Chimia în perioada făuririi bazelor ei teoretice

1. Teoria atomo-moleculară
Cu mai bine de două mii de ani în urmă, filozoful grec Democrit (460-370 î.Hr.) a propus
noţiunea de atom (în limba greacă atomos înseamnă „indivizibil“) pentru a denumi cele mai mici
particule de substanţă; substanţele, în viziunea lui, erau compuşi ai atomilor. Au trebuit să treacă
aproape 2000 de ani pentru ca existenţa atomilor şi a moleculelor să fie demonstrată. Rezultatele
numeroaselor cercetări au fost reunite în teoria atomo-moleculară:
1. Substanţele pot avea structură moleculară, atomică sau ionică.
2. Molecula este cea mai mică particulă de substanţă care păstrează compoziţia şi proprietăţile
chimice ale acesteia.
3. Între molecule acţionează forţe de atracţie şi de respingere reciprocă. Ele se evidenţiază mai
puternic în substanţele solide şi mai slab în gaze.
4. Moleculele se găsesc, una faţă de alta, la anumite distanţe, determinate de starea de agregare a
substanţei şi de temperatură. Între moleculele gazelor spaţiile sînt mari, de aceea gazele se comprimă
uşor. În lichide, aceste spaţii sînt mici, iar în substanţele solide – foarte mici. De aceea, ultimele
aproape că nu se comprimă.
5. Moleculele se află în continuă mişcare. Cu cît temperatura este mai ridicată, cu atît mai mare
este viteza de mişcare a moleculelor.
6. Toate moleculele unei substanţe sînt la fel. Moleculele de substanţe diferite se deosebesc între
ele prin masă, dimensiuni şi proprietăţi chimice.
7. În fenomenele fizice, moleculele se păstrează, iar în cele chimice se distrug.
8. Moleculele sînt constituite din atomi, care, ca şi acestea, se află în mişcare continuă.
9. În reacţiile chimice, atomii nu se distrug. Atomul este cea mai mică particulă indivizibilă de
substanţă.
10. Atomii unui element chimic se deosebesc de atomii altui element prin sarcina nucleului, masă,
dimensiuni şi proprietăţile chimice. Un anumit tip de atomi formează un element chimic. Moleculele
substanţelor simple sînt alcătuite din atomii aceluiaşi element, în timp ce moleculele substanţelor
compuse sînt alcătuite din atomi ai diferitor elemente.
11. În nodurile reţelei cristaline a substanţelor cu structură moleculară aflate în stare solidă se
găsesc molecule. Forţele intermoleculare sînt slabe şi la încălzire se distrug uşor. Substanţele cu
structură moleculară au, de regulă, temperaturi mici de topire.
Sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului de al XlX-lea au constituit perioada de
formare a lumii moderne.
Determinată de dezvoltarea ascendentă a capitalismului, ştiinţa, ca parte integrantă a noii
civilizaţii industriale, cunoaşte un nou avînt. Noile metode ale ştiinţei experimentale, elaborate în

