CUVÂNT CǍTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

DESPRE
MILOSTENIE

Motto: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce

face dreapta ta. Ca milostenia ta să fie într-ascuns ... altfel nu veţi
avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri “ (Matei 6:1-3).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Numeroase sunt suferinţele pe care le îndură oamenii cât trăiesc.
Unii sunt bolnavi, alţii se află în mari lipsuri, neavând cu ce se hrăni
sau cu ce se îmbrăca. Unii semeni sunt părăsiţi, uitaţi, fără rude care
să-i îngrijească, fără prieteni care să-i mângâie. În situaţii de felul
acesta, noi, creştinii, suntem datori să le răspundem cu un sentiment
de milă şi cu fapte de ajutorare. Să nu trecem nepăsători pe lângă
necazul aproapelui şi să răspundem cu milă. După cuvântul Sfântului
Grigorie de Nyssa: „Mila este împreună pătimirea, izvorâtă din
iubire faţă de cei căzuţi în suferinţă“. Milostenia nu este o virtute
exclusiv creştinească. Ea este o floare a bunătăţii care a crescut şi a
rodit şi în afara solului Evangheliei.
Ce ni se va întâmpla în veacul viitor, când vom lăsa în această
lume toate cele cu care ne-am amăgit: bogăţia, onorurile, mâncarea,

1
băutura, îmbrăcămintea, locuinţele desăvârşit orânduite şi toate
celelalte lucruri atât de amăgitoare? Ale cui vor mai fi? Ce ni se va
întâmpla, când toate acestea vor rămâne doar vis şi când ni se vor cere
fapte de credinţă şi de milostenie, înfrânare, curăţie, blândeţe,
smerenie, răbdare, ascultare... De aceea, pentru că în fiecare zi ţi se
cere să dai milostenie, fă-o cu bucurie, fără răutate, fără să
jigneşti sau să murmuri. Nici tu nu-ţi aparţii, iar ceea ce dai acelor
fii ai lui Dumnezeu care îşi poartă crucea, care de-abia îşi găsesc loc
unde să-şi plece capul, ţi-a venit de la Dumnezeu. Tu eşti împuternicit
să porţi de grijă moştenirii Domnului, eşti slujitorul de fiecare zi al
acestor fraţi mai mici întru Hristos, aşadar îndeplineşte-ţi lucrarea cu
blândeţe şi smerenie, iar nu de mântuială.

Suntem datori să-i miluim pe săraci

pentru dragostea lui Hristos
Suntem datori să-i miluim pe săracii pe care Hristos ni i-a lăsat în
lume în locul Lui. De aceea adevărat este cuvântul care zice: „Fericit
este cel ce miluieşte pe sărman şi cu totul ticălos acela care îşi
întoarce faţa de la dânsul“. Noi hrănim dobitoacele necuvântătoare,
iar pe Hristos Îl lăsăm flămând? Ce fel de faptă este aceasta? Nimic
din ceea ce dăruim nu vom pierde pentru că-I dăruim lui Hristos. El
plăteşte toate cu dobândă şi plăteşte până şi un pahar cu apă. Beţiile şi
curviile au stricat multe case, dar milostenia niciodată n-a sărăcit pe
nimeni, după cuvântul care zice: „Cel ce dă săracilor nu va fi lipsit“.
Sfânta Scriptură numeşte milostenia sămânţă, căci cel ce seamănă
sămânţa nu o aruncă pe ea ca să o piardă, ci ca să o înmulţească. Aşa
este şi cel ce dă săracului, nu pierde, ci câştigă. Dumnezeu a zis: „Al
meu este argintul şi al meu este aurul“. Toată bogăţia este aşadar a
lui Dumnezeu şi toţi aceia care sunt bogaţi nu trebuie să se numească
stăpâni ai bogăţiei, ci economi şi chivernisitori. Acela care cheltuieşte
bogăţia numai spre poftele lui, nedreptăţeşte şi pe Dumnezeu,
Stăpânul bogăţiei, şi pe săraci. Deci acela care nu miluieşte pe săraci,
răpeşte de la Dumnezeu stăpânirea şi de la săraci partea lor. Suntem
datori să-i miluim pe săraci mai întâi pentru porunca lui Dumnezeu,
care este Stăpânul bogăţiei. În al doilea rând, trebuie să-i miluim pe
săraci pentru plata pe care ne-a făgăduit să ne-o dea. În ziua
Înfricoşatei judecăţi, oamenii vor fi judecaţi după milostenie. Oare

2
cum vor răspunde bogaţii cei răi, atunci când săracii se vor plânge.
Hristos îi va mustra pe cei nemilostivi.
O istorioară ne spune despre un om foarte bogat care pe patul
morţii fiind mustrat de cunoaşterea vieţii sale păcătoase a promis că va
da toate averile sale aceluia care îi va putea dovedi că nu este iad... şi
nimeni nu i-a putut dovedi acest lucru. Celor bogaţi le dă Dumnezeu
avere ca să-şi cumpere cu ea Împărăţia Sa, făcând din averea lor o
fântână de milă şi ajutor pentru cei săraci. Porunca a opta
dumnezeiască spune: „Să nu ucizi!“. Dar ucid în mod virtual şi cei
care din zgârcenie nu-i asigură la timp mâncare unui om flămând.

Sunt un datornic de fiecare clipă al Domnului

Dumnezeu nu rămâne niciodată dator nimănui
„Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după
mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea“ (Psalm 50:1-2).
Omul se află totdeauna în situaţia de datornic în faţa lui Dumnezeu.
Toţi vom fi striviţi de povara păcatelor. Nici-un om nu va avea cu ce
plăti pentru a-şi achita datoria. Sunt un datornic de fiecare clipă al
Domnului, cu datorii materiale şi spirituale. Sunt îndatorat din cauza
păcatului şi trupului, căruia Domnul îi oferă daruri materiale: mâncare,
băutură, bani, haine, aer, căldură, lumină, în general lucruri care fac
viaţa comodă şi îndestulată. Să nu împart eu însumi din darurile
materiale şi spirituale, pe care mi le-a dat şi mi le dă Dumnezeu? Toţi
suntem chip al lui Dumnezeu, iar „Dumnezeu este iubire“ (1 Ioan
4:8). Dumnezeu ne ţine pe pământ tocmai pentru ca dragostea faţă de
El şi de aproapele să ne cuprindă inima.
Trupul ne prescrie propriile sale legi, potrivnice cu totul celor ale
lui Dumnezeu: lăcomia, neînfrânarea, beţia, zgârcenia sau părerea de
rău pentru înstrăinarea către aproapele a darurilor primite de la
Dumnezeu, pornirea duşmănoasă împotriva semenilor din cauza
mâncării, băuturii, banilor, dispreţul faţă de ei, invidia din aceleaşi
cauze, nepăsarea faţă de omul aflat la necaz ş.a. Domnul nu trăieşte
într-o inimă în care domneşte lăcomia, patima pentru avuţii şi bunătăţi
pământeşti, pentru bani etc. În acea inimă de piatră trăieşte trufia,
închipuita înţelepciune, dispreţul, răutatea, răzbunarea, invidia,
avariţia, deşertăciunea, slava deşartă, hoţia, înşelăciunea, făţărnicia,
viclenia, curvia, furia, trădarea, minciuna.

3
 Milostenia cu sufletul şi milostenia cu trupul
Cărţile creştin ortodoxe - o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu
Un bun creştin ortodox trebuie să le facă pe amândouă: întâi
rugăciunea şi viaţa cât mai sfântă şi apoi misiunea, care este dragoste
şi milostenie duhovnicească. Când vezi casa vecinului în flăcări, poţi
să stai în linişte şi să te rogi, dacă nu arunci pe foc o găleată de apă?
Lumea de astăzi este aprinsă de focul urii, al desfrâului şi al păcatului.
Să ajutăm şi noi, după putere, la mântuirea oamenilor.
O carte bună, creştinească (ortodoxă), este un înger al lui
Dumnezeu, căci te învaţă să-L cunoşti şi să-L iubeşti, să descoperi
frumuseţea vieţii în Hristos, să iubeşti oamenii, să te fereşti de păcat şi
să te îngrijeşti de mântuirea sufletului. Dacă în viaţă agoniseşti cărţi
sfinte în locul banilor, urmaşii se vor folosi de pe urma lor, iar dacă le
vor vinde, tu nu vei pierde folosul lor şi ţi se va socoti ca o milostenie
sufletească, pentru că oriunde vor ajunge cărţile sfinte, vor răspândi
lumină şi vor aduce sufletele la cunoştinţa lui Dumnezeu. Iar dacă vor
rămâne după tine bani sau averi şi urmaşii le vor cheltui în păcate, nu
numai că nu te vei folosi cu ceva, ci vei fi găsit vinovat că, prin
zgârcenia şi lăcomia ta, ai dat urmaşilor prilej de păcate. Dacă facem
un praznic mare, încât să hrănim tot satul, dacă îmbrăcăm pe cei săraci
cu haine noi, dacă facem chiar şi Biserici din temelie, nu se supără atât
de mult vrăjmaşul, ca atunci când dăm o carte bună de citit, o carte
creştinească în care omul să poată vedea, ca într-o oglindă, starea lui
sufletească de decădere morală şi de păcătoşenie. De aceea trebuie să
punem mare accent pe răspândirea cărţilor bune, ortodoxe, în rândul
credincioşilor. Să cumpărăm cărţi creştin-ortodoxe şi să le dăm celor
dornici drept milostenie, să le citească şi să cunoască voia lui
Dumnezeu.
Pentru nimic nu se supără mai mult vrăjmaşul, decât pentru
o carte bună, folositoare sufletului, dată credincioşilor. Prin
cărţile sfinte pe care le citim se strică toate planurile
vrăjmaşului diavol. Citind cărţi ortodoxe, multe suflete se
trezesc ca dintr-o beţie, din robia patimilor care le stăpânesc.
În acatistul Sfântului ierarh Nifon în icosul al 4-lea scrie:
„Bucură-te, că nici o carte bisericească nu ai citit fără lacrimi“. Iar
la icosul al 9-lea al aceluiaşi acatist scrie: „Bucură-te că stând în
miezul nopţii la rugăciune, văpăi de foc care se suiau până la cer

4
s-au văzut în jurul tău“. Să iubim cartea sfântă, începând cu Sfânta
Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi cărţile de rugăciune şi să le dăm cu inima
deschisă şi altora spre folos şi mântuire. Banii daţi pe o carte sfântă
sunt o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Noi ne vom duce de aici mai
devreme sau mai târziu, dar, dacă reuşim să lăsăm urmaşilor cât mai
multe cărţi sfinte, lăsăm o zestre de mare valoare pentru ei şi pentru
cei care vor urma după ei. Cine nu citeşte, nu cunoaşte şi cine nu
cunoaşte Sfânta Scriptură şi credinţa ortodoxă, acela cade uşor în
păcate de moarte şi este prins în mrejele cultelor religioase.
Părintele Nicodim Măndiţă le spunea uneori fiilor săi
duhovniceşti: „- Fraţilor, pe lângă citirea sfintelor cărţi, vă dau şi
acest canon, ca unul pe altul să vă îndemnaţi a merge în fiecare
Duminică la Sfânta Biserică, la spovedanie, la milostenie şi la
citirea Bibliei... Că de nu vă veţi ajuta pe calea mântuirii, veţi
răspunde în faţa lui Hristos de cei care se pierd. Nu vedeţi cum se
silesc cultele religioase să amăgească pe ortodocşi???“

Dărnicia viază şi zgârcenia omoară

Oamenii pot fi buni, dar Dumnezeu este Atotbun, oamenii pot fi
puternici, dar Dumnezeu este Atotputernic, oamenii pot fi milostivi,
dar Dumnezeu este Mult Milostiv. Zgârcenia îl face pe om piatră,
poftele cele lumeşti şi beţia îl fac dobitoc, iar mândria îl face diavol.
„Noi trebuie să uităm milostenia şi binele pe care l-am făcut şi să ne
aducem aminte mereu de binele pe care ni-l fac alţii. În această
stare putem spune că suntem oameni ai lui Dumnezeu. Dărnicia
viază şi zgârcenia omoară. Cel ce dă, primeşte bucurie
dumnezeiască. Trebuie să ne învăţăm să ne bucurăm prin a da, căci
atunci suntem în legătură cu Hristos. Această bucurie de a da, are
oxigen dumnezeiesc“ (Paisie Aghioritul). Aşadar: Fericit este cel ce
împarte pâinea sa cu săracul, că unul ca acesta va fi primit la
ospăţul ceresc.

Milostenia firească şi milostenia creştinească

Milostenia nu se cade să se facă din dragostea cea firească,
precum se întâmplă la păgâni şi la tâlhari, ci mai mult pentru
dragostea creştinească şi pentru Dumnezeu. Nu este asemenea a milui

5
cineva pe rudenii sau pe săraci. Cel ce miluieşte pe rudele sale, face
mila pentru dragostea cea firească şi pentru rudenie, iar cel ce
miluieşte pe sărac, face mila pentru dragostea lui Dumnezeu. Cel ce
miluieşte pe ruda lui se miluieşte pe sine, iar cel ce miluieşte pe sărac,
miluieşte pe Hristos în chipul săracului. Gândiţi-vă dacă faceţi milă
după trebuinţa săracilor şi daţi cu tot sufletul şi cu toată inima pentru
dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Şi de nu veţi fi lucrând întru
acest chip, îndreptaţi-vă pe voi înşivă ca să nu vă pierdeţi plata
voastră.
Ofrandele şi milosteniile pe care le dăm săracilor, oricare ar fi ele,
nu pot ţine loc iubirii de aproapele, dacă inima nu o mai simte. De
aceea, atunci când dăm milostenie trebuie să avem grijă ca ea să fie
dată cu dragoste, din inimă, de bunăvoie, nu cu părere de rău. Însuşi
cuvântul milostenie înseamnă de fapt o lucrare şi o ofrandă a
inimii, un dar făcut cu umilinţă, cu compasiune faţă de omul
sărman, cu umilinţă şi cu părere de rău pentru greşelile pe care
le-ai făcut şi pentru a căror spălare se şi dă milostenia. Fiindcă,
după cuvântul Sfintei Scripturi: „Milostenia izbăveşte de moarte şi
curăţă de orice păcat“ (Tobit 12:9). Milostenia este binefăcătoare în
primul rând pentru cel ce o dă.
Troparul Sfântului Ioan cel Milostiv: „Cu podoaba dragostei
te-ai îmbrăcat / Serafim în lume te-ai arătat / Ajutor la cei lipsiţi,
/ Izbăvire la robiţi / Şi la cei nedreptăţiţi / Sfinte Ioane Prea
Milostive / Lăcaşul Duhului Sfânt / Şi nou Avraam pe pământ“.

