 316-360; Horia Dulvac, Discursuri şi părţi, Editura
AIUS, Craiova, 2005.
111
Ole Weaver, European Integration and Security: Analysing French and German
Discourses on State, Nation, and Europe, on line, http://www.palgrave.com /pdfs/ 1403917
191.pdf, accesat la 13 oct. 2011, ora 20.00.
112
A se vedea şi Vitalina Băhneanu, Dimensiunile implicitului în discursul politic, on line,
http://www.cnaa.md/files/theses/2010/15445/vitalina_bahneanu_thesis.pdf, accesat la 13 oct.
2011, ora 20.45.
113
Cesare Segre, op., cit., p. 316.

220
În plan ştinţific, discursul trebuie să fie înţeles prin prisma a două tipuri de
relaţii: „discursul ca practică socială, discursul ca formă de acţiune, ceea ce
oamenii fac pentru ei, ori împreună cu alţii. După M. Foucault, prin discurs
se înţelege un mod de reprezentare a practicilor sociale, o formă de
cunoaştere, ceea ce oamenii spun despre practicile sociale”114. Daniela
Rovenţa-Frunuşani consideră că definiţia discursului a cunoscut mai multe
„derive interpretative”, dintre care menţionează115: tendinţa restrângerii la
comunicarea orală (face to face interaction), deşi practica scripturală
actualizează mecanisme şi strategii discursive strict contextualizate (la fel ca
interacţiunea face to face); tendinţa considerării competenţei de comunicare
ca un tot ce ţine de o lingvistică a limbii, operând cu un locutor/autor ideal
(în realitate, orice vorbitor se caracterizează printr-o anume combinare de
abilităţi socio-lingvistice, discursive, culturale, altfel spus competenţa include
zone socializate, dar şi zone strict individualizate); tendinţa de a separa
competenţa lingvistică de competenţa de comunicare, cea din urmă
adăugându-se cumva ca un element suplimentar celei dintâi. Or, cele două
competenţe sunt interdependente. Competenţa de comunicare este rezultatul
interacţiunii a mai multor competenţe - de la cea lingvistică, socio-culturală,
enciclopedică, până la cea generică. De aceea, discursul „s-a instituit în
ultimele decenii ca noţiune-cheie a lingvisticii, la frontiera lingvisticii cu
sociologia, psihologia, teoria comunicării, filosofia limbajului” 116 dar şi a
geopoliticii postmoderne.
Cel mai adesea discursul este definit ca „manifestarea caracterului
pragmatic al comunicării, el fiind, în fond, comunicare, în anumite condiţii de
producere, sau parole plus condiţii de producere, dezvăluind, în resorturile
sale intime, caracterul acţional al vorbirii”117. Pentru unii, discursul este un
enunţ cu proprietăţi textuale dar, mai ales, un act împlinit într-o anumită
situaţie (participanţi, instituţie, loc şi timp) 118: „un discurs se articulează în
diverse genuri, care corespund tot atâtor practici sociale, diferenţiate în
interiorul aceluiaşi câmp”119. Alteori, discursul este considerat ca fiind un
eveniment (însemnând că discursul este realizat temporal şi în prezent, pe
când sistemul limbii este virtual şi în afara timpului), ceva ce se întâmplă
când cineva vorbeşte. Cel care vorbeşte se referă întotdeauna la o lume pe
care o exprimă, o descrie, o reprezintă120. Miza discursului ar fi „aceea a
actelor discrete şi, de fiecare dată, unice, prin care limba este actualizată în

114
Elena Dragoş, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000, p. 54.
115
Daniela Rovenţa-Frumuşani, op. cit., p. 65.
116
Ibidem, p. 69-70
117
Elena Dragoş, op., cit., p. 54
118
F. Rastier, Sens et textualité, Paris, 1989, p. 40
119
Idem.
120
P. Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Bucureşti, 1995, p. 95.

221
vorbire de un locutor”121. S-ar putea trage concluzia, de aici, că discursul „nu
e un obiect concret oferit intuiţiei, nu e o realitate evidentă, ci e rezultatul
unei construcţii, e o organizare care îşi fixează scopul în realizarea unui text,
ce este forma lingvistică a discursului”122.
Discursul ca formă abstractă de cunoaştere nu poate fi redus, pur şi
simplu, la elementul lingvistic definit printr-o sumă de acte constitutive,
legate între ele prin texte într-o naraţiune, deoarece semnificările/reprezentările
şi chiar percepţiile asupra unor realităţi nu pot fi decontextualizate de
dimensiunea socio-istorică. Din această perspectivă, punctul de vedere
pragmatic, a lui D. Maingueneau oferă o definiţie discursului mai adecvată
pentru a descrie realităţi socio-istorice sau geopolitice dintr-un anume spaţiu
socio-politic intern sau internaţional. „Înţelegem prin discurs «organizările»
transfrastice relevate de o tipologie articulată, emise în condiţii de producere
socio-istorice”123. Tot o definiţie pragmatică a discursului oferă şi Anne
Reboul şi J. Moeschler124 care consideră că discursul „nu este un fenomen
lingvistic şi, de aceea, nu poate fi redus la frazele care îl compun; este un
fenomen pragmatic, care nu poate fi redus la enunţurile care îl compun.
Distincţia dintre frază şi enunţ este o distincţie majoră: dacă fonemul,
morfemul sau fraza sunt unităţi lingvistice, enunţul este o unitate
pragmatică”. Cu alte cuvinte, poziţia celor doi lingvişti este simplă:
„discursul nu este nimic mai mult decât secvenţa de enunţuri care îl
compun”125. Ca realitate socială, discursul cuprinde următoarele aspecte:
intenţiile emiţătorului (analiza textuală şi presupoziţia); interacţiunea orator-
auditor (condiţii psihologice) şi eficacitatea 126. Toate aceste elemente aplicate
analizei discursului geopolitic ne ajută să cunoaştem poziţia viitoare a unui
actor în anumite zone de dispută şi interes.
Iată de ce nu putem lua discursul drept un ansamblu de enunţuri ale
unui emiţător, care se referă la un subiect unic. Teun van Dijk afirmă că
discursul e o formă de acţiune, un act care are relevanţă socială, reflectând
structuri de putere, ierarhii, interacţiuni, roluri şi identităţi sociale. Din
această perspectivă, „discursul ar trebui studiat nu doar ca formă, înţeles şi
proces mental, ci şi ca structuri complexe şi ierarhii de interacţiune şi practică
socială, precum şi funcţiile lor în context, societate şi cultură” 127. Un alt
121
E. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, Paris, 1966, p. 250.
122
D. Maingueneau, Initiation aux méthodes de l’analyse du discours. Problèmes et perspectives,
Paris, 1976, p. 16.
123
D. Maingueneau, op., cit., p. 19.
124
Anne Reboul, J. Moeschler, Pragmatica azi, Editura Echinox, Cluj, 2001, p. 195.
125
Ibidem.
126
Georges Vignaux, L’argumentation. Essai d’une logique discursive. Librairie Droz, 1976,
Geneve-Paris, p. 14.
127
Teun A. van Dijk, Discourse as Interaction in Society, în Teun A. van Dijk, (ed.), Discourse
Studies: A Multidisciplinay Introduction, volume 2, Discourse as Social Interaction, Sage

222
cunoscut specialist al domeniului, Charlotte Epstein, afirmă: „Un discurs este
un ansablu coeziv de idei,concepte şi catalogări despre un obiect specific
care încadrează acel obiect într-un mod anume şi, ca atare, delimitează
posibilităţile de acţiune relaţionate la el”128 Norman Fairclough vede
discursul drept text, exemplu de practică discursivă şi de practică socială în
acelaşi timp şi susţine că multe din schimbările sociale actuale sunt
constituite într-o mare măsură ca urmare a schimbărilor din practicile
lingvistice129. Într-o lucrare recentă, acesta afirmă: Eu văd discursurile ca
mijloace de reprezentare a aspectelor lumii-procese, relaţii şi structuri ale
lumii materiale, „lumea mentală” a gândurilor, sentimentelor, credinţelor şi
aşa mai departe, şi lumea socială... discursurile diferite sunt perspective
diferite asupra lumii şi sunt asociate cu relaţiile diferite pe care oamenii le
au cu lumea.130
Discursul nu doar descrie o realitate din viaţa unei societăţii oarecare,
el poate şi proiecta una dezirabilă, sub forma unor idealuri sau aspiraţii
naţionale. Din această perspectivă, credem că au dreptate autorii care afirmă
că discursul „joacă un rol în construcţia socială a realităţii. Discursul nu
descrie doar lucruri, el realizează face lucruri.”131 Este o resursă strategică la
îndemâna oamenilor politici, şi nu numai, este un fundament şi vector pentru
practica din relaţiile internaţionale. După cum este cunoscut, combaterea
terorismului pe căi tradiţionale (distrugerea fizică a structurilor totalitare de
putere şi lupta armată contra organizaţiilor teroriste) a condus la cheltuirea de
uriaşe resurse materiale, financiare şi pierderi umane importante, cu rezultate
apreciate de unii analişti ca fiind modeste, în raport cu eforturile făcute.
Criticii administraţiei Bush Jr. afirmă că această strategie a creat Statelor
Unite o problemă de imagine în lume, în general, şi în zonă, în special.
Referindu-se la acest aspect, colonelul Michael P. Wadsworth, de la U.S.
Army College este de părere că: „războiul împotriva terorii este din ce în ce
mai mult perceput ca o intervenţie americană greşită de a impune reforme
democratice în Orientul Mijlociu.”132 Analiza evenimentelor din Orientul

Publications, London, Thousand Oaks, New Delhi, 1997/2000, p. 6.

128
Charlotte Epstein, op. cit., în loc. cit.
129
Norman Fairclough, Discourse and Social Change, Polity Press, Cambridge, 1992/2000, p.6.
130
Idem, Analyzing Discourse, London: Rutledge, 2003, p. 124.
131
Cynthia Hardy, Ian Palmer and Nelson Phillips, Discourse as a strategic resource în
Human Relations, Volume 53(9), 2000, p. 1227–1248, The Tavistock Institute ® SAGE
Publications London, Thousand Oaks CA, online http://hum.sagepub.com/cgi/ content/
abstract/53/9/1227.
132
Colonel Michael P. Wadsworth, Winning the War of Ideas: Assessing the Effectiveness of Public
Diplomacy, on line http://docs.google.com/gview?a=v&q= cache% 3Ab1iG08PcQtUJ%
3Ahandle.dtic.mil%2F100.2%2FADA448271+The+Power+of+Metaphor
%3A+Story+Telling+on+international+relations%2C+diplomacy&hl=ro&gl=ro, accesat 11 august
2009, ora 21.00.

223
Mijlociu a produs, în ultimii ani, o multitudine de explicaţii. 133 Noi încercăm
să vedem dacă una dintre posibilele explicaţii nu rezidă şi în aceea că
Pentagonul nu a luat în calcul şi utilizarea formelor soft de putere, inclusiv
cea emanată de discurs şi contra-discurs în relaţiile internaţionale 134.
Interesant de subliniat este că, la nivel de discurs, reprezentanţi de marcă ai
Administraţiei Bush nu au negat utilizarea puterii prin forme şi mijloace
specifice comunicării. Secretarul de stat Condoleezza Rice afirma, în martie
2005, cu prilejul investirii unor demnitari în posturi de conducere la Public
Diplomacy şi Public Affairs: „A sosit timpul să privim din nou la instituţiile
noastre de diplomaţie publică. Trebuie să realizăm mult mai mult pentru a
confrunta propaganda bazată pe ură, pentru a împrăştia mituri periculoase
şi pentru a scoate la iveală adevărul. Trebuie să ne mărim schimburile cu
restul lumii. Trebuie să conlucrăm mai mult ca niciodată aproape cu
instituţiile educaţionale, sectorul privat şi organizaţiile non guvernamentale
şi trebuie să ne încurajăm cetăţenii să se implice în lume să înveţe limbi
străine, să înţeleagă culturi diferite şi să-i primească pe alţii în casele lor. Şi
pentru a avea succes trebuie să ascultăm. O parte importantă din a spune
povestea Americii este să înveţi poveştile altora. În timp ce nu trebuie
niciodată să ne compromitem securitatea noastră, nu trebuie să ne închidem
faţă de restul lumii. Am declarat că timpul pentru diplomaţie este acum. Ei
bine timpul pentru reforma diplomaţiei publice este de asemenea acum.”135
Pentru cercetarea pe care noi am întreprins-o în vederea înţelegerii
modului cum prin analiza de discurs putem anticipa tipul de comportament
pe care un actor îl poate avea într-un anume spaţiu şi ce aşteptări are acesta
de la opinia publică prin discursul rostit, definiţia dată de Georges Vignaux
pare mult mai adecvată. Pentru acesta, „discursul reprezintă ansamblul de
strategii ale oratorului care se adresează auditoriului în vederea modificării
judecăţii acestuia asupra unei situaţii sau a unui obiect; acesta este un act, o
intervenţie a subiectului emiţător, dar şi reprezentarea pe care interlocutorul o
133
James W. Skillen, With or Against the World? America’s Role Among the Nations,
Lanham, Md.: Rowman and Littlefield, 2005; Anthony H. Cordesman, Winning the “Long
War” in Iraq: What the US Can and Cannot Do, on line http://csis.org/images/
stories/burke/070611_cordesman_test_B.pdf, accesat la 11 august 2009, ora 18.00; Anatol
Lieven, America Right Or Wrong: An Anatomy Of American Nationalism, New York, Oxford
University Press, 2004; James A. Russell (ed.), Critical Issues Facing the Middle East:
Security, Politics and Economics, Palgrave MacMillan 2006.
134
A se vedea şi opiniile profesorului Bruce Gregory de la George Washington University,
Public Diplomacy and Strategic Communication: Cultures, Firewalls, and Imported Norms,
on line http://www8.georgetown.edu/cct/apsa/papers/gregory.pdf, accesat 14 august 2009,
ora 22.00.
135
Remarks of Secretary of State Condoleezza Rice, Announcement of Nominations of Karen P.
Hughes as Under Secretary of State for Public Diplomacy and Public Affairs and Dina Powell as
Assistant Secretary of State for Educational and Cultural Affairs, March 14, 2005, on line
http://www.state.gov/secretary/rm/2005/43385.htm accesat 14 august 2009, ora 22.00.

224
poate accepta” 136. Acest concept are în vedere reprezentarea discursivă pe
care un locutor o propune, în funcţie de ceea ce tratează, în funcţie de ideile
pe care şi le face despre un auditor 137 . Este vorba despre cum ştie oratorul să
răspundă la întrebările capitale ale oamenilor, dacă discursul lui este sau nu
ancorat în actualitatea cea mai vie. Cuvântul omului politic trebuie să
pătrundă adânc în inimile ascultătorilor, să frământe conştiinţele şi, uneori, să
schimbe radical părerea oamenilor asupra evoluţiilor geopolitice. Cazul celor
două războaie din Irak sunt relevante. În cazul primului război din Irak,
discursul preşedintelui George Bush138 a fost extrem de bine primit şi a
convins opinia publică mondială dar şi majoritatea actorilor internaţionali că
situaţia nu se poate restabili decât prin utilizarea forţei. A obţinut legitimitate
internaţională. În timp ce la peste un deceniu George W. Bush nu a obţinut
aceleaşi rezultate. Povestea/storytelling oferită de acesta nu s-a vândut
bine139.
Din perspectiva înţelegerii modului cum se poate uneori ca prin
discurs să crească sau să descrească rivalităţile de putere şi interes pe anumite
spaţii geopolitice, este important să analizăm şi un tip special de discurs: cel
conflictual. Pornim de la premisa că relaţia dintre emiţător şi receptor în
procesul comunicării poate fi armonioasă sau conflictuală, în funcţie de
interesele şi scopurile fiecărui participant la actul comunicării. Atunci când
un emiţător/locutor ţine un discurs, el poate viza crearea unei relaţii
armonioase cu publicul căruia i se adresează sau, din contra, el poate vorbi
pentru a se distinge de interlocutor ori pentru a-l domina sau a-l exclude.
Opţiunea pentru discursul conflictual înseamnă declanşarea războiului verbal,
atacarea interlocutorului transformat în adversar140. Discursul ultimativ al
guvernului sovietic, din vara anului 1940, prin care cerea României
„înapoierea” Basarabiei şi nordul Bucovinei, nu prefigura nicicum
posibilitatea unor negocieri141. Acelaşi lucru releva şi discursul fostului
preşedinte George W. Bush, prin care i se cerea lui Saddam Husein „să plece”
de la putere. Dacă prin discursul său locutorul caută să se plaseze nu numai în
136
Ibidem, p. 20.
137
Ibidem, p. 21.
138
President George Bush Announcing War Against Irak, on line http://www.historyplace.com/
speeches/bush-war.htm, accesat la 23 oct 2011, ora 20.00.
139
Dennis R. Bullock, The Iraq War Discourse of President George W. Bush: Reconstituting
the Soviet-style Threat, Justifying American Power and Manifesting the Unipolar Worldview,
on line http://uscpublicdiplomacy.org/pdfs/Dennis_Bullock_thesis.pdf, accesat la 23 oct
2011, ora 21.00.
140
Steluţa Coculescu, Distorsionarea ethosului locutorului în discursul politic televizual
românesc, on line http://www.philippide.ro/distorsionari_2008/073-084%20 COCULESCU
_RED.pdf, accesat la 23 oct 2011, ora 20.00.
141
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut şi Nistru, AISM,
Bucureşti, 2002, p. 67-73.

225
spaţiul discursiv, dar şi în societate, atacatorul său caută să îl de-plaseze,
forţându-l să ocupe un alt loc decât cel dorit. Relevantă, din acest punct de
vedere, este construcţia imaginii de „axă a răului” pe care fostul preşedinte
Bush a (de-)plasat o serie de state: Iranul, Coreea de Sud, Somalia etc.
Sociologul Uli Windisch defineşte discursul conflictual ca o „realitate
discursivă sau acea parte a realităţii discursive care este traversată de un
conflict”142. Autorul consideră că un discurs conflictual este discursul unei
singure persoane, al unei singure părţi care declanşează un conflict; aceasta
interpelează o persoană devenită enunţiator prin producerea unui discurs
anterior şi o atacă, ca urmare a dezacordului sau a divergenţelor de opinie
dintre ele. Utilizând acest tip de comunicare în politica internă sau
internaţională, un locutor, care poate fi şef de stat sau diplomat, construieşte,
în fapt, o ameninţare pentru cel căruia i se adresează. Dacă receptorul este un
actor mai slab şi ameninţarea din discurs este credibilă pentru el, atunci el se
conformează cerinţelor impuse de locutor; rezultatul este crearea unui spaţiu
de securitate (doctrina şi strategia descurajării nucleare, promovate de marile
puteri în timpul Războiului Rece). Este logica în care se utilizează discursul
prin care se impun presiunea diplomatică, embargo-ul economic sau
financiar, descurajarea militară etc. Dimpotrivă, dacă acelaşi receptor slab
(stat sau regim politic, mai nou) percepe ameninţarea din discursul
locutorului puternic ca fiind nu doar credibilă, ci şi inevitabilă, indiferent de
răspunsul său, atunci el va adopta un comportament conflictual, „sinucigaş”.
Aşa au apărut, în timpul Războiului Rece, o serie de conflicte „locale”, cum a
fost războiul vietnamezo-chinez, sau cel de-al doilea război din Irak. Prin
acest tip de discurs se defineşte, prin limbaj, o structură/ un raport de putere
existentă între actorii mediului internaţional sau în interiorul unei societăţi
oarecare. Puterea se referă la relaţii de diferenţă şi la efectul acestora asupra
structurilor sociale. Limbajul creează puterea, o exprimă, este implicat
oriunde există o luptă pentru putere. Puterea nu derivă din limbaj, dar
limbajul poate fi folosit pentru a provoca, a submina sau a schimba distribuţia
puterii pe termen lung sau scurt. Analiza discursurilor politice ale unor şefi de
stat din ultima sută de ani ne arată că puţine modalităţi lingvistice nu au fost
la un moment sau altul utilizate pentru a exprima puterea. Acest lucru este
evident mai ales în situaţii de conflict. Aceste evenimentele istorice îşi lasă
amprenta asupra discursului prin limbajul utilizat. S-a afirmat că Războiul
din Vietnam sau cel din Irak au generat propriul limbaj pentru a exprima, pe
de o parte, caracterul vicios al războaielor, iar, pe de altă parte, ca reflex viu
de respingere a retoricii oficiale143. Într-adevăr, orice război este, înainte de
toate, un conflict ideologic, astfel încât distorsionarea limbajului are un dublu
scop: întâi, să atragă şi să manipuleze adversarul (militari şi populaţie civilă)
142
Apud, Steluţa Coculescu, op. cit., în loc. cit.
143
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, op., cit., p. 91.

226
prin propagandă, apoi, să dezinformeze propria tabără pentru a ascunde
realitatea crudă a războiului (pierderi umane, eşecuri, atrocităţi).
Steluţa Coculescu consideră că obiectivele urmărite de locutor prin
discursul conflictual sunt144: (1) să combată tezele şi ideile adversarului, (2)
să obţină triumful propriilor teze şi idei, (3) să obţină adeziunea publicului,
martor al conflictului, la propriile teze şi idei. În mod evident construit pe
negativul discursului adversarului, discursul conflictual este adresat unui
public-ţintă martor, altul decât adversarul; de aceea, autorul discursului
conflictual, prin contra-discursul pe care îl produce, caută să atace atât
discursul advers, cât şi adversarul, care în această etapă nu răspunde. Pentru a
reuşi, pune în scenă strategii care să confere discursului său spectacularul,
caracterul teatral, uneori ludic, pentru a atrage publicul şi a-l seduce. Astfel,
el distorsionează întreaga activitate discursivă a adversarului: neagă,
descalifică, respinge, deformează, refutează, reformulează sau chiar
destructurează discursul advers şi, în consecinţă, personalitatea
adversarului. Aceste operaţii de natură discursivă traduc de fapt o luptă
pentru putere, pentru instalarea unor raporturi ierarhice de inegalitate.
Autorul discursului conflictual caută să deformeze imaginea adversarului, să
îl domine, obligându-l astfel să ocupe o poziţie inferioară. Aceste scopuri
sunt urmărite mai ales în situaţii de criză şi instabilitate în mediul
internaţional de securitate. U. Windisch numeşte acest tip de comunicare
discurs manipulat, iar discursul care îl neagă, discurs manipulant.145 Sunt
specifice tuturor formelor de propagandă şi acţiunilor de dezinformare şi
intoxicare.
Discursul manipulat şi manipulant sunt folosite uneori, în practici
politicianiste, şi în politica internă a statelor. Extremiştii sau ultranaţionaliştii
utilizează în scop electoral asemenea tipuri de discurs, fără să fie preocupaţi
de consecinţe: radicalizarea unor cereri, tensiuni interetnice şi chiar conflicte
între diferite grupări religioase sau etnii. Se realizează o acţiune de
schimbare a opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor prin expunerea la
mesaje a persoanelor şi grupurilor umane în vederea atingerii unor scopuri
dorite de altcineva (persoane sau organizaţii), fără aplicarea constrângerilor
fizice şi fără conştientizarea discrepanţei dintre scopurile îndepărtate ale
persoanelor şi grupurilor-ţintă şi scopurile îndepărtate ale celor care
exercită influenţa. Scopul este atins dacă subiecţii umani (indivizi, grupuri,
mulţimi) nu realizează că vor intra într-o acţiune care este în discordanţă cu
propriile interese.146 În asemenea situaţii media pot juca rol ambivalent în

144
Steluţa Coculescu, op. cit., în loc. cit.
145
Ibidem.
146
See, Ionuţ Isac, Mitologie politică, mitologie istorică şi manipulare în post-totalitarism.
Sinuozităţi istoriografice în discursul politic oficial din Republica Moldova, on line,
http://www.humanistica.ro/anuare/2010/Continut/art11Isac.pdf; S. Chelcea, Influenţa socială

227
funcţie de interesele geopolitice dintr-un spaţiu de rivalitate147. Pot să
conducă la atenuarea, rezolvarea unei stări conflictuale dar la fel de bine să
întreţină confuzia, să alimenteze conflictele şi teama. Din punct de vedere
geopolitic putem afirma că media au devenit veritabile armate în ceea ce
putem numi război imagologic. Conform lui Kenneth Payne „Media, în era
modernă, este în mod indisputabil un instrument de război. Acest fapt se
datorează ideii că victoria dintr-un război este la fel de dependentă de
gestionarea opiniei publice interne şi internaţionale cât este dependentă de
înfrângerea inamicului pe câmpul de luptă. Şi rămâne adevarată indiferent de
aspiraţiile multor jurnalişti de a oferi o evaluare imparţială şi echilibrată a
conflictului.”148
Specialiştii şi analiştii media apreciază că, după prăbuşirea
regimurilor comuniste din Europa şi URSS, Balcanii au devenit adevărate
poligoane ale războiului imagologic. Reputatul reporter de război, Martin
Bell, observa, în cazul conflictelor din Balcani, că „ştirile apăreau acolo
unde erau ziariştii”149. În disputa de interese care a apărut între statele
succesoare ale fostei Iugoslavii cel mai bine au înţeles acest lucru bosniacii şi
albanezii kosovari. Aceştia au angajat o firmă de relaţii publice din SUA,
Rudder Finn, pentru a obţine o imagine favorabilă în opinia publică
internaţională. Campania declanşată de această firmă a condus la
demonizarea sârbilor în media occidentale şi zdrobirea imagologică a lor cu
consecinţe politice pe termen lung150.
Dintre numeroasele cazuri promovate de Rudder Finn în media
internaţionale ne vom opri doar la imaginile transmise de televiziune şi
fotografiile care au fost preluate de marile cotidiene, reprezentând
controversata groapă comună de la Raceak. Aceste imagini au contribuit în

şi manipularea comportamentală, în Ştiinţă şi tehnică, nr. 5, 1990, p. 15–17; idem, Repere

pentru o analiză psihosociologică a manipulării, Revista de psihologie, nr. 1, 1992, p. 37–
44; idem, Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Bucureşti, Editura
Economică, 2002, p. 145–151.
147
Mark Frohardt Jonathan Temin, Use and Abuse of Media in Vulnerable Societies, Special
Report, United States Institute of Peace, on line, http://dspace.cigilibrary.org/jspui/ bitstream/
123456789/4590/1/Use%20and%20Abuse%20of%20Media%20in%20Vulnerable
%20Societies.pdf?1, Andrew Puddephatt, Voices of war: Conflict and the role of the media,
International Media Support, on line, http://www.i-m-s.dk/files/publications/Voices%20of
%20war.pdf, Downloaded 14 august 2009.
148
Kenneth Payne, The Media as an Instrument of War, Parameters, Spring 2005, p. 81-93.
Downloaded from http://carlisle-www.army.mil/usawc/Parameters/05spring/payne.htm , 1
September, 2009. For more on the role of the reporter in conflicts please see pages 187-8 in
Seaton, J., Carnage and the Media: The Making and Breaking of News About Violence,
London, Allen Lane (Penguin), 2005.
149
Margaret H. Belknap, The CNN Effect: Strategic Enabler or Operational Risk?, în
“Parameters”, US Army War College Quarterly, Autumn 2002, Vol. XXXII, No. 3, p. 105-106.
150
Ibidem.

228
mare măsură la formarea unui curent de dezaprobare în cadrul opiniei publice
mondiale, care apoi s-a transformat într-un vector de presiune pentru
guvernele occidentale şi, astfel, s-a cristalizat opţiunea militară a NATO în
Iugoslavia. Ulterior s-a constatat că ceea ce a fost prezentat ca fiind un
masacru al populaţiei civile albaneze, la Raceak, de către forţele de securitate
sârbeşti a fost un cimitir în care au fost îngropaţi militari ai UCK morţi în
luptă151. Trebuie menţionat faptul că nici forţele militare sârbeşti n-au fost
total surprinse de războiul informaţional practicat de Coaliţia internaţională şi
a replicat, în câteva rânduri, destul de profesionist.
În conflictul din Kosovo, spre deosebire de cel din Bosnia-
Herţegovina, sârbii au practicat şi ei pool-system-ul, ca şi forţele militare
americane în primul război din Golf. Au ţinut sub control sursa primară şi au
limitat accesul jurnaliştilor la acţiuni militare directe152.
Expresia cea mai elocventă a rolului pe care îl joacă astăzi strategiile
de imagine în disputa de interese este dată de modul cum beligeranţii, pe de o
parte, şi ceilalţi actori importanţi din mediul internaţional, pe de altă parte, au
folosit media pentru a-şi promova interesele, mai ales cele legate de
geopolitica petrolului. În primul rând, forţele britanico-americane n-au mai
deţinut supremaţia în ceea ce priveşte mediatizarea războiului. În al doilea
rând, lumea arabă a avut propriul canal de televiziune prin care transmitea
„realităţile”, care de multe ori nu erau aceleaşi cu „realităţile transmise de
canalele de televiziune americane sau britanice”153. Şi nu în ultimul rând,
mass-media din unele ţări europene şi-au urmat propriile interese naţionale în
ceea ce priveşte transmiterea ştirilor din teatrul de operaţiuni militare.
Sârbii nu au avut o strategie de imagine corectă şi nu au putut să
exercite vreo influenţă în media occidentale. Conform lui Malgorzata Smolak
„Se crede în general că greşeala cea mai mare a lui Milosevic a fost faptul ca
nu a înţeles nevoia unei propagande moderne în Vest, care ar putea ajuta la
promovarea argumentelor sârbe. Autorităţile din Belgrad au subestimat
importanţa influenţei lor asupra opuniei publice şi Milosevic nu şi-a schimbat
niciodată atitudinea lipsită de încredere şi dispreţuitoare faţă de media
occidentală.”154 Spre deosebire de liderii de la Belgrad, cei care reprezentau

151
A se vedea, Robert Saylor, Yugoslavia: Implications of an Unjust War, U.S. Army War
College, Carlisle Barracks, PA 17013-5050, . Downloaded from http://www.dtic.mil/cgi-
bin/GetTRDoc?AD=ADA480196, 11 September, 2011.
152
Ibidem.
153
Constantin Hlihor, op., cit., p. 268.
154
Małgorzata Smolak, The Influence of Mass Media on the Course of Contemporary
Military Conflicts. A Case Study: the Balkan War, downloaded from http://www.inter-
disciplinary.net/wp-content/uploads/2011/10/smolakccpaper.pdf, accesat la 12 decembrie
2011 ora 19.00.

