5

INTERACŢII LASER – ŢESUT

5.1. INTRODUCERE
În capitolul precedent am arătat că, atunci când fasciculul laser este incident pe un ţesut
biologic, o parte din fascicul este reflectată, iar restul penetrează în ţesut. Radiaţia reflectată
are două componente: reflexia directă (Fresnel) şi reflexia difuză. Reflexia Fresnel are un
unghi de reflexie egal cu unghiul de incidenţă al radiaţiei şi are o valoare de câteva procente
(în funcţie de indicii de refracţie pentru ţesut şi pentru mediul înconjurător). Acest tip de
reflexie intervine datorită neadaptării
indicilor de refracţie. Restul
fasciculului ce pătrunde în ţesut
suferă procese de absorbţie şi
împrăştiere multiplă. În funcţie de
coeficientul de atenuare, o parte a
fasciculului poate fi transmisă prin
ţesut. Interacţiile posibile între
radiaţia laser şi ţesut sunt ilustrate în Fig. 5.1. Interacţia radiaţiei laser cu ţesutul biologic.
figura 5.1.
Energia radiaţiei laser absorbită este convertită în căldură, care determină creşterea
temperaturii ţesutului. Gradul de împrăştiere depinde de lungimea de undă a fasciculului
laser şi de proprietăţile optice ale ţesutului. O parte din radiaţia împrăştiată în ţesut este
îndreptată înainte (împrăştierea înainte) şi se adaugă radiaţiei transmise, iar o altă parte este
îndreptată înapoi (retroîmprăştierea), putând părăsi interfaţa ţesut-mediu înconjurător şi să
se adauge radiaţiei reflectate direct. Spre deosebire de aceasta, reflexia difuză are unghiuri
de reflexie aleatorii. Aşadar, măsurarea radiaţiei reflectate de ţesut include reflexia directă
a suprafeţei şi o parte din radiaţia retroîmprăştiată. În mod analog, măsurarea radiaţiei
transmise include fasciculul direct şi o parte din radiaţia împrăştiată înainte. Radiaţia laser
retroîmprăştiată sau împrăştiată înainte depinde de reflectanţa internă şi de proprietăţile de
absorbţie ale ţesutului. Aceste proprietăţi pot fi modificate de distrugerea termică a
ţesutului. De asemenea, proprietăţile termice ale ţesutului variază cu temperatura şi
conţinutul său de apă.
Laserii cu emisie în ultraviolet, ca de exemplu laserii cu excimeri ArF, KrF şi XeCl,
având lungimile de undă de 193 nm, 248 nm şi respectiv 308 nm, precum şi laserii din
infraroşu mijlociu, ca de exemplu laserii cu Er:YAG (2,94 µm), CO (5-6 µm) şi CO2 (9-11
µm) au proprietatea că radiaţia lor este puternic absorbită de ţesuturi. Adâncimea de
penetrare (adică adâncimea la care intensitatea radiaţiei este redusă la un factor 1/e datorită
absorbţiei şi împrăştierii) pentru aceste lungimi de undă este cuprinsă între 0,25 şi 35 µm
(figura 4.52). La aceste lungimi de undă, împrăştierea nu este semnificativă în comparaţie
cu absorbţia, după cum este ilustrat în figura 5.2a.
130 BIOFOTONICĂ
Pentru lungimile de undă cuprinse
între 450 şi 590 nm, care includ laserii
cu argon şi laserii cu coloranţi, zona
optică a fasciculului laser este
cuprinsă între 0,5 şi 1,5 mm. Atât
absorbţia cât şi împrăştierea sunt
substanţiale şi lumina în ţesut are o
componentă colimată puternic,
Fig. 5.2. Împrăştierea şi absorbţia radiaţiei laser: înconjurată de o regiune în care lumi-
(a) absorbţie dominantă; (b) împrăştiere şi na este multiplu împrăştiată (figura
absorbţie egale; (c) împrăştiere dominantă. 5.2b). Componenta retroîmprăştiată a
luminii este o componentă majoră a
reflectanţei totale măsurate: valori de 15-40 % din fasciculul incident sunt tipice pentru
aceste lungimi de undă.
Între 590 nm şi 1,5 µm, domeniu care include laserii cu coloranţi, laserii cu He-Ne,
diodele laser şi laserii cu Nd:YAG cu emisie la 1,06 µm sau 1,32 µm, împrăştierea domină
asupra absorbţiei şi zona optică variază între 1 şi 8 mm. În timp ce lumina trece prin ţesut,
structura colimată a fasciculului este înlocuită de lumina complet difuză, după cum se vede
în figura 5.2c. Retroîmprăştierea creşte semnificativ şi lumina reflectată măsurată
reprezintă 35-70 % din radiaţia incidentă (Yoon et al. 1987). Pentru un fascicul incident
normal, reflectanţa totală este datorată în primul rând retroîmprăştierii, cu excepţia cazului
când absorbţia este mult mai mare decât împrăştierea, caz în care se observă în principal
reflexia Fresnel. Gradul de retroîmprăştiere este funcţie de proprietăţile optice dependente
de lungimea de undă ale ţesutului.
Figura 5.3 prezintă o schiţă a comportării spectrale a pielii la om. În conformitate cu
tabloul general deja prezentat, adâncimea de penetrare în ultraviolet este foarte mică, atinge
un maxim la 780-800 nm şi scade din nou la valori foarte mici în infraroşu mijlociu.

Fig. 5.3. Comportarea spectrală a pielii la om. Se indică intensitatea

reziduală şi riscurile posibile (Müller şi Schaldach 1989a).

Ångstrom (1925) a demonstrat că materialele absorbante rugoase sunt mai întunecate

când sunt umede, deoarece reflexia lor difuză face posibilă reflexia internă totală în pelicula
de apă ce le acoperă, mărind astfel probabilitatea de absorbţie a luminii. O suprafaţă netedă
optic reflectă direct, indiferent dacă suprafaţa este acoperită sau nu cu o peliculă de lichid.
O rază de lumină ce se reflectă pe o suprafaţă netedă nu va fi reflectată total la interfaţa
 Interacţii laser – ţesut 131
lichid-aer. În schimb, dacă suprafaţa este rugoasă, reflexia sa difuză trimite o parte din
lumină suficient de oblic pentru a fi reflectată total la interfaţa lichid-aer. Acest lucru
măreşte probabilitatea de absorbţie la suprafaţă (Lekner şi Dorf 1988).
Diversitatea adâncimilor de penetrare optică (1 µm-1 cm) şi a timpilor de interacţie (de
la picosecunde la minute) dă naştere unei diversităţi de efecte la interacţia între radiaţia
laser şi ţesutul biologic.

