UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

ȘI ADMINISTRATIVE
Programul de studii universitare de licență DREPT FR

REFERAT

DISCIPLINA Dreptul asigurărilor

TEMA: Reasigurarea – concept,funcții

Cadru didactic titular

Conf.univ.dr. Costin Mircea Călin

Student

Nume: Pătrașcu Mihai Răzvan

ANUL III

Forma de învățământ: FR

Grupa: II

-2021-
 INTRODUCERE Scurt istoric al asigurărilor

 CAPITOLUL I Asigurarea – noțiuni introductive

 CAPITOLUL II Reasigurarea

 CONCLUZII

 BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE – Scurt istoric al asigurărilor

Antichitate
În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale
organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie. Cel
mai vechi document scris despre asigurări cunoscut până acum îşi are originea acum
aproximativ 6500 de ani, document din cuprinsul căruia rezultă că meșteșugarii tăietori
de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de întrajutorare, format din contribuțiile
tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri, cum ar fi
cutremurele, inundațiile, ce se abâteau asupra lor.
Alte documente din antichitate au fost descoperite in Palestina, Babilon, Fenicia,
Gecia antică și Roma. Înțeleptul legislator atenian Solon este autorul celui dintâi asigurări
obligatorii care se cunoaște.
Evul mediu
În Anglia,Germania, Irlanda și Danemarca, au apărut unele corporații care se
numeau ghilde. La Roma au apărut primele asigurări maritime in secolul al XIV lea ca
rezultat al dezvoltării comerțului in baziunul mediteranean și mările din njurul
continentului european. După anul 1350, contractul de asigurare a început să fie redactat
de notari.
Începând din anul 1500, în nord-vestul Europei, orașul Anvers a devenit centrul
strategic al comerțului la distanță iar începând cu secolul al XVII lea, orașul Amsterdam
devine centrul comerțului european.
Epoca moderna
În anul 1576, s-a înființat ”Camera de Asigurări” la care s-au înregistrat toate
polițele semnate. Cea mai veche poliță de asigurare a fost datată la 20 septembrie 1547,
redactată în limba italiană și tradusă în limba engleză, după studiile arhivei Amiralității
engleze.
În România, asigurarea de bunuri, persoane şi răspundere civilă are o vechime de
peste 120 de ani. Evoluţia acesteia în timp poate fi concentrată în trei mari perioade:
1871-1948; 1949-1991; 1991 şi până în prezent, fiecare perioadă caracterizată prin
diferite tipuri de organizaţii de asigurare, cu diferite tipuri de proprietate şi metode de
conducere.
 Dacia a fost prima societate de asigurări, înființată în martie 1871 și avea un
capital de 3.000.000 lei, susținută de ministrul de externe din aceea perioadă.
În anul 1936, pe teritoriul nostru își desfașurau activitatea 36 de societăți de
asigurare cu un capital total de 400.000.000 lei și cu rezerve de peste 2,2 miliarde de lei.
În anul 1952, s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, cu capital
integral românesc, fiind specializată în operaţii de asigurare, reasigurare şi comisariat de
avarie. ADAS avea sediul central la Bucureşti, sucursale, agenţii şi puncte de lucru în
fiecare judeţ, se afla sub conducerea generală a Ministerului de Finanţe, efectua asigurări
de bunuri, persoane şi răspundere civilă prin efectul legii şi pe baze contractuale.
Conform Legii activitatea de asigurare în ţara noastră se desfăşoară prin trei
categorii de societăţi:
a) societăţi de asigurare, reasigurare;
b) societăţi de intermediere şi agenţii de intermediere;
c) societăţi care prestează alte sarcini privind activitatea de asigurare.