Cu milostenia şterge-ţi păcatele tale

În Vechiul Testament, Regele Nabucudonosor este îndemnat de
Daniel la milostenie pentru iertarea păcatelor: „De aceea, o, rege,
plăcut să-ţi fie sfatul meu înaintea ta: Răscumpără păcatele tale
prin fapte de dreptate şi nedreptăţile tale prin milă către cei
săraci, dacă vrei ca bunăstarea în care te afli să dăinuiască“
(Daniel 4:24). În Noul Testament, Însuşi Domnul Hristos a zis: „Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv“. N-a zis
postiţi, precum posteşte şi Tatăl vostru cel ceresc, nici n-a zis fiţi
curaţi, precum şi Tatăl vostru este curat, ci a zis: „Fiţi milostivi,
precum şi Tatăl vostru cel ceresc este milostiv“.

6
 Scopul milosteniei este de multe feluri. n Unul face milostenie ca
să i se îndestuleze ţarina cu bogată roadă şi Dumnezeu îi blagosloveşte
ţarina, şi nu iese din scopul lui; n altul face milostenie ca să nu i se
primejduiască corabia şi Dumnezeu o păzeşte; n altul pentru sănătatea
copiilor lui şi Dumnezeu îi îndeplineşte cererea; n altul face milostenie
numai ca să fie slăvit şi Dumnezeu nu-i trece cu vederea facerea lui de
bine şi-l cinsteşte. Şi orice voieşte fiecare îi dă (când ştie că nu i se
păgubeşte sufletul din aceasta). Dar aceştia toţi şi-au luat plata lor şi
cu nimic nu le este dator Dumnezeu, fiindcă şi scopul lor n-a fost
pentru folosul de viitor al sufletului, ci pentru folos vremelnic şi
fiindcă fiecare din cei de mai sus şi-au luat plata pentru milostenia
făcută, Dumnezeu nu le mai este cu nimic dator. n Este şi unul care
face milostenie numai ca să scape din munca veşnică. Acesta numai
pentru sufletul său a făcut binele, însă nu este precum vrea Dumnezeu,
căci nu se află în starea fiului, ci este ca un argat care slujeşte
stăpânului său ca să ia simbrie şi să câştige.
Sfântul Vasile cel Mare zice: „Trei sunt stările din care facem
binele: starea slugilor, când facem bunătatea temându-ne de
Dumnezeu şi de muncă; starea argaţilor, când o facem cu nădejde de
plată; starea fiilor, când o facem pentru însuşi binele şi pentru
dragostea de Dumnezeu, căci fiul nu face voia părintelui său de frică şi
nici ca să aibă plată de la el, ci iubindu-l se sileşte să-l cinstească şi
să-l odihnească pentru ca să-l veselească. Aşadar, suntem datori să
facem milostenie pentru însuşi acest bine, fiindu-ne milă unul de altul,
ca de nişte mădulare ale noastre; să facem bine altuia ca şi cum noi
înşine am fi ajutaţi de el, şi aşa să dăm cu bucurie în suflet ca şi cum
noi am lua de la acela. Aceasta este milostenia ce se face cu pricepere.
Atunci ne aflăm în starea fiului precum am zis. Să nu zică cineva că eu
sunt sărac şi n-am cu ce să fac milostenie, că de nu poţi da cât bogaţii
aceia de care scrie Sfânta Evanghelie, dă măcar doi bănuţi, ca femeia
aceea văduvă şi săracă, şi Dumnezeu îi primeşte de la tine mai mult
decât darurile acelora, iar de nu ai nici atât, milostiveşte-te spre
vecinul tău şi-l ajută măcar cu lucrul. Nu poţi nici aceasta? Mângâie
pe fratele tău cu cuvântul. Nu poţi nici cu aceasta să-l ajuţi? Cel puţin
când se va tulbura fratele tău asupra ta şi se va mânia, fă milă cu
dânsul şi suferă mânia lui, văzându-l supărat de vrăjmaşul. În loc să-i
zici un cuvânt ca să-l tulburi mai mult, taci, şi cu aceasta miluieşti şi
sufletul lui şi-l scoţi de la vrăjmaşul. Asemenea, de-ţi va greşi fratele,

7
milostiveşte-te şi-i iartă greşeala, ca să iei şi tu iertare de la
Dumnezeu, care zice: „Iertaţi şi vi se va ierta!“. Şi cu aceasta, faci
milă sufletului fratelui tău, iertându-i greşeala cu care ţi-a greşit, căci
ni s-a dat putere să ne iertăm unul pe altul când greşim. Iată, neavând
nimic cu care să miluieşti trupul, de vei vrea, poţi să miluieşti sufletul
şi faci mai mare milă; căci cu cât sufletul este mai cinstit decât trupul,
cu atât şi mila făcută este mai mare decât cea făcută trupului. Pe scurt,
nimeni nu se cuvine să spună că nu poate să facă milostenie, căci,
fiecare, după puterea lui şi după starea lui poate face binele, numai să
se silească să-l facă cu pricepere, precum am zis, că cel ce lucrează cu
pricepere este meşter iscusit şi zideşte casa lui cu temei. Drept aceea
zice şi Sfânta Evanghelie că înţelepciunea zideşte casa ei pe piatră şi
nu o poate mişca nici un vânt potrivnic“.

Milostenia şi dragostea adevărată

Dumnezeu, ca să ne încerce dragostea, ne trimite un sărac. Dacă,
de pildă, avem două ceasuri, unul nou şi unul vechi, şi-l dăm pe cel
vechi săracului, înseamnă că dragostea noastră este de calitatea a
doua. Dacă avem dragoste adevărată îl vom da pe cel nou săracului.
Intră în lucrare atunci logica cea stricată şi spunem: „De ce să i-l dau
pe cel nou? Pentru el, care nu are ceas, este bun şi cel vechi, deci i-l
dau pe cel vechi“.
► Dar când îl dai pe cel vechi, încă mai trăieşte în noi, omul
cel vechi.
► Dacă îl dai pe cel nou, eşti un om renăscut.
► Iar dacă le ţii pe amândouă şi nu dai nici unul, eşti în
starea de iad.
Noi trebuie să gândim aşa: „Dacă ar fi Iisus Hristos în locul
acelui sărac, care ceas I l-aş da? Cu siguranţă pe cel mai bun“. În
felul acesta se poate înţelege ce înseamnă milostenia şi dragostea
adevărată. Însă trebuie să luăm aminte că numai milostenia săvârşită
în numele lui Hristos ne aduce roadele Duhului Sfânt. Milostenia, ca
şi toate celelalte fapte bune dacă nu sunt săvârşite în numele lui
Hristos, nu vor putea să aducă răsplată în viaţa veacului ce va să fie.
De aceea Domnul Hristos a spus: „Cel ce nu adună cu Mine,
risipeşte“ (Matei 12:30).

8
 Când ai mult, dă mult, iar când ai puţin, dă mai puţin
Lacrimile spală cămaşa sufletului cea pătată cu mizeria
păcatelor iar milostenia o albeşte. Hristos rămâne în
săraci totdeauna şi spală păcatele celor darnici.
► Milostenia duce la iertarea păcatelor şi la vindecarea
rănilor conştiinţei, întoarce sufletul de la moarte şi-l face să fie
moştenitor împărăţiei cerurilor. Tobit porunceşte fiului său Tobie
să fie milostiv: „Dă milostenie din averea ta şi să nu aibă ochii tăi
părere de rău când vei da milostenie. De la nici un sărac să nu
întorci faţa ta şi atunci nici de la tine nu se va întoarce faţa lui
Dumnezeu. Când ai mult, dă mult; când ai puţin, dă mai puţin,
dar nu pregeta să faci milostenie. Şi-ţi vei aduna prin aceasta
vistierie bogată pentru zile grele, că milostenia izbăveşte de la
moarte şi nu te lasă să cobori în întuneric“ (Tobit 4:7-8-9-10). Tobit
îi porunceşte lui Tobie să fie milostiv şi în numele celor adormiţi din
neam (ceea ce noi azi numim pomană sau parastas): „Fii darnic cu
pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor care ţi-au răposat“ (Tobit
4:7).
► Milostenia izbăveşte din moarte şi nu te lasă să cobori în
întuneric, este răsplata vieţii veşnice, răstoarnă păcatul, nimiceşte
chiar şi moartea. În acest sens luăm ca pildă apa care stinge focul.
Păcatul are forţa focului, dar milostenia are forţa apei: „ Apa va
stinge focul arzător şi milostenia va curăţi păcatele“ (Iisus Sirah
3:29).
► Milostenia vindecă lăcomia: „Daţi mai întâi milostenie cele
ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate“ (Luca 11:
41). „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl va
izbăvi pe el Domnul“ (Psalm 40:1). Cel ce nu dovedeşte lucrul la o
vie, solicită ajutorul cuiva. Şi noi de asemenea să avem în ajutor pe
orbi, pe şchiopi, pe ciungi şi pe alţii asemenea cu ei.
Creştinul cu sufet bun, milostiv, are lângă el ogor de semănătură
(ogorul sunt nevoiaşii, săracii, lipsiţii de cele necesare traiului),
trebuie aici să semene şi din seminţe puţine (milostenie după putere)
va culege roade multe (plată multă de la Dumnezeu). Hristos poate
oricând să-i ajute pe toţi nevoiaşii, dar se ascunde în aceştia ca prin ei
să ne alunge slăbiciunile şi să ne scape de osândă. Mântuitorul cere ca

9
milostenia să se facă în taină. Este de ajuns conştiinţa evlaviosului
creştin ca mărturie a faptelor sale. Trâmbiţarea faptelor bune nu este
plăcută lui Dumnezeu: „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie
stânga ta ce face dreapta ta“ (Matei 6:3). Atunci când făptuitorul
tace, faptele lui bune strigă şi spun cine le-a făcut.

Regele Richard şi cărbunarul

Richard, regele Angliei, se rătăcise prin pădure, la o vânătoare. A
cerut adăpost peste noapte la un cărbunar, car nu-l cunoştea şi care
vorbea foarte dur cu el. Regele a fost primit abia în grajd, iar când a
cerut pâine, cărbunarul l-a împins la o parte ca pe un cerşetor. Abia i-a
dat puţină pâine şi apă.
În ziua următoare regele şezând pe tron l-a chemat la sine pe
cărbunar, zicând: „Mă cunoşti acum, nenorocitule?“ Cărbunarul a
căzut la pământ şi chiar a murit din această spaimă nu peste multă
vreme. Cunoscuse că era regele său acela pe care-l pălmuise. Şi atunci
ne întrebăm: „ce vor face bogaţii şi zgârciţii când se vor înfăţişa la
judecată şi Iisus le va zice: Ce aţi făcut cu mine, când m-am arătat
vouă sub înfăţişarea săracilor?“

Magul Artaban cel milostiv

Ne aducem aminte că cei trei crai din Răsărit au parcurs un drum
lung şi obositor, cu dorul de a-I oferi Domnului Hristos cele mai
preţioase daruri. Ei se numeau Melchior, Baltazar şi Gaşpar. Despre
aceştia trei se vorbeşte cel mai des. Numai că, de fapt, craii erau
patru. Pe lângă cei trei a mai existat unul: Artaban. El era
întruchiparea bunătăţii. Ori, singura cale de a ajunge la Dumnezeu este
bunătatea. Şi el a văzut steaua care vestea naşterea Mântuitorului. Şi-a
vândut toată averea şi a cumpărat trei pietre preţioase, un rubin, un
safir şi un smarald, ca să le ducă Pruncului Mântuitor. Pe când se
grăbea spre locul de întâlnire cu ceilalţi trei crai, a văzut pe drum un
om jefuit de tâlhari, rănit şi aproape mort. L-a luat, l-a spălat, l-a
pansat, l-a dus la han şi i-a dat hangiului rubinul ce-l avea în traistă,
pentru a-l găzdui şi a-l îngriji pe cel jefuit. Când a ajuns la locul de
întâlnire, ceilalţi trei crai plecaseră.

10
 Aşa că, pe urma stelei, a mers singur înspre Betleem. Când a sosit
aici, i s-a spus că, într-adevăr, s-a născut un Prunc în iesle, că la
naşterea Lui au cântat îngerii, dar acum părinţii Lui au plecat cu El
într-o direcţie necunoscută. Necăjit, a găzduit la o văduvă săracă,
mama unui singur copil. În toiul nopţii, pe stradă s-a stârnit vacarm.
Soldaţii lui Irod ucideau pruncii din Betleem. Unul din ei a forţat uşa
văduvei, cu gândul de a-i măcelări copilul. Artaban i-a spus văduvei
să nu facă nici o mişcare. A stat în faţa soldatului, care avea sabia
scoasă, şi i-a dat safirul. Mulţumit, soldatul a plecat şi copilul a scăpat.
Artaban a rătăcit mult prin Ţara Sfântă cu dorul de a-L găsi pe Cel
vestit de stea. Au trecut peste treizeci de ani. Când, într-o zi, ajungând
în Ierusalim şi auzind că Iisus Nazarineanul este dus pe Golgota
pentru a fi răstignit, a alergat într-acolo. Pe drum însă, trecând pe
lângă o piaţă de sclavi, a văzut o fată disperată. Era vândută pentru a
deveni prostituată. A luat ultima piatră preţioasă pe care o avea,
smaraldul, a răscumpărat-o pe fată şi i-a dat drumul. Când a sosit la
Golgota, Domnul era pe punctul de a-şi da Duhul. Artaban s-a
prăbuşit la poala Crucii. Domnul L-a privit cu blândeţe şi i-a zis: „Îţi
mulţumesc pentru cele trei pietre preţioase pe care Mi le-ai dăruit.
Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Şi Artaban a adormit somnul cel de veci.
Aceasta este povestirea. Tâlcul ei ni-l spune Hristos în Sfânta
Evanghelie: „Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am
fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost
şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am
fost şi aţi venit la Mine“ (Matei 25: 35-36).