5.1.1. Parametri determinanţi pentru interacţia laser-ţesut

În medicina laser, dozimetria iradierii trebuie să includă toate măsurătorile sau deter-
minările necesare pentru a stabili cu exactitate ceea ce se întâmplă în ţesut şi nu numai la
suprafaţa sa prin parametrii de iradiere. O problemă importantă este de a decide care dintre
parametrii fizici de la suprafaţa ţesutului sunt adecvaţi pentru a caracteriza corect diferitele
efecte laser din ţesut. Dacă se defineşte doza numai ca o măsură a expunerii radiante pe
suprafaţa ţesutului, atunci diferitele efecte în ţesut, ca
de exemplu, cele fotochimice, fototermice
(fotocoagulare şi fotovaporizare), de fotoablaţie şi
fotomecanice (fotodistrugere) nu pot fi caracterizate
corespunzător.
Parametrul important care poate determina tipul de
interacţie între radiaţia laser şi ţesut este energia
depozitată pe unitatea de volum, în fiecare punct şi în
fiecare moment, după cum se poate observa din figura
5.4. Ea depinde de energia laser absorbită şi de
disiparea căldurii în ţesut. Dar, întrucât este dificil să
se determine în timp real energia efectivă pe volum şi
în timp, este necesar să se găsească alţi parametrii, mai
adecvaţi pentru caracterizarea procesului de interacţie.
Astfel, diversele modalităţi de afectare a ţesutului în Fig. 5.4. Energia depozitată pe
timpul unui tratament medical dat pot fi caracterizate unitatea de volum şi în timp este
de un parametru fizic efectiv, după cum rezultă din cel mai important parametru în
tabelul 5.1. interacţia laser-ţesut.

Tabelul 5.1. Diverse modalităţi de îndepărtare cu laser a ţesutului

Tip de îndepărtare Efect Parametru fizic efectiv

a ţesutului
necroză biologic/fotochimic densitatea de energie
coagulare biologic/termic puterea
vaporizare piroliză/termic densitatea de putere
fotoablaţie explozie rapidă/netermic densitatea de energie în impuls
fotodistrugere străpungere optică/netermic densitatea de energie în impuls
densitatea de putere

În afara acestui parametru fizic efectiv, timpul de iradiere determină regimul de in-
teracţie propriu-zis. Interacţia laser-ţesut este un proces optic, termodinamic şi biochimic
cuplat. Procesul depinde de parametrii laserului, ca şi de distribuţia şi absorbţia energiei
laser în mediu, geometria ţesutului şi proprietăţile optice şi termice ale ţesutului.
a) Parametrii laserului:
- lungimea de undă;
132 BIOFOTONICĂ
- parametrii fasciculului (puterea/energia, mărimea fasciculului de iradiere, iradian-
ţa/fluenţa, distribuţia intensităţii, divergenţa, calitatea fasciculului);
- timpul de expunere (timpul de iradiere, durata/forma impulsului, frecvenţa de repetiţie
a impulsurilor);
- unghiul de incidenţă al iradierii.
b) Caracteristicile ţesutului:
- proprietăţile optice (absorbţia, împrăştierea, anizotropia, reflexia, indicii de refracţie
ai ţesutului şi ai mediului înconjurător);
- proprietăţile termice (temperatura, capacitatea termică, difuzivitatea termică);
- proprietăţile mecanice (densitatea, elasticitatea, tonicitatea, anizotropia mecanică);
- compoziţia chimică (conţinutul de apă, prezenţa unor cromofori endogeni sau exogeni);
- anatomia ţesutului (microstructura, aranjamentul fizic al celulelor, organitelor şi ţe-
suturilor, structura omogenă sau heterogenă a ţesutului);
- fiziologia ţesutului (starea metabolică şi funcţiile ţesutului şi organismului, răspunsul
organismului la regenerare şi vindecare, fazele unor bioritmuri ale organului sau
organismului viu).
c) Caracteristicile interacţiei:
- tranziţiile de fază;
- distribuţia undelor de şoc şi de stres.
d) Caracteristicile mediului ambiant:
- condiţiile de graniţă la suprafaţa ţesutului;
- aerul, apa, sângele (perfuzia poate fi considerată ca un efect intern de răcire);
- presiunea;
- temperatura;
- umiditatea.
e) Caracteristicile produselor de ablaţie:
- compoziţia chimică;
- structura geometrică;
- proprietăţile optice.
În afară de faptul că procesul de interacţie între radiaţia laser şi ţesutul biologic depinde
de un număr foarte mare de parametri, o parte din aceşti parametri au în plus o comportare
dinamică, modificându-se odată cu încălzirea ţesutului. Aceste modificări pot fi reversibile
sau ireversibile.
Sintetic, procesul de interacţie este reprezentat în figura 5.5.

5.1.2. Apa din ţesuturi

Constituentul major pentru cele mai multe ţesuturi biologice este apa. Astfel, corpul
vitros conţine 98 % apă, discurile intervertebrale 78-85 %, prostata de om 83 %, aorta 79 %,
corneea 78 %, cartilajul 65-75 %, pielea (derma) 62-70 %, ficatul de om 69 %, cristalinul
63 %, ţesutul adipos 20-40 %, osul 9-32 %, dentina 13,5 %, smalţul 2-3 %. Aceste procente
reprezintă greutatea apei din ţesuturile respective.
Predominanţa apei în ţesuturi determină importanţa vaporizării apei ca mecanism de
distrugere termică în ţesuturile iradiate cu laser. Viteza de formare a vaporilor de apă şi
expansiunea lor stabilesc caracteristicile esenţiale ale efectelor în ţesut. În plus, trebuie
avute în vedere modificările în timp ale proprietăţilor mecanice pentru ţesuturile încălzite
atunci când se elaborează modele sau se programează experienţe, pentru înţelegerea şi
controlul mecanismelor dominate de apă la interacţia laser-ţesut.
 Interacţii laser – ţesut 133

Fig. 5.5. Interacţia laser-ţesut şi o parte din parametrii ce determină acest proces
(Müller et al. 1989b).

