UTILITARISMUL SAU PRINCIPIUL CELEI MAI MARI FERICIRI

În filosofie, conceptul de utilitate a fost considerat fundamentul actiunii umane si al existentei

sociale; aceste idei au fost utilizate ulterior de autori din diverse discipline sociale, care vau
discutat idei legate de economie, stiinta economica sau bunastare sociala. În teoria economica a
bunastarii, utilitatea (sub forma utilitarismului) a dominat ideile din secolul al-XIX-lea cu privire
la rolul statului în reducerea saraciei si relatiile sale cu cetatenii. În stiintele juridice (Locke,
Puffendorf, Law, etc.), conceptul de utilitate a fost folosit pentru a descrie notiunile de valoare,
pret just, sau natura justitiei în operatiunile pietei. Dupa cum se stie, în economie, cu ajutorul
notiunii de utilitate au fost prezentate rezultatele si motivatia actiunilor indivizilor. Desi
conceptul de utilitate a fost analizat în abordari diverse, folosirea sa a evidentiat si subliniat o
întelegere comuna a naturii utilitatii în toate aceste discipline, i.e. placere, fericire, satisfactie a
dorintelor s i factor determinant al valorii si pretului.

Aparitia Avutiei Natiunilor si a operei lui Adam Smith au avut un efect remarcabil asupra
discutiilor ulterioare legate de valoare, pret, utilitate, dar mai ales asupra acceptarii teoriei
valoare-munca. Secolul al XIX-lea aduce cu sine o definitie a utilitatii mult mai explicita legata
de conceptele de fericire si placere, i.e. hedonism (definitii de tip B).

Utilitarismul a reprezentat o perspectiva etica revolutionara care a avut o influenta uriasa asupra
legislatiei, perspectivei economice, filosofice si a afectat în mod definitoriu modul de gândire al
indivizilor. Utilitatea nu este altceva decât o teorie care încearca sa stabileasca principiile care
stau la baza dezirabilitatii actiunilor propuse si care sa clarifice ce înseamna un comportament
corect sau bun din punct de vedere individual sau comunitar.

Utilitarismul reprezinta încercarea de a oferi un raspuns la întrebarea: „Cum ar trebui sa

actioneze un individ?” sau de a furniza un cod de orientare morala al actiunilor individuale, bazat
pe utilitate.

Deşi a avut precursori în decursul întregii istorii a filosofiei şi cu toate că este acceptat şi astăzi
de numeroşi moralişti, epoca de glorie a utilitarismului a fost de la sfârşitul secolului al XVIII-
lea până la ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Cei trei exponenţi clasici ai utilitarismului au
fost Jeremy Bentham (1748-1832), John Stuart Mill (1806-1873) şi Henry Sidgwick (1838-
1900).
Strâns legat de hedonism, utilitarismul este o teorie a ramurii etice a filozofiei conform căreia
comportamentele moral bune sunt cele ale căror consecințe produc fericire. În acest fel, există
două elemente de bază care definesc utilitarismul: modul său de a relaționa binele cu fericirea
indivizilor și consecentialism.

Această ultimă proprietate înseamnă că, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu unele doctrine
filosofice care identifică binele cu intențiile bune pe care le are cineva atunci când
acționează, utilitarismul identifică consecințele acțiunilor ca aspect care trebuie examinat
atunci când se judecă dacă o acțiune este bună sau rea.

Calculul fericirii lui Bentham

Examinarea binelui sau răului acțiunilor prin concentrarea asupra intențiilor noastre poate părea
ușoară atunci când evaluăm gradul în care suntem buni moral sau nu. La sfârșitul zilei, trebuie
doar să ne întrebăm dacă acțiunile noastre urmăreau să dăuneze cuiva sau mai degrabă să
beneficieze pe cineva.

Din perspectiva utilitarismului, totuși, a vedea dacă ne ținem de bine sau de rău nu este atât de
ușor, deoarece se pierde referința clară că intențiile noastre sunt, un domeniu în care fiecare
dintre noi este singurul nostru judecător. Începem să avem nevoia de a dezvolta un mod de
„măsurare” a fericirii pe care o generează acțiunile noastre.