Milostivirea Cuviosului Martirie

În pământul Savoriei a fost un călugăr, Martirie, iubitor de săraci,
milostiv, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea şi având viaţă curată.
Deci, acesta avea un obicei de mergea de la mănăstirea sa în alta, la un
Părinte duhovnicesc, pentru rugăciune.
Odată, mergând el, a aflat pe un sărac zăcând în cale şi plin de
răni, vrând să meargă şi el în aceeaşi mănăstire, dar nu putea, din
pricina slăbiciunii sale. Şi, fiindu-i milă fericitului Martirie de el, a
întins mantia sa şi, luându-l cu dragoste, l-a dus pe el în spate. Iar când
s-a apropiat de mănăstire, Părintele lui duhovnicesc, care cu ochi
prooroceşti îl văzuse pe el, îndată a strigat către călugării săi, zicând:

11
„Alergaţi degrabă şi deschideţi porţile mănăstirii că vine fratele
Martirie, aducându-l pe Dumnezeu!“
Şi ajungând fratele la poarta mănăstirii,
S-a coborât săracul din spatele lui şi i S-a
arătat lui având chipul precum este zugrăvit
în icoane Izbăvitorul neamului omenesc,
Mântuitorul Iisus Hristos şi S-a ridicat la cer
sub privirea lui Martirie. Iar pe când Se
înălţa, a zis către dânsul: „O, Martirie, tu
nu M-ai trecut cu vederea pe Mine pe
pământ, nici Eu nu te voi trece cu vederea
la cer. Tu acum ai căutat cu milă spre
Mine, dar Eu în veci te voi milui pe tine!“
Şi zicând acestea, Domnul S-a făcut
nevăzut. Deci, intrând Martirie în mănăstire,
i-a zis Părintele cel duhovnicesc: „Frate Martirie, unde este Acela pe
care L-ai adus?“ A răspuns zicând: „De aş fi ştiut părinte Cine este,
m-aş fi ţinut tare de picioarele Lui“. Atunci a spus tuturor călugărilor
ceea ce se săvârşise. Şi l-a întrebat pe el Părintele, zicându-i: „Oare El
ţi se părea greu ţie, fiule?“ Iar Sfântul Martirie a răspuns: „Nu,
Părinte! Când îl duceam, nu simţeam nici o greutate. Că duceam
pe Acela Care mă poartă El pe mine, Care poartă pe toată lumea
cu neosteneală şi numai prin cuvânt toate le ţine“.

Samarinenii milostivi
Mântuitorul Hristos ne-a iubit şi ne iubeşte nespus de mult, iar
această iubire a culminat primind de bună voie jertfa dureroasă de pe
Crucea Golgotei. Mântuitorul, mai întâi şi mai presus de toate, a fost
„Samarineanul“, care S-a aplecat asupra noastră, a păcătoşilor, cu o
totală dăruire de sine şi ne-a vindecat rănile şi ne-a încredinţat „casei
de oaspeţi“, care este Sfânta Biserică, până la deplina vindecare.
Există oameni miloşi din fire, care fac binele din îndemnul conştiinţei.
Este impresionantă pilda lui Iov care spune: „N-am plâns oare şi eu
cu cel care-şi ducea viaţa greu? Sufletul meu n-avea milă de cel
sărman? Dimpotrivă, din tinereţile mele, am crescut pe orfan ca un
tată şi de la naştere am călăuzit pe văduvă“ (Iov 30: 25; 31:18). Tot

12
în Legea Veche, Dumnezeu a poruncit prin Moise ca israelitenii să nu-
şi învârtoşeze inimile faţă de săracii din neamul lor, ci să-i ajute.

Exemplu de milostenie - Sfânta Filofteia

Cunoaştem trei Sfinte muceniţe care au fost date la munci şi la
moarte de taţii lor: Varvara, Hristina şi Filofteia.
Sfânta Filofteia era de neam româno-bulgar. Ea s-a născut în
anul 1206 în Târnovo, vechea capitală a Bulgariei. Părinţii ei erau
ţărani. Tatăl ei era bulgar, iar mama sa era de origine valahă. După ce
i-a dat fiicei sale o creştere creştinească, mama sa a adormit în
Domnul şi s-a mutat la viaţa veşnică. Copila orfană a rămas în grija
tatălui. Mai apoi, el s-a recăsătorit şi a lăsat-o pe Sfânta Filofteia în
grija mamei vitrege. Dar copila era adeseori asuprită, pedepsită şi
pârâtă tatălui ei, cum că ar fi neascultătoare, că merge prea des la
Sfânta Biserică şi risipeşte averea casei, dând-o milostenie copiilor
orfani şi săraci. Pentru toate acestea, tatăl ei o certa de multe ori. Dar
fecioara Filofteia nu se tulbura, nici nu punea la inimă toate aceste
ispite pe care i le făcea diavolul prin invidia mamei sale vitrege. Ea nu
înceta să fie milostivă, aşa cum a învăţat-o mama sa cea bună. Pe
măsură ce creştea, Filofteia nu înceta să meargă la slujbele Sfintei
Biserici, împărţea hainele ei cele bune şi mâncarea copiilor săraci care
îi ieşeau în cale. Acasă se ruga şi postea mereu. Trei erau faptele ei
care o încununau: rugăciunea, fecioria şi milostenia.
Când avea numai 12 ani, Dumnezeu a binevoit s-o învrednicească
pe fericita Filofteia de cununa muceniciei şi de bucuria împărăţiei
cereşti în felul următor: Era toamnă, iar tatăl său lucra la câmp.
Filofteia era trimisă în fiecare zi de către mama ei vitregă să-i ducă
mâncare tătălui pe ogor. Dar fericita obişnuia să împartă puţin câte
puţin din mâncare copiilor săraci pe care îi întâlnea. Văzând tatăl ei că
nu-i ajungea mâncarea, şi-a certat nevasta pentru aceasta. Femeia i-a
răspuns: Întreab-o pe fiica ta ce face cu mâncarea, pentru că eu îţi
trimit mâncare destulă la câmp! Atunci, ticălosul tată, mâniindu-se pe
fericita Filofteia şi-a pus în minte s-o pândească pe cale şi să afle ce
face ea cu mâncarea. Într-o zi, la amiază, pe când o pândea într-un
desiş, a văzut-o pe Filofteia cum împarte mâncare copiilor săraci care
îi ieşeau înainte. Atunci, pornindu-se cu mânie de fiară, din îndemnul
diavolului, a aruncat cu barda ce o purta la brâu asupra Sfintei

13
Filofteia. Barda a lovit-o şi a tăiat-o la picior. În puţină vreme, din
pricina rănii, Filofteia şi-a dat sufletul în mâinile Mântuitorului Iisus
Hristos. Astfel, tatăl său a devenit prigonitorul şi ucigaşul ei pentru
credinţă, după cuvântul Sfintei Evanghelii care zice: „Şi va da frate
pe frate la moarte şi tată pe fiu“ (Matei 10:21). Cuprins de frică şi de
mustrare, tatăl a încercat să ridice de jos sfântul ei trup, dar n-a putut,
căci trupul Sfintei Filofteia, devenind făcător de minuni, se făcuse mai
greu decât o piatră. Atunci, nefericitul tată a alergat degrabă la
arhiepiscopul Târnovei şi, mărturisindu-şi păcatul, i-a spus toate cele
întâmplate. Arhiepiscopul, cu tot clerul şi mulţime de popor au ieşit
afară din oraş, cu tămâie şi lumânări în mâini. Au mers să ridice trupul
făcător de minuni al Sfintei Muceniţe Filofteia şi să-l ducă în Sfânta
Biserică cea mare a cetăţii. Dar, din rânduială dumnezeiască, trupul ei
nu se lăsa nicidecum ridicat de la pământ.
Văzând că nu este voia Sfintei Filofteia să rămână la Târnovo,
arhiepiscopul cu slujitorii săi au făcut multe rugăciuni către
Dumnezeu şi către muceniţă. Apoi au început să numească numeroase
biserici şi mănăstiri din sudul şi din nordul Dunării, ca să vadă unde
anume doreşte să rămână Sfintele ei Moaşte. Dar trupul ei nu se
uşura. La urmă, au numit şi Mănăstirea Curtea de Argeş şi, prin
minune dumnezeiască, moaştele Sfintei Filofteia s-au uşurat şi au
putut fi ridicate şi aşezate în raclă spre închinare.
Înţelegând că Sfânta Muceniţă Filofteia doreşte să fie dusă în |ara
Românească, la Curtea de Argeş, arhiepiscopul a scris voievodului
Radu Negru, să primească acest Sfânt şi nepreţuit odor pentru
ocrotirea şi mângâierea poporului român binecredincios. Astfel,
episcopul şi preoţii din Târnovo au însoţit în procesiune Sfintele
Moaşte până la Dunăre. Aici le-au întâmpinat clericii, monahii şi
credincioşii români în frunte cu mitropolitul şi domnul ţării. Apoi au
fost duse cu mare alai la Mănăstirea Curtea de Argeş, unde le-au
aşezat în Sfânta Biserică. Aşa au ajuns Moaştele Sfintei Muceniţe
Filofteia în ţara noastră, iar pe 7 decembrie se săvârşeşte prăznuirea ei.

O creştină milostivă
O creştină milostivă, care se ducea din casă în casă şi din loc în
loc şi cerşea pentru săracii unui azil de bătrâni, a intrat într-o zi în casa
unde erau adunaţi oameni mulţi care discutau, fumau şi beau. Fără să

14
se tulbure şi fără să se gândească la altceva în afară de milostenia pe
care o cerea, s-a prezentat cu simplitate şi blândeţe în faţa lor şi cu
linişte nemăsurată a cerut milostenie pentru bătrânii ei părăsiţi. Unul
dintre cei prezenţi, în ceasul în care femeia întindea mâna, i-a scuipat
în palmă cu toată batjocura. Aceea, fără să se tulbure şi fără să arate
nici cea mai mică neplăcere, îi spune: „Asta a fost pentru mine“ şi
întinzând cealaltă mână, adaugă: „Acum dă ceva şi pentru săracii
aceia“. Cel care a insultat-o nu se aştepta la o asemenea lecţie.
Emoţionat, a oferit mai mult decât au dat toţi ceilalţi, iar pilda bună a
măicuţei i-a devenit motiv pentru a-şi schimba viaţa.

Cele trei semne ale milosteniei

După trei semne se cunoaşte omul cel milostiv: după mână,
după faţă şi după ochi. După mână, când o are întinsă, după faţă
când o are veselă, şi după ochi, când îi înalţă către cer. Acesta este
chipul celui milostiv.
► MÂNA trebuie să fie întinsă să dăruiască mult. Pământul, când
este uscat, nu se satură cu puţine picături. Aşa şi cel foarte lipsit, nu se
mulţumeşte numai cu un ban. Noi, când cerem milă de la Dumnezeu,
totdeauna o cerem mare şi bogată: Miluieşte-ne pe noi Dumnezeule
după mare mila Ta (Psalm 50:1). Nu se cade să punem pricină că nu
avem. Văduva cea săracă a dat doi bănuţi în Biserica lui Dumnezeu şi
a fost lăudată de Hristos mai mult decât toţi bogaţii. „Împarte cu
flămândul pâinea ta“, zice Dumnezeu. Adică, dacă ai numai o pâine
şi nu o poţi da toată, dă-o jumătate. Nu se cade să zicem „Săracilor
mergeţi sănătoşi, vă dă Dumnezeu“ Pentru că Dumnezeu îi trimite la
noi şi de-i vom trimite înapoi defăimăm porunca lui Dumnezeu.
Puternic este Dumnezeu să-i miluiască, dar voieşte să purceadă binele
de la noi, pentru ca să luăm plată de la El. A putut Dumnezeu să
hrănească pe Daniil în groapă, dar i-a fost voia cu mergerea lui
Avacum.
► FAŢA se cade să fie veselă. Întru toată darea să mângâi cu
faţa ta. Adică să miluieşti pe săraci cu faţa veselă. Că pe acest miluitor
lin, îl iubeşte Dumnezeu. Milostivul se cade să se bucure când
miluieşte, ca să arate că mai mult ia de la săraci decât dă. Dă un lucru
de nimic şi câştigă împărăţia cerurilor. Milostenia se cade să o
facem şi cu cei buni şi cu cei răi. Bunătatea nu caută niciodată

15
vrednicia, ci lipsa. Hristos în pustie a săturat şi pe cei buni şi pe cei
răi, pentru că El căuta la foame, iar nu la răutatea lor. Când miluim pe
buni şi pe răi, atunci urmăm Părintelui nostru celui Ceresc, care plouă
peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi deschide mâna lui şi satură
toate vietăţile pământului.
► OCHIUL să-l înălţăm la cer când miluim pe sărac şi să
socotim că-l miluim pentru dragostea lui Dumnezeu. Cunoaşte cui
faci, zice înţelepciunea. Adică pricepeţi că milostenia pe care o daţi
săracului, o daţi în mâna lui Dumnezeu. Săracul întinde mâna şi
Dumnezeu primeşte milostenia în cer. Hristos ne-a dat pildă când a
hrănit cele cinci mii de oameni în pustie, ca să căutăm la cer:
„Căutând la cer a frânt pâinile“ (...). De am pricepe cine este Acela
care ne zice să-idăm să bea, am cere de la El şi ne-ar da apă vie, adică
veşnica fericire. Deci, când vedem un sărac, să socotim în mintea
noastră că acela este Hristos, care şi-a schimbat faţa în chipul aceluia
şi vine să ne ceară, doar pentru a ne dărui Împărăţia Lui. Adică fericit
este acela care cunoaşte pe Hristos sub hainele săracului.
„Cei ce trăiesc în societate nu au prin ce să se mântuiască
decât numai prin milostenie si smerenie. Cu cât mai mult le
săvârşesc, cu atât mai mult se apropie de viaţa îngerească a
marilor pustnici“ (Sfântul Teofan Zăvorâtul).