229
republicile separatiste au înţeles rolul media în noile războaie, au cheltuit
milioane de dolari angajând cele mai mari firme de relaţii publice PR.155
Dealtfel, în conflictele din Balcani au fost implicaţi ca actori activi în
războiul imaginilor cele mai importante agenţii de PR cum ar fi: Washington
World Group, Ruder Finn, Global Enterprises Group, Jefferson Waterman
International şi Burson-Marsteller. Agenţiile PR, care lucrau pentru clienţi
non sârbi, au listat următoarele ca obiective ale muncii lor156:
• recunoaşterea de către Statele Unite a idependenţei Croaţiei şi
Sloveniei;
• perceperea Sloveniei şi Croaţiei ca state moderne de sorginte vest-
europeană;
• portretizarea sârbilor ca opresori şi agresori;
• identificarea sârbilor cu naziştii;
• formularea programului politic pentru albanezii kosovari;
• portetizarea croaţilor, musulmanilor bosniaci şi albanezilor kosovari
ca fiind exclusiv victime;
• folosirea ONG-urilor, mediului academic şi think tank-urilor pentru
realizarea propriilor scopuri;
• rezultate favorabile pentru partea albaneză la Rabouillet;
• promovarea investiţiilor Statelor Unite în statele succesoare
iugoslave şi
• Secesiunea Muntenegrului faţă de Belagrad.
Toate aceste obiective nu aveau nimic în comun cu rolul şi menirea
jurnalistului în societate. Acesta a devenit un instrument pentru promovarea
unei cauze geopolitice determinate de primatul intereselor pe care actorii le-
au avut în conflictele Balcanice. Cât de mult succes a avut activitatea acestor
agenţii se poate vedea din comentariile unui director din conducerea agenţiei
Ruder Finn PR aflată sub contract cu guvernele din Croaţia şi Bosnia
Herţegovina şi conducerea albanezilor kosovari: „Munca nostră nu constă în
verificarea informaţiei. Nu suntem echipaţi să facem acest lucru. Munca
noastră constă în accelerarea circulaţiei informaţiilor favorabile nouă, pentru
a atinge ţinte alese în mod judicios. (...) Viteza este vitală.(...) Prima
declaraţie contează. Retacţiile, dezminţirile nu au niciun efect.” 157 Strategiile
mediatice discursul geopolitic şi alte modalităţi prin care se desfăşoară
rivalităţile geopolitice în diferite spaţii nu au fost folosite doar în cazul
războaielor din Balcani sau în cele din Golful Persic. În opinia lui John Pilger
„În manualul militar de contrainsurgenţă al Statelor Unite, comandantul

155
Ibidem.
156
Jörg Becker, War Marketing. How US-American PR agencies market the ex-Yugoslav
wars, downloaded from http://www.alexanderlanger.org/files/Becker_WarMarketing.pdf,
accesat la 12 decembrie 2011 ora 19.00.
157
Ibidem.

230
american, Generalul David Petraeus, descrie Afganistanul ca pe un „ război al
percepţiei” dus în mod continuu folosind presa de ştiri.” Ceea ce contează nu
sunt atât de mult bătăliile zilnice împotriva talibanilor, cât calea prin care
întâmplările sunt vândute în America, unde „media influeţează direct
atitudinea audienţelor cheie importante.”158 Realitatea geopolitică în care
actorii cooperează sau se înfruntă concret pentru a-şi realiza interesele este
substituită cu ajutorul media cu o realitate social construită. În această situaţie
se produce o prăpastie între cele două realităţi 159, iar opinia publică nu poate
să depăşească un asemenea obstacol. Se ajunge la o miză care vizează
obţinerea legitimităţii în jocurile geopolitice pe spaţii mari.
Aceste strategii pot să se constituie în nucleul principal al
geostrategiei folosite de mari actori care doresc să-şi impună interesul într-un
spaţiu sau altul. Au avantajul de a nu consuma muniţie care să ducă la
eliminarea fizică a adversarului/competitorului din câmpul geopolitic şi oferă
posibilitatea folosirii mijloacelor informatice şi cibernetice care pot conduce
la obţinerea supremaţiei în spaţiul virtual. Câştigurile în spaţiul virtual vor
putea să fie „contabilizate” în ciştiguri materiale.

158
John Pilger, Why are wars not being reported honestly?, in The Guardian, Friday 10
December 2010, downloaded from http://www.guardian.co.uk/media/2010/dec/10/war-
media-propaganda-iraq-lies 11 December 2011.
159
Josh Meyer, Gap between U.S. perception and reality in Iraq, Afghanistan, downloaded from
http://nationalsecurityzone.org/site/gap-between-u-s-perception-reality-in-iraq-afghanistan -author-
posits/, 11 December 2011.

231
 Capitolul V

Strategiile şi scenariile geopolitice

„grile” de lectură sau instrumente de (re)construcţie a
politicii internaţionale la nivel local, regional şi global?
Accelerarea schimbărilor în lumea contemporană reclamă şi mai mult
nevoia oamenilor politici pentru prognoze scenarii şi strategii în legătură cu
dosarul marilor probleme de la cele economice şi financiare până la cele de
remodelare a ordinii mondiale1. Din punct de vedere a politicii internaţionale,
vom asista la o „ascensiune a restului”2 împotriva puterii hegemonice
americane şi vom intra într-o Post Western World? Va fi o nouă ecuaţie a
bipolarismului cu China şi SUA actori geopolitici majori sau o lume
multipolară cu centre de putere în geometrie variabilă şi periferii multiple?
Geopolitica va fi definitiv înlocuită de geoeconomia, geoinformaţia,
geoecologia etc.? Va intra lumea într-o penurie de resurse şi va începe o mare
confruntare pentru energie, hrană şi apă? Scimbările climatice şi geofizice
vor fi mai îngrijorătoare decât penuria resurselor? Şirul întrebărilor ar putea
continua, iar răspunsurile ar necesita câte una sau chiar mai multe lucrări şi
tot nu am fi siguri că am găsit răspunsul care să ne ofere o imagine apropiată
a acestor evoluţii. De un lucru suntem siguri din arsenalul metodelor şi
tehnicilor de analiză pentru a afla răspuns la aceste întebări: cele de ordin
geopolitic nu pot lipsi.

1
See, George Friedman, The Next 100 Years: A Forecast for the 21st Century,
Doubleday,2009; Josh Levin, How Is America Going To End?, Downloaded from
http://www.slate.com/articles/news_and_politics/the_end_of_america/2009/08/how
_is_america_going_to_end_6.single.html, 23 November 2011; Uri Dadush, Bennett
Stancil, The World Order in 2050 Downloaded from http://carnegieendowment.org/
files/ World_Order_in_2050.pdf, 23 November 2011 20 predictions for the next 25
years, in The Observer, Sunday 2 January 2011, downloaded from
http://www.guardian.co.uk/ society/2011/jan/02/25-predictions-25-years, 23
November 2011.
2
Simon Serfati, Moving into Post-Western World, in The Washington Quarterly • 34:2 pp.
7_23, Downloaded from http://www.twq.com/11spring/docs/11spring_Serfaty.pdf, 23
November 2011; Giovanni Grevi,The interpolar world: a new scenario, Occasional Paper,
no. 79 Paris: European Union Institute for Security Studies, June 2009,
http://www.iss.europa.eu/uploads/media/op79.pdf,

232
 Din arsenalul acestor instrumente, două au o importanţă deosebită -
scenariul şi strategiile geopolitice generale sau sectoriale pe care actorii le
adoptă ca politici oficiale la un moment dat în funcţie de ce interese sunt pe
agenda pe termen lung mediu sau scurt3. Deşi suntem convinşi că, atât
scenariile cât şi strategiile au serioase limite şi slăbiciuni, oamenii angajaţi în
expertiză şi în elaborarea politicilor internaţionale nu pot face abstracţie de
acestea.

5.1 Strategiile geopolitice ale actorilor în mediul internaţional

Strategia naţională pentru actorul clasic şi strategia sectorială/de
obiectiv, specifică unui actor nonclasic, sunt instrumente prin care actorii din
mediul internaţional îşi proiectează obiectivele de politică externă în funcţie
de ameninţările şi riscurile cu care se confruntă, de modalităţile prin care
aceştia decid să le elimine şi, nu în ultimul rând, de resursele de care dispun
pentru a face acest lucru. Cele mai des întâlnite sunt strategiile naţionale de
securitate şi strategiile de piaţă. Orice actor angrenat în politica internaţională
are propria geostrategie, conform căreia îşi definineşte interesele geopolitice.
Având ambiţii excesive, anumite state, corporaţii, sau alţi actori nonstatali îşi
fundamentează strategia în detrimentul intereselor vitale ale altor ţări şi
popoare.4 La începutul secolului al XX-lea, specialiştii americani atrăgeau
atenţia oamenilor politici dar şi opiniei publice că SUA trebuie să dispună de
o mare strategie/grand strategy.5 Rusia, după prăbuşirea imperiului sovietic,
şi-a redefinit strategiile geopolitice în funcţie de interesele pe care le-a avut la
un moment dat6; China şi-a stabilit liniile de conduită strategică într-o lume în
schimbare. Văzute prin prisma timpului, strategiile de securitate folosite de
diversele conduceri chineze converg într-o „Mare Strategie” generală care se
străduieşte să acopere trei obiective interrelaţionate:(1) să controleze periferia
şi să ţină departe ameninţările faţă de regimul conducător; (2) să păstreze
ordinea şi bunastarea interioară în faţa diverselor forme de conflict social; şi
3
G. Wright, P. Goodwin, Decision making and planning under low levels of predictability:
enhancing the scenario method., in International journal of forecasting., 25 (4), 2009, pp.
813-825, downloaded from http://dro.dur.ac.uk/6156/1/6156.pdf, 24 November 2011.
4
Tariel Putkaradze, Some Aspects of the Geopolitical Strategy of Georgia, downloaded from
http://www.kas.de/upload/auslandshomepages/PolDi_suedkaukasus/Causes_of_War/Causes_
of_War_georgia2.pdf, 26 November 2010.
5
Thomas P.M. Barnett Interview: Conversations with History; Institute of International
Studies, UC Berkeley, downloaded from http://globetrotter.berkeley.edu/ people5/Barnett
/barnett-con4.html, 26 November 2010.
6
Celeste A. Wallander, Russia: The Domestic Sources of a Less-than-Grand Strategy, in
Ashley J. Tellis, Michael Wills, Domestic Political Change and Grand Strategy, eds,
downloaded from http://www.nbr.org/publications/strategic _asia/pdf/Preview/ SA07/SA07_
Russia_preview.pdf, 26 November 2010.

233
(3) să obţină sau să-şi menţină influenţa politică ca un stat important sau
chiar principal.7 Referindu-se la acest aspect, doctorul Uwe Nerlich sublinia
următorul fapt: „Creşterea economică este una dintre bazele strategiei
naţionale a Chinei şi prioritatea numărul doi, aceasta fiind urmărită prin patru
ţinte de modernizare: agricultura, industria, ştiinţa şi apărarea.”8
Sven Scope era de părere, în august 2009, că este „timpul pentru o
Mare Strategie a Uniunii Europene”9. Un an mai târziu, un alt specialist,
Jolyon Howorth, găsea „cinci motive pentru care o strategie mare pentru
Uniunea Europeană devine atât urgentă cât şi indispensabilă. Primul este ca,
într-o lume instabilă, multipolară, în care intră activele Uniunii Europene,
sunt din ce în ce mai răzleţite. Al doilea motiv este că jucătorii mondiali
acţionează cu toţii într-un mod strategic clar. (...) Al treilea motiv pentru care
este nevoie de o Mare Strategie constă din faptul că evenimentele istorice se
petrec cu o viteză crescândă, nemaiîntâlnită, şi ceilalţi jucători globali
negociază parteneriate strategice multiple, unul cu celălalt, bazându-se pe
interesele percepute pe termen lung. (...) Patru, dintr-o perspectivă pură de
securitate, lecţiile din ultimii zece ani sugerează că stabilizarea regională şi
guvernanţa globală vor avea nevoie de o abordare mult mai comprehensibilă,
subtilă şi coordonată faţă de locurile cu probleme decât cea care a fost
folosită până acum. Cinci, strategiile de acomodare la mediul internaţional –
nu mai sunt valabile (...)”10.
În ceea ce priveşte strategiile adoptate de actorii nonstatali, acestea
diferă foarte mult, funcţie de rolul pe care îl joacă în politica internaţională,
de puterea de care dispun în raport cu actorii clasici dar şi de natura activităţii
pe care o desfăşoară. Iată, unii specialişti geopoliticieni, analizînd strategiile
adoptate, spre exemplu, de un actor nonclasic cu o pondere extrem de mare în
fluxurile de capital, ajung la concluzia că acestea sunt diferite, în funcţie de
profilul de activitate. Actorii non statali din politica internaţională de tip
financiar, cum ar fi Fondului Monetar Internaţional, vor utiliza mecanisme
monetare de control şi de asigurare a intereselor în diferite regiuni ale lumii.
Pentru această instituţie financiară internaţională, de exemplu, „suma
împrumutată şi nivelul de condiţionalitate a împrumuturilor ar putea fi
folosite de creditori pentru a controla sau a-şi însuşi resursele strategice de la
7
Rand Corporations, Interpreting China's Grand Strategy, downloaded from
http://www.rand.org/pubs/research_briefs/RB61/index1.html, 28 November 2010.
8
Dr Uwe Nerlich, Geopolitics: China's phased approach to national strategy, downloaded
from http://www.geopolitical-info.com/en/article/1316596877569208900, 28 November 2010.
9
Sven Scope, Time for a European Union grand strategy downloaded from
http://europeangeostrategy.ideasoneurope.eu/2009/08/18/time-for-an-eu-grand-strategy/ 28
November 2010.
10
Jolyon Howorth, What Europe badly needs is a “Grand Strategy”, downloaded from
http://www.europesworld.org/NewEnglish/Home_old/Article/tabid/191/ArticleType/ArticleV
iew/ArticleID/21474/WhatEuropebadlyneedsisaGrandStrategy.aspx, 28 November 2010.

234
debitori”11. În domeniul energetic, deşi sunt analişti care încă operează cu
rivalităţi naţionale în diferite regiuni bogate în petrol, vor predomina
strategiile marilor companii din domeniu şi nu cele ale statelor, mai ales dacă
nu avem de-a face cu mari puteri. Potrivit unor date din 2007, în zonele de
producţie şi transport energetic îşi disputau interesele în cel mai nou câmp
geopolitic - cel african, marile corporaţii şi nu statele. După cum se poate
vedea din tabelul de mai jos, doar câteva companii au resursele necesare să
îşi impună interesele în patru state producătoare de petrol12:

Interesele comerciale ale unor asemenea giganţi ai petrolului au intrat

în coliziune cu interesele politice ale unor lideri din ţările producătoare de
petrol, astfel că am asistat, în unele situaţii, cum a fost cazul Libiei, la
mutarea centrului de greutate în strategiile acestor actori, de pe comercial, pe
politic. Potrivit unor analişti, printre cei care au ajutat populaţia să îl
răstoarne de la putere pe liderul Moammar Gaddafi, au fost şi unele companii
petroliere. Clifford Krauss, citat de Philippe Hughon, afirmă: „Colonelul
Gaddafi s-a dovedit a fi un client enervant pentru multe companii
internaţionale petroliere. Dictatorul libian ridica în mod frecvent taxele,
impunea restricţii dure şi făcea cereri inconveniente”13. Lupta pentru
11
Julien Reynaud, Julien Vauday, IMF Lending and Geopolitics, Working Paper Series, no.
965, November, 2008, p. 11, electronic library at http://ssrn.com/abstract_id=1292331, 28
November 2010.
12
Apud, Philippe Hugon, Cooperation: New Players in Africa, in Revue internationale de
politique de développement, downloaded from http://poldev.revues.org/138, 28 November
2010.
13
Ibidem.

235
supremaţia resurselor de petrol ale Libiei post Gaddafi se va da între
companiile occidentale, pe de o parte, şi cele ruseşti, chinezeşti şi braziliene,
pe de alta. Abdeljalil Mayouf, un director executiv din cadrul companiei de
stat Libiene, Arabian Gulf Oil Company (AGOCO), a declarat pentru
Reuters: „nu avem o problemă cu ţările occidentale, cum ar fi companiile
italiene, franceze şi britanice. Dar s-ar putea să avem probleme politice cu
Rusia, China şi Brazilia”14.
În ceea ce priveşte strategiile elaborate de actorii nonstatali care au
apărut, în mediul internaţional, prin negocieri şi aranjamente rezultate din
promovarea intereselor naţionale, vor avea obiective şi interese diferite. Unii
dintre aceştia vor elabora strategii care să vizeze creşterea rolului pe care îl au în
rezolvarea unor mari probleme din politica internaţională. La Summit-ul lor de la
Lisabona, (2010), liderii NATO au adoptat un nou Concept Strategic, care va fi
folosit ca foaia de parcurs a Alianţei pentru următorii zece ani şi care reconfirmă
angajamentul de a se apăra unul pe altul în cazul unui atac, ca fiind fundaţia,
baza securităţii Euro-Atlantice. Documentul stabileşte viziunea NATO pentru o
alianţă aflată în evoluţie, care va rămâne capabilă să-şi apere membrii împotriva
ameninţărilor moderne şi angajează NATO să devină mai agilă, mai capabilă şi
mai eficientă. Conform Secretarului General al NATO, NATO este o comunitate
fără precedent a libertăţii, păcii, securităţii şi de valori comune,(…) Dar lumea
se schimbă. Ne confruntam cu noi ameninţări şi provocări. Şi acest Concept
Strategic va asigura că NATO rămâne eficient ca întotdeauna în apărarea păcii,
securităţii şi prosperităţii noastre.15 Subliniind că a sosit timpul pentru ca NATO
să dezvolte noi capabilitati şi noi parteneriate, noul Concept Strategic deschide
calea pentru capacitatea Alianţei de a-şi perfecţiona abilitatea de a-şi desfăşura
misiunea centrală de apărare colectivă, în acelaşi timp continuând să promoveze
stabilitatea internaţională. Noul Concept Strategic îi îndeamnă pe Aliaţi să
investească în capabilităţi cheie pentru a întâmpina ameninţările emergente şi să
fie de acord să dezvolte în cadrul NATO capabilităţile necesare pentru apărare
împotriva rachetelor balistice şi atacurile cibernetice.
Strategiile geopolitice ale actorilor globali sau regionali vor determina
(re)configurarea ordinii internaţionale. La nivelul jucătorilor strategici aceste
strategii vor conduce la creşterea rivalităţilor în anumite spaţii, iar în altele la
o colaborare. Anticiparea acestor caracteristici permit analiştilor geopoliticieni
să prefigureze arhitectura regională sau globală. Este necesar, însă, să
înţelegem de ce au devenit atît de importante şi cum se construiesc strategiile
geopolitice, atât la nivelul actorilor clasici cât şi a celor nonstatali.

14
Michael Hughes, Libya endgame: It’s the oil, stupid, downloaded from http://www.examiner.
com/geopolitics-in-national/libya-endgame-it-s-the-oil-stupid, 28 September 2011.
15
NATO adopts new Strategic Concept downloaded from, http://www.nato.int/cps/ en/
natolive/news_68172.htm, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 17.00.

236
 5.1.1. Apariţia şi evoluţia strategiei ca instrument de organizare şi
acţiune a actorilor în mediul internaţional
Definiţiile şi modul de înţelegere, în general, a strategiei acoperă o
gamă extrem de diversificată de aprecieri şi percepţii. Cuvântul vine din
grecescul strategos, care însemna a conduce o armată (stratos-armată; ago-a
conduce)16 şi a evoluat, de-a lungul timpului, ca înţeles, interpretare, dar şi ca
practică, pe măsură ce strategia a fost utilizată şi în alte domenii decât cele
legate de armată şi conflicte militare. Încă din antichitate, Platon a văzut
legătura dintre politică şi război. În viziunea sa, strategia trebuie să fie
subordonată politicii, iar arta militară conducerii războiului. Înaintea marilor
gânditori greci, Sun Tzu (sec. VI A.Chr.), este primul teoretician al strategiei,
recunoscut ca atare, cartea sa Arta Razboiului fiind studiată de aproape toţi
strategii militari care i-au urmat, iar ideile sale au şi astăzi o actualitate
surprinzătoare. Dintre acestea, importanţa acordată de gânditorul chinez
mijloacelor psihologice ale războiului şi nu a celor militare, fenomen care
caracterizează, mai mult decât oricare, era nucleară. Cu toate acestea, a
trebuit să aşteptăm până în 1794 pentru ca sintagma strategie să apară, pentru
prima oară, în limbajul modern, în scrierile generalului prusac Frierdrich
Wilheim Bulow.17
Dacă facem chiar şi o sumară analiză a modului de gestionare a
activităţii în cele mai diverse domenii – de la cel politic, economic, cultural,
sportiv până la literatură şi artă –, astăzi pare de neconceput să se ia decizii
fără să existe o strategie. Conceptul are astăzi, practic, o întrebuinţare
nelimitată, ceea ce a condus la proliferarea definiţiilor cu impact asupra
înţelegerii sensului care se dă strategiei. Nu a crescut gradul de limpezire, ci
de confuzie pentru că definiţia dată, de exemplu, în teoria militară nu mai are
nici măcar acelaşi gen proxim cu cea dată pentru sectorul economic, atunci
când se elaborează strategia de întreprindere. S-a petrecut un lucru
asemănător cu proliferarea conceptului de război în polemologie. Se operează
astăzi cu război economic, război electronic, război PSYOPS, război
imagologic, război informaţional etc., încât nu le mai putem deosebi de
cuvântul clasic război. Din acest motiv credem că, pentru a defini strategia,
16
A se vedea Herve Coutau-Begarie, Tratat de strategie, vol. I, Editura UNAp, „Carol I”,
Bucureşti, 2006, pp. 41-74.
17
Alexandre del Valle, From the strategy to the geopolitics, several elements of a
multidisciplinary approach, downloaded from http://www.strategicsinternational. com/
3enggeopolitic.htm, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 18.00.

237
trebuie să o distingem de o serie de concepte şi discipline care sunt asociate
strâns cu acest termen dar care nu trebuie încurcate, riscând să pierdem din
vedere propria semnificaţie şi obiectivare. Din domeniul teoriei şi practicii
militare, strategia a trecut şi a fost folosită în cel economic pentru a se realiza
succesul în afaceri, finanţe. Ulterior s-a ajuns la ceea ce unii specialişti
numesc „strategia de întreprindere”18. Se pare că termenul a fost întrebuinţat,
pentru prima dată, în anul 1947, de către von Newman şi Morgenstern care au
folosit teoria jocurilor în proiectarea afacerilor19, iar un an mai târziu, de către
McDonald, cel ce avea să construiască un adevărat imperiu global în
industria fast-food20.
Globalizarea şi creşterea interdependenţelor economice au condus
nu numai la amplificarea studiilor şi cercetărilor în domeniul aplicării
strategiei la cele mai diverse tipuri de activitate, ci au determinat adoptarea şi
a altor metode şi tehnici specifice în trecut doar domeniului militar. Aşa a luat
fiinţă în Franţa, în anul 1995, după model american, o Şcoală de război
economic21 care pregăteşte specialişti în domeniul informaţiilor economice şi
al elaborării de scenarii şi strategii în cele mai diverse domenii. Viitorii
strategi pregătiţi în aceste instituţii de învăţământ vor fi „generalii” care vor
comanda actori de tip non statali ce îşi vor disputa interesele în diferite
cîmpuri geopolitice iar miza confruntării va fi controlul resurselor de energie,
apă şi hrană, dar nu numai. Nu planul de campanie elaborat de statele major
ale diferitor armate, cum se întâmpla în secolele trecute, va prestabili
câştigătorul/perdantul în viitoarele confruntări, ci analiza SWOT. Aceasta a
devenit un instrument comun pentru orice tip de management, nu numai din
domeniul economiei, ci şi cel al politicii din cele mai diferite sectoare ale
societăţii22.
Strategia nu există în sine, ea se manifestă întotdeauna ca un raport
între ceea ce doresc să obţină actorii, pe de o parte, şi metodele pe care
utilizează, mijloacele de orice fel pentru atingerea scopului, pe de altă parte.
Reprezintă arta de a ştii cum trebuie să facă pentru a-şi atinge scopurile. Din
această perspectivă, strategia este legată de contextul istoric al societăţii în
care se aplică. În spaţiul euroatlantic, strategia va avea un înţeles şi un anume

18
Herve Coutau-Begarie, op., cit., p. 69.
19
Alain Desreumaux, La stratégie, Editions Dalloz, Paris 1994, p. 8.
20
Mc.Donald, Strategy in Business, Pocket and War, Norton, New York, 1948; apud
Abdelkarim Moussa, Cadre épistémologique de la stratégie d’entreprise et utilisations de
la stratégie militaire dans le domaine des affaires, online, http://www.cpge-
cpa.ac.ma/cpa/francais/colloque/moussa2.htm, accesat la 28 martie 2010 , ora 17.00.
21
Interviu de Christian Harbulot la France Info, online, http://www.ege.fr/, accesat la 28
octombrie 2010, ora 19.00.
22
Analyse stratégique, online, http://www.businesspme.com/articles/strategie/8/analyse-
strategique.html, accesat la 28 octombrie 2010, ora 15.00.

238
mod de a se aplica, şi un cu totul altul în cel asiatic sau chiar rusesc 23. Din
această perspectivă, reputatul specialist în strategii economice Henry
Mintzberg precizează nu mai puţin de zece Şcoli de gândire care identifică
moduri şi căi diferite de construire şi aplicare a strategiilor. Fiecare dintre
acestea consideră că punctul ei de vedere este idealul în construirea unei bune
strategii. De altfel chiar şi el defineşte strategia în cinci moduri diferite: strategia
ca o percepţie, prin care desemnează un curs prestabilit de acţiune, pentru a
soluţiona o situaţie; strategia ca o schiţă sau un proiect, ce constă într-o manevră
menită să asigure depistarea unui contracurent sau oponent; strategia ca un
model, ce stabileşte o structură de acţiuni consistente în plan comportamental;
strategia ca o poziţionare a firmei, ce rezidă în mijloacele de identificare a
locului pe care organizaţia îl are în mediu sau, cel mai frecvent, pe piaţă;
strategia ca o perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziţii, dar şi o
anumită percepere a realităţii ce se reflectă în acţiunile sale, vizând piaţa,
tehnologia24. Din această definiţie, rolul cel mai important pare să revină
comportamentului deoarece îl defineşte o caracteristică importantă, şi anume
consistenţa. Consistenţa exprimă de fapt strategia, lipsa consistenţei
implicând contrariul, adică lipsa strategiei, chiar dacă scriptic ea poate să
existe în activitatea politică sau în orice alt domeniu. Andreas Martschitsch
crede că, indiferent de definiţia pe care o acceptăm pentru strategie, aceasta
nu trebuie să se confunde cu planul şi planificarea unei activităţi/acţiuni 25.
Referindu-se la acest aspect, Peter Druker afirmă că „planificarea pe termen
lung nu conţine deciziile viitoare ci doar semnalează impactul viitor al
deciziilor actuale”26. Aceasta deoarece strategia este, în fapt, un rezultat
combinat al tuturor planurilor, deciziilor şi acţiunilor realizate pentru a
îndeplini un scop/obiectiv într-un domeniu sau altul.
Strategiile din domeniul politicilor promovate de un actor clasic sau
nonclasic într-un câmp geopolitic sunt strâns legate, de interesele care fixează
scopurile în politica promovată în mediul internaţional. Politica fixează
obiectivele/scopurile urmărite la nivelul societăţii sau într-un domeniu
anume, iar strategia recomandă mijloacele şi modalităţile prin care se ajunge
la ele. Edward Luttwak citat de Alexandre del Valle subliniază că arhitectura
reală a unei strategii presupune existenţa a cinci nivele: la cel mai de jos,
tehnicile, care se compun din conceptul, realizarea şi implementarea
23
Andreas Martschitsch, What is Strategy? online, oblix.ch/admin/dbproxy.php?table=
infofile&column=file_en&id=3&download=true, 27 march 2010.
24
A se vedea şi Ion Juvin, Perspective teoretice şi metodologice în studierea gândirii
strategice, în Revista de psihologie, tomul 47, no.1-2, 2001.
25
Andreas Martschitsch, op. cit., în loc. cit.
26
Apud col. conf. dr. Ion Voievozeanu, Elemente definitorii în planul strategiilor militare, în
vol. România membru al Alianţei Nord-Atlantice, Editura UNAp, Bucureşti, 2004, pp. 113-
125; Peter Prevos, Strategic Management and Business Performance, online
http://prevos.net/ola/performance.pdf, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 19.00.

239
mijloacelor, ale persoanei, ale cantităţii, si ale folosirii spaţiului; apoi ,
tactica, care combină mijloacele tehnice ale oamenilor pe terenul precis în
care se acţionează. Apoi vin două nivele intermediare, nemenţionate anterior:
cel operaţional (un termen foarte des întâlnit în limbajul militar), care determină
interferenţa dintre timp şi spaţiu, şi mijloacele de care se dispune, care combină
nivelul operaţional cu acele constante şi variabile care ţin de geografie şi de
spaţiu (de unde corespondenţa termenului geo-strategic); în cele din urmă marea
strategie, care devine aplicabilă şi trebuie să determine convergenţa coerentă a
eforturilor depuse în politica internaţională (militară şi/sau civilă) cu deciziile
puterii politice.27 „ Marea strategie” descrie cadrul real mondial al scopurilor
principale, idealurilor, şi priorităţilor care guvernează abordarea faţă de restul
lumii a unei naţiuni. Pe scurt, o mare strategie stabileşte interesul naţional, în
viziunea unui lider şi spune ce va fi dispus să facă un stat pentru a-l promova. O
mare strategie nu prescrie soluţii detaliate pentru fiecare problemă şi oferă unei
naţiuni puternice un plan pentru cum să acţioneze şi aduce o măsură a ordinii
restului lumii, făcând mai clare aşteptările sale.
Strategiile din domeniul politicilor pe care un stat le adoptă, iar
oamenii politici le promovează au şi o anumită particularitate identificată şi
excelent prezentată de Henry Kissinger."Intelectualii– afirmă acesta –
analizează funcţionarea sistemelor internaţionale; oamenii de stat le
construiesc. Şi există o mare diferenţă între perspectiva unui analist şi cea a
unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care vrea să o studieze, în
vreme ce omului de stat problemele îi sunt impuse. Analistul poate aloca
oricât timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clară; problema
copleşitoare a omului de stat este presiunea timpului. Analistul nu lucrează
cu nici un risc. Dacă se dovedeşte că a ajuns la concluzii greşite, el poate
scrie un alt tratat. Omului de stat îi este îngăduit să încerce o singură dată;
greşelile sale sunt iremediabile. Analistul dispune de toate faptele; el va fi
judecat după forţa lui intelectuală. Omul de stat trebuie să acţioneze conform
unor evaluări care nu pot fi probate în momentul în care le elaborează; el va
fi judecat de istorie…” 28. Acest fapt ne arată că nu pot exista strategii
infailibile pentru nici un om politic/manager de multinaţională dar nici nu
putem face abstracţie de acestea dacă dorim ca acţiunea desfăşurată să îşi
atingă scopurile propuse.
Actorii nonstatali, care sunt tot mai prezenţi în politica internaţională,
elaboreză, la rândul lor, strategii regionale sau chiar globale, care se
intersectează sau chiar intră în coliziune cu cele ale actorului clasic-statul. Un
număr relativ mic de companii multinaţionale domină marea majoritate a
comerţului şi a investiţiilor la nivle mondial. Într-adevăr, cele mai mari 500
de companii multinaţionale înseamnă 90% din stocul investiţiilor directe
27
Alexandre del Valle, op. cit., in loc. cit.
28
Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 24.

