Subiecte Rezolvate Drept Financiar

Subiecte
Drept financiar si fiscal
1. Noţiunea de monedă
Notiunea de monedă Intr-o definitie prin moneda este desemnat orice bun acceptat ca
instrument liberator de creditori sau vanzatori, un “bon” pentru cumpararea marfurilor.
Intr-un alt punct de vedere se considera ca atunci “cand o marfa serveste continuu ca
intermediar pentru schimburi indirecte, ea devine moneda”.
Moneda, in forma ei clasica de disc metalic cu o greutate determinata, se utilizeaza ca
mijloc de circulatie, de plata si tezaurizare. Ea reprezinta un instrument-etalon legal de
plata pentru facilitarea schimburilor, pentru acumulari, fiind masuratorul general de
valori care poarta girul autoritatii emitente, statul, si care se bucura de incredere publica.
Functiile monedei sunt urmatoarele:
- funcţia de evaluare a valorilor economice.
- este un intermediar al schimburilor atat de marfuri cat si de bunuri si servicii
- constituie o masa a valorilor
- este instrument de rezerva si tezaurizare a valorilor
- lichiditatea ,prin excelenta ,a monedei.
2. Noţiunea de finanţe publice
Definiţie Finantele publice reprezinta forma banesca a relatiilor economice, in procesul
repartitiei produsului social si venitului national in cadrul indeplinirii functiilor statului.
Continutul social, economic si in secial juridic al relatiilor financiare, functiile si
importanta lor sunt cateva din problemele fundamentale ale stiintei dreptului financiar.
Nevoile si interesele publice se realizeaza de catre stat, in principal si uneori exclusive
prin bani. Intr-adevar cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot efectua decat
in bani.
Trăsăturile finantelor publice
- Sunt relatii cu caracter economic, intrucat ele aper in procesul formarii, repartizarii si
utilizarii produsului social.
- Apar in forma baneasca
- Sunt relatii fara echivalent, adica nu presupun in mod necesar, o contraprestatie directa
din partea subiectului beneficiar al mijloacelor banesti.
- Mijloacele banesti repartizate si utilizate de subiectele beneficiare nu se ramburseaza.
3. Care sunt funcţiile finanţelor publice?
Finantele publice sunt necesare, in mod subiectiv si obiectiv, deoarece contribuie
la realizarea sarcinilor si functiilor statului, care nu ar putea fi infaptuite fara parghiile
financiare.
Mijloacele prin care finantele publice, ca relatii financiare isi indeplinesc acest
rol, sunt functiile acestora:
A. functia de repartitie
B. functia de control
Functia de repartitie se manifesta in procesul repartitiei produsului social ( produsului
intern brut) si cuprinde 2 faze:- constituirea fondurilor ( resurselor) banesti
- redistribuirea ( utilizarea) acestora
In prima faza are loc formarea fondurilor publice de resurse banesti. Fondurile
publice de resurse se constituie in mai multe forme concrete cum sunt: impozite ; taxe ;
contributii petru asigurari sociale; amenzi; majorari si penalizari de intarziere; varsaminte
din profitul regiilor autonome; varsaminte din veniturile institutiilor publice; redevente si
chirii din concesiune si inchirieri de terenuri si alte bunuri proprietate de stat ; venituri
din valorificarea unor bunuri proprietate de stat ai a bunurilor fara stapan; rambursari ale
imprumuturilor de stat acordate ; dobanzi aferente si ajutoare primate
A doua faza a functiei de repartitie o reprezinta distribuirea fondurilor publice pe
personae juridice si fizice. Distribuirea este data in competenta autoritatilor publice si se
face in raport de resursele financiare disonibile si cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice inseamna stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii:
invatamant, sanatate, cultura, asigurari sociale si protectie sociala, gospodarie comunala
si locuinte, aparare national, ordine publica, administratie publica, actiuni economice,
datorie publica.
Functia de control a finantelor publice se justifica deoarece fondurile publice
apartin intregii societati. Sfera de manifestare a functiei de control este mai larga dacat
cea a functiei de repartitie, deoarece vizeaza pa langa constituirea si repartizarea
fondurilor financiare publice si modul de utilizare a resurselor.1
In tara noastra controlul financiar se exercita de puterea legislative si cea
judecatoreasca,direct sau pri organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi,
Ministerul Finantelor, banci si alte institutii financiare; organe specializate ale
ministerelor, unitatilor administrative- teritoriale si unitatilor economice etc.
4. Explicaţi de ce finanţele publice asigură însăşi funcţionarea statului.
Dreptul financiar este acea ramură care are în centrul reglementării sale finanţele publice
şi care se ocupă de reglementarea primară şi secundară a tuturor aspectelor care ţin de
administrarea banului public şi evidenţa patrimoniului statului şi instituţiilor publice.
Finantele publice reprezinta forma banesca a relatiilor economice, in procesul
repartitiei produsului social si venitului national in cadrul indeplinirii functiilor statului.
Nevoile si interesele publice se realizeaza de catre stat, in principal si uneori
exclusive prin bani. Intr-adevar cheltuielile pe care le are de efectuat statul nu se pot
efectua decat in bani.
Finantele publice sunt necesare, in mod subiectiv si obiectiv, deoarece contribuie
la realizarea sarcinilor si functiilor statului, care nu ar putea fi infaptuite fara parghiile
financiare.
Mijloacele prin care finantele publice, ca relatii financiare isi indeplinesc acest
rol, sunt functiile acestora:
A. functia de repartitie
B. functia de control
Functia de repartitie se manifesta in procesul repartitiei produsului social
( produsului intern brut) si cuprinde 2 faze:
- constituirea fondurilor ( resurselor) banesti
- redistribuirea ( utilizarea) acestora
In prima faza are loc formarea fondurilor publice de resurse banesti.
Fondurile publice de resurse se constituie in mai multe forme concrete cum sunt:
impozite ; taxe ; contributii petru asigurari sociale; amenzi; majorari si penalizari de
intarziere; varsaminte din profitul regiilor autonome; varsaminte din veniturile
institutiilor publice; redevente si chirii din concesiune si inchirieri de terenuri si alte
bunuri proprietate de stat ; venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat ai a
bunurilor fara stapan; rambursari ale imprumuturilor de stat acordate ; dobanzi aferente si
ajutoare primate
A doua faza a functiei de repartitie o reprezinta distribuirea fondurilor publice pe
personae juridice si fizice. Distribuirea este data in competenta autoritatilor publice si se
face in raport de resursele financiare disonibile si cererea de resurse financiare.
Distribuirea fondurilor publice inseamna stabilirea cheltuielilor publice pe destinatii:
invatamant, sanatate, cultura, asigurari sociale si protectie sociala, gospodarie comunala
si locuinte, aparare national, ordine publica, administratie publica, actiuni economice,
datorie publica.
Redistribuirea se poate realize si pe plan extern, prin contractarea de imprumuturi
externe, acordarea de imprumuturi externe, achitarea cotizatiilor si contributiilor catre
organisme internationale de catre stat sau alte institutii publice, primirea sau acordarea
de ajutoare externe de catre stat etc.
Functia de control a finantelor publice se justifica deoarece fondurile publice
apartin intregii societati. Sfera de manifestare a functiei de control este mai larga dacat
cea a functiei de repartitie, deoarece vizeaza pa langa constituirea si repartizarea
fondurilor financiare publice si modul de utilizare a resurselor.
In tara noastra controlul financiar se exercita de puterea legislative si cea
judecatoreasca,direct sau pri organe de specialitate, cum sunt: Curtea de Conturi,
Ministerul Finantelor, banci si alte institutii financiare; organe specializate ale
ministerelor, unitatilor administrative- teritoriale si unitatilor economice etc.
5. Definiţia dreptului financiar public
Dreptul financiar este definit, de D. D. Şaguna, ca fiind totalitatea actelor normative
care reglementează relaţiile de constituire, administrare, repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate satisfacerii sarcinilor
social-economice ale societăţii.
Potrivit lui Emil Bălan dreptului financiar este ansamblul unitar de norme şi principii
juridice care reglementează relaţiile financiare, ca relaţii sociale, în formă economică, de
formare, administrare, întrebuinţare şi control al resurselor financiare publice, aparţinând
statului, colectivităţilor locale şi instituţiilor publice ale acestora.
Dreptul financiar este o ramură a dreptului public. Includerea ramurilor de drept în
două mari categorii – drept public şi drept privat, este clasificare de tradiţie. Ea se găseşte
încă în orânduirea sclavagistă, la cunoscutul jurist roman Ulpian, care susţinea că dreptul
public este cel care se referă la interesele statului (ad statum rei Romanae spectat), iar cel
privat la interesele persoanelor private (ad singularum utilitatem). În raporturile de drept
public, cel puţini unul din subiecţii de drept (participanţi la acel raport) este statul, printr-
un organ al său. Dreptul financiar este acea ramură care are în centrul reglementării sale
finanţele publice şi care se ocupă de reglementarea primară şi secundară a tuturor
aspectelor care ţin de administrarea banului public şi evidenţa patrimoniului statului şi
instituţiilor publice.
6. Raportul juridic de drept financiar
Raporturile juridice financiare sunt formate din relaţiile sociale care iau naştere şi se
sting în procesul constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului şi care
sunt reglementate de normele juridice financiare. Elementele constitutive ale
raporturilor juridice financiare sunt subiectele, obiectul şi conţinutul. Subiectele
participante la raporturile de drept financiar sunt următoarele:
a) statul, reprezentat printr-un organ de specialitate în activitatea financiară, investit cu
atribuţii în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului;
b) persoane juridice sau persoane fizice care interacţionează cu organele statului în
procesul administrării finanţelor publice.
Conţinutul raporturilor de drept financiar: drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante, diferă de cele ale altor raporturi juridice, deoarece se stabilesc în legătură cu
necesitatea constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului.
Obiectul raporturilor de drept financiar este determinat de sfera deosebit de largă şi
complexă a finanţelor publice (acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare,
de control financiar, de circulaţie monetară etc.) şi de fapte, acte normative şi operaţiuni
specifice cu privire la activitatea fiscală (plata unor sume de bani la care sunt ţinute
persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri impozabile sau
taxabile).
