Principala provocare a TIC (Tehnologiile Informaţiei şi Comunicării)* o

reprezintă crearea unui mediu propice pentru învăţare, deschis învăţării, implicit noile
tehnologii joacă un rol esenţial în trecerea de la mediul de învăţare centrat pe predare,
pe profesor, la mediul de învăţare centrat pe elev.
*TIC, „Tehnologia Informaţiei şi Comunicării” reprezintă traducerea din
alimba engleză a expresiei „ICT – Information and Comuniation Technology”. El
desemnează tehnologia necesară pentru procesarea informaţiilor, în particular
folosinţa computerelor electronice şi a Internet-ului pentru a converti, procesa şi a
transmite (comunica) informaţii.
Marea provocare a pedagogiei, reliefată de către George Văideanu în volumul
„Educaţia la frontiera dintre milenii” (Văideanu, G., 1988) şi de către Miron Ionescu
în lucrarea „Demersuri creative în predare şi învăţare” (Ionescu, M., 2000), şi anume
mutarea accentului de pe predare pe învăţare, de pe informativ pe formativ, de pe
instrucţie pe educaţie, devine implicit şi ţinta principală a mediilor electronice de
învăţare. Schimbarea rolului profesorului din acela de a fi sursa principală de
transmitere a cunoştinţelor şi informaţiilor pentru elevi, în acela de a deveni un
colaborator al elevului, un coleg implicat şi el în procesul cunoaşterii se corelează cu
trecerea treptată a elevilor din simpli receptori pasivi ai unor informaţii şi cunoştinţe,
în constructori activi ai propriei lor formări.
Calculatorul electronic, Internetul, poşta electronică reprezintă realităţi pe care
elevii le experimentează în fiecare zi. Cadrul didactic este astfel pus în situaţia de a
opta: preferă continuarea demersului său educaţional în mod tradiţional, ignorând
tendinţele de schimbare de paradigmă care se prefigurează, sau acceptă provocarea,
implementând noile tehnologii în activitatea sa didactică. Pentru a face faţă însă cu
succes provocărilor tehnologice actuale, sunt necesare eforturi de formare
profesională atât din partea cadrelor didactice, cât şi din partea formatorilor lor, în
perioadele de formare iniţială şi continuă.
Pornind de la aceste considerente, vom analiza mai sistematic câteva tendinţe
actuale în educaţie, tendinţe care susţin importanţa integrării noilor tehnologii ale
informaţiei şi comunicării în şcoală şi în formarea individuală şi profesională, dar mai
cu seamă în formarea complexului de competenţe necesare profilului profesional al
cadrului didactic. Tehnologiile informaţie şi comunicării oferă un mediu favorabil
pentru restructurarea întregului complex de competenţe necesare cadrului didactic, iar
tendinţele următoare susţin această premisă.

1
 1. Tridimensionalitatea educaţiei.
Începând de la „Didactica Magna” a lui Ian Amos Comenius (Comenius, I.A.,
1970, ediţia în limba română) şi până în prezent, se conturează trei dimensiuni ale
fiinţei umane, dimensiuni pe care educaţia le are în vedere:
A) Dimensiunea corporală, fizică, a fiinţei umane, care are nevoie de
hrană, de odihnă, de confort, dar mai ales de un număr mare de artefacte
produse de om.
B) Dimensiunea sufletească, inefabilă, divină, dimensiune ce are nevoie
de sentimente, de emoţii, de trăiri afective şi, nu în ultimul rând, de
comuniunea cu Dumnezeu, din a cărui substanţă se originează.
C) Dimensiunea spirituală, raţională, filozofică, orientată către sine, cea
care simte nevoia unor explicaţii cu privire la rolul şi rostul fiinţei umane în
cadrul existenţei sale.
Această tridimensionalitate a fiinţei umane corespunde a trei direcţii de
acţiune în educaţie:
I. Educaţia raţională, practică, orientată către producerea unor artefacte
necesare existenţei noastre de zi cu zi. Este vorba de educaţie
intelectuală, logico-matematică, educaţia în spiritul ştiinţelor, educaţie
tehnologică, educaţia care oferă fiinţei umane capacitatea de a proiecta
şi produce bunuri de consum şi obiecte finite.
II. Educaţia interpersonală (Educaţia pentru comunicare şi relaţionare).
Oferă individului competenţe de comunicare şi de relaţionare
subiectiv-emoţională cu ceilalţi. Această direcţie include elemente ale
educaţiei artistice, estetice, educaţie care pune accentul pe cultivarea şi
exersarea unor modalităţi diferite de comunicare, care propune un
model de participare la viaţa socială şi de convieţuire cu celălalt şi nu
în ultimul rând educaţie religioasă.
III. Educaţia transpersonală, orientată către înţelegerea sensului existenţei
personale, către înţelegerea resorturilor care duc la existenţă aşa cum o
percepem noi. Avem în primul rând de a face aici cu educaţia de natură
filozofică.
Cele trei direcţii de acţiune menţionate reprezintă în pedagogia actuală trei
domenii de structurare curriculară majore, fiind de certă actualitate.

2
 Aşa cum se poate observa, educaţia tehnologică se localizează în sfera
conceptuală a educaţiei raţionale, reprezentând o parte a acesteia. Se concretizează
ideea că educaţia tehnologică reprezintă o formă de educaţie raţională, practică. Însă,
după cum vom argumenta şi mai de parte, pe parcursul acestui capitol, noile
tehnologii informaţionale şi ale comunicării şi implici, educaţia pentru utilizarea lor,
au preluat şi din extensiile celorlalte două domenii educaţionale. Abilităţile de
comunicare şi relaţionare se dezvoltă în prezent în egală măsură prin interacţiuni
directe ca şi prin interacţiuni virtuale, s-a conturat un discurs al filozofiei spaţiilor
electronice, cu alte cuvinte, tehnologia şi educaţia tehnologică sunt azi inerente
formării personalităţii, în conformitate cu viziunea actuală, cu modelul actual de
personalitate dezirabilă creionat de cele trei direcţii de educaţie.
2. Renunţarea la falsa dihotomie: Educaţie generală – Educaţie tehnologică-
parte a educaţiei profesionale
În prezent diferenţierea între educaţie în general, văzută ca o educaţie liberală,
în genul artelor liberale din Renaştere şi educaţia tehnologică este nerealistă. Trăim
într-o lume din ce în ce mai tehnicizată şi asumarea unei direcţii de educaţie numai
din perspectivă umanistă devine riscantă. În egală măsură educaţia generală trebuie să
valorifice resursele tehnologice, aşa cum educaţia tehnologică contribuie şi la
formarea personalităţii, nu doar a competenţelor profesionale.

3. Realizarea unei educaţii integrale, în care informativul sprijină formativul.

Tendinţa majoră a secolului XX în educaţie a fost ştiinţifizarea şi
epistemologizarea ei, latura formativă a educaţiei fiind secundară şi neesenţială pentru
formarea personalităţii de care societatea avea nevoie. Secolul XXI redescoperă latura
formală a educaţiei şi consideră prioritară realizarea educaţiei integrale, atât în planul
informării cât şi în cel al formării personaloităţii
4. Recunoaşterea importanţei educaţiei permanente
Provocările deceniilor viitoare se constituie în factori de decizie cu privire nu
doar la adaptarea prin anticipare a programelor de formare iniţială a cadrelor
didactice, ci şi la alegerea unor structuri de formare profesională continuă care să le
asigure cu succes profesorilor adaptarea la noile tehnologii didactice ale secolului
XXI. Noi atribuţii profesionale impun noi direcţii de educaţie, noi activităţi de
învăţare, noi medii de învăţare. Educaţia realizată în şcoală sau în universitate
constituie doar un punct de plecare. Într-o măsură din ce in ce mai mare formarea

