Percepția tactil-kinestezică

În absența vederii , care are un rol esențial în ghidarea mișcărilor și

coordonarea mâinilor, dezvoltarea și învățarea sunt dependente la
copilul nevăzător de programele de stimulare și antrenament tactil cu
efect asupra conștientizării propriului corp, a diferențierii obiectelor
atinse și a celor care vin în contact cu corpul.
Sensibilitatea tactil-kinestezică

Atingere

Mișcare

Poziția corpului în spațiu

Spaţiul tactil include cele trei tipuri de sensibilităţi:
a) sensibilitatea de diferenţiere a obiectelor care vin în contact cu
pielea;
b) sensibilitatea cu ajutorul căreia localizăm suprafața cutanată care
vine în contact cu obiectul (segmentul suprafeţei corpului care a fost
stimulat);
c) sensibilitatea prin care se determină nu numai locul atingerii
suprafeţei cutanate, ci şi poziţia acesteia în raport cu alte obiecte
externe
În absenţa simţului vizual, informaţiile tactil- kinestezice şi cele auditive
devin dominante la nevăzători, recepţia şi percepţia tactilă jucând rolul
principal în cunoaşterea senzorială, nemijlocită a obiectelor şi
fenomenelor, mai cu seamă în dimensiunile “microspaţiului”, ale
“spaţiului obiectelor” şi ale “spaţiului de muncă”, în timp ce “spaţiul
mare”, spaţiul îndepărtat este explorat preponderent acustic.
Forme diferite ale atingerii
• Atingerea activă sau haptică implică informaţii obţinute atât prin
explorarea tactil-kinestezică, cât şi prin mişcarea şi poziţionarea
corpului în spaţiu, necesitând o multitudine de comportamente
exploratorii.
• Atingerea pasivă se referă la momentul când o pielea unei persoane
este atinsă sau intră în contact cu cineva sau ceva; se pot obţine
informaţii despre greutate, temperatură, plăcere sau durere.
• Atingerea socială - promovează relaţii emoţionale şi de ataşament,
implicând ambele tipuri de atingere, pasivă şi activă.
Barraga and Erin (1992) există cinci etape în dezvoltarea percepţiei
tactile la copilul nevăzător.
1. conştientizarea şi atenţia acordată diferitelor caracteristici ale
suprafeţelor precum textura, temperatura şi vibraţiile,
2. identificarea formei şi a mărimii,
3. recunoaşterea relaţiilor dintre părţi şi întreg,
4. recunoaşterea reprezentărilor grafice
5. recunoaşterea simbolurilor Braille.
 Particularităţi ale percepţiei tactil-kinestezice