7. Prezentaţi, pe scurt, elementele componente ale raportului juridic de drept
financiar.
Elementele constitutive ale raporturilor juridice financiare sunt subiectele, obiectul
şi conţinutul.
Subiectele participante la raporturile de drept financiar sunt următoarele:
a) statul, reprezentat printr-un organ de specialitate în activitatea financiară,
investit cu atribuţii în procesul de constituire, repartizare şi utilizare a fondurilor
băneşti ale statului;
b) persoane juridice sau persoane fizice care interacţionează cu organele statului
în procesul administrării finanţelor publice.
Conţinutul raporturilor de drept financiar: drepturile şi obligaţiile subiectelor
participante, diferă de cele ale altor raporturi juridice, deoarece se stabilesc în legătură cu
necesitatea constituirii, repartizării şi utilizării fondurilor băneşti ale statului.
Obiectul raporturilor de drept financiar este determinat de sfera deosebit de largă şi
complexă a finanţelor publice (acţiuni de prognoză şi organizare bugetară, de creditare,
de control financiar, de circulaţie monetară etc.) şi de fapte, acte normative şi operaţiuni
specifice cu privire la activitatea fiscală (plata unor sume de bani la care sunt ţinute
persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori deţin bunuri impozabile sau
taxabile).
8. Care este specificul raportului de drept financiar faţă de celelalte raporturi
juridice de drept public ?
Dreptul financiar este o ramură a dreptului public.
Includerea ramurilor de drept în două mari categorii – drept public şi drept privat,
este clasificare de tradiţie. Ea se găseşte încă în orânduirea sclavagistă, la cunoscutul
jurist roman Ulpian, care susţinea că dreptul public este cel care se referă la interesele
statului (ad statum rei Romanae spectat), iar cel privat la interesele persoanelor private
(ad singularum utilitatem).
Raporturile juridice de drept privat nu implică, de regulă, participarea statului prin
organele sale, totuşi atunci când statul este parte la un raport juridic de drept privat, el nu
exercită „ius imperium” (acte de putere), ci participă în calitate de proprietar al bunurilor
ce fac parte din domeniul privat sau public (al statului). Raporturile de drept privat se
caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor.
În raporturile de drept public, cel puţini unul din subiecţii de drept (participanţi la
acel raport) este statul, printr-un organ al său.
Dreptul financiar este acea ramură care are în centrul reglementării sale finanţele
publice şi care se ocupă de reglementarea primară şi secundară a tuturor aspectelor care
ţin de administrarea banului public şi evidenţa patrimoniului statului şi instituţiilor
publice.
Drept financiar şi drept fiscal Relaţia dintre dreptul financiar şi dreptul fiscal este
o relaţie de tip parte-întreg. Dreptul fiscal este o parte a dreptului financiar, dar cea mai
importantă parte, motiv pentru care dreptul fiscal este studiat separat.
Dreptul fiscal tratează aspectele legate de veniturile publice reprezentate de
impozite în relaţia directă cu plătitorii acestora în procesul de conex impozitelor datorate
bugetului de stat.
Alături de dreptul financiar (naţional), trebuie să menţionăm existenta unui drept
financiar internaţional Dreptul financiar internaţional trebuie analizat dintr-o dublă
perspectivă. În sens larg dreptul financiar internaţional este reprezentat de ansamblul
regulilor care stabilesc cadrul general de desfăşurare a tuturor operaţiunilor şi activităţilor
economico-financiare care depăşesc limitele jurisdicţiei nationale a unui stat. În sens
restrâns, dreptul financiar internaţional reprezintă ansamblul regulilor care guvernează
raporturile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu : utilizarea
instrumentelor monetare internaţionale, activitatea bugetară a organizaţiilor şi
organismelor internaţionale, creditul extern, fiscalitatea internaţională etc.
9. Izvoarele dreptului financiar
Izvoarele dreptului financiar sunt alcatuite din totalitatea actelor normative care
reglementeaza raporturile juridice financiare. În raport de gradul de generalitate sau
specificitate, se disting urmatoarele izvoare: a) izvoare ale dreptului financiar, comune cu
izvoare ale altor ramuri de drept; b) izvoare specifice dreptului financiar.
a) Izvoare ale dreptului financiar, comune cu izvoare ale altor ramuri de drept În
ierarhia izvoarelor, comune distingem ca prim izvor de drept financiar - Constitutia.
Legea fundamentala a tarii prevede dispozitii referitoare la elaborarea, aprobarea si
executarea bugetului public national si a contului de incheiere a exercitiului bugetar, de
asemenea prin normele constitutionale sunt stabilite competentele statului cu privire la
gestiunea banului public, sarcini referitoare la controlul executiei bugetare, politica
valutara, politica fiscala etc. Ca izvoare comune se mai disting, legile ordinare ale
parlamentului, decretele prezidentiale si hotarârii ale guvernului.
b) Izvoare specifice dreptului financiar. Unele acte normative cuprind dispoziţii
referitoare exclusiv la sfera finanţelor publice. Cele mai importante acte normative de
acest fel sunt următoarele: 1. Legea nr.571 din 22 decembrie 2003 privind Codul fiscal
; 2. Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale; 3. Ordonanţa de urgenţă nr.
146/2002 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 201/2003) privind formarea şi utilizarea
resurselor derulate prin trezoreria statului; 4. Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2006 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi etc.
10. Prezentaţi, pe scurt, schema veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Notiunea de buget de stat poate fi aborda din punct de vedere juridic şi economic.
Sub aspectul său juridic bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi autorizate
veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Bugetul de stat prevede şi autorizează în
formă legislativă cheltuielile şi resursele statului, având caracter obligatoriu fiind supus
aprobarii Parlamentului. Reprezintă un act de previziune a resurselor publice şi a modului
de utilizare a acestuia, elaborându-se pe o perioada de un an. Sistemul bugetar conţine
două principale componente : a) veniturile publice şi b) cheltuielile publice.
Veniturile sunt formate din venituri ordinare şi venituri extraordinare.
Venituri extraordinare sunt reprezentate de: - împrumuturile(datoria publicã); -
suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie printr-o noua emisiune monetarã; -
emiterea de bonuri de tezaur; - vînzarea unei pãrţi din rezervele de aur ale statului.
Cheltuielile publice reprezintã modalitãţile de repartizare şi utilizare a fondului
bãnesc bugetar în vederea satisfacerii necesitãţilor generale ale societãţii.
Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
- acoperirea nevoilor militare; - întreţinerea aparatului de stat; - plata datoriei publice; -
acordarea de subvenţii ; - dezvoltarea sectorului economic de stat; - acoperirea nevoilor
social-culturale precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.
Sistemul bugetar al României este unul specific unui stat unitar şi cuprinde : a) bugetul de
stat; b) bugetul asigurarilor sociale de stat; c) bugete fondurilor speciale; d) bugetul
trezoreriei statului; e) bugetul institutiilor publice autonome; f) bugetele institutiilor
publice finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de
stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz; g) bugetele institutiilor publice finantate
integral din venituri proprii; h) bugetele fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura
din fonduri publice; i) bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele locale.
11. Teoriile privind dreptul statului de a reglementa sistemul de impunere
În ceea ce priveşte drepturile statului de a reglementa sistemul de impozitare, în
literatura de specialitate au fost emise mai multe teorii:
- Teoria organică Potrivit acestei teorii „statul s-a născut din însăşi natura omenească”.
Dreptul statului de a constitui fonduri băneşti rezultă din necesitatea menţinerii
organizării de stat.
- Teoria sociologică Statul este considerat un „stăpân absolut”, născut din frământările
organizărilor sociale şi reprezintă forţa brutală a minorităţilor organizate pentru a se
impune împotriva majorităţii stăpânite. Din moment ce statul este un „stăpân absolut”,
rezultă că el poate impune rezidentilor impozitele pe care le consideră necesare.
- Teoria contractului social Potrivit teoriei contractului social statul s-a născut în baza
unui contract - oamenii liberi s-au înţeles, la un moment dat, să creeze o autoritate
superioară căreia să i se supună indvidualităţile contractante, astfel prin însăşi contractul
social a luat naştere statul. Din această perspectivă şi impozitele sunt rezultatul
contractului social.
- Teoria echivalenţei cunsocută şi sub denumirea de teoria schimbului sau teoria
intereselor a fost fondată de Adam Smith şi a fost continuată de Montesquieu. Teoria a
fost formulată de cele mai multe ori concis, chiar lapidar, afirmându-se, de exemplu, că
impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat.
Potrivit concepţiei ilustrului economist Adam Smith la baza politicii fiscale
trebuie să avem următoarele maxime sau principii fundamentale ale impunerii:
a) Maxima de justiţie - cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile
guvernamentale, în funcţie de posibilităţile materiale, adică în proporţia veniturilor pe
care le realizează sub protecţia statului.
b) Maxima de certitudine sau de legalitate- Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie
prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru
contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană. Percepute numai impozitele reglementate
c) Maxima comodităţii - Toate contribuţiiunile trebuie să fie pretinse la termenele şi
urmând procedeul care este cel mai convenabil contribuabilului.
d) Maxima economiei - toate contribuţiiunile trebuie să fie stabilite de o manieră mai
puţin apăsătoare, care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil ceea ce
urmează să se verse la bugetul general consolidat al statului. Astfel impozitarea să nu fie
prea apăsătoare pentru contribabilului.
- Teoria siguranţei după care impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţă
şi bunurile cetăţenilor. Această concepţie este asemănătoare cu teoria contractului social
şi teoria echivalenţei, esenţa ei constând într-un contract dintre stat şi cetăţeni. Teoria
siguranţei oferă, în acelaşi timp, şi măsura impozitelor deoarece mărimea lor va fi dată de
calitatea cetăţeanului şi valoarea bunurilor pe care le posedă .
- Teoria sacrificiului cunoscută şi sub denumirea de teoria datoriei sau solidarităţii.
După această teorie, raţiunea impozitului este justificată de însăşi natura statului, în
sensul că statul este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare
socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel, dreptul
statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a
îndeplini funcţii şi sarcini de stat.
Cu însemnatate conceptionala mai mare, în evolutia de pîna acum a doctrinei
financiar-fiscale sînt acreditate teoria echivalentii impozitelor si teoriile cu argumente de
natura financiara.