3
iniţială se constituie ca o fundamentare pentru formarea continuă devenită parte
integrantă a formării profesionale, indiferent de domeniu. Anticiparea schimbărilor
este o misiune riscantă şi este preferată continuitatea studiilor pentru a fi mai aproape
de aceste schimbări. Evoluţiile rapide în tehnologia informaţiei şi comunicării impun
cadrelor didactice necesitatea urmării unor programe de formare continuă.
5. Noua alfabetizare.
Imperativul familiarizării cu tehnologiile informaţiei şi comunicării (TIC)
impune un nou înţeles al mai vechiului concept pedagogic de alfabetizare. Este vorba
de o alfabetizare de alt nivel, de natură tehnologică. Se constată o nevoie urgentă de o
nouă formă de alfabetizare bazată pe TIC care include trei componente omoloage
clasicelor competenţe Citit, Scris, Calcul matematic şi anume:
i. Noul „Citit” presupune capacitatea de a căuta şi găsi informaţii
prin investigarea diferitelor surse scrise, prin observare, experimentare şi adunare de
date. Presupune competenţe în utilizarea motoarelor de căutare, în utilizarea funcţiilor
de căutare şi selectare a informaţiei puse la dispoziţie de noile tehnologii
informaţionale şi ale comunicării. Internetul oferă o cantitate uriaşă de informaţii însă,
spre deosebire de bibliotecă, nu are un catalog şi nu avem siguranţa corectitudinii
informaţiilor descoperite. Pentru a publica o carte care ulterior va ajunge într-o
bibliotecă, este necesară parcurgerea ei de încă trei-patru persoane, editori, recenzori,
redactori, pe lângă autorul ei. Informaţiile postate pe Net nu au girul vreunei comisii
de recenzori. Aceasta este marea libertate şi în acelaşi timp marea capcană a
Internetului. Informaţia există, este important să ştii cum să o cauţi şi cum să apreciezi
relevanţa şi autenticitatea ei.
ii. Noul „Scris” presupune capacitatea de comunica în hypermedia
implicând toate categoriile de informaţii şi resurse. Abilitatea de a utiliza un cont de
e-mail (poştă electronică), de a comunica virtual prin intermediul mesageriilor
instantanee de tipul Irc, de a posta un subiect de discuţie pe un forum, de a continua
sau propune un blog (jurnal electronic), toate reprezintă modalităţi concrete de a
„scrie” în hypermedia.
iii. Noul „Calcul matematic” presupune capacitatea de a proiecta şi
realiza diverse obiecte şi acţiuni in spaţiul virtual. Reprezintă o competenţă de nivel
superior referitoare la capacitatea de a utiliza resurse software ce oferă posibilitatea
modelării virtuale a unor obiecte sau fenomene spre a fi mai accesibile elevilor. Există
programe software de simulare de fenomene şi legi fizice, termodinamice, chimice,

4
unele utilizate cu succes în şcoală prin programe ale ministerului educaţiei (de
exemplu: AEL).
În consecinţă, suntem nevoiţi să reconstruim drastic conţinuturile educaţionale
şi strategiile didactice pentru a face faţă provocării noii alfabetizări. Noua alfabetizare
ne modifică modul de a ne raporta la realitate. Acesta ne obligă la căutarea unor noi
modalităţi de înţelege şi reprezenta realitatea.
6. Globalizarea.
În momentul de faţă nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal
acceptată, şi nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea include o
multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă, atingând domenii diverse
ale unei societăţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Globalizarea este expresia folosită la descrierea schimbărilor în societăţile şi în
economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din
schimburi culturale extrem de diversificate. Alt aspect determinant al globalizării îl
reprezintă acumulările recente din domeniul tehnologiilor şi inovaţia în special în
sfera telecomunicaţiilor şi al transporturilor, despre care se crede că au ajutat la
crearea a ceea ce se numeşte „satul global”. În fapt, Internetul este principalul
„vinovat” de fenomenul globalizării, promovând comunicare generalizată şi accesul
fără frontiere la informaţie şi cunoaştere.
Educaţia este puternic afectată de globalizare. Ofertele educaţionale devin
unitare la nivel mondial, curriculele se compatibilizează, diplomele tind a fi
recunoscute oriunde pe glob, tehnologiile informaţiei şi comunicării aduc informaţia
din orice colţ al lumi la îndemână, elevii şi profesorii pot avea un feedback real al
efortului lor educaţional având la dispoziţie practica altor state de pe glob.
Responsabilitatea educatorilor creşte exponenţial în contextul în care studiile sunt
qvasi-identice la nivel planetar.

7. Noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării reorganizează structurile

cognitive implicate în învăţare.
Structurarea unui program de învăţare prin intermediul noilor tehnologii
presupune parcurgerea unor etape logice, psiho-logice şi pedagogice. În majoritatea
aplicaţiilor didactice vom identifica următoarele etape:
- Asumarea, perceperea şi analizarea problemei de învăţare;

5
 - Apelarea eventualelor soluţii preexistente în repertoriul
utilizatorului pentru rezolvarea problemei respective;
- Luarea deciziei lansării unui proiect de rezolvare a sarcinii de
învăţare, stabilirea principalelor finalităţi, obiective în acest sens, evaluarea
resurselor umane şi materiale aflate la dispoziţie;
- Activarea informaţiilor şi abilităţilor necesare pentru soluţionarea
problemei;
- Transformarea teoriilor în modalităţi concrete de soluţionare a
problemei;
- Creionarea unui set de posibile soluţii comparând diverse
alternative de rezolvare şi alegerea celei mai potrivite;
- Modelarea virtuală a soluţiei alese în vederea identificării
posibilelor situaţii neprevăzute;
- Reflecţia, presupunând reconstrucţia mintală a traseului de
rezolvarea problemei, posibilele interacţiuni, posibilele efecte.
Acest patern al etapelor activităţii de învăţare prin intermediul TIC tinde să se
impună ca un model de învăţare şi este adesea preluat implicit de către utilizatorii TIC
şi utilizat şi în afara mediului electronic, în învăţarea obişnuită.
8. Învăţarea înseamnă procesare de informaţie.
Prelucrarea informaţiei reprezintă o etapă a învăţării, în perspectiva
psihologiei clasice, precedată de percepţia informaţiei şi succedată de memorare şi
reactualizare. Teoriile recente subliniază însă rolul central jucat de procesarea
informaţiei în învăţare, punând accentul pe adâncimea procesării şi, în consecinţă pe
transformarea informaţiei, „punerea informaţiei într-o formă” originală, fie ea una
imagistică, fie una conceptuală. (Miclea, M., 1999). Tehnologiile informaţiei şi
comunicării se pliază firesc pe această nouă înţelegere a învăţării, datorită similarităţii
funcţionale a procesării informaţiei realizată de creierul uman şi computer. In fapt,
utilizarea calculatorul electronic presupune colectare de informaţie, stocare,
transformare (modificarea parametrilor calitativi şi cantitativi ai acesteia), asamblare,
selectare, reorganizare şi transmitere, patern utilizat şi în cogniţie. Paradoxul nu este
acela că descoperim că maşina (în speţă computerul) funcţionează aidoma creierului
uman, ci că funcţionalitatea creierului uman este aidoma unei maşini.
Tendinţele în educaţie prezentate mai sus sunt pe de o parte determinate de
TIC şi, pe de altă parte, se constituie într-un cadru propice pentru implementarea

6
noilor tehnologii în procesul de învăţământ. Primul pas trebuie însă făcut în direcţia
optimizării programelor de formare a cadrelor didactice în direcţia infuzării lor cu
tehnologii ale informaţiei şi comunicării, pentru a le oferi cadrelor didactice şansa
dezvoltării unor competenţe didactice permeabile la TIC.
Vom prezenta în continuare câteva dintre cele mai relevante teorii pedagogice
care favorizează utilizarea noilor tehnologii în predare şi învăţare şi care susţin
infuzarea programelor de formare iniţială şi continuă a cadrelor didactice cu
tehnologii informaţionale.
Noile tehnologii au produs schimbări la toate nivele societăţii şi era de aşteptat
să afecteze şi educaţia, obligând-o să se adapteze la noile nevoi şi expectanţe. Elevii
vor fi nevoiţi să înveţe să gestioneze un număr impresionant de informaţii, să le
analizeze şi să ia decizii, să-şi dezvolte cunoştinţele pentru a face faţă provocărilor
realităţii actuale. Conceptul de „Lifelong learning”, învăţare de-a lungul întregii vieţi,
devine din deziderat, o necesitate. Mutarea accentului de pe predare pe învăţare este
un fapt inevitabil. Elevii vor dezvolta mecanisme şi strategii de învăţare pentru a-şi
asigura succesul în interacţiunea cu provocările ce vor urma. Vom analiza mai jos
câteva premise teoretice vizând schimbările de paradigmă educaţională prin care
trecem şi care, pe de o parte, fac posibilă implementarea didactică a noilor tehnologii,
iar pe de altă parte, li se datorează.
Menţionă faptul că premisele teoretice formulate în acest context vor sta la
baza selectării modelului de utilizare a noilor tehnologii în educaţie şi a structurării
unor standarde de competenţă TIC:
 Activitatea didactică performantă este centrată pe învăţare, este interactivă, şi
se bazează pe interacţiunea elevilor cu informaţia prin diverse aplicaţii.
 Rolul profesorului se modifică în sensul transformării lui în colaborator, coleg
de echipă, manager al situaţiilor de învăţare, proiectant al experienţelor de învăţare,
tutore. Rolul profesorului se schimbă din simplu transmiţător de cunoştinţe, din sursă
primară de informaţii pentru elevi şi pentru toate răspunsurile la întrebările lor în
calitate de expert în disciplina predată, în facilitator al învăţării, antrenor, mentor, co-
participant în activitatea de învăţare a elevilor.
 Rolul elevilor se modifică în egală măsură, din receptor pasiv de informaţii
care trebuie să memoreze şi să reproducă cunoştinţe în mod solitar, în participant activ
în propriul proces de învăţare. Elevul produce şi partajează cunoştinţe, participă atât