Conţinutul de apă în ţesuturi poate fi împărţit într-o fracţie de apă liberă şi o fracţie de
apă legată. Fracţiile tipice de apă legată din conţinutul total de apă sunt aproximativ 40 %,
depinzând de ţesut (Harpole 1989). Apa liberă are presiunea de vapori şi căldura de vapo-
rizare normale ale apei pure, în timp ce apa legată are o presiune de vapori mai coborâtă şi
o căldură de vaporizare mai mare. Apa se găseşte în interiorul matricii intercelulare şi în
celulele vii ale ţesutului moale.
Având în vedere importanţa apei din ţesuturi în cazul interacţiei acestora cu radiaţia
laser, vom prezenta pe scurt câteva elemente privind spectroscopia apei.
Apa are trei moduri de vibraţie
care sunt active în infraroşu
(figura 5.6): n1 este modul de alun-
gire simetrică (n1 = 3 625 cm-1), n2
este modul de deformare simetrică
(n2 = 1 595 cm-1), iar n3 este modul Întindere Deformare Întindere
de alungire asimetrică (n3 = 3 756 simetrică simetrică asimetrică
cm-1). Atât modurile fun- n1 = 3652 cm n2 = 1595 cm-1 n3 = 3756 cm-1
-1

damentale, cât şi armonicele, de

exemplu 2n2 (3 190 cm-1), sau Fig. 5.6. Modurile de vibraţie fundamentală
ale apei (Walsh şi Cummings 1994).
combinaţiile, de exemplu n1 + n2
(5 220 cm-1), se situează în infraroşu (1-7 µm). Localizarea fiecărei benzi depinde de
frecvenţa de vibraţie fundamentală a modurilor de deformaţie şi/sau de alungire pentru
legătura OH din molecula de apă.
Intensitatea unei benzi se bazează pe momentul de dipol al oscilaţiei. Apa este activă
în infraroşu deoarece are un moment de dipol permanent, care se schimbă când variază
lungimea legăturii. Dacă temperatura creşte, adică legăturile hidrogenului slăbesc, benzile
134 BIOFOTONICĂ

armonicelor sau combinaţiilor la 1,44 µm (2n2 + n3) şi 1,94 µm (n1 + n2) se deplasează spre
lungimi de undă mai mici şi cresc în intensitate. Banda de alungire fundamentală de la 2,94
µm se deplasează de asemenea spre lungimi de undă mai mici, dar coeficientul de absorbţie
se micşorează rapid odată cu creşterea temperaturii (Walsh şi Cummings 1994).
Cele mai importante vârfuri de absorbţie ale apei sunt create de fundamentala modului
de alungire vibraţională asimetrică la 2,94 µm şi de armonice la 1,94 µm.
În tabelul 5.2 se prezintă proprietăţile fizice ale apei (Sigrist 1986, Valderrama
et al. 1991).

Tabelul 5.2. Proprietăţile fizice ale apei

Parametru Notaţie şi unităţi de Temperatura

măsură 20 0C 90 0C
Densitatea* r [g cm-3] 0,998 0,965
Căldura specifică** Cp [J g-1 0C-1] 4,182 4,205
Conductivitatea termică K [W cm-1 0C-1] 5,97×10-3 6,77×10-3
Difuzivitatea termică kd [cm2 s-1] 1,43×10-3 1,67×10-3
Viteza sunetului vs [m s-1] 1,4824×103
Coeficientul de expansiune termică b [0C-1] 2,06×10-4
Vâscozitatea cinematică nc [m s ]
2 -1 1,01×10-6
* Densitatea maximă a apei, r = 1 g/cm3 se atinge la 4 0C
** Căldura specifică a apei are un minim la 34,5 0C, anume 4,1779 J/g×0C, iar la 99 0C este 4,2145

J/g×0C. Căldura specifică medie a apei se poate lua: Cp @ 4,18 J/g×0C

Căldura latentă de vaporizare a apei la 1000C este Lv = 2,25667 kJ/g şi la 0 0C

Lv = 2,50058 kJ/g (Popescu et al. 1974). Punctul critic al apei este: Tc = 374,1 0C şi
pc = 218,5 atm (temperatura critică este temperatura maximă la care apa mai poate fi
întâlnită în fază lichidă; presiunea critică este presiunea la care are loc lichefierea gazului
aflat la temperatura critică) (Bunget et al. 1988).

5.1.3. Exemple privind caracteristicile unor ţesuturi

În multe cazuri, caracteristicile interacţiilor laser-ţesut sunt exemplificate pentru cornee

şi piele. De aceea, vom prezenta pe scurt principalele caracteristici ale acestor ţesuturi
(anatomie şi funcţiuni).

5.1.3.1. Corneea

Corneea este partea transparentă a stratului extern de ţesut al ochiului, care se continuă
cu sclera. Corneea protejează conţinutul intraocular şi refractă lumina. Pentru a îndeplini
aceste funcţiuni, corneea îşi păstrează rezistenţa sa şi transparenţa. Corneea la om are o
grosime de 550 µm în zona centrală şi 700 µm la periferie şi are un diametru de 12 mm pe
orizontală, respectiv 11 mm pe verticală. La animale, corneea poate atinge o grosime de
1,5 mm. Integrarea corneei în globul ocular este prezentată în figura 5.7.
Elementele refractive cheie ale ochiului sunt corneea, cristalinul şi lungimea axei
optice. Dintre aceste elemente, numai corneea este accesibilă clinic pentru măsurători şi
modificări. 80 % din puterea optică a ochiului (48 de dioptrii) este asigurată de cornee, iar
restul de cristalin. Deoarece neadaptarea indicilor de refracţie este mult mai mare la graniţa
dintre aer şi cornee faţă de toate celelalte interfeţe din ochi, cea mai mare parte din refracţia
care proiectează o imagine clară pe retină apare la suprafaţa corneei. Cristalinul îşi poate
 Interacţii laser – ţesut 135
modifica forma, pentru a mări puterea de focalizare în cazul vederii de aproape
(acomodare).