- Teoria echivalentei impozitelor a fost formulata de cele mai multe ori concis,
afirmîndu-se de exemplu ca “impozitele reprezinta pretul serviciilor prestate de stat” sau
ca impozitele “sînt preturi stabilite prin constrîngere pentru serviciile guvernamentale”.
În ultimele decenii, teoria echivalentei impozitelor a fost actualizata în Statele
Unite ale Americii unde Tribunalul Suprem Federal într-un litigiu fiscal s-a exprimat
astfel: “Puterea de a impune, indispensabila pentru existenta oricarui guvern civilizat, se
exercita în baza presupunerii unui echivalent restituit contribuabilului prin protectia
persoanei si a proprietatii sale, prin crearea si mentinerea unor avantaje publice de care el
profita”. Aceasta actualizare a teoriei echivalentei impozitelor, mai mult decît formularile
teoretice anterioare ofera si caracterizarea echivalentului pe care statul modern îl acorda
contribuabilului platitor de impozite si care consta atît în protectia persoanelor si a
proprietatii lor, cît si în toate avantajele publice social-culturale.
Facultatea sau capacitatea contributiva a cetatenilor în statele moderne se
apreciaza rational ca fiind determinata de venitul sau profitul net al oricarui patrimoniu
sau activitatii lucrative. Realizarea unui venit sau profit net ca diferenta pozitiva între
veniturile si cheltuielile curente ale unui patrimoniu sau activitatii lucrative este conditia
elementara a perceperii de impozite si implicit a existentei unei capacitati sau facultati
contributive nu numai a persoanelor fizice ci si a celor juridice.
12. Prezentaţi principiile procedurii bugetare.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de :
a. Universalitatea bugetarã = principiul bugetar potrivit cãruia veniturile şi cheltuielile
statului trebuie sã fie înscrise în buget, în sumele lor globale sau totale, deci nici un venit
şi nici o cheltuialã de stat nu trebuie sã se realizeze în afara cadrului bugetar.
b. Unitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia toate veniturile şi cheltuielile bugetare
trebuie înscrise într-un singur document, în aşa fel încît sã permitã examinarea şi
interpretarea cifrelor şi de cãtre nespecialişti.
c. Neafectarea veniturilor bugetare = principiul bugetar, potrivit cãruia veniturile bugetare
odatã încasate, trebuie sã se depersonalizeze ca sã serveascã la acoperirea cheltuielilor
bugetare privite în totalitatea lor.
d. Specializarea bugetului = este principiul bugetar, potrivit caruia, veniturile
bugetare trebuie aprobate de cãtre Parlament pe surse de provenienţã, iar cheltuielile
bugetare pe categorii de obiective şi activitãţi.
e. Anualitatea bugetarã = este principiul bugetar, potrivit cãruia perioada de timp pentru
care se întocmeşte şi în care se executã bugetul de stat este de un an.
f. Echilibrarea bugetarã = principiul potrivit cãruia, bugetul statului trebuie sã se prezinte
echilibrat (balansat) adicã veniturile sã acopere integral cheltuielile.
g. Publicitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia bugetul de stat se aduce la cunoştiinţa
opiniei publice pentru ca aceasta sã fie informatã în legãturã cu resursele preconizate de
guvern şi destinaţia pe care înţelege sã o dea banului public.
13. Cuprinsul bugetului de stat
Sistemul bugetar conţine două principale componente : a) veniturile publice şi b)
cheltuielile publice.Veniturile sunt formate din venituri ordinare şi venituri extraordinare.
Veniturile ordinare (curente) reprezintă taxele, impozitele (directe şi indirecte),
vărsămintele şi contribuţiile aşa cum sunt reglementate de Legea finanţelor publice nr.
500/2002 şi Legea 273/2005 privind finantele publice locale. Din categoria veniturilor
ordinare fac parte şi veniturile obţinute din proprietăţile statului (dividende, dobânzi,
redevente).
Cheltuielile publice reprezintã modalitãţile de repartizare şi utilizare a fondului bãnesc
bugetar în vederea satisfacerii necesitãţilor generale ale societãţii.
Cheltuielile publice sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
- acoperirea nevoilor militare; - întreţinerea aparatului de stat; - plata datoriei
publice; - acordarea de subvenţii ; - dezvoltarea sectorului economic de stat; -
acoperirea nevoilor social-culturale precum şi a celor de cercetare-dezvoltare.
Sistemul bugetar al României este unul specific unui stat unitar şi cuprinde : a) bugetul de
stat; b) bugetul asigurarilor sociale de stat; c) bugete fondurilor speciale; d) bugetul
trezoreriei statului; e) bugetul institutiilor publice autonome; f) bugetele institutiilor
publice finantate integral sau partial din bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de
stat si bugetele fondurilor speciale, dupa caz; g) bugetele institutiilor publice finantate
integral din venituri proprii; h) bugetele fondurilor provenite din credite externe
contractate sau garantate de stat si ale caror rambursare, dobanzi si alte costuri se asigura
din fonduri publice; i) bugetele fondurilor externe nerambursabile şi bugetele locale.
14. Procedura elaborării şi aprobării bugetului de stat

Procedura bugetarã este alcãtuitã din totalitatea actelor şi operaţiunilor privind
întocmirea proiectului de buget, adoptarea acestuia, executarea sa, încheierea şi aprobarea
contului general de execuţie bugetarã, precum şi controlul bugetar.
Principiile procedurii bugetare sunt reprezentate de :
a. Universalitatea bugetarã = principiul bugetar potrivit cãruia veniturile şi
cheltuielile statului trebuie sã fie înscrise în buget, în sumele lor globale sau totale,
deci nici un venit şi nici o cheltuialã de stat nu trebuie sã se realizeze în afara cadrului
bugetar.
b. Unitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia toate veniturile şi cheltuielile
bugetare trebuie înscrise într-un singur document, în aşa fel încît sã permitã
examinarea şi interpretarea cifrelor şi de cãtre nespecialişti.
c. Neafectarea veniturilor bugetare = principiul bugetar, potrivit cãruia veniturile
bugetare odatã încasate, trebuie sã se depersonalizeze ca sã serveascã la acoperirea
cheltuielilor bugetare privite în totalitatea lor.
d. Specializarea bugetului = este principiul bugetar, potrivit caruia, veniturile
bugetare trebuie aprobate de cãtre Parlament pe surse de provenienţã, iar cheltuielile
bugetare pe categorii de obiective şi activitãţi.
e. Anualitatea bugetarã = este principiul bugetar, potrivit cãruia perioada de timp
pentru care se întocmeşte şi în care se executã bugetul de stat este de un an.
f. Echilibrarea bugetarã = principiul potrivit cãruia, bugetul statului trebuie sã se
prezinte echilibrat (balansat) adicã veniturile sã acopere integral cheltuielile.
g. Publicitatea bugetarã = principiul potrivit cãruia bugetul de stat se aduce la
cunoştiinţa opiniei publice pentru ca aceasta sã fie informatã în legãturã cu resursele
preconizate de guvern şi destinaţia pe care înţelege sã o dea banului public.
Elaborarea proiectului bugetului de stat revine Ministerului Finanţelor. Acesta,
poartã discuţii cu fiecare minister pentru a se ajunge la un punct de vedere comun.
Eventualele neînţelegeri ce pot apãrea între propunerile formulate de ministere şi
evaluãrile Ministerului Finanţelor se examineazã şi se soluţioneazã de cãtre Primul-
Ministru.
Proiectul de buget odatã elaborat şi însuşit de Guvern este supus pentru dezbatere şi
aprobare puterii legislative.
Aprobarea bugetului presupune dezbaterea si votarea, de catre parlament, a legii de
aprobare a bugetului public national. Institutia publica imputernicita prin Constitutie sa
aprobe proiectul de buget este parlamentul.
Caracterul democratic si de larg impact economico- social al deciziilor de politica
financiara relectate in proiectul de buget conduce in mod obiectiv la solutia aprobarii
prevederilor bugetare de catre forul legislativ, organ reprezentativ al intereselor tuturor
cetatenilor.
15. Execuţia bugetară
Executarea bugetului de stat incepe dupa adoptarea sa de catre parlament si
consta in incasarea veniturilor la termenele si in cuantumul prevazut si efectuarea
cheltuielilor conform destinatiei aprobate prin legea bugetara anuala.
Aceasta etapa este cea mai importanta, intrucat presupune realizarea concreta a
previziunilor aprobate de parlament. In esenta sa, aceasta faza consta în realizarea
prevederilor Legii bugetului, atât la venituri, cât si la cheltuieli. Prevederile la venituri
sunt considerate niveluri minime obligatorii, iar cele de la cheltuieli reprezinta niveluri
maxime ce nu se pot depasi. Fata de acest principiu, este de observat ca ultimele decenii
marcheaza o tendinta de rectificare a prevederilor initiale din Legea bugetului,
concretizate în modificari aduse cifrelor aprobate anterior, la venituri si/sau la cheltuieli,
pentru a le pune în acord mai deplin cu situatia reala. Rectificarile initiate de Guvern
urmeaza aceeasi filiera a aprobarii în Parlament, astfel, iar acele prevederi ramase
definitive, pâna la finele anului, devin ulterior noi limite minime la venituri sau maxime
la cheltuieli obligatorii de respectat pe parcursul executie bugetara.
Ca faza a procesului bugetar, executia bugetului reprezinta, de asemenea, o
responsabilitate a Guvernului, îndeplinita prin Ministerul Finantelor, care trebuie sa
organizeze activitatea si sa aplice procedurile adecvate. Dar, sub acest din urma aspect,
este de remarcat folosirea unor instrumente si proceduri diferite în executarea partii de
cheltuieli, respectiv a partii de venituri, implicând o anumita structurare a activitatii si
specializare a personalului.
Procedura executiei bugetare este formată din următoarele faze:
- repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare;
- executia de casă bugetară;
- realizarea veniturilor bugetare;
- efectuarea cheltuielilor bugetare.
Veniturile şi cheltuielile aprobate pentru bugetele componente ale sistemului
bugetar se repartizează pe trimestre, în funcţie de termenele legale de încasare a
veniturilor şi de perioada necesară pentru efactuarea cheltuielilor.