Ce spune Biblia despre milostenie

● „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei 5:7).
● „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv“ (Luca
6:36).
● „Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi
Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos“ (Efeseni 4:32).
● „De va striga către Mine (Dumnezeu), Îl voi auzi, pentru că
sunt milostiv“ (Ieşirea 22:27).
● „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl
va izbăvi pe el Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi
să-l fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.
Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii să-l
întărească pe el“ (Psalm 40:1-2-3).

16
 Cugetări ale poeţilor şi filosofilor despre milă
♦ „Adesea ceea ce se dă este neînsemnat, însă, ce rezultă de
acolo, e mare“ (Seneca).
♦ „Mila, când nu este însoţită de o iubire infinită, este mai
ofensatoare decât dispreţul“ (Garabet Ibrăileanu).
♦ „Mila este principiul oricărei moralităţi“ (Arthur
Schopenhauer).
♦ „Mila este primul pas spre superioritate al omului“ (Eugen
Boureanu).
♦ „Daţi, din puţinul ce aveţi, celor care au şi mai puţin“ (H. D.
Lacordaire).
♦ „Să nu lăsăm în seama Providenţei pe săracii pe care
Providenţa i-a lăsat în seama noastră“ (Pasquier-Quesnel).
♦ „Milostenia, luată în sensul ei cel mai larg, este dăruirea de
sine“ (H. Lacordaire).

Cugetări ale Sfinţilor Părinţi despre milă

◙ „Dumnezeu ne-a dat mila ca o poruncă a dragostei.
Milostenia este plata pentru răscumpărarea păcatelor noastre.
Miluind pe cineva ne miluim pe noi înşine“ (Sfântul Ioan Gură de
Aur).
◙ „Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.
Milostenia face bine, înainte de toate, celui ce este milostiv. Cu
adevărat milostiv este acela care îi îmbrăţişează pe toţi şi nu lasă pe
nimeni în afara inimii sale“ (Sfântul Ioan de Kronstadt).
◙ „Dând celui ce zace pe pământ, dai Celui ce şade în ceruri. De
eşti drept, teme-te de mânia lui Dumnezeu ca să nu cazi; de eşti
păcătos, încrede-te în mila Domnului ca să te poţi ridica“ (Sfântul
Grigorie Dialogul) .
◙ „Hrăneşte-l pe cel ce moare de foame; dacă nu o faci, îl ucizi“
(Sfântul Ambrozie).
◙ „Dăruieşte de dragul binelui, nu de frica răului“ (Avva
Heremon).

17
 Cuvinte din Patericul egiptean despre milostenie
Cineva a adus bani unui bătrân şi-l ruga să-i ia, să-i aibă spre a
sa trebuinţă. Bătrânul însă nu i-a primit, zicând că se îndestulează
din lucrul mâinilor sale. Iar acesta, rugându-l să-i primească măcar
pentru trebuinţa săracilor, a răspuns bătrânul: „Acest lucru este o
îndoită ruşine, frate, că cele ce nu-mi trebuiesc primesc şi cele
străine dând, mă mândresc în deşert“.
Zis-a un bătrân: „De vei da milostenie şi se va necăji gândul
tău că ai dat mult, să nu iei aminte la acest gând, că este de la
satana! Însă pe cât poţi, cu sărăcie şi cu smerenie petrece-ţi viaţa,
ca tu mai vârtos să ai trebuinţă a lua milostenie totdeauna. Că cel
ce dă se bucură, socotind că bun lucru face, iar cel ce nu are şi
petrece întru sărăcie, la mare smerenie ajunge socotind că nici un
bine nu face, nici nu dă cuiva ceva, ci mai vârtos el are trebuinţă
de milostenie. Iată cum au trăit părinţii noştri“.
Am auzit despre un frate sărac şi lipsit, că de îi aducea cineva
bucatele de trebuinţă, le primea. Iar după aceea, de s-ar fi întâmplat
şi altul să-i aducă ceva, nu primea, zicându-i: „Acum m-a hrănit
Domnul meu!“
Un frate l-a întrebat pe un bătrân zicând: „Voieşti să ţin la mine
doi bani sub cuvânt de boală trupească?“ Şi a răspuns bătrânul:
„Nu este bine să ţii mai mult decât îţi este trebuinţa. Deci de vei
ţine aceşti doi bani, îţi vei pune nădejdea ta în ei. Şi de se vor
pierde, doar în Dumnezeu îţi vei pune nădejdea. Să aruncăm deci
la Dânsul grija noastră, că El va purta grijă de noi“.
Un iubitor de Hristos mergând pentru o trebuinţă, a întâlnit pe
cale un sărac gol şi făcându-i-se milă de dânsul, i-a dăruit haina sa.
Iar săracul ducându-se, a vândut-o. Iar acela, înştiinţându-se de ceea
ce făcuse săracul, s-a întristat. În noaptea următoare, Hristos a stat
înaintea lui, în vis, purtând acea haină şi arătând-o a zis: „Nu fi
trist, că iată port ceea ce Mi-ai dat!“
Un frate oarecare avea o mamă săracă. Făcându-se foamete
mare, a luat pâini şi mergea să le ducă mamei sale. Şi iată un glas s-a
făcut către dânsul, zicând: „Tu îngrijeşti de maica ta, sau Eu să

18
îngrijesc?“ Fratele cunoscând de unde vine glasul, s-a aruncat cu
faţa la pământ rugându-se şi zicând: „Tu, Doamne, poartă grijă de
noi!“ Şi sculându-se s-a întors la chilia sa. Iar a treia zi a venit
mama la el, zicând: „Fiule, un călugăr a venit la mine şi mi-a dat
puţin grâu. Ia-l şi fă-ne câteva pâini să ne hrănim!“ Iar fratele
auzind acestea a slăvit pe Dumnezeu şi cu nădejdea întărindu-se,
sporea cu darul Lui la toată fapta bună.
Un pustnic nu voia să aibă altceva în viaţa pământească decât
sacul de care se folosea să-şi acopere goliciunea. Locuia într-o
crăpătură de munte şi mânca numai ierburi şi rădăcini. În grota sa nu
se afla decât un ciob de oală care îi servea la băutul apei. Într-una
din zile, pustnicul acela, coborând la râu, a văzut un om care lua apă
cu mâna şi bea şi a zis: „Iată un om mai sărac decât mine. El este
mai aproape de Împărăţie!“ Şi îndată a trântit de piatră ciobul, care
s-a transformat în ţăndări. Aşa se cuvine şi nouă să vieţuim în lumea
aceasta: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici
nu putem să scoatem ceva din ea afară“ (1 Timotei 6:7).

Îndemnuri din Sfânta Scriptură spre milostenie

(Cartea Înţelepciunii lui Sirah, capitolul 4)
1. Fiule, să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană şi ochii celor
nevoiaşi nu-i face să aştepte.
2. Sufletul flămând să nu-l întristezi şi să nu urgiseşti pe om
când are lipsă.
3. Inima necăjită nu o tulbura şi nu întârzia a da celui lipsit.
4. Rugăciunea celui necăjit nu o lepăda şi nu-ţi întoarce faţa ta
de la cel sărac.
5. De la cel în lipsă nu-ţi întoarce ochiul şi nu da loc omului să te
blesteme.
6. Pleacă săracului urechea ta şi cu blândeţe răspunde-i cele de
pace.
7. Scoate pe cel năpăstuit din mâna celui ce-l năpăstuieşte şi să
nu fi slab de înger când judeci.
8. Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat

19
 Cuvânt despre Sfântul Ioan cel Milostiv
Sfântul Ioan cel Milostiv (610-641) era de neam din Cipru. Fiind
crescut cu bună învăţătură, avea înrădăcinată în inima sa frica de
Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Familia l-a silit să se
căsătorească. Dar i-au murit fiii şi apoi soţia. Aşa a voit Dumnezeu ca
Ioan să se despartă de robia trupească şi să primească viaţa
duhovnicească. Fiind slobod, mulţumea lui Dumnezeu, Căruia I-a
slujit până la sfârşitul vieţii, îndeletnicindu-se cu rugăciunea, cu
lucrurile plăcute Lui, dar mai ales era milostiv către toţi ce sufereau de
nevoi şi sărăcie. Era cinstit de toţi oamenii, iar împăratul l-a pus în
scaunul Patriarhiei din Alexandria. Ca Patriarh, a luptat împotriva
ereticilor, s-a întors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi a făcut
mult bine oamenilor săraci şi necăjiţi. Nimeni nu pleca de la dânsul
deşert şi mâhnit. Mângâia prin cuvânt, dar şi cu lucrul, pe cei flămânzi
săturându-i, pe cei goi îmbrăcându-i, pe cei robiţi răscumpărându-i şi
slobozindu-i, pentru cei bolnavi şi străini având purtare de grijă.
Milostenia lui era ca un râu ce curge neîncetat cu îndestulare şi pe toţi
cei care aşteptau ajutor de la dânsul nu-i îndepărta.
Pentru a fi de folos semenilor şi lui, a cerut iconomilor să facă o
listă cu toţi „domnii mei“ - „Cei pe care voi îi numiţi săraci şi
nevoiaşi, aceştia sunt domnii mei, pentru că ei pot să mă ducă la
locaşurile cele veşnice şi să îmi dea tot felul de ajutor spre
mântuire“. Pe mulţi i-a scos din robie şi din nevoi. Izbăvea pe cei
năpăstuiţi şi aducea pace între oameni. Cerceta bolnavii. Ajuta.
Nenumărate sunt faptele sale de milostenie. Era blând, smerit şi bun.
A adormit în pace, în cetatea sa, Amatunda, din Cipru,
mulţumindu-I lui Dumnezeu că
l-a învrednicit să-L slujească. A
continuat să facă minuni şi după
moarte. O parte din Sfintele sale
Moaşte, mâna cea dreaptă cu care
dădea milostenia, se găseşte în
Sfânta Biserică „Postelnicul Fir“
din Craiova situată pe strada
Nanterre şi care are hramul
Sfântul Ioan cel Milostiv. Prăznuirea Sfântului Ioan cel Milostiv se
face pe data de 12 noiembrie.

20
 Iubiţi credincioşi,
„Bun este Domnul cu toţi şi îndurările Lui, peste toate
lucrurile lui“ (Psalm 144:9). „Doamne, în cer este mila
Ta şi adevărul Tău până la nori“ (Psalm 35:5).
Nouă, celor botezaţi în numele Sfintei Treimi şi ucenici ai lui
Hristos, Sfâântul Apostol Pavel ne scrie: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi
ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu
bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare“
(Coloseni 3:12). Creştinul adevărat se îmbracă cu bunătatea ca şi cu o
haină, este gata întotdeauna să ajute pe toată lumea, inclusiv pe
vrăjmaşi, iar în necazuri are îndelungă răbdare. Toată această bunătate
este stimulată de harul lui Dumnezeu. „Dar pentru a păstra harul, ne
spune Sfântul Siluan, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi şi să-i
mulţumim lui Dumnezeu pentru toate necazurile noastre“.
Nu-i foarte uşor să fii om bun. Pe prieten îl iubeşte orice om.
Omul bun însă trebuie să-l iubească şi pe vrăjmaş. Pentru bucurii,
orice om Îi mulţumeşte lui Dumnezeu. Omul bun şi
îndelung-răbdător Îi mulţumeşte lui Dumnezeu şi pentru necazuri.
„Un om bun e mai de folos decât un mare învăţat“. Omul stăpâânit de
patimi, chiar din bine face rău şi crede cu uşurinţă cele rele. „Omul
bun, paşnic, schimbă totul în bine“. În lumea noastră încercată de
necazuri este mare nevoie de oameni buni.
Plăcut este când face cineva milostenie fără nici un gând
omenesc, ci numai din bunătate, din milostivire, atunci este plăcut. Iar
desăvârşirea este când face cineva milostenie sau orice altă faptă bună,
fără îndoială, fără pregetare, fără greutate, ci din toată puterea, cu toată
voia şi cu atâta dragoste, încât socoteşte că el se foloseşte din acea
facere de bine şi nu că pe altul foloseşte, iar dând milostenie se bucură
ca şi când ar lua. Atunci se socoteşte că face voia lui Dumnezeu cea
bună, plăcută şi deplină. Aceasta înseamnă a face poruncile lui
Dumnezeu cu pricepere. Negreşit, nu este faptă mai bună ca
milostenia, căci aceasta singură poate mântui pe om, precum zice
proorocul: „Mântuirea sufletului este bogăţia omului“. Iar Sfântul
Apostol Pavel spune: „Lucraţi cu frică şi cu cutremur la
mântuirea voastră“ (Filipeni 2:12).
Lipsa bunătăţii din inimile oamenilor îi poate duce pe aceştia la o
totală secătuire lăuntrică. Ei vor ajunge să constate că n-au darul lui

21
Dumnezeu în suflet, aşa cum îl aveau odinioară părinţii noştri. De ce
nu-l au? Ne spune un bătrân al Patericului: „Fiule, părinţii cei de
demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în
sus, spre cer, pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stins dragostea dintre
noi, fiecare îl trage în jos pe fratele său şi pentru aceea nu câştigă
fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult“.
Destrăbălării să-i răspundem cu o viaţă curată, lăcomiei să-i
răspundem cu milostenie şi egoismului cu generozitate. Un preot
spunea că timpul este scump ca şi sufletul. Dacă ai pierdut timpul, ţi-ai
pierdut şi sufletul. Iată ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Cei ce
trăiesc în societate nu au prin ce să se mântuiască decât numai prin
milostenie şi smerenie. Cu cât le săvârşesc mai mult, cu atât mai
mult se apropie de viaţa îngerească a marilor pustnici“. De aceea să
nu trecem nepăsători pe lângă „Lazării lumii“, cei în suferinţă,
rugându-L pe Dumnezeu să ne înroureze şi nouă sufletele măcar cu o
picătură din mila Lui cea bogată, căci scris este:
Nu are Dumnezeu lucru mai cinstit şi mai de preţ decât omul
sărac. Şi pe acesta ni l-a dat nouă, ca să avem grijă de el (Tâlcuire la
Epistola către Romani, cuv, 14).
„Bogatul şi săracul se întâlnesc unul cu altul; dar Cine i-a
făcut este Domnul“ (Pildele lui Solomon 22:2).
„Fii celor orfani ca un tată şi ca un bărbat pentru mama lor.
Şi vei fi ca Fiul Celui Preaînalt şi El te va iubi mai mult decât
mama ta“ (Sirah 4:10-11).

