Evoluţia gîndirii pedagogice:

Etapa antică Socrate (469 – 399 î.e.n.) – a utilizat „metoda maieutică” în discuţie cu
discipolii săi, numită în prezent „metoda conversaţiei euristice”.

Platon (426 – 343 î.e.n.) – iniţiază „ideea educaţiei preşcolare” de la

vîrsta de 3 ani prin jocuri, poveşti, cîntece în instituţii de stat condusă de
„doici” cu pregătire specială.

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) – a formulat „principiul conformităţii educaţiei

cu natura psihică a copilului”, elaborînd un sistem e educaţie bazat pe
etape ale dezvoltării psihice cărora le corespund anumite tipuri de educaţii
realizate şi instituţii educaţionale.

Etapa medievală Creştinismul – prin morala reprezentată de cărţile Sfinţilor Părinţi:

Clemente Alexandrinul, Vasile cel Mare, Ieronim ş.a.
Conţinuturi: percepte religioase, sfaturi, norme de viaţă.

Etapa modernă I. A. Comenius (1592 – 1670) – a realizat o delimitare a pedagogiei ca un

sistem de sine stătător, care studiază educaţia. Abordează toate
problemele importante ale pedagogiei laegate de metodă, conţinuturi, de
ideal, inclusiv a ajuns la concluzia că pedagogia elaborează nişte norme
care se exprimă prin principii didactice. A elaborat 27 de principii
didactice, cel mai important fiind principiul instituţiei. A afirmat ca „viaţa
este o şcoală”.

Fr. Fenelon (1651 – 1715) – vine cu un punct de vedere care face din
plăcere şi învăţarea bazată pe temeliile unei educaţii viabile. Relevă
necesitatea şi beneficiile educaţiei fetelor; elaborează teze şi principii
general valabile pentru toţi educaţii; indică clar că se va cere de la elev
numai ceea ce este în stare să facă, fără a depăşi posibilităţile vîrstei şi
cele individuale.

John Locke (1632 – 1704) – este adeptul unei orientări pragmatice a

educaţiei în consesn cu ţelul suprem – formarea gentleman-ului. Acestuia
îi sunt rezervate 3 tipuri de educaţie: educaţia fizică, educaţia morală şi
educaţia intelectuală. Locke pune pe primul plan nu formarea pozitivă a
înclinaţiilor, ci stăvilirea celor problematice prin deprinderea stăpînirii de
sine. Integrează călătoriile prin formele de realizare a educaţiei. Stabileşte
o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite de către educator.

Jean Jaques Rousseau (1712 – 1778) - descoperă şi valorizează la

maximum virtuţile copilăriei, deschizînd un orizont nou în istoria
pedagogiei şi anticipînd teze ale curentului „educaţiei noi” din secolul
XX. Adept al principiului educaţiei „negative”, consideră că educaţia nu
trebuie să transmită virtutea sau adevărul, ci să păzească inima de viciu şi
spiritul de eroare. Educatorul devine un consilier şi un asistent al
copilului ce trebuie lăsat să se dezvolte singur, potrivit înclinaţiilor
originare. Minimalizînd rolul cunoaşterii intelectuale, el accentuează
asupra rolului intuiţiei şi al contactului nemijlocit cu lucruri şi fapte. Ne
propune o periodizare a educaţiei pe baza unor criterii fiziologice şi
psihologice.
Immanuel Kant (1724 – 1804) – educaţia în opinia lui constă în facilitarea
realizării plenare a umanităţii din noi. Ea este o practică relevare a omului
ca om. Activitatea pozitivă a educaţiei constă în susţinerea şi tonificarea
voinţei morale, iar dimensiunea negativă a educaţiei se referă la
împiedicarea dezvoltării periculoase a naturii instinctive din om, în a
înlătura acele impedimente care ar zădărnici întruparea legii morale. După
Kant, un rol deosebit îl joacă disciplina în formarea personalităţii. Omul
are datoria de a-şi dezvolta tendinţa spre bine. Providenţa nu a pus
bunătatea ca ceva gata format în om, ci doar ca o tendinţă şi fără distincţia
egii morale. Obligaţia fiinţei umane constă în a se perfecţiona, în a-şi
impune legea morală pentru a n-o lua pe cale greşită.

Johann Heinrich Pestalozzi (1746 – 1827) – este întemeietorul teoriei

învăţămîntului elementar. Încrezător în funcţiile educaţiei şi propagator al
unui învăţămînt popular general, pedagogul elveţian a militat pentru
formarea unei personalităţi armonioase în care intelectul, moralitatea şi
deprinderile să alcătuiască un tot întreg. Fundamentează şi aplică
principiul intuiţiei, al continuităţii dintre teorie şi practică, al învăţării
fonetice a cititului.