Execuţia de casă a bugetelor ce compun sistemul bugetar se realizează prin
trezoreria statului pe baza normelor metodologice emise de Ministerul Finantelor Publice.
Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele
stabilite a veniturilor bugetare. În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de
acte şi operaţiuni : - identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile; - încasarea
veniturilor bugetare (se face prin unităţile trezoreriei statului ori pri alte persoane special
imputernicite); - urmărirea realizării veniturilor bugetare.
Controlul executiei bugetare este determinat atat de ratiuni de ordin politic, in
sensul ca parlamentul este interesat ca guvernul, in realizarea programului sau, sa nu
depaseasca limitele autorizatiei parlamentare ce i-a fost acordata, cat si de ratiuni de ordin
financiar, guvernul fiind interesat de buna gestionare a fondurilor publice, evitarea risipei,
prevenirea deturnarilor si a delapidarilor.
In functie de obiectivele urmarite si de organele care efectueaza controlul bugetar,
acesta poate fi: politic, administrativ si jurisdictional.
Controlul bugetar politic este realizat de parlament fie cu ocazia examinarii si
adoptarii proiectului de buget, fie in timpul executiei bugetare, la cerere sau din oficiu,de
catre comisiile financiare de specialitate ale acestuia si in baza rapoartelor prezentate de
guvern in cursul anului bugetar, fie cu prilejul examinarii si aprobarii contului de
incheiere a exercitiului bugetar.
Controlul bugetar administrativ este realizat de catre organele de specialitate ale
Ministerului Finantelor si prin controlul ierarhic exercitat de catre ordonatorii bugetari
principali, cu privire la modul in care au fost cheltuite alocatiile bugetare de catre
subordonatii acestora.
Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurarilor sociale de stat este planul financiar anual care arata
constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti necesare ocrotirii
pensionarilor,salariatilor asigurati si a membrilor lor de familie.Continutul economic al
bugetului asigurarilor sociale de stat este determinat de structura si trasaturile oranduirii
social-economice ,de necesitatea realizarii cerintelor legilor economice care actioneaza in
economia noastra,de prerorgativele si functiile statului roman.
Bugetul asigurarilor sociale de stat este o componenta importanta a bugetului public
national si este format din bugetele pentru realizarea asigurarilor sociale de la nivelul
caselor judetene de pensii si a casei de pensii a municipiului Bucuresti si din bugetul
asigurarilor sociale,elaborat de organele de resort din Casa Nationala de Pensii si alte
Drepturi de Asigurari Sociale,care cuprinde veniturile si cheltuielile cu caracter
centralizat.
16. La ce foloseşte bugetul asigurarilor sociale de stat?
Elaborarea si executarea separata a bugetului asigurarilor sociale de stat fata de
bugetului statului constituie o realizare importanta,deoarece permite ca resursele acestuia
sa fie utilizate integral pentru ocrotirea cetatenilor,iar eventualele excedente sa se
reporteze pe anii urmatori.
Elaborarea bugetului asigurarilor sociale de stat reprezinta prima etapa a planificarii
bugetare,care cuprinde activitatea complexa si multilaterala de determinare a veniturilor
si cheltuielilor asigurarilor sociale de stat pe an si trimestre,pe baza aplicarii principiilor
planificarii bugetare.
Bugetul asigurarilor sociale de stat este planul financiar anual care arata
constituirea, repartizarea si utilizarea fondurilor banesti necesare ocrotirii
pensionarilor,salariatilor asigurati si a membrilor lor de familie.Continutul economic al
bugetului asigurarilor sociale de stat este determinat de structura si trasaturile oranduirii
social-economice ,de necesitatea realizarii cerintelor legilor economice care actioneaza in
economia noastra,de prerorgativele si functiile statului roman.
Bugetul asigurarilor sociale de stat este o componenta importanta a bugetului
public national si este format din bugetele pentru realizarea asigurarilor sociale de la
nivelul caselor judetene de pensii si a casei de pensii a municipiului Bucuresti si din
bugetul asigurarilor sociale,elaborat de organele de resort din Casa Nationala de Pensii si
alte Drepturi de Asigurari Sociale,care cuprinde veniturile si cheltuielile cu caracter
centralizat.
Elaborarea si executarea separata a bugetului asigurarilor sociale de stat fata de
bugetului statului constituie o realizare importanta,deoarece permite ca resursele acestuia
sa fie utilizate integral pentru ocrotirea cetatenilor,iar eventualele excedente sa se
reporteze pe anii urmatori.
Elaborarea bugetului asigurarilor sociale de stat reprezinta prima etapa a
planificarii bugetare,care cuprinde activitatea complexa si multilaterala de determinare a
veniturilor si cheltuielilor asigurarilor sociale de stat pe an si trimestre,pe baza aplicarii
principiilor planificarii bugetare.
17. Cine elaboreaza proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat ?
Tinandu-se cont de orientarile date de Guvern,Ministerul Finantelor Publice de
acord cu Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale,Casa Nationala de Pensii si Alte
Drepturi de Asigurari Sociale,ca organe de specialitate,se stabilesc termenele pentru
elaborarea tuturor planurilor financiare,pe baza carora se elaboreaza bugetul asigurarilor
sociale de stat.
Bugetul asigurarilor sociale de stat se elaboreaza si se administreaza de catre Casa
Nationala de Pensii si Alte Drepturi de Asigurari Sociale de comun acord cu Ministerul
Muncii si Solidaritatii Sociale.Cheltuielile nu se pot inscrie in buget si nu se aproba fara
stabilirea surselor din care urmeaza sa se efectueze.
Elaborarea fundamentala a proiectului bugetului asigurarilor sociale de stat este
posibila numai prin respectarea cu strictete a legislatiei de asigurari sociale in vigoare,a
indicatorilor sociali culturali din programul de dezvoltare economica si sociala, a
normelor de cheltuieli a subdiviziunilor clasificatiei bugetare a veniturilor si cheltuielilor.
CNPADAS elaboreaza proiectul bugetului asigurarilor sociale de stat pentru anul
viitor pe baza datelor proprii si a celor primite de la casele judetene a Municipiului
Bucuresti.
Bugetul asigurarilor socile de stat este format din:
a) bugetul asigurarilor sociale de stat,elaborat de organele de asigurari sociale din
cadrul CNPADAS in care sunt cuprinse veniturile si cheltuielile cu caracter centralizat;
b) bugetele pentru realizarea asigurarilor sociale ale caselor judetene si a
Municipiului Bucuresti,rezultate din concentrarea bugetelor pentru realizarea asigurarilor
sociale intocmite de catre agentii economici,institutii si comune.
18. Ce importantă are bugetul pentru existenta şi funcţionarea unui stat ?
Dreptul financiar aparţine ramurilor de drept public (alături de dreptul
constituţional, penal sau administrativ) şi este profund legat de însăşi funcţionarea
statului. Fără resursele financiare asigurate din taxe, impozite şi din alte venituri,
instituţiile statului nu ar putea funcţiona. Notiunea de buget de stat poate fi aborda din
punct de vedere juridic şi economic.
Sub aspectul său juridic bugetul reprezintă un act prin care sunt prevăzute şi
autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului. Bugetul de stat prevede şi
autorizează în formă legislativă cheltuielile şi resursele statului, având caracter
obligatoriu fiind supus aprobarii Parlamentului. Reprezintă un act de previziune a
resurselor publice şi a modului de utilizare a acestuia, elaborându-se pe o perioada de un
an. . Legea bugetului de stat este influenţată de concepţiile politice, economice şi sociale
specifice fiecărei perioade.
Ca document oficial, bugetul de stat evidenţiază nivelul aprobat al cheltuielilor ce
se vor efectua în viitor şi mărimea veniturilor ce pot fi mobilizate la dispoziţia statului.
Abordarea economică se referă la corelaţiile macroeconomice şi în special
legătura cu nivelul şi evoluţia produsului intern brut. Un anumit nivel al PIB şi măsura în
care acesta este repartizat pentru formarea brută de capital şi consum determină nivelui
indicatorilor bugetari şi constituie baza evoluţiei favorabile a resurselor în viitor.
Realizarea veniturilor bugetului de stat constă în încasarea integrală şi la termenele
stabilite a veniturilor bugetare. În realizarea veniturilor bugetare sunt necesare o serie de
acte şi operaţiuni : - identificarea veniturilor şi bunurilor impozabile; - încasarea
veniturilor bugetare (se face prin unităţile trezoreriei statului ori pri alte persoane special
imputernicite); - urmărirea realizării veniturilor bugetare. Bugetul asigurarilor sociale de
stat este o componenta importanta a bugetului public national. Elaborarea si executarea
separata a bugetului asigurarilor sociale de stat fata de bugetului statului constituie o
realizare importanta,deoarece permite ca resursele acestuia sa fie utilizate integral pentru
ocrotirea cetatenilor,iar eventualele excedente sa se reporteze pe anii urmatori.
19. Prezentaţi, pe scurt, care sunt sursele veniturilor bugetare
cheltuielile publice.
redevente).
Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al
impunerii pământul, clădirile, activităţile economice cu caracter neagricol, mişcarea
capitalului nebănesc, veniturile persoanelor fizice, profitul, diferenţa pozitivă de preţ din
valoarea terenurilor şi clădirilor aflate în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice.
Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea
diferitelor mărfuri sau la prestarea diferitelor servicii. Cele mai importante impozite
indirecte sunt accizele, taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale.
20. Care este diferenţa între impozitele directe şi cele indirecte?
redevente).
indirecte sunt accizele, taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale
21. Veniturile bugetare ordinare
redevente).
indirecte sunt accizele, taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale. Veniturile ordinare
sunt:
1. impozitele (directe şi indirecte),
2. taxele,
3. contribuţiile sociale,
4. contribuţiile la fondurile speciale extrabugetare,
5. veniturile statului din dividende, dobânzi, vânzarea acţiunilor sau activelor din
patrimoniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
6. redevenţele din concesionarea bunurilor aparţinând domeniului public,
7. venituri provenite din diferite contracte cu parteneri privaţi (închirierea,
asocierea în participaţie, parteneriatul public-privat).