Prin intermediul senzaţiilor tactil-kinestezic se realizează două

structuri informaţionale:
1. modelul informaţional al eului fizic (conturul schemei
corporale), ca unitate funcţional dinamică delimitată de
obiectele mediului extern
2. sistemul modelelor informaţionale ale obiectelor
perceptibile
• Sensibilitatea tactilă se restructurează calitativ în contextul activităţii
de cunoaştere şi al activităţilor practice, prin conectare la schemele
motorii şi kinestezice.
• Se formează complexul funcţional-operaţional tactil-kinestezic care
permite o prelucrare şi integrare superioară a informaţiei obiectale.
• Sensibilitatea tactilă oferă semnale specifice despre contur,
substanţialitate, duritate, asperitate etc.
• Factorul principal care facilitează integrarea informaţiilor tactil
secvenţiale, fragmentare, într-un model unitar percept, imagine
perceptivă este mişcarea, kinestezia explorativă.
• Mâna dominantă va realiza mişcările de percepere propriu-zisă, iar
cealaltă mână realizează mişcările de susţinere şi de fixare a
obiectului.
• În cadrul mâinii dominante Clicks-a observat
to add text realizarea unei anumite
ierarhizări a mişcărilor degetelor: în explorarea suprafeţelor şi
relevarea asperităţii, rolul principal revine degetului arătător şi celui
mijlociu; în detectarea colţurilor şi identificarea contururilor, pe
primul plan se situează funcţionalitatea degetului arătător şi a
degetului mare .
• Specializarea funcţională a mâinii cunoaşte o şi mai mare
precizie, inclusiv la nivelul diviziunii acţiunilor şi actelor ce-i
revin fiecărui deget.
• Degetul mare fixează obiectul şi este punctul de plecare în
explorarea tactilă, care se transmite apoi celorlalte degete.
• Degetul arătător şi degetul mijlociu parcurg obiectul mai întâi
global şi apoi analitic.
• Degetul arătător este cel mai activ în cuprinderea spaţiului
palpat şi în recepţia tactil-kinestezică.
• Strategia explorării active a obiectelor este subordonată principiului
informaţiei relevante.
• Pentru percepţia tactilă, elementele nodale, critice, purtătoare ale
informaţiei relevante sunt: colţurile, curburile, muchiile, denivelările
suprafeţelor, proporţionalitatea unghiurilor şi laturilor.
• Încărcătura cea mai mare de informaţie relevantă sunt colţurile,
unghiurile, curburile şi proporţiile.
• În procesul recepţiei proprioceptive şi kinestezice, la componenta
corticală a analizatorului se transmit şi informaţii despre greutate,
volum şi raporturi spaţiale.
• În ceea ce priveşte estimarea greutăţii obiectelor, analizatorul
proprioceptiv-kinestezic poate fi considerat singurul aparat specializat
în perceperea şi evaluarea ei directă, cel tactil ocupând o poziţie
subordonată.
• Semnalele kinestezice pot exercita o influenţă deformatoare
asupra estimării tactile a distanţelor şi lungimilor, în funcţie
de viteza mişcărilor de explorare: parcurgerea rapidă a
marginii unui obiect determină frecvente erori de
subestimare, după cum parcurgerea lentă a aceloraşi lungimi
provoacă erori de supraestimare în lipsa controlului vizual.
Tipologia mișcărilor

• mişcările de căutare şi pregătire: viteză mare de desfăşurare,

traiectorii divergente şi ample pe suprafaţa obiectului, fixarea
obiectului într-o anumită poziţie. Ele urmăresc împărţirea obiectului,
respectiv a zonei de explorare a obiectului, în porţiuni mici, uşor de
investigat, în vederea extragerii informaţiei relevante.