Această întreprindere a fost întreprinsă în forma sa cea mai literală de unul dintre părinții
utilitarismului, filosoful englez Jeremy Bentham, care credeau că utilitatea poate fi evaluată
cantitativ la fel ca orice element care poate fi identificat în timp și spațiu. Acest calcul hedonist a
fost un efort de a crea un mod sistematic de stabilire obiectivă a nivelului de fericire în care
rezultă acțiunile noastre și, prin urmare, a fost pe deplin în conformitate cu filosofia utilitară.
Acesta a inclus anumite măsuri pentru a cântări durata și intensitatea senzațiilor pozitive și
plăcute care sunt experimentate și pentru a face același lucru cu experiențele dureroase. Cu toate
acestea, pretențiile de a obiectiviza nivelul de fericire al unei acțiuni pot fi ușor puse la îndoială.
La urma urmei, nu există un criteriu unic, indiscutabil, cu privire la gradul de importanță care
trebuie acordat fiecărei „variabile” a nivelului de fericire; unii oameni vor fi mai interesați de
durata acestora, alții intensitatea lor, alții gradul de probabilitate cu care va duce la consecințe
mai plăcute etc.

J. Bentham încearcă să determine normele moralei în afara oricărei ipoteze a priori, speculative.
Principiul de bază este acela al experienţei care atestă rolul plăcerii şi al durerii în viaţa
oamenilor. Bentham proclamă necesitatea ca orice acţiune sau instituţie să fie judecată în funcţie
de capacitatea de a spori fericirea şi de a micşora suferinţa: „Utilitatea este un termen abstract, el
exprimă proprietatea sau tendinţa unui lucru de a ne feri de ceva rău şi de a ne procura un bine;
binele înseamnă plăcere sau cauză de plăcere. Bineînţeles, iau aceste cuvinte: durere şi plăcere în
accepţia lor comună, fără a inventa definiţii arbitrare pentru a admite numai anumite plăceri sau
pentru a nega existenţa anumitor dureri.
Fără subtilitate, fără matematică; nu trebuie consultat nici Platon, nici Aristotel. Durerea şi
plăcerea constau în ceea ce fiecare simte ca atare, ţăranul ca şi prinţul, ignorantul ca şi filosoful.”
Trebuie să admitem valoarea principiului conform căruia buna dispoziţie este preferabilă
suferinţei, plăcerea este căutată iar durerea este evitată de orice om, indiferent de condiţia sa
socială, de educaţia sau profesia sa. Însă plăcerile pot fi judecate din perspectiva intensităţii şi a
duratei lor, cât şi a gradului lor de fecunditate, însemnând capacitatea lor de a ne procura noi
plăceri, precum şi puritatea lor. Bentham pledează pentru o „aritmetică a plăcerilor”, o
contabilizare raţională a acestora, în sensul unei evidenţe precise: cât pierdem şi cât câştigăm
atunci când preferăm o anumită plăcere în detrimentul alteia.

Pentru a nu rămâne cantonat în zona unui individualism anarhic, opus oricărui tip de morală,
principiul utilităţii face din raţiune un factor de universalizare, o regulă căreia trebuie să i se
conformeze voinţa individului. Iată de unde obligativitatea morală de a refuza o plăcere prezentă
atunci când „beneficiile” ei ulterioare pot degenera în suferinţe. „(…) susţinând primatul utilităţii
în materie de morală, Bentham a căutat să evite excesele unei poziţii individualiste, preconizând
necesitatea unui acord între interesele individului şi acelea ale societăţii. Sunt considerate bune
acele mobile care pot contribui la armonizarea acestor interese; rele sunt cele care pot genera
conflicte între individ şi societate.”(E. Stere, 1998, p.386).

John Stuart Mill și utilitarismul

John Stuart Mill este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori în dezvoltarea teoretică a
liberalismului și a fost, de asemenea, un apărător entuziast al utilitarismului. Stuart Mill era
preocupat de rezolvarea unei probleme specifice: modul în care interesele individului se pot
ciocni cu cele ale altor oameni în căutarea fericirii. Acest tip de conflict poate apărea foarte ușor
datorită faptului că fericirea și plăcerea asociate cu acesta pot fi trăite doar individual, și nu
social, dar în același timp ființele umane trebuie să trăiască în societate pentru a avea anumite
garanții de supraviețuire.

În formularea sa iniţială, utilitarismul se înfăţişa foarte simplu, poate chiar dezolant de simplu. J.
S. Mill scria „Crezul care acceptă drept temei al moralei Utilitatea sau Principiul Celei mai mari
Fericiri, susţine că acţiunile sunt bune în măsura în care ele tind să mărească fericirea, rele
întrucât tind să producă contrariul. Prin fericire se înţelege aici plăcerea şi absenţa durerii; prin
contrariul ei, durerea şi absenţa plăcerii.” Acţiunile sunt judecate deci după consecinţele lor, iar
cantitatea plăcerii derivă din aceste consecinţe; scopul urmărit este o cât mai mare fericire pentru
cât mai mulţi.