240
străine şi ele, la rândul lor, conduc jumătate din comerţul lumii.29 Lumea
corporatistă se află în procesul transformării globale. Fuziunile, achiziţiile,
externalizările şi reducerile de personal devin cuvinte comune peste tot.
Privatizarea permite întreprinderilor libere să-şi asume funcţii care anterior
erau în domeniul guvernului/guvernelor. Graniţele internaţionale slăbesc ca
importanţă pe măsură ce afacerile adoptă o perspectivă mai globală şi
tehnologia erei informaţiei micşorează timpul necesar comunicării şi
procesului de luare a deciziei.
Definiţiile date strategiei în domeniul corporatismului sunt ca şi
pentru actorii statali foarte diferite de la un autor la altul, de la un domeniu la
altul. Alfred Chandler definea strategia ca fiind: „Determinarea scopurilor şi
obiectivelor pe termen lung ale unei întreprinderi şi adoptarea cursurilor
direcţiilor de acţiune şi alocarea de resurse pentru îndeplinirea acestor
scopuri”.30 Kenneth R. Andrews definea strategia ca fiind: „Tiparul
obiectivelor, scopurilor, intenţiilor şi a politicilor importante pentru a
îndeplini aceste scopuri declarate în aşa fel pentru a defini în ce tip de afacere
este sau va fi compania şi tipul de companie care este sau va fi.”31
Pentru ca un actor clasic să poate realiza interesele naţionale într-o
anumită regiune geopolitică trebuie să dispună de o great strategy dar şi de
alte strategii sectoriale, cum ar fi strategia de securitate energetică, strategia
de protejare a mediului, strategie comercială, de securitate umană/human
security etc.

5.1.2 Etape şi paşi în elaborarea strategiilor geopolitice

Modul cum se construiesc strategiile geopolitice, paşii care trebuie
efectuaţi, modul cum se adoptă ca instrumente de politică externă sau
management şi marketing (în cazul actorilor nonstatali) diferă de la o ţară la
alta. În general, pentru elaborarea unei strategii trebuie parcurse mai multe
etape. Numărul acestora diferă de la o Şcoală de gândire la alta sau chiar de
la un analist la altul. Sarah Scalet apreciază că o bună strategie se poate
construi în cinci paşi32, iar cunoscuţii specialişti în domeniu, James A. Baker
29
Alan M. Rugman, Alain Verbeke, Regional and Global Strategies of Multinational Enterprises
Kelley School of Business, Indiana University, downloaded from http://www.bus.
indiana.edu/riharbau/RePEc/iuk/wpaper/bepp2004-19-rugman-verbeke.pdf, accesat la 28 octombrie
2010 , ora 18.00.
30
Apud, Prof. Thenmozhi, Strategy Formulation : An Overview, downloaded from http://nptel.iitm.
ac.in/courses/ IIT-MADRAS/Management_Science_I/Pdfs/9_1.pdf, accesat la 28 octombrie 2010 ,
ora 19.00.
31
Ibidem.
32
An Alternative Strategy Process for Planning Government Space online,
http://www.spacefuture.com/archive/an_alternative_strategy_process_for_planning_governm
ent_space_programs.shtml, accesat la 28 octombrie 2010 , ora 16.00

241
III de la Institute for Public Policy of Rice University, Edward L. Morse şi
Amy Myers Jaffe33, cred că sunt suficienţi patru asemenea paşi. Alţi
specialişti consideră că în procesul de construire a unei strategii trebuie să fie
date răspunsuri coerente la trei întrebări: Care sunt scopurile ce trebuie
atinse? Care sunt mijloacele de care dispui şi pe care poţi să le utilizezi? Care
sunt modalităţile prin care aceste resurse pot fi folosite?34
Doi reputaţi specialişti americani – P. H. Liotta şi Richmond M.
Lloyd, ne prezintă o variantă în care etapele sunt construite în funcţie de cum
experţii răspund la cinci întrebări fundamentale: Ce vrem să facem? Cum
plănuim să facem aceste lucruri? Ce sau cine ni se împotriveşte? Ce avem
disponibil pentru a realiza ce ne-am propus? Care sunt nepotrivirile? De ce
vrem să facem aceste lucruri? Modul cum răspunsul generează acţiuni,
metode şi resurse pentru îndeplinirea lor este sintetizat în schema de mai
jos:35

33
Edward L. Morse şi Amy Myers Jaffe, Strategic Energy Policy Challenges for the 21st
Century, online, http://www.informationclearinghouse.info/article3535.htm, accesat la 28
octombrie 2010 , ora 15.00.
34
Daniel Biro, Studiile strategice, în vol., Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, op. cit., p. 125.
35
P. H. Liotta, Richmond M. Lloyd, The Strategy and Force Planning Framework, în Naval
War College Review, Spring 2005, Vol. 58, No. 2, downloaded from
http://www.nwc.navy.mil/press/Review/2005/spring/art5-sp05.htm, accesat la 2 mai 2010 ,
ora 17.00.

242
 Analistul militar J.B. Bartholomees Jr. propune pentru construirea unei
strategii geopolitice un model care presupune o analiză multinivel pe trei
paliere: analiza mediului internaţional; analiza mediului social intern şi analiza
fundamentelor pe care se construiesc strategiile 36. În ceea ce priveşte analiza
mediului internaţional, sunt analizate ameninţările generate de o serie de
fenomene şi procese, de la cele care ţin de globalizare, până la armamentele
nucleare şi chimice. Factorii identificaţi prin cercetarea societăţii sunt de mare
importanţă deoarece sunt generaţi de analiza opiniei publice (orice strategie
trebuie să se bucure de un larg sprijin popular pentru a avea legitimitate),
actorii sociali-media, grupurile de interes, ONG-urile etc.- care au impact în
formarea percepţiilor şi atitudinilor sociale faţă de problemele majore ale
societăţii (teama de ameninţarea teroristă; apărarea valorilor democraţiei
liberale etc.) dar şi instituţiile statului cu atribuţii în domeniul politicii externe.
Cel de-al treilea nivel este al paşilor concreţi (trei la număr!) care
trebuie făcuţi pentru construirea unei strategii. În primul pas se analizează:
National Purpose (Enduring Beliefs, Ethics and Values); National Interests;
Strategic Vision; and National Policy. După această analiză se trece la cel de-al
doilea pas procesul de elaborare a strategiei naţionale sau sectoriale, iar în cel
de-al treilea, scrierea şi supunerea spre aprobare a Strategiei. Toate acestea
sunt sintetizate în schema de mai jos37

36
J.B. Bartholomees Jr., Guide to National Security Policy and Strategy, downloaded from
http://www.carlisle.army.mil/DIME/documents/592_07groh.pdf, accesat la 2 mai 2010 , ora 18.00.
37
Ibidem.

243
 În fapt, în amble modele prezentate avem de-a face cu un ciclu în care
etapele sunt determinate, în principal, de răspunsurile care se dau la
întrebările: Care sunt obiectivele stabilite de guvern/actor nonstatal prin
politica pe care o urmăreşte? Cum se pot ele rezolva? Ce vulnerabilităţi,
ameninţări, dar şi oportunităţi pot apărea? Ce modalităţi de acţiune sunt
adecvate (acţiune de tip softpower/hardpower, coaliţie de forţe şi cooperare/acţiuni
unilaterale etc.)? Care sunt riscurile şi gradul de predictibilitate?
Răspunsul la aceste întrebări ne oferă un cadru pentru a alcătui o
posibilă etapizare a procesului de elaborare a unei strategii geopolitice:
a) cercetarea şi analiza idealurilor politice şi a valorilor care stau la
baza unui regim politic din societatea respectivă. Pe baza cunoaşteri lor pot fi
înţelese şi operaţionalizate intersele naţionale şi cele sectoriale pe care le
promovează la un moment dat statul respectiv, dar mai ales prioritatea în care
se acţionează pentru realizarea lor;
b) analiza mediului intern şi internaţional în care un actor acţionează
pentru realizarea intereselor;
c) evaluarea sustenabilităţii obiectivelor strategice în raport de:
resurse, căi de realizare şi riscul pe care îl poate accepta actorul
(stat/nonstatal) în raport cu pierderile/câştigurile posibile;
d) editarea unui document programatic care să fie asumat de un for
decizional şi aprobarea sa de către parlament.
Elaborarea unui proiect de strategie revine echipei de experţi şi
analişti care a fost angajată în acest scop de către un factor politic/decizie cu
atribuţii în domeniu. Prezentarea sa pentru dezbatere publică şi apoi
supunerea spre aprobare forului legislativ revine instituţiei/actorului cu
răspundere în domeniul securităţii. După aprobarea proiectului în forul
legislativ se trece la materializarea în practică a prevederilor şi la analiza
periodică a modului de aplicare în practica socială. Cu acest prilej se aduc şi
unele corectări şi adaptări în conţinutul scenariului şi al alocării de resurse.
Mulţi analişti şi experţi în construirea de strategii consideră că în
prima etapă, pentru a se elabora o bună strategie, trebuie să se analizeze
mediul internaţional. Analiza este una interdisciplinară şi centrul de greutate
este dat de natura rivalităţilor/cooperării de ordin geopolitic. Dacă disputa
geopolitică vizează rivalităţile în domeniul energiei, atunci, în principal, se
analizează elementele care ţin de acest sector. Acest lucru presupune
identificarea schimbărilor majore în natura ameninţărilor la adresa securităţii
energetice în toate sectoarele – în piaţa de energie, în tehnologia industrială şi
cea a transporturilor, dar şi în cea a producerii de noi surse de energie, în
creşterea economică pe termen lung şi mediu a principalilor consumatori de
energie38. Un element important al analizei în această etapă este şi studierea
impactului pe care îl pot avea asupra strategiei geopolitice catastrofele

38
Simon Roberts, Energy as a driver of change, în The Arup Journal no. 2/2006 online,
http://www.arup.com/_assets/_download/download630.pdf; accesat la 2 mai 2010 , ora 16.00.

244
naturale şi dezastrele produse de oameni prin accidente industriale sau acţiuni
teroriste. Important este ca să se identifice corect care sunt modificările şi
tendinţele de evoluţie din mediul internaţional, care afectează în mod direct
societatea/statul pentru care se elaborează scenariul. Acestea nu au aceleaşi
implicaţii şi consecinţe pentru toată lumea! O schimbare majoră, de exemplu,
în piaţa de energie – petrol sau gaze naturale – poate să aibă pentru un stat
consecinţe pozitive, iar pentru un altul, efecte dezastruoase pentru realizarea
intereselor naţionale. În acest domeniu au fost lansate cele mai provocatoare
scenarii care au afectat gândirea celor care au elaborat strategii naţionale sau
sectoriale. Una dintre schimbările de esenţă promovate de ademenea scenarii
este epuizarea resurselor neregenerabile în următorii ani. Noi credem că este
o falsă problemă. Dezvoltarea cunoaşterii va conduce la apariţia de tehnologii
care să elimine această angoasă, problemă ce poate ridica inversarea
raportului dintre actorul clasic şi cel nonclasic în ceea ce priveşte proprietatea
şi mai ales controlul resurselor energetice. 39 Marile companii petroliere pot să
influenţeze direct securitatea energetică a ţărilor cu o economie precară sau
chiar mediu dezvoltate, iar pe de altă parte responsabilităţile sociale şi
ecologice sunt lăsate pe seama statului care trebuie să elaboreze strategii în
aceste domenii. Este poate şi motivul pentru care în Federaţia Rusă, Vladimir
Putin a obstrucţionat, uneori violent, apariţia marilor giganţi petrolieri care să
iasă de sub autoritatea statului. Cazul Yukos este unul cât se poate de relevant
în acest sens. În acest fel, conducerea de la Kremlin poate să folosească
energia ca pe o armă în promovarea intereselor sale în raporturile cu alţi
actori.40
După acest „model”, o serie de şefi de state din America Latină au
început un proces de renaţionalizare a resurselor de energie şi a companiilor
de exploatare a acestora. Sunt doar câteva dintre schimbările de esenţă pe
lângă cele provocate de ceea ce specialiştii au numit „şocul cererii”, petrecut
în ultima perioadă prin creşterile masive ale importului de petrol de către
China. Aceste câteva aspecte ne arată faptul că lumea este încă departe de a
intra într-o nouă ordine mondială – cea zugrăvită atât de idilic de către
profeţii globalizării la începutul deceniului zece al secolului trecut 41.
Dezordinile provocate de organizaţiile teroriste, de creşterea valului aşa-zis
revoluţionar al naţionalismelor de tot felul ca în spaţiul fostei URSS şi al
fostei Iugoslavii42 vor determina apariţia rivalităţilor şi a „războaielor
energetice”.

39
Michael Hirsh, The Energy Wars, în Newsweek International Editions, May 3, 2006 online
http://www.msnbc.msn.com/id/12617717/site/newsweek/, accesat la 2 mai 2010 , ora 19.00.
40
Nikolas K. Gvosdev, A Dose of Realism on Russia, în The Journal, Fall 2006, Number 11.
41
Andrew Gamble, Politică şi destin, traducere Nicolae Năstase, Editura Antet, 2001, pp. 34-35.
42
Dr. Michael A. Weinstein, An Era of Instability in World Politics, în The Power and
Interest News Report (PINR) downloaded from http://www.pinr.com/report. php?ac=view
report &report _id=225&language_id=1, 25 june 2010.

245
 Nimeni nu poate exclude o posibilă „încălzire” a competiţiei pentru
resurse, chiar respectând regulile pieţei dintre marii consumatori de energie.
Motive pentru un asemenea scenariu ar putea fi găsite în creşterea preţului de
către un mare competitor până la limita imposibilităţii altora de a achiziţiona
energia, dar şi în controlul regiunilor bogate în resurse energetice prin politici
de investiţii. China este deja unul dintre marii competitori care încearcă să
facă „legea” în unele zone ale Africii. Dacă rivalitatea este în domeniul
controlului unor culoare strategice si al unor puncte obligate de trecere (Suez,
Malacca, Panama, Ormuz, Gibraltar etc.), atunci analiza se concentrează pe
alte elemente din mediul internaţional regional si global. Conform
regretatului specialist Herve Coutau-Begarie, fost preşedinte al Institutului de
Strategie Comparată, strategia americană integrală (sau totală) este
remarcabil de coerentă şi este organizată în jurul a trei axe: strategia
economică generală, strategia militară şi strategia culturală generală.43
În aceată etapă se consumă un mare efort pentru strângerea
informaţiilor necesare analizei şi interpretării datelor. Acurateţea şi realismul
unei strategii sunt strâns legate de calitatea informaţiilor de care dispune
echipa de experţi şi analişti. Documentarea trebuie făcută de specialişti care
să nu fie numai din domeniul energiei sau al securităţii. Echipa trebuie să fie
interdisciplinară şi trebuie să cuprindă şi specialişti din domeniul
informaticii, geografiei, climatologiei, sociologiei, afacerilor, apărării etc.
Este foarte important de ştiut faptul că datele publice oferite de instituţii ale
statului sau de marile corporaţii sunt orientative şi trebuie luate doar ca
tendinţe. Multe dintre aceste date constituie secrete ce sunt păstrate cu foarte
mare grijă. În Federaţia Rusă, un magnat al petrolului execută o pedeapsă
penală, printre altele, şi pentru că a făcut publice date statistice privind
resursele de petrol şi gaze ale ţării. De fapt, credem că astăzi lupta dintre
diferite servicii secrete este mai importantă, în multe privinţe, pentru
supremaţia în piaţa energetică şi nu în spaţiul militar clasic.
Sunt doar câteva din elementele identificate cu titlu de exemplu. În
funcţie de caracteristici de interese, de schimbările produse în mediul
internaţional dar şi de intersele geopolitice ale unui actor în centrul analizei
poate sta un cu totul alt element decît cel pe care l-am luat noi în calcul. Mult
timp elementul central în analiza mediului internaţional a fost terorismul ca
fenomen şi proces. Astăzi centrul de greutate pare să fie criza economică,
mâine?
O altă etapă extrem de importantă în procesul elaborării unei strategii
o constiuie analiza vulnerabilităţilor, ameninţărilor şi calcul riscurilor pe care
un stat/actor nonstatal şi le asumă atunci ia decizia de a se implică într-o zonă
geopolitică sau alta.

43
apud, Alexandre del Valle, op. cit., în loc. cit.

246
 Cel mai important element este al identificării şi construcţiei sociale
a ameninţării la adresa unei societăţi/actor nonclasic. A sintetiza o gamă
largă de informaţii, care cel mai adesea sunt disparate pentru a identifica o
ameninţare, afirmă specialiştii, nu este o treabă uşoară şi nici la îndemâna
oricui. Specialiştilor de înaltă clasă trebuie să li se ofere de către instituţiile
specializate datele care să fie cele reale. Pe baza acestora, cei din sectorul de
expertiză elaborează „portretul robot” al ameninţării44. Odată ameninţarea
detectată, trebuie adusă la cunoştinţa factorului de decizie politică care o
proclamă drept problemă de securitate. În principiu, orice actor al scenei
politice poate să observe/perceapă o ameninţare la adresa securităţii şi poate
chiar să o facă publică, dar nu poate să o desemneze ca problemă de
securitate deoarece „securitatea este astfel un câmp foarte înalt structurat, în
interiorul căruia unii actori sunt plasaţi în poziţii de putere, în virtutea
acceptării lor generale ca voci autorizate în domeniul securităţii, prin faptul
că au puterea de a defini securitatea”45.
Uneori, aceste propuneri sunt justificate în mod plauzibil, dar nu se
dovedesc a fi superioare altor definiri de probleme, agende şi opţiuni politice.
Atunci când se ia decizia şi acţiunea se transformă în act politic nu este
necesară o dovadă. Se trece la acţiune, nu atunci când o opţiune politică se
dovedeşte a fi corectă, ci atunci când majoritatea celor care au autoritatea de
a defini problema de securitate ajung la un acord. Aşa s-a întâmplat între
preşedintele George W. Bush şi principalii săi colaboratori pe probleme de
apărare şi securitate, când s-a luat hotărârea de a se declanşa războiul contra
Irakului în 2003.
Ameninţările la adresa securităţii individului sau a societăţii în
ansamblul ei s-au multiplicat şi diversificat foarte mult în comparaţie cu
epocile în care violenţa armată dominau sistemul internaţional, dar şi social
intern prin revoluţii şi conflicte sociale. Din această perspectivă nu se poate
opera cu criterii de clasificare unanim acceptate, mai ales atunci când
definirea lor implică un factor politic. De altfel, atunci când se operează cu
scheme de clasificare sau ierarhizare a ameninţărilor, este important de
stabilit dacă acestea sunt „luate” de pe agenda politică sau sunt „extrase”
dintr-o agendă ştiinţifică46.
Concludentă ni se pare compararea tipului de ameninţare cu care se
vor confrunta SUA în viziunea celor două „agende”. Prestigiosul teoretician al
relaţiilor internaţionale John J. Mearsheimer, deşi consideră că „statele nu vor
putea să aibă niciodată informaţii despre situaţiile cu care se confruntă (...)

44
John Hollywood, Diane Snyder, Kenneth McKay, John Boon, Out of the Ordinary,
Finding Hidden Threats by Analyzing Unusual Behavior, RAND Corporation, Santa Monica,
2004, p.13.
45
Ionel Nicu Sava , op. cit., p. 201.
46
Ibidem, p. 240-241.

247
deoarece adversarii potenţiali au motive solide să-şi prezinte deformat
propria tărie sau slăbiciune şi să-şi disimuleze adevăratele scopuri” 47, face şi
el o evaluare a ameninţărilor cu care se vor confrunta americanii în următorii
ani. La cea de-a doua conferinţă anuală ţinută de Joint Threat Antipation
Centrer în aprilie 2006, acesta apreciază că SUA se vor confrunta, în
principal, cu două tipuri de ameninţări: clasice şi asimetrice. 48 Cele clasice
vor veni din partea marilor puteri, a statelor de pe „axa răului” (rougue states)
şi a organizaţiilor nonstatale teroriste. Ameninţarea majoră, în peisajul
următorilor 20 de ani, va veni din partea organizaţiilor teroriste, în principal a
celei mai mediatizate din ultimii ani, Al-Qaeda. Această apreciere este făcută
din perspectiva realismului ofensiv care aşează în centrul sistemului
internaţional actorul clasic. Previziunile făcute de unul dintre cei mai
prestigiosi analisti ai politicii americane au avut impact asupra factorilor de
decizie din America dar cît de mult a contat? În februarie 2009, presedintele
Statelor Majore Comune, Amiralul Mullen a subliniat că „Datoria naţională
este în mod singular cea mai mare ameninţare la securitatea naţională.
Contribuabilii vor plăti dobânzi la datoria naţională în jur de 600 de miliarde,
în 2012, după cum le-a spus preşedintele Statelor Majore studenţilor şi
liderilor locali din Detroit.49
Alţi teoreticieni şi analişti precum Francis Fukuyama, Paul Pillar,
generalul Virinder Uberoy sau Peter W. Singer , şi nu sunt singurii, aveau o
cu totul altă percepţie decît John J. Mearsheimer. Teoria potrivit căreia
ameninţarea teroristă este cea mai gravă la adresa securităţii SUA „este
corectă până la un anume punct”50, deoarece este confuz definită şi de aici şi
imposibilitatea „materializării” precise a actorului cu care trebuie să se lupte
acestea. „Cine sunt aceia care ne-au atacat – se întreabă Peter W. Singer –,
care este natura ameninţării: un om (Bin Laden); o organizaţie (Al-Qaeda ); o
mişcare (al-qaeda-ismul/jihadismul); o ideologie (islamismul); o regiune
(lumea islamică) sau o religie întreagă (islamul)?” 51 Administraţia „a
caracterizat greşit ameninţarea Americii pe care o reprezenta islamismul” 52 şi
apoi a combinat-o cu ameninţarea care venea din partea aşa-ziselor state-
rougues.
47
John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă, traducere de Andreea Năstase, Antet,
Bucureşti, 2003, p. 32.
48
Idem, What are National Security Threats, Center Workshop Conference Report, April 3-5,
2005.
49
War and The Economic Crisis: Mullen: "Debt is Main Threat to U.S. National Security ...
Pentagon Must Cut Spending" in Global Research, August 29, 2010, on line http://www.global
research .ca/index.php?context=va&aid=20810, accesat la 2 mai 2010 , ora 19.00.
50
Francis Fukuyama, op. cit., p. 59.
51
Peter W. Singer, The 9/11 War plus 5: Looking Back and Looking Forward at U.S.-Muslim
Morld Relations în Turkish Policy Quarterly, Volume 5, no. 3, Fall 2006, în
http://www.turkishpolicy.com/default.asp?show=fall_2006, accesat la 3 mai 2010 , ora 17.00
52
Francis Fukuyama, op. cit., p. 14.

248
 Potrivit analistului militar american Virinder Uberoy, important nu
este doar să ştii că există o ameninţare la adresa securităţii. Oamenii trebuie
să aibă o percepţie corectă/adecvată asupra naturii şi intensităţii cu care
aceasta ar putea să se manifeste şi prin urmare să poată lua măsurile de
contracarare adecvate şi oportun.53 Cum majoritatea problemelor de securitate
în lumea contemporană sunt generate de comportamentul actorilor în mediul
internaţional contemporan, de mare interes este în ce măsură acesta este
predictibil. În istoria Războiului Rece, lipsa de încredere şi comunicare au
generat crize şi conflicte care ar fi putut fi evitate 54. Astfel de situaţii apar şi
după ce a dispărut ameninţarea comunistă, deşi lumea se aştepta ca ele să
dispară odată cu revenirea la transparenţă şi încredere în sistemul relaţiilor
internaţionale.
În Strategia Naţională de Securitate a SUA se precizează că „pericolul
unui atac nuclear din partea organizaţiilor teroriste şi a statelor-problemă,
cum ar fi Koreea de Nord şi până nu demult Irakul lui Saddam Hussein”55, a
impus regândirea şi implementarea unei strategii care „să securizeze
interesele noastre naţionale.”56 Sunt amintite şi alte ameninţări şi pericole la
adresa securităţii societăţii americane, dar nu li se acordă atenţia ce li se dă
primelor două. Asemenea „diferenţe” între lista oficială a ameninţărilor la
adresa securităţii naţionale şi cea a mediului academic se găsesc şi în ţări din
Europa sau Asia. America nu este un caz singular, dar este cea mai vizibilă în
acest sens, deoarece politica ei de securitate produce efecte în mediul
internaţional şi, din păcate, distanţa dintre aşteptările opiniei publice şi
efectele aplicării în practică a prevederilor din strategia sa de securitate creşte
continuu.
Perceptia factorilor de decizie americani asupra ameninţărilor pare a
se fi scimbat fundamental. Acest lucru reiese din modul cum sunt reaşezate în
ecuaţia prorităţilor ameninţărilor la adresa securităţii. Potrivit Annual Threat
Assessment of the US Intelligence Community for the Senate Select
Committee on Intelligence „Pentru interesele Statelor Unite peisajul strategic
s-a schimbat considerabil în ultimul an. Vedem câteva îmbunătăţiri, dar de
asemenea un număr de probleme înrădăcinate şi un progres lent în anumite
zone în viitorul predictibil. Câteva ameninţări pe scară largă la adresa

53
Maj Gen Virinder Uberoy, Threat Perception For National Security, online http://www.ndtv.
com/ent/bookextracts.asp?id=263&slug=Threat+Perception+For+National+Security, accesat la 3
mai 2010 , ora 17.00.
54
Constantin Hlihor, Ecaterina Hlihor, Comunicarea în conflictele secolului XX, Editura
Comunicare. ro Bucureşti, 2010, p. 31-39.
55
Lawrence J. Korb, Project Director A Council Policy Initiative, A New National Security
Strategy in Age of Terrorists, Tirants, and, Weapons Mass Destructions, Publications Office
Council on Foreign Relations, New York, 2003, p. 1.
56
Ibidem, p. 2.

249
intereselor Statelor Unite vor necesita o atenţie mărită,(...).” 57 În opinia
directorului National Intelligence, Dennis C. Blair ameninţarea nr. 1 nu mai
este cea a terorismului fizic pentru securitatea SUA, cum era definită după
atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, ci vine din partea domeniului
cibernetic. Este o schimbare de esenţă în percepţia factorilor de decizie
americani care se produce după un deceniu de evoluţii şi acţiuni de mare
amploare desfăşurate în zone geopolitice fierbinţi. Potrivit acestuia: „Statele
Unite se confruntă cu o combinaţie periculoasă de vulnerabilităţi cunoscute şi
necunoscute, capabilităţi adversare puternice şi aflate într-o extindere
accelerată, rapidă, şi o lipsă de conştientizare cuprizătoare a ameninţărilor.
Activitatea cibernetică rău voitoare se realizează la o scară fără precedent şi
cu mijloace extraordinar de sofisticate. În timp ce atât ameninţările cât şi
tehnologiile asociate cu spaţiul cibernetic sunt dinamice, balanţa existentă în
reţeaua tehnologică care favorizează actorii rău voitori, este probabil să
continue să facă acest lucru în viitorul previzibil”58.
Informatii sensibile, importante sunt furate zilnic atât din reţelele
guvernamentale cât şi din cele private, subminând încrederea în sistemele
noastre de informare, şi în înseşi informaţiile pe care aceste sisteme erau
menite să le transmită. Adesea găsim prezenţe persistente, neautorizate, şi
câteodată, secrete în cadrul reţelelor exploatate, marca unui adversar
necunoscut care intenţionează să facă mult mai mult decât să-şi demonstreze
capacităţile sau să-şi „bată” joc de o vulnerabilitate. Nu putem să fim siguri
că infrastructura ciber-spaţiului nostru va rămâne disponibilă şi sigură în
timpul unei crize. În cadrul acestui mediu dinamic, ne confruntăm cu
ameninţări care sunt mai ţintite şi serioase. Noile abordări ale securităţii
cyber trebuie să fie în mod continuu dezvoltate, testate, şi implementate
pentru a răspunde la noile ameninţări tehnologice şi strategice.59 Aceste
diferenţe în a percepe ameninţarea la adresa securităţii nu se constituie în
singurul obstacol deoarece în mediul ştiinţific teoreticienii operează cu
definiţii sensibil diferite60 şi uneori aşează ameninţarea pe un continuum cu
vulnerabilitatea şi riscul, ceea ce sporeşte şi mai mult gradul de confuzie în
termeni61.
Asemenea corecţii s-au făcut şi la nivelul altor state în timp ce în
altele strategii de securitate au rămas încremenite în situaţia analizată în
57
Dennis C. Blair, Annual Threat Assessment of the US Intelligence Community for the
Senate Select Committee on Intelligence, February 2, 2010, on line, http://www.dni.gov/
testimonies/20100202_testimony.pdf, accesat la 3 mai 2010 , ora 18.00.
58
Ibidem.
59
Ibidem.
60
Richard Ullman, Redefining security. International Security, vol. 8. no. 1, Summer 1983,
pp. 129-53; Thierry Balzacq, op. cit., în loc. cit., passim.
61
Constantin Hlihor, Poltici de securitate in mediul international...p. 37-46; Ionel Nicu Sava,
op. cit., p.189-199.