7
în calitate de novice cât şi în cea de expert, în funcţie de situaţie, la activitatea de
învăţare la clasă şi cooperează cu colegii pentru realizarea sarcinilor de învăţare.
 Procesul de instruire se fundamentează din ce în ce mai mult pe relaţionare, pe
investigare şi cercetare, devenind interactiv şi motivant.
 Perspectiva asupra cunoaşterii se modifică. Cunoaşterea presupune
transformarea datelor şi a informaţiilor, punând accent pe calitatea procesării lor.
 Criteriul de reuşită îl reprezintă calitatea înţelegerii celor învăţate, modul de
procesare şi structurare a datelor, calitatea prezentărilor, raportarea la rezultat, dincolo
de atingerea obiectivelor fixate. Portofoliul, analiza produselor activităţii ce denotă o
performanţă concretă devin principalele metode de evaluare a performanţei elevilor.
 Utilizarea noilor tehnologii propune colaborare, comunicare, forme de
exprimare variate, acces la cunoaştere şi informaţie relevantă, respectarea ritmului şi
stilului propriu de învăţare, contexte reale de învăţare.
 Noul mediul (context) de învăţare oferă stimulare multisenzorială (sunt
implicate şi alte forme de percepţie, prezentările sunt multimedia, audio-video)
asigură dezvoltarea întregii personalităţi a elevului Sarcini de lucru vizează activitatea
de grup şi presupun colaborare şi cooperare, oferind contexte de învăţare autentice,
din lumea reală. Cea mai importantă modificare în ceea ce priveşte contextul învăţării
este trecerea de la mediul artificial, ne-real, la mediul lumii reale. Este vorba de
resemnificarea conţinuturilor învăţării. Instituţia şcolară a fost special creată ca un
mediu propice învăţării, artificial dar propice învăţării. În timp însă, această instituţie,
prin oferta ei curriculară a început să se îndepărteze şi mai mult de realitate, fapt
resimţit de elevi care acuză decontextualizarea învăţări, acuză ruptura dintre realitatea
pe care ei o învaţă şi realitatea reală. La început de secol XXI, principala provocare a
şcolilor este recontextualizarea învăţării, reîntoarcerea instituţiei educaţionale în
comunitate, în realitatea vieţii de zi cu zi. Elevii trebuie să simtă că ceea ce învaţă este
de fapt realitatea în care ei trăiesc şi să realizeze că cunoaşterea, ca finalitate a
învăţării, le asigură o mai bună stăpânire a ei.
Premisele mai sus menţionate constituie baza de pornire în structurarea unor
standarde de implementare în clasă şi în programele de formare a cadrelor didactice a
tehnologiilor informaţiei şi comunicării. Considerăm însă necesară clarificarea
conceptuală a unor termeni de strictă actualitate care încă nu au ajuns să se impună în
vocabularul pedagogic, dovedind o circulaţie lexicală ceva mai redusă. Majoritatea

8
conceptelor sunt importate din domenii de cunoaştere conexe şi din domeniul
informaticii aplicate. Nu vom analiza însă termeni deja consacraţi a căror înţeles îl
considerăm mult prea cunoscut pentru a face obiectul clarificărilor conceptuale în
lucrarea de faţă (spre exemplu: calculator electronic, program software, sistem de
operare, redactor de text etc.). Vom insista pe acele structuri lingvistice care vor fi
utilizate sistematic în demersul nostru de cercetare şi care au impact major în
vocabularul pedagogic contemporan.

Tehnologii ale informaţiei şi comunicării (TIC). Conceptul provine din

traducerea din limba engleză a „Information and Comunication Technology” (ICT), şi
este utilizat în limba română în relaţie cu expresia „noile tehnologii”. În literatura de
specialitate consultată, nu am găsit argumente substanţiale pentru a face o diferenţă
tranşantă între „noile tehnologii” şi „tehnologiile informaţiei şi comunicării”, drept
pentru care le vom utiliza alternativ, cu titlu de sinonime. Conceptul descrie în prezent
un domeniu imens, ce se modifică şi se dezvoltă extrem de rapid. Este un concept
căruia i se atribuie înţelesuri diverse în funcţie de context şi moment. În esenţă TIC
descrie o gamă completă de computere, cu componentele lor hardware şi software şi
facilităţi de comunicare în medii electronice, eficiente în procesul de colectare,
stocare, actualizare, procesare, analiză şi transmitere a informaţiei.

Termenul a evoluat din conceptul de bază Tehnologie a informaţiei

(Information Technology (IT)), care se referă la elementele cheie ale tehnologiei
computerizate, componentele hardware şi software, precum şi la deprinderile
solicitate pentru utilizarea eficientă a computerului, de exemplu producerea de
documente cu ajutorul unui procesor de text. Mai noul concept de „Tehnologie a
informaţiei şi comunicării” aduce o nouă dimensiune în contextul deja descris, aceea a
comunicării, văzute ca mijloc de dezvoltare. În acest sens, TIC se referă la utilizarea
tehnologiei în scopul comunicării, un aspect cheie pentru realizarea tipului de învăţare
şcolară considerată astăzi eficientă.

Importanţa utilizării tehnologiilor pentru dezvoltarea personală şi instituţională

a fost şi mai mult scoasă în evidenţă prin introducerea termenului: Tehnologie a
informaţiei şi învăţării (Information and Learning Technology (ILT)), termen
utilizat în mod deosebit în programele de educaţie continuă, pentru referirile la
aplicaţiile IT şi TIC în desfăşurarea eficientă a procesului de predare şi învăţare.

9
 De fapt, aşa cum vom vedea în continuare, diversele tehnologii susţin diverse
tipuri de învăţare, ceea ce implică în mod direct că diferite tehnologii ale informaţiei
şi comunicării au un potenţial educaţional diferit şi că utilizarea TIC în educaţie este
selectivă, în funcţie de finalităţile didactice specifice. Cele mai frecvent menţionate
facilităţi TIC utilizabile cu succes în educaţie sunt enumerate în tabelul de mai jos
(tabelul nr. II.3):

Pun Profesorul
Facilităţi TIC accent văzut ca....
pe...…
 Resurse bazate pe web conţinut Expert
 Baze de date virtuale şi biblioteci (învăţarea
electronice presupune
 Resurse multimedia asimilarea
 Instrumente de analiză şi creare de produse obiective cunoştinţelor)
 Evaluare computerizată
 Streaming audio şi video
 Medii de învăţare integrate procese
 Grupuri de discuţii, forumuri & blog-uri Facilitator
 Instrumente de publicare pe Web (învăţarea
 Sisteme de teleconferinţă şi videoconferinţă presupune
 Sisteme electronice de instruire prelucrarea
informaţiei)

Tabelul II.3. Facilităţi TIC în relaţie cu rolul jucat de profesor în activitatea de învăţare a
elevilor

Facilităţile TIC sunt prezentate mai sus în logica fundamentării lor pe conţinut,
obiective sau proces. Primele trei reprezintă instrumente ale noilor tehnologii oarecum
rudimentare care ţin de primele încercări de implicare a calculatorului electronic în
învăţare. Practic ele suplinesc instrumente didactice tradiţionale, înlocuiesc sau
completează manualul şi biblioteca. Centrarea acestora este pe conţinut iar rolul
cadrului didactic rămâne unul central. O a doua generaţie de instrumente
informaţionale au acordat prioritate finalităţilor, luând în calcul modul de prezentare
şi calitatea prezentărilor realizate de elevi. Această abordare implică nivele superioare
de activitate cognitivă din partea elevului şi profesorului. Cea de-a treia categorie
reprezintă ultima generaţie de facilităţi TIC. Ele modifică rolul cadrului didactic din
expert – transmiţător de cunoştinţe verificate şi gata construite în facilitator implicat
în crearea situaţiilor de învăţare pentru elevi. Accentul se mută pe procesul de

10
învăţare, pe modalitatea concretă de rezolvare a sarcinii de lucru. Astfel, dacă primele
dintre resursele TIC enumerate în tabelul de mai sus sunt încă centrate de conţinut, ele
de la finalul listei sunt în mare parte centrate pe procesul de învăţare prin care trec
elevii. În mod similar, resursele de la începutul listei sunt centrate pe activitatea
profesorului, în timp ce următoarele sunt orientate pe susţinerea activităţii de învăţare
a elevului.