CAPITOLUL I - Asigurarea – noțiuni introductive

Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele fizice şi juridice
ameninţate de riscuri din care se acoperă daunele şi alte cerinţe financiare imprevizibile.
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu în care una din părţi -
asiguratul - se obligă să plătească celeilalte părţi - asiguratorul - o sumă de bani pentru ca
în ipoteza producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească asiguratului
indemnizaţia stabilită prin contract. În unele situaţii, asigurarea apare ca un contract
obligatoriu, încheiat în temeiul legii.
Noţiuni utilizate în asigurări
1. Asiguratorul - societatea comercială datoare să plătească indemnizaţia de asigurare la
producerea evenimentului asigurat.
2. Asiguratul - persoana fizică sau juridică ce încheie contractul de asigurare în interesul
său sau al altei persoane.
3. Beneficiarul asigurării este terţul faţă de contract ce urmează să primească
indemnizaţia de asigurare la realizarea evenimentului asigurat.
4. Riscul asigurat - evenimentul viitor, posibil şi incert prevăzut în contract ce pune în
pericol patrimoniul, viaţa ş.a. asiguratului.
5. Cazul asigurat - evenimentul asigurat şi produs. (Ex.: incendiu).
6. Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce s-a asigurat ( de ex : răspunderea
civilă).
7. Interesul asigurării este reprezentat de dauna evaluabilă în bani pe care asiguratul o
poate suferi.
8. Suma asigurată - suma maximă în limita căreia asiguratorul este obligat să plătească
indemnizaţia de asigurare. În funcţie de suma asigurată, se calculează atât indemnizaţia,
cât şi prima de asigurare.
9. Prima de asigurare - suma de bani pe care o plăteşte asiguratul asiguratorului pentru
asumarea riscului.
10. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care asiguratorul o plăteşte
asiguratului sau beneficiarului la producerea cazului asigurat.
11. Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
- Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

CAPITOLUL II Reasigurarea

Prin reasigurare se intelege operatiunea de impartire a riscurilor de asigurare intre

mai multi asiguratori. Reasigurarea constituie asigurarea asiguratorului fiind o asigurare
de al doilea grad, indirecta care leaga un asigurator direct (cedentul) de un reasigurator
(cesionarul).Pentru a face față unor riscuri din ce în ce mai mari și variate,societățile de
asigurări au dreptul,prin lege, să încheie contracte de asigurare.
Reasigurarea contribuie deci la o mai mare dispersare a riscurilor între societățile
de asigurare,facilitând plata rapidă a daunelor de mari proporții,fără ca asiguratorul inițial
să ajungă în stare de faliment.
Prin contractul de reasigurare, reasiguratul (asigurătorul din contractul de
asigurare) cedează reasigurătorului o parte din răspunderea pe care și -a asumat-o prin
contractul de asigurare.
Reasiguratorul, proporțional cu primele încasate și riscurile preluate de la
reasigurat, suportă o parte din indemnizația de asigurare datorată de reasigurat în cazul
producerii sinistrului.
Când obiectul asigurarii este divers,în sensul că poate fi reprezentat de bunurile
asiguratului,răspunderea acestuia fața de terți,viața sau integritatea să corporală, obiectul
reasigurării este totdeauna răspunderea ce revine asigurătorului prin contractul de
asigurare încheiat cu asiguratul. Spre deosebire de contractul de asigurare, care nu are tot
timpul, caracter de indemnizație, de despagubire, contractul de reasigurare este în toate
cazurile o asigurare de daune.
Pe plan intern, pentru practicarea operatiunilor de reasigurare, se impune
existenta mai multor societati de asigurare consolidate, autonome din punct de vedere
organizatoric, functional si financiar. Ca urmare, reasigurarea opereaza, pe plan practic,
în legatura cu asigurarile externe (navale, de aviatie, de credite etc.) deci prin atragerea in
acest scop a unor societati de asigurare straine. In perioada actuala s-au creat conditii
pentru ca reasigurarea sa fie operanta si pe piata interna a asigurarilor.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează activitatea de
asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internaţională de
asigurări. Contractul de reasigurare e condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare,
cele două suprapunându-se ca perioadă de timp.
Piata reasigurarilor se caracterizeaza prin faptul ca ea reuneste atat societati de
asigurare, cat si societati de reasigurare, fapt pentru care o societate poate avea simultan
calitatea de cumparator si vanzator de reasigurare.
Caractere.Trasaturi.
Contractul de reasigurare este un contract consensual,sinalagmatic, oneros,
aleatoriu, cu executare succesivă și de adeziune. Părțile contractate sunt, de regulă, din
țări diferite, o particularitate a contractului de reasigurare.
Trăsături specifice contractului de reasigurare:
 Este distinct de contractul de asigurare
 Este condiționat de contractul de asigurare
 Există în același timp cu contractul de asigurare
Clauzele contractului de reasigurare.
Contractul de reasigurare trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele clauze:
denumirea părților contractate, sediul lor cu adresa exactă, tipul contractului, riscurile
acoperite,limita valorică și teritorială a răspunderii,omisiuni sau erori, dată intrării în
vigoare a contractului, durata și terminarea lui, cazurile de forță majoră, nivelul și
modalitatea de plată a primei de reasigurare și a rezervelor de prime, daunele în
suspensie, reținerea societății cedente, comisionul, brokerajul, regularizarea contului,
fondul de rezervă, modul de plată a despăgubirii, riscurile excluse, reglementarea
diferendelor dintre părțile contractate.
 Se mai stabileste in contract și comisionul pe care reasiguratorul îl va plăti
reasiguratului. Comisionul se obține prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei
brute.