250
preajma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001. Cazul României poate fi
edificator. În timp ce oficiali ai statului român prezintă în continuare pe locul
întâi terorismul ca ameninţare majoră62, opinia publică pare să fie mai
realistă. Există o discrepanţă mare între percepţiile factorilor de decizie din
România şi opinia publică. În ceea ce priveşte ameninţările teroriste la adresa
României, Traian Băsescu a afirmat, cu prilejul bilanţului de la SRI, că riscul
acestora creşte odată cu declanşarea acestui conflict armat în zona statelor
arabe, şi a declarat că a cerut SRI să ridice nivelul de alertă începând de la
jumătatea anului 2010. În timp ce mai mult de jumătate dintre români
consideră corupţia şi sărăcia drept cele mai importante ameninţări la adresa
securităţii pe plan intern şi nu terorismul63.
De aceea trebuie luat în calcul faptul că percepţiile noastre pot fi
corecte şi în conformitate cu obiectul perceput însă pot fi şi în flagrantă
contradicţie cu acesta. Un actor A poate să acumuleze arme, iar actorii B, C şi
D ştiu exact numărul, dispunerea, puterea de distrugere, deci au o percepţie
adecvată. Dar B, C şi D au relaţii diametral opuse cu A: B este prieten şi legat
prin relaţii de cooperare cu A; C nu este în relaţii cordiale cu A, având şi
unele dificultăţi de cooperare şi înţelegere în diferite domenii; D se găseşte în
relaţii de neutralitate cu toţi actorii. Acumularea de arme făcută de actorul A
poate să devină o ameninţare pentru C dacă acesta îşi propune să acţioneze
contra sa. Este cazul clasic de manifestare a dilemei de securitate. În schimb,
aceeaşi acumulare de arme a lui A nu este nici o ameninţare pentru B.
Dimpotrivă, acesta poate să o privească drept un factor de securitate dacă este
legat de A prin tratate şi înţelegeri de securitate. Pentru D problema este doar
una de informare-cunoaştere a evoluţiilor din mediul internaţional
contemporan.
Din perspectiva noastră, o ameninţare la adresa securităţii se
constituie dintr-un factor material/imaterial, proces sau fenomen natural
care este asociat cu voinţa şi capacitatea unui individ/grup/stat de a afecta
integritatea fizică şi interesele unui alt individ, grup, sau a sistemului
(politic, social, economic, ecologic, financiar, energetic etc.) din care el face
parte. Este un binom factor de distrugere – voinţa cuiva de a efecta fizic,
funcţional sau strucutral un individ, sistem etc., şi nu are relevanţă decât în
raport cu vulnerabilitatea „ţintei”. Armele nucleare ale unui actor A, de
exemplu, ar putea să nu constituie nici o ameninţare pentru un stat B care fie
că are o apărare antirachetă totală şi invulnerabilă, fie o capacitate de ripostă
disproporţionată cu cea a statului A. Nu acelaşi lucru se poate spune despre

62
Traian Băsescu SRI bilant, on line http://www.ziare.com/articole/ traian+basescu+
sri+bilant, accesat la 3 mai 2010, ora 17.00.
63
Alexandra Fusoi, Eurobarometru: România- o europeană atipică după temerile cetăţenilor
săi, on line http://cursdeguvernare.ro/eurobarometru-romania-%E2%80%93-o-europeana-
atipica-dupa-temerile-cetatenilor-sai.html, accesat la 3 mai 2010 , ora 16.00.

251
relaţia lui A cu C care nu dispune nici de mijloace adecvate de apărare şi nici
de o ripostă care să facă faţă unui asemenea atac.
Clasificarea ameninţărilor poate fi mai complexă sau mai simplă în
funcţie de numărul de referenţiale cu care se operează. Cel mai adesea se
operează cu un criteriu folosit astăzi până la saturaţie – natura ameninţării. Din
acest punct de vedere, ameninţările pot fi clasice, asociate îndeobşte cu modul
de comportare conflictuală al statelor şi nonclasice, asociate actorilor
nonstatali. Considerăm că un referenţial mai puţin uzitat, dar care poate fi
folosit în obţinerea unei percepţii mai adecvate asupra ameninţărilor, este cel
care ţine de natura şi caracteristicile „ţintei” vizate. Din această perspectivă,
ameninţările pot fi: militare, politice, economice, societale, identitare,
energetice, ecologice etc.64 Intensitatea cu care este percepută o ameninţare
poate să se constituie într-un alt criteriu. Din această perspectivă, pot fi
întâlnite ameninţări difuze, proeminente, majore sau minore. Unii specialişti
apreciază că, din perspectiva acestui criteriu, ameninţările pot fi: proximity,
probability of occurrence, specificity, consequences and historical settin 65.
Cele mai multe dintre ameninţările cu care se confruntă societatea astăzi
„sunt mult mai difuze, ascunse, vag definite”. 66 Apariţia actorilor nonstatali a
reactivat criteriul istoric. Se operează astăzi cu ameninţări clasice, dar şi aşa-
zisele asimetrice, între care una – terorismul este, în fapt, tot clasică.
Terorismul nu este un fenomen/produs tipic pentru epoca postrăzboi rece.
După amploarea spaţială cu care se pot manifesta ameninţările, acestea pot fi
locale şi regionale. Avem unele rezerve faţă de unele clasificări în care sunt
identificate ameninţări globale.
Unii specialişti cred că avem de-a face cu ameninţări care pot fi
văzute/identificate şi poate fi conştientizată existenţa lor, dar pot exista şi
unele care provin, în general, din mediul natural, cum ar fi cutremurele, care
nu pot fi decât prognozate. Noi considerăm că ameninţările sunt doar cele
care rezultă din natura comportamentului conflictual al statelor/societăţilor
sau al unor grupuri specifice de oameni. Nu există ameninţări în afara voinţei
omului de a acţiona în raport cu îndeplinirea unui scop, în general, şi de
securizare, în special, dacă se ţine cont de interesul şi voinţa celuilalt. O
hipersecurizare pentru cineva poate să se constituie în ameninţare pentru un
altcineva cu care nu ai raporturi de cooperare sau cel puţin de neutralitate.
Cutremurele pot fi asociate pericolelor. Natura nu îşi propune să facă rău
oamenilor.

64
Ibidem.
65
Institute for Strategic Studies, The concept of threat analysis. (Part III: Changing Threat
Perception). 2000, on line, http://www.thefreelibrary.com/The+concept+of+ threat+analysis.+
(Part+III%3A+Changing+Threat...-a081891204, accesat la 3 mai 2010 , ora 15.00.
66
Timothy Garton Ash, op. cit., p. 10.

252
 Percepţia poate să fie un criteriu important de clasificare al
ameninţărilor. Acest criteriu poate opera mai ales atunci când avem de-a face
cu ameninţări care rezultă din decizia şi acţiunea umană individuală sau
colectivă. În relaţiile dintre state sau grupuri etnice, religioase, sociale etc.,
percepţiile sunt influenţate de stereotipurile, psihofixaţiile istorice şi modul
cum percep reciproc valorile sociale, politice, religioase, morale 67. Ce este
pentru un popor/grup valoare, poate să se considere pentru un altul
ameninţare. Acest lucru este cu atât mai important cu cât asistăm la o creştere
spectaculoasă a capacităţilor de transport a bunurilor şi de deplasare a
oamenilor, dar şi la modificări la fel de spectaculoase în însăşi esenţa
comunităţii umane. Nici un agregat de fiinţe umane nu este considerat a fi
comunitate decât dacă este „ţesut strâns” din biografiile împărtăşite într-o
lungă istorie şi cu o speranţă de viaţă şi mai lungă a interacţiunilor frecvente
şi intense. Globalizarea afectează, în prezent, tocmai acest tip de experienţă,
iar absenţa ei poate fi percepută de unii drept „declin”, „moarte” sau apus al
comunităţii. Sub influenţa acestui proces, „legăturile comunitare devin din ce
în ce mai dispensabile. Loialităţilor personale le scade efectul odată cu
slăbirea succesivă a legăturilor naţionale, regionale, comunitare, de
vecinătate, ale familiei şi, în cele din urmă, cu slăbirea legăturilor faţă de o
imagine coerentă a sinelui”68. Ce este globalizarea pentru unii şi ce poate fi
pentru alţii ? Pentru unii poate fi ameninţare, pentru alţii, factor de bunăstare.
Estimarea tipului de reacţie pentru a elimina o ameninţare care
planează asupra individului sau a comunităţii umane se face în urma unui
proces complex de analiză şi cercetare care necesită, la rândul său,
parcurgerea mai multor etape. Mai întâi se construieşte „profilul”
ameninţărilor. Analiza acestor „profiluri” conduce la stabilirea şi ierarhizarea
priorităţilor în a reacţiona pentru a le înlătura/anihila.
Este un moment foarte important al procesului pentru că o decizie
eronată în stabilirea priorităţilor poate avea consecinţe dramatice pentru
actorul care îşi propune să securizeze ceva. Istoria politică a celei de-a doua
jumătăţi a secolului XX, dar şi a anilor care i-au urmat este plină de
asemenea exemple69. Un rol important în această operaţiune îl are expertiza
ce este furnizată de instituţiile specializate private sau publice, dar şi
influenţa grupurilor de presiune/lobby. În general, interacţiunea lor cu
aparatul birocratic şi specializat de analiză este un lucru pozitiv şi specific
societăţilor democratice70. Ele contribuie la gradul de inteligenţă şi acurateţe
67
Claudia Seymour, Social Psychological Dimensions of Conflict, în Beyond Intractability: A
Free Knowledge Base on More Constructive Approaches to Destructive Conflict;
http://www.beyondintractability.org/essay/social_psychological/ accesat la 5 mai 2010 , ora 17.00,
68
Maurice R. Stein, The Eclipse of Community. An interpretation of American Studies, 2nd
edition, Harper and Row, New York, 1965, p. 329; apud Zigmunt Bauman, op. cit., pp. 36-37.
69
Maj Gen Virinder Uberoy, Threat Perception For National Security în loc. cit.
70
Vezi pe larg, Chareles E. Lindblom, Edward J. Woodhause, op. cit., pp. 116-160.

253
al analizei prin acceptarea mai multor puncte de vedere şi de apreciere. Nu
trebuie însă ignorate aspectele negative care pot să apară. În nici un sistem
politic democratic contemporan, grupurile de interese nu reprezintă, în mod
egal, toţi cetăţenii. Minorităţile etnice/sociale, bogaţii, afacerile, media tind să
fie foarte bine reprezentate, pe când alte grupuri şi în special cele
defavorizate sunt aproape invizibile în „peisajul” grupurilor de interese. La o
extremă, o singură persoană foarte bogată poate să aibă aceeaşi influenţă în
stabilirea „fizionomiei” ameninţărilor la adresa societăţii ca şi o organizaţie
de masă foarte puţin finanţată71. Acest lucru este cu atât mai important cu cât
a crescut rolul mass-media şi nu puţini sunt specialiştii care iau tot mai mult
în calcul, atunci când este vorba de construirea de politici, şi efectul CNN.
Este cunoscut faptul că schimbările din sfera comunicaţională au încurajat şi
au adâncit interacţiunile dintre trei mari tipuri de actori externi care
influenţează astăzi agenda de securitate a statelor şi, implicit, creionarea
tipurilor de ameninţare care planează asupra noastră, a tuturor – media,
ONG-urile şi factorii de policy-making72.
Analiza capacităţii de a acţiona/reacţiona a unui actor contra unei
ameninţări presupune nu numai identificarea resurselor de putere necesare, dar şi
cunoaşterea vulnerabilităţilor/slăbiciunilor sale.
Evaluarea vulnerabilităţilor este o operaţiune extrem de importantă
în construirea strategiilor geopolitice. Oamenii, atât la nivel individual dar
mai ales social, au căutat dintotdeauna să-şi cunoască propriile puncte slabe,
dar şi pe cele ale adversarilor. Nu întâmplător a apărut expresia de „călcâi al
lui Ahile” atunci când vorbim de slăbiciunile cuiva. Din această perspectivă,
vulnerabilitatea este o categorie extrem de importantă în evaluarea stării de
securitate a cuiva sau a ceva. Acest lucru devine şi mai important atunci când
avem de-a face cu rivalităţile geopolitice dintr-o zonă geografică sau la nivel
global. Ca şi ameninţarea, această noţiune nu are relevanţă pentru analiză
decât în relaţie cu alte caracteristici esenţiale ale actorilor care se luptă pentru
cât mai multă securitate. Privitor la elementele cu care vulnerabilitatea se
relaţionează pentru a căpăta concreteţe, în discursul de securitate sunt puncte
de vedere diferite73. Înţelegerea modului cum diferiţi actori îşi definesc
vulnerabilităţile este esenţială pentru a înţelege tipul de reacţie şi
comportament în politica externă. Percepţia corectă sau eronată asupra
vulnerabilităţilor ce caracterizează la un moment dat un actor are impact
asupra modului cum acesta îşi construieşte politica de securitate. Opinăm că
între vulnerabilitatea şi puterea unui actor este o relaţie directă care se
71
Ibidem, p.134.
72
Vezi pe larg, Călin Hentea, Arme care nu ucid, Nemira, Bucureşti, 2004; idem,
Propagandă fără frontiere, Nemira, Bucureşti, 2002; Philip M. Taylor, War and Media,
Manchester University Press, 1995; Elena Lorena Popescu, Provocări şi dileme ale
intervenţiei umanitare după Războiul rece, Editura Lumen, Iaşi, 2006.
73
Vezi Ionel Nicu Sava, op. cit., pp. 189-190.

254
reflectă în starea sa de securitate/insecuritate şi nu între ameninţare şi
vulnerabilitate74.
Se pune întrebarea: ce este vulnerabilitatea şi care sunt posibilităţile
de a fi identificată în societate? Unii specialişti definesc vulnerabilitatea ca
fiind capacitatea unui sistem/subsistem de a reacţiona la un stimul exterior
care poate să-i afecteze sau să îi disturbe funcţionalitatea 75. O perspectivă
interesantă de a defini dar şi de a stabili locul şi importanţa cunoaşterii
vulnerabilităţii în societatea contemporană o găsim la sociologul Nicolae
Perpelea76. Acesta, preluând o idee a lui Bruno Latour, consideră că percepţia
oamenilor potrivit căreia au reuşit să iasă dintr-o lungă paranteză a istoriei,
când se credeau „la adăpost de manifestarea unei constante biologice şi
antropologice cum este vulnerabilitatea”77, este doar o iluzie. Oamenii se
confruntă cu alt fel de vulnerabilitate rezultată din însăşi caracteristicile
dezvoltării sociale contemporane. Vulnerabilităţile „survin din raţionalizarea
instrumentală şi din reţelele de interdependenţă în care sunt prinşi umanii şi
non umanii”78. Apreciem că vulnerabilitatea poate fi definită ca „fiind un
raport dintre atracţia ce o exercită o posibilă ţintă pentru un potenţial
agresor şi capacitatea acesteia de a lua contramăsurile necesare sau nivelul
de ripostă pe care ţinta o poate da”79.
Analiza vulnerabilităţii presupune activitatea de identificare a părţilor
„slabe” din potenţialul de putere, dar şi din modul de a o administra şi folosi,
din planurile şi strategiile de dezvoltare a unor sectoare ale vieţii sociale,
economice sau din alte zone ale societăţii ce ar putea fi exploatate de către
actori clasici sau nonstatali care au interes în respectiva societate şi care nu
le-ar putea promova/obţine pe altă cale.80
În general, aceste analize sunt făcute de echipe de specialişti cu
calificare înaltă specifică fiecărui domeniu în parte şi cu metode şi tehnici
adecvate. Nu o să poată identifica un analist politic, oricât de bun ar fi acesta
în profesia sa, vulnerabilităţile unui sistem de apărare antirachetă sau ale
74
Ibidem.
75
B. L. Turner, R. Kasperson, P. Matson, J.J. McCarthy, R. Corell, L. Christensehn, N.
Eckley, J. Kasperson, A. Luers, M. Martello, C. Polsky, A. Pulsipher and A. Schiller, A
Framework for Vulnerability Analysis in Sustainability Science, 2003, PINAS, pp. 74-79.
76
Nicolae Perpelea, Argumente şi concepte pentru o analiză sociologică a discursurilor
asupra riscului, Institutul de Sociologie al Academiei Române, on line www.racai.ro/ RISC1/
NicolaePerpelea.pdf, accesat la 7 mai 2010 , ora 17.00.
77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
Nancy A. Renfroe, Joseph L. Smith, Threat/Vulnerability Assessments and Risk Analysis,
on line, în http://www.wbdg.org/design/riskanalysis.php, accesat la 7 mai 2010 , ora 17.00.
80
Raymond J. Decker, Key Elements of a Risk Management Approach, Testimony Before
the Subcommittee on National Security, Veterans Affairs, and International Relations; House
Committee on Government Reform United States General Accounting Office, p. 5, în
http://www.gao.gov/cgi-bin/getrpt?GAO-02-150.

255
unuia bancar! Există preocupări pentru cunoaşterea şi popularizarea unor
astfel de metode. Una dintre ele, WarRoom-ul Strategic, este practicată, pe
scară largă, în Occident81. Pentru a se putea folosi această metodă este nevoie
de un sistem de Radare de Securitate care să poată acţiona pe întreg teritoriul
ţării, şi care să cuprindă centre de analiză şi institute de sondare a opiniei
publice, institute de cercetare specializate în probleme de securitate şi ONG-
uri pentru a fi vectori de influenţă în opinia publică.
În România, potrivit analizelor făcute de factorii responsabili, au fost
identificate următoarele vulnerabilităţi: dependenţa accentuată de unele
resurse vitale greu accesibile; tendinţele negative persistente în plan
demografic şi migraţia masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială,
persistenţa stării de sărăcie cronică şi accentuarea diferenţelor sociale;
proporţia redusă, fragmentarea şi rolul încă insuficient al clasei de mijloc în
organizarea vieţii economico-sociale; fragilitatea spiritului civic şi a
solidarităţii civice; infrastructura slab dezvoltată şi insuficient protejată;
starea precară şi eficienţa redusă a sistemului de asigurare a sănătăţii
populaţiei; carenţele organizatorice, insuficienţa resurselor şi dificultăţile de
adaptare a sistemului de învăţământ la cerinţele societăţii; organizarea
inadecvată şi precaritatea resurselor alocate pentru managementul situaţiilor
de criză; angajarea insuficientă a societăţii civile în dezbaterea şi soluţionarea
problemelor de securitate82.O analiză a acestor vulnerabilităţi arată că lista
este departe de a fi completă. Declinul demografic al societăţii româneşti, pe
termen lung, poate să se transforme într-o vulnerabilitate, după cum nu poate
fi negată existenţa unor tensiuni între diferite grupuri din societatea
românească.
Gradul de vulnerabilitate a diferitor structuri şi sisteme politice
economice, militare sau de altă natură este în directă legătură cu gradul de
insecuritate a respectivelor sisteme şi structuri, şi influenţează direct riscul de
securitate. Cel mai adesea în studiile clasice de securitate vulnerabilitatea
statelor se raporta la capacitatea lor de a-şi spori potenţialele militare. 83
Riscul unui conflict armat de tip clasic a scăzut simţitor şi prin urmare
vulnerabilităţile de acest gen nu mai sunt cu predilecţie monitorizate de către
cei interesaţi de crearea unui climat de insecuritate şi instabilitate într-o zonă

81
A se vedea pe larg, Steven M. Shaker, Theodore L. Rise, Beating The Competition: From
War Room to Board Room, Global Associates Ltd, în www.oss.net/dynamaster/ file _archive/
040320/c667344105e2a2b6c7e0a5; Silviu Nate, Tendinte in Managementul de Securitate
Nationala, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu, în http://www.studiidesecuritate. ro/
pdf/metodo.pdf. accesat la 8 mai 2010 , ora 17.00.
82
Strategia de Securitate Naţională a României, Bucureşti, 2007, passim.
83
A se vedea pe larg, Constantin Hlihor, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor
internaţionale contemporane, Editura UNAp, Bucureşti, 2005, pp. 201-216; Ionel Nicu Sava,
op. cit., pp. 162-188.

256
sau alta84. Sunt cu siguranţă atent monitorizate vulnerabilităţile din sistemul
energetic, bancar sau chiar de sănătate publică. Din această perspectivă
credem că este imperios necesară alcătuirea unei „hărţi” la nivel naţional, în
care fiecărei vulnerabilităţi să i se asocieze şi ameninţarea ce ar putea să o
exploateze. Nu lipsit de importanţă ar fi şi calculul probabilităţii cu care ar
putea fi exploatată fiecare vulnerabilitate în parte. Acestea ar putea permite şi
elaborarea unor indicatori de apreciere a gradului de vulnerabilitate a unei
posibile ţinte:
 foarte înalt – posibila ţintă este percepută foarte atractivă pentru
potenţialul agresor, iar contramăsurile şi capacitatea de ripostă sunt
inadecvate;
 înalt/atractivitate moderată – posibilul agresor este convins că va
avea succes; contramăsurile au grad scăzut de adecvare la profilul
ameninţării;
 moderat/atractivitate scăzută – contramăsuri adecvate, dar
forţe/resurse insuficiente;
 scăzut – profil care nu încurajează acţiunea din partea unui
potenţialul agresor; contramăsuri adecvate tipului de ameninţare şi
resurse/forţe suficiente.
Aceste niveluri ar putea avea o reprezentare grafică ca în schema de
mai jos:

Foarte înalt
Înalt
Moderat
Scăzut
Nu este suficient să fie elaborată o asemenea ierarhie a gradului de
vulnerabilitate pentru o societate sau alta. Vulnerabilitatea colectivităţilor umane
este dată de însumarea slăbiciunilor care caracterizează diferite componente ale
vieţii materiale şi spirituale. O societate poate să aibă o vulnerabilitate scăzută la
o ameninţare de ordin militar, dar să fie total descoperită din punct de vedere
economic. Cazul Uniunii Sovietice care s-a prăbuşit prin implozie în faţa
provocărilor lansate de principalul concurent la supremaţia globală – SUA, deşi
din punct de vedere al arsenalului construit în acest sens diferenţele nu au fost
majore, ni se pare relevant. Erorile de percepţie şi în acest caz pot fi la fel de
fatale pentru un actor sau altul din mediul internaţional contemporan.
Evaluarea riscurilor. Analiza capacităţii unui actor de a acţiona/reacţiona
pentru eliminarea unei ameninţări pe care o percepe într-un câmp geopolitic
este strâns legată de riscurile pe care ar trebui să le înfrunte. Riscul este un

84
John Hollywood, Diane Snyder, Kenneth McKay, John Boon, op. cit., p. 23.

257
concept central în studiile şi analizele de securitate, numai că şi acesta, ca şi
celelalte concepte cu care s-a operat, are interpretări şi definiri multiple în
funcţie de disciplina academică şi de domeniul în care se utilizează 85.
Conceptul de risc apare la sfârşitul secolului XVII şi începutul celui următor,
odată cu cercetările din domeniul probabilităţii în statistica matematică. Este
folosit în teoriile economice pe la începutul deceniului al şaselea al secolului
XX şi mult mai târziu este folosit şi în alte domenii, de la cele tehnologice la
cele care ţin de securitatea individului şi a societăţii umane.
Problema riscului pentru societatea contemporană a fost adusă în
discuţie de sociologul Ulrich Beck în deceniul al noulea al secolului trecut, în
lucrarea Risikogesellschaft. Sociologul german încearcă să convingă că
societatea industrială contemporană, spre deosebire de cele specifice celui de-
al doilea val, produce nu numai bunurile necesare unui confort deosebit, ci şi
riscuri.86 Din această perspectivă, riscul nu mai este doar o problemă de
cercetare ştiinţifică, ci o condiţie pentru a asigura buna funcţionare a
societăţii. Omul modern trebuie să se obişnuiască astăzi cu ideea că trebuie
permanent să găsească un echilibru între riscurile existente în societatea
modernă şi măsurile care să-l pună la adăpost de ele87.
Noţiunea de risc, prin urmare, este un concept cheie pentru a înţelege
natura securităţii în societatea contemporană, dar şi a construi politicile şi
strategiile de securitate. Ce este riscul şi în câte moduri ne poate afecta viaţa
sau proprietatea, liniştea, identitatea, libertatea, pacea etc.? Noţiunea are o
arie extrem de largă de definire în funcţie de domeniul căruia i se aplică. Este
întâlnit astăzi în studiile de mediu, în afaceri, în sănătate sau asigurări de
orice fel. Practic, în societatea modernă nu există domeniu de activitate în
care să nu se facă o analiză de risc88.
La modul cel mai general, riscul este definit ca o probabilitate cu care un
eveniment se produce cu consecinţe nedorite89. Merkhofer crede că nu are
importanţă, atunci când definim riscul, dacă luăm în calcul nu doar consecinţele
„rele”, deoarece acesta este văzut ca o „sumă de rezultate ale unor evoluţii, nu

85
Paul Allard, Éléments pour une problématique de l’histoire du risque. Du risque accepté au
risque maîtrisé. Représentations et gestion du risque d’inondation en Camargue, XVIIIe-XIXe
siècles. Mémoire pour l’Habilitation à la direction de recherches, Revue d'histoire du XIXe
siècle, 2001-23, Nouvelles approches en histoire économique, [En ligne], mis en ligne le 28
juin 2005. URL: http://rh19.revues.org/document341.html. Consulté le 30 décembre 2006.
86
U. Beck, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp Verlag, Frankfurt
/Main, 1986; Ionel Nicu Sava, op cit., p. 283; Nicolae Perpelea, op. cit., în loc. cit.
87
Eric de la Maisonneuve, Pour un concept de securite, în Agir, no. 10, 2002, downloaded
from, http://www.societe-de-strategie.asso.fr/agir.php?id=10#sommaire, Dernière mise à
jour: 18 décembre 2006: Webmaster: Vincent Bernier, 1998-2006, Société de Stratégie.
88
P. L. Berstein, Against the Gods:The Remarkable story of Risk, John Wiley: New York,
1996, p. 23.
89
Eric de la Maisonneuve, op. cit., în loc. cit.

258
neapărat a celor rele”90. Ulrich Beck defineşte riscul drept „o situaţie care poate
apărea şi în care ei nu ştiu ce să facă” 91. Profesoara şi analista Mary Douglas
defineşte riscul drept „probabilitatea cu care un eveniment se produce,
combinată cu magnitudinea pierderilor şi a câştigurilor produse”92.
În geopolitică, indiferent de domeniul în care aceasta se materializează –
de la geoeconomie la geocultură şi geoinformatie – atunci când se defineşte
riscul, acesta trebuie asociat cu cel al deciziei şi al gradului de
certitudine/probabilităţii cu care o decizie se poate materializa. Din punct de
vedere formal, riscul se referă la posibilitatea ca rezultatul deciziei să nu
coincidă cu valoarea anticipată. Posibilitatea ca rezultatul deciziei să fie mai
favorabil decât valoarea anticipată defineşte potenţialul upside. Posibilitatea
ca rezultatul deciziei să fie nefavorabil în raport cu valoarea anticipată
defineşte riscul downside. Potenţialul upside şi riscul downside sunt relevante
numai pentru situaţiile de risc speculativ. Riscul pur este în exclusivitate de
natură downside, fără posibilitate de potenţial upside. Decidenţii care preferă
riscul sunt tentaţi de potenţialul upside. Se pare însă că decidenţii cu
înclinaţie pentru risc sunt în minoritate. Cei mai mulţi decidenţi sunt
preocupaţi îndeosebi de riscul downside93. Ín aceste condiţii, majoritatea
decidenţilor din domeniul politicului se preocupă de a fi în posesia unei
expertize de foarte bună calitate. Sunt foarte importante, prin urmare,
percepţiile pe care factorii de decizie din societate le au în legătură cu acest
raport între şansele de realizare a unei decizii şi probabilitatea de a eşua. 94
Din această perspectivă credem că, în analiza de securitate, riscul poate să fie
rezultatul unui raport între forţa cu care o ameninţare se manifestă pentru a
exploata o vulnerabilitate şi capacitatea ţintei de a reacţiona înmulţit cu
impactul produs de consecinţele ce pot apărea. Cunoaşterea gradului de risc
în care omul contemporan trăieşte şi acţionează a devenit o condiţie a
modernităţii. Informaţiile despre pericolele, vulnerabilităţile şi ameninţările
ce există într-o societate se pot transforma, prin conştientizarea lor, în
comportamente ale individului şi grupurilor umane.95
90
M.W. Merkhofer, Decisions Science and Social Risk, M. D. Reidel Publishing Company:
Dordecht, p. 2.
91
Ulrich Beck, op. cit., pp. 96-97; apud Marie-Claude Smouts, Risque global et politique
mondiale, Notes de lecture, Ulrich Beck, La société du risque. Sur la voie d’une autre
modernité, Paris, Aubier, 2001 în http://www.developpement.durable.sciences-po.fr/
publications/cahier4_Smouts.pdf,
92
M. Douglas, Risk and Blame: Essays in Cultural Theory, Routlege:London, 1992, p. 40.
93
A se vedea, Daniel Kahneman, Amos Tversky, Prospect Theory: An Analysis of Decision
under Risk, Econometrica, Vol. 47, no. 2, March 1979, pp. 263-292.
94
A se vedea şi Paul Slovic, Elke U. Weber, Perception of Risk Posed by Extreme Events,
Palisades, New York, April 12-13, 2002, on line. http://www.ldeo.columbia.edu/chrr/
documents/meetings/roundtable/white_papers/slovic_wp.pdf; G. Royal Society Study, Ed. Risk:
Analysis, Perception, and Management, London: The Royal Society, pp. 89-134.
95
Nicolae Perpelea, op. cit., în loc. cit.