Cercetare aplicativă desfăşurată va utiliza instrumente din această arie a

facilităţilor TIC, acoperind proiectarea sarcinilor de lucru, designul procesual şi
interacţiunile la nivelul unei clase virtuale.

II.4.1. Noile tehnologii ca resurse cu valenţe educaţionale, informative şi

formative în activitatea de predare – învăţare
Putem afirma încă de la început că utilizarea TIC în educaţie are numeroase
beneficii. Totuşi, există voci care susţin că astfel de resurse sunt consumatoare de
timp, costisitoare şi cu o eficienţă didactică needificatoare. Aşa cum am arătat mai
sus, modul în care înţelegem necesitatea implementării acestor noi tehnologii în
activitatea didactică depinde de numeroşi factori precum:

o Concepţia de ansamblu privind predarea şi învăţarea de calitate, finalităţile

educaţionale şi valorile didactice;
o Finalităţile educaţionale pe care le urmărim;
o Motivaţia şi oportunităţile pe care le avem;
o Metodologia şi stilul didactic proprii ;
o Contextul social şi problematica personală.
Decizia cu privire la cum şi în ce contexte integrăm noile tehnologii în
procesul de predare pe care îl desfăşurăm este mediată de configuraţia particulară pe
care o iau factorii mai sus menţionaţi.

Însă, conform UNESCO World Educational Report (World Educational

Report, 2000), “noile tehnologii chestionează concepţiile tradiţionale privind
predarea şi învăţarea şi, reconfigurând maniera în care profesorii şi elevii au acces
la informaţie, au potenţialul de a transforma specificul proceselor de predare şi
învăţare.”

11
 Atingerea acestui nivel al utilizării noilor tehnologii în sensul optimizării
tuturor componentelor procesului de învăţământ presupune un proces de cristalizări şi
reconfigurări treptate asociat mai multor stadii evolutive în utilizarea educaţională a
TIC, stadii pe care le-am sintetizat în tabelul de mai jos (vezi tabelul II.4):

Stadii de
Dimensiuni ale utilizării
dezvoltare în Descriere
TIC
utilizarea TIC
În această fază iniţială coordonatorii
programelor educaţionale şi profesorii încep să
TIC ca un instrument de
exploreze posibilităţile şi consecinţele utilizării
utilizat în întreg curriculum-
TIC pentru managementul şcolii şi introducerii
ul sau în predarea unor
TIC în curriculum-ul şcolar. În această etapă
discipline separate în care Minimal -
iniţială şcolile sunt încă puternic ancorate în
accentul se pune pe Emergent
practica tradiţională de predare – învăţare,
dezvoltarea unor deprinderi,
centrată pe activitatea profesorului Curriculum-
cunoştinţe, atitudini de
ul reflectă o dezvoltare a abilităţilor de bază în
utilizare a TIC
TIC şi o conştientizare a utilităţii acestor
instrumente de lucru.
TIC ca instrumente de Şcoala adaptează curriculum-ul pentru a spori
eficientizare a învăţării şi de posibilitatea implementării TIC în predarea -
sporire a calităţii produselor Instrumental- învăţarea diferitelor discipline şcolare prin
de învăţare ale elevilor în Aplicativ utilizarea unor instrumente şi software-uri
cadrul curriculum-ului si a specifice. Profesorii domină încă mediul
proceselor de învăţare clasice educaţional.
Implică integrarea TIC în întreg curriculum-ul şi
TIC ca element component este vizibil în acele şcoli care oferă tehnologii
integral al reformelor bazate pe computer în diverse laboratoare, clase
curriculare mai cuprinzătoare şi birouri. Profesorii explorează modul în care
Inovator -
care ţintesc modificare nu TIC le modifică propria activitate şi eficienţa
Infuzat
doar a modului în care elevii muncii. În structura curriculum-ului sunt
învaţă, ci şi a conţinutului prezente teme interactive care asigură
învăţării aplicabilitatea cunoştinţelor în contexte de viaţă
reale.
TIC ca parte integrantă a Implementat - Şcolile utilizează TIC pentru a regândi şi înnoi

12
 organizarea şcolii într-o manieră creativă. TIC
devine o parte integrantă, deşi invizibilă a
reformelor educaţionale care activităţii profesionale zilnice. Centrarea pe
ţintesc modificări în curriculum înseamnă acum centrare pe elev şi
organizarea si structura şcolii integrare a disciplinelor şcolare în aplicaţii
Reformator
în esenţa sa, respectiv autentice, în viaţa reală. TIC este predat ca
modificări e politică subiect separat la nivelul profesionalizării şi este
educaţională incorporat în toate domeniile de formare
profesională. Astfel, şcolile devin centre de
învăţare pentru comunitate.
Tabelul II.4. Stadii de dezvoltare în utilizarea TIC

Un element cheie în procesul de transformare a paradigmei educaţionale şi de

adoptare a resurselor TIC în activitatea didactică este procesul de dezvoltare a
strategiei de utilizare a TIC funcţional la nivel instituţional. Studiile din domeniul
dezvoltării TIC identifică cel puţin patru abordări principale ale utilizării TIC în
procesul didactic. În practică aceste stadii nu sunt întotdeauna adoptate în ordinea în
care sunt descrise aici, în unele cazuri fiind evidente salturi ceva mai brutale sau
reveniri de la un stadiu la altul, însă de regulă stadialitatea se păstrează. Dacă, pentru
învăţământul românesc actual, evoluţia implementării didactice a noilor tehnologii se
plasează undeva între nivelul unu şi doi, ultimul nivel de evoluţie reprezintă o realitate
pentru sistemele educaţionale vest-europene şi pentru cel american. Tehnologia
informaţie şi comunicării este predată ca subiect separat la nivelul profesionalizării şi
este incorporat deja în toate domeniile de formare profesională. În acest mod, şcolile
devin centre de învăţare şi de dezvoltare pentru comunitate.

II.4.2. Valori adăugate în procesul de învăţare asigurate de utilizarea TIC

Utilizarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale în şcoală
asigură o dimensiune suplimentară unică procesului de predare – învăţare. Aşa cum
am subliniat deja, utilizarea TIC incită la o schimbare de paradigmă privind predarea
şi învăţarea, vizibilă în fiecare componentă a procesului didactic. Iată câteva plusuri
calitative specifice:

1. Tipul de învăţare susţinut prin utilizarea TIC tinde să fie acela de învăţare
transformativă. Astfel, diversele noi mijloace de comunicare şi informare invită la

13
interpretarea personalizată şi atribuirea de semnificaţii noi cunoaşterii, la evaluare
critică şi decizie, la raţionament şi argumentare, sinteze şi conceptualizări,
originalitate, creativitate şi inovaţie.
2. Predarea eficientă ce implică utilizarea TIC respectă următoarele criterii de
proiectare:
- Proiectarea lecţiilor se realizează în cadrele descrise de planul oficial
de dezvoltare a utilizării TIC în şcoală;
- Obiectivele lecţiei se referă şi la oportunităţile de dezvoltare a
abilităţilor de lucru cu TIC;
- Profesorul ţine cont de experienţele anterioare ale elevilor relative la
utilizarea TIC atunci când îşi proiectează activitatea didactică următoare;
- Sarcinile de învăţare sunt deschise, autentice, bazate pe
problematizare, interpretabile, analitice, expresive, inventive
- Activităţile didactice au secvenţe de muncă diferenţiată, astfel încât
sarcinile de lucru să fie compatibile cu nevoile şi capacităţile elevilor;
- Profesorul utilizează TIC pentru a menţine motivaţia şi interesul
elevilor pentru activitatea didactică;
- Profesorul realizează un bun management al resurselor astfel încât
fiecare elev să aibă acces la resursele necesare pentru învăţare;
- Profesorul utilizează expertiza colegilor pentru a-şi dezvolta propria
expertiză în utilizarea TIC.
3. Domeniul TIC asigură o gamă largă de instrumente de lucru care pot determina
transformarea clasei în prezent închise, centrate pe profesor şi pe conţinuturi, într-un
mediu de învăţare ofertant, centrat pe elev, interactiv. Repertoriul metodologic al
cadrului didactic se îmbogăţeşte spectaculos în contextul utilizării TIC.
Implementarea educaţională a noilor tehnologii înseamnă doar un import de resurse
materiale, respectiv de mijloace de învăţământ, ci o schimbare a specificului didactic
al întregului context educaţional, TIC facilitând:
 restructurarea metodelor considerate “tradiţionale”, prin transformarea lor în
strategii eficiente de activizare şi motivare a elevilor. Majoritatea metodelor
tradiţionale precum prelegerea, conversaţia, lectura pot fi revitalizate prin
restructurarea lor tehnologică. Introducerea noilor tehnologii în activitatea
didactică desfăşurată cu metode considerate tradiţionale poate fi soluţia