• mişcările de urmărire: traiectorii mai scurte şi recurente, leagă

succesiv între ele diferite puncte comparate. Funcţia acestor mişcări
este eminamente integrativă, facilitând nemijlocit elaborarea imaginii
tactile a obiectului.
• Funcțiile mişcărilor de urmărire: construire a imaginii
perceptive, măsurare şi de control şi conectare.
• Prin mişcările de urmărire se extrag informaţiile relevante,
prin găsirea şi palparea elementelor nodale, critice, cu
maximă valoare informaţională, iar apoi, prin mişcările de
evaluare şi comparare, se realizează integrarea lor într-o
matrice perceptivă.
• Controlul informaţional pe cale tactil kinestezică se
realizează prin micromişcări repetate, prin reveniri şi
oscilaţii, prin acţiuni aferent inverse şi deliberări între
mişcarea analitică şi ea integrativ-sintetică.
• Există un sistem de dublare şi de triplare a semnalizării
tactil-kinestezice.
Explorarea tactilă a obiectelor urmează un anumit model sau
mecanism, având patru faze:
Faza de căutare a obiectului până când este atins.
Există două tehnici recomandate pentru această etapă, care coincid cu
tehnicile de căutare a obiectului pierdut sau căzut, utilizate în orientare
şi mobilitate. Acestea sunt:
• căutarea obiectului cu mişcările circulare
• căutarea obiectului cu mişcări orizontale stânga-dreapta, necesare în
special pentru determinarea texturii
Faza primului contact tactil cu obiectul – oferă principalele informaţii despre
temperatura acestuia şi cu aproximaţie despre formă, mărime, textură, duritate.
S-au remarcat utilizarea a 5 tehnici principale:
• „cleşte” – mâna încercuieşte/înconjoară obiectul
• ”prinderea”- limitată la index şi degetul mare
• ”rotirea” - obiectul este explorat cu o mişcare de rotire, folosind doar indexul
întins
• ”înfăşurarea” - degetele sunt trecute de-a lungul obiectului, mişcări în jurul axei
verticale, oferind informaţii globale despre proprietăţile acestora
• ”trasarea” - indexul urmăreşte tactil obiectele,oferă informaţii despre
formă,mărime
Faza de explorare detaliată a obiectului, a recunoaşterii sale sau
construirea unui pre-concept al său în cazul în care obiectul este
necunoscut – include primele trasări ale contururilor şi deplasarea
degetelor spre diferite detalii ale obiectului.
• Este nevoie de participarea tuturor degetelor ambelor mâini.
Faza concluziilor şi formării reprezentărilor informaţiei tactile –
semnifică construcţia mentală a impresiilor tactile, trăgând concluzii şi
făcând comparaţii ale obiectului cu alţi itemi cunoscuţi.
• Această etapă este foarte importantă şi trebuie verificat modul în care
copilul şi-a însuşit reprezentările prin descrieri verbale, exprimarea
observaţiilor personale
 Percepţie vizuală vs. percepţie tactilă
• Pentru simțul vizual numărul diferitelor reacţii este de 7, iar pentru
simţul tactil de 9.
• Celor 7 reacţii specifice ale simțului le corespund următoarele însuşiri
ale obiectelor: culoarea, forma plană, mărimea, distanţa, direcţia,
relieful şi mişcarea.
• Celor 9 reacţii specifice ale simțului tactil le corespund
următoarele însuşiri ale obiectelor: aceleaşi, mai puţin culoarea, se
adaugă temperatura, plasticitatea şi greutatea.
• Mecanismul comun celor două modalităţi de percepţie constă în
factorul kinestezic sau motor, prezent ca o condiţie atât în percepţia
vizuală (motricitatea oculară), cât şi în percepţia tactilă (kinestezia
mâinilor)
• Orice modalitatea perceptivă implică o etapă de interpretare care
depinde de factori psihologici (rolul organizator al sistemului verbal,
atenţie, semnificaţia stimulului în funcţie de motivaţie, nevoi şi
interese, inteligenţă, experienţe anterioare)
• Percepţia vizuală este o funcţie telereceptoare care se realizează la
distanţă, iar percepţia tactilă acţionează prin contactul direct cu obiectele.
• Percepţia vizuală se bazează pe investigaţii care sunt simultane şi
determină indentificări instantanee şi rapide, parcurgând un proces de
analiză şi sinteză (sinteză, analiză şi sinteză). Imaginea vizuală se
caracterizează prin continuitate, fiind dominată de formă. Stimulul specific
este linia continuă şi suprafeţele plane.
• Percepţia tactilă este procesuală şi implică investigaţii succesive,
predominând analiza, şi construindu-se lent întregul (sinteza). Percepţia
tactilă se caracterizează prin dinscontinuitate, punctul în relief, relieful, cu
caracter de intenţionalitate, funcţiile fiind de construire, măsurare, control
şi corectare.
• Imaginea vizuală este de dimensiuni variabile în funcţie de mărimea
obiectului perceput şi disanţa acestuia de subiect (imagine de
perspectivă)
• Imaginea tactilă este invariabilă ca dimensiune, depinde de mărimea
reală a obiectului, fiind lipsit de perspectivă, cu imposibilitatea
amplificării ei.
• Imaginea vizuală poate fi uşor păstrată, reprodusă şi transmisă cu
mijloace tehnice (film, fotografie, televiziune), procedee improprii şi
nerealizabile în domeniul percepţiei tactile.
• Funcţia optică surprinde cu uşurinţă obiectele şi fenomenele în
mişcare, în activitate, în funcţiune, în dinamica lor proprie şi specifică,
percepţia tactilă surprinde mai greu mişcarea.
• Percepţiei vizuale îî sunt accesibile obiecte mici şi obiecte mari,
procese nocive şi chiar periculoase, percepţia tactilă fiind limitată de
accesibilitate.
• Percepţia vizuală decurge deseori spontan şi repetat,cu multe
informaţii senzoriale, fără un efort deosebit.
• Percepţia vizuală permite o unitate spaţial-materială, iar la copiii
nevăzători caracteristicile de formă, dimenisune, anumite detalii pot fi
influenţate de elemente materiale derutante.