1
cursul revoluţiei ştiinţifice din secolul al XVII-lea, sînt extinse asupra întregului domeniu al ştiinţei
omeneşti, iar aplicaţiile lor ţin pasul cu marea transformare a mijloacelor de producţie denumită
„revoluţia industrială”, influenţînd-o în mod direct.
„Revoluţia industrială” a însemnat un proces istoric, care, cu toate că este denumit revoluţie, a
durat un timp îndelungat (în unele ţări zeci de ani, în altele chiar aproape un secol).
În aceste condiţii de maturizare a relaţiilor de producţie ale capitalismului, s-au adîncit
contradicţiile acestui sistem. Au ieşit la iveală neajunsurile sale exprimate prin exploatarea maselor,
nedreptatea socială etc. Adîncirea contradicţiei între caracterul social al producţiei şi forma particular
capitalistă de însuşire a rezultatelor producţiei se reflectă pe plan social prin antagonisme de clasă tot
mai violente.
Contradicţiile inerente societăţii capitaliste şi consecinţele lor pe plan social-politic au pus
problema căilor lor de rezolvare.
Pentru prima oară în istorie, materialismul împreună cu dialectica, au înfăptuit o revoluţie în
gîndire, punînd bazele materialismului dialectic şi istoric. Această nouă concepţie unitară şi ştiinţifică
despre lume reflectă necesităţile istorice ale dezvoltării societăţii în epoca modernă, generalizînd
totodată din punct de vedere filozofic descoperirile ştiinţifice din domeniul ştiinţelor naturii .
În ştiinţele naturii începe să apară un conflict între vechea concepţie metafizică despre lume şi
concepţia dialectică conform căreia în natură totul este în devenire, dezvoltare, nimic nu este
invariabil, dat o dată pentru totdeauna.
Noua orientare în ştiinţele naturii a fost posibilă din punct de vedere istoric şi datorită faptului
că, în perioada premergătoare, obiectele şi fenomenele din natură au fost studiate în amănunt, fiind
considerate finite, invariabile şi independente unele de altele. Într-adevăr, înainte de a studia
interacţiunea şi dezvoltarea fenomenelor şi obiectelor, ştiinţa trebuie să stabilească ce anume se leagă,
se schimbă, acţionează, etc. De aceea, concepţia metafizică a avut un rol pozitiv la timpul ei. Cînd
însă cunoaşterea separată a obiectelor şi fenomenelor a ajuns la un grad de dezvoltare superior, a
devenit posibilă şi chiar necesară studierea fenomenelor şi obiectelor prin prisma legăturii şi
interacţiunii dintre ele, studierea dezvoltării şi transformării acestor obiecte şi f enomene. Astfel se
explică orientarea nouă care ia naştere în ştiinţele naturii: această linie nouă este caracterizată prin:
- depăşirea cadrului strîmt al concepţiei metafizice despre materie;
- recunoaşterea rolului gîndirii teoretice, care, bazîndu-se pe fapte şi experienţă, trebuie să
pătrundă în esenţa fenomenelor şi în general;
- tendinţa din ce în ce mai accentuată de a interpreta natura şi fenomenele ei de pe poziţii
materialiste.
Principala trăsătură a ştiinţei în secolele XVIII—XIX a fost, s-ar putea spune, întemeierea ei
ca disciplină raţională, teoretică şi practică. De aceea, sfîrşitul secolului al XVIII-lea este adeseori

2
numit de istoricii chimiei „perioada marii revoluţii”, deoarece acum începe procesul complex de
transformare a chimiei într-o adevărată ştiinţă prin făurirea bazelor ei teoretice.
Dezvoltarea marii industrii chimice cerea elaborarea unor procese tehnologice raţionale,
cunoaşterea compoziţiei substanţelor, stabilirea ecuaţiilor reacţiilor chimice, găsirea legilor de bază
care guvernează mişcarea chimică etc. Toate aceste probleme se puteau rezolva numai pe baza teoriei
atomo-moleculare, pe baza cunoaşterii raporturilor greutăţilor elementelor din substanţele compuse,
pe baza cunoaşterii cauzelor reacţiilor chimice.
De aceea, în cele ce urmează, vom arăta, pe scurt, care a fost aportul chimiştilor la lămurirea
unora din problemele enunţate. Vom urmări totodată şi felul în care chimiştii au sfărîmat cătuşele
empirismului şi, încetul cu încetul, au început să se ridice deasupra rezolvării p roblemelor mărunte,
spre găsirea celor mai generale teorii, spre dezvăluirea legilor chimiei, contribuind la progresul
uimitor de rapid al chimiei.
***
Cu L o m o n o s o v şi L a v o i s i e r, chimia a intrat în cea de-a treia perioadă a dezvoltării
sale.
M. V. L o m o n o s o v (1711—1765) a fost un savant enciclopedic care a adus contribuţii în
domeniul ştiinţei, literaturii şi artei.
Una din cele mai cunoscute opere scrise de Lomonosov este Elemente de chimie matematică,
în care a dat o definiţie chimiei, considerînd-o ca o „ştiinţă a transformărilor care se produc într-un
corp compus, datorită faptului că este compus”. Lomonosov îşi imagina această ştiinţă ca o serie de
fapte chimice reunite printr-o interpretare matematică şi legate într-un singur sistem pe baza teoriei
atomice materialiste. În chimie, ca şi în alte domenii, M. V. Lomonosov a subliniat însemnătatea
modificărilor materiei, adică a „mişcării” materiei.
La Lomonosov este caracteristică legătura dintre concepţiile chimice şi teoria atomo -
moleculară dezvoltată de el.
În disertaţia prezentată la Academie în anul 1743, întitulată Despre particulele fizice
insensibile ca şi în Elemente de chimie matematică, Lomonosov afirmă că toate corpurile se
compun din particule materiale foarte mici, pe care el le numeşte „elemente” şi „corpuscule”.
„Corpusculele” sînt particule compuse, formate din particule simple, „elemente”. Astăzi, în loc de
„corpuscul“ spunem moleculă, iar în loc de „element” – atom.
În locul vechiului atom mecanic ca particula cea mai mică, care reprezintă numai o limită a
divizibilităţii materiei, Lomonosov introduce pentru prima dată, concepţia despre existenţa atomilor
chimici, particule care au proprietăţi chimice determinate, părăsind astfel poziţiile
materialismului mecanicist. Ideile exprimate de el corespund principiilor fundamentale ale teoriei
atomice şi moleculare moderne.