Fig. 5.7. Modelul optic al ochiului la om: (a) schema redusă

Gullstrand a ochiului; (b) schema Littman-Gullstrand a ochiului cu
acomodare (Ren et al. 1995).
Corneea la om este un ţesut compozit puternic organizat, cu o microstructură şi o
compoziţie chimică complexe. Corneea constă din cinci straturi, acestea fiind de la
suprafaţa anterioară spre suprafaţa posterioară următoarele (figura 5.8):
1) Epiteliul (Ep) este compus din 5-8 straturi de celule aranjate regulat şi are grosimea
de 30-50 µm. Funcţiunile principale ale epiteliului sunt: realizarea unei suprafeţe optice
transparente şi netede la care poate adera filmul lacrimal multistrat; menţinerea unei bariere
pentru difuzia apei, soluţiilor şi medi-
camentelor; formarea unei bariere
mecanice pentru corpurile străine şi
microorganisme. Epiteliul este aco-
perit de filmul lacrimal, care are o
grosime de 7-10 µm. Acesta este
compus dintr-un strat superficial de
ulei cu grosimea de 2 µm, restul fiind
o soluţie salină. Fig. 5.8. Structura de detaliu a corneei.
2) Stratul lui Bowman (B), nu-
mit şi zona lui Bowman sau membrana lui Bowman, este o regiune acelulară, cu grosimea
de circa 12 µm, care constă din fibre de colagen orientate aleator, organizate în mă-
nunchiuri care se unesc în porţiunea anterioară a stromei. Stratul lui Bowman se găseşte
numai la primate. Acest strat inelastic ajută la menţinerea formei corneei. Deoarece stratul
lui Bowman este acelular, el nu se poate regenera.
3) Stroma (S) (substantia propria corneae) cuprinde mai mult de 90 % din grosimea
normală a corneei (500-700 nm). Stroma este un ţesut puternic structurat, ce conţine fibre
de colagen de tip I şi IV (diametru ~ 20 nm, spaţiate regulat la ~ 60 nm într-o substanţă de
bază ce conţine mucopolizaharide) aranjate în circa 200 de lamele suprapuse şi implantate
în apă şi materialul matricii interfibrilare. Stroma conţine de asemenea celule (keratocite,
limfocite şi altele). Treimea anterioară a stromei are lamele întreţesute mai puţin
organizate, care sunt dificil de separat mecanic, în timp ce restul de două treimi ale stromei
136 BIOFOTONICĂ
(adică regiunile centrală şi posterioară) are structuri de lamele suprapuse puternic
organizate, cu o legătură interlamelară şi rezistenţă la forfecare reduse. Această aranjare
joacă un rol central în transparenţa corneei. Keratocitele sunt fibroblaste modificate, care
manifestă o activitate redusă în corneea normală. Dacă sunt activate de o agresiune externă,
ca de exemplu căldura sau radiaţia laserilor cu excimeri, keratocitele pot sintetiza fibre de
colagen extracelular în stromă, ceea ce reprezintă o parte din răspunsul de vindecare la
rănire.
4) Membrana lui Descemet (D) (elastica lamina) este un ţesut acelular cu grosimea de
10-12 µm, situată la baza endoteliului. Are o rezistenţă mecanică destul de bună.
5) Endoteliul (En) are un singur strat de celule poligonale, cu grosimea de 4-6 µm.
Endoteliul reglează hidratarea corneei şi permite transportul glucozei şi a altor substanţe din
umoarea apoasă în cornee. Celulele endoteliului nu proliferează în timpul vieţii adulte.
Endoteliul este uşor vulnerabil la forţele mecanice, ca de exemplu presiunea sau forfecarea.
Corneea conţine în medie circa 78 % apă (în greutate) şi 22 % substanţe solide, dintre
care colagenul şi alte proteine sunt principalele substanţe solide (circa 20 % în total) plus
urme de mucopolizaharide, săruri şi alte substanţe. Stratul epitelial conţine un procent mai
mare de apă (~ 90 %) faţă de stromă (76 %). Colagenul de tipul I, cu unităţi individuale de
polipeptide, la care hidrogenul este legat într-o elice triplă şi care formează fibre cu
diametrul uniform, reprezintă principala proteină din stromă. În timpul proceselor termice,
structurile individuale cu elice triplă sunt rearanjate structural în diferite forme, determinate
în parte de distribuţia stresului în cornee.
Coeficientul de absorbţie al corneei, care este transparentă în domeniul spectral 300-
1 300 nm, depinde de lungimea de undă. În regiunea ultravioletă a spectrului, componen-
tele organice sunt cele mai puternice absorbante. În capitolul precedent am arătat că, pentru
laserul cu ArF (l = 193 nm), µa = 39 900 cm-1. Principalii cromofori la 193 nm sunt
legăturile peptidice ce unesc aminoacizii adiacenţi în moleculele de colagen (Pettit şi
Ediger 1996). La lungimea de undă de 2,1 µm a laserului cu Ho:YAG, coeficientul de
absorbţie al corneei este de 16,5 cm-1 (Brinkmann et al. 1992).
Indicele de refracţie al corneei în regiunea vizibilă a spectrului are valoarea n = 1,376. În
ultraviolet, n = 1,52 la 193 nm şi n = 1,45 la 213 nm (Pettit şi Ediger 1996). Proprietăţile termice
ale corneei sunt următoarele (Zhou et al. 1992): căldura specifică Cp = 3,1365 J/g×0C;
conductivitatea termică K = 2,76×10-3 W/cm×0C; densitatea r = 1,11 g/cm3.

5.1.3.2. Pielea

Pielea este un înveliş conjunctivo-epitelial, care îmbracă corpul pe întreaga sa supra-

faţă. Ea este alcătuită din trei straturi de bază. Începând de la suprafaţă acestea sunt: stratul
cornos, epiderma şi derma.
Stratul exterior cornos (stratum corneum) este compus din celule moarte şi are o
grosime de 10-15 µm. Celulele moarte sunt pierdute şi înlocuite continuu de epidermă.
Acest strat este bariera între organism şi lumea exterioară.
Epiderma, stratul din mijloc, are o grosime tipică de 60-120 µm şi este compusă dintr-o
zonă de celule vii, corespunzând unei grosimi de 3-5 celule. Acestea sunt keratocitele, care
proliferează continuu şi creează stratul cornos.
Derma, cu o grosime de 2-4 mm, reprezintă scheletul fibros al pielii. Ea este alcătuită
predominant din proteine în matrice extracelulară, în majoritate colagen. La punctul de
contact cu epiderma, derma prezintă o serie de proeminenţe, papilele dermice, care conţin
ansele papilare, vasele arteriale şi venoase şi terminaţiile simple sau corpusculare a
numeroşi nervi senzitivi. În dermă există o serie de structuri, ca vasele sangvine, nervii,
fibroblastele, foliculii părului şi glandele sudoripare. În partea sa inferioară (hipoderma),
 Interacţii laser – ţesut 137
derma este alcătuită din ţesut conjunctiv lax, infiltrat cu celule grăsoase, care formează
stratul adipos al pielii. Derma asigură pielii flexibilitate, elasticitate şi rezistenţă.
Absorbţia optică a epidermei şi a stratului de la suprafaţă (stratum corneum) este
dominată de melanină, care nu are vârfuri de absorbţie în spectrul vizibil. Absorbţia optică
în dermă este dominată de pigmentul hemoglobină al sângelui, în special de
oxihemoglobină (HbO2), care este responsabilă pentru culoarea roşie în caz de inflamaţie
(Long et al. 1987a). Proprietăţile optice ale pielii au fost prezentate pe larg de van Gemert
et al. (1989a).

