Cls.

a V-a

FLOAREA LACRIMILOR
de EMIL GÂRLEANU

COMENTARIU

Deși este inclus la parabole sau pilde, textul literar „Floarea lacrimilor” este mai degrabă o legendă
mitologică cultă, cu personaje biblice, care explică originea crinului.

Narațiunea ni-l înfățișează pe Iosif si pe Maria cu pruncul Iisus în brațe fugind din fața urgiei, când Irod
poruncise uciderea tuturor pruncilor din Bethleem.

Drumul prin pustiu este anevoios, călătorii se opresc obosiți, iar Maria alăptează pruncul. Surmenată și
impresionată de soarta și de prigonirea copilului, dar și de ceea ce vede în depărtare, mama izbucnește într-
un plâns sfâșietor.

Ea îsi sterge lacrimile cu scufița lui Iisus și o pune apoi pe tulpina uscată a unui spin, ca să se usuce. În
momentul plecării, când vrea sa ia scufița, femeia constată că tulpina spinului se prefăcuse într-un lujer, iar
scufița devenise o floare de crin.

„De-atunci pâna astăzi — conchide autorul — crinul culege, în floarea lui, cele dintâi lacrimi de rouă ale
dimineții”.

Legenda nu este lipsită de „calități artistice”. În primul rând se observă o încordare a acțiunii în momentul
drumului prin pustiu, sugerată prin propozitii principale scurte, independente: „Fugeau de urgie. Spaima îi
gonea. Arșița le topea puterile. Nădejdea îi chema” etc.

În al doilea rând, o înșiruire de interogații retorice care se constituie într-un sfâșietor monolog interior relevă
zbuciumul sufletesc al eroinei: „Și cum îl privea, ochii Mariei se umeziră. Ce le făcuse copilul oare? Cu ce
le greșise? De ce-l prigoneau?”

De asemenea, nu lipsesc nici expresiile poetice folosite în conturarea portretului copilului, constituite din
epitete si comparații: „obraz fraged”, „gura rumenă ca mărgeanul”, „scufița albă, părul galben ca aurul”,
„aruncând parcă o nuia de raze”.
Comparațiile sunt folosite si în descrierea crinului: „strălucea o floare albă ca zăpada, deschisă ca un potir
de cristal", lor adăugându-li-se și metafora „lacrimi de rouă ale dimineții”.

Indiscutabil că această operă literară este o legendă mitologică cultă, din moment ce dă
o explicație imaginară originii unei plante, făcându-și loc si elementele fabuloase,
caracteristice acestei specii literare.