3
 Folosind teoria atomică, Lomonosov contribuie la stabilirea noţiunii de element chimic.
„Corpurile sînt de acelaşi fel, corpusculii sînt omogeni dacă sînt alcătuite din a celaşi număr de
particule, elemente de acelaşi fel, unite în acelaşi fel”. Corpul format din corpuscule de acelaşi fel, a
fost numit de Lomonosov „început”. “Începutul“ indivizibil al lui Lomonosov corespunde cu
elementul din chimia modernă. După Lomonosov, un corp compus este acel „corp care se compune
din două sau mai multe „începuturi (elemente) deosebite, unite între ele în aşa fel încît fiecare
corpuscul în parte se află în aceleaşi raporturi cu părţile elementelor din care este compus ca şi
întregul corp compus faţă de ansamblul elementelor distincte care îl constituie” (în lucrarea Elemente
de chimie matematică).
Concepţiile atomiste ale lui Lomonosov l-au condus la concluzia asupra naturii cinetice a
căldurii.
Lomonosov s-a preocupat foarte mult de aspectul cantitativ al experienţelor, introducînd
balanţa în uzul zilnic al laboratorului.
Dezvoltînd ideea înrudirii dintre fizică şi chimie, Lomonosov creează în 1752 o nouă ştiinţă,
chimia fizică. El a definit cu precizie sarcinile chimiei fizice: „Chimia fizică este ştiinţa care explică,
pe baza principiilor şi a experienţelor de fizică, ceea ce se produce în corpurile compuse cu ajutorul
operaţiilor chimice. Ea poate fi numită filozofia chimică”. În această direcţie, el scrie un curs întitulat
Cursul de adevărată chimie fizică.
În laboratorul său de chimie, Lomonosov a organizat, pentru prima dată şi lucrări de laborator
pentru studenţi.
În anul 1753, el începe experienţe care aveau o importanţă mare nu numai pentru chimie, dar şi
pentru celelalte ştiinţe ale naturii. De exemplu, în astronomie, Lomonosov a proiectat şi a construit un
telescop pentru observarea stelelor şi a planetelor. Cu ajutorul acestui telescop el a descoperit că planeta
Venus este înconjurată de atmosferă ca şi Pământul nostru. Astronomii au izbutit să repete această
observare după mai mult de o sută de ani.
Toată viaţa sa Lomonosov şi-a dedicat-o dezvoltării ştiinţei. El a afirmat că Universul este infinit.
El a mai afirmat că tot ce există: pământul, planetele, se schimbă şi se dezvoltă când spre bine, când spre
rău.
Experienţele în domeniul fizicii şi chimiei pe care Lomonosov le făcea în laboratorul său se
caracterizau printr-o mare precizie. Odată a cântărit un vas închis ermetic conţinând bucăţele mici de
plumb şi apoi l-a încălzit până la roşu, până ce bucăţele de plumb s-au acoperit cu un sloi alb; cântărind
din nou vasul a observat că acesta nu şi-a schimbat greutatea. Astfel a descoperit una din legile de bază
ale naturii. Numai această singură descoperire ar fi fost de ajuns pentru a-l considera pe Lomonosov un
mare savant.