Friedrich Adolf Diesterweg (1790 – 1866) – pentru el gîndirea critică şi

responsabilitatea au fost importante în procesul de predare, şi a căutat să
reformeze aspectele sociale, economice şi morale ale educaţiei. În efortul
de a reforma şcolarizarea, a vrut să elimine influenţa politică şi religioasă
în predare în sine şi implică mai mult un factor social. El a vrut
profesionalizarea profesorilor de stat şi, de asemenea a luptat pentru
autonomia relativă a şcolilor. A avut o influenţă asupra profesorilor din
acea vreme, prin ziarul său „Rheinisch Blatter”.

Johann Friedrich Herbart ( 1776 – 1841) – după opinia lui lumea este
alcătuită din entităţi calitativ diferite, eterne şi imuabile, numite „reale”.
Schimbarea şi transformarea nu sunt atribute ale „realelor”, ci sunt efecte
ale minţii noastre. Chiar şi sufletul omenesc este o „reală”, iar
reprezentările sunt acte de autoconservare ale acestei entităţi spirituale.
Herbart este adeptul teoriei asociaţioniste, interăretînd viaţa psihică ca o
combinaţie mecanică de reprezentări.

Konstantin Dmitrievici Uşinski (1824 – 1871) – părintele pegagogie ruse

accentuează asupra rolului fundamental al activităţii în viaţa psihică a
omului, asupra rolului atenţiei, memoriei şi imaginaţiei în procesul
instructiv, asupra importanţei limbii materne şi a culturii poporului în
formarea tineretului şi asupra rolului muncii în viaţa psihică. Aduce
numeroase argumente în favoarea caracterului naţional al educaţiei
publice. Dezvoltă o didactică a învăţămîntului elementar.

Lev Nicolaevici Tolstoi (1828 – 1910) – este promotorul „educaţiei

libere”, valorizînd spontaneitatea şi libertatea de acţiune a copilului. A
fost un exponent al pedagogiei experimentale, dar în alt sens decît o
impune semnificaţia cunoscută: printr-un soi de îndoială pedagogică, a
încercat şă descopere formule pedagogice în momentul derulării actului
educativ. Experimentul său nu era atît o cale de cunoaştere a personalităţii
copilului, ci mai mult o metodă de investigare a procesului de predare, în
 scopul aflării legilor acestuia.

Etapa Alfred Binet (1857 – 1911) – a intuit importanţa pedagogiei

contemporană „cantitativiste”, astfel scoţînd în relief rolul experimentului educaţional.
A legat pedagogia de datele psihologiei şi a încercat să elaboreze o scară-
etalon pentru măsurarea inteligenţei. A atras atenţia asupra necesităţii
măsurării efectelor educaţiei. A pledat pentru introducerea în şcoală a
unor tehnici de „ortopedie” mintală.

Ernst Meumann (1862 – 1915) – caută să revendice un statut deosebit

pedagogiei ce trebuie determinată cantitativ, pe baza observării
sistematice şi a analizei datelor empirice. Baza cercetării educaţiei îl
constituie copilul cu toate determinările caracteristice. Nu este cercetat
cadrul mai larg – grupul şcolar sau mediul educaţional. Se supun
examinării mijloacele educative, metodele şi formele de realizare a
educaţiei.

Emile Durkheim (1858 – 1917) – vede în educaţie activitatea metodică de

introducere a generaţiilor precedente în valorile sociale dominate ale
prezentului, astfel încît acestea să se integreze atît mai adecvat unor
cerinţe determinate. Educaţia morală primează şi ea devine un mijloc
eficient de socializare. Integrarea în comunitate presupune totuşi o
sacrificare a unor note sau înclinaţii personale în favoarea cerinţelor
comunităţii.

John Dewey ( 1859 – 1952) – a contribuit la o deschidere a educaţiei spre

concreţea lucrurilor şi proceselor, dezvoltînd o teorie asupra educaţiei
racordată la exigenţele unei lumi democratice şi moderne. Susţinător al
activismului elevilor, a experimentat o educaţie orientată spre trebuinţele
şi interesele fiinţelor tinere. În concepţia sa, educaţia reprezintă un proces
de reconstrucţie şi reorganizare a experienţei trecute învederea dobîndirii
unei noi experienţe. Adevărata educaţia garantează puterea de creştere,
de accedere spre noi experienţe spirituale. Procesul educaţiei coincide cu
scopul acestuia: perfectarea fiinţei umane pe baza unei autonomii
acţionale.

