Prof.

Gianina Picioruș
Colegiul Național „Victor Babeș”

Cuvânt

Poezia lui Tudor Arghezi, Cuvânt, deschide volumul de versuri Cărticică de seară
(1935). Este o artă poetică prin care poetul justifică opțiunea sa de a considera
elementele universului mic la fel de importante ca cele ale macrocosmosului și demne
de a figura în poezie.
Având în vedere această selecție tematică, poetul își numește volumul: „o carte
mică, o cărticică”, adaptând parcă dimensiunile valorice ale operei la cele ale
subiectelor/ obiectelor poeziei sale.
În realitate însă, autorul așteaptă de la cititor aceeași candoare, delicatețe și
sensibilitate pentru a putea pătrunde în „slovele”/ „înțelesurile”/ tainele universului
mic, ca și în tainele slovelor sale: „Din slove am ales micile/ Și din înțelesuri furnicile./
Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule”. Versurile sale încearcă să
recupereze imaginea diafană a unei lumi neobservate de oamenii prea grăbiți și prea
captivați de latura pragmatică a vieții.
În poezia sa, alege lucrurile neînsemnate, nebăgate în seamă nu numai de
majoritatea oamenilor, dar și de mulți dintre poeți sau artiști. Lira sa poetică, la care
face trimitere folosind simboluri – „violoncel”, „harpă” și „cimpoi” (termenii liric/
lirică provin de la antica liră ce însoțea recitarea versurilor cu muzica ei) – e redefinită
de creaturi specifice universului mic: „un brotăcel”, „o lăcustă”, „un scatiu”; ființe
care, îndeobște, nu sunt considerate vrednice a reprezenta poezia mare. O asemenea
opțiunea s-ar putea regăsi, cel mult, în poezia/ literatura pentru copii. Dar Arghezi nu
se adresează copiilor aici, nu scrie o poezie infantilă.
El avertizează, aici, că universul mic nu există separat de macrocosmos, ci,
dimpotrivă, cele două se îmbină armonios și chiar se pot confunda, în funcție de
perspectiva din care sunt privite. Metaforele sale (în care observăm asocierea inedită
de termeni) ne orientează spre această concluzie: „țandără de curcubeie”, „scamă de
zare”, „drojdii de rouă” – materia brută a țandării se îmbină cu diafanitatea
curcubeului și microscopicul scamei cu nemărginirea orizontului/ a zării. Iar poetul
caută particule infinitezimale de „drojdie” pe care le-ar putea lăsa roua cea pură a
dimineții sau, altfel spus, „nițică nevinovăție” – frumusețe și candoare în cele mai
umile lucruri – și „nițică depărtare” de orgoliile acestei lumi care n-are ochi pentru
cele mici și firave.
Metafora sinestezică „parfumul umbrei” se poate interpreta astfel: umbra, în
tradiția noastră literară, înseamnă viața cea trecătoare, iar ceea ce caută eul liric este
mireasma a ceea ce este volatil/ trecător, ceea ce se poate capta cu foarte mare greutate.
Iar „cenușa” parfumului umbrei cu atât mai mult presupune un exercițiu poetic foarte
dificil pentru a o ilustra în poezie.

1
 Prof. Gianina Picioruș
Colegiul Național „Victor Babeș”

Căutând ceea ce este aproape invizibil, inaudibil și impalpabil (ideal poetic

simbolist și modernist: a căuta realitatea de dincolo de realitate), Arghezi ajunge la pe cea
mai înaltă treaptă a poeziei: „Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care tresare/ Nici
nu știu de unde și cum”. Plasticizarea poetică a nimicului/ neființei e admirabilă:
„nimicul nepipăit... care tresare”. Versurile sunt comparabile cu cele ale lui Eminescu:
„Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/
Din goluri a se naște. // Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe”... (Luceafărul). La
Arghezi, ca și mai înainte la Eminescu, nimicul/ neființa capătă concretețe prin
plasticizarea poetică.
Arghezi, coborând pe scara creației de la lucrurile sau ființele mici la cele
minuscule și până la particulele microscopice, în explorarea poetică a
microcosmosului, ajunge, filosofic vorbind, și la neființa din care a fost creată lumea.
Pentru că actul creației poetice, în viziunea lui Arghezi, încearcă să urmeze sau să
imite, pe cât e omenește posibil, tiparul creației divine.
Căutând să se asemene cu Creatorul divin, poetul constată că: „am răscolit
pulberi de fum”. Putem interpreta aceasta în două feluri: fie a căutat ceea ce este
inaccesibil cunoașterii empirice/ științifice, fiind sesizabil numai pentru sensibilitatea
spirituală a poetului, fie a înțeles că a căuta să sesizezi tresărirea nimicului este peste
puterile omenești, ca și cum ai răscoli „pulberi de fum”.
Poezia, însă, prin procese metaforice specifice, transformă realitatea în
„micșorata, subțiata și nepipăita viață”. Cuvintele poetice reproduc ceea ce este prea
subtil și insesizabil în această existență.
Cuvânt este, așadar, o artă poetică (un text în care autorul își exprimă crezul
poetic), care se înscrie în modernism prin
➢ obscurizarea limbajului poetic (discursul poetic nu mai este clar,
transparent),
➢ dereglarea sinestezică a simțurilor,
➢ alterarea datelor percepției și recombinarea lor într-o altă structură,
după o logică proprie,
➢ renunțarea la descrierea realității exterioare, la arta mimesis, și căutarea
esențialului și a autenticului,
➢ democratizarea lexicului poetic (introducerea unor termeni care, în mod
tradițional, nu erau considerați poetici, cum ar fi: termeni științifici
[„celule”, „molecule”], termeni denumind elemente ale
microcosmosului etc.),
➢ renunțarea la formele tradiționale ale prozodiei,
➢ revoluționarea limbajului poetic, din punct de vedere logic și sintactic
(ex: construirea unor expresii precum „Până-n mâna, cititorule, a
dumitale”, în care sintaxa este bulversată).