259
 Securitatea absolută nu există. Astăzi nimic şi nimeni nu poate să
asigure cetăţenilor sau societăţii o protecţie de 100% împotriva oricărui tip de
ameninţare posibilă în orice moment 96. Oamenii însă au nevoie de securitate
şi caută mereu soluţii pentru a o obţine. Soluţiile nu pot fi viabile dacă nu
sunt adoptate pe baza cunoaşterii adecvate a mediului de securitate. Una
dintre aceste soluţii este şi analiza şi managementul riscului cu care trebuie să
„coabiteze” cetăţeanul/societatea97.
Este un truism astăzi a spune că societatea modernă are o mai mare
nevoie de management al riscurilor cu care se confruntă pentru a se trata
incertitudinea la nivel strategic, pentru a câştiga din orice oportunitate şi a
informa şi spori implicarea factorilor de răspundere cu interese în
îmbunătăţirea procesului decizional. În prezent, managementul riscului se
poate vedea ca o problemă de larg interes în orice organizaţie care, în
coordonare cu alte iniţiative organizaţionale, va permite îmbunătăţirea
procesului decizional, permiţând trecerea spre managementul fondat pe
rezultate. Managementul eficient al riscului minimizează pierderile şi
rezultatele negative şi identifică oportunităţi pentru a obţine un mediu optim
de securitate.
Unii specialişti din domeniul analizei de risc98 consideră că
managementul riscului reprezintă un proces de măsurare sau de evaluare a
riscului, pe baza căruia se elaborează strategii pentru diferite sectoare de
activitate din societate sau activitatea unor instituţii, inclusiv a celor care se
ocupă cu securitatea internă/externă. În ministerul american al apărării, de
exemplu, managementul riscului este definit ca un proces de identificare,
evaluare şi control al riscurilor care rezultă din acţiunea factorilor
operaţionali, şi luarea de decizii care să ducă la echilibrarea costului
riscului cu beneficiile misiunii99. Strategiile folosite în acest caz sunt extrem
de diversificate ca metodă şi mijloace utilizate, de la activitatea de transfer a
riscului identificat către o altă entitate (persoană, organizaţie, structură
specializată în combaterea acestora), la cele care presupun evitarea riscului
sau reducerea efectelor negative ale acestuia, până la un punct care presupune
acceptarea unora sau a tuturor consecinţelor unui risc pe care nu ai cum să îl
eviţi. Decizia SUA de a declanşa lupta contra terorismului global a presupus
din partea Administraţiei Bush Jr. şi asumarea unor posibile acţiuni/reacţiuni
din partea organizaţiilor teroriste. Evenimentele din Irak şi Afganistan par să
confirme aceste aserţiuni.
96
Eric de la Maisonneuve, op. cit., în loc. cit.
97
A se vedea pe larg, col. Iulian Bujoreanu, Consideraţii asupra evaluării riscului în sistemul
românesc de management al resurselor de apărare, teză de doctorat, Academia Tehnică
Militară, Bucureşti, 2006, online, http://www.mta.ro/doctorat/rezumat_teza_bujoreanu_iulian.pdf., acceat la 23
noiembrie 2011, ora 19.00.
98
Ibidem.
99
Ibidem.

260
 În modul tradiţional, managementul riscului se concentra pe analiza
riscurilor care îşi aveau originea în cauze fizice, juridice, financiare (de
exemplu dezastre naturale sau incendii, accidente, acţiuni în justiţie, investiţii
în diferite activităţi comerciale sau de producţie etc.). Din această
perspectivă, acesta se derula ca un proces prioritar, luându-se în calcul mai
întâi riscurile care implicau cea mai mare pagubă şi prezentau cea mai mare
probabilitate de producere. Riscurile cu probabilitate de producere mai
scăzută şi pierderi mai mici urmau a fi evaluate ulterior. În practică, procesul
poate fi deosebit de dificil, fiind şanse mari de eroare acolo unde se încearcă
echilibrarea priorităţii între riscuri cu probabilitate mare de producere, dar
care implică pierderi minore, şi riscuri cu probabilitate scăzută de producere,
dar cu pierderi majore, pe care nici un actor nu şi le-ar putea asuma.
Analiza riscului se realizează în modalităţi diferite, în funcţie de
domeniul pentru care se realizează100. Unii specialişti consideră că analiza
presupune o activitate efectuată în cinci paşi: stabilirea contextului,
identificarea riscurilor, analiza riscurilor, evaluarea riscurilor şi tratarea
riscurilor101. Tot cinci paşi trebuie parcurşi şi în următoarea viziune, dar diferă
conţinutul etapelor, şi anume: identificarea şi analiza riscurilor (frecvenţă,
gravitate, costuri, probabilitate de a se produce); analiza vulnerabilităţilor
(prevenire şi protecţie, organizare, capacitate de revenire după ce o
ameninţare a acţionat, factorii psihosociali); constituirea unui „referenţial” cu
resursele care ar trebui alocate pentru a gestiona un atac din partea unei
ameninţări; evaluarea gradului de acoperire din punct de vedere al
asigurărilor financiare, în cazul unor atacuri de anvergură naţională (atacurile
asupra gemenilor au scos la iveală asemenea „slăbiciuni”); stabilirea unei
scheme de priorităţi în planul de acţiune, în cazul unui atac masiv în sectorul
energetic pe întregul lanţ – producţie, distribuţie, consum. Alţii consideră că
trebuie parcurse patru asemenea etape: identificarea ameninţărilor; estimarea
condiţiilor şi a gradului în care ameninţările se pot materializa; identificarea
capacităţii şi a modului în care se pot înlătura ameninţările, posibile pierderi
şi consecinţe; estimarea costurilor pentru înlăturarea ameninţărilor102.
În realitatea geopolitică este foarte important pentru un actor clasic
sau non clasic să aibă o percepţie coerentă aupra riscurilor dintr-o anumită
zonă geografică de interes. Asemenea analize şi expertize au devenit comune
pentru actorii jucători strategici în diferite arii geopolitice. Pentru zona
balcanică asemene analize au fost făcute de-a lungul timpului de instituţii sau
personalităţi angajate de unele instituţii ale statului. Comisia Europeană, de
100
United States General Accounting Office, Accounting and Information Management
Division, Information Security Risk Assessment, August 1999, online http://www.gao.gov/
special.pubs/ai99139.pdf.
101
Col. Iulian Bujoreanu, op. cit., în loc. cit.
102
United States General Accounting Office, Accounting and Information Management
Division, op. cit., în loc. cit.

261
exemplu, prin FRONTEX a elaborat Western Balkans Annual Risk Analysis
2010103, iar Victoria A. Greenfield şi Frank Camm au elaborat pentru aceeaşi
zonă de interes un studiu „Risk Management and Performance in the
Balkans” for the United States Army104. Literatura şi expertiza este mult mai
amplă pentru regiuniile in care rivalităţile geopolitice îmbracă forma
disputelor sau înţelegerilor pentru controlul resurselor de petrol şi gaze, apă şi
hrană. Cel mai elocvent caz este cel al regiunii central asiatice unde timp de
peste un deceniu s-a crezut că aici sunt imense resurse de energie. Geografia
a făcut din statele din Asia Centrala şi Caucazul de Sud o conexiune istorică
pentru comerţ, competiţie şi, câteodată conflict. În mod tradiţional, puterile
străine au văzut regiunea ca pe o „poartă” către alte părţi ale lumii. Oarecum
mai recent, de când statele din regiune şi-au câştigat independenţa faţă de
Uniunea Sovietică acum un deceniu, potenţialul regiunii pentru producerea
de energie a creat interese străine noi, adiţionale. Astăzi, este din ce în ce mai
clar că acea competiţie străină pentru energie este doar o componentă a unei
balanţe complexe a scopurilor pe termen scurt şi lung, economice şi
strategice a unor părţi interesate, o balanţă complicată şi, mai mult, de
importanţă crucială pe care o are Asia Centrală faţă de răspunsul
multinaţional dat la atacurile teroriste împotriva Statelor Unite pe data de 11
septembrie, 2001.105
Varietatea, complexitatea studiilor de analiză a riscului este justificată.
Tipurile de expunere la risc pe care le înfruntă un actor sunt variate şi variază
de la un actor la altul. Aceste expuneri ar putea fi riscul eşecului afacerii,
riscul unor pierderi financiare proiectate, riscul eşecului stabilităţii şi aşa mai
departe. Este de dorit ca riscurile să fie înţelese şi identificate cât mai
devreme posibil, pentru ca strategia potrivită să fie implementată pentru a
reţine anumite riscuri sau a le transfera pentru a minimiza orice aspect
negativ pe care ar putea să le aibă.106
Din punct de vedere conceptual, managementul riscului s-a dezvoltat
în moduri diferite de-a lungul ariilor specializate în care este puţină
operaţionalizare a conceptelor şi utilizarea metodelor secifice (de exemplu,
103
Western Balkans Annual Risk Analysis 2010, downloaded from http://www.frontex.
europa.eu/ situation_at_the_external_border/art19.html, 20 December 2011.
104
Victoria A. Greenfield, Frank Camm, Risk Management and Performance in the Balkans
Published 2005 by the RAND Corporation, downloaded from, http://www.dtic.mil/cgi-
bin/GetTRDoc?AD=ADA439061, 20 December 2011.
105
Olga Oliker, Conflict in Central Asia and South Caucasus: Implications of Foreign
Interests and Involvement downloaded from, http://130.154.3.8/content/dam/rand/pubs/
monograph_reports/MR1598/MR1598.ch7.pdf, 20 December 2011.
106
See more, Shou Qing Wang, Mohammed Fadhil Dulaimi Muhammad Yousuf Aguria, Risk
management framework for construction projects in developing countries, in Construction
Management and Economics (March 2004) 22, p. 237–252, downloaded from
http://sites.sdjzu.edu.cn/xuyouquan/jxzy/3.pdf, 19 December 2011.

262
inginerii care studiază siguranţa centralelor atomice sau planificatorii
financiari care folosesc risk management în moduri foarte sofisticate şi
specializate, dar folosesc terminologii şi cadre diferite pentru implementare,
care nu sunt usor de tradus de la o disciplină la alta). Managementul riscului
a fost întotdeauna inerent oricărui tip de activitate. Dar acum, mai mult decât
oricând, şi vizualizând evenimentele recente de importanţă locală şi globală,
a apărut nevoia pentru o abordare coordonată şi sistematică a riscurilor
comportamentale ale actorilor.
În opinia unor specialişti107, riscul ar trebui identificat şi atenuat,
conform unui set foarte clar de priorităţi strategice. Per ansamblu, scopul
managementului de risc este să reducă sau elimine riscul unde este posibil, în
timp ce pregăteşte efectiv răspunsul în acele zone unde nu pare probabil ca
riscurile să fie atenuate.
Analiza şi managementul riscului pentru un actor care are interes să se
implice într-o anumită zonă este o componentă esenţială a deciziei politice în
politica externă pentru orice lider/guvern sau lidership al unui actor nonstatal.
Managementul riscului constă dintr-un proces sistematic de evaluare apoi de
gestionare a riscului. Acest lucru/proces este descris mai detaliat în
urmatoarea diagramă. Procesul conţine consideraţiile asupra contextului,
urmate de identificarea, analiza, evaluarea şi tratarea riscurilor.108
Managementul riscului presupune parcurgerea a şase pasi pe două
nivele de analiză care, în final, sunt integrate în matricea deciziei pe care
actorul o ia în legătură cu prezenţa sau absenţa sa din respectiva zonă
geopolitică.
În primul nivel presupune ca regiunea geopolitică să fie privită ca un
asamblu fără să fie concentrată atenţia asupra unui actor sau altul. În studiile
de geopolitică regiunile sunt definite în funcţie de interese politice şi
raporturi de putere fără să aibă neapărat relevanţă definitivă criteriul
geografic cum ar fi de exemplu, Middle East/Great Middle East;
Balkans/Global Balkans şi aşa mai departe and so on. Primul pas presupune
analiza statelor din zonă (caracterisitici istorice de continuitate şi
discontinuitate, economice, socio-culturale şi politice, mentalităţile, relevante
pentru a se putea identifica atât ameninţările cât şi vulnerabilităţile), valorile
si interesele actorilor prezenţi în acea zonă. Pasul al doilea presupune
identificarea ameninţărilor specifice zonei şi care ar putea exploata o

107
Integrated Risk Management Framework, Queensland Government, Department of
Infrastructure and Planning, downloaded from, http://www.dlgp.qld.gov.au/resources/
policy/ integrated-risk-management-framework-strategy.pdf, 19 December 2011.
108
Todd Masse, Siobhan O’Neil, John Rollins, The Department of Homeland Security’s Risk
Assessment Methodology: Evolution, Issues, and Options for Congress, Congressional
Research Service, downloaded from, http://www.fas.org/sgp/crs/homesec/RL33858.pdf, 19
December 2011.

263
vulnerabilitate. Rezultatul analizei pe primul nivel se concretizează în pasul
al treilea care presupune realizarea unei matrici a posibelelor evenimente care
ar putea apărea prin exploatarea unei vulnerabilităţi109. Acest proces de
analiză poate sa aibă o exprimare grafică ca în schema următoare:
(A) Cel de-al doilea nivel presupune un proces de management al
riscurilor în trei paşi. Primul presupune identificarea riscurilor. Riscul
perceput poate fi identificat prin utilizarea unor formule mai mult sau mai
puţin eficiente. Nu împărtăşim asemenea teorii deoarece nu credem că
acţiunea umană, în orice doemniu, nu poate fi calculată şi proiectată în viitor
cu exactitate matematică. Intervin prea multe variabile care nu sunt cunoscute
de către analist. Totuşi, nu înseamnă că nu este important să încercăm să
anticipăm. Rezultatul unor asemenea calcule trebuiesc luate cu precauţia
necesară! În fapt, prin utilizarea oricărei formule existente în literatura de
specialitate, se calculează intensitatea cu care o ameninţare exploatează o
vulneranilitate raportată la capacitatea actorului de a acţiona în ecuaţia
ameninţare-vulnerabilitate. Se identifică locul, timpul, motivul şi modul în
care evenimentele pot preveni, degrada, întârzia sau intensifica realizarea
obiectivelor. O identificare cuprinzătoare a tuturor riscurilor potenţiale este
esenţială pentru ca ele să fie analizate şi evaluate în mod exact în termenii de
verificări adecvate în paşii rămaşi în procesul de evaluare. În timpul
procesului de identificare a riscurilor este important să identificăm, de
asemenea, cauzele fiecărui risc. S-ar putea ca un anumit risc sa aibe mai mult
decât o cauză potenţială care necesită, la rândul lor, verificări diferite. 110 De
menţionat că nu avem de-a face cu un singur risc într-o zonă geopolitică. O
ameninţare A poate exploata o vulnerabilitate din domeniul economic
(industria producătoare de energie nucleară, lipsa de atractivitate a pieţei de
capital, calitatea îndoielnică a managementului etc.) şi atunci în zonă se va
manifesta o sumă de riscuri specifice structurii şi infrastructurii acelei
economii (risc financiar-bancar, risc industrial, risc de piaţă etc.). Aceeaşi
ameninţare se poate manifesta cu alte intensităţi în domeniul socio-politic şi
de aici rezultă o altă sumă de riscuri specifice.
Al doilea pas este analiza riscurilor fiecărui domeniu de manifestare
(economic, socio-politic, cultural spiritual, mentalităţilor etc.) şi realizarea
unei matrice a riscurilor pe cinci niveluri de manifestare şi categorii:

Probabilitatea Consecintele

109
Laura Elly Novac, Petre Brezeanu, Metode moderne de identificare a riscurilor în
managementul riscului, downloaded from, http://www.managementmarketing. ro/pdf/
articole/ 27.pdf, 21 december 2011.
110
Integrated Risk Management Framework, in loc. cit.,

264
 Insignificant Minor Moderat 4 Major
1 2 3 Catastrofic
5
A (aproape High Ridicat HighRidicat ExtremeExtrem ExtremeExtrem ExtremeExtrem
sigur)
B (probabil) MediumMediu HighRidicat HighRidicat ExtremeExtrem ExtremeExtrem
C (moderat) LowScăzut MediumMediu HighRidicat ExtremeExtrem ExtremeExtrem
D (puţin LowScăzut LowScăzut MediumMediu HighRidicat ExtremeExtrem
probabil)
E (rar) LowScăzut LowScăzut MediumMediu HighRidicat HighRidicat

Analiza riscurilor percepute într-un câmp geopolitic şi realizarea unei

matrice a pierderilor, oportunităţilor şi câştigurilor în raport de interesele pe
care un actor le are, în respectiva zonă fiecare nivel presupune un anume
comportament după cum se poate vedea şi din schema de mai jos:

(a) Extreme. Este necesară o acţiune executivă imediată.

(b) High. Este necesară o acţiune executivă.
(c) Medium. Responsabilităţile de conducere trebuie specificate.
(d) Low. Conducerea se face printr-un proces de rutină.
Reacţia unui actor într-un câmp poate fi apreciată după natura şi
intensitatea interesului ce a determinat prezenţa sa în acel câmp geopolitic.
Dacă interesul este unul de ordin politic şi este major, cum ar fi stabilitatea şi
securitatea zonei X- şi costurile unei intervenţii în zonă sunt mari sub raport
economic, al imaginii în opinia publică internă sau externă, al degradării unor
relaţii cu alţi actori implicaţi în zonă (riscuri majore), s-ar putea ca intervenţia
să aibă loc cum s-a întâmplat în cazul Irak 2003. Dacă interesul politic este
scăzut şi riscurile majore, atunci prezenţa actorului respectiv în zonă este
puţin probabilă aşa cum a fost cazul SUA privind intervenţia coaliţiei
conduse de UE pentru îndepărtarea dictatorului libian în 2011. Acest calcul al
probabilităţii de a accepta/nu un risc într-un câmp geopolitic poate avea
următoarea exprimare grafică;

Aploarea
riscului
Risc de
Risc ce nu poate justificat
neaccepta
in nici un fel
t
NI
VE
L
Greu de acceptat dacă
AL sunt foarte mari
Risc costurile
RI acceptabil
SC
UL
UI
Costuri scăzute in
raport cu ceea ce ar
putea suporta o
organizatie
265 Nevoia de a
mentine asemenea
stare pentru un
actor
 Pasul al treilea este un proces integrat de analiză prin care se
realizează unele planuri de acţiune şi de monitorizare şi poate să difere de la
un actor la altul în funcţie de resurse, capacităţi de reacţie sau de interese.
Această etapă finalizează implementarea soluţiilor de control şi obţine
un feedback periodic pentru a identifica noi riscuri. Metoda de stabilire a
profilului riscurilor oferă o abordare complexă, interdisciplinară strategică şi
sistemică. Sistemul oferă o evaluare transparentă, comparabilă şi consistentă
a riscurilor din întreaga regiune geopolitică. Imaginea de ansamblu a
riscurilor adresează priorităţile de risc diferite şi concurente cu care se
confruntă majoritatea actorilor prezenţi în acea zonă. Procesul trebuie adaptat
pentru interesele fiecărui actor, întrucât diferenţele existente determină
profiluri distincte. Procesul de prioritizare permite concentrarea resurselor
limitate pentru riscurile-cheie care pot afecta obiectivele şi scopul unui actor
prezent în acea regiune. Un alt avantaj este preocuparea continuă pentru
identificarea şi integrarea riscurilor noi în sistem.
Metoda este o combinaţie de tehnici verificate şi de încredere, aplicate
strategic diferit în managementul unor actori non statali care au în acest sens
o experienţă uneori mai mare decât a multor actori clasici, dacă avem în
vedere statele mici şi chiar mijlocii. Analiza procesual sistemică oferă
avantajul unei viziuni integrate, astfel încât să fie evitate greşelile apărute
prin neluarea în calcul a unor riscuri considerate minore de către actorii mari
puteri sau chiar puteri regionale. SUA, considerăm noi, au interpretat greşit
unele riscuri când a luat decizia de a interveni militar pentru eliminarea de la
putere a lui Saddam Hussein şi anume riscul ca în timpul scurt după
înlăturarea dictatorului să nu se poată schimba percepţia militarului american
din inamic iî amic şi, astfel, o bună parte a populaţiei irakiene, care chiar
dacă l-a urât pe Saddam ,nu a simpatizat cu trupele americane şi a continuat
rezistenţa armată. Astfel, se elimină pericolul ignorării riscurilor cu prioritate
redusă.
Scenariul, ca instrument de analiză şi planificare în politică
internaţională, oricât de bine ar fi alcătuit, conţine în mod obiectiv şi
elemente de imprevizibil care afectează gradul de predictibilitate în analiza
geopolitică. Imprevizibilul este dat de factori care ţin de hazard şi catastrofe
naturale şi industriale, dar şi ca urmare a impactului pe care îl au fenomenele

266
rare/rare events asupra societăţii şi politicii internaţionale. Pentru a acoperi
partea de neprevăzut din planificarea strategică Torsten Wulf, Philip Meissner
şi Christian Brands au introdus în analiză două instrumente pe care ei îl
definesc „360° Stakeholder Feedback” şi „Impact/Uncertainty Grid”.111 O
bună analiză geopolitică trebuie să îmbine în mod judicios tehnicile,
metodele şi instrumentele specifice strategiei cu cele ale scenariului.

5.2 Rolul scenariului în geopolitica postmodernă

Lumea politică a constatat mai ales după desfăşurarea unor mari
conflagraţii mondiale când rivalităţile de putere şi interes au căpătat formele
cele mai acute şi dramatice de evoluţie că niciodată sfârşitul acestora nu s-a
suprapus peste proiectele şi planificările făcute înainte de a se declanşa
conflictul. Armata germană, prin capacitatea înaltului comandament de a
planifica şi elabora planurile generale de război prin instruire şi dotare a fost,
pentru ambele războaie mondiale, considerată a fi cea mai bună112, dar a fost
de fiecare dată învinsă. La acea dată, planurile de campanie se elaborau după
metoda clasică şi nu luau în calcul şi eventualele riscuri. Acest lucru se va
impune în lumea marketingului după cel de-Al Doilea Război Mondial. La
începutul deceniului opt al secolului trecut, după primul şoc petrolier,
Compania Shell International, a constatat că metoda clasică de analiză a
evoluţiilor imprevizibile de pe piaţa energetică nu mai este adecvată
împrejurărilor generate de criza petrolieră 113. A căutat soluţii şi ideea
revolutionară a venit de la utilizarea studiilor strategice „de război” pentru
situaţii de pace. Aşa s-a născut un nou mod de cercetare şi analiză: scenariul.
A fost aplicarea pe scară largă a cercetărilor efectuate încă de la începutul
anilor ’50 de către celebrul Herman Kahn de la RAND Corporation. Acesta a
plecat de la analiza şi înţelegerea rolului pe care îl are factorul neprevăzut în
planificarea luptei. A observat că, de cele mai multe ori, strategul militar
trebuie să planifice, în desfăşurarea luptei, şi neprevăzutul114. Ulterior a
înfiinţat un institut de cercetări ştiinţifice în care deviza era „thinkig the
unthikable”115.
111
Torsten Wulf, Philip Meissner şi Christian Brands, A Scenario-based approach to
strategic planning, Working paper 5/2011, Leipzig, August 10, 2011, p. 2.n
112
Colin S. Gray, Războiul, pacea şi relaţiile internaţionale. O introducere in istoria
strategică, Polirom, Iaşi, 2010, p. 22.
113
Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, Trousse d’outil pour la
construction de scenarios, Cedefop Dossier series; 10, Luxembourg, 2004, p. 11.
114
Herman Kahn, Thinking About the Unthinkable in the 1980s, New York: Simon and
Schuster, 1984, p. 11, 55, 58.
115
John S. Ratcliffe, Scenario Biulding:A Suitable Mthod for Strategic Construction Industry
Planning, on line, www.buildnet.co.za/cdcproc/docs/1st/ratcliffe_js.pdf, accesat la 12 mai
2011, ora 19.00.

267
 Studiile şi metoda sa au cucerit astăzi nu numai mediile de afaceri, dar
şi cercetarea ştiinţifică din cele mai diverse domenii. Într-un articol publicat
în „San Francisco Chronicle”, la începutul lunii septembrie 2005, Eamon
Kelly, analizând surpriza asupra autorităţilor americane privind intensitatea
cu care s-a manifestat uraganul Katrina, concluziona că şi o putere globală
precum SUA trebuie să înveţe că formula “think the unthinkable” trebuie
aplicată nu numai în domeniul economic sau al apărării, ci şi al securităţii. 116
Planificarea scenariilor a devenit un instrument de planificare strategică din
ce în ce mai important deoarece un număr crescător de coorporaţii,
organizaţii, şi agenţii guvernamentale încep să folosească scenarii.
Creşterea în complexitate a vieţii internaţionale va determina şi
creşterea gradului de incertitudine pentru actorii care acţionează în mediul
internaţional. Din acest punct de vedere, preocuparea pentru găsirea de soluţii
de a se micşora, cât mai mult posibil, zona de incertitudine a crescut în toate
domeniile de activitate, şi implicit în domeniul geopoliticii şi geostrategiei.
Scenariul, alături de alte instrumente, poate constitui o cale de a mări
şansele de reuşită pentru un actor antrenat într-o rivalitate geopolitică dintr-un
spaţiu geografic/virtual. El poate oferi şi un mod creativ de a rezolva o
situaţie ce poate părea fără soluţii la un moment dat. Scenariul poate, de
asemenea, să fie şi un mod de a ne educa şi instrui. Ne ajută să acţionăm
folosind spiritul intuitiv şi imaginaţia.
La întrebarea ce este un scenariu, răspunsurile au fost variate şi
diversificate în funcţie de specializarea şi domeniul de cercetare în care şi-au
desfăşurat activitatea un autor sau altul. Doi dintre reputaţii specialişti în
domeniu, Paul K. Davis şi James P. Kahan, afirmă că „sunt multe căi de
definire şi folosire a scenariilor”117. Ei definesc scenariul ca fiind „ca o
imagine logică şi consistentă a viitorului. Poate reprezenta o extrapolare din
prezent bazată pe analiza de tendinţe, direcţii sau o discontinuitate faţă de
prezent şi tendinţele anticipate”.118
Alţi specialişti au afirmat că scenariul este „o poveste despre ce-ar
trebui să fie o proiecţie a acţiunii umane” 119. Alţii cred că poate fi „o unealtă
cu care să ne eficientizăm în viitor acţiunile” 120. Michael Priestley de la IBM

116
Eamon Kelly, US Must Learn to Think the Unthinkable. Storm Damage Shouldn’t Have
Been a Surprise, în http://www.gbn.com/ArticleDisplayServlet.srv?aid=32142.
117
Paul K. Davis, James P. Kahan, Theory and methods for supporting high level military
decisionmaking, Prepared for the United States Air Force, Published 2007 by the RAND
Corporation, p. 36.
118
Ibidem.
119
Eva Wollenburg, David Edmunds, Louise Buck, Anticipating Change: Scenarios as Tool
for Adaptive Forest Management. A Guide. Center for International for Forestry Research,
Bogor, Indonesia, 2000 p. 2.
120
Diana Scearce, Katherine Fulton, Wat If? The Art of Scenarios, Global Business Network,
2004, p. 11.

268
Toronto Lab defineşte Scenariul ca pe o cale de a ajunge la un rezultat. 121
Analistul şi cunoscutul specialist în prognoze Peter Schwartz consideră că
scenariile „sunt puternici vectori care ne zdruncină modelele noastre mentale
despre lume” (are the powerful vehicles for challenging our mental models
about the world). Pot fi, în egală măsură, şi instrumente care să ne ajute la o
mai bună înţelegere a lumii în viitorul mai apropiat sau mai depărtat 122. În
acest fel, afirmă reputatul specialist, „se suspendă neîncrederea noastră în
multiplele forme pe care le poate îmbrăca viitorul: permiţându-ne să gândim
că oricare dintre ele se poate realiza.”123
În lucrarea Competitive Advatage, M. Porter defineşte scenariul drept „o
reprezentare coerentă a ceea ce ar putea deveni în viitor” 124. Profesorul David
Stout, de la Centrul britanic Foresight, afirmă tranşant că scenariul este un viitor
imaginat şi nicidecum o prevedere a sa 125. Unul dintre pionierii care au militat
pentru introducerea scenariului în sistemul de decizie, Arie P. de Geus, afirma în
„Harvard Business Review”că acestea „sunt mai degrabă produse ale artei decât
analize ştiinţifice”126, însă extrem de utile pentru cei care acţionează în mediu cu
un ridicat nivel de incertitudine. În teorie, scenariile sunt sinteza diverselor căi
(evenimente şi strategii ale actorilor) care duc la un viitor posibil. În practică,
scenariile descriu adesea numai seturi particulare de evenimente sau
variabile.”127
Aceste definiţii ca şi altele au ceva în comun – nevoia de a evalua
şansele de câştig/pierdere, riscurile pe care trebuie să şi le asume un actor
atunci când întreprinde o acţiune. Previziunea este activitatea prin care se
imaginează un eveniment viitor, probabilitatea ca el să se „întâmple”. A
prevedea înseamnă a decide ceea ce se va întâmpla, însă oamenii nu pot fi
stăpânii evenimentelor în momentul luării deciziei.128
121
Michael Priestley, Scenario-Based and Model-Driven Information, în xml.coverpages. org/
Priestley ACMSIGDOC-2003-DITA.pdf,
122
Apud Ivan Klinec, Strategic Thinking in the Information Age and the Art of Scenario
Designing, Conference at The First Prague Workshop On Futures Studies Methodology
CESES, Charles University, Prague September 16-18, 2004.
123
Apud Dragoş Paul Aligică, Marian Zulean, Deciziile strategice în condiţii de incertitudine,
în vol. Luciana Alexandra Ghica, Marian Zulean, op. cit., p.138.
124
Apud Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, op. cit., p. 21.
125
David Stout, The use of Scenarios in Foresight, o line http://www.foresight.gov.uk/
Previous_Rounds/Foresight_1994__1999/General_Publications/The%20Use%20Of
%20Scenarios%20In%20Foresight/, accesat la 23 mai 2010, ora 23.00.
126
Arie P. de Geus, Planning as Learning, în „Harvard Business Review”, March-April,
1988; apud Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 38.
127
F. Roubelat, The prospective approach: contingent and necessary evolution, in Future
Studies, Vol. 4,200, p. 4, apud, Dana Mietzner and Guido Reger, Advantages and
disadvantages of scenario approaches for strategic foresight, Int. J. Technology
Intelligence and Planning, Vol. 1, No. 2, 2005, downloaded from http://www.lampsacus.
com/documents /Stragegic Foresight. pdf, 12 December, 2010.
128
Constantin Opran (ed.), Managementul proiectelor, Editura Comunicare.ro, p. 27.