Veniturile extraordinare sunt:
1. împrumuturile interne sau externe,
2. emisiunea de obligaţiuni de stat,
3. bonurile de tezaur,
4. transferurile şi virările de credite bugetare conexe procesului de echilibrare a
sistemului bugetar în ansamblul său şi operaţiunii de consolidare bugetară.
22. Veniturile bugetare extraordinare
Veniturile ordinare şi extraordinare aparţin:
a) bugetului de stat (bugetul ministerelor şi celorlalte autorităţi ale administraţiei
centrale de stat),
b) bugetului asigurărilor sociale de stat,
c) bugetelor locale.
23. Ce se înţelege prin noţiunea de cheltuieli publice?
Cheltuielile publice pot consta numai din plata impozitelor si a taxelor, iar acestea se pot
stabili doar prin lege sau, in ceea ce priveste impozitele si taxele locale, de consiliile
locale si judetene, in conditiile legii, orice alte prestatii fiind -potrivit art.53 (3)- interzise,
in afara celor stabilite prin lege, in situatii exceptionale.
- sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale,
adica sa aiba la baza principiul echitatii, al egalitatii de sanse, cu excluderea oricarui
privilegiu sau discriminare. Impozitul reprezinta resursa fiscala care aduce cea mai mare
contributie la constituirea fondurilor bugetare. In literatura de specialitate impozitul este
considerat a fi o contributie baneasca legala, datorata bugetului public, in mod obligatoriu
si cu titlu nerambursabil, de catre persoanele fizice si juridice pentru veniturile pe care le
obtin, bunurile pe care le poseda precum si pentru unele fapte de consum.
24. Care este rolul cheltuielilor publice?
Rolul cheltuielilor publice
În orice stat, o parte importantă din venitul naţional este preluat la dispoziţia
acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea
funcţiilor şi sarcinilor sale.
Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru:
1. acoperirea cheltuielilor militare,
2. întreţinerea aparatului de stat,
3. plata datoriei publice,
4. acordarea de subvenţii,
5. dezvoltarea sectorului economic de stat,
6. acoperirea nevoilor social-culturale,
7. acoperirea nevoilor de cercetare-dezvoltare.
Deoarece nu poate participa direct la activitatea productivă, statul îşi acoperă
cheltuielile legate de scopuri militare, întreţinerea organelor administrativ-poliţieneşti, de
justiţie etc. dintr-o parte din venitul naţional creat în sfera producţiei materiale.
Îndeplinirea celor două funcţii ale statului - internă şi externă - se face prin
intermediul unui sistem complex şi variat de instituţii şi organe, între care armata
permanentă, poliţia, jandarmeria, siguranţa, justiţia şi procuratura, aparatul administrativ,
şcoala şi biserica joacă un rol deosebit de important. Pentru întreţinerea acestora statul
cheltuieşte în fiecare an importante sume de bani.
25. Prezentaţi, pe scurt, principalele categorii de cheltuieli publice
Clasificarea cheltuielilor publice
Cheltuielile publice se grupează după diferite criterii, unele administrative, altele
economice.
În funcţie de structura organelor şi instituţiilor de stat, cheltuielilor publice
poate fi grupate:
a) organic: când grupează cheltuielile după:
- instituţiile la care se referă: ministere şi alte organe centrale, unităţi
administrativ-teritoriale, alte instituţii publice,
- fondurile din care sunt finanţate: bugetul de stat, bugetele anexe sau conturile
speciale de trezorerie;
b) funcţional: când grupează cheltuielile după:
- profilul activităţii instituţiilor publice,
- puterea publică şi administraţia generală,
- justiţie şi poliţie,
- relaţii internaţionale,
- armată,
- cultură,
- învăţământ,
- acţiuni sociale,
- acţiuni economice.
Clasificarea economică a cheltuielilor foloseşte mai multe criterii:
a) în funcţie de rolul lor în procesul reproducţiei sociale, cheltuielile publice
se împart în:
- reale (negative),
- economice (pozitive),
- neutre.
Cheltuielile reale (negative) constituie definitiv venit naţional:
- cheltuielile militare,
- cheltuielile cu întreţinerea aparatului administrativ-poliţienesc,
- dobânzile aferente datoriei publice etc.
Cheltuielile economice (pozitive) constituie o avansare de venit naţional şi
contribuie la creşterea avuţiei naţionale:
- cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi,
- reutilarea celor existente,
- lucrări de asanări şi irigaţii,
- construcţii de căi ferate, porturi, aerodromuri, drumuri şi poduri etc.
Cheltuielile neutre nu au nici o influenţă asupra venitului naţional. În realitate,
aceste cheltuieli nu există. În măsura în care cheltuielile sunt corect încadrate în primele
două categorii, o asemenea grupare poate fi folosită cu succes în munca de analiză
economică a cheltuielilor publice.
b) o altă grupare economică care se întâlneşte în literatura de specialitate
cuprinde:
- cheltuieli de funcţionare;
- cheltuieli de transfer;
- cheltuieli de investiţii.
Cheltuielile de funcţionare (sau curente) sunt cele necesare bunului mers al
activităţii instituţiilor publice:
- salariile plătite funcţionarilor publici,
- cheltuielile cu procurarea materialelor şi serviciilor necesare activităţii curente a
instituţiilor respective (iluminat, încălzit, curăţenie, reparaţii, rechizite de birou, poştă,
telefon, telegraf etc.).
Aceste cheltuieli au la bază ideea contraprestaţiei,
Cheltuielile de transfer includ sumele acordate din fondurile publice diferitelor
persoane fizice sau juridice cu titlu definitiv şi nerambursabil:
- dobânzi le aferente datoriei publice,
- ajutoarele de şomaj,
- pensiile acordate veteranilor de război sau altor categorii sociale,
- subvenţiile acordate întreprinderilor etc.
Cheltuielile de investiţii se materializează în bunuri publice cu caracter durabil:
- construirea de noi întreprinderi,
- reconstruirea ori utilarea celor existente,
- lucrările de irigaţii sau de drenaj,
- construcţiile de şcoli, spitale, clădiri administrative, cazărmi, drumuri, străzi,
- procurarea de nave fluviale, maritime sau aeriene etc.
Cheltuielile publice pot să mai fie grupate în următoarele cinci categorii:
a) cheltuieli care se autolichidează includ cheltuielile publice pentru diferite
servicii prestate de instituţii, ale căror costuri se recuperează de la beneficiarii acestora;
b) cheltuieli reproductive includ cheltuielile publice care duc la sporirea venitului
naţional, la creşterea încasărilor din impozitul pe venit;
c) cheltuieli care creează comodităţi curente vieţii (recreaţie publică, parcuri
publice, ş.a.) fără să sporească baza fiscală a veniturilor;
d) cheltuieli neproductive includ cheltuielile militare excesiv de ridicate, care
întrec necesităţile apărării naţionale etc.;
e) cheltuieli care se efectuează în prezent pentru a economisi cheltuielile publice
mult mai mari în viitor.
Cheltuielile publice se mai grupează în:
a) cheltuieli de personal,
b) cheltuieli de materiale.
Cheltuielile de personal
includ:
- salariile,
- pensiile,
- ajutoarele şi alte indemnizaţii asemănătoare acordate de stat persoanelor fizice.
Cheltuielile de materiale includ:
- cheltuielile pentru procurarea de materiale,
- cheltuielile pentru procurarea de combustibil,
- cheltuielile pentru procurarea de obiecte de inventar,
- cheltuielile pentru procurarea de utilaje,
- cheltuielile pentru procurarea de tehnică militară,
- prestări de servicii etc.,
necesare înzestrării şi funcţionării instituţiilor publice.
În funcţie de caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se
subdivid în:
a) cheltuieli publice ordinare,
b) cheltuieli publice extraordinare sau excepţionale.
O clasificare juridică a cheltuielilor publice le grupează în:
a) cheltuieli cu titlu definitiv,
b) cheltuieli cu caracter temporar (avansul în contul unei fumituri, împrumutul
acordat unei unităţi administrativ-teritoriale de la bugetul central etc.).
În practica bugetară, cheltuielile sunt clasificate după structura lor economică
în:
1. Cheltuieli curente:
a) cheltuieli de personal
b) cheltuieli materiale şi servicii
c) subvenţii
d) prime
e) transferuri
f) dobânzi aferente datoriei publice şi alte cheltuieli
g) rezerve
2. Cheltuieli de capital
3. Împrumuturi acordate
4. Rambursări de credite, plăţi de dobânzi şi comisioane la credite:
a) Rambursări de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane la credite
externe:
- contractate de ordonatorii de credite
- rambursări de credite externe
- plăţi de dobânzi şi comisioane
b) Rambursări de credite interne şi plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora
- rambursări de credite interne
- plăţi de dobânzi şi comisioane
26. Care este justificarea existenţei bugetelor locale ?
Veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contributii, alte varsaminte, alte
venituri si cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subventii primite de la bugetul de stat si de la alte bugete;
d) donatii si sponsorizari.
Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazeaza pe constatarea si evaluarea
materiei impozabile si a bazei de impozitare in functie de care se calculeaza impozitele si
taxele aferente, evaluarea serviciilor prestate si a veniturilor obtinute din acestea, precum
si pe alte elemente specifice, inclusiv pe serii de date, in scopul evaluarii corecte a
veniturilor.
Fundamentarea, dimensionarea si repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe
ordonatori de credite, pe destinatii, respectiv pe actiuni, activitati, programe, proiecte,
obiective, se efectueaza in concordanta cu atributiile ce revin autoritatilor administratiei
publice locale, cu prioritatile stabilite de acestea, in vederea functionarii lor si in interesul
colectivitatilor locale respective.
Cheltuielile din bugetele locale exprimã eforturile financiare realizate de
autoritãţile administraţiei publice locale pentru acoperirea cerinţelor sociale, culturale,
economice, a serviciilor de dezvoltare publicã şi a altor cerinţe ale locuitorilor din
unitãþile administrativ-teritoriale.
27. Care sunt principiile după care sunt elaborate, aprobate şi executate
bugetele locale?
Elaborarea, aprobarea şi executarea bugetelor locale se desfăşoară pe baza
următoarelor principii : autonomia locală, echilibrării, anualităţii şi realităţii.