5.2. REGIMURI DE INTERACŢIE

Deşi s-a acumulat o experienţă bogată în domeniul aplicaţiilor medicale ale laserilor,
totuşi nu există un consens general pentru o terminologie fără ambiguităţi, care să
caracterizeze diferitele regimuri de interacţie între radiaţia laser şi ţesutul biologic. Medicii
sunt interesaţi în primul rând de rezultatul clinic şi de evoluţia pacienţilor, pe când fizicienii
şi biologii au în vedere procesele microscopice de absorbţie şi transfer ale energiei de la
câmpul de radiaţie la ţinta biologică. În cele ce urmează, se va prezenta clasificarea
regimurilor de interacţie pe baza proceselor fizice caracteristice şi se vor evidenţia
trăsăturile fundamentale care individualizează fiecare regim de interacţie.
Dacă parametrii radiaţiei laser
(iradianţa, durata) sunt variaţi în limite
foarte largi, este posibil să se obţină
diferite tipuri de interacţii între
radiaţia laser şi ţesutul biologic, ca de
exemplu procese liniare şi neliniare,
procese cu un singur foton sau multi-
fotonice, procese coerente sau necoe-
rente şi astfel să se inducă o serie de
efecte asupra materiei biologice (modi-
ficări fotochimice, distrugere termică,
ablaţie, străpungere optică, unde de şoc
şi altele). Aceste regimuri de interacţie
sunt ilustrate calitativ în figura 5.9.
În literatura de specialitate se ac-
ceptă existenţa a patru regimuri de in- Fig. 5.9. Diferitele regimuri de interacţie între
teracţie distincte, determinate de core- impulsurile laser şi ţesutul biologic (Letokhov 1996).
larea între parametrii fizici ai ţintei
biologice şi parametrii radiaţiei laser, în cadrul unor condiţii de mediu cunoscute, precum
şi de durata de iradiere laser a ţesutului (timpul de interacţie). Aceste regimuri de interacţie
sunt: regimul fotochimic, regimul fototermic, regimul de fotoablaţie şi regimul
fotomecanic.
Regimul fotochimic este caracterizat de timpi de interacţie extrem de lungi şi de
iradianţe coborâte, astfel că transformările fotochimice au loc prin absorbţia luminii fără
încălzirea semnificativă a ţesutului. În cadrul acestui regim se remarcă biostimularea cu
laser pentru accelerarea vindecării rănilor şi îndepărtarea durerilor (stimularea efectelor de
microcirculaţie), fotoactivarea medicamentelor şi fotochimioterapia (terapia fotodinamică
– PDT, terapia cu psoralen şi radiaţie ultravioletă A – PUVA). În cazul terapiei
fotodinamice, se iniţiază un proces citotoxic prin efectul combinat al radiaţiei laser şi a
unui fotosensibilizator injectat (de exemplu derivaţi de hematoporfirină – HPD).
Sensibilizatorul activat de radiaţia laser suferă o serie de reacţii chimice intramoleculare,
138 BIOFOTONICĂ
care conduc la oxidarea diferitelor componente celulare. Distrugerea selectivă a unei
tumori este posibilă datorită timpului de remanenţă a HPD mai mare în ţesutul patologic
faţă de ţesutul sănătos.
Regimul fototermic se obţine prin micşorarea timpului de interacţie şi creşterea
iradianţei. Principalele aplicaţii chirurgicale ale laserilor se bazează pe conversia energiei
radiaţiei laser în căldură. Gradul şi extensia efectului termic depind de proprietăţile optice
şi termice ale ţesutului. Dintre proprietăţile optice, cea mai importantă mărime este
coeficientul de absorbţie şi dependenţa sa de lungimea de undă. Moleculele biologice
absorb în special la lungimi de undă mai mici de 280 nm. În vizibil, radiaţia laser este puţin
absorbită de ţesuturile biologice, cu excepţia hemoglobinei din globulele roşii ale sângelui
şi a melaninei, care este acumulată ca pigment în piele şi retină. Ambele substanţe absorb
puternic în verde. Apa este principalul absorbant în infraroşu. Între efectele fototermice se
menţionează fototermoliza (încălzirea localizată a ţesuturilor cu laseri în impulsuri),
fotohipertermia (37-43 0C, fără distrugeri ireversibile ale ţesutului normal; 45-60 0C,
pierderea membranelor, sudura ţesuturilor, denaturarea enzimelor), fotocoagularea (60-100
0C, coagulare, necroză), fotocarbonizarea (100-300 0C, uscarea ţesutului, vaporizarea apei,

carbonizare) şi fotovaporizarea (> 300 0C, piroliză, vaporizarea matricii solide a ţesutului).
O extindere interesantă a regimului fototermic este termoterapia interstiţială. În ţesutul
patologic se introduce o fibră optică, care este ghidată prin rezonanţă magnetică nucleară
(RMN) sau alte tehnici moderne de imagistică. În acest mod este posibil să se încălzească
un volum relativ mare de ţesut şi să se realizeze o coagulare omogenă. Extensia necrozei
este controlată prin timpul de expunere.
Regimul de fotoablaţie este un proces netermic, care se realizează cu laserii cu excimeri
din ultraviolet, cu impulsuri scurte. Datorită energiei mari a unui foton cu lungimea de undă
în ultraviolet (6,4 eV pentru 193 nm) este posibilă ruperea legăturilor chimice ale
biomoleculelor. Efectul de fotoablaţie se manifestă prin îndepărtarea unui strat subţire de
ţesut, într-o manieră care poate fi comparată cu o explozie la scară mică. Acest regim de
interacţie se aplică cu succes în oftalmologie (keratotomie) şi în cardiologie (angioplastie).
Regimul fotomecanic se realizează prin străpungerea optică în ţesuturi transparente.
Sunt utilizaţi laseri cu impulsuri foarte scurte (ns, ps sau fs) şi cu iradianţe de TW. Iradianţa
mare generează câmpuri electrice puternice (106-107 V/cm), care determină disocierea sau
ionizarea materialului implicat. Producerea plasmei în focar este însoţită de unde de şoc şi
unde de stres, care determină distrugerea ţesutului. Unda de şoc distruge structura ţesutului
(fotodistrugere) sau dezintegrează materialul biologic (fotofragmentare). Astfel, radiaţia
laser este convertită în energie cinetică.
Unii autori consideră numai trei regimuri de interacţie, regimul de fotoablaţie fiind
inclus în cel fotomecanic. De asemenea, denumirea regimurilor de interacţie poate diferi
(de exemplu, regimul fotomecanic mai este denumit electromecanic).