John Stuart Mill consideră că toate acţiunile omului sunt îndreptate către obţinerea plăcerii şi
evitarea suferinţei. Dintr-o perspectivă morală, sunt juste, bune sau dezirabile numai acel acţiuni
care pot să conducă la maximizarea fericirii: „(…) acţiunile sunt juste în măsura în care tind să
promoveze fericirea şi injuste în măsura în care tind să producă opusul fericirii. Prin fericire se
înţelege plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere (…) plăcerea şi
eliberarea de durere sunt singurele lucruri pe care ni le putem dori ca scopuri; (…) toate lucrurile
pe care le putem dori sunt de dorit fie pentru plăcerea care le este inerentă, fie ca mijloace pentru
promovarea plăcerii şi eliminarea durerii”(Utilitarianism, II).
În viziune utilitaristă, moralitatea unei acţiuni poate fi apreciată numai prin capacitatea acesteia
de a genera fericire celui care o întreprinde (prin consecinţele ei). Însă există un risc în acest
moment: acela de a crede că fericirea ţine de subiect şi mai puţin de raporturile acestuia cu
ceilalţi. Sfera egoismului poate fi depăşită în sensul unei utilităţi superioare, care face să
intervină considerente de ordin social.

Fericirea individului depinde de măsura în care acesta reuşeşte să producă fericire celorlalţi:
„Standardul utilitarist (…) nu este cea mai mare fericire a agentului, ci cea mai mare cantitate de
fericire în general; iar dacă se poate pune la îndoială dacă un caracter nobil e întotdeauna fericit
datorită nobleţei lui, nu există nicio îndoială că el face ca alţi oameni să fie mai fericiţi şi că
lumea în general câştigă imens prin el”(Utilitarianism, II). Mill distinge între plăceri pe baza
criteriului cantitativ şi calitativ, al beneficiilor/avantajelor pe care acestea le pot procura.

Astfel, plăcerile spirituale (care angajează facultăţile superioare) sunt dezirabile şi mai valoroase
decât cele fizice, corporale, prin durată, intensitate şi certitudine. Când face din cantitate şi
calitate criterii de diferenţiere a plăcerilor, Mill are în vedere faptul că atunci când mai mulţi
oameni preferă o anumită plăcere, ea poate fi considerată dezirabilă comparativ cu altele: „(…)
dacă între două plăceri există una faţă de care toţi sau aproape toţi cei care le-au trăit pe
amândouă îşi exprimă o preferinţă hotărâtă, independent de orice sentiment de datorie morală de
a o prefera, atunci aceea este plăcerea mai dezirabilă.” Deşi admite că persoanele instruite sunt
vulnerabile mai mult decât ignoranţii în faţa suferinţei şi a nefericirii, Mill consideră totuşi că un
om cult, refuză plăcerile inferioare întrucât este înzestrat cu nobleţe sufletească, un „simţ al
demnităţii”, chiar dacă acestea pot să-i aducă satisfacţii imediate. Iar dacă o astfel de fiinţă
superior înzestrată ar putea fi momentan nemulţumită, totuşi ceea ce-l desparte de fiinţele
inferioare este conştiinţa imperfecţiunii fericirii şi abilitatea de a suporta în mod raţional această
imperfecţiune.

De aceea Stuart Mill leagă conceptul de fericire de cel de dreptate. Este logic să o faci în acest
fel, deoarece justiția poate fi înțeleasă ca un sistem de menținere a unui cadru de relații sănătoase
în care fiecărui individ îi este garantată protecția împotriva anumitor atacuri (transformate în
infracțiuni) continuând să se bucure de libertatea de a-și urmări propriile obiective.

Tipurile de fericire

Dacă pentru Bentham fericirea era în esență o chestiune de cantitate, John Stuart Mill a stabilit
o diferență calitativă între diferite tipuri de fericire.

Astfel, potrivit lui, fericirea de natură intelectuală este mai bună decât cea bazată pe satisfacția
produsă de stimularea simțurilor. Cu toate acestea, așa cum ar vedea psihologii și neurologii ani
mai târziu, nu este ușor să delimitați aceste două tipuri de plăcere.

Principiul celei mai mari fericiri

John Stuart Mill a făcut ceva mai mult pentru utilitarismul cu care intrase în contact prin
Bentham: a adăugat definiție tipului de fericire care ar trebui urmărit din această abordare etică.
În acest fel, dacă până atunci s-a înțeles că utilitarismul a fost urmărirea fericirii care este
rezultatul consecințelor acțiunilor, Stuart Mill a specificat tema cui să experimenteze acea
fericire: cât mai mulți oameni posibil.

Această idee este ceea ce se numește  principiul celei mai mari fericiri: trebuie să acționăm în așa
fel încât acțiunile noastre să producă cea mai mare cantitate de fericire în cât mai mulți oameni
posibil, idee care seamănă oarecum cu modelul de moralitate pe care filosoful l-a propus cu zeci
de ani Immanuel Kant.