Principiul echilibrării presupune ca bugetele unităţilor administrativ teritoriale
ale căror venituri proprii nu acoperă cheltuielile necesare să beneficieze de sume
defalcate sau cote din impozitul pe venit de la bugetul de stat precum şi de transferuri
Pe baza principiului anualităţii se delimitează perioada pentru care se
elaborează şi executa bugetele locale. Exerciţiul bugetar este anual, coincide cu anul
calendaristic şi se încheie pe baza normelor stabilite de Ministerul Finanţelor.
Conform principiului realităţii, datele care se prevăd la părţile de venituri şi
cheltuieli ale bugetelor locale sunt expresia proceselor de dezvoltare economică şi
socială. Ordonatorii principali de credite elaborează şi prezintă odată cu proiectul anual al
bugetului local, o prognoză a acestuia pe următorii trei ani, precum şi programul de
investiţii detaliat pe obiective şi pe ani de execuţie .
Neafectarea veniturilor bugetare locale presupune ca veniturile indiferent din
sursa din care se realizează să nu fie destinate finanţării unor acţiuni prevăzute. Pe baza
prevederilor acestui principiu veniturile din bugetele locale se împart în venituri curente,
venituri din capital şi venituri cu destinaţie speciala.
Principiul unităţii necesită existenţa unui buget unic local, în care se reflectă toate
veniturile prevăzute şi cheltuielile aprobate ale unei unităţi administrative teritoriale
Principiul specializării bugetare presupune ca înscrierea veniturilor şi a
cheltuielilor în bugetele locale, aprobarea urmărirea execuţiei precum şi în cadrul
instituţiilor publice locale să se efectueze pe baza unei grupări obligatorii denumită
clasificaţie bugetară pe baza unor criterii determinate.
Publicitatea bugetului local necesită ca propunerile de venituri şi de cheltuieli
din bugetele locale să fie aduse la cunoştinţa locuitorilor din unităţile administrativ -
teritoriale, prin publicare în presă sau afişare la sediu care pot formula contestaţii şi
propuneri de care trebuie să se ţină seama la dezbaterea şi aprobarea bugetului local.
28. Venituri şi cheltuieli ale bugetelor locale
Veniturile bugetare locale se constituie din:
a) venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contributii, alte varsaminte, alte
venituri si cote defalcate din impozitul pe venit;
b) sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;
c) subventii primite de la bugetul de stat si de la alte bugete;
d) donatii si sponsorizari.
Fundamentarea veniturilor bugetelor locale se bazeaza pe constatarea si evaluarea
materiei impozabile si a bazei de impozitare in functie de care se calculeaza impozitele si
taxele aferente, evaluarea serviciilor prestate si a veniturilor obtinute din acestea, precum
si pe alte elemente specifice, inclusiv pe serii de date, in scopul evaluarii corecte a
veniturilor.
Fundamentarea, dimensionarea si repartizarea cheltuielilor bugetelor locale pe
ordonatori de credite, pe destinatii, respectiv pe actiuni, activitati, programe, proiecte,
obiective, se efectueaza in concordanta cu atributiile ce revin autoritatilor administratiei
publice locale, cu prioritatile stabilite de acestea, in vederea functionarii lor si in interesul
colectivitatilor locale respective.
Cheltuielile din bugetele locale exprimã eforturile financiare realizate de
autoritãţile administraţiei publice locale pentru acoperirea cerinţelor sociale, culturale,
economice, a serviciilor de dezvoltare publicã şi a altor cerinţe ale locuitorilor din
unitãþile administrativ-teritoriale.
Trecerea de catre Guvern in administrarea si finantarea autoritatilor administratiei
publice locale a unor cheltuieli publice, ca urmare a descentralizarii unor activitati,
precum si a altor cheltuieli publice noi se face prin lege, numai cu asigurarea resurselor
financiare necesare realizarii acestora, dupa cum urmeaza:
a) in primul an, prin cuprinderea distincta in anexa la legea bugetului de stat a
sumelor defalcate cu destinatie speciala, necesare finantarii cheltuielilor publice
transferate sau a noilor cheltuieli publice, precum si a criteriilor de repartizare;
b) in anii urmatori, prin cuprinderea resurselor respective in ansamblul sumelor
defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale alocate unitatilor administrativ-teritoriale,
cu exceptia celor nominalizate distinct prin anexa la legea bugetului de stat.
29. Care sunt sursele de venituri pentru bugetele locale?
cheltuielile publice.
vărsămintele şi contribuţiile aşa cum sunt reglementate de Legea finanţelor
publice nr. 500/2002 şi Legea 273/2005 privind finantele publice locale. Din
categoria veniturilor ordinare fac parte şi veniturile obţinute din proprietăţile
statului (dividende, dobânzi, redevente).
indirecte sunt accizele, taxa pe valoarea adăugată şi taxele vamale.
30. Obligaţia bugetară. Apariţia şi stingerea ei. Particularităţile obligaţiilor
bugetare.
Obligaţia bugetară este un element al raportului juridic fiscal care se stabileşte între
stat şi contribuabil.
Continutul raportului juridic fiscal il constituie obligatia stabilita unilateral de catre
stat in sarcina persoanelor fizice sau juridice denumite contribuabili, de a plati o anumita
suma de bani, la termenul stabilit in contul bugetului general consolidat. Aceasta suma de
bani pe care contribuabilul are obligatia de a o plati reprezinta un venit al bugetului
general consolidat, iar obligatia al carei obiect este va fi denumita obligatie fiscala .
Obligatia fiscala este o obligatie juridica, deoarece ea defineste continutul unui raport
juridic ce ia nastere intre stat si persoanele determinate de lege (contribuabili), raportul
juridic al carui izvor este legea, iar in caz de nevoie, executarea sa este asigurata prin
forta de constrangere a statului.
Particularitatile care individualizeaza obligatia fiscala privesc in special izvorul
acestei obligatii, beneficiarul, obiectul, forma sa, precum si conditiile de stabilire,
modificare si stingere.
a) izvorul obligatiei fiscale va fi intotdeauna legea sau actul normativ cu valoare
de lege care institute si reglementeaza un venit al bugetului general consolidat
(impozit sau taxa). Prin lege se stabilesc categoriile de persoane fizice sau juridice
ce datoreaza bugetului general consolidat veniturile respective; elementele
venitului bugetar, precum si modalitatile de plata ale acestuia;
b) obiectul obligatiei fiscale consta intr-o suma de bani aceasta fiind in prezent
unica forma in care statele moderne percep veniturile datorate bugetului general
consolidat;
c) obligatia fiscala este constatata in forma scrisa, prin titlu de creanta fiscala care
o individualizeaza la nivelul fiecarui contribuabil in raport de veniturile obtinute
sau de bunurile detinute;
d) beneficiara a obligatiei fiscale este intreaga societate desi calitatea de creditor o
are statul.;
e) conditiile de stabilire si executare a obligatiei fiscale sunt reglementate in mod
diferit pentru fiecare categorie de venituri fiscale, datorita particularitatilor prezentate de
aceste venituri;
f) modificarea obligatiei fiscale este determinata de cauzele prevazute de lege,
respectiv: modificarea elementelor in raport de care s-a facut individualizarea obligatiei
fiscale, modificarea termenelor de plata stabilite anterior, modificarea situatiei juridice a
contribuabililor si, in general, orice modificare a actelor normative ce reglementeaza
veniturile fiscale;
g) stingerea obligatiei fiscale se realizeaza prin modalitati comune si altor
obligatii juridice, cum ar fi: plata, executarea silita sau prescriptia, fiind
reglementate insa si o serie de modalitati specifice, cum ar fi: compensarea,
scaderea sau anularea obligatiei.
31. Raportul de drept procedural fiscal
Definiţie
Raportul de drept procedural fiscal constă în relaţiile sociale reglementate de lege,
care iau naştere, se transmit, se modifică, devin exigibile şi se sting în cadrul procesului
de administrare a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului
general consolidat, prin intermediul organelor fiscale.
Subiectele raportului juridic fiscal
Subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ-teritoriale,
contribuabilul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul
acestui raport. Statul şi organele sale, de regulă, au calitatea de subiecţi activi, iar
contribuabilul este subiectul pasiv.
Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului
general consolidat, în condiţiile legii.
Statul este reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate cu personalitate juridică
(organele fiscale). Unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de autorităţile
administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora,
în limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective.
Conţinutul raportului de drept procedural fiscal
Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin
părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea,
exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material
fiscal.
Obiectul raportului de drept procedural fiscal
Obiectul raportului de drept procedural fiscal este determinat de sfera largă a
impunerii pe de-o parte, iar pe de altă parte de faptele, actele normative şi operaţiunile
specifice cu privire la activitatea procedural-fiscală. În prima situaţie obiectul raportului
de drept procedural fiscal îl constituie: modul de colectare a impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat. În a doua situaţie
obiectul raportului de drept procedural fiscal îl constituie procedura prin care se
administrează impozitele, taxele, contribuţiile şi celelalte sume datorate bugetului
consolidat şi modul cum se soluţionează contestaţiile formulate împotriva actelor
administrative fiscale.
32. Creantele şi obligaţiile fiscale (notiune, părţi, naşterea creantelor fiscale)
Creanţa fiscală – definiţie
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din
raporturile de drept material fiscal. Titularul creantelor fiscale este statul prin organele
sale fiscale. Aceste drepturi constau în :
a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie
venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea
adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care
constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe
fiscale principale;
b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de
întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.
În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a
făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective (art. 21).
Obligaţii fiscale- definiţie şi conţinut
Prin obligaţii fiscale, în sensul prezentului cod, se înţelege:
a) obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele,
taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
b) obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
c) obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte
sume datorate bugetului general consolidat;
d) obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere,
după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului
general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii;
e) obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de
plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la
sursă;
f) orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în
aplicarea legilor fiscale (art. 22).
Naşterea creanţelor şi obligaţiilor fiscale
Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală
corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care
le generează. Astfel se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia
fiscală datorată.
Stingerea creanţelor fiscale
Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire,
anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
33. Stingerea creanţelor fiscale
Creanţele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire,
anulare, prescripţie şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Plată – Plăţile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor,
trezoreriilor şi al altor instituţii autorizate să deruleze operaţiuni de plată.