5.2.1. Diagrama Boulnois

Diversitatea aplicaţiilor medicale ale laserilor, poate fi sintetizată în „harta interacţiilor

medicale ale laserilor”, elaborată de Boulnois (1986). În această diagramă, prezentată în
figura 5.10, iradianţa [W/cm2] este reprezentată în funcţie de timpul de interacţie [s]. Liniile
diagonale desemnează expuneri radiante [J/cm2] constante. Diferitele regimuri de
interacţie, începând cu cel fotochimic, continuând cu cele fototermic şi de fotoablaţie şi
 Interacţii laser – ţesut 139
încheind cu cel fotomecanic se încadrează într-un domeniu limitat de expuneri radiante
între 10 şi 1 000 J/cm2.

Datorită efectelor de saturaţie moleculară, parametrii optimi ai laserului asociaţi unui

Fig. 5.10. Harta interacţiilor medicale ale laserilor.

Notaţiile din figură reprezintă: HPD – derivaţi de hematoporfirină;
RF – radiofrecvenţă; AVAL – anastomoză vasculară asistată de laser;
dermat. – dermatologie; gastr. – gastrologie; ginec. – ginecologie;
hepat. – hepatologie; oftalm. – oftalmologie;
ORL – otorinolaringologie (Boulnois 1996).

proces fotomedical dat pot fi aranjaţi în patru familii distincte, care împart o singură
mărime fizică: expunerea radiantă. O singură variabilă diferenţiază aceste procese şi anume
timpul de expunere. Impulsurile laser lungi corespund regimurilor fotochimic şi fototermic,
iar impulsurile scurte determină regimurile de fotoablaţie şi fotomecanic.
Boulnois clasifică aceste regimuri de interacţii după scara de timp astfel: a) regimul
fotomecanic (electromecanic) (impulsuri de 10 ps-10 ns), în care emisia termoionică sau
producerea multifotonică a electronilor liberi determină străpungerea dielectrică şi
generarea plasmei; (b) regimul de fotoablaţie (impulsuri în ultraviolet de 10 ns-100 ns),
în care fotodisocierea directă rezultă ca urmare a ruperii legăturilor intramoleculare
datorită absorbţiei fotonilor; c) regimul fototermic (undă cvasi-continuă de 1 ms-10 s),
în care are loc conversia energiei electromagnetice în energie termică; d) regimul
fotochimic (undă continuă, 10-1 000 s), în care fasciculele laser de putere mică sunt
utilizate pentru terapie (low level laser therapy – LLLT) sau pentru activarea unor sub-
stanţe chimice sensibile spectral.
Diagrama Boulnois sintetizează datele publicate privind utilizarea medicală a laserilor.
Căsuţele includ punctele corespunzătoare la mai mult de 50 de variabile optime deter-
minate experimental, ce acoperă majoritatea aplicaţiilor fotomedicale ale laserilor. Sunt
140 BIOFOTONICĂ
incluse datele obţinute cu laserii Nd:YAG, Ar, Kr, CO2, excimeri (KrF, ArF, XeCl),
coloranţi şi He-Ne. Din diagrama Boulnois rezultă două caracteristici importante.
În primul rând, datele nu sunt răspândite uniform, ci sunt aproximativ aliniate pe un
domeniu de 12 ordine de mărime pe o diagonală în care expunerea radiantă variază între
10 şi 1 000 J/cm2. Această corelare reciprocă între iradianţă şi timpul de interacţie într-un
domeniu foarte larg demonstrează că doza de energie specifică necesară pentru obţinerea
unei transformări biologice indusă cu laserul este aproape constantă. Rezultă deci că timpul
de expunere în care este livrată doza de energie reprezintă singurul parametru ce distinge
procesul de transformare în ansamblu.
În al doilea rând, diagrama pune în evidenţă patru grupe de transformări separate, care
sunt situate pe o diagonală a diagramei, în funcţie de timpul de interacţie. Această clasifi-
care în patru familii fotomedicale serveşte ca bază de analiză pentru fiecare proces de
iradiere laser, în funcţie de parametrii caracteristici, dar în primul rând de timpul de in-
teracţie (iradieri în undă cvasi-continuă - regimurile fotochimic şi fototermic şi iradieri în
impulsuri scurte - regimurile de fotoablaţie şi fotomecanic).
Diagrama Boulnois extinde legea de reciprocitate Bunsen-Roscoe din fotochimie, care
afirmă că atât timp cât produsul între iradianţă şi timpul de expunere este acelaşi, efectul
fotochimic va fi acelaşi. În sistemele biologice se observă o anumită abatere de la legea
reciprocităţii, deoarece procesele de vindecare compensează unele distrugeri induse de

Fig. 5.11. Varianta diagramei Boulnois (Frank 1989).

radiaţia laser. Împrăştierea datelor din figura 5.10 poate fi explicată prin aceste abateri de
la legea reciprocităţii.
 Interacţii laser – ţesut 141
O variantă a diagramei Boulnois (Frank 1989) este arătată în figura 5.11. Această dia-
gramă ilustrează în plus cele patru regimuri de interacţie cu diferitele efecte ce pot surveni
în fiecare caz în parte.
O altă diagramă ce figurează regimurile de interacţie este trasată într-o reprezentare
expunere radiantă în funcţie de timp pentru diferite iradianţe (drepte oblice) în figura 5.12
(Müller şi Schaldach 1989a; Müller et al. 1989b; Dörschel şi Brodzinski 1989). Ca şi în
cazul diagramei Boulnois, se observă că o „doză” (expunere radiantă) constantă nu repre-
zintă un parametru fizic relevant pentru iradierea laser neionizantă, deoarece pentru acelaşi
nivel de expunere radiantă este posibil să fie atinse toate tipurile de interacţie, în funcţie de
timpul de expunere al energiei laser aplicate.

Fig. 5.12. Reprezentarea regimurilor de interacţie în diagrama

expunere radiantă în funcţie de timp (Müller et al. 1989b).