14
 actualizării lor. Prelegerile se pot susţine şi pe baza unei prezentări tip Powerpoint
cu conexiuni la documente relevante din baze de date de pe Internet, Lectura poate
deveni eficientă dacă sursele sunt şi on-line, nu doar off-line (biblioteca,
manualul). Metoda conversaţiei poate utiliza resurse software special destinate
acestui scop, precum video-conferinţa, chat-ul, mesageria instantanee, poşta
electronică. În realitate, nu există metode învechite şi ineficiente, ci modalitatea
didactică de utilizare a lor le atribuie aceste atribute. Noile tehnologii au forţa
necesară să le reconsidere şi să le redescopere eficienţa.
 asigurarea caracterului dinamic şi deschis metodologiei didactice, în ideea
acceptării şi aplicării ultimelor acumulări ştiinţifice în domeniul epistemologic.
Acumulările recente din psihologie, din sociologie, din antropologie pot avea
aplicabilitate didactică. Tehnologia informaţiei şi comunicării are o evoluţie
spectaculoasă în acest sens, dezvoltând o direcţie de aplicaţii software cu orientare
explicit didactică, spre diferenţă de alte domenii epistemologice, care ating
tangenţial sfera instrucţiei şi educaţiei. Singura problemă ridicată de noile
tehnologii cadrului didactic este competenţa de a o utiliza în activitatea didactică,
astfel încât să aducă un plus de valoare acestei activităţi.
 diversificarea metodologiei didactice ca urmare a necesităţii aplicării pertinente a
diverselor teorii contemporane. Noile tehnologii configurează medii de învăţare
specifice având la bază teorii ale învăţării. O aplicaţie software proiectată cu
scopuri didactice modelează principiile unei teorii cu privire la învăţare. Spre
exemplu, modelul pe care-l vom utiliza în cercetare, WebQuest, are la bază cu
precădere teoriile constructiviste ale învăţării.
 optimizarea relaţiei metode-mijloace. Tehnologiile informaţiei şi comunicării se
situează mai degrabă în sfera mijloacelor didactice, decât în cea a metodelor,
reprezentând în momentul de faţă cel mai complex mijloc didactic pus la
dispoziţia profesorului. Noile tehnologii depăşesc sfera mijloacelor didactice prin
faptul că modelează activităţi didactice complete şi coerente, devenind
instrumente didactice fundamentale. Din perspectiva optimizării relaţiei metode-
mijloace didactice, noile tehnologii reprezintă cea mai bună cale de combinare şi
co-relaţionare a celor două categorii de instrumente didactice
 amplificarea caracterului formativ al metodelor prin transformarea metodelor
didactice în instrumente de formare cognitivă, afectivă şi psiho-motrică a elevului,

15
 în opinia noastră cea mai importantă direcţie de restructurare şi actualizare a
metodologiei didactice. Utilizarea noilor tehnologii în activitatea didactică
presupune nu doar atingerea unor finalităţi strict instrucţionale, ci şi a unor
obiective formative care vizează formarea personalităţii în ansamblul ei:
(obiective referitoare la abilităţile de comunicare şi relaţionare, de acces la
informaţii, de raportare critică la realitate, de asumare a responsabilităţilor şi de
decizie).
4. Învăţarea eficientă cu şi prin mijloacele TIC se obiectivează în:
- formularea de mai multe întrebări şi ipoteze din partea elevilor, o dată ce
există posibilitatea explorării lor;
- disponibilitatea de asumare a unor riscuri, deoarece TIC permite corectarea
erorilor şi parcurgerea repetată a demersului de învăţare;
- câştigarea autonomiei în învăţare deoarece TIC le oferă instrumente de lucru
pentru rezolvarea sarcinilor de învăţare, pe care le pot controla;
- motivarea sporită şi dorinţa de investigaţie, deoarece TIC permite
actualizarea, analiza şi modelarea cu uşurinţă a informaţiei.
Toate aceste valori adăugate ale utilizării noilor tehnologii în contexte
educaţionale sunt posibile dacă sunt respectate câteva condiţii esenţiale, condiţii pe
care le vom prezenta sintetic în cele ce urmează.
II.4.3. Condiţii esenţiale pentru asigurarea eficienţei educaţionale a noilor
tehnologii

Principala forţă a noilor tehnologii o reprezintă capacitatea lor de a îmbunătăţi

învăţarea. Insă acest lucru nu se poate face decât prin respectarea următoarelor
condiţii:
Elevii şi cadrele lor didactice trebuie să aibă un acces suficient la tehnologiile
digitale şi la Internet în clasă, în şcoală, în timpul şi în afara activităţilor didactice.
Este de la sine înţeles că eficienţa didactică a noilor tehnologii este direct
proporţională cu cantitatea şi calitatea utilizării lor, cu accesul la TIC;
Conţinutul informaţional virtual la care elevii şi profesorii apelează trebuie să
fie de un înalt nivel ştiinţific şi cultural, impunându-se astfel o selecţie riguroasă a
acestuia;
Profesorii trebuie să stăpânească un nivel decent de cunoştinţe şi abilităţi de
utilizare a tehnologiilor informaţionale şi a resurselor virtuale de informaţie, pentru a-
i ajuta pe elevi să atingă standardele curriculare de performanţă;

16
 În concluzie, aceste premise propun instituţiilor de învăţământ superior
implicate în formarea profesională a personalului didactic o nouă provocare:
pregătirea noilor generaţii de cadre didactice capabile să utilizeze noile tehnologii
ale informaţiei şi comunicării în activitatea didactică curentă. Pentru acest obiectiv
trebuie avute în vedere şi înţelese următoarele:
- Impactul noilor tehnologii la nivelul întregii societăţii şi implicaţiile
educaţionale ale acestora au deja şi vor avea şi în viitor un caracter major.
- Formarea didactică va implica aprofundarea specificului învăţării şi, în
consecinţă, va antrena abilităţi de proiectare de contexte şi situaţii de învăţare
creative şi eficiente.
- Etapele de formare profesională a cadrelor didactice trebuie să se
desfăşoare în paralel cu etapele de iniţiere în TIC.
- Importanţa crucială a mediului profesional, a culturii profesionale, a
viziunilor cu privire la dezvoltarea profesională, a participării la programe de
formare continuă devine evidentă în contextul integrării noilor tehnologii la
clasă.
- Competenţele TIC se corelează cu competenţele pedagogice, cu
deprinderile tehnice, cu competenţele sociale şi de muncă în grup.
- Devine stringentă dezvoltarea standardelor de competenţă pentru
cadrele didactice, care să ghideze implementarea TIC în formarea profesorilor.
- Dezvoltarea unor proiecte de infuzare a TIC în formarea iniţială şi
continuă a cadrelor didactice este imperativă pentru a face faţă provocărilor
societăţii cunoaşterii.

Un concept adiacent noilor tehnologii este societatea bazată pe tehnologie

„tehnology-based society”. Educaţia se plasează la confluenţa unor forţe extrem de
puternice şi rapide de natură tehnologică, politică şi culturală care modelează structura
sistemului educaţional atât la nivel curricular cât şi la nivelul ofertelor educaţionale,
pentru a face faţă schimbărilor.
Corelativ cu implementarea noilor tehnologii în formarea iniţială şi continuă a
cadrelor didactice şi implicit în activitatea lor didactică, un nou concept este vehiculat
în domeniul politicilor educaţionale. Este vorba de societatea bazata pe cunoaştere
„knowledge-based society”, asimilată secolului XXI. Această societate a cunoaşterii
este una care se caracterizează printre altele prin:

17
 i. cunoştinţele la nivel mondial se dublează la fiecare 2-3 ani;
ii. peste 7000 de articole ştiinţifice şi tehnice sunt publicate în
fiecare zi;
iii. datele transmise de către sateliţii artificiali care orbitează în
jurul planetei noastre sunt suficiente pentru a completa 19
milioane de volume la fiecare două săptămâni;
iv. absolvenţii învăţământului secundar din ţările industrializate
sunt expuşi la o cantitate de informaţie pe care bunicii lor ar fi
asimilat-o de-a lungul întregii lor vieţi;
v. vom parcurge schimbări atât de radicale în următoarele trei
decade, încât vom depăşi evoluţia ultimelor trei sute de ani.
(National School Board Association).
Provocarea adusă de societatea bazată pe cunoaştere educaţiei este:
„ identificarea modalităţilor de transformare a ofertei curriculare şi a procesului de
predare-învăţare astfel încât să li se formeze elevilor acele competenţe, acele abilităţi
şi deprinderi care să le asigure succesul într-o realitate dinamică, bogată în informaţie
şi într-o continuă schimbare.”
Conceptul de societate informaţională se sincronizează cu concepte de
actualitate precum societate postmodernă, societate postindustrială, societate de
consum, societatea comunicării generalizate, societatea globală, satul planetar etc. şi
în egală măsură cu cele prezentate mai sus. De reţinut că ceea ce este cu adevărat
specific societăţii informaţionale în care deja trăim este strânsa dependenţă a fiecăruia
dintre noi de informaţia electronică, de reţelele de comunicare, de cunoaştere, fie că
ştim sau nu acest lucru, fie că îl acceptăm sau nu. Activităţile de fiecare zi devin
aproape imposibile fără accesarea vreunui terminal digital şi fără a utiliza informaţie.
Anttiroiko (Anttiroiko, A.V. 1996) enumera schimbările care au loc în
societatea informaţională actuală:
Sisteme tehnologice şi economice globale (apar structuri globale
internaţionale, interstatale; restructurări în reţele economice, accentul cade pe
informatizare şi tehnologizare; noi tehnologii de informare şi comunicare şi noi
practici de comunicare media);
Schimbări instituţionale (se structurează reţele comunitare; criza instituţiilor
moderne culturale şi politice; declinul comunităţilor şi al relaţiilor sociale tradiţionale;

18
emergenţa unor noi tipuri de comunităţi şi a unui nou spaţiu public, anterior contestat
şi marginalizat);
Schimbări ideologice şi valorice (neo-individualism; neo-tribalism, noi valori
şi coduri culturale; practici postmoderne în viaţa cotidiană).
Ştefan Cojanu prezintă structura societăţii informaţionale pe cinci niveluri.
Ceea ce este util de remarcat este structurarea programelor e-learning la nivelul
aplicaţiilor generale, imediat sub nivelul de utilizare, numit şi nivel de suprafaţă.
Platformele de cooperare se plasează la limita aplicaţiilor cu infrastructura
informaţională, ceea ce presupune cunoştinţe şi competenţe mai complexe pentru a
gestiona o astfel de platformă, competenţe care se pot forma prin traininguri de
specialitate . Instrumentele e-learning necesită o formare prealabilă pentru a fi
accesibile dar, spre diferenţă de platforme, care solicită un nivel de abilitate
tehnologică mai ridicat, ele solicită mai degrabă competenţele didactice ale
profesorului, competenţe implicate în proiectarea sarcinii, a procesului şi a contextului
de învăţare (vezi figura II.1).
Comunicarea este elementul central al societăţii informaţionale.
Comunicarea nu se reduce doar la un simplu transfer de informaţie de la un
„emiţător” către un „receptor”, prin intermediul unui „canal”, utilizând un „cod”, aşa
cum susţine modelul informaţional clasic al comunicării. Accentul se mută treptat de
pe verbal pe non-verbal. Devine mai interesant pentru colocutori cum se comunică
ceea ce se comunică, decât ceea ce se comunică. În acest context se validează
definiţia: „Comunicarea este un proces în decursul căruia un actor social aflat într-o
situaţie specifică (într-un anumit spaţiu fizic, social şi tehnologic) construieşte o
relaţie cu interlocutorii săi folosindu-se de propria sa identitate, de identitatea
interlocutorilor, de anumite imagini şi etichetări pe care le atribuie interlocutorilor, de
o serie întreagă de convenţii sociale (reguli, norme, reprezentări şi valori sociale,
coduri şi ritualuri de relaţionare ş.a) şi eventual, de un suport tehnologic. Rezultă că
orice proces de comunicare implică din partea participanţilor o construcţie cognitivă
şi socială a unor informaţii pornind de la exploatarea unor resurse diferite de
comunicare, inclusiv, tehnologice.” (Beciu, C., 2002)

19
 Figura II.1. Structura societăţii informaţionale după Stefan COJANU si
colaboratori (Cojanu, Şt.)

Un alt atribut al societăţii informaţionale este baza de date on-line.

Tradiţional, bazele de date care tezaurizează informaţia şi cunoaşterea societăţii
tradiţionale erau (şi într-o bună măsură sunt încă) bibliotecile şi arhivele. O societate,
sau o comunitate era cu atât mai „bogată”, cu cât avea mai multe biblioteci sau mai
multe volume în bibliotecă. Resursele informaţionale şi comunicaţionale ale unei
societăţi avansate din punct de vedere tehnologic constă în: reţele de telecomunicaţii
eficiente pe baza cărora se colectează, procesează, se stochează şi se transmite
informaţia; microelectronică; computer hardware, software şi servicii; echipamente de
telecomunicaţii şi servicii; mass-media, Internet, baze de date şi servicii
informaţionale precum şi o serie de resurse tradiţionale de informare (biblioteci,
servicii editoriale, etc.). Nivelul de dezvoltare al unei societăţi depinde de nivelul de
cunoaştere şi de stăpânire a informaţiei şi de asemenea de instituţiile care menţin,

20
implementează şi dezvoltă cunoaşterea: sistemul educaţional şi de cercetare, sistemul
media şi reţelele informatice (Melody, W., 1994).
Internetul s-a dezvoltat ca un nou mediu de comunicare, inedit, ciudat, un
mediu care construieşte o realitate paralelă. Internetul şi noile tehnologii au introdus
un nou concept, o invenţie a secolului XX, realitatea virtuală (Virtual Reality).
Realitatea virtuală este, din punct de vedere lingvistic, un nonsens, realitatea nu poate
fi decât „reală”, din moment ce ne plasăm în afara ei, adică o „virtualizăm”, nu mai
este realitate. Totuşi, „realitatea virtuală” s-a impus în antinomie cu „realitatea reală”,
o altă structură lingvistică care deranjează pe pretenţioşi. Realitatea virtuală
desemnează totuşi o lume construită artificial, întreţinută artificial (de aparate, ar
spune medicii), dar care stochează informaţii şi cunoştinţe fundamentale pentru
actuala bună funcţionare a realităţii reale. Aşadar, realitatea reală a dezvoltat această
realitate virtuală ca pe un experiment de care acum a devenit dependentă. Această
realitate ce funcţionează doar susţinută de aparate, a devenit un fel de drog al zilelor
noastre, un instrument fără de care nu ne mai putem descurca.
Realitatea virtuală reprezintă in extenso un concept integrator ce se referă la
un sisteme metodologic utilizat la elaborarea de produse software ce urmează a fi
utilizate în sisteme hardware. Din perspectivă tehnică, realitatea virtuală desemnează
alt fel de realitate din perspectiva noastră a fiinţelor umane, alta decât cea naturală, în
care noi trăim, o realitate modelată şi emulată după cea naturală, o simulare virtuală a
acesteia.
Internetul reprezintă realitatea virtuală prin excelenţă, însă majoritatea
software-urilor care tind să modeleze acţiuni naturale prin intermediul calculatorului
electronic contribuie la ceea ce numim „realitate virtuală”. În ultimii ani revoluţiile în
domeniu TIC au dus la apariţia unor resurse hardware, mai exact procesoare de mare
viteză şi acceleratoare grafice ce permit rularea unor software-uri din ce în ce mai
complexe ce modelează exemplar realitatea. Există resurse software care permit
construirea unor medii virtuale extrem de reale prin tehnologii tridimensionale (ex.
SmartMeeting, Convenos Meeting Center). Această modelare atinge apogeul în
industria jocurilor pe calculator, unde simulările frizează realitatea. Realitatea virtuală
este, dacă ar fi să restrângem sfera semantică a conceptului, „o simulare generată de
un computer a unui mediu tridimensional, în care utilizatorul este capabil să
vizualizeze şi să manipuleze conţinutul acestui mediu. Dacă termenul de multimedia
se referă la date preambalate şi pre-programate, incluzând o suită de informaţii din