269
 Scenariul nu este o simplă activitate de prognoză sau de planificare a
unei activităţi pentru că el nu ne oferă doar o singură imagine care, să
întruchipeze „viitorul”, ci propune să „scrutăm” mai multe „viitoruri” şi să
optăm pentru una dintre posibilele evoluţii care, la rândul ei, poate să sufere
corecţii dacă situaţia o impune129. Fiecare dintre aceste evoluţii către un „viitor”
poate să ceară o anumită strategie, anumite mijloace şi resurse. Analiştii militari
americani P.H. Liotta şi Thimoty E. Somes apreciază că, atunci când operăm cu
scenariile, în fapt noi ne confruntăm cu două tipuri de realitate. În opinia lor,
“scenariul operează cu două lumi: o lume a faptelor şi o lume a percepţiilor.
Explorăm fapte care se vor petrece în viitor şi acestea sunt la momentul acela
doar în minţile noastre”130.
Scenariul se constituie într-un instrument util atunci când 131: cei care
iau decizii se confruntă cu o diversitate mare de păreri; nu se întrevăd prea
multe oportunităţi de realizare a scopurilor propuse; nu există o
viziune/politică pe termen lung sau foarte lung; se simte nevoia unui „limbaj”
comun şi a unui consens de acţiune; organizaţia este deschisă spre inovare şi
schimbare; sunt suficiente resurse pentru a atinge scopurile urmărite etc.
Unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în elaborarea scenariilor, Ged
Davis, care a şi lucrat la Shell International în anii ’70 alături de cel ce avea să
devină pentru această companie părintele scenariilor, Pierre Wack, remarca
faptul că scenariul a devenit un instrument util de lucru pentru situaţia în care
decizia trebuie luată în momente de mare incertitudine 132. Reputatul specialist
observă că această practică nu a cucerit încă pe toată lumea şi nu este cazul să
spunem că este o metodă cu un grad mare de generalizare. Există o lungă listă de
organizaţii care resping asemenea instrumente de lucru, zicând că „nu
funcţionează/merge în cazul nostru”133.
Sunt specialişti care apreciază că există diferenţe între scenario
building şi scenario planning134. În primul caz avem de-a „face cu speculaţii în
legătură cu incertitudinile pe care le avem cu privire la viitor” 135. Scenario
planning presupune învăţarea managerilor să „opereze”, în actul de elaborare a
129
Sellamna Nour, Scenarios and Strategies – Key Concepts, downloade from http//www.icra-
edu.org .
130
P.H. Liotta şi Thimoty E. Somes, The Art of Reperceiving Scenarios and the Future, în
Naval War College Review, Autumn 2003, Vol. LVI, No. 4.
131
Ibidem; Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 23.
132
Pierre Wack, Scenarios Thinking:Concepts and Approaches, Global Business Network,
Emmeryville, 1996, p. 94.
133
Ibidem.
134
Dana Mietzner, Guido Reger, Scenario Approaches – History, Differences, Advantages
and Disadvantages, EU-US seminar: new technology foresight, forecasting & assessment
methods-Seville 13-14 May 2004, downloaded from http://www.jrc.es/projects /fta/papers/
Session%201%20Methodological%20Selection/Sceario%20Approaches.pdf, 15 November
2010.
135
Ibidem.

270
deciziilor, cu „incertitudinea”136. John S. Ratcliffe consideră, din acest punct de
vedere, că un bun scenariu ne permite să „vedem” mai multe „feţe” ale
viitorului, să percepem liniile de discontinuitate în evoluţiile prezentului şi ne
învaţă să „lucrăm” cu incertitudinile137. Acelaşi autor referindu-se la diferenţa
dintre cele două tipuri de scenari arată că „Construirea scenariului scenario
building este un instrument care ajută factorii de decizie furnizând un context
pentru planificare şi programare, scăzând nivelul de incertitudine şi crescând
nivelul de cunoaştere în relaţie cu acele consecinţe ale acţiunilor care au fost
luate, sau vor fi luate, în prezent”.138 Este important să recunoaştem faptul că
scenariile nu sunt doar simulări ale unor combinaţii variate ale realităţilor
prezente, sunt şi experimente de gândire despre cum va opera o organizaţie
faţă de o varietate de posibilităţi viitoare. Trebuie să surprindă şi să reprezinte
toată complexitatea din lume, să mărească înţelegerea şi să ajute în procesul
de luare a deciziilor. Nu trebuie exclus că uneori scenarii foarte simple pot să
conducă la modificarea, alterarea, ghidarea factorilor de decizie către
posibilităţi noi. Cu toate acestea, elaborarea unui scenariu poate fi privită: ca
o metodă obiectivă, pentru că este predominant bazată pe date şi informaţii;
ca o metodă multiplă, deoarece ia în consideraţie şi foloseşte metode
subiective (cum ar fi tehnicile Delphi) în etape diferite; o metodă sistematică,
pentru ca interrelaţionările între zone şi tendinţe sunt subliniate în multe
cazuri; şi o metodă sinoptică şi simultană, pentru că o varietate de variabile
sunt analizate în acelaşi timp.139
Potrivit lui David A. J. Axson utilizarea scenariului este o modalitate
de a înţelege elementele care astăzi influenţează evoluţia lumii şi vor modela
viitorul, cum ar fi demografia, globalizarea, schimbarea tehnologică şi
schimbările de mediu. În trecut scenariul era utilizat în lumea planificării
strategice, însă, astăzi multe organizaţii din cele mai variate domenii, de la
economic la sociocultural, aplică tehnici de planificare specifice scenariului
în zona operaţionalui, organizarea bugetului sau realizarea de prognoze
pentru procesele de evaluare a eficacităţii lor.140
Un bun scenariu va fi întotdeauna provocator şi va lua prin
surprindere pe cel care l-a comandat. Un modest/mediocru scenariu îi va
confirma întotdeauna aşteptările, îi va întări concepţiile şi ideile foarte
136
Ibidem.
137
John S. Ratcliffe, Scenario Planning: An Evaluation of Practice, School of Construction
& Property Management, University of Salford, October 2002, p. 4.
138
Idem, Scenario Building: a Suitable Method for Strategic Property Planning? Dublin
Institute of Technology, downloaded from, http://arrow.dit.ie/futuresacart/13, 15 November
2010.
139
Ibidem.
140
David A. J. Axson, Scenario Planning: Navigating Through Today's Uncertain World , in
Journal of Accountancy, March 2011, downloaded from http://www.journalo faccountancy.
com/Issues/2011/Mar/20103483.htm, 15 November 2010.

271
cunoscute, perpetuând prejudecăţi şi stereotipuri din activitatea umană,
indiferent de domeniul în care se acţionează.
Având în vedere că scenariile şi-au dovedit utilitatea şi eficienţa în
ultimii ani, în varii domenii de activitate, ele pot fi instrumente utile şi pentru
o mai bună înţelegere a evoluţiilor din domeniul rivalităţilor geopolitice fie
că acestea se desfăşoară pentru controlul unor resurse vitale fie că sunt pentru
redesenarea arhitecturii ordinii internaţionale la o anumită etapă. Sunt
necesare atât pentru oamenii politici care trebuie să ia decizii foarte rapid
într-o lume cu o dinamică tot mai accelerată, cât şi pentru cei care lucrează în
acest sector sau sunt implicaţi în expertizarea acestor probleme. Astfel, în
situaţii de urgenţă se va putea acţiona confruntând incertitudinea, şi nu
eschivându-se sau ocolind zona de necunoscut141. Scenariile nu sunt în nici un
fel recomandări pentru factorii de decizie politică din cadrul executivului,
care elaborează politicile externe ale unui stat/actor nonstatal şi strategiile
geopolitice elaborate de aceşti actori. La fel cum nu pot fi recomandări nici
pentru consiliile de administraţie/managerii marilor companii comerciale,
financiare sau pentru alţi actori din categoria celor nonstatali implicaţi în
politica internaţională la nivel regional sau global.142 Scenariile sunt
instrumente de cunoaştere şi ajută, pe cei care comandă asemenea
instrumente, la o mai bună înţelegere a evoluţiilor din domeniul energetic şi a
provocărilor la care societatea ar putea să fie constrânsă să facă faţă.
Activitatea de construire a unui scenariu în domeniul rivalităţilor
geopolitice nu se deosebeşte de cea care se desfăşoară pentru construirea
unuia din domeniul politicii militare a unui stat. Este o activitate care s-ar
putea încadra în ceea ce specialiştii numesc activitate practică, însă ea este
o activitate intelectuală şi trebuie să se bazeze pe o foarte bună cunoaştere
a realităţii, pe metode şi instrumente de analiză adecvate domeniului de
cercetare ales, pe o sinergie superioară în cadrul grupului de elaborare, în
aşa fel încât să se realizeze cu uşurinţă brainstorming-ul.
Indiferent de domeniul pentru care se elaborează un scenariu, trebuie
parcurse mai multe etape. Numărul acestora diferă de la un autor la altul.
Sellamna Nour identifică şase etape143: definirea problemei; stabilirea
priorităţilor în ceea ce priveşte forţele motrice; discutarea trendurilor posibile
de evoluţie; vizualizarea/creionarea scenariului; redactarea conţinutului
acestuia; formularea principalelor linii de evoluţii.
În opinia lui John S. Ratcliffe, specialist în elaborarea scenariilor la
Institutul Tehnologiei de la Doublin, elaborarea unui bun scenariu presupune

141
Tom Leney, Mike Coles, Philipp Grollman, Raivo Vilu, op. cit., p. 12.
142
Interlaboratory Working Group on Energy Efficient and Clean Energy Technologies,
Scenarios for a Clean Energy Future, US Department of Energy, November 2000, online,
http/www.nrel.gov/docs/fy01 osti/29379.pdf p.28.
143
Sellamna Nour, op. cit., în loc. cit.

272
parcurgerea a cel puţin şapte asemenea etape144 identificarea şi analiza temei
de analiză; aprecierea factorului cheie în decizie; stabilirea forţelor motrice;
ierahizarea; proiectări alternative ale soluţiilor; dezvoltarea scenariului;
interpretarea scenariului.
John S. Ratcliffe susţine că respectarea şi parcurgerea acestor etape nu
conduce automat şi la elaborarea unui scenariu de succes. De asemenea, el
atrage atenţia asupra selectării riguroase a specialiştilor care trebuie cooptaţi
în echipa de bază atunci când situaţia o cere. Diversitatea de opinii este
obligatorie şi ideal ar fi ca însăşi scrierea scenariului să nu fie lăsată pe seama
unui singur om sau a unei echipe reduse.
Pentru elaborarea unui bun scenariu, profesorul David Stout crede, şi el,
că este necesar să se parcurgă şapte etape145: revizuirea situaţiei deschise;
identificarea trendurilor economice, sociale politice şi tehnologice care ar putea
influenţa orizontul de aşteptare al scenariului; identificarea, pentru grupul de
lucru, a problemei esenţiale-Big Idea; construirea scenariului; revizuirea unor
trenduri de evoluţie pe măsură ce se descoperă noi ameninţări şi apariţia de
riscuri suplimentare; alegerea variantei de acţiune; evaluarea. Scenariile sunt
deci, şi pentru David Stout, excelente instrumente de lucru doar atunci când
oferă o diversitate de soluţii care „să graviteze în jurul forţei care determină
schimbarea într-un câmp acţional”146.
O întrebare la care specialiştii în teoria şi practica scenariilor n-au dat un
răspuns exact şi unanim acceptat este cea legată de orizontul de timp pentru care
ele se elaborează şi în cât timp trebuie realizate pentru a fi cu adevărat
instrumente utile în luarea deciziilor. Majoritatea specialiştilor apreciază că
scenariul trebuie să cuprindă în analiză o perioadă de cel puţin 10 ani 147. Sunt
şi opinii în care plaja merge de la minim cinci ani până la o jumătate de
secol148. Nebojsa Nakicenivic apreciază că un bun scenariu în domeniul
energiei trebuie să acopere o perioadă de cel puţin o sută de ani şi uneori
chiar mai mult. Se pot astfel opera cu „imagini” ale raportului energie –
dezvoltare sustenabilă, care pentru perioada zilelor noastre ar fi greu de
acceptat149. Perioada optimă pentru construirea unui bun scenariu este greu de
definit, însă cei care prevăd un orizont de timp între cinci şi zece ani, credem
noi, sunt mai aproape de realitatea zilelor noastre 150. Cu un secol în urmă,
lucrurile evoluau destul de încet în toate domeniile. Viteza cu care acestea se
petrec astăzi, de la domeniul cunoaşterii fundamentale la cel al praxis-ului
uman, era de neimaginat pentru înaintaşii noştri de acum o sută de ani şi
144
John S.Ratcliffe, op. cit., p. 12.
145
David Stout, op. cit., în loc. cit.
146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Sellamna Nour, op. cit., în loc. cit.
149
Nebojsa Nakinovicec, op. cit., p. 335.
150
Constantin Hlihor, op. cit., p. 315.

273
poate chiar şi pentru cei de acum 50 de ani! Fie şi numai din această
perspectivă, a elabora un scenariu pentru următorii 100 de ani, cu pretenţia de
a fi un util instrument de cunoaştere, incumbă şi acceptarea unei mari doze de
hazard, dar poate aici stă tot „farmecul” său151.
Şi în ceea ce priveşte timpul necesar întocmirii unui scenariu lucrurile
nu sunt mai clare.152 Se apreciază că de la primirea comenzii pentru
elaborarea unui scenariu de către o echipă bine alcătuită în ceea ce priveşte
specialitatea membrilor săi şi cu o oarecare experienţă şi până la predarea sa
beneficiarului, perioada de timp nu trebuie să fie mai mică de câteva luni şi
nu mai mare de un an de zile153.
Această succintă incursiune în teoria şi practica scenariilor ne arată că
acestea îmbracă o gamă largă şi diversificată de aspecte, că scopul pentru
care sunt elaborate este la fel de diversificat şi că este foarte greu de realizat o
clasificare a lor154. Unul dintre cunoscuţii specialişti în teoria scenariilor, I. J.
Shooneboom, arată că acestea pot fi clasificate în două tipuri: proiective şi
prospective155. Nu ne propunem o analiză a scenariilor din acest punct de
vedere, însă o clasificare cât mai completă presupune identificarea tuturor
criteriilor/referenţialilor posibili.
Analistul german K. Steinmuller a identificat patru criterii pentru o
bună clasificare a scenariilor156. Astfel, după amploarea activităţii/domeniului
în care este implicat un actor în mediul în care este obligat să acţioneze,
scenariile pot fi sectoriale/multisectoriale. După gradul de agregare, acestea
pot fi clasificate în micro, mezo şi macroscenarii. Un alt criteriu identificat de
K. Steinmuller este direcţia evoluţiilor. Din această perspectivă, scenariile pot
fi proiective şi prospective. După amploarea explorării, scenariile pot fi
dominant, limitat şi înalt explorative.
Alţi doi analişti care s-au ocupat de problema scenariilor – Fahey şi
Randell – consideră că acestea pot fi împărţite în globale/Global Scenarios,
industriale/Industry scenarios, tehnologice/ Technology scenarios157 etc. Sunt
disponibile câteva tipologii de scenariu, cum ar fi cele propuse C. Ducot şi G.
J. Lubben, N. E. Duncan şi P. Wack, Godet şi Roubelat (1996), Postma et al.
(1995), şi Heugens şi Van Oosterhout (2001). Fiecare dintre aceştia identifică
151
Ibidem, p. 316.
152
Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 64.
153
Ibidem.
154
Kalev Sepp, Olavi Hiiemäe, Land Use and Land-use Scenario, Estonian Agricultural
University, 2004, p. 35.
155
I. J. Shooneboom, Overview and state of the art of scenario studies in J. F. Th. Schoute et al.
(eds.), Scenario Studies for the Rural Environment, Kluwer Academic Publishers, 1995, pp. 15-24.
156
K. Steinmüller, Grundlagen und Methoden der Zukunftsforschung Szenarien, Delphie,
Technikvorschau, WerkstattBericht 21, Sekretariat für Zukunftsforschung, Gelsenkirchen,
1997, pp. 54-56.
157
Apud K. Steinmüller, op. cit., p. 55.

274
distincţii fundamentale dintre tipurile de scenarii, dar după cum tipologiile
reflectă starea de lucru a timpului, devin depăşite pe măsură ce domeniul
evoluează. O altă problemă este că aceste clasificări nu ne oferă o evoluţie
clară în sensul dezvoltării contemporane a scenariului. Gert Goeminne,
Emilie Jempa şi Kanko Mutombo158 sintetizează clasificarea scenariilor intr-o
formulă care este utilă pentru a înţelege ce tip şi ce formă de exprimare ar
putea fi de folos pentru construirea unui scenariu geopolitic pentru evoluţiile
locale, regionale sau globale.
Potrivit lui Moya K. Mason, în privinţa elaborării unui scenariu sunt
două şcoli de gândire.159 O şcoală sugerează că scopul planificării bazate pe
scenariu este să dea posibilitatea marilor organizaţii să răspundă rapid în
vremuri turbulente. Aceasta poate fi numită şcoala reducerii de risc. Cealaltă
şcoală crede că scopul planificării bazate pe scenariu este să stabilească o
viziune la care nu numai organizaţia, ci de asemenea o industrie întreagă
poate aspira ca fiind cea mai bună dintre viziunile competitoare. Aceasta
poate fi numită şcoala revoluţionară. Şcoala Reducerii de Risc se raportează
la scenarii, ca fiind unelte pentru a genera o dezbatere creativă şi pentru a
descoperi tendinţe slabe. Scenariile ar trebui să dea posibilitatea
directorilor/managerilor să răspundă mai eficient la schimbare pe măsură ce
viitorul se desfăşoară, şi să-i ajute să-şi reducă riscurile de a trece prin
pragurile de schimbare? Abordarea Şcolii Revoluţionare foloseşte scenariile
ca pe unelte pentru a ajuta marile organizaţii să-şi atingă ţinta de a obţine o
viziune despre care ele cred că este cea mai buna pentru viitor. Scenariile sunt
folosite pentru structurarea deliberărilor despre alegerea uneia dintre viziunile
alternative pentru organizaţie şi pentru a identifica sarcinile care sunt
necesare pentru a o obţine.
Scenariile geopolitice au un caracter integrat, de mare generalitate şi
sunt interdisciplinare160 pentru că evoluţiile din acest sector au impact asupra
întregii societăţi. Scenariile, spre deosebire de analizele geopolitice, nu
focalizează cercetarea doar asupra evoluţiilor care sunt în curs de desfăşurare
într-un câmp geopolitic, ci oferă variante posibile ale acestor
confruntări/cooperări pe termen mediu şi lung, în legătură cu accesul în zonă
a altor competitori, cu evoluţiile politice din statele ce compun zona dar şi
structura relaţiilor de colaborare economică socio-culturală dar mai ales în
legătură cu alianţele /parteneriatele de ordin strategic161.

158
Goeminne, Emilie Jempa, Kanko Mutombo, The Field of Scenarios: fuzziness as a chance
for building appealing future visions, Working paper for the CONSENTSUS project,
downloaded from http://www.belspo.be/belspo/SSD/science/Reports/A3_Goeminne
MutomboThe%20field%20of%20scenarios_WP2_CDO_ULB.pdf, 14 October 2010.
159
Moya K. Mason, Future Scenarios: The Art of Storytelling downloaded from
http://www.moyak.com/papers/scenarios-future-planning.html, 14 October 2010
160
Constantin Hlihor, op. cit., p. 314.

275
 Scenariile construite pentru diferite genuri de rivalităţi (resurse162, piaţă,
circuite financiare163 etc.) şi pentru diferite regiuni de interes pot avea şi funcţii
persusive dacă ele sunt preluate şi difuzate de media pentru opinia publică. În
primul rând, opinia publică poate fi conştientizată asupra
pericolelor/oportunităţilor ce ar putea să apară dacă se schimbă/înlătură un
lider hegemonic dintr-o anumită regiune geopolitică. Un scenariu explorativ în
domeniul energetic dintr-o zonă de intensă rivalitate geopolitică sau al creşterii
demografice poate avea pronunţate funcţii persuasive şi propagandistice.
Considerăm că aserţiunile analiştilor Diana Scearce şi Katherine Fulton, care
arată că, în principal, scenariile sunt folosite în educarea şi instruirea celor care
conduc diferite instituţii şi organizaţii pentru a le schimba mentalitatea pe care
o au în operarea cu reprezentările despre viitor, pe care cele două specialiste le
numesc „Mental Map”, sunt valabile în primul rând pentru scenariile
geopolitice.164
În literatura de specialitate există variate metode şi căi specifice de
construire a scenariilor165. Majoritatea specialiştilor apreciază că nu există o
metodă universală şi unanim acceptată. Art Kleiner, în studiul său publicat, în
1999, în revista Whole Earth Quarterly, aprecia că elaborarea acestora este o
artă şi o ştiinţă în acelaşi timp. 166 Realizarea acestora nu este la îndemâna
unui om oricât de bun specialist ar fi, ci presupune lucrul într-o echipă cu un
pronunţat caracter interdisciplinar. Aceasta poate să fie alcătuită, în opinia
reputatului specialist în teoria şi practica scenariilor, Ged Davis, din 50-60 de
persoane167, cu specializări în domeniul politicii şi diplomaţiei internaţionale,
economişti, strategi şi teoreticieni militari, sociologi şi specialişti în domeniul
energiei, dar şi în psihologie socială, antropologie, mass-media etc.
Construirea unui scenariu geopolitic nu poate să difere mult în raport cu
modalităţile generale de elaborare a unui asemenea construct de explorare.
Scenariile geopolitice pot să aibă caracter explorativ când actorul care
comandă un asemenea produs este interesat doar de cunoaşterea evoluţiilor

161
Joop de Vries (eds.), Geopolitics: The next Wave, în “The Challenge!” Forum;
www.chforum.org.
162
Michael T. Klare, Rising Powers, Shrinking Planet: The New Geopolitics of Energy, New
York: Metropolitan Books/Henry Holt, 2008.
163
Benjamin J. Cohen, Global Currency Rivalry: Can the Euro Ever Challenge the Dollar?,
Journal of Common Market Studies 42:4, 2003, (September), p. 575-595.
164
Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 34.
165
W. R. Huss, A Move Toward scenario analysis, în „International Journal of Forecasting, no.4,
1988, pp. 377-388.
166
David Lehrer, Scenarios and the Scenario Management Tool, online, http://systemsresearch.
ac.at/projects/dead_sea/downloads/whatAreScenarios.pdf.
167
Peter Leyden, A GBN Conversation with Ged Davis, în http://66.249.93.104/search?
q=cacheaF3bSJbtmNoJ:www.weforum.org/pdf/CSI/GBN_Davis_interview.pdf+building+ge
opolitics+scenarios&hl=ro;

276
posibile în anumite zone de interes sau la nivel global. A apărut în ultima
vreme o literatură extrem de bogată dar şi diversificată în acest domeniu încât
este foarte greu de a face şi o sinteză în acest sens. Potrivit analistului
american Michael T. Klare „Elaborarea unei strategii pentru a evita un conflict
major ar trebui să fie o prioritate politică. Problema relaţiei dintre Statele
Unite şi China este una pivotală; aceste ţări ar trebui să încerce să găsească şi
să dezvolte interese comune. „Devising a strategy to avoid major conflict
should be a policy priority. The problem of the U.S.-China relationship is
pivotal; they should seek to find and develop common interests 168.Ambele ar
putea colabora pentru a gasi alternative la petrol si pentru a dezvolta “ o noua
paradigma industriala”. Both might collaborate to find petroleum alternatives
and develop “a new industrial paradigm”169. Problema sechestrării carbonului
din cauza arderii carbunelui este urgentă. Japonia-China şi India-UE sunt alte
parteneriate de colaborare posibile. Aceste parteneriate ar putea «să creeze o
dinamică nouă» The problem of carbon sequestration from coal burning is
urgent. Japan-China and India-EU are other possible collaborative
partnerships. Such partnerships might “possibly create a new dynamic”170.”
Să nu ne amăgim: Puteri aflate în ascensiune/planeta care se micşorează este
o formulă periculoasă. „Make no mistake: Rising powers /shrinking planet is
a dangerous formula. Încercările de a rezolva provocările centralizate ale
competiţiei pentru resurse, lipsurile de energie, şi schimbarea climaterică vor
fi printre cele mai dificile probleme cu care se confruntă comunitatea umană.
Addressing the interlocking challenges of resource competition, energy
shortages, and climate change will be among the most difficult problems
facing the human community. Dacă vom continua să extragem şi să consumăm
resursele vitale ale planei în acelaşi mod neprevăzător ca în trecut, vom tranforma
pământul într-o scenă aproape nelocuibilă a dezolării, mai degraba mai curând decât
mai târziu „If we continue to extract and consume the planet’s vital resources in
same improvident fashion as in the past, we will, sooner rather than latter,
transform the earth into a barely habitable scene of desolations”171.
Scenariile geopolitice care vizează rivalităţile din domenii concrete
cum ar fi resursele energetice şi minerale pot îmbrăca şi o formă
operaţională dacă actorul care le comandă este unul implicat, în direct, în
producţia, transportul sau distribuţia lor. Cu atât mai mult acesta are nevoie
de un scenariu atunci când are intenţia să intre în competiţie pe o altă piaţă
sau într-un alt câmp geopolitic.172 Louis Michel un fost Comisar European
168
Michael T. Klare, op., cit., p. 241-249.
169
Ibidem, p. 249-255.
170
Ibidem, p. 259-261.
171
Ibidem, p. 269.
172
Joop de Vries (eds), op. cit., în loc. cit; The use of Scenarios in Long Term Defence Planning
2002-11-11, în “Plausible Futures Newsletter”, downloaded from http://www.plausiblefutures.
com/cparticle55074-6691.html, 12 august 2010.

277
pentru Relaţiile cu Statele Afriacane, Caraibiene şi din Pacific, din cadrul
Ajutorului pentru Dezvoltare şi Umanitar referindu-se la Africa sublinia că:
„La începutul secolului 21, lumea se schimbă sub influenţa combinată a
globalizării economiei şi a „multi polarizării” puterii. Nicaieri acest fapt nu
este mai adevărat decât în Africa. former European Commissioner for
Relations with African, Caribbean and Pacific States, Development and
Humanitarian Aid refered to the Africa underline that „At the dawn of the
21st century, the world is changing under the combined influence of the
globalisation of the economy and the "multi-polarisation" of power. Nowhere
is this more true than in Africa. Africa evoluează şi se schimbă mai mult
decât oricare altă regiune a lumii. Africa is evolving and changing more than
many other regions of the world. Africa is once. Din nou, Africa este curtată
de toate puterile globale, în frunte cu Statele Unite şi China. Nu mai este
privită ca o „povară”, ci ca pe o oportunitate, o „nouă frontieră”. Again being
courted by all the global powers, with the United States and China leading
the way. It is no longer regarded as a "burden", but as an opportunity, a
"new frontier". Aceasta noua lume multipolara provoaca intreaga lume
Occidentala. This new multipolar world poses a challenge to the Western
world as a whole173.
Considerăm că trebuie făcută distincţie între un scenariu cu caracter
operaţional şi prognoză, cu care nu trebuie să se confunde în nici un caz.
Prognoza spre deosebire de scenariu are drept scop să identifice trendurile
posibile de evoluţie a unor procese şi fenomene din varii domenii ale acţiunii
umane supuse analizei. Aceste instrumente de lucru sunt elaborate de institute
si think-thank-uri specializate şi au caracter operaţional deoarece stau la baza
deciziei în politică, economie, în societate în general ca şi în politica
internaţională pentru orice tip de actor.174
În ultimii ani, tot mai multe state şi organizaţii internaţionale au
elaborat scenarii pe marginea unor probleme de interes global. Cele mai des
întâlnite şi cu impact asupra politicii internaţionale sunt cele din domeniul
energetic şi mai nou în cel al resurselor minerale. According to Bram Buijs
and Henrike Sievers „Recent, tensiunile legate de posibilul deficit de resurse
naturale au fost mari”. In recent times, tensions have been running high
concerning possible scarcities of natural resources.175 Marile state
173
Louis Michel, "Europe-Africa: the indispensable partnership", Spech at The London
Schools of Economics, 17 January, 2008, downloaded from http://www2.lse.ac.uk/public
Events/pdf/20080117_Michel.pdf, 12 august 2010.
174
A se vedea şi Harry G. Summers, Jr., The New World Strategy: A Military Policy for
America's Future, New York: Simon and Schuster, 1995, p. 61 şi urm.
175
Bram Buijs, Henrike Sievers, Critical Thinking about Critical Minerals Assessing risks
related to resource security, downloaded from, http://www.clingendael.nl/publications/
2011/20111111_ciep_bgr_briefingpaper_buijs_sievers_critical_thinking_about_critical_mine
rals.pdf; See, also Euractiv, Raw materials: Towards a Global Resource War?, downloaded

278
consumatoare de energie şi de materii prime – SUA, UE, China sau India, dar
şi în state mai mici, cum ar fi Irlanda sau chiar Bangladesh care au un
consum modic în raport cu populaţia, sunt preocupate de a avea asemenea
instrumente de lucru pe masa oamenilor politici şi de decizie în cadrul
societăţii. Preocupări majore în domeniul geopolitic care sunt materializate în
scenarii sunt legate de viitoarea ordine internaţională şi de raporturile de
putere care se vor creiona în anii următori la nivel regional şi global.
Everyone agrees the World is changing. The question is in which directions.
Sunt o mulţime de scenario elaborate în ultimii ani cu impact nu numai
asupra opiniei publice dar şi a oamenilor politici. Imaginile asupra lumii
internaţionale în viitorii ani în mentalul liderilor politici şi militari se aşează
pe un continuum de la catastrophic până la optimism. De exemplu, Generalul
de Armatata Nikolat Makarov, vorbind la o conferinţă de presă lunară în
Moscova, a spus că organizaţiile militare ruseşti trebuie să fie pregătite
pentru evoluţiile cele mai nefavorabile. For example speaking at a Monday
press conference in Moscow, Army General Nikolay Makarov said that
Russian military organizations must be ready for the worst possible
developments. Situaţia din lume este complicată şi se află într-o continuă
schimbare, în special în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu. Ce s-a
intamplat în aceste regiuni a fost dificil de prevăzut şi evenimentele s-au
desfăşurat cu o viteză extraordinară. The situation in the world is
complicated and it is constantly changing, especially in North Africa and the
Middle East. What happened in these regions was difficult to predict and the
events developed at a tremendous speed.176 (...) „Nimeni nu poate spune acum
ce se va întampla acolo. Totuşi, acesta este un semnal pentru toate statele”.
No one can tell now what will happen there. However, this is a signal for all
states. „Noi, armata, trebuie să fim pregătiţi pentru cele mai rele scenarii”.
We, the military, must be ready for the worst scenarios. Jerome Glenn, pe de
alta parte, ne oferă un scenariu plin de speranţă pentru anul 2050, în care
lumea s-ar putea să se dovedească un loc plăcut de trăit. On the other hand
Jerome Glenn offers a hopeful scenario for 2050, in which the world may
turn out to be a pleasant place to live in. Conform lui „În ciuda perspectivei
întunecate în prezent - cu titluri dominate de razboaie, dispute etnice, SIDA şi
degradarea mediului - există multă speranţă pentru un viitor mai bun
According to him „Despite a somewhat gloomy outlook at present — with
headlines dominated by wars, ethnic strife, AIDS and environmental

from http://www.euractiv.com/en/specialreport-rawmaterials/raw-materials-global-resource-
war-news-502704, 3 March 2011.
176
Dangerous Crossroads: Russian Military Chief: Prepare For “Worst-Case Scenarios” In
Unravelling World, downloaded from, http://www.pakalertpress.com/ 2011/09/14/
dangerous-crossroads-russian-military-chief-prepare-for-worst-case-scenarios-in-unravelling
-world/, 21 October, 2011.