5.2.2. Cubul Jacques

Complexitatea proceselor de interacţie laser-ţesut poate fi ilustrată schematic şi cu

ajutorul unui cub (Jacques 1989a; Thomsen 1991a; Jacques 1992a). Cele trei axe (x, y, z)
ale acestui cub reprezintă mecanismul de interacţie (axa x), evoluţia în timp a reacţiei
tisulare (axa y) şi nivelul organizării biologice (axa z). În urma iradierii laser a ţesutului
survin modificări, care pot fi indicate de unul sau mai multe cubuleţe (în total 27) din cubul
Jacques. Mecanismele de interacţie pot fi clasificate în fotochimice (x1), fototermice (x2)
sau fotomecanice (x3). În cazul terapiei fotodinamice sunt implicate reacţii fotochimice,
modificări induse de laser a autofluorescenţei ţesutului sau fotodescompunerea ţesutului.
Reacţia este fototermică în cazul hipertermiei induse de laser, a coagulării sau vaporizării
rapide a ţesutului. Mecanismele fotomecanice devin importante pentru laserii în impulsuri,
care produc evenimente explozive şi unde de presiune călătoare ca urmare a formării
plasmei, a expansiunii termoelastice sau a reculului ablaţiei. Evoluţia în timp a reacţiei
tisulare este descrisă ca un efect fizic imediat (y1), un răspuns biologic întârziat (y2) sau
vindecare pe termen lung (y3). Axa y poate fi privită şi ca răspunsul timpuriu la o leziune
(y2) şi răspunsul întârziat la vindecare (y3) (Thomsen 1991a). O aplicaţie particulară poate
implica un efect fizic imediat, ca de exemplu coagularea termică a ţesutului. Ulterior,
survine răspunsul biologic pe termen scurt, ca de exemplu necroza ţesutului distrus, şi
vindecarea pe termen lung, care asigură, de exemplu, fibroza ce conduce la cicatrizare.
Nivelul organizării biologice care este afectat de interacţia laser-ţesut poate fi un organit
(z1), o celulă (z2) sau un ţesut (z3). Nivelul biologic la care se consideră interacţia poate fi
un ţesut sau organ, cum este cazul hipertermiei induse cu laserul, care tratează volume mari
142 BIOFOTONICĂ
de ţesut. Alte interacţii apar la nivel celular, ca de exemplu microdisecţia cu laserii în
impulsuri cu Er:YAG, Ho:YAG sau ArF, care tind să îndepărteze ţesutul cu distrugeri
termice şi fotochimice limitate numai la un singur strat de celule. Sunt posibile efecte laser
şi la nivelul organitelor, ca distrugerea fotochimică a mitocondriilor care au acumulat un
fotosensibilizator sau distrugerea fototermică/fotoacustică a unui melanozom iradiat cu un
laser în impulsuri. Cubul astfel divizat (figura 5.13) ilustrează interacţiile laser-ţesut ca
relaţii 3-D complexe ale ţintei biologice, mecanismului fotofizic şi a răspunsului în timp al
ţintei.
Înţelegerea efectelor patologice ale interacţiilor laser-ţesut în organismele vii necesită
considerarea stării anatomice şi fiziologice a ţintei, răspunsurile organismului la regenerare
şi vindecare, precum şi timpul de iradiere şi timpul după iradiere la care se constată efectul.
Interacţiile laser-ţesut cuprind adesea mai mult de o secţiune din cub. De exemplu, ablaţia
ţesutului implică atât efecte fototermice, cât şi efecte fotoacustice, care conduc la inflamarea
ţesutului pe termen scurt şi care pot conduce pe termen lung la cicatrizare sau disfuncţie. Aşadar,
cubul Jacques este în primul rând un mijloc de ghidare pentru înţelegerea diferitelor aspecte ale
interacţiei laser-ţesut. Cubul trasează doar linii de separaţie atunci când se încearcă divizarea
unui proces complex de interacţie în elementele sale componente.

Fig. 5.13. Cubul Jacques ce ilustrează Fig. 5.14. Încadrarea schematică în cub a
interacţiile laser-ţesut (Jacques 1992a). terapiei fotodinamice (Jacques 1992a).

Să considerăm câteva exemple de interacţii laser-ţesut care ilustrează modul de utilizare

a cubului. Figura 5.14 arată o formă de interacţie fotochimică, respectiv terapia
fotodinamică. Această formă de chimioterapie activată cu lumină implică reacţia unui foton
cu un colorant fotosensibil şi oxigenul, pentru a genera un produs toxic care contribuie la
moartea celulelor. Efectul imediat apare la nivel subcelular, ţinta primară fiind organitele
ca mitocondriile sau lizozomii. Sunt posibile de asemenea efecte directe asupra
membranelor şi ADN-ului. Aşadar, interacţia iniţială este clasificată ca fotochimică,
implicând structuri subcelulare sau organite (x1, y1, z1). Răspunsul biologic întârziat la
efectul toxic este moartea celulelor (x1, y2, z2). Ulterior, răspunsul la vindecare afectează
ţesutul sau organul în integritatea sa (x1, y3, z3).
Figura 5.15 prezintă o formă de interacţie termică numită hipertermie. În general,
hipertermia implică o expunere lungă la o temperatură uşor crescută, iar efectele nu sunt
vizibile imediat, ci apar de obicei după 24 de ore, când se dezvoltă necroza. Energia termică
cauzează denaturarea şi agregarea ireversibilă a macromoleculelor din celule, care
afectează mecanismul metabolic (x2, y1, z1). În consecinţă, poate apărea moartea celulelor
(x2, y2, z2). Hipertermia se aplică astfel încât să cauzeze efecte minime asupra ţesutului
normal, dar în schimb să afecteze celulele cancerigene, făcându-le mai susceptibile la
 Interacţii laser – ţesut 143
radiaţie sau la alte modalităţi terapeutice. În figura 5.15 se indică răspunsul la vindecare
pentru a sublinia această acţiune selectivă asupra celulelor cancerigene.