4
 Lomonosov a fost printre primii care au consemnat solidificarea mercurului. A susţinut originea
organică a solului şi a combustibililor fosili (cărbune, petrol, gaze naturale).
Una din principalele probleme care preocupa pe toţi chimiştii vremii era aceea a naturii focului
şi a esenţei proceselor de ardere şi calcinare a metalelor. Lomonosov a arătat imposibilitatea
existenţei „materiei calorice” (termogen) cu ocazia teoriei mecanice a căldurii emisă de el.
În lucrarea sa Raţionamente asupra cauzei căldurii şi a frigului, susţinută în 1745,
Lomonosov emite, pentru prima dată, ideea că creşterea greutăţii metalelor în urma calcinării nu s-ar
putea datori pătrunderii în ele a „materiei focului“, după cum presupusese R. Boy1e, ci combinării
metalelor cu aerul înconjurător. Aceeaşi idee este exprimată în formă mai categorică de Lomonosov
în scrisoarea sa către E u l e r (din 1784) în care, analizând experienţele lui R. Boyle asupra arderii
metalelor, scria: „Nu există nici o îndoială că particulele aerului care curge continuu deasupra
corpului care arde se combină cu acesta şi-i măresc greutatea”.
În aceeaşi scrisoare Lomonosov scria: „Toate schimbările care se produc în natură sînt astfel
de stări în care atît cît se ia de la un corp, se adaugă la altul. Astfel că, dacă undeva materia scade, ea
creşte în altă parte ; ceasurile petrecute de veghe sînt luate de la somn. Această lege generală a natur ii
se întinde şi asupra regulilor mişcării; deoarece un corp care mişcă prin puterea lui un alt corp, pierde
din puterea lui atît cît transmite celuilalt corp care primeşte mişcarea de la el. Aşadar, cîtă substanţă
se adaugă unui corp, atîta se ia de la alt corp”.
Conservarea şi indestructibilitatea materiei, a mişcării şi a forţei sînt prezentate de Lomonosov
numai ca exemplu, dar se subînţeleg „toate mişcările care se produc în natură”.
Lomonosov are marele merit de a fi arătat importanţa gîndirii şi a generalizărilor teoretice. El
a ridiculizat încercările empiriştilor de a răpi savanţilor dreptul la gîndirea teoretică... „ca şi cum
cercetătorul naturii — scria el — n-are într-adevăr dreptul de a se ridica deasupra rutinei şi tehnicii
experienţelor şi nu este chemat să le subordoneze raţiunii pentru a trece de aici la descoperiri. Oare
chimistul, de pildă, este condamnat să ţină veşnic într-o mînă cleştele, iar în cealaltă mînă creuzetul şi
nici o clipă să nu se îndepărteze de la cărbune şi cenuşă” (Lucrări ştiinţifice alese, Lomonosov).
L a v o i s i e r (1743—1794) a contribuit în foarte mare măsură la transformarea chimiei într-o
ştiinţă, în adevăratul înţeles al cuvîntului. Nici un chimist înainte de Lavoisier nu a fost atît de
preocupat ca el de aspectul cantitativ al determinărilor; relatările asupra experienţelor sale sînt făcute
cu precizia maximă posibilă pe care o ofereau balanţa şi celelalte instrumente de măsură din vremea
sa.
Lui L a v o i s i e r îi revine cel mai mare merit în infirmarea teoriei flogistice şi
fundamentarea chimiei moderne. El a reluat cu răbdare studiul diferitelor fenomene de combustie
realizate de predecesorii săi, căutînd să evite erorile experimentale şi greşelile de interpretare comise
de aceştia. Încă din anul 1772, într-o scrisoare trimisă la Academie, Lavoisier scria următoarele:

5
„Acum 8 zile am descoperit că sulful arzînd, nu numai că nu pierde din greutate, dar chiar cîştigă... La
fel se întîmplă şi cu fosforul. Această creştere în greutate se face pe seama unei cantităţi mari de aer
care se fixează în timpul arderii şi care se combină cu vaporii. Această descoperire pe care am făcut -o
prin experienţe pe care le consider decisive, mă face să cred că ceea ce am observat la arderea
sulfului şi fosforului ar putea tot aşa de bine să aibă loc la toate corpurile care cresc în greutate în
urma combustiei şi a calcinării şi m-am convins că creşterea greutăţii „pămînturilor“ metalice se
datorează aceleiaşi cauze.
Experienţa a confirmat complet afirmaţiile mele; am redus litarga (PbO) în vase închise şi am
observat că se degajă, în momentul trecerii pămîntului în metal, o cantitate considerabilă de aer în
volum mai mare decît cantitatea de litargă întrebuinţată. Această descoperire, părîndu -mi-se una din
cele mai interesante din cîte s-au făcut după Stahl, am crezut că este necesar să-mi asigur prioritatea,
trimiţînd această scrisoare secretarului Academiei, pentru a fi ţinută secretă pînă în momentul în care
voi publica experienţele ” (Paris, 1 noiembrie 1772).
În anul 1773, Lavoisier prezintă la Academie memoriul: „Noi cercetări asupra existenţei unui
fluid elastic fixat în unele substanţe şi asupra fenomenelor care întovărăşesc degajarea sau fixarea
lui“. (Nouvelles recherches sur l’existence d’un fluide elastique fixe dans quelques substances, e t sur
les phenomenes qui resultent de son degagement ou de sa fixation). În această lucrare, Lavoisier
descrie experienţele de ardere a sulfului şi fosforului în volum limitat de aer şi constatarea că volumul
aerului în care se produce arderea se micşorează cu un sfert. El mai descrie transformarea
„pămînturilor“ metalice în metale pure prin încălzirea cu cărbune. El arată că gazul care se produce în
cursul acestor reacţii provine din cărbune şi din „aerul vital“ fără de care combustia nu poate să aibă
loc. Lavoisier îşi dă seama că acest gaz este tocmai „aerul fix“ sau aşa cum l-a numit el „acid
carbonic“ şi conchide că acest gaz este în mod sigur o combinaţie a carbonului cu „aerul vital“
(oxigenul).
În lucrarea întitulată „Memoriu asupra calcinării staniului în vase închise şi asupra cauzei
creşterii în greutate a metalului în timpul acestei operaţii“ (Memoire sur la calcination de l’etain dans
les vaisseaux fermes et sur la cause de l’augmentation du poids qu’acquiert le metal pendant cette
operation), Lavoisier descrie o experienţă foarte importantă din care trage concluzii sigure. Pune o
cantitate de staniu într-o retortă pe care o închide şi o încălzeşte pînă ce staniul trece în „pămîntul“
respectiv. După răcire cîntăreşte retorta din nou şi constată că greutatea retortei cu conţinutul ei nu s-a
schimbat. Deschide apoi retorta, aerul pătrunde în ea şi acum retorta cîntăreşte mai mult. Cîntărind şi
„pămîntul de staniu“, Lavoisier constată că este mai greu decît staniul metalic introdus în vas la
începutul experienţei; pe de altă parte, creşterea greutăţii staniului este egală cu creşterea greutăţii
retortei după pătrunderea aerului în interiorul ei.
Din această experienţă, L a v o i s i e r trage următoarele concluzii:

6
 - greutatea generală a substanţelor luate în experienţă rămîne neschimbată („Nimic nu se
pierde, nimic nu se cîştigă“);
- Numai o parte din aer se uneşte cu metalul.
Aceste două concluzii au dus, una la elaborarea legii conservării masei, cea de-a doua la
descoperirea rolului oxigenului.