279
degradation — there is much hope for a better future. Principalii catalizatori
ai lui ar putea fi ştiinţa, tehnologia şi Internetul. Its main catalysts could be
science, technology and the Internet.177
Criza financiară izbucnită în 2008 dar mai ales creşterea datoriilor
suverane la nivel regional şi global vor avea consecinţe nebănuite asupra
echilibrului geopolitic şi al structurii relaţiilor internaţionale. Din punct de
vedere geopolitic, la nivelul UE se vorbeşte tot mai mult de creşterea
influenţei Germaniei178 şi anumiţi analişti cred că tensiunile geopolitice în şi
dintre ţări vor continua să aibă un impact negativ asupra capacităţii zonei
euro de a depăşi criza datoriilor. ...and some analysts thinks that Geopolitical
tensions within and between countries will continue to negatively impact the
euro zone’s ability to overcome the debt crisis. Riscurile că unul sau mai
multe guverne vor refuza să continue finanţarea planurilor de salvare şi/sau
vor aştepta? Planuri de salvare impuse de creditori cresc, precipitând o lipsă
dezordonată de datorii, de plătire a datoriilor. The risks are growing that one
or more governments will refuse to continue financing the bailouts and/or
abide by creditor-imposed bailouts, thus precipitating a disorderly debt
default. Pieţele devin în mod justificat mai neliniştite, nervoase faţă de modul
de criză permanentă a zonei euro şi a incapacităţii acesteia de a-şi rezolva
problemele de bază fundamentale. The markets are justifiably becoming
more nervous about the euro zone’s permanent crisis mode, and its inability
to deal with the fundamental underlying problems179.
Procesul de elaborare a scenariilor geopolitice este, ca şi în cazul altor
domenii, de durată şi cuprinde mai multe faze/etape în funcţie de natura lor, dar
şi de experienţa acumulată în diferite ţări sau chiar institute de cercetare. Astfel,
de exemplu, în cazul scenariilor geopolitice ce analizează problema energiei
numărul fazelor/etapelor diferă de la un autor la altul şi variază între trei-patru
faze/etape180 şi şapte181. Activitatea de elaborare a unui scenariu poate să
înceapă doar în momentul în care s-a identificat o problemă/temă de interes
pe agenda unui actor clasic sau nonclasic şi s-a constituit o echipă pentru a o
rezolva182. Art Kleiner consideră că, dacă nu se identifică corect problema,
177
See Jerome C. Glenn, A Better World in 2050? downloaded from http://www.theglobalist.com/
StoryId.aspx?StoryId=2196, 21 October, 2011.
178
Dr. Luis Simon, The Euro-debt crisis: from finance to geopolitics? downloaded from
http://www.rusi.org/analysis/commentary/ref:C4ED8CBAE97CFA/ 25 October, 2011
179
Current economic crisis is not simply financial or economic, but also geopolitical, Report
by Economic and Strategy Team National Bank of Canada, downloaded from,
http://www.fxstreet.com/fundamental/analysis-reports/the-geopolitics-of-the-euro-zone-debt-
crisis/, 25 October, 2011.
180
Diana Scearce, Katherine Fulton, op. cit., p. 34.
181
W.R. Huss, op. cit., p. 381.
182
Exploring the Future, Scenarios: An Explorer’s Guide, Global Business Environment,
Shell International, 2003, p. 42.

280
echipa riscă „să-şi piardă timpul degeaba”183. Corect nu presupune
interpretarea datelor şi informaţiilor care generează o astfel de problemă,
deoarece rezolvarea ei prin realizarea unui scenariu presupune „a se opera cu
imaginea pe care noi o avem despre acea realitate”184.
Modul de alcătuire a unei astfel de echipe poate să difere de la un
domeniu la altul. Ea poate să aibă un caracter formal, informal sau o structură
de tip think tank. Este condusă de un director care mai mult orientează decât
conduce185. Membrii echipei trebuie să înţeleagă cerinţele puse de cel ce
comandă scenariul, pentru a putea formula corect problema/key issues 186 şi a
contura un plan de acţiune (clear road map)187. Nu în ultimul rând, echipei
trebuie să i se asigure condiţiile de cercetare şi resursele necesare.
Analistul francez Bernard Laponche consideră că un bun scenariu în
domeniul cererii de energie, de exemplu, trebuie să se bazeze pe un set de
ipoteze care să privească evoluţiile în domeniul producerii şi al cererii de
energie, în ceea ce priveşte creşterea populaţiei, indicii de creştere
economică, pe scurt, ceea ce el numeşte déterminants de la demande188.
Prima fază a elaborării unui scenariu energetic începe cu
operaţionalizarea cererii formulate de actorul care a făcut comanda şi cu
evaluarea mediului politic internaţional. Echipa trebuie să înţeleagă foarte
clar natura interesului urmărit de actorul pentru care se elaborează scenariul.
Trebuie să poată formula răspunsuri pertinente la întrebări de genul189: Care
este interesul fundamental pe care actorul respectiv îl are în raport cu propria
sa politică energetică, dar şi cu a celorlalţi actori? Este acest interes formulat
în termeni publici? Dacă nu, atunci care sunt scopurile formulate în termenii
intereselor ce au fost comunicate opiniei publice? Este actorul respectiv, la
momentul proiectării scenariului geopolitic, capabil să influenţeze sensul
evoluţiilor în câmpul geopolitic?
Este momentul în care începe activitatea de adunare a informaţiilor
atât de ordin tehnic cât şi statistic referitoare la evoluţiile din sectorul
energetic, dar şi din cel al economiei şi creşterii populaţiei. Nu în ultimul
rând se colectează informaţiile legate de mutaţiile din mediul internaţional de
183
Art Kleiner, Scenarios are imaginative pictures of futures, but the picture is just a means to
an end, în Whole Earth, Spring 1999 downloaded from, http://www.wholeearthmag. com/ArticleBin/
224.html, 25 October, 2011.
184
Pierre Wack, op. cit., p. 59.
185
J. Rojot, A Bergmann, Comportament et organisation, Vuibert, 1989, p. 27.
186
Eva Wollenburg, David Edmunds, Louise Buck, op. cit., p. 3.
187
John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit.
188
Bernard Laponche, Energie et développement durable: l’avenir est ouvert, în Tempsreels
online http://www.temps-reels.net/article1301.html.
189
A se vedea şi cum acţionează o echipă care construieşte un scenariu economic în această fază la
Juergen H. Daum, How Scenario Planning Can Significantly Reduce Strategic Riscs and
Boost Value in the Innovation Chain, „New Economy Analyst Report”, September 08, 2001,
http://www.juergendaum.com/news/09_08_2001.htm.

281
securitate, cu precădere cele din regiunile bogate în resurse, dar cu
“probleme”. Se identifică tipul de ameninţări care sunt în respectivul câmp
geopolitic şi natura riscurilor pe care actorul trebuie să le înfrunte, dar şi
stereotipurile, prejudecăţile ce pot fi identificate în mentalul colectiv din
ariile supuse analizei190. Sunt tentaţi actorii care se confruntă sau cooperează
în domeniul energetic să folosească metode aparţinând hard/softpower? Se
creionează orizontul de timp pentru care se va proiecta scenariul geopolitic.
Acesta depide de o serie de factori atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă.
Răspunsul la aceste întrebări orientează echipa documentaristică spre surse
valoroase de informare atât open sources cât şi inedite. Sursele pertinente de
informaţii pot fi identificate prin intermediul bazelor de date electronice, cum
ar fi Bibliotecile naţionale, universitare, EBSCO sau ProQuest. Utilizarea
acestor instrumente nu poate substitui lectura cărţilor de specialitate şi
utilizarea de cercetări din literatura de specialitate nepublicate dacă există
parteneriate de cercetare cu alte institute similare.
Explorarea este o fază care presupune nu numai o foarte bună
cunoaştere a câmpului geopolitic supus analizei, ci şi folosirea din plin a
imaginaţiei şi a intuiţiei concomitent cu utilizarea instrumentelor şi tehnicilor
ştiinţifice de analiză191. Activitatea în acest moment este focalizată pe
identificarea factorilor cheie (driving-force, în engleză sau facteurs-clés, în
limba franceză). În opinia unor specialişti, factorul cheie/forţa motrică este
un instrument conceptual care ne permite să anticipăm evoluţiile ulterioare în
domeniul energetic192. Driving forces sunt lucruri cum ar fi dinamica socială,
probleme tehnologice, economice, politice, şi realităţi legate de mediu. Avem
un control minim asupra driving forces, şi singurul mod prin care le putem
echilibra este să le recunoştem drept ceea ce sunt, să le înţelegem efectele şi
să contribuim la crearea de noi driving forces dacă nu ne place ceea ce găsim.
Are things such as social dynamics, technological issues, economic issues,
political issues, and environmental realities193. We have little control over
driving forces, and the only way we can leverage them is to recognize them
for what they are, understand their effects, and contribute to creating new
driving forces if we do not like what we find.
Driving-forces pot influenţa sau schimba decisiv caracteristicile iniţiale
ale evoluţiilor identificate de către membrii echipei prin punerea problemei.
Odată identificaţi, factorii cheie sunt selectaţi după relevanţă, semnificaţie şi
capacitatea de a influenţa evenimentele din câmpul energetic. În majoritatea

190
Dana Mietzner, Guido Reger, op. cit., în loc. cit.
191
David Stout, op. cit., în loc. cit.
192
Driving Forces, în Scenario Thinking.org, online http://scenariothinking.org/ wiki/index.
php/ DrivingForces.
193
Moya K. Mason, op. cit., în loc. cit.

282
metodologiilor de construire a scenariilor energetice194 sunt identificate două
tipuri de forţe motrice: predeterminate, dar şi incerte. Forţele motrice
predeterminate sunt acele elemente anticipate prin prognoză şi care au un grad
de realizare destul de ridicat, cum ar fi, de exemplu, creşterea producţiei de
energie, consumul de carburanţi etc. Acestea sunt, în general, uşor
identificabile prin analiza societăţii/statelor cu accent pe domeniul economic,
demogragic, social, tehnologic, militar etc., şi prin analiza mediului
internaţional cu accent pe interesele naţionale/strategice ale actorilor, tipul de
comportament la care este predispus actorul în politica internaţională, evoluţia
sistemului de norme şi principii care alcătuiesc substanţa dreptului
internaţional public etc.
Din analiza domeniului economic driving forces pot fi identificate
prin operaţionalizarea informaţiilor privind:
resursele naturale, în special a celor legate de apă, hrană şi energie;
indicatorii de dezvoltare economică la nivel macro şi microeconomic;
viteza de circulaţie şi a securităţii capitalului financiar;
legăturile economice şi a partenerilor tradiţionali în comerţul
internaţional;
dezvoltarea economică de la o etapă la alta şi a identificarea
cauzelor care au provocat regresul economic/creşterea
economică.195
Din analiza domeniului demo-social, forţele motrice pot fi identificate
prin analiza:
dinamicii demografice;
schimbărilor din structura socială (raportul dintre sexe, raportul
dintre populaţia activă economic şi pensionari, ce rol va juca
tineretul în următorii 10 ani etc.);
creşterii/scăderii cheltuielilor publice;
bunăstării sociale etc.
Din analiza mediului internaţional:
the types of actors tipurile de actori;
their capabilities encountered; capabilităţile întâlnite;
the military/political-military coalition coaliţia militaro/politică-
militară;
international low so on dreptul internaţional şi aşa mai departe.
Identificarea „forţelor motrice” incerte presupune analiza factorilor
care conduc la schimbări majore în: aprovizionarea cu energie a populaţiei şi
a consumatorilor industriali; comportamentul consumatorilor de energie în
194
Margaret Chandler, Long Term Strategic Thinking Placing the Pembina Institute in
Divergent Scenarios of the World, ©2005 The Pembina Institute for 2025, Drayton Valley,
Alberta T7A 1S7 Canada, p. 4.
195
John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit.

283
sensul economisirii/risipei de energie; evoluţiile preţului sau apariţia unor
crize şi conflicte majore între consumatorii globali de energie etc.
A treia fază în construirea unui scenariu – sinteza/conduct research,
writing and analysis presupune analiza forţelor motrice identificate şi
ierarhizarea lor în funcţie de şansele ca ele să apară şi să modifice esenţial
fizionomia câmpului geopolitic în diferite intervale de timp ale perioadei
analizate. Aprecierea se va face pe o scală/matrice în care se va merge de la
cele cu cel mai mare grad de certitudine de realizare (cum ar fi cele din
domeniul statisticii demografice) până la cele cu şanse „0” de realizare (cum
ar fi cele din domeniul opiniei publice)196. Pentru exemplificare redăm o
posibilă aşezare în matrice a forţelor motrice, pentru un scenariu energetic
construit de specialiştii de la The Pembina Institute197.

În această fază se identifică ameninţările de orice natură din câmpul

geopolitic, care ar putea să pericliteze interesele actorului în acel spaţiu.
Evaluarea raportului dintre şansa de a reuşi, materializarea interesului şi eşec
ne dă şi gradul de risc pe care actorul trebuie să îl ia în calcul atunci când ia
196
Ibidem, p. 29.
197
Margaret Chandler, op. cit., p. 6.

284
decizia de a fi sau a nu fi prezent în câmpul geopolitic respectiv. Analiza
multivectorială a „forţelor motrice” predictibile şi incerte conduce la
ierarhizarea factorilor care pot modifica esenţial fizionomia energetică a unei
societăţi, a unei regiuni sau chiar la nivel global. Sunt autori care consideră
că, în această fază, munca de realizare a scenariului nu trebuie să se bazeze
numai pe raţionament ştiinţific, ci şi pe „intuiţii, credinţe care nu sunt
neapărat rezultatul cunoaşterii ştiinţifice. Pot să aibă rădăcini în cultura
populară sau chiar în religie”198.
Următoarea fază presupune construirea scenariului/building scenario,
adică anticiparea acelor posibile trenduri de evoluţii geopolitice într-un spaţiu.
Rezultatul se va concretiza în acele „multiple” viitoruri. Numărul variantelor
construite pentru a „desena” posibilele evoluţii din spaţiul analizat diferă de la un
autor la altul. Sunt păreri că este relevant pentru decizia de a acţiona să fie
construite 2-3 variante199, dar cele mai multe converg către o cifră care se
încadrează între 5 şi 10 asemenea produse. În opinia noastră, nu numărul
variantelor este foarte important, deşi nu trebuie neglijat, ci modul de a
prezenta imaginile posibile asupra cum va arăta lumea al cărui grad de
civilizaţie depinde esenţialmente de cantitatea de energie ce o consumă zilnic,
de modul cum se raporta la consumul de resurse şi mai ales de modul cum
vor răspunde provocărilor generate de criza resurselor. Aceste imagini pot fi
descrise în funcţie de combinaţiile pe care le obţinem prin evaluarea
interacţiunilor dintre diferite tipuri de forţe motrice. Aceste “fotografii”
trebuie să se încadreze pe o axă care să se deplaseze de la catastrofic la
optim, iar pe o alta de la credibil la incredibil, rezultând o infinitate de
combinaţii aleatorii cu cel puţin patru caracteristici fundamentale:

198
Paul Erickson, Clark Miller, op. cit., în loc. cit.
199
Garry D.Peterson, Scenario Planning: Atool for Conservation in an Uncertain World, în
„Conservation Biology”, Volume 17, No.2, April 2003, p. 361.

285
 OX – axa consecinţelor
OY – axa şanselor de reuşită
I – imaginea
Aşa cum rezultă şi din schema prezentată, discuţiile care au loc în
cadrul echipei de realizare a scenariilor trebuie să nu fie grevate de
comportamente care să conducă la alegerea variantelor care se încadrează fie
pe ceea ce este la modă, fie pe ceea ce ar fi pe placul celor care au comandat
scenariile. Specialiştii L. Fahey şi P. Randall apreciază că această dezbatere
trebuie să fie guvernată de următoarele tipuri de conflictualitate de idei în
ceea ce priveşte dezvoltarea evoluţiilor viitoare în construirea scenariilor 200:
prezent versus viitor; final aşteptat contra final imprevizibil; ştiinţific contra
imaginativ; intelectual-raţional versus emoţional; probabilitate versus
posibilitate; constrângere versus dialog; cantitativ contra calitativ; optimism
contra scepticism etc.
Scrierea şi codificarea/Create scenario narrative scenariilor este faza
în care acestea capătă conţinut şi expresie grafică. Scenariile astfel pregătite
pot să se constituie în utile instrumente de cercetare şi analiză a şanselor de
reuşită, dar şi de evaluare a riscurilor pe care un actor şi le asumă în
momentul în care îşi construieşte politica energetică. O bună politică
energetică trebuie să fie construită pe expertiza furnizată de o excelentă
activitate de prognoză, dar şi pe provocările generate de scenariile energetice
sau globale. Analistul Peter O’Brien a găsit o exprimare grafică interesantă în
ceea ce priveşte interdependenţa dintre prognoză şi scenariu în construirea

200
Apud John S.Ratcliffe, op. cit., în loc. cit.

286
politicilor externe ale statelor, aşa cum se poate vedea din schema de mai
jos:201

prognoză scenariu
prognoză scenariu “speranţă”

incertitudine

proiecţie
0
Distanţa în viitor

Indiferent de schema grafică în care se realizează un asemenea

scenariu dar şi de raporturile care se pot stabili între acesta şi alte elemente
ale conducerii şi managementului în domeniul securităţii energetice, nimeni
nu mai poate face astăzi abstracţie de aceste instrumente de cunoaştere şi
lucru totodată. Hărţile joacă un rol deosebit în prezentarea scenariilor
indiferent de problema pe care o au în atenţie.
Scenariile geopolitice elaborate de specialişti şi instituţii au un impact
mai mare asupra „consumatorului dacă este însoţită şi de o „lectură” vizuală.
Revista Geo Curresnts publică în mai un posibil scenariu al jocului geopolitic
al marilor puteri în sud estul asiatic. Informaţia pe scurt se referea la
„Pakistanul a dat Chinei o bază la Gwadar în inima teritoriului Baluch. Ca
atare, un stat independent Baluchistan ar servi interesele strategice ale
Statelor Unite în plus faţă de scopul imediat de combatere a forţelor
Islamiste”. “Pakistan has given China a base at Gwadar in the heart of
Baluch territory. So an independent Baluchistan would serve U.S. strategic
interests in addition to the immediate goal of countering Islamist forces 202.
Ilustrarea acestei informaţii conduce la mult mai multe concluzii privind
jocurile geopolitice în zonă.

201
Peter O’Brien, Scenario Planning A Strategic Tool, Legislative Services, AusInfo, GPO
Box 84, Canberra ACT 2601, downloaded from http://affashop.gov.au/PdfFiles/13207_
scenario_planning.pdf., 28 November 2010.
202
Balochistan and a New “Great Game” in Central Asia? downloaded from http://geocurrents.
info /geopolitics/ balochistan-and-a-new-great-game-in-central-asia#ixzz1imcFYfVP28
November 2010.

287
 Mai relevant este modul cum sunt ilustrate cu ajutorul hărţilor
scenariile legate de evoluţia populaţiei, a încălzirii globale etc. Redăm mai
jos două hărţi. Prima ilustrează rata posibilă de creştere a populaţiei globului
în următorii 50 de ani iar cea de-a doua cum va arata repartiţia demografică
în 2050.

http://www-personal.umich.edu/~mejn/cartograms/

World populations in 2050

288
http://www.worldmapper.org/images/largepng/11.png,
Importanţa scenariilor ca instrumente de analiză în teoria şi practica
geopolitică nu trebuie exagerată în nici un fel. Strategiile şi scenariile
geopolitice sunt ambele o reflecţie directă a discuţiei echipei respective.
Scenariile pun în lumină subiectele cărora echipa le-a acordat atenţie, în mare
măsură ignoră subiectele care nu s-au bucurat de mare atenţie. În mod
interesant, s-a acordat multă atenţie dimensiunilor de putere şi fricii, în timp
ce dimensiunile tehnologice şi economice nu au fost menţionate în mod
frecvent şi nu au fost considerate ca fiind driving forces majore. O altă
observaţie este că echipa a menţionat puţin modele de valuri, deşi proiectul
iniţial se referea explicit la „următorul val”. Aşteptările echipei corespund
mai degrabă cu o tranziţie ireversibilă decât cu o mişcare sau un val ciclic.
Geopolitica, fie că se manifestă pe spaţii globale, regionale fie locale va avea
ca suport interesul şi puterea. Proiecţia şi reprezentarea acestor două
elemente în relaţiile internaţionale se pot face utilizând ca instrumente atât
strategia cât şi scenariul, dar acestea nu vor fi decât un ghid pentru decizia pe
care oamenii politici din fruntea statelor şi conducătorii organizaţiilor
internaţionale/alţi actori nonstatali o vor lua sau nu.

Încheiere
Este posibil ca disputele privind locul şi rolul geopoliticii în corpusul
disciplinelor academice şi universitare prin dimensiunea sa teoretică, cât şi
asupra posibilităţii ca aceasta să poată oferi instrumentele şi metodele
necesare unei analize riguroase a mediului internaţional să nu dispară curând.
Motivaţiile pot fi multiple, dar cel mai important pare a fi faptul că, în
media actuală, forţa imaginilor şi a cuvântului asociat termenului geopolitică
este tot mai des utilizat, deoarece organizaţiile şi instituţiile de PR, de
propagandă de toate felurile, angajate atât de actorii clasici dar şi de cei
nonclasici, nu vor renunţa să facă din teoria şi analiza geopolitică un vector
de transport „la ţintă” al mesajelor subliminale în scop de manipulare şi
persuadare a opiniei publice în legătură cu evenimente şi fapte care vor avea
loc în mediul internaţional.
Acest fapt va conduce, în continuare, la menţinerea unei confuzii în
ceea ce priveşte locul şi rolul ei în rândul disciplinelor care analizează
relaţiile internaţionale contemporane şi o anume reticenţă din partea mediilor
academice şi universitare. Cred, însă, cu tărie că multiplicarea studiilor
teoretice, dezbaterile ştiinţifice vor conduce în final la clarificări conceptuale
şi la limpezirea raporturilor dintre geopolitică şi propagandă, manipulare şi

289
intoxicare a opiniei politice care se practică din varii interese în lumea
politică de astăzi. Tot mai multă lume va putea sa facă o distincţie între
geopolitică şi geografia politică, geopolitică şi propagandă sau alte tehnici de
manipulare şi dezinformare folosite astăzi în „războiul global media” şi astfel
linia ce separă analizele geopolitice de propaganda geopolitică să fie tot mai
conturată şi „vizibilă” şi pentru opinia publică, nu numai pentru specialişti.
Sper ca invitaţia şi provocarea lansată prin acest volum tuturor celor
care se ocupă de geopolitică şi de relaţii internaţionale sub toate aspectele să
aibă ecou în lumea academică şi în cea a analiştilor din domeniul relaţiilor
internaţionale. Este necesară o discuţie teoretică serioasă asupra tehnicilor,
metodelor şi instrumentelor de analiză folosite de geopolitică pentru
cunoaşterea mediului internaţional. Sunt puţine şi, uneori, marginale
asemenea dezbateri, deşi nivelul şi intensitatea controverselor şi disputelor pe
marginea geopoliticii sunt ridicate. Globalizarea, de care se vorbeşte atât de
mult în ultimii ani, a transformat profund mediul internaţional, încât
cunoaşterea sa nu se mai poate face decât printr-o analiză interdisciplinară.
Geopolitica nu poate lipsi din corpusul acestor discipline.
Prezentul studiu asupra geopoliticii aduce în discuţie şi faptul că la
jumătatea deceniului zece din secolul trecut s-a produs o ruptură în
cunoaşterea geopolitică făcând posibilă apariţia unor noi paradigme în senul
dat conceptul de Thomas Khun la începutul deceniului opt al secolului XX, şi
utilizat cu măiestrie de alţi specialişti din domeniul socio-uman. Ruptura cu
viziunea clasică nu a însemnat în mod automat că astăzi nu se mai elaborează
studii şi nu se mai fac analize din această perspectivă. Nu este nimic rău în
această privinţă ci dimpotrivă va contribui la clarificări pentru o disciplină
academică care a suferit endemic de identitate şi a fost incapabilă mult timp
să se definească printr-o metodologie specifică sau printr-un obiect de studiu
unic. Paradigmele supuse dezbaterii publice în această lucrare încearcă să
propună o soluţie de depăşire a acestui impas şi să dezvolte linia geopoliticii
critice care se impune tot mai mult după încheierea Războiului Rece.
Lucrarea pledează, în egală măsură, pentru elaborarea unei metodologii
proprii de analiză.

290
 Index

Al-Mahfedi Mahomed Hamoud

A Kassim, 215
Almeida Ferrari Bruno de, 122,
Abric Jean-Claude, 162, 168 205
Acrivoulis Dimitris, 63 Amineh Mehdi Parvizi, 212
Adduci Michael, 40 Amy Myers Jaffe, 243
Ag Hindi Aboubacrim, 99 Ancel Jacques, 31, 50, 56
Agnew John, 41, 43, 46, 82, 88, Anderson Eric C., 158
157 Andrei Petre, 182
Aguria Muhammad Yousuf, 264 Andrews Kenneth R., 220, 242
Ahrari M. E., 97 Anghel Nicolae, 39
Albareda Jose Maria, 59 Anton Mioara, 128
Albright Madeleine, 163 Appadurai Arjun, 85
Alexandrescu Vasile, 112 Ardeleanu Ion, 168
Alexe Vladimir, 35, 36 Armstrong Hamilton Fish, 18
Aligică Dragoş Paul, 270 Art Robert, 145
Allard Paul, 259 Art Robert J., 148
Ash Timothy Garton, 253

291
Assad, 104 Becker Jörg, 231
Ataman Muhittin, 144 Beckhard Richard, 167
Atkinson David, 31, 84 Begarie- Coutaux Herve, 9
Attali Jacques, 32, 33 Belknap Margaret H., 229
Aupick, 165 Bell Martin, 229
Axson David A. J., 273 Benveniste E., 222
Ayoob M., 186 Berenskoetter Felix, 136
Bergès Michel, 56
Bergmann A., 282
B Berlin Issiah, 110
Berman Ilan, 104, 105
Babeţi Adriana, 215 Bernier Vincent, 259
Bădescu I., 38, 109 Berstein P. L., 260
Bădescu Ilie, 14, 33, 39, 88, 89, Bessis Sophie, 113, 114
106, 107, 108, 109, 110, 112, Bially Janice, 141, 142
176, 198, 199 Biro Daniel, 243
Badie Bertrand, 69 Bjelić Dusan I., 216
Badsey Stephen, 155, 198 Blache Vidal de la, 31
Baerwald T. J., 122 Blackwill Robert D., 208
Băhneanu Vitalina, 221 Blair Dennis, 251
Bahtin M. M., 139 Blair Tony, 145, 170, 174, 221
Bailes Alzson J.K., 121, 200 Blouet B. W., 64
Baker III James A., 117, 242 Bogzeanu Cristina, 147, 151, 153
Balzacq Thierry, 252 Bondy Harry, 212
Bar Dan, 138 Boon John, 248, 258
Barber George F., 60, 150 Borges Joao Vieira, 97, 98
Bar-Gal Yoram, 60, 61 Borţun Dumitru, 220
Barkat Abdul, 142 Börzel Tanja A., 130
Barnett Thomas P. M., 234 Bosch Reinoud, 133
Bartholomees Jr. J. B., 244 Bossy Raoul, 168
Băsescu Traian, 252 Botai Giuseppe, 58
Bassin Mark, 43, 112 Bouthoul Gaston, 99, 100
Baud Jacques, 137 Boyer A., 170
Baud Michiel, 32 Brady Henry, 202
Bauman Zigmunt, 254 Brands Christian, 268
Baumont Maurice, 155, 156 Brătianu Gheorghe I., 39
Beal James, 97 Braudel Fernand, 107
Beauregard Robert A., 98 Brejnev Leonid Ilici, 140
Beauvois Daniel, 113 Breton Philippe, 220
Beciu Camelia Mihaela, 221 Brezeanu Petre, 265
Beck Ulrich, 85, 134, 135, 259, Brickman Philip, 158
260 Brooks Stephen G., 70