21
anumite medii, realitatea virtuală este dinamică şi în interacţiune permanentă cu
utilizatorul ei.” (Vlada M., Popovici, M., 2004).
Multimedia, în viziune clasică, stă la baza bidimensionalităţii spaţiului, dat
fiind faptul că reprezintă o serie de imagini şi sunete ce se articulează într-o
prezentare prestabilită, după un scenariu precis, în timp ce realitatea virtuală este
tridimensională, presupune interacţiunea utilizatorului cu scenariul, modificarea
parametrilor spaţio-temporali. Tridimensionalitatea realităţii virtuale constă tocmai în
această putere a utilizatorului de a modifica coordonatele spaţio-temporale ale
informaţiilor prezentate. Practic utilizatorul se transpune pe sine în planul realităţii
virtuale, îşi construieşte un „avatar”. Vom întâlni frecvent aceste „avataruri” în
jocurile pe computer, în mesageria instantanee, în forumuri de discuţii, în platforme
pentru videoconferinţe on-line.
În esenţă, tehnologiile informaţiei şi comunicării propun utilizatorilor
pătrunderea în realitatea virtuală modelată de computer. Avantajele sunt evidente,
există însă două riscuri majore pe care trebuie să le avem în vedere: primul constă în
neacceptarea convenţiei real versus virtual pe care o propune computerul, alunecând
astfel într-un dogmatism ce respinge din start utilitatea noilor tehnologii,
considerându-le jucării pentru adulţi (paradoxal, literatura construieşte un efect virtual
similar însă nu se simte atât de tare datorită lipsei tridimensionalităţii), refuzând astfel
implementarea lor didactică.
La celălalt pol se află riscul alunecării cu totul în realitatea virtuală,
imposibilitatea de a mai discerne între real şi virtual. Este esenţial ca utilizatorul să
păstreze condiţia fundamentală a empatizării cu avatarul său electronic, condiţie
reliefată de Carl Rogers: A empatiza presupune transpunerea în pielea celuilalt ca şi
cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde din vedere condiţie de „ca şi cum”
(Rogers, C., 1994). Realitatea virtuală simulează din ce în ce mai acurat realitatea
reală şi riscul pierderii „pe traseul dintre cele două lumi” este mare.
Originile Internetului, acel celebru proiect ARPAnet al departamentului de
Apărare al Statelor Unite, au fost construirea unei reţele globale de comunicare în
timp real, o reţea care să faciliteze comunicarea şi schimbul de idei, eludând
distanţele. În cele ce urmează vom trece în revistă câteva mituri referitoare la Word
Wide Web, după cum sunt ele prezentate de Bernie Dodge, mituri care în realitate sunt
nefondate (Dodge, B., 1996-2005).

22
 1. Internetul este cea mai mare enciclopedie a lumii. Aceasta este una dintre cele
mai frecvente concepţii eronate despre Web. Ca şi o enciclopedie, Internetul
propune o multitudine de informaţii despre orice domeniu dar, în timp ce o
enciclopedie este organizată şi are un cuprins al conţinutului, Web-ul este
oarecum amorf şi haotic. Conţinutul unei enciclopedii este selecţionat cu mare
atenţie şi prezentat logic pe când Internetul nu are recenzorii şi prezentările
sunt extrem de personalizate şi de intuitive. Dacă enciclopediile sunt realizate
de către profesionişti, pe Web poate scrie şi publica informaţii oricine.
Internetul, mai degrabă decât a fi o mare enciclopedie, se doreşte a fi ca
realitatea însăşi, modelată virtual.
2. Internetul este o autostradă a informaţiei. De foarte multe ori Internetul este
denumit, metaforic, autostrada informaţiei. Mai mult însă decât informaţie,
Internetul înseamnă oameni care comunică idei şi fac schimb de informaţii. Nu
atât informaţia în sine este importantă, cât sursa şi scopul producerii ei.
Tentaţia informaţiei pure (fără autor, fără paternitate la vedere) este mare,
drept pentru care problemele de copyright sunt mult mai grave decât în alte
domenii de cunoaştere.
3. Internetul este plin de lucruri inutile. Aceasta este expresia favorită a
persoanelor care nu stăpânesc sau nu cunosc Internetul şi resursele sale. În
parte însă este un adevăr. Vom găsi pe Web informaţii incomprehensibile,
trunchiate, argumente subiective şi părtinitoare, cercetări eronate sau
indescifrabile, soluţii hazardate si neacoperite de experimente, informaţii
confuze şi manipulatoare. În egală măsură, Internetul asigură o bogăţie de
informaţie, surse uriaşe de date, biblioteci virtuale cu milioane de volume,
informaţii de ultimă oră din diverse domenii, jurnale on-line ale unor centre de
cercetare renumite, noutăţi din orice domeniu. Motoarele de căutare (de
exemplu Google sau Yahoo) sunt din ce în ce mai puternice şi mai rafinate în
căutarea informaţiilor relevante şi sunt prietenoase în utilizare.
Bernie Dodge (Dodge, B., 1996-2005) afirma că sunt cel puţin două motive
pentru care Internetul este o resursă educaţională extraordinară:
1. Utilizarea World Wide Web obligă elevii la învăţare activă.
2. Utilizarea World Wide Web sparge zidurile care separă şcoală de realitate, de
tot ceea ce este în afara ei.

23
 e-Learning. Chiar dacă pare hazardată, ideea centrală a învăţământului
fundamentat tehnologic este că elevul nu trebuie să vină constant la şcoală pentru a se
instrui, ci şcoala vine la elev, cu toată oferta sa curriculară, prin intermediul
calculatorului şi Internetului. Elevul „intră”, accesând browserul de Internet, într-o
„clasă virtuală”, participă la activităţi didactice, interacţionează cu colegii şi cu
profesorul, rezolvă sarcini de învăţare, lecturează bibliografia, participă la discuţii,
toate acestea fără a se deplasa de la acasă. De fapt, învăţarea electronică a fost soluţia
aleasă de numeroase state vest-europene pentru zonele slab populate, cu distanţe mari
între localităţi şi cu condiţii climaterice dificile (Glava, C., 2005).
Ulterior cercetările din acest domeniu au demonstrat că efectele acestui tip de
activitate didactică sunt mult mai ample asupra dezvoltării personale acelor implicaţi
şi asupra activităţilor didactice de fiecare zi. S-a descoperit că activităţile didactice
mediate electronic sunt mult mai atractive şi mai motivante nu doar pentru elevi, ci şi
pentru cadrele didactice implicate (Elthes, Z, 2004). Activităţile de învăţare sunt
superioare în unele privinţe în termeni de calitate a învăţării decât cele desfăşurate
tradiţional. Toţi elevii, chiar şi cei mai timizi sau mai retraşi se implică în discuţii şi
răspund la subiectele postate pe platforma de lucru de alţi colegi sau de cadrul
didactic.
Rolurile profesorului şi elevului se redefinesc într-o astfel de clasă virtuală.
Rolul elevului se transformă din perspectiva implicării şi a self -managementului, dat
fiind faptul că profesorul se află la distanţă şi monitorizarea efortului şi a motivaţiei
cade în sarcina lui. Elevul aflat într-o situaţie de învăţare prin intermediul TIC este
considerat implicat în mod responsabil în propria sa formare. Pe de altă parte el face
parte dintr-un grup, atât în plan real, grupul clasă, cât şi în plan virtual, „clasa
virtuală”, grupuri care impun un cod de conduită ce trebuie respectat. Platformele de
cooperare on-line sunt gestionate de obicei de un robot de reguli care, imparţial şi
obiectiv, sancţionează orice abatere de la normă. Rezolvarea sarcinilor presupune
schimb de informaţii, de idei, partajarea documentelor cu celalalt, dialog şi nu în
ultimul rând satisfacţia succesului ca o reuşită comună. Învăţământul tradiţional
propune o asumare a sarcinilor, de tip individualist, egoist. Platformele de învăţare
presupun şi impun rezolvare de sarcini de grup, implicând un model de solidaritate, o
ieşire din sfera competiţiei către cea a cooperării.
Profesorul devine un manager al activităţii de învăţare a elevilor, un
coordonator, un moderator.