Reasigurări proporţionale şi neproporţionale

În reasigurările proporţionale, asigurătorul direct cedează reasigurătorului un procent
din risc, plătind pentru aceasta acelaşi procent din primă iar reasigurătorul plăteşte acelaşi
procent din daune.
În reasigurările neproporţionale, asigurătorul direct plăteşte reasigurătorului prima
stabilită, iar reasigurătorul plăteşte pentru daune care depăşesc o anumită limită.
În ambele cazuri plasarea riscurilor se face de obicei prin intermediul unui broker
specializat, care va primi comision pentru plasarea riscului.

Reasigurarea cotă parte se încheie întotdeauna prin tratat. Prin această reasigurare:

 un procent constant din fiecare risc specificat în tratat este cedat reasigurătorului;
 tratatul va preciza procentul care va fi cedat, R% - de unde şi denumirea de tratat
R% cotă parte;
 asigurătorul direct cedează R% din primele aferent riscurilor specificate în tratat;
 asigurătorul direct recuperează R% din daunele aferente riscurilor specificate în
tratat
Similar cu reasigurarea cotă parte, reasigurarea surplus de sumă este o reasigurare
proporţională stabilită printr-un tratat. Diferenţa esenţială este aceea că procentul riscului cedat
este diferit de la un risc la altul. În reasigurarea surplus de sumă, este important să se stabilească
cum se măsoară mărimea diferitelor riscuri.
În cea mai simplă formă, în reasigurarea excedent de daună, reasigurătorul plăteşte
asigurătorului direct pentru orice daună mai mare decât valoarea punctului de excedent. De
obicei, reasigurătorul oferă acoperire până la o limită superioară.
Dacă asigurătorul direct doreşte acoperire pentru daune mai mari decât acoperirea
cuprinsă între punctul de excedent şi limita superioară, atunci caută să se reasigure cu alţi
reasigurători, pentru reasigurări excedent de daună care au punctul de excedent egal cu limita
superioară a primei reasigurări.
CONCLUZII
Contractul de reasigurare este un mijloc de crestere a gradului de stabilitate
financiara a societatilor de asigurari. Contractul de reasigurare acoperă riscuri din ce in ce
mai mari și variabile, facilitează plata a daunelor de mari proporții.
Se poate afirma că asigurările şi reasigurările îndeplinesc un rol important în
desfăşurarea normală şi în dezvoltarea industriei, agriculturii, transportului, comerţului,
turismului, serviciilor financiare, deţinând o poziţie centrală în viaţa economică şi socială
a lumii.
Pieţele de reasigurări nu pot fi tratate separat ci în corelaţie cu pieţele de asigurări
pe care se bazează. De cele mai multe ori, atât asigurările cât şi reasigurările se
tranzacţionează pe aceleaşi pieţe.
Cele mai reprezentative pieţe de asigurări şi reasigurări sunt concentrate în mari
centre comerciale şi financiare ale lumii unde se desfăşoară majoritatea acestor tranzacţii.
Unele dintre acestea sunt pieţe care serveau numai asigurătorilor direcţi locali şi care în
urma extinderii activităţii unor companii de asigurare şi-au deschis filiale devenind
internaţionale.
Piaţa internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor a fost dominată de companii de
profil din Marea Britanie, Germania, Elveţia, Franţa, SUA, Japonia.

BIBLIOGRAFIE:
Irina Sferdian, Dreptul asigurărilor, ediția a 3 a, Editura C.H.Beck,Bucuresti,2019
https://bogdaninsurance.ro/scurt-istoric-al-asigurarilor.html
https://cont.ucdc.ro/bv2/a/doc/D_3_Dreptul%20asigurarilor_Daniela%20Ciochina.pdf