Legea conservării masei substanţelor (Mihail Lomonosov - Antoine Lavoisier) spune:

În cursul reacţiilor chimice, masa produşilor de reacţie trebuie să fie egală cu masa reactanţilor.
Legea arată faptul că într-o reacţie chimică nu se creează şi nu dispar atomi, ci ei se "rearanjează"
formând compuşi noi.
Ex: Fe + 2HCl → FeCl2 + H2
În 1748 Lomonosov creează primul enunţ al acestei legi:"În Univers, atât cât se ia de la un corp, se
adaugă la altul".

Compoziţia aerului şi rolul oxigenului le-a dedus Lavoisier şi printr-o altă experienţă,
devenită celebră. Mercurul era încălzit într-un balon de sticlă ce comunica cu o eprubetă răsturnată
peste o cuvă cu mercur. El a constatat că, în această experienţă, mercurul se transforma într -un corp
roşu (HgO) şi că, pe de altă parte, volumul gazului conţinut în aparat începea să scadă pînă la o
anumită limită. Dacă se atingea această limită, încălzirea putea să continue multă vreme fără să se mai
observe vreo schimbare. Gazul ce rămînea în aparat după această operaţie nu mai întreţinea arderea şi,
pe de altă parte, produsul de culoare roşie, format la suprafaţa mercurul ui încălzit, separat şi încălzit
din nou, se descompunea degajînd un gaz identic cu oxigenul, descoperit de Priest1ey în anul 1774.
Gazul obţinut astfel şi numit de Lavoisier oxigen, întreţinea mai cu putere arderea deeît aerul.
Denumirea de oxigen vine de la faptul că corpurile rezultate din arderile fosforului şi ale sulfului în
oxigen, unindu-se cu apa dau acizi. L a v o i s i e r a considerat că oxigenul este necesar producerii
acizilor şi l-a numit — generator de acizi — (sensul cuvîntului „oxigen“ în greceşte). Ideea aceasta a
lui Lavoisier a suferit mai tîrziu o corecţie, întrucît se ştie că pot exista şi acizi fără oxigen.
Cu ajutorul experienţei descrise şi a altora asemănătoare, Lavoisier a arătat compoziţia aerului
şi pentru prima oară, a interpretat în mod ştiinţific fenomenul combustiei şi al oxidării metalelor, ca
pe un proces de combinare a substanţelor cu oxigenul. Aceste concluzii extrem de importante n-au
putut fi trase nici de P r i e s t l e y , nici de Schee1e, cu toate că şi ei descoperiseră oxigenul ca
element înaintea lui Lavoisier, fiindcă erau prizonierii concepţiilor flogistice.
În memoriul „Asupra combustiei în general“ (Sur la combustion en general), înserat în
„Recueil de l’Academie“ din 1777, Lavoisier formulează în termenii următori teoria combustiei, baza
chimiei antiflogistice:

7
 - în orice combustie se degajă căldură şi lumină;
- corpurile nu pot să ardă decît în aer pur;
- în orice combustie se consumă sau se distruge o parte din „aerul pur“. Creşterea greutăţii
corpului ars este exact egală cu scăderea greutăţii „aerului pur“;
- corpul este transformat, de obicei, într-un acid datorită combinării cu „aerul pur“; astfel,
dacă se arde sulf, se obţine acid vitriolic (sulfuric), dacă se arde fosfor se capătă acid
fosforic, dacă se arde cărbune se obţine acid carbonic (calcaros sau „aer fix“) ; în aceleaşi
condiţii, metalele se transformă în „pămînturile“ (oxizii) respective.
Lavoisier a mai făcut o experienţă interesantă şi anume: amestecînd 5/6 volume azot cu 1/6
volume oxigen a obţinut un gaz cu proprietăţile aerului în ceea ce priveşte întreţinerea respiraţiei şi
oxidarea metalelor.
În anul 1783, L a v o i s i e r a publicat lucrarea Cugetări despre flogistic (Reflexion sur le
phlogistique pour servir de suite a la theorie de la combustion et de la calcination), în care a
combătut vehement teoria flogistică şi şi-a expus ideile revoluţionare într-o formă sistematizată şi
extrem de