Fig. 5.15. Hipertermia ca efect termic Fig. 5.16. Fotocoagularea ca efect termic
(Jacques 1992a). (Jacques 1992a).
Un alt exemplu, ilustrat în figura 5.16, se referă la fotocoagulare. Diferenţierea între
fotocoagulare şi hipertermie nu este strictă, dar în general fotocoagularea necesită numai o
expunere scurtă la temperatură ridicată, iar efectele sunt imediate şi vizibile.
Fotocoagularea este o formă mai evidentă de distrugere termică decât hipertermia. O
aplicaţie tipică de fotocoagulare este sudura dezlipirii de retină cu ajutorul laserului cu
argon. Efectul imediat este coagularea celulelor (x2, y1, z2) şi a colagenului extracelular (x2,
y1, z3). Răspunsul biologic întârziat implică inflamarea la nivel celular (x2, y2, z2) şi la nivel
de ţesut (x2, y2, z3). Răspunsul la vindecare implică activarea fibroblastelor pentru sinteza
colagenului (x2, y3, z2) şi formarea cicatricii la nivel de ţesut (x2, y3, z3). Răspunsul ulterior
la cicatrizare este sudura retinei de ţesutul înconjurător.
Un ultim exemplu de interacţie, ceva mai complicat, se referă la procedura de ablaţie a
pielii cu laserul cu excimer ArF (l = 193 nm, tp = 14 ns). Cubul Jacques permite înţelegerea
diferitelor aspecte ale acestei interacţii laser-ţesut complexe (figura 5.17).

Fig. 5.17. Ablaţia pielii cu laserul cu excimer ArF (Jacques 1992a).

Efectele fotochimice pornesc cu ruperea legăturii chimice, care uşurează procesul de

ablaţie la nivel de ţesut (x1, y1, z3). Are loc o modificare fotochimică a ADN-ului, fie datorită
fotonilor iniţiali cu l = 193 nm, fie datorită fotonilor induşi prin fluorescenţă în regiunile
UVB (280-315 nm) şi UVC (100-280 nm) ale ultravioletului (x1, y1, z1). Consecinţele celulare
ale acestor efecte asupra ADN-ului sunt descrise de (x1, y2, z2). Sub stratul supus ablaţiei
există un strat gros de câţiva µm, care, datorită fotonilor incidenţi, determină răspunsul
întârziat caracterizat de moartea celulelor într-o zonă de 7-9 µm (x1, y2, z2).
144 BIOFOTONICĂ
Efectul fototermic implică vaporizarea ţesutului, care conduce la ejectarea ţesutului (x2,
y1, z3). În cazul laserului cu ArF, distrugerea termică a ţesutului învecinat este redusă, astfel
că efectele termice întârziate nu sunt incluse în figură.
Datorită ejectării ţesutului cu viteze mari, sunt implicate şi efecte fotomecanice (x3, y1, z3).
Undele de stres produse de ablaţie determină distrugerea celulelor în profunzime, respectiv
distrugerea nucleelor şi mitocondriilor, care reprezintă răspunsul imediat la nivel de organit
(x3, y1, z1). Distrugerea fotochimică conduce la necroza întârziată a celulelor sensibile la
semnale fotomecanice, în special celulele endoteliului vaselor sangvine (x3, y2, z2). Ulterior,
vasele sangvine se obturează şi produc o regiune de ţesut ischemic, care reprezintă
răspunsul întârziat la nivel de ţesut (x3, y2, z3). Procesul de vindecare este în primul rând o
delimitare a neutrofilelor din regiunea ischemică (x3, y3, z3). Aşadar, principalul răspuns la
vindecare este rezultatul răspunsului biologic întârziat şi a răspunsului la vindecare pe
termen lung la distrugerile fotomecanice ale celulelor endoteliului vaselor sangvine, care
evoluează în ischemie.

5.2.3. Dozimetria radiaţiilor neionizante

Caracterizarea diferitelor efecte de interacţie radiaţie-ţesut în funcţie de parametrii

fasciculului laser poate fi făcută în mai multe moduri, descrise în cele două paragrafe
precedente. O posibilitate este diagrama Boulnois, în care diferitele regimuri de interacţie
se plasează pe o diagonală în reprezentarea iradianţă în funcţie de timpul de interacţie (fig.
5.10). În acest caz, ordonata reprezintă iradianţa efectivă, adică numai acea parte din
iradianţa laser incidentă pe ţesut care este responsabilă pentru efectul dorit. Astfel, efectele
fotochimice sunt plasate la nivele coborâte de iradianţă şi la timpi de interacţie lungi, spre
deosebire de efectele fotomecanice, care au loc numai la valori extrem de mari ale
iradianţei şi timpi de interacţie scurţi. Din această diagramă se observă că, dacă se doreşte
caracterizarea regimurilor de interacţie cu un singur parametru (iradianţă, timp de
interacţie, expunere radiantă), atunci se poate ajunge la o situaţie ambiguă.
Dacă se încearcă caracterizarea regimurilor de interacţie numai cu „doza” de radiaţie
(expunerea radiantă, reprezentând produsul între iradianţă şi timpul de interacţie), ca în
figura 5.12, se observă că practic toate regimurile de interacţie pot fi atinse cu aceeaşi
valoare a expunerii radiante (1-100 J/cm2). Aşadar, dacă pentru un proces de interacţie se
face referinţă numai la doză, caracterizarea este incompletă şi ambiguă.
Timpul de iradiere este un parametru important pentru dozarea efectelor termice. După
cum se va arăta în § 5.4.5.5.5, chiar şi la temperaturi coborâte se poate obţine necroza prin
folosirea unui timp de iradiere lung. Şi în acest caz, utilizarea numai a timpului de iradiere
este insuficientă pentru a prevedea regimul de interacţie şi efectele posibile. La temperaturi
mai mari şi deci la valori mai mari ale iradianţei, o serie de procese au loc în paralel. Care
dintre canalele posibile va fi utilizat preferenţial pentru transformarea energiei depinde de
comportarea temporală a fasciculului laser aplicat.
Având dat un set de parametri pentru fasciculul laser, modul particular de transferare a
energiei depinde de proprietăţile optice ale ţesutului. Dacă regimul este fototermic, din punct
de vedere macroscopic va rezulta necroza, piroliza sau vaporizarea ţesutului. Dar aceasta nu
este o descriere completă, deoarece nu se iau în considerare caracteristicile mediului din jurul
locului de impact. Particulele ejectate de la locul de interacţie pot interacţiona cu fasciculul
laser incident, rezultând efecte secundare. De asemenea, însuşi ţesutul, prin proprietăţile sale
termice, mecanice şi acustice poate influenţa rezultatul biologic.
Dacă se examinează mai îndeaproape problema dozimetriei radiaţiilor neionizante, se
observă că absorbţia radiaţiei este un efect de volum, iar parametrii principali sunt coefi-
cientul de absorbţie şi comportarea ţesutului la împrăştiere. Aceşti parametri, împreună cu
caracteristicile fasciculului laser incident pe ţesut (dimensiune, divergenţă, factor de