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; http://cuvânt.credo.ro/category/despre

milostenie/; http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou5.htm; 153 de istorisiri minunate
adunate de la Sfinţii Părinţi, Editura Sofia, Bucureşti, 2002; Învăţături creştineşti
folositoare de suflet, Editura Bunavestire, Bacău, 2002; Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea
în Hristos, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Acatiste, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire
Nera, Bucureşti, 2006.

Completare la cateheza „Despre milostenie“

Sfântul Ioan cel Milostiv înainte de a muri a zis: „Mulţumescu-ţi
|ie, Doamne Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit pe mine a-|i sluji
|ie şi, că din bunătăţile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decât
numai a treia parte dintr-un argint, dar şi aceea poruncesc să fie

22
dată săracilor. Iar când am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat
în episcopia mea aproape 8.000 de lire de aur şi, din dragostea
iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de 10.000 de litre de
aur, pe care toate le-am dăruit lui Hristos, Căruia şi sufletul meu
acum i-L dau acum“. Atunci patriarhul a fost îngropat în cetatea
patriei sale, Cipru, între trupurile a doi episcopi care erau îngropaţi
acolo. Iar când au voit să aşeze pe Sfântul Ioan împreună cu dânşii,
atunci acele sfinte trupuri mişcându-se, ca şi cum ar fi fost vii, s-au
despărţit unul de altul şi au făcut loc trupului Sfântului Ioan în
mijlocul lor. Această minune au văzut-o toţi cei care se întâmplaseră
să fie acolo şi, minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu.

Cuvânt din Everghitinos despre milostenie

Multe sunt deosebirile şi scopul milosteniei. Că este cineva care
face milostenie ca să se binecuvinteze casa lui, iar Dumnezeu
binecuvintează casa lui. Iar altul, face milostenie pentru corabia lui şi
Dumnezeu sporeşte corabia lui. Altul, pentru fii lui, şi Dumnezeu
păzeşte pe fii lui. Altul ca să fie slăvit şi Dumnezeu îl slăveşte pe el. Şi
Dumnezeu nu leapădă pe nimeni, ci, orice voieşte fiecare îi dă lui,
când nu se vatămă sufletul din aceasta. Dar, aceştia toţi, departe sunt
de plata lor. Că, după scopul pentru care au făcut milostenie, le-a plătit
lor Dumnezeu şi cu nimic nu le este dator în veacul viitor. Deci, tu, de
vei face milostenie, s-o faci întâi pentru sufletul tău şi orice voieşti îţi
va da ţie Dumnezeu pe deasupra. Că scris este: „Să-ţi dea ţie Domnul
după inima ta“. Şi iarăşi „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu
- adică cele sufleteşti şi dreptatea Lui - şi toate celelalte se vor adăuga
vouă“. Şi unii care, părându-li-se că fac milostenie, mânie pe
Dumnezeu. Dumnezeu a poruncit ca pârga semănăturilor şi a tuturor
roadelor şi a animalelor celor curate să I se aducă Lui, pentru
binecuvântarea celorlalte şi pentru iertarea păcatelor. Şi să I se aducă
Lui, încă şi din oameni, pe cei întâi născuţi. Dar bogaţii fac împotrivă.
Pe cele bune le ţin pentru ei, iar pe cele netrebuincioase le împart
săracilor şi fraţilor lor. Adică vinul cel mai bun îl beau ei, iar pe cel
oţeţit sau stricat îl dau văduvelor şi săracilor. Şi poama cea bună ei o
mănâncă, iar pe cea putredă o dau de pomană. Şi hainele cele bune şi
scumpe ei le poartă, iar pe cele cârpite şi vechi le aruncă săracilor.

23
 Cuvânt despre milă
În întâia Epistolă către Tesaloniceni (1:15), Sfântul Apostol Pavel
ne aduce aminte că „Hristos Iisus a venti în lume ca să mântuiască
pe cei păcătoşi, dintre care, spune el, cel dintâi sunt eu“. Sfântul
Apostol Pavel a fost unul dintre conducătorii prigoanei împotriva
creştinilor din primii ani ai Sfintei Biserici. A încuviinţat uciderea
brutală a Sfântului Arhidiacon Ştefan. Şi totuşi, în pofida mărimii
fărădelegilor sale, a fost miluit. A fost miluit pentru ca Hristos să
poată dovedi, mai presus de orice îndoială, că este răbdător şi milostiv
cu păcătoşii, chiar şi cu cei mai răi.
Textul ne spune că Sfântul Apotol Pavel a fost miluit, ca să se
arate Iisus Hristos în toată îndelungă-răbdarea, cu alte cuvinte, ca
Hristos să poată arăta în întregime mărimea îngăduinţei Sale. Dacă
Domnul a avut răbdare cu Saul din Tars, aprigul prigonitor al
Sfinţilor, atunci are răbdare şi cu noi toţi, oricare ar fi păcatele noastre.
Pentru a dobândi acea milă şi iertare, ni se cere ceea ce i s-a cerut
Sfântului Apostol Pavel - o viaţă dăruită lui Hristos.
Să lămurim pentru o clipă ce se înţelege prin milă. Există o
povestioară binecunoscută, din timpul domniei împăratului Napoleon I
(1769- 1821), care ilustrează ceea ce vrem să spunem. O mamă a venit
a venit înaintea tronului lui Napoleon să ceară iertare pentru fiul ei.
Împăratul, observând că tânărul săvârşise fărădelegea nu o dată, ci de
două ori, i-a spus femeii că dreptatea cere o pedeapsă cu moartea. „Eu
nu cer dreptate“, i-a spus femeia, „Eu cer milă“. „Însă fiul vostru nu
merită milă“, i-a răspuns împăratul Napoleon. „Sire, a strigat femeia,
dacă ar fi meritat-o, nu ar mai fi milă, iar eu cer doar milă“.
„Foarte bine, doamnă dragă“, a zis împăratul, „voi avea milă“. Şi
aşa, mulţumită vorbelor şi stăruinţei unei mame deznădăjduite, tânărul
a fost iertat.
Saul din Tars, biciul celor dintâi creştini, care îl ura pe Domnul
Iisus, cu siguranţă că nu merita milă din partea lui Hristos. Totuşi,
după cum i-a spus acea mamă împăratului, dacă ar fi meritat-o, nu ar
mai fi milă. Mila nu se câştigă. Ea vine din bunătatea celui ce o dă.
Saul din Tars a primit ceea ce nu merita. Dacă ar fi primit dreptate, nu
am mai fi existat Sfântul Apostol Pavel.
Noi, păcătoşii, ne rugăm lui Dumnezeu pentru a primi ceea ce nu
ni se cuvine. Ne rugăm pentru milă. Nu întâmplător cea mi des rostită

24
expresie la toate slujbele ortodoxe este „Doamne miluieşte“. La
dumnezeiasca Liturghie, la Vecernie, la Utrenie, la botezuri, la
cununii, la înmormântări, spunem de trei ori, de douăsprezece ori, de
patruzeci de ori, „Doamne miluieşte“. De la începutul vieţii de creştin
ortodoxşi până la sfârşitul ei, rostim mereu: Doamne miluieşte. Fără
mila care se revarsă din necovârşita bunătate a inimii li Iisus Hristos,
am fi cu totul fără nădejde. Mai rostim în rugăciunea minţii:
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul“, o
rugăciune de căpătâi a evlaviei ortodoxe. Venim în lume din iubirea şi
mila lui Dumnezeu,Trăim fiecare ceas al vieţii noastre din mila lui
Dumnezeu. Toată nădejdea noastră pentru viaţa ce va să vină se
sprijină pe credinţa noastră în mila lui Dumnezeu.
Să nu ne îndoim de mila lui Dumnezeu. Saul din Tars a săvârşit
crima împotriva celor dintâi creştini, însă s-a întors şi a aflat milă.
„Cel dintâi dintre păcătoşi“ a devenit „cel mai de frunte“ dintre
Apostolii lui Hristos. După cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, cel
mai mare păcătos „a fost miluit pentru ca, de acum înainte, nici un
păcătos să nu deznădăjduiască în a afla mila...“. Sfântul Nicolae
Velimirovici al Ohridei, în grăitoarea sa tâlcuirea la „Tatăl nostru“,
îl cinsteşte pe Mântuitorul, zicând: „Tu ne faci de ruşine în fiecare ţi
Prea-Milostive: fiindcă atunci când aşteptăm pedeapsa, ne trimiţi
mila; când aşteptăm tunetele Tale, ne trimiţi seară paşnică, şi când
aşteptăm întuneric, ne trimiţi strălucirea soarelui. Tu eşti
întotdeauna mai presus de păcatele noastre şi întotdeauna eşti măreţ
în răbdarea Ta cea tăcută“. Faci păcate? Viaţa ta pare a fi o luptă
pierdută împotriva păcatului? Întoarce-te spre Hristos pentru iertare,
cere milă. Nu lăsa să treacă nici o zi fără să-I ceri mila. Trebuie doar
să ceri, şi vei primi (Părintele James Thornoton, „Din apostol
citire...“ Editura Egumeniţa, Galaţi, 2007).

Avva Agathon şi îngerul Domnului

Avva Agathon a venit o dată să vândă câteva lucruri şi a dat peste
un schilod la marginea drumului. Schilodul l-a întrebat: „Unde
mergi?“ Avva i-a răspuns: „În oraş ca să vând marfă!“ Acela a zis:
„Fă-ţi milă şi ia-mă cu tine“. Avva Agathon l-a luat în spinare şi l-a
cărat până în oraş. Acela a zis: Unde-ţi vinzi marfa, acolo să mă pui
jos. Şi a făcut întocmai. După ce vindea câte un coş schilodul întrebat:

25
Cu cât l-ai dat? Şi Avva Agathon spune cu cât. Atunci schilodul îi
cerea: „Cumpără-mi o plăcintă!“ Şi Avva îi cumpăra. Apoi mai
vindea un coş. Şi acela întreba: „Cu cât l-ai dat?“ Şi-i spunea: „Cu
atât“. „Cumpără-mi cutare“. Şi Avva îi cumpăra. După ce şi-a
vândut toată marfa şi vroia să plece, schilodul i-a spus: „Mai
milostiveşte-te o dată şi du-mă de unde m-ai luat“. Şi luându-l în
spinare, l-a dus la locul de unde-l luase. La sfârşit i-a zis:
Binecuvântat eşti, Agathon, de Dumnezeu în cer şi pe pământ! Dar
când şi-a ridicat Avva ochii n-a mai văzut pe nimeni. Fusese un înger
al Domnului, care venise anume să-l pună la încercare (Patericul sau
Apoftegmele părinţilor din pustiu, Editura Polirom, Bucureşti, 2005).
Nu trebuie să te simţi stânjenit dacă ajutorul tău este mic:
Marea este alcătuită din stropi. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost
mai plăcuţi Domnului decât datoriile cele mari ale bogaţilor, aşa
cum ştim din Sfânta Evanghelie.

Cuvânt al Sfântului Antioh despre milostenie

şi iubirea de săraci
Iubirea de săraci şi iubirea de străini sunt două ramuri de măslin
cu al căror rod se ung toţi, din care Însuşi Domnul Îşi unge capul şi
picioarele şi va răsplăti în împărăţia cerească pe cel care-L unge. Că
adevăratul iubitor de săraci aude pe Cel ce zice: „Milostenia şi
credinţa nu te vor lăsa pe tine, însă să le legi pe ele de grumazul tău
şi vei afla darul, ca să gândeşti cele bune înaintea lui Dumnezeu“.
Iar căile drepţilor întocmai ca lumina strălucesc, mergând înainte
luminează, până ce se isprăveşte ziua. Încă şi legea porunceşte, zicând:
„Deschide mâinile tale spre sărac, ca să nu strige către Dumnezeu
împotriva ta“. Iar în Pildele lui Solomon zice: „Viaţa săracului să nu
o uiţi şi sufletele flămânzilor să nu le întristezi şi să nu ocoleşti cu
milostenia ta pe cei ce au trebuinţă. Pe fratele cel scârbit să nu-l
alungi, nici să-ţi întorci faţa ta de la sărac“. Şi iarăşi zice: „Omul cel
milostiv, sufletului său îi face bine, iar cel nemilostiv îşi pierde
trupul său“. Şi Proorocul Osea zice: „Să semănaţi cu dreptate şi mila
şi dreptatea să le păziţi şi să vă apropiaţi de Dumnezeul vostru de-a
pururea“.
Daniil a zis lui Nabucudonosor: „Sfatul meu să fie plăcut
înaintea ta, împărate, păcatele tale să le curăţeşti cu milostenia şi

26
nedreptăţile tale cu îndurările spre cei săraci“. Iar David zice:
„Împărţit-a dat-a săracilor, dreptatea lui rămâne în veacul veacului.
Domnul iubeşte milostenia şi dreptatea. Fericit este cel ce înţelege
pe cel sărac şi netrebnic, că în ziua cea rea îl va izbăvi pe el
Domnul“. Iar Iov a zis: „Au doar am lăsat eu pe cineva să iasă din
uşile mele cu sânul deşert?“ Şi altul: „Pleacă-ţi urechea ta la cel
sărac, că cel ce dă săracului nu va duce lipsă“. Şi iarăşi: „Pe cât
poate da mâna ta şi pe cât îţi este puterea, fă milostenie. Că omul
milostiv sufletului său îi face bine, şi binecuvântarea lui Dumnezeu
este peste capul celor ce dau“. Cu milosteniile şi cu credinţă se curăţă
păcatele. Şi cel ce miluieşte pe sărac împrumut dă lui Dumnezeu şi,
după darea lui, i se va răsplăti.
Deci, bine este omului a da din destul celor lipsiţi din ostenelile
sale, din cele ce dă Domnul, fără să aleagă cui să dea, sau cui să nu
dea. Că slujba aceasta preadreaptă se împlineşte pentru că este slăvită
la Dumnezeu. Şi aşa, drept să slujească lui Dumnezeu şi viu va fi. „Că
mare este omul şi scump bărbatul cel milostiv“. Iar Sfântul Apostol
zice: „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera. Iar
cel ce seamănă cu binecuvântare cu binecuvântare va şi secera“. Iar
Domnul a zis: „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie şi faceţi-vă
pungi ce nu se învechesc şi comori în cer ce nu se împuţinează, că
unde sunt comorile voastre, acolo vor fi şi inimile voastre“ ( Prof.
Elisabeta Filioreanu, Fapte de milostenie, Editura Bunavestire, Bacău,
2006).