Wilhelm August Lay ( 1862 – 1926) – a supus examenului critic scopul

educaţiei, care poate fi dimensionat numai după o bună cunoaştere a
copiilor. A dezvoltat o didactică specială şi a făcut pledoarie pentru o
normativitate didactică nuanţată, reclamată şi acordată la contextul
aplicării ei. Educaţia este vizată ca integrare în comunitatea socială.

Ellen Key (1849 – 1926) – a pledat pentru respectarea libertăţii şi

autonomiei educatului, alunecînd spre un soi de individualism ce va găsi
mulţi adepţi. Se opune tendinţei de socializare excesivă, realizată prin
şcoala oficială. Rolul educatorului se reduce la amenajarea mediului care
va acţiona prin stimuli nimeriţi asupra psihicului infantil. Consideră că
activitatea personală constituie factorul esenţial al educaţiei.

Maria Montessori (1870 – 1952) – pentru ea libertatea devine o condiţie

şi o metodă de formare. În fiinţa umană zace o impulsiune naturală către
creştere, pentru autotransformare. Impulsiunile se manifestă infailibil,
aproape după un plan providenţial. Fiecare perioadă senzitivă presupune
o anumită nevoie dominantă, iar satisfacţia acestei nevoi pregăteşte calea
pentru apariţia alteia. Copilul absoarbe din jur ceea ce îi trebuie la un
moment dat, transformînd totul în propria sa substanţă.

Ovide Declory (1871 – 1932) – teoretizează şi aplică metoda centrelor de

interes, cale prin care se dă satisfacţie înclinaţiilor, dorinţelor şi tendinţei
de muncă, independentă a şcolarilor. Propune ca tot conţinutul
învăţămîntului să fie grupat pe 4 interese fundamentale: hrana,
îmbrăcămintea, apărarea împotriva intemperiilor şi munca în comun în
folosul comunităţii. Distinge 3 stadii în procesul de învăţămînt:
observarea, asocierea şi exprimarea. Introduce metoda ideografică de
învăţare a scris-cititului.

Edouard Claparede (1873 – 1940) – introduce o nouă paradigmă, cea a

educaţiei funcţionale, conform căreia educaţia trebuie să formeze calităţi
psihice legate nu în sine, ci în perspectiva funcţiunii, pe care o va avea
viţa copilului. Învăţămîntul trebuie să devină atractiv, iar educatorul va
ţine cont de pornirile naturale ale copilului. Exemplul tipic de activitate
ce se derulează în coformitate cu satisfacerea intereselor lăuntrice este
jocul. A pledat pentru o „şcoală pe măsură”.

Adolphe Ferriere (1879 – 1960) – a exprimat un punct de vedere în

favoarea autonomiei elevilor şi a libertăţii acestora de a se forma. A
respins sistemul livresc de instruire, el reclamă o mai puternică legătură a
copilului cu lumea prin cunoaşterea directă a naturii, a realizărilor
omului, a operelor culturale stocate în muzee, expoziţii etc. A valorizat
efortul individual al elevului de a cunoaşte şi de a se forma. Este adeptul
unui paralelism dintre viaţa individuală şi evoluţia socio-culturală a speţei
umane.

Roger Cousinet (1881 – 1973) – a experimentat metoda muncii libere pe

echipe. Pentru el, grupul constituie un mediu educativ important pentru
socializarea individului. Sarcina educatorului este de a interveni numai
cînd este cazul şi de a nu introduce trebuinţele artificiale. A format
spiritul de iniţiativă, ca o cale sigură de a parveni la autonomia elevilor.

Celestin Freinet (1896 – 1966) – a devenit originar prin introducerea

imprimeriei, a textului liber şi a corespondenţei şcolare în procesul de
instruire şi educaţie. Minimalizează rolulu manualelor tradiţionale,
considerîndu-le artificiale şi vide de viaţă.

William Heard Kilpatrick (1871 – 1965) – a elaborat ideea pedagogică de

„experimentalism”. El ignora şcoala tradiţională şi propunea ca procesul
educaţional să fie construit pe baza participării copilului în societate. El a
devenit inventatorul metodei proiectului. Această metodă consta în aceea
ca copiii singuri să-şi proiecteze activitatea de învăţare.
Eduard Spranger (1882 – 1963) – după el, educaţia cuprinde 3 momente:
receptarea valorilor culturale, trăirea sau vibrarea spiritului subiectiv în
contact cu valorile supraindividuale şi crearea valorilor. Ea se realizează
prin transformarea valorilor obiective în valori subiective. Educaţia este o
treaptă importantă a culturii. El a avansat o tipologie a personalităţii în
funcţie de valorile fundamentale care le animează.