Plata obligaţiilor fiscale se efectuează de către debitori, distinct, pe fiecare
impozit, taxă, contribuţie şi alte sume datorate bugetului general consolidat, inclusiv
dobânzi şi penalităţi de întârziere.
În cazul stingerii prin plată a obligaţiilor fiscale, momentul plăţii este:
 în cazul plăţilor în numerar, data înscrisă în documentul de plată eliberat de
organele sau persoanele abilitate de organul fiscal;
 în cazul plăţilor efectuate prin mandat poştal, data poştei, înscrisă pe mandatul
poştal
;  în cazul plăţilor efectuate prin decontare bancară, data la care bâncile
debitează contul plătitorului pe baza instrumentelor de decontare specifice, confirmate
prin ştampila şi semnătura autorizată a acestora;
 pentru obligaţiile fiscale care se sting prin anulare de timbre fiscale mobile,
data înregistrării la organul competent a documentului sau a actului pentru care s-au
depus şi anual timbrele datorate potrivit legii.
Compensare – Prin compensare se sting creanţele administrate de Ministerul
Finanţelor Publice cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de
restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi
dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea prevede
altfel.
Creanţele fiscale administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin
compensarea cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale,
până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc atât
calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede altfel.
Compensarea se face de organul fiscal competent la cererea debitorului sau
înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz.
Organul fiscal poate efectua compensare din oficiu ori de câte ori constată
existenţa unor creanţe reciproce.
Compensarea creanţelor debitorului se va efectua cu obligaţiidatorate aceluiaşi
buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie compensate obligaţiile datorate altor bugete,
în următoarea ordine:
 bugetul de stat;
 fondul de risc pentru garanţii de stat, pentru împrumuturi externe;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
 bugetul asigurărilor pentru şomaj.
Compensarea nu se aplică în cazul bugetelor locale.
Restituirea – Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume:
 cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
 cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală;
 cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
 cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
 cele de rambursat de la bugetul de stat;
 cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau altor organe competente
potrivit legii;
 cele rămase după efectuarea distribuirii;
 cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin
poprie, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea
executării silite.
Prin excepţie, sumele de restituit reprezentând diferenţe de impozite rezultate de
regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din
oficiul de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data
comunicării deciziei de impunere.
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează conform
legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru euro, comunicat de Banca
Naţională a României, de la data rîmânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care se dispune restituirea.
Data debitorului înregistrează obligaţii fiscale restante restituirea se face numai
după efectuarea compensării.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mică decât obligaţiile
fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de
rambursat sau de restituit.
În cazul în care suma de rambursat sau de restituit este mai mare decât suma
reprezentând obligaţii fiscale restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la
concurenţa obligaţiilor fiscale restante, diferenţa rezultată restituindu-se debitorului.
Executarea silită – În cazul în care debitorul nu-şi plăteşte de bunăvoie
obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, vor
proceda la acţiuni de executare silită. Organele fiscale care administrează creanţe fiscale
sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de
executare silită.
Creanţele bugetare care se încasează, seadministrează, se contabilizează şi se
utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate
din raporturi juridice contractuale se execută prin organe proprii acestea fiind abilitate să
ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să efectueze procedura de executare silită.
Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent organul de
executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, coordonarea întregii
executări revenind organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
fiscal debitorul. În cazul în care executarea silită se face prin poprire, organul de
executare coordonator poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare asupra
terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.
Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau
de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului,
organul de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului poate
proceda la indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul în care se
găsesc bunurile.
Organul de executare coordonator, în cazul debitorilor solidari, este cel în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul despre care există indicii că deţine mai
multe venituri.
Prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi a dreptului de a cere
compensarea sau restituirea (art 131-135)
Începerea termenului de prescripţie Dreptul de a cere executarea silită a
creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor
celui în care a luat naştere acest drept. Acest termen se aplică şi creanţelor provenind din
amenzi contravenţionale.
Suspendarea termenului de prescripţie Termenul de prescripţie se suspendă: a) în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune; b) în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării este
prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de alt organ competent,
potrivit legii; c) pe perioada valabilităţii înlesnirii acordate potrivit legii; d) cât timp
debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la executarea silită; e) în alte cazuri
prevăzute de lege.
Întreruperea termenului de prescripţie Termenul de prescripţie se întrerupe: a) în
cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiune; b) pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea
executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de plată a obligaţiei prevăzute
în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt mod a datoriei; c) pe data îndeplinirii, în
cursul executării silite, a unui act de executare silită; d) în alte cazuri prevăzute de lege.
Efecte ale împlinirii termenului de prescripţie Dacă organul de executare
constată împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a
creanţelor fiscale, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la scăderea
acestora din evidenţa analitică pe plătitori. Sumele achitate de debitor în contul unor
creanţe fiscale, după împlinirea termenului de prescripţie, nu se restituie.
Prescripţia dreptului de a cere compensarea sau restituirea Dreptul
contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanţelor fiscale se prescrie în
termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere
dreptul la compensare sau restituire.
Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi
Darea în plată
Creanţele fiscale administrate de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală, cu excepţia celor cu reţinere la sursă şi a accesoriilor
aferente acestora, precum şi creanţele bugetelor locale pot fi stinse, la cererea debitorului,
oricând, cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a statului sau,
după caz, a unităţii administrativ-teritoriale a bunurilor imobile, inclusiv a celor supuse
executării silite. În acest scop, organul fiscal va transmite cererea, însoţită de propunerile
sale, comisiei numite prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor sau, după caz, de
către unitatea administrativ-teritorială. Cererea va fi însoţită de documentaţia care se
stabileşte prin ordin al ministrului economiei şi finanţelor.
Comisia va analiza cererea numai în condiţiile existenţei unor solicitări de
preluare în administrare, potrivit legii, a acestor bunuri şi va hotărî, prin decizie, asupra
modului de soluţionare a cererii. În cazul admiterii cererii, comisia va dispune organului
fiscal competent încheierea procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului
imobil şi stingerea creanţelor fiscale. Comisia poate respinge cererea în situaţia în care
bunurile imobile oferite nu sunt de uz sau de interes public.
Procesul-verbal de trecere în proprietatea publică a bunului imobil constituie titlu
de proprietate. Operaţiunea de transfer al dreptului de proprietate, ca efect al dării în
plată, este scutită de taxa pe valoarea adăugată.
În cazul în care operaţiunea de transfer al proprietăţii bunurilor imobile prin dare
în plată este taxabilă, cu valoarea stabilită, potrivit legii, plus taxa pe valoarea adăugată,
se stinge cu prioritate taxa pe valoarea adăugată aferentă operaţiunii de dare în plată.
Bunurile imobile trecute în proprietatea publică vor fi date în administrare în
condiţiile legii. Până la intrarea în vigoare a actului prin care s-a dispus darea în
administrare, imobilul se află în custodia instituţiei care a solicitat preluarea în
administrare.
La data întocmirii procesului-verbal pentru trecerea în proprietatea publică a
statului a bunului imobil încetează măsura de indisponibilizare a acestuia, precum şi
calitatea de administrator-sechestru a persoanelor desemnate conform legii, dacă este
cazul.
Eventualele cheltuieli de administrare efectuate în perioada cuprinsă între data
încheierii procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului a bunurilor
imobile şi preluarea în administrare prin hotărâre a Guvernului sunt suportate de instituţia
publică solicitantă. În cazul în care Guvernul hotărăşte darea în administrare către altă
instituţie publică decât cea solicitantă, cheltuielile de administrare se suportă de instituţia
publică căreia i-a fost atribuit bunul în administrare.
În cazul în care bunurile imobile trecute în proprietatea publică au fost
revendicate şi restituite, potrivit legii, terţelor persoane, debitorul va fi obligat la plata
sumelor stinse prin această modalitate. Creanţele fiscale renasc la data la care bunurile
imobile au fost restituite terţului.
În cazul în care, în interiorul termenului de prescripţie a creanţelor fiscale,
comisia ia cunoştinţă despre unele aspecte privind bunurile imobile, necunoscute la data
aprobării cererii debitorului, aceasta poate decide, pe baza situaţiei de fapt, revocarea, în
tot sau în parte, a deciziei prin care s-a aprobat stingerea unor creanţe fiscale prin trecerea
bunurilor imobile în proprietatea publică.
Pentru perioada cuprinsă între data trecerii în proprietatea publică şi data la care
au renăscut creanţele fiscale, respectiv data revocării deciziei prin care s-a aprobat darea
în plată, nu se datorează dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după
caz.
Insolvabilitatea
În înţelesului Codului de procedură fiscală, este insolvabil debitorul ale cărui
venituri sau bunuri urmăribile au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale de plată sau
care nu are venituri ori bunuri urmăribile.
Pentru creanţele fiscale ale debitorilor declaraţi în stare de insolvabilitate care nu
au venituri sau bunuri urmăribile, conducătorul organului de executare dispune scoaterea
creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei într-o evidenţă separată.
În cazul debitorilor prevăzuţianterior, prin excepţie de la dispoziţiile dreptului
comun, executarea silită se întrerupe. Organele fiscale au obligaţia ca cel puţin o dată pe
an să efectueze o investigaţie asupra stării acestor contribuabili, care nu constituie acte de
executare silită.
În cazurile în care se constată că debitorii au dobândit venituri sau bunuri
urmăribile, organele de executare vor lua măsurile necesare de trecere din evidenţă
separată în evidenţa curentă şi de executare silită.
Dacă la sfârşitul perioadei de prescripţie nu se constată dobândirea unor bunuri
sau venituri urmăribile, organele de executare vor proceda la scăderea creanţelor fiscale
din evidenţa analitică pe plătitor, potrivit art. 134. Scăderea se face şi în cursul perioadei
de prescripţie în cazul debitorilor, persoane fizice, decedaţi sau dispăruţi, pentru care nu
există moştenitori care au acceptat succesiunea.
Creanţele fiscale datorate de debitori, persoane juridice, radiaţi din registrul
comerţului, se scad din evidenţa analitică pe plătitor după radiere, indiferent dacă s-a
atras sau nu răspunderea altor persoane pentru plata obligaţiilor fiscale, în condiţiile legii.