● „Dar eu, ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu, am

nădăjduit în mila lui Dumnezeu, în veac şi în veacul veacului“
(Psalm 51:7).
● Cel ce zideşte trebuie să pună mortar la toată piatra; că de va
pune piatra pe piatră fără mortar, cad pietrele şi se dărâmă zidul.
Mortarul este smerenia, pentru că este jos pe pământ, sub picioarele
tuturor. Deci, toată fapta bună, fără smerenie, nu este nimic, cum au
zis bătrânii: „Precum nu-i cu putinţă a se construi o corabie fără
cuie, tot aşa nu-i cu putinţă creştinului să se mântuiască fără
smerenie“. De aceea trebuie ca orice bine ar face cineva, să-l facă cu
smerenie, ca smerenia să-i întărească şi să-i sporească ceea ce face.
● Zidul trebuie să aibă şi bârne, care simbolizează cumpăna
priceperii, adică a chibzui lucrul care întăreşte casa, care uneşte piatră

27
cu piatră, strânge zidirea şi-i dă şi oarecare podoabă. Iar acoperământ
este dragostea, care este săvârşirea faptelor bune, după cum
acoperământul este săvârşirea casei.
● „Când dai milostenie veselia feţei tale să fie mai mare decât
ceea ce dai, să se vadă că dai ceva din tine, nu numai ceva de lângă
tine“ (Sfântul Efrem Sirul).
● Astăzi toate par a lucra la atrofierea sentimentului de milă;
filmele de groază şi de violenţă care invadează ecranele televizoarelor
şi cinematografelor ucid omenia din sufletele oamenilor.
● „S-ar putea ca îngerul morţii să ne găsească cu hambarul
plin, dar cu sufletul gol“ (gol de fapte bune şi murdar de păcate).
● Aşa cum aici pe pământ, fiecare este înscris la Secţia Financiară
cu tot ce are, tot aşa şi dincolo, fiecare este scris cu tot ce a făcut, bun
sau rău.
● „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va
răsplăti fapta lui cea bună“ (Pilde 19:17).
● „Ziua va porunci (Domnul) milei Sale, iar noaptea cântare
Lui de la mine“ (Psalm 41:11).
● „Ochii lui spre sărac privesc, genele Lui cercetează pe fii
oamenilor“ (Psalm 10:4).
● Cheia raiului este formată din rugăciune, milostenie şi
dreptate.

Despre puterea milosteniei

Fiindcă în cuvintele Evangheliei, auzim la fericirea a cincea pe
Mântuitorul nostru zicând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor
milui“, vom arăta printr-o istorioară cât poate înaintea lui Dumnezeu
milostenia şi cum ajută ea chiar şi celor mai păcătoşi dintre oameni,
spre a se întoarce la pocăinţă şi spre a se împăca cu Dumnezeu, pe
Care ei L-au supărat foarte mult cu păcatele şi fărădelegile lor.
Istorioara ce urmează ne ajută să cunoaştem adevărul în această
privinţă.
„Era un mare sihastru cu numele Pafnutie, pustnic, având darul
preoţiei, desăvârşit în fapta bună şi făcător de minuni. Odată acest
mare sihastru a fost ispitit de gândul acesta: cu cine ar fi el asemenea
la fapta bună şi dacă mai este cineva dintre oameni care să-l întreacă
pe el în lucrarea duhovnicească. Acesta poate a fost şi un gând de

28
mândrie, sau poate anume a venit acest gând în inima sa, ca
Dumnezeu să-i arate lui tainele Sale, pe care el încă nu le cunoştea.
Deci zăbovind gândul acela în inima lui, el a alergat la Dumnezeu prin
rugăciune şi s-a rugat să-i descopere acest lucru, adică să-i arate cine
ar fi asemenea lui cu vieţuirea duhovnicească sau de este cineva care îl
întrece. Şi aşa rugându-se el cu stăruinţă către Preabunul Dumnezeu, a
auzit un glas, zicându-i: Pafnutie, încă nu ai ajuns în măsura
cutărui cimpoiaş care cântă pe la nunţi în oraşul Alexandria. La
auzirea acestor cuvinte, bătrânul sihastru a oftat, a suspinat din greu şi
s-a smerit foarte cu mintea şi inima lui, zicându-şi: „Dacă eu încă
n-am ajuns la măsura acelui lăutar ce cântă pe la nunţi şi dacă
acela este mai bun decât mine, apoi mare este puterea
Mântuitorului meu. Nici n-am să mănânc şi nici n-am să beau,
până nu voi afla pe acel om minunat pe care mi l-a descoperit
Domnul. Şi aşa bătrânul pustnic şi-a luat toiagul său şi a pornit spre
oraşul Alexandria. Ajungând el acolo cu multă osteneală, căută pe acel
cimpoiaş întrebând din om în om până ce l-a aflat în casa lui,
pregătindu-se tocmai atunci să se ducă spre a cânta la o nuntă. Acela
când a văzut pe bătrânul sfânt cu barba albă ca zăpada şi cu haine
vechi, pustniceşti, pe el, a căzut în genunchi înaintea lui şi s-a închinat
până la pământ. Apoi, ducându-l în casă după obiceiul locului, i-a
spălat picioarele sale cu apă rece, căci era mare căldură şi fierbinţeală,
şi apoi i-a pus masa. Dar Sfântul Pafnutie i-a zis: „Mă jur pe
Dumnezeul Cel viu că nu voi gusta din masa ta, nici nu mă voi
odihni la tine până ce nu-mi vei spune viaţa ta şi care sunt faptele
tale bune“. Iar cimpoiaşul i-a spus: „Sfinţite Părinte, ce viaţă şi ce
fapte bune cauţi la mine, un lăutar care supără pe Dumnezeu
cântând pe la nunţi?“ Atunci sfântul sihastru i-a spus: „Te jur pe
Dumnezeu să nu ţii taina ascunsă de mine, căci eu nu de voie am
venit aici, ci sunt trimis la tine de îngerul Domnului“. Atunci
cimpoiaşul a spus: „Ce lucruri vrei să auzi de la mine, părinte sfinte,
că eu în viaţa mea am fost căpetenie de tâlhari şi nu este păcat pe
care să nu-l fi făcut. Iar acum, după cum vezi, sunt lăutar şi cânt pe
la nunţi. Deci ce fapte bune poţi să afli la un asemenea om?“ Iar
sfântul i-a zis: „Eu am venit aici nu ca să-mi spui faptele tale cele
rele, ci pe cele bune. Vezi că te-am jurat cu numele Domnului şi nu
poţi să tăinuieşti cele ce caut eu de la tine. Căci eu cu multă
osteneală, cu foame şi cu sete, din munţi depărtaţi am venit până la

29
tine ca să mă folosesc. Fiindcă m-ai jurat cu numele Domnului şi
fiindcă zici că ai avut vestire de la înger să vii la mine păcătosul cel
cu totul nevrednic, apoi îţi voi spune sfinţiei tale şi unele fapte bune
pe care le-am făcut pe vremea când eram şef de tâlhari şi aveam sub
conducerea mea mai mult de 30 de hoţi, asemenea mie. Şi iată ce am
a-ţi povesti: Mergând noi odată călări pe cai şi pe cămile pentru a
mai prăda pe undeva - căci deşi făceam prădăciuni mari şi mai
băteam pe unii, dar moarte de om n-am voit să fac niciodată -
deodată, mergând noi prin pustie, iată că întâlnim o fată foarte
frumoasă la chip, care mergea pe o cărare. Cum au văzut-o tovarăşii
mei, care erau şi cam ameţiţi de vin, au vrut să o prindă şi să o
batjocorească. Iar aceea, văzându-se în această primejdie şi
cunoscând că eu sunt mai-marele lor, a alergat la mine şi mi-a spus:
- Eu, domnule vătaf, am pierdut nişte vite şi acum am rătăcit pe aici
căutându-le şi iată că am căzut în mâinile voastre, dar vă rog foarte
mult, pentru Dumnezeu, nu mă lăsaţi. Fie-vă milă de mine care nu
am pe nimeni în pustia aceasta ca să mă ajute, decât pe Bunul
Dumnezeu. Iar eu i-am zis: - Nu te teme, fată, că nu ţi se va întâmpla
nimic. Numai îţi cer ca şi tu în viaţa ta să te rogi lui Dumnezeu să
facă milă cu mine şi să mă scape de primejdie şi de moarte
năprasnică. Şi aşa am dat ordin la toţi, ca nimeni să nu se atingă de
ea, ci s-o lase să se ducă cu pace. Văzând biata fată că a scăpat din
primejdie şi de batjocură, mi-a sărutat picioarele şi mi-a zis: «Să-ţi
dea Dumnezeu plată în ziua judecăţii şi să aibă milă de tine
precum şi ţie ţi-a fost milă de mine». Şi zicând acestea, s-a dus în
drumul ei... Mai trecând apoi câţiva ani de hoţie, s-a întâmplat că am
dat peste altă fată tânără şi frumoasă lângă cetatea Alexandriei în
pădure, care ţinea în mână o funie lângă un copac şi se pregătea să se
spânzure. Îndată ce au văzut, tovarăşii mei au prins-o şi voiau să-şi
bată joc de ea. Dar eu le-am spus: Daţi-i pace, să vedem ce are de
gând.
Şi am întrebat-o: - Ce-i cu tine, fată? Iar ea a răspuns: - Văd că
voi sunteţi hoţi. Deci vă rog pe voi să mă omorâţi, aici, căci nu mai
vreau să trăiesc. Iată, dacă nu soseaţi voi, cu funia asta eram gata
să mă spânzur. - Dar de ce? - Un băiat de bun neam a vrut să mă
ia în căsătorie. Dar acum nu mai vrea să mă ia pe mine pe motiv
că sunt săracă; iar el are avere multă şi de aceea vrea să ia pe o
alta bogată, asemenea lui. - Şi ce ţi-a zis mirele tău? - Mi-a spus că

30
dacă nu am o sută de galbeni de aur nu mă ia. Şi eu am numai
patru, că mama mea este văduvă şi săracă. Atunci mie mi s-a făcut
milă foarte tare de frumuseţea şi tinereţea ei şi am zis către tovarăşii
mei: - Măi, daţi fiecare dintre voi câte cinci galbeni. Iar eu i-am dat
o sută, şi aşa cu toţii i-am făcut fetei 250 de galbeni pe care i-am dat în
mână, zicându-i: - Du-te copilă cu Dumnezeu şi să ai parte de o
căsătorie fericită, numai ai grijă ca în rugăciunile tale să nu ne uiţi
nici pe noi! Atunci biata fată, văzând această întâmplare fericită care
i-a schimbat necazul în bucurie, a lăcrimat şi a zis: «Să facă
Dumnezeu milă cu voi, aşa precum şi voi m-aţi miluit pe mine».
Plecând ea, am zis către însoţitorii mei de tâlhărie: - Vedeţi, fraţilor,
că azi am avut fericita ocazie să scoatem un suflet de la moarte?
Unii din ei au şi plâns de bucurie, că i-am oprit a face rău unui suflet
deznădăjduit de viaţă. Apoi am aflat că, ducându-se ea la Alexandria
şi vestind tânărului că are atâţia galbeni, acela o ruga să meargă după
el, şi aşa s-au făcut toate după dorinţa lor. Altădată, mergând noi prin
văile munţilor, am găsit o altă femeie tânără, care abia se ţinea pe
picioare şi plângea cu amar, că era gata să moară de foame. Şi am
întrebat-o: - Ce-i cu dumneata pe aici? Iar ea, căzând în genunchi, a
început a spune aşa: «Domnilor, nu vă cunosc, dar vă rog dacă aveţi o
bucăţică de pâine, daţi-mi, căci altfel mor de foame. Sunt şapte zile de
când nu am gustat nimic, nici apă şi nici hrană. Soţul meu este căpitan
de vapor şi a pierdut corabia într-o furtună, dar el a scăpat viu. Însă l-
au condamnat la închisoare pe viată, învinuindu-l că n-a condus bine
corabia şi că de aceea a pierdut încărcătura în valoare de 5000 de
galbeni. Şi aşa pe soţul meu l-au ridicat şi toată averea noastră a fost
luată. Încă şi pe copiii noştri i-au luat. Iar eu de-abia am scăpat cu fuga
de n-am căzut în mâinile lor. Aşa am venit în pustia aceasta rugându-
mă lui Dumnezeu ca ori să mor aici, ori, de este voia Lui, să mai
trăiesc, să facă milă cu mine şi, cu judecăţile pe care le ştie, să facă
minune cu mine ca să scap cu zile şi să nu mă închidă şi pe mine pe
toată viaţa. Aşa m-am rugat, fiind hotărâtă mai bine să mor aici de
foame şi de sete, decât să merg în cetate, unde ştiu ce mă aşteaptă».
Deci, văzând primejdia în care a căzut această familie, am zis către
acea femeie necăjită: - Femeie, cât ai zis că a pierdut soţul tău? - Ca la
5000 de galbeni, a spus ea. - Hai cu noi! - Nu pot merge, căci, după
cum vedeţi, am slăbit foarte mult de foame şi de sete. Atunci i-am dat
să mănânce pâine şi să bea apă. Iar după puţină odihnă, întărindu-se,