292
Broquet Hervé, 130 Castano Emanuele, 161
Broué Pierre, 112 Castells Manuel, 132, 136
Brown Carl, 130 Ceauşescu Nicolae, 90, 131, 137
Bruck H. W., 190 Cellérier Piérre, 33
Bruckner Pascal, 90 Chandler Alfred, 242
Brunhes Jean, 32 Chandler Margaret, 284, 285
Bruno Giordano, 179 Charlton Mark W., 99
Brzezinski Zbigniew Kazimierz, 7, Chase-Dunn, 85
8, 26, 49, 64, 65, 68 Chelcea Septimiu, 228
Buck Louise, 270, 282 Chen Michael, 40
Buijs Bram, 280 Chi Sang-Hyun, 40
Bujoreanu Iulian, 261, 262 Chiper Ioan, 94, 95
Bullock Dennis R., 226 Chisholm M., 122
Bulow Frierdrich Wilheim, 238 Chomsky Noam, 79
Burebista, 109 Christensehn L., 256
Burlacu Elena, 104 Church Michael, 60
Burton John, 86 Churchill, 94
Bush George W., 138, 170, 174, Cioculescu Simona, 111
191, 225, 226, 248 Cîrstea Marusia, 78
Bush George Jr., 129, 224, 262 Claussevitz Carl von, 128
Busuioceanu Oxana, 111 Claval Paul, 51, 72, 74
Buzan Barry, 63 Cline Ray S., 141
Buzatu Gheorghe, 13, 33, 39, 43, Clinton Bill, 104, 217
45, 54, 57, 62 Coculescu Steluţa, 226, 227
Cohen Benjamin J., 95, 96
Cohen Deborah, 101
C Cohen Saul, 23, 49, 65, 89, 277
Coles Mike, 268, 270, 273
Cabanis Andre, 201 Collier David, 202
Çakmak Cenap, 172 Collins John, 25
Calhoun Craig, 219 Collins Michael, 26
Calvocorressi Peter, 156 Columbeanu Mihnea, 134
Cameron David, 145 Conea Ion, 13, 15, 27, 37, 42, 43,
Camm Frank, 263 44, 45, 50, 52, 56, 84, 196
Cantemir Dimitrie, 15 Constantiniu Florin, 29, 94, 95
Capatina Ecaterina, 136 Conteh Morgan Earl, 176
Caravasile Aurora, 163 Corbridge Stuart, 46
Carey Christopher D., 149 Cordesman Anthony H., 224
Carol I, 39, 147, 151, 238 Corell R., 256
Carter J., 104 Cornell Svante E., 50
Casebeer William D., 191 Cornog Evan, 138
Cassirer Ernest, 170 Costa-Foru Anca, 111

293
Coutau-Begarie Herve, 56, 238, Demangeon Albert, 31, 56
239, 247 Demarest Geoffrey, 98
Couteau-Bégarie, 33 Demaugeau Albert, 50
Cozianu Andreea-Ioana, 184 Desaint J., 165
Crampton Andrew, 21 Desreumaux Alain, 239
Creech Bill, 167 Dessouy Gerard, 97
Creţia Aurelia, 111 Deudney Daniel, 48
Creţia Vatmaniuc P., 111 Deutsch Karl W., 134, 154, 181
Creţu I., 111 Dijk Teun A. van, 223
Crouzatier Jean-Marie, 201 Dimiu Claudio, 111
Csurgai Gyula, 108, 194 Dinesen Rene, 121, 200
Cucu V. S., 13, 33, 39, 43, 45, 54, Dittmer J., 164
57, 62 Dobrescu Paul, 23, 26, 34, 39, 53,
Culcasi Karen, 47 114
Cull Steven, 159 Dobrinescu Valeriu Florin, 54, 94
Czegledy Nina, 81, 82 Dodds Klaus J., 28, 31, 84, 164,
Czinkota M. R., 122 189
Dogan Mattei, 41, 42
Donald Nuechterlein, 149
D Douglas Mary, 260
Dragoş Elena, 221, 222
d’Aquino Thomas, 146 Drezner Daniel W., 97
Dadush Uri, 233 Druker Peter, 240
Dahl Robert A., 134 Dube Arindrajit, 203
Dalai Lama, 129 Ducot C., 276
Dalby Simon, 11, 12, 13, 46, 55, Dugin Aleksandr, 7, 8, 35, 36, 199
62, 125, 192 Dulaimi Mohammed Fadhil, 264
Dallmayr Fred, 175 Dulvac Horia, 221
Damean Sorin Liviu, 78 Duncan N. E., 276
Daniel Deudney, 48 Dungaciu Dan, 88, 89, 106, 107,
Danilevsky N., 34 110, 111, 112
Darwin Ch., 88 Dunn David J., 86
Dassault, 144 Dunning J. H., 122
Daudel Cristian, 33, 50, 51, 52 Durkheim Emile, 160, 161
Daum Juergen H., 283 Dusouy Roger, 74
Davis Ged, 271, 278 Dussouy Gerard, 50, 51, 52, 56,
Davis Paul K., 269 57, 60, 61, 66, 67, 86, 87, 89,
de Gaulle Charles, 32, 33 93, 102, 103, 106, 107, 110,
De Spiegeleire Stephan, 121, 200 133, 165, 189, 212
Debié Frank, 62 Duţu Petre, 147, 151, 153
Decker Raymond J., 257
Dedenis Julien, 208

294
 E Finn Rudder, 118, 229, 231
Finnemore Martha, 148
Echeverria Martin, 59 Fisher Glen, 155, 156
Eckley N., 256 Flint Colin, 40, 122, 124, 157
Eco Umberto, 132 Florovski G., 34
Ecobescu Nicolae, 166 Folk Kevin L., 126
Eden Anthony, 94 Foster John Bellamy, 28, 185
Edmunds David, 270, 282 Fotiadis Piers, 157
Edwards Thomas M., 53 Foucault Michel, 220, 221
Eichengreen Barry, 96 Francart Loup, 137
Einstein Albert, 41 Francis, 125
Ek Richard, 117, 118 Franco, 59
Elazar Daniel J., 87 Frăsineanu Dragoş, 30, 31, 37
Elden Stuart, 82, 83, 89 Friedman George, 233
Elhefnawy Nader, 166 Friedman Thomas L., 130, 177
Eliade Mircea, 108 Frohardt Mark, 117, 229
Emandi E. I., 13, 33, 39, 43, 45, Fukuyama Francis, 249, 250
54, 57, 62 Fuller Graham E., 50
Eminescu Mihai, 110, 111 Fulton Katherine, 270, 271, 275,
Engelen Hilde Dominique, 209 277, 282
Engels Fr., 195 Funk Nathan C., 219
English Robert D., 164 Fusoi Alexandra, 252
Engstrom Jeffrey G., 158
Epstein Charlotte, 129, 223
Erickson Paul, 286 G
Eyal Jonathan, 160
Ezzati Ezzatollah, 36 Gaddafi Moammar, 236
Gaddis John Lewis, 55
Gagiev Kamaludin, 35
F Gagné Jean-François, 47
Gal Diana, 183
Fabritius Eva, 30 Gallois Pierre, 33
Fahey L., 276, 288 Gamble Andrew, 246
Fairclough Norman, 145, 190, Gardels Nathan, 75, 98, 99, 113
223, 224 Garfinkle Adam, 48
Falk Kevin L., 195, 196 Gary Colin S., 81
Farca Elena, 184 Gârz Florian, 166
Fearon James D., 93 Geddes Barbara, 202
Ferrari Bruno, 42, 66 Geeraerts Gustaaf, 144
Fettweis Christopher J., 19, 25, 55 Geoffrey Parker, 110
Fields Barry, 115 Georgescu R., 165
Filipescu Nicolae, 174 Georgiu Grigore, 195

295
Gerbner George, 119 Grix Jonathan, 47, 48
Gerges Fawaz A., 164 Grollman Philipp, 268, 270, 273
Gerhards Jurgen, 113 Grossman Karl, 25, 26
Gertjan Dijkink, 50 Grove Mark, 155
Geus Arie P. de, 270 Grrifiths Martin, 133
Ghica Luciana Alexandra, 243, Guidère Mathieu, 164, 173
270 Guzzini Stefano, 9, 126, 133, 140,
Ghiu Bogdan, 220 147
Giddens A., 50 Gvosdev Nikolas K., 246
Gilboa Eytan, 116, 117
Gilpin Robert, 64, 87
Ginghis Han, 26 H
Gleick Peter H., 103
Glenn Jerome C., 281 Haass Richard N., 185
Gloveli G., 34 Hackett Ken, 114
Godet, 276 Hahn Gordon M., 118, 119
Goeminne Gert, 276 Halford, 16, 17, 18, 19, 20, 25, 48,
Goldfinger Charles, 107 55, 64
Goldfrank Walter L., 85 Hall Martin, 87
Goldsmith Marshall, 167 Halperin Jonathan J., 164
Goldstein Joshua S., 183, 184, 186 Handoca Mircea, 108
Goldstein Judith, 181 Hans Silke, 113
Golopenţia Anton, 45, 56, 57 Haque Irfan ul, 143
Golu Pantelimon, 159 Harbulot Christian, 239
Goodwin P., 233 Hardy Cynthia, 191, 224
Gostev Alexander, 193 Harper John, 160
Gottfried Paul, 90 Hatchet D. F., 94
Gourevitch Peter, 179 Haukkala Hiski, 121, 200
Graham Stephen, 98 Haul Otto, 27
Gray Colin S., 19, 24, 49, 64, 268 Haushofer Karl, 27, 28, 29, 30, 31,
Gray John, 11 51, 56-59, 110, 178
Graziani Tiberio, 26 Haushoffer Karl, 27
Greenfield Victoria A., 263 Havel V., 140
Gregor Norman, 72 Havers Rob, 155
Gregory Bruce, 225 Hayden Günter, 15
Greider William, 85 Hayes Nicky, 158
Greimas A. J., 132 Hays Gries Peter, 161
Grenzen Echte, 57 Hegel G. W. Friederich, 15, 111
Grevi Giovanni, 233 Held David, 75
Griffiths Martin, 67, 87, 154 Hellelbein Frances, 167
Grimes Christopher, 85 Henning-Körholz, 27
Grimes Peter, 85

296
Hentea Călin, 118, 119, 128, 198, Howorth Jolyon, 235
255 Huang Yiping, 96
Herbert D., 210 Hudson Valerie M., 190, 202, 203
Heron Jim, 86 Hughes Karen P., 225
Herring George C., 148 Hughes Michael, 237
Herrmann Richard K., 159, 164 Hughon Philippe, 236
Hervé, 33 Hugo Victor, 179
Heske Henning, 27, 57 Hugon Philippe, 236
Hess Rudolf, 30 Hugtinton Samuel, 218
Hesselborn P., 122 Huguet Del Vittard Emilia, 59
Heugens, 276 Huntington Samuel, 64, 90
Hiiemäe Olavi, 275 Huss W. R., 277, 282
Hirsh Michael, 246 Hussein Saddam, 69, 103, 149,
Hirst Paul, 71, 72, 73 170, 174, 180, 183, 191, 226,
Hitler Adolf, 29, 30, 60, 90, 94, 250, 267, 268
131, 133, 155, 168 Huyghe François Bernard, 127-
Hlihor Constantin, 1, 10, 11, 14, 129
15, 19, 24, 25, 27-29, 33, 35, 41,
46, 50, 54-56, 63, 65, 67, 71, 78,
79, 84, 85, 88, 89, 91, 93, 94, I
103-106, 115, 119, 123, 133,
136, 137, 147, 154, 164, 173, Ikenberry John, 95
174, 189, 190, 199, 200, 207, Ionescu Mihail E., 134, 160
212, 217, 226, 227, 230, 250, Iordache Virgil, 64
252, 258, 275, 277 Iorga Nicolae, 111, 112
Hlihor Ecaterina, 63, 79, 115, 119, Iosup Ana-Maria, 55
164, 174, 199, 200, 217, 227, Isac Ionuţ, 228
250 Ismailov Eldar, 36
Hofer Walter, 155 Ivan Ruxandra, 201
Hoffmann Stanley H., 92, 186, Ivanciu Nina, 220
195, 196 Izurieta Roberto, 220
Höhn Karl Hermann, 213
Holdar Sven, 16
Hollywood John, 248, 258 J
Holzer Jan, 176
Hopkins T. K., 107 Jackson Michael, 217
Hoselitz Bert F., 198 Jackson Robert H., 181
Hough Richard Lee, 90 Jaffe Amy Myers, 243
Houtum Henk van, 75, 89 Janovský Jozef, 176
Houweling Henk, 212 Jarvis Robert, 148, 156
Howard Marc, 219 Jeftić Desimir, 163
Howard Newton, 164, 173 Jempa Emilie, 276

297
Jervis Robert, 156, 166, 173, 185 Kjellen Rudolf, 11, 14-16, 37, 40,
Jodelet Denise, 161, 162, 167 45, 110
Joenniemi Pertti, 121, 200 Klare Michael T., 50, 84, 277, 278
Johnston R. J., 41 Kleiner Art, 277, 282
Jomini, 19 Klinec Ivan, 270
Jones Roland W., 150 Kolossov Vladimir, 35, 219, 220
Joppke Christian, 113 Korb Lawrence J., 250
Judth Tony, 215 Krasner Stephen D., 146
Juvin Ion, 240 Krauss Clifford, 236
Kravets David, 204
Kristof Ladis K.D., 52
K Kuehner Trudy J., 81
Kuhn Thomas, 41, 126
Kagan Robert, 165 Kull Steven, 159
Kahan James P., 269 Kundera Milan, 113
Kahn Herman, 269 Kundnani Hans, 102
Kahneman Daniel, 260 Kuus Merje, 28, 50, 67, 188, 201
Kakowitz Arie M., 91 Kyoon Grace, 139
Kane Thomas M., 126, 195, 196
Kant I., 126
Kapferer Bruce, 93 L
Kaplan Ethan, 203
Kaplan Robert D., 71, 73, 74 Lacoste Yves, 15, 30, 54
Kapuscinski Ryszard, 113 Laden Bin, 249
Karhaushofer, 178 Laitin David D., 93
Kasperson J., 256 Lambakis Steven, 137
Kasperson R., 256 Lanneau Catherine, 130
Kazanecki Wojciech, 123, 188 Laponche Bernard, 282, 283
Kearney A. T., 106 Larionescu Maria, 183
Kearns Gerry, 48 Latour Bruno, 256
Kelly Eamon, 269 Launay Jaques de, 155
Kennan George F., 24, 171 Lautensach Herman, 27
Kennedy Paul, 15, 99 Lavric Tudor, 163
Kennedy Robert F., 169 Layne Christopher, 141, 142
Keohane Robert O., 74, 129, 181, Le Bras Herve, 97
184 Lee Chung Min, 211
Kerr David, 34 Lehrer David, 278
Khalilzad Zalmay, 211 Leney Tom, 268, 270, 273
Khun Thomas, 41, 292 Lesser Ian O., 211
Kinney Douglas, 155 Levin Josh, 233
Kirkpatrick Jeanne, 191 Levy Jack S., 148
Kissinger, 68, 86, 143, 145, 241 Lewis Martin W., 177

298
Leyden Peter, 278 Maior George Cristian, 192, 193
Li Chen, 114 Maisonneuve Eric de la, 259, 260,
Lieury Alain, 159 261
Lieven Anatol, 224 Makarov Nikolay, 280
Light Jennifer S., 98 Maliukevičius Nerijus, 47, 74
Linares Yolaine de, 203 Mamadouh V. D., 40
Lindblom Chareles E., 255 Mann Michael, 67
Linser Roni, 196 Manners Iann, 131
Liotta P. H., 146, 149, 243, 271 Mărăşescu Ioana, 161
Lisée Jean Francois, 130, 133 Marcos Ferdinand, 137
Little Richard, 63 Mărdărescu G. D., 112
Livingston Steven, 80 Marenches, 104
Llamas Carmen, 90 Marinescu D., 165
Lloyd Richmond M., 243 Marjan Attila, 160
Loan Geoffrey, 81 Markova Ivana, 139, 140
Lockheed, 144 Maronkova I., 140
Longo Waldimir, 141 Martello M., 256
Lopreno Dario, 54, 110 Martin G. C., 194
Loth Wilfried, 55 Martinelli Alberto, 70
Lotta Raymond, 105 Martschitsch Andreas, 239, 240
Lubben G. J., 276 Marx Karl, 195
Luers A., 256 Mason Moya K., 276, 284
Luke Timothy W., 67, 71, 87, 92, Masse Todd, 264
98, 115, 176 Mastanduno M., 96
Lukes Steven, 135, 213 Matson P., 256
Lungu Mihai, 168 Matsuk Andrew, 81
Luttwak Edward N., 47, 102, 134, Matsuo Masatsugu, 69
240 Mauhl Otto, 51
Lux Petrone Deborah, 164 Maurois Andre, 155
Mayouf Abdeljalil, 236
Mc.Donald, 239
M McCarthy J. J., 256
McClelland, 204
Machiavelli, 146 McClelland Charles, 204
Mackinder Halford John Sir, 8, 16- McDonald, 239
22, 24, 25, 29, 39, 48, 49, 55, McDougall Walter A., 80, 81
64, 65, 101 McGrew A., 75
MacMillan Palgrave, 50, 188, 213, McKay Kenneth, 248, 258
224 McKee Robert Guy, 138, 139
Mahon Alfred Tayer, 16, 19-21, McPherson Mellisa, 141, 142
101 McQuail Dennis, 115
Maingueneau D., 222, 223

299
Mearsheimer John J., 128, 148, Morris Peter, 134
249 Morrow William, 94
Mechnikov L., 34 Morse Edward L., 242, 243
Mehedinţi Simion, 37, 38, 88 Moscovici Serge, 160, 161
Meissner Doris, 100 Moussa Abdelkarim, 239
Meissner Philip, 268 Mrak Mojmir, 152
Melo Robin, 138, 139 Mullen, 249
Merkhofer M. W., 260 Müller Martin, 28, 188, 189
Merle Marcel, 69, 70, 94 Mulvenon James, 211
Meyer Josh, 232 Murdoch Rupert, 118
Michalet Charles-Albert, 106 Murphy Alexander B., 43
Michel Albia, 110 Murshed S. M., 114
Michel Louis, 279 Muşat Mircea, 168
Mietzner Dana, 271, 272, 283 Mussolini, 58, 60
Mihăilescu Vintilă, 38 Mutombo Kanko, 276
Miller Clark, 286
Milosevic, 230
Milosevici, 186 N
Mintzberg Henry, 240
Miodovnik Dan, 155, 156, 164, 165 Nagy, 169
Mirescu Alexander, 210 Naidu Suresh, 203
Miroiu Adrian, 165, 168, 173 Nakinovicec Nebojsa, 275
Miroiu Andrei, 165 Nartov Nikolai, 35, 36, 49
Miroiu Crisia, 187 Nartov Vladimir N, 36
Mironenko Nikolai, 35 Năstase Andreea, 249
Miskel James F., 148 Năstase Nicolae, 246
Mitan Mădălina, 163 Nate Silviu, 257
Mittelman James, 85 Nazarbaev Nursultan, 36, 37
Mitterand François, 32 Neagu C., 165
Mody Bella, 79, 80 Neamţu Iulian, 163
Moeschler J., 223 Neculau Adrian, 161, 162
Moffett M. H., 122 Neculau Radu, 161
Mohammed, profet, 172 Neguţ Silviu, 32, 37, 39
Moliner Pierre, 161 Nerlich Uwe, 234, 235
Molotov, 29, 54, 94 Neumann Simona, 148
Mongin Philippe, 219, 220 Newman David, 43, 199
Mor Ben, 128 Newton, 41
Morelli Anne, 128 Nicolae Perpelea, 256
Morgenstern, 239 Nicolaïdis Kalypso, 131
Morgenthau Hans, 22, 144, 147, Nilsson N., 50
149 Noer John H., 211
Morin Edgar, 178 Norling N., 37

300
Nour Sellamna, 271, 274, 275 Pavan S., 114
Novac Laura Elly, 265 Pavel Maria, 107
Nye Joseph Jr., 129, 143 Payne Kenneth, 229
Nye Joseph S., 74, 129, 184 Peet R., 157
Pellerin Cheryl, 130
Perle Richard, 191
O Perpelea Nicolae, 256, 259, 261
Petermann Simon, 130
Ó Tuathail Gearóid, 11, 12, 13, 41, Petersen Martin, 203
46, 68, 81, 101, 125, 176, 192, Peterson Garry D., 286
216, 219, 220 Petraeus David, 231
O’Brien Peter, 288 Petrencu Anatol, 54
O’Loughlin John, 51, 59, 62, 219, Petřík Jaroslav, 176
220 Pevenhouse Jon C., 183, 184, 186
O’Neil Siobhan, 264 Philip Christian, 93
O’Tuathail Gearoid, 118, 207 Phillips Nelson, 191, 224
Obama Barak, 130 Pickles John A., 86
Obst Erich, 27 Pilger John, 231, 232
Ohlin B., 122 Pillar Paul, 249
Ohmae Keniche, 75 Pkhakadze Gorgi, 100
Oliker Olga, 263 Platon, 238
Oosterhout Van, 276 Poggi Gianfranco, 134
Opran Constantin, 271 Polsky C., 256
Oprescu Al., 111 Pop Adrian, 32, 39, 94, 95
Oprescu Eugenia, 111 Popârda Oana, 161
Opriş Petre, 140 Popa-Vereş M., 57
Orezeaţă Mihail, 172 Popescu Elena Lorena, 255
Ormerod Paul, 124 Porter M., 270
Orrel Sue, 158 Postma, 276
Owen-Vandersluis Sarah, 72 Poukamisas Georgios D., 92
Powell Dina, 225
Pozdnyakov E. A., 15, 49, 89, 90
P Prados John, 94, 203
Preda Dumitru, 112
Pahre Robert, 42 Prevos Peter, 240
Palast Greg, 84 Price Paul, 219
Palmer Ian, 191, 224 Priestley Michael, 270
Papademetriou Demetrios G., 100 Primakov Evgheni, 163
Papava Vladimer, 36 Prodan Costică, 112
Parker G., 110, 111 Puddephatt Andrew, 229
Pasteur Ivan, 54, 110 Pulsipher A., 256
Paul Darel E., 84 Purrington Courtney, 211

301
Puşcaş Vasile, 128, 187, 194, 195 Rojot J., 282
Putin Vladimir, 246 Roland Alex, 164
Putkaradze Tariel, 234 Rollins John, 264
Rădulescu Alexandru, 38 Ronkainen I. A., 122
Rae David, 72 Roosevelt F. D., 20
Raffestin Claude, 28, 50, 54, 57, Rosenau James, 76, 148
58, 59, 60, 62, 88, 110 Roskin Michael G., 146
Raguera A. T., 59 Ross Mark Howard, 219
Randall P., 276, 288 Ross Phillip, 158
Ranke Leopold von, 15 Rotaru Marina, 221
Rasku Minna, 82, 83, 198, 199, Roubelat F., 271, 276
218 Rourke Jon T., 170
Rastier F., 222 Rousseau David L., 155, 156, 164,
Ratcliffe John S., 269, 272, 274, 165
282, 285, 288 Rove Karl, 138
Ratzel Fr., 15, 30, 31, 40, 57, 88 Rovenţa-Frumuşani Daniela, 220-
Raytheon, 144 222
Reboul Anne, 223 Rugman Alan M., 241
Réclus Elisée, 30 Rupert Mark, 133
Reed Lawrence, 179 Russell Bertrand, 133
Reger Guido, 271, 272, 283 Russell James A., 191, 224
Reidel M. D., 260
Renfroe Nancy A., 256
Reparaz Gonzalo de, 59 S
Retegan Mihai, 168
Reuber Paul, 43, 188 Saab, 144
Reynaud Julien, 235 Saakashvili Mikheil, 119
Ribbentrop, 29, 54, 94 Sachi Simona, 161
Rice Condoleezza, 225 Sadakata Mamoru, 215
Ricoeur P., 222 Said Abdul Aziz, 219
Rienner Lynne, 92 Saizu Ioan, 39, 111
Riordan Shaun, 77, 124 Salisbury, lord, 147
Rise Theodore L., 257 Salmon Christian, 138, 217
Risse Thomas, 130 Salmon Robert, 203
Rist Gilbert, 136 Sandmeier J., 15
Ritter Carl, 15 Sapin B., 190
Ritterger Volker, 67 Sassen Saskia, 51
Ritz Michael W., 169, 170 Sava Ionel Nicu, 27, 28, 29, 57,
Roberts Simon, 245 58, 133, 178, 248, 252, 256,
Robertson Roland, 85 258, 259
Rodham Clinton Hillary, 130 Saviţki P., 34, 35
Rogers James, 177 Săvulescu Silvia, 220

302
Saylor Robert, 230 Skillen James W., 224
Scalet Sarah, 242 Slovic Paul, 260
Scearce Diana, 270, 271, 275, 277, Smith A., 92
282 Smith Graham, 35
Schelling Thomas C., 104, 148 Smith Joseph L., 256
Schendel Willem van, 32 Smith Neil, 101
Scheneckener Ulrich, 77 Smith Perry M., 167
Schiller A., 256 Smith Richard D., 106
Schlesinger James, 80 Smolak Małgorzata, 230
Schneckener Ulrich, 77 Smouts Marie-Claude, 260
Schneider Barry R., 194 Snyder Diane, 248, 258
Schoute J. F. Th., 275 Snyder R. C., 190
Schrodt Philip A., 204 Sokolov Dimitri, 35
Schwartz Peter, 270 Soldatos Payanotis, 93
Scope Sven, 235 Sollinger Jerry M., 141, 142
Scurtu Ioan, 29, 54, 94, 173, 226 Somers M., 220
Seaton J., 229 Somes Thimoty E., 271
Secăreş Vasile, 166 Soppelsa Jacques, 201
Segre Cesare, 221 Sorel G., 109
Seiple Chris, 16, 17 Soutou Georges, 137
Selby Jan, 50, 104 Sparke Matthew, 134
Seleznev Ghenadi, 35 Spencer Herbert, 40
Sempa Francis P., 18, 19, 21, 22, Springfield G. G., 94
24, 25 Sprout H., 190
Sen Debabrata, 127 Sprout M., 190
Senehi Jessica, 138 Spybey Tony, 85
Sepp Kalev, 275 Spykman Nicholas John, 8, 20, 21,
Serfati Simon, 233 22, 24, 25, 26, 55, 101, 185
Serrao Nathalie T., 141 Spykmen Nicholas, 123
Sethi Deepak, 144 Stalin V. I., 29, 90, 94, 131
Severin Adrian, 184, 186 Stancil Bennett, 233
Seymour Claudia, 254 Stark Jurgen, 97
Shaker Steven M., 257 Stech Frank J., 118
Shambaugh George E., 77 Stein Maurice R., 254
Sheldrake P. F., 81 Steinmuller K., 276
Shi Zhongzhi, 203 Steinmüller K., 276
Shooneboom I. J., 275 Stimson H. L., 20
Show Martin, 72 Stokesbury James L., 156
Sidaway J.D., 189 Stolberg Alan G., 146, 149
Sievers Henrike, 280 Stout David, 270, 274, 284
Simon Luis, 281 Strange Susan, 73, 133, 157, 184
Singer Peter W., 249, 250 Strausz-Hupé Robert, 20, 21, 93

303
Summers, Jr. Harry G., 280 Tsygankov Pavel, 48
Supar, 45 Tucidide, 103, 147
Surcinski P., 34 Tupolev, 144
Sussmilch Johann Peter, 141 Turner B. L., 256
Sutyagin Alexander, 204 Turovsky R. F., 48
Swaine Michael D., 211 Tutunea J., 203
Sylvan D. A., 190 Tversky Amos, 260
Szekely Eva Monica, 215 Tyrell Patrick, 73
Tzu Sun, 194, 238

Ş
Ţ
Şerbănescu Narcisa, 113
Şişcanu Ion, 54 Ţîrău Liviu, 19
Ştefan cel Mare, 109
Ştefănescu Simona, 217
Ştraub Adriana, 184 U

Uberoy Virinder, 249, 250, 255

T Ullman Richard, 252
Ungheanu Mihai, 112
Tămaş Sergiu, 20, 29, 54, 57, 148 Ungureanu Cornel, 215
Taylor Peter, James, 62, 124, 125 Vaisse Morice, 183
Taylor Philip M., 198, 255 Valdicasas Alfonso Garcia, 59
Tellis Ashley J., 141, 142, 211, 234 Vallaux Camille, 31, 32
Temin Jonathan, 117, 229 Valle Alexandre del, 238, 240,
Thenmozhi, 242 241, 247
Thomas George, 202 Van Dijk Teun A., 136
Thual François, 125, 192, 193, Văratic Vitalie, 54
201, 203, 204, 205, 208 Vasilescu Mircea, 220
Thurer Daniel, 71 Vauday Julien, 235
Timmer Ashley, 219 Venier Pascal, 16, 65, 66
Tito I. B., 95 Verbeke Alain, 241
Todd Emmanuel, 106 Vianu Tudor, 183
Toffler Alvin, 134, 137 Vidal Gore, 84
Toffler Heidi, 137 Vignaux Georges, 223, 225
Toma Ruxandra, 104 Vilu Raivo, 268, 270, 273
Tomlinson John, 85 Vives Jaime Vicens, 59
Trenin Dimitri, 35, 36, 220 Vlad Corneliu, 216
Trubeţkoi N., 34 Voicu Bogdan, 182
Trubetskoi Evgeny, 34 Voievozeanu Ion, 240
Trubetskoi George, 24, 34 von Newman, 239

304
Voss J. F., 190 Wolfowitz Paul, 185, 191
Vries Joop de, 277, 279 Wolin Sheldon, 13, 63
Vusten Herman van der, 51 Wollenburg Eva, 270, 282
Woodhause Edward J., 255
Woods Bretton, 97
W Woodward Susan L., 93
Wright G., 233
Wack Pierre, 271, 276, 282 Wulf Torsten, 268
Wadsworth Michael P., 224 Wusten Herman van der, 51
Waever Ole, 221
Wagner Christian, 128
Wallander Celeste A., 234 X
Waller J. Michael, 180
Wallerstein Immanuel, 85, 124, Xiaochuan Zhou, 96
125
Walsh Edmond, 20
Walt Stephen, 148, 164 Y
Waltz Kenneth N., 126, 196
Wang Shou Qing, 264 Yarger H. Richard, 150
Washington George, 138 Yeo George, 75
Waters Malcolm, 85
Watts Larry L., 197
Watts M., 189 Z
Watzlawick Paul, 154
Weaver Ole, 221 Zaccaro Sabina, 100
Weber Elke U., 260 Zakaria Fareed, 176, 187
Weibel Ernest, 84 Zecbo Joseph K., 108
Weinstein Michael A., 247 Zhou, 96
Weintraub Sidney, 75 Zhu Tianbao, 158
Weldon Curt, 98 Zierler Elena, 183
Wenger Andreas, 68 Zinn Howard, 84
Whittlesey, 51 Ziuganov Ghenadi, 35, 36
Wight Martin, 193, 197 Zub Alexandru, 92
Wihbey Paul Michael, 104, 105 Zubir Mokhzani, 210
Wijkman P. M., 122 Zulean Marian, 243, 270
Williams John, 89 Zunes Stephen, 98
Williams Phil, 77 Zurn Michael, 72, 73, 92
Wills Michael, 234
Wilson J.L., 37 Бурлаков В.А., 29
Wilson W., 133
Windisch Uli, 226, 228 Нартов Н, 49
Wint Guy, 156

305
Туровский Р.Ф., 48

306