Deschiderea procedurii insolvenţei
În vederea recuperării creanţelor fiscale de la debitorii care se află în stare de
insolvenţă, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi unităţile sale subordonate,
respectiv compartimentele de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale,
vor declara lichidatorilor creanţele existente, la data declarării, în evidenţa fiscală pe
plătitor.Aceste dispoziţii se aplică şi în vederea recuperării creanţelor fiscale de la
debitorii aflaţi în lichidare în condiţiile legii.
Cererile organelor fiscale privind începerea procedurii insolvenţei se vor înainta
instanţelor judecătoreşti şi sunt scutite de consemnarea vreunei cauţiuni.
În situaţia în care organul fiscal din subordinea Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală deţine cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor, Agenţia
Naţională de Administrare Fiscală poate decide desemnarea unui administrator
judiciar/lichidator, stabilindu-i şi remuneraţia. Confirmarea administratorului
judiciar/lichidatorului desemnat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală de către
judecătorul-sindic se va face în cadrul primei şedinţe, conform art. 11 alin. (1) lit. d) din
Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare.
În dosarele în care organul fiscal deţine cel puţin 50% din valoarea totală a
creanţelor, acesta are dreptul să verifice activitatea administratorului
judiciar/lichidatorului şi să îi solicite prezentarea documentelor referitoare la activitatea
desfăşurată şi onorariile încasate.
Anularea creanţelor fiscale
În situaţiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea
prin poştă, sunt mai mari decât creanţele fiscale supuse executării silite, conducătorul
organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate
de comunicarea somaţiei prin poştă sunt suportate de organul fiscal.
Creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici
de 10 lei (RON), se anulează. Anual, prin hotărâre a Guvernului se stabileşte plafonul
creanţelor fiscale care pot fi anulate.
În cazul creanţelor fiscale datorate bugetelor locale, suma de 10 RON reprezintă
limita maximă până la care, prin hotărâre, autorităţile deliberative pot stabili plafonul
creanţelor fiscale care pot fi anulate.
34. Noţiunea şi rolul controlului financiar
Noţiune
Controlul este actiunea de stabilire a exactitatii operatiunilor materiale, care se
efectueaza anticipat executarii acestora, concomitant sau la scurt interval de la
desfasurarea operatiunilor.
Obiectul controlului financiar îl formează actele şi operaţiunile emise sau
infăptuite de agenţi economici, instituţiile publice, precum şi de alţi participanti la viaţa
economico-financiară a statului.
Instrument al politicii financiare a statului, controlul financiar reperezinta un
mijloc de prevenire a faptelor ilegale, de identificare a deficientelor si de stabilire a
masurilor necesare pentru restabilirea legalitatii.
Funcţii
Prin modul de organizare si exercitare, precum si prin modul si obiectivele ce le
urmareste, controlul financiar indeplineste anumite functii: functia de evaluare,
preventive, de documentare recuperatorie si o functie pedagogica.
- Functia de evaluare. Cuprinde acte si operatiuni de estimare a situatie de facto,
comparative cu cea de juro, realizarile obtinute in raport cu obiectivele si scopurile
prestabilite. De asemenea, prin intermediul acestei functii, pe langa constatarea starii
reale, se efectueaza si o apreciere a performantelor unei actiuni economice, precum si a
unor entitati organizate ca persoane juridice.
- Functia preventiva. Consta intr-o serie de masuri luate de catre organele de
control, in vederea evitarii si eliminarii unor fraude, inainte de a se produce efectele
negative ale acestora, prin identificarea si anularea cauzelor care le genereaza sau
favorizeaza. Prin caeasta actiune, controlul are sarcina de a opri actele si operatiunilor
care nu sunt legale, in faza de angajare a societatii comerciale de consiliu de
administratie al acesteia. In aceste sens, actiunea preventive se manifesta inaintea emiterii
actelor sau efectuarii operatiunilor, astfel incat sa se printampine eventualele prejudicii.
Prin intermediul acestei functii, pe langa legalitatea actelor si operatiunilor se mai
urmareste oportunitatea, necesitatea si economicitatea acestora.
- Functia de documentare. Permite cunoasterea proceselor care au loc inactivitatea
economica, a rezultatelor activitatii din structurile economice, relevarea fraudelor si
depistarea cauzelor acestora, precum si identificarea actiunilor eficiente pentru a fi
generalizate. Astfel, controlul participa nemijlocit la actul de conducere, furnizand date si
informatii pentru fundamentarea deciziilor economico-financiare.
- Functia recuperatorie. Evidentiaza un aspect foarte important al controlului
financiar, deoarece ea nu se limiteaza la prevenirea si aprecierea starii de fapt, dar
actioneaza si pentru descoperirea si recuperarea pagubelor, precum si pentru stabilirea,
conform legii,a raspunderii juridice. Pentru recuperarea prejudiciilor constatate, organelle
de control au obligatia de a stabili forma procedurala prin care urmeaza sa se faca
recuperarea, pentru stabilirea integritatii avutului public.
Formele procedurale legale de recuperare sunt: recuperarea pe cale executarii
silite, recuperarea pe calea raspunderii materiale reglementata de legislatia muncii,
precum si recuperarea pe calea actiunii civile in justitie.
- Functia pedagogică. Permite actiuni de educare a celor care au drepturi si
obligatii in formarea si utilizarea fondurilor publice. Controlul, prin rezultatele sale,
contribuie la formarea deontologiei profesionale, indeosebi a celor implicate in
administrarea fondurilor publice. La randul lor, persoanele care alcatuiesc corpul de
control, prin nivelul de pregatire si atitudine civica, trebuie sa reprezinte un model de
comportament correct dar si intransigent. Aceasta functie se realizeaza si in combaterea
manifestarilor ilegale, prin depistarea si sanctionarea lor cu fermitate. Publicitatea
realizata in jurul acestor cazuri va contribui si va favoriza indeplinirea corecta, in deplina
legalitate a atributiunilor de serviciu. Exercitatea intr-un spirit de obiectivitate si legalitate
a controlului, este in masura sa asigure relatii corecte si civilizate intre controlor si
controlat.
35. Formele controlului financiar
Controlul financiar are sarcina de a preveni angajarea de cheltuieli fara o justificare
economica, de a asigura profit sporit in folosirea resurselor materiale, financiare si de
munca.
Controlul financiar se realizeaza prin anumite forme care se imbina, se
completeaza reciproc si alcatuiesc impreuna sistemul integrat, ce asigura desfasurarea
intregii activitati financiare in conformitate cu directivele stabilite, facandu-se posibila
delimitarea fiecarei form, precum si stabilirea organelor care il executa.
Sediul materiei:Legea 672/2002 privind auditul public intern şi Legea 94/1992
privind Curtea de Conturi a României.
Controlul preventiv. Este un control specializat, care implica verificarea si analiza
activitatii economice si financiare sub aspectul legalitatii, oportunitatii, necesitatii actelor
si operatiunilor, a utilizarii cu eficienta a fondurilor materiale si banesti precum si pentru
asigurarea integritatii acestora.
Prin acest control se urmareste sa se previna inregistrarea fenomenelor negative si
disfunctionalitatea in economie prin incalcarea dispozitiilor legale.El se realizeaza la
toate nivelele, contribuind la mentinerea ordinii si disciplinei, la respectarea legalitatii, a
principiilor liberei initiative si loialitati. Controlul financiar preventiv se exercita de catre
conducatorul compartimentului financiar-contabil.
Se supun controlului financiar preventive documentele si operatiunile ce se refera
la drepturi si obligatii patrimoniale ale unitatii in faza de angajare si de plata in raport cu
alte personae juridice si fizice.
Documentele ce contin operatiuni supuse contolului financiar preventiv si
circuitul acestora se stabilesc de conducerile ministerelor, ale altor organe centrale de
stat, prefecturilor, si regiilor autonome in functie de specificul activitatii financiare.
Organizarea controlului financiar preventiv intr-o unitate are foarte mare
importanta pentru eviatrea plătilor duble sau chiar triple, cu mijloace de plata diferite
folosite concomitent, numerar, cec.
Controlul concomitent. Se exercita in timpul desfasurarii proceselor economice si
financiare, simultan cu efectuarea actelor si operatiunilor legate de aceste activitati, cu
scopul de a interveni pentru corectarea sau diminuarea, eliminarea deficientelor si
ilegalitatilor. Prin acest control se urmareste cunoasterea operativa a modului in care se
indeplinesc sarcinile si se gestuioneaza patrimoniul.
Acest control se exercita sistematic pentru asigurarea desfasurarii proceselor
economico-financiare la parametrii eficienti si este efectuat din interiorul unitatii, iar
datele culese in timpul controlului sunt consemnate intr-un registru de control.
Controlul ulterior acest control se poate exercita asupra actelor si operatiunilor
economico-financiare si dupa ce acestea au fost executate fiind desfasurate de organele
din afara societatii cat si de organele proprii prin actiuni periodice.
Controlul este necesar sa se efectueze din mai multe considerente, si anume:
-intrepretrea eronata ori necunoasterea prevederilor legale;
-lipsa de supraveghere din partea conducatorului ierarhic;
-autonomia si independenta atribuite eronate etc.
Aceasta forma de control contribuie la identificarea, mobilizarea si formarea
resurselor interne din economie, verifica legalitatea, oportunitatea si eficienta
activitatilor, reface integritatea patrimoniului lezat prin frauda si se actioneaza persoanele
care au incalcat reglementarile juridice.
Exista si alte criterii de delimitarea a controlului, si anume: dupa sfera de activitate
poate fi intern, deci pe baza dispozitiilor din interiorul societatii, sau extern pe baza
documentelor existente la alti agenti economici.
Controlul poate fi permanent sau periodic, total sau partial. Poate fi de asemenea
grupat pe diverse sectoare ale activitatii si anume controlul de magazin, de documente
etc.
Controlul poate fi impartit si dupa organele care il executa in control financiar
ierarhic, control de gestiune sau control de executie, de asemenea se poate imparti si dupa
modul de concretizare in urmatoarele forme: control direct, control indirect, control de
drept si control de fapt.

Subiecte Rezolvate Drept Financiar

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte Rezolvate Drept Financiar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiecte

Drept financiar si fiscal

14. Procedura elaborării şi aprobării bugetului de stat

S-ar putea să vă placă și