24
 „e-Learning”, sau într-o traducere aproximativă „învăţare electronică”, mai
precis „învăţare mediată de TIC”, face parte din domeniul metodologiei şi tehnologiei
didactice. Însă datorită complexităţii formei de manifestare a e-learning, este necesară
activarea competenţelor de proiectare didactică în designul sarcinilor de lucru, a
activităţilor de învăţare, a interacţiunilor dintre elevi; şi a competenţelor de
management al clasei de elevi în organizarea clasei virtuale, în gestionarea ei şi în
proiectarea nivelelor de acces şi a gradelor de libertate pentru elevi şi pentru cadrele
didactice, în calitate de utilizatori ai platformei. Nu în ultimul rând se cere o bună
pregătire tehnologică a cadrelor didactice implicate într-o astfel de activitate didactică
prin intermediul noilor tehnologii, competenţă ce nu se poate deocamdată obţine doar
prin cursurile de Tehnologia informaţiei şi comunicării sau de Instruire asistată de
calculator. Este necesară o reorientare a întregii formări iniţiale şi continue a cadrelor
didactice înspre a implementa la nivelul întregului pachet de programe a noilor
tehnologii de informare şi comunicare, indiferent de disciplină sau domeniu
(Adăscăliţei, A., Dumitrescu, C., Braşoveanu, R., 2004).
e-Learning semnifică instruirea prin intermediul calculatorului şi a Internetului
şi derivă din aşa numita instruire asistată de calculator, celebră în perioada 1980-1990,
la noi în ţară până aproape de 2000. Diferenţa fundamentală este dată de faptul că
dacă instruirea asistată de calculator presupunea prezenţa unui computer în lecţie
pentru a facilita, prin intermediul simulărilor sau a prezentării unor suporturi
multimedia, învăţarea, e-learning propune deja interfaţa digitală a calculatorului între
elev şi sarcinile de învăţare.
e-Learning nu se poate manifesta decât prin intermediul calculatorului
electronic. Presupune însă şi conexiunea la Internet, legătura la reţeaua mondială de
calculatoare. e-Learning înseamnă, înainte de toate, comunicare şi partajare de
informaţie. e-Learning propune o strategie didactică complexă, fundamentată
metodologic, ce include cursuri şi lecţii on-line, consultaţii on-line, programe de
sprijin, simulări, modelări, jocuri didactice, rezolvare de probleme.
În foarte multe privinţe, e-learning se suprapune peste instruirea la distanţă
(distance learning). Diferenţele sunt însă esenţiale, instruirea la distanţă nu presupune
cu necesitate instruire electronică, prezenţa calculatorului electronic în activitatea de
învăţare. Frecvent instruirea la distanţă foloseşte calculatorul electronic şi Internetul
pentru a comunica date obiective, pentru a publica informaţii şi nu pentru a instrui.
Învăţarea este în esenţă clasică, suporturile de curs sunt trimise prin Internet sau pe

25
suport digital şi apoi tipărite, devenind simple manuale didactice. Este adevărat că e-
learning presupune şi instruire la distanţă, dar acesta nu este principalul ei atribut.
În altă ordine de idei, e-learning presupune, cum afirmam mai sus,
comunicare mediată electronic. Internetul propune şi susţine comunicarea de la
simplul transfer de voce până la partajare de informaţii, videoconferinţe în timp real şi
mesagerie electronică instantanee. Instrumentele software care să asigure transfer de
imagine şi sunet în timp real sunt accesibile elevilor şi, în majoritatea cazurilor,
gratuite.
On-line learning – învăţarea on-line este o formă mai recentă a instruirii
asistate de computer, apropiindu-se ca reper temporal de e-learning. Învăţarea on-line
a început să se dezvolte din 1990 până în prezent. Instruirea on-line presupune
susţinerea unor activităţi didactice la distanţă, prin intermediul Internetului.
Profesorul, în calitate de tutore, şi elevii dezvoltă o activitate didactică interacţionând
la distanţă, interacţiunea fiind mediată de calculator şi Internet. Diferenţa major faţă
de e-learning constă în faptul că în cazul instruirii on-line Internetul şi computerul
sunt utilizate doar ca mijloace, ca interfeţe, anulând distanţele. e-Learning presupune
utilizarea Internetului ca platformă, oferă o „clasă virtuală”, asigură resurse pentru
învăţare, resurse disponibile în baze de date şi biblioteci virtuale, resurse ce pot fi
descoperite utilizând instrumente software specializate, cum sunt, de exemplu,
motoarele de căutare.
e-Learning presupune utilizarea noilor tehnologii ale informaţiei şi
comunicării şi a resurselor multimedia în activitatea didactică, în proiectarea,
desfăşurarea şi evaluarea activităţilor de învăţare, în distribuirea materialelor
didactice. În sfera e-learning intră în primul rând calculatorul electronic, Internet-ul,
bazele de date şi bibliotecile electronice şi on-line, software şi hardware educaţional.
În contextul apetitului tot mai scăzut al tinerilor din ziua de azi pentru lectură,
prezenţa cărţilor în format electronic (aşa numitele e-book) pe calculatorul personal al
elevului sau în bazele de date la care are acces nu poate fi decât benefică. Există pe
piaţa software actuală produse destinate lecturării acestor cărţi în format electronic.
Aceste instrumente încearcă să transforme formatul electronic într-un mediu apropiat
cărţii ca atare, simulează cartea, creează un fundal odihnitor pentru lectură, transformă
caracterele pentru a fi percepute uşor, reconstituie practic arhitectura unei cărţi. În
contextul în care pe un simplu compact- disk este spaţiu suficient pentru câteva
milioane de pagini format clasic, avantajele cărţilor electronice sunt incontestabile.

26
Riscul major este însă acela de a pierde din vedere importanţa informaţiei care se
ascunde în spatele bucăţii ieftine de plexiglas. Pirateria în acest domeniu este ridicată
în instituţiile şcolare, România ocupând din păcate un loc fruntaş pe această listă.
Finalitatea didactică a e-learning o reprezintă clasa virtuală.
Clasa virtuală este o categorie de aplicaţii software numită Mediu virtual de
învăţare (Virtual Learning Environment (VLE)) special proiectat pentru a facilita
managementul activităţilor didactice şi de învăţare ale elevilor. Sistemul
monitorizează activităţile elevilor, ca utilizatori ai platformei virtual în funcţie de
setările introduse de profesor, în calitatea sa de administrator al platformei. Platforma
rulează de pe un server, iar elevii o accesează de pe orice terminal conectat la Internet,
prin intermediul unui browser (program ce permite navigarea şi vizualizarea site-
urilor de pe Internet) de tipul Internet Explorer. În general un astfel de software pentru
clasa virtuală oferă oportunităţi de a posta documente, cursuri, date, resurse
bibliografice, sarcini de învăţare pentru elevi, forumuri şi grupuri de discuţii, chat-uri,
mesagerii instantanee, diverse alte instrumente de comunicare audio sau video şi
instrumente de comandă şi administrare.
Un posibil model al clasei virtuale va fi prezentat în figura nr. II.2.

Mediatori ai
învăţării

Clasa virtuală
Profesorul

Exigenţele
curriculare Comunitatea
Domenii de virtuală
cunoaştere

Elevul

Colegi

Figura II.2. Modelul clasei virtuale.

Modelul de mai sus structurează elementele componente ale unei „clase

virtuale”. În esenţă, clasa virtuală reprezintă o formă de gestionare a unui grup de

27
elevi, diferenţa fundamentală faţă de situaţia clasică de management al clasei constând
în virtualizarea interacţiunilor, în plasarea lor în realitatea virtuală, pe Internet.
Structura clasei virtuale se organizează în jurul a trei elemente definitorii:
elevul, profesorul şi exigenţelor curriculare, interacţiunea didactică dintre acestea
fiind susţinută de „mediatori ai învăţării” oferiţi de platforma de lucru şi fiind
influenţată de celelalte elemente ale comunităţii virtuale: colegi, membrii ai grupului
clasă, alte persoane implicate în formare. După cum se poate deduce, profesorul îşi
păstrează incontestabil în contextul clasei virtuale rolul esenţial de ofertant al
situaţiilor de învăţare, de responsabil pentru îndeplinirea exigenţelor curriculare, acest
rol viind partajat însă cu roluri similare atribuite unor factori specifici mediilor
virtuale, precum comunitatea virtuală a utilizatorilor resurselor TIC sau comunitatea
altor autorităţi în domeniul de cunoaştere predat de profesor cu care elevii pot
interacţiona în spaţiul virtual. Însă, interacţiunea clasei virtuale cu „cunoaşterea”
extinsă prin intermediul instrumentelor de informare precum Internetul şi cu
comunitatea virtuală lărgită îmbogăţesc provocările formative ale contextului virtual
de învăţare.
În această trecere sintetică în revistă a conceptelor recente din vocabularul
pedagogic, am încercat construirea unor sfere semantice edificatoare, necesară pentru
desfăşurarea demersului teoretic şi experimental care urmează. Conceptele luate în
atenţie descriu, unele dintre ele contextul mai larg în care trebuie înţeleasă utilizarea
noilor tehnologii - societatea cunoaşterii, societatea informaţională, societatea
tehnologică -, altele se constituie în produse concrete de obiectivare a principiilor
acestui context – TIC, IT, ILT, Internet şi realitate virtuală, sau în aplicaţii cu caracter
mai concret – învăţare la distanţă, învăţare on-line, e-learning, clasă virtuală.
Accepţiunile date nu sunt exhaustive şi le vom considera definiţii de lucru.

28