31
încet-încet a mers cu noi până la peştera noastră tâlhărească. Însă ea
foarte se temea, neştiind ce hotărâre vom lua asupra ei. Când am ajuns
la peşteră, ea a căzut în genunchi la rugăciune către Dumnezeu, apoi a
zis către noi: - Vă rog, fraţilor, să vă fie milă de mine, căci vedeţi în ce
necaz sunt. Atunci eu i-am zis: - Femeie, eu sunt căpetenie peste
banda aceasta de hoţi. Priveşte la vasul aceasta plin cu bani de aur. Ia-
ţi de aici 5000 de galbeni. Iar femeia uimită, neavând în ce-i pune, şi-a
luat basmaua de pe cap şi, numărând banii, i-a pus în ea. Apoi i-am
dat pâine să se hrănească şi, scoţând-o până aproape de cetate, ne-am
despărţit de ea, spunându-i: - Du-te, femeie, şi plăteşte ceea ce datoraţi
statului şi scoate-ţi soţul, copiii şi averile voastre. Aceasta, sfinte
părinte, a fost în viaţa mea a treia faptă bună făcută cu femeile. Altă
dată, mergând cu ceata mea de tâlhari prin pustie ca să ne ascundem
prăzile ce le făcusem, am întâlnit doi oameni, fraţi de mamă după
spusa lor. Aceşti oameni erau numai în cămaşă, desculţi, cu capetele
goale şi foarte trişti. Eu, văzându-i, i-am întrebat: - Unde mergeţi voi
aşa prin pustia aceasta? Iar ei au zis: - Domnule, noi am avut sub paza
noastră averea unui mare dregător împărătesc. Şi fiind noi paznicii
acelui aur, într-o noapte a venit o ceată de hoţi, au spart casa
dregătorului care tocmai atunci era plecat şi au luat acea avuţie în
valoare de 10.000 de galbeni. Când a venit boierul a dat vina pe noi,
spunând că am fost complici cu acei hoţi la prădarea averii lui. Iar noi,
văzând primejdia în care am căzut, am fugit, ca să nu ne ia în stăpânire
şi să ne pedepsească cu amare chinuri şi închisoare. Atunci eu le-am
spus: - Întoarceţi-vă înapoi, căci pe boierul acela îl ştiu eu (căci ei
fuseseră hoţii care l-au prădat) şi o să-l facem să-şi găsească toate
lucrurile care i s-au furat, dar cu condiţia să vă dea vouă pace. Ei au
zis: Noi, domnule, nu ne mai întoarcem, căci am auzit că acel boier
vrea să ne piardă cu moartea.
- Nu vă temeţi, le-am zis. Haideţi cu noi! Şi aşa ei au prins curaj şi
s-au întors. Iar când a înserat, ne-am dus cu ei la boier şi i-am spus: -
Ştii cine te-a prădat? - Nu. - Noi, pe care ne vezi. Apoi am adăugat:
Iată lucrurile tale şi banii tăi. Ia-le şi să ştii că dacă vei pedepsi pe
aceşti oameni nevinovaţi, apoi vom veni când nici nu gândeşti şi îţi
vom lua şi averea şi viaţa. Şi aşa acela cu jurământ a făgăduit că nu-i
va pedepsi pe acei oameni nevinovaţi, care adormiseră tocmai în
vremea când noi am prădat pe acel boier. După o vreme, Sfinte Părinte
Pafnutie, am căzut şi noi în mâna stăpânitorilor, că aşa este viaţa de

32
tâlhar. Ceata s-a desfiinţat şi eu am fost bătut şi schingiuit. Am dat
înapoi pe câât am putut din cele furate şi fiindcă nu făcusem în viaţa
mea moarte de om, am scăpat cu 20 de ani de închisoare. După o
vreme a fost o oarecare graţiere şi mi s-au mai scăzut din ani şi aşa am
venit şi eu la casa mea având vârsta de peste 50 de ani. Şi văzând că
nu am cu ce trăi, fiind foarte sărac, m-am apucat să cânt şi eu din
cimpoi pe la nunţi, căci ştiam bine să cânt din tinereţile mele, ca să-mi
câştig astfel pâinea cea de toate zilele. Şi aşa până azi îmi petrec zilele
cu soţia mea, cu care, după ce am venit de la închisoare, m-am sfătuit
să trăiesc în curăţie, ca fraţii, ea învoindu-se bucuroasă la acest lucru,
fiind femeie cu frica lui Dumnezeu. La Sfânta Biserică mergem, din
toată sărăcia noastră facem puţină milostenie şi, pe cât putem, ne
rugăm şi postim. Iată, sfinte părinte, aceasta este petrecerea noastră pe
acest pământ. Atunci Sfântul Pafnutie a zis: „Frate, lasă cântările
acestea lumeşti care strică sufletele multora şi hai cu mine la
călugărie, iar pe soţia ta du-o la o mănăstire de călugăriţe“. Auzind
ei de la Sfântul bătrân aceste cuvinte, cu mare bucurie s-au făgăduit să
facă cele poruncite lor. Şi nu după multă vreme, cimpoiaşul Ioan -
căci aşa îi era numele - a venit în pustie la Sfântul stareţ. Iar acesta l-a
pus într-o peşteră aproape de el şi l-a învăţat cum să se roage, dându-i
o Psaltire în mână spre a o citi ziua şi noaptea. Iar hrana cea de
trebuinţă odată pe zi o primea de la bătrânul. Aşa fericitul Ioan
cimpoiaşul a petrecut în sfânta pustnicie 15 ani, după care, văzându-şi
cu 40 de zile mai înainte sfârşitul, s-a mai spovedit o dată de tot ce
greşise, s-a împărtăşit din mâna stareţului celui Sfânt cu Preacuratele
Taine ale lui Hristos şi, adormind în Domnul ca un fericit sihastru, s-a
dus să se odihnească cu sfinţii lui Dumnezeu întru desfătarea cea
negrăită şi veşnică“.

Sgârcenia
Cât trebuie să-i displacă zgârcenia lui Dumnezeu, dacă bogaţii
sunt nemilostivi, o vedem chiar din viaţa animalelor. Dacă aruncăm
vrăbiilor grăunţe, cea dintâi care le observă, ridică un strigăt ca să se
adune şi celelalte surioare spre a se împărtăşi şi ele din cele găsite. Ea
nu face deci ca zgârcitul: „Numai eu să am!“ De asemenea şi gâştele
se cheamă unele pe altele la mâncare.

33
 Omul bogat şi fetiţa milostivă
În timpul războiului, viaţa era foarte grea şi oamenii sufereau de
foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis
vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui
copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei
se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet.
Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au
repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se căutând fiecare să apuce o pâine,
cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la fugă
bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...
10 galbeni
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta
cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi
au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el.
Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat în cel de-al doilea coş, dar
şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a
găsit o pâinică mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa
a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă. Toată
ziua a stat omul şi s-a gândit cum se purtase acea fetiţă, şi drept
urmare, a poruncit la bucătărie să fie coaptă o pâinică mică, dar în ea
să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica
deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde
copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit
şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte,
ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinica cea mai mică, singura
rămasă într-un coş. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi
s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă,
iar femeia a rupt pâinea, galbenii s-au răsturnat pe masă.
Răsplata
- Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti galbeni? Dacă banii au
ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului,
în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi! S-a întors fetiţa
la casa omului şi i-a dat acestuia cei 10 galbeni, spunându-i cum
mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a
răspuns: - Banii aceia nu au ajuns acolo întâmplător. După ce am
văzut ieri cum ai avut răbdare şi t e-ai mulţumit chiar cu mai puţin, am
hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut cât eşti de cinstită, fiindcă ai

34
fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în
fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte
10 galbeni.
Dar din dar
Doamne, ce bucuroasă era fetiţa. Nu ştia cu să-i mulţumească
omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat
bănuţii, dar după ce i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de
această dată, iar fetiţa i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci în
fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul
celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au
nevoie de milostenie la fel de mult ca ea. Sărăcia sau bogăţia nu pot
învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.

Binefacerea
Mai mult decât orice ajutaţi-i pe cei nevoiaşi. Pe oricine vine la
voi cu lacrimi, nu-l lăsaţi să plece fără să-i uscaţi lacrimile. Fericiţi cei
milostivi, că aceia se vor milui. În mâna celui nevoiaş întotdeauna să
vedeţi însăşi mâna Domnului, întinsă către voi. El Însuşi a spus: Cee
ce veţi face lor, săracilor, Mie Îmi veţi face... Ca inscripţie deasupra
voastră să aveţi: În grija ta este săracul, orfanilor tu să le fii de
ajutor.
Există faptele milei şi mila inimii. Primele îşi capătă valoarea din
ultima, dar sunt posibile şi fără ea, numai că atunci nu au valoare
adevărată. Binefacerea... Poruncile - regula, practica - sunt
premergătoare; mai bine nu născocim fapte, ci le lucrăm pe cele care
ne stau înainte. Săvârşiţi osteneli pentru binefacere... Acestea sunt
cele mai grele osteneli chiar dacă întotdeauna sunt însoţite de
mângâiere profundă. Nu uitaţi binefacerile şi mila lui Dumnezeu vă va
adumbri (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2009).

Zgârcenia şi lăcomia
O fabulă istoriseşte că un arici a ajuns pe o vreme ploioasă la
vizuina unui iepure şi a cerut să-l lase să intre în adăpost. El a promis
să fie un musafir liniştit şi inofensiv. Dar după ce a intrat, şi-a folosit

35
ţepii, a supărat pe locuitorii vizuinii şi nu s-a lăsat până ce nu ia
alungat.
Asemenea acelui arici acţionează zgârcenia şi lăcomia. Sub un
pretext frumos cer intrare în inima şi casa creştinilor şi ştiu să se
linguşească aşa de bine, până ce li se acordă intrare. Zgârcenia se arată
la început a fi numai economie, iar lăcomia cere dreptul de oaspete
sub numele de hărnicie şi râvnă în lucrul nostru. Dar dacă mobilul este
dragostea de bani - şi această dragoste navighează mereu sub pavilon
greşit -, atunci ţepii ariciului nu vor mai înceta să înţepe şi cu timpul
vor izgoni din inimă orice înclinaţie divină. De aceea Dumnezeu ne
atenţionează deseori în Cuvântul Său cu privire la aceşti oaspeţi răi. El
spune: Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii,
care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns
singuri cu o mulţime de chinuri (1 Timotei 6:10).

Omul bogat şi fetiţa milostivă

În timpul războiului, viaţa era foarte grea şi oamenii sufereau de
foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis
vorbă în tot târgul că, din ziua următoare, el va oferi pâine oricărui
copil şi asta fără nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei
se strânseseră în faţa casei în care locuia omul atât de bun la suflet.
Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, pline cu pâine, copiii s-au
repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se căutând fiecare să apuce o pâine,
cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la fugă
bucuros fiindcă prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie...
10 Galbeni
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta
cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi
au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el.
Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat în cel de-al doilea coş, dar
şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a
găsit o pâinică mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa
a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă. Toată
ziua a stat omul şi s-a gândit cum se purtase acea fetiţă, şi drept
urmare, a poruncit la bucătărie să fie coaptă o pâinică mică, dar în ea
să fie puşi 10 galbeni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica
deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde

36
copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit
şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte,
ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinica cea mai mică, singura
rămasă într-un coş. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi
s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă,
iar femeia a rupt pâinea, galbenii s-au răsturnat pe masă.

Răsplata
-Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti galbeni? Dacă banii au
ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului,
în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi! S-a întors fetiţa
la casa omului şi i-a dat acestuia cei 10 galbeni, spunându-i cum
mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a
răspuns: -Banii aceia nu au ajuns acolo întâmplător. După ce am văzut
ieri cum ai avut răbdare şi te-ai mulţumit chiar cu mai puţin, am
hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut cât eşti de cinstită, fiindcă ai
fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în
fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinică, vei primi şi câte
10 galbeni.
Dar din dar
Doamne, ce bucuroasă era fetiţa. Nu ştia cu să-i mulţumească
omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fugă la mama ei şi i-a dat
bănuţii, dar după ce i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de
această dată, iar fetiţa i-a urmat sfatul. Aşa se face că, de atunci în
fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul
celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au
nevoiede milostenie la fel de mult ca ea. Sărăcia sau bogăţia nu pot
învinge dragostea, dar dragostea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.

Binefacerea
Mai mult decât orice ajutaţi-i pe cei nevoiaşi. Pe oricine vine la
voi cu lacrimi, nu-l lăsaţi să plece fără să-i uscaţi lacrimile. Fericiţi
cei milostivi, că aceia se vor milui. În mâna celui nevoiaş
întotdeauna să vedeţi însăşi mâna Domnului, întinsă către voi. El
Însuşi a spus: Ceea ce veţi face lor, săracilor, Mie Îmi veţi face... Ca
inscripţie deasupra voastră să aveţi: În grija ta este săracul, orfanilor
tu să le fii de ajutor.

37
 Există faptele milei şi mila inimii. Primele îşi capătă valoarea din
ultima, dar sunt posibile şi fără ea, numai că atunci nu au valoare
adevărată. Binefacerea... Poruncile - regula, practica - sunt
premergătoare; mai bine nu născocim fapte, ci le lucrăm pe cele care
ne stau înainte. Săvârşiţi osteneli pentru binefacere... Acestea sunt
cele mai grele osteneli chiar dacă întotdeauna sunt însoţite de
mângâiere profundă. Nu uitaţi binefacerile şi mila lui Dumnezeu vă va
adumbri (Sfaturi înţelepte, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Editura
Egumeniţa, Galaţi, 2009).

Zgârcenia şi lăcomia
O fabulă istoriseşte că un arici a ajuns pe o vreme ploioasă la
vizuina unui iepure şi a cerut să-l lase să intre în adăpost. El a promis
să fie un musafir liniştit şi inofensiv. Dar după ce a intrat, şi-a folosit
ţepii, a supărat pe locuitorii vizuinii şi nu s-a lăsat până ce nu ia
alungat. Asemenea acelui arici acţionează zgârcenia şi lăcomia. Sub
un pretext frumos cer intrare în inima şi casa creştinilor şi ştiu să se
linguşească aşa de bine, până ce li se acordă intrare. Zgârcenia se arată
la început a fi numai economie, iar lăcomia cere dreptul de oaspete
sub numele de hărnicie şi râvnă în lucrul nostru. Dar dacă mobilul este
dragostea de bani - şi această dragoste navighează mereu sub pavilon
greşit -, atunci ţepii ariciului nu vor mai înceta să înţepe şi cu timpul
vor izgoni din inimă orice înclinaţie divină. De aceea Dumnezeu ne
atenţionează deseori în Cuvântul Său cu privire la aceşti oaspeţi răi. El
spune: Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, şi unii,
care au umblat după ea, au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns
singuri cu o mulţime de chinuri (1 Timotei 6:10).

Iertarea jignirilor hrăneşte mila

Vreţi să ştiţi ce mare bine este uitarea jignirilor şi ce plăcut este
aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei
care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm
în picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au
jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui Dumnezeu mai
mult ca orice. NIMIC NU HRǍNEŞTE MAI BINE MILA, CA
IERTAREA JIGNIRILOR (Sfântul Ioan Gură de Aur).

38
 Puterea milosteniei
Mare lucru-i milostenia... De aceea, Solomon zicea: Omul e
mare, omul milostiv e nepreţuit... Milostenia are aripi mari, ele
străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin razele soarelui şi se ridică
până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc. Depăşesc cerul, lasă în
urmă legiunile de îngeri, carele arhanghelilor şi toate puterile cele
înalte, nu se opresc decât la picioarele tronului împărătesc. Sfânta
Scriptură însăşi ne învaţă când spune: Corneliu, rugăciunile şi
milostivirile tale s-au ridicat până la faţa lui Dumnezeu... Până la
faţa lui Dumnezeu, aceasta înseamnă: Dacă ai săvârşit multe greşeli,
dar ţi-ai făcut apărător milostenia, nu te teme; nici-o putere de sus nu
i se împotriveşte, ea cere ce i se datorează, ţinând în mână zapisul
datoriei. Însuşi Stăpânul a grăit: Ceea ce aţi făcut pentru unul dintre
aceşti mici ai Mei, Mi-aţi făcut Mie. Oricare ar fi greşelile voastre,
milostenia le precumpăneşte pe toate.
Nu înţelegeţi voi, în Sfânta Evanghelie, pilda celor zece
fecioare? Nu vedeţi, oare, cum cele care nu făcuseră milostenia, cu
toate că erau părtaşe fecioriei, au rămas afară din odaia nunţii?
Este scris, erau zece fecioare, cinci nebune şi cinci înţelepte. Cele
înţelepte aveau untdelemn, cele nebune nu, şi li se stinseseră acestora,
candelele. Focul înfăţişează fecioria, iar undelemnul milostenia. Şi
după cum focul se stinge dacă untdelemnul nu-l hrăneşte picătură cu
picătură, tot aşa se stinge fecioria, dacă milostenia nu-i ţine tovărăşie.
Daţi-ne untdelemn din candelele voastre. Şi cele înţelepte răspunseră:
Nu putem să vă dăm de teamă ca nici voi, nici noi nu vom avea...
Mergeţi de vă cumpăraţi de la ce care vând... Cine-s negustorii care
vând untdelemnul acesta? Cerşetorii care stau la uşa Bisericilor ca
să fie milostiviţi. Şi cu ce preţ? Cu acel pe care-l vreţi. Nu hotărăsc
cât, ca nu să nu-mi scoateţi în faţă lipsa voastră. Daţi, spre a cumpăra
cât aveţi la îndemână. Aveţi un ban? Cumpăraţi cu el cerul, nu fiindcă
cerul se poate cumpăra cu un preţ aşa de mic, ci fiindcă Stăpânul este
milostiv oamenilor. N-aveţi un ban? Daţi un pahar cu apă proaspătă:
Celui ce va da în numele Meu la unul din aceştia prea neînsemnaţi
fraţi ai Mei un pahar cu apă proaspătă ca să-i ostoiască setea, să
nu-i fie teamă că nu-şi va pierde plata. Cerul se cumpără, cerul se
câştigă - şi noi nici nu vrem să ştim despre aceasta!... Daţi o pâine şi
câştigaţi raiul - daţi puţin şi veţi câştiga mult; daţi lucruri pieritoare şi

39
veţi primi în schimb din cele nepieritoare, daţi din cele ale
putreziciunii şi veţi avea din cele ale neputreziciunii. Dacă ar fi
iarmaroc şi preţurile ar fi scăzute, fiind prisos de mărfuri şi multe din
ele s-ar vinde pe nimic, nu aţi face avere şi n-aţi da deoparte toate
celelalte treburi ale voastre ca să profitaţi de prilejul acesta? Aşadar
când e vorba de lucruri ce se trec, arătaţi atâta pornire zeloasă, iar când
e vorba să cumpăraţi veşnicia, atâta delăsare, atâta lenevire!... Daţi
celui sărac şi chiar de nu veţi deschide gura, mii de guri se vor
deschide şi vă vor lua partea. Şi nu-mi vorbiţi de lipsa voastră, văduva
care era cum nu se poate mai săracă, a dat găzduire Sfântului Ilie, aşa
că lipsa ei n-a fost nici-o împiedicare. Ea l-a primit cu mare bucurie şi
astfel a cules roadele pe care le merita - şi a secerat din snopul
milosteniei. Poate unul din noi va zice: Dă-mi pe Ilie! De ce cereţi pe
Ilie? Eu vă dau pe stăpânul lui Sfântului Ilie şi nu-l hrăniţi. De aţi fi
întâlnit pe Sfântul Ilie, aţi fi făcut la fel? (Sfântul Ioan Gură de Aur,
Cuvinte alese, Editura Reîntregirea Alba-Iulie, 2002).

Toate de aur
Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de
aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de
acest metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în
gând să-l vindece pe soţul ei de această iubire de aur.
Într-o zi, pe când soţul ei a plecat de acasă, femeia a pregătit o
masă pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pusese aur. Venind
acasă, soţul a văzut masa încărcată cu aur şi aceasta i-a umplut inima
de bucurie. Flămând cum era de pe drum, a cerut să i se aducă
mâncare. Dar şi în mâncare era aur. Omul s-a uitat la mâncare, a
admirat-o de atâta strălucire, dar nu a putut-o mânca şi a cerut să i se
aducă mâncare adevărată.
Atunci soţia i-a spus: Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce
înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni altceva decât
aur, poţi muri de foame. Tot aurul din lume nu este de folos ca să
te sature. Ce adevăr spune Biblia: Aurul şi argintul vostru au
ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca focul va
mistui trupurile voastre; aţi strâns comori în vremea din urmă!
(Iacov 5:3).

40
 Faptă de iubire
Se zice că ar fi fost odată un ţăran cuvios despre care mai nimeni
nu ştia. Citea din scrierile sfinte despre minuni şi oameni mari întru
cele ale credinţei şi tare ar mai fi vrut şi el să facă ceva măreţ şi
nemaiauzit, să mute munţi, să scape vieţi de oameni… Dar, cum
nimeni nu îi dădea să facă aşa ceva, îşi trecea zilele cu de-ale casei,
neştiut de nimeni, pe la el prin gospodărie. Într-o noapte însă,
Preaînaltul Dumnezeu i-a grăit cu glas de om, ca nicicând altă dată:
„Ia aminte, fiule, la calea ta: dimineaţa şi seara pune bucate alese
de pâine şi carne pe stânca de dincolo de ograda ta”. Scurt şi fără de
tălmăcire.
Buimac, dar bucuros minune mare, omul nostru se trezi de cu
zori, pregăti în grabă cele trebuincioase şi le duse pe piatra cea mare,
cum i se poruncise. Apoi se ascunse şi aşteptă să vadă minunea.
Gândea că poate vreun înger frânt de zbor ori vreun prooroc trudit de
cale ar fi avut nevoie de bucatele sale. Zadarnică aşteptare, zadarnică
trudă – nimic din cele ce gândise nu se întâmpla. Ba mai mult, cum se
întâmplă mai cu seamă când vrei a face lucru bun, „piaza rea” – nişte
întunecaţi de corbi – se năpustiră din senin, înşfăcară bucatele şi se
ridicară cu ele în înaltul cerului cât ai spune peşte.
Necaz pe capul bietului om, de nu vă pot spune – o dată îl lovise
şi pe el binecuvântarea Domnului să facă o faptă nemaiauzită şi totul
se dusese pe apa sâmbetei. Mai încercă omul nostru şi seara, şi iar
dimineaţa, dar, ca un făcut, doară corbii se arătau de fiecare dată.
Stătea trist la umbră, într-o zi cu soare, cumpănind: Să mai încerc,
zadarnic pare, iar să renunţ, n-am de la Dumnezeu dezlegare.
Şi până azi se mai întreabă omul nostru, cum e mai bine a face
oare? Zâmbiţi? E doar o poveste? Poate. Dar i-aţi găsit tâlcul? Cred ca
da. Nu trebuie să te uiţi la cine îţi ia darurile, pentru ca nu ştii dacă nu
cumva Dumnezeu vrea să hrănească oamenii lui chiar şi cu ajutorul
corbilor. Vă amintiţi pe cine a hrănit Dumnezeu prin corbi?

Ale cui sunt averile voastre?

● „A nu da săracilor din averea înseamnă a o prăda. Poate că
vă miraţi de acest cuvânt, dar nu vă îndoiţi, căci tot ce avem noi nu
este proprietatea noastră, ci este a Domnului Dumnezeu, ori în ce
chip am primit-o. Dacă noi ajutăm cu ea pe cei nevoiaşi, vom

41
dobândi, prin aceasta, mare binecuvântare; şi de aceea ţi-a dat
Dumnezeu o avere mai mare, nu ca să o cheltuieşti la necurăţenie,
la beţie, la îmbuibare, la haine scumpe şi la altă moleşire, ci ca să
împarţi la cei lipsiţi; aşa şi bogatul este numai un administrator al
comorii celei hotărâte pentru săraci, pe care el trebuie să o împartă
soţilor săi, celor lipsiţi. Dacă tu eşti avut, însă cheltuieşti mai mult
decât este neapărat nevoie, veşnic vei da seamă despre comorile ce ţi
s-au încredinţat. Căci tu ai primit mai mult decât alţii, nu pentru ca
să întrebuinţezi pentru tine, ci pentru ca să dai şi pentru binele
altora“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
● Izvorul milei şi al milostivirii este Iisus Hristos şi
Evanghelia Lui. Cine L-a primit cu credinţă pe Iisus Hristos şi cine
crede cu adevărat în El, aceluia nu-i mai trebuie nici o cateheză despre
milă, pentru că el caută el însuşi în toate împrejurările să facă milă şi
milostivire.
● „Fericit cel ce caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl
va izbăvi pe Domnul. Domnul să-l păzească pe el şi să-l vieze şi să-l
fericească pe pământ şi să nu-l dea în mâinile vrăjmaşilor lui.
Domnul să-l ajute pe el pe patul durerii lui; în aşternutul bolii lui
să-l întărească“ (Psalm 40:1-2-3).
● Milostenia trebuie să se facă cu dreaptă socoteală, după măsura
puterii fiecăruia. Nimeni nu are voie să ia o nevoinţă mai presus de
puterea lui. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Măsura înfrânării se ia
după puterea fiecăruia. Nu toţi pot să postească la fel, sau să facă
metanii la fel, sau să facă milostenie“.
● Cel mai important sentiment pe care trebuie să-l dezvolte
părinţii în sufletul copiilor este mila.
● Zgârcenia îl face pe om piatră, poftele cele lumeşti şi beţia îl
fac dobitoc, iar mândria îl face diavol.
● Dincolo de faptul că cel ce face milostenie sporeşte
duhovniceşte, cel îşi ţine inima închisă în portofel se jefuieşte pe sine.
Refuzând să miluiască pe cineva care cerşeşte, îi provoacă aceluia o
grea suferinţă. În el poate răbufni ura, poate pieri credinţa şi se pot
trezi în el sentimente de revoltă împotriva celor bogaţi, a celor sătui
dar şi a celor religioşi.
● Sărăcia spirituală nefericeşte mai mult decât sărăcia
materială. Îndurarea cu răbdare a pierderii comorii este
echivalentă cu dăruirea de bunăvoie a milosteniei.

42
 ● Cu cât este mai preţios sufletul faţă de trup, cu atât mai
înaltă este milostenia duhovnicească decât cea trupească.
● Rugăciunea a opta a Sfântului Ioan Gură de Aur (din
rugăciunile dimineţii) spune: „Doamne, trimite mila Ta întru
ajutorul meu, ca să preaslăvesc Prea Sfânt numele Tău“. Iar în
psalmul 88:3: „Că pe veci ai întemeiat mila şi ai aşezat în ceruri
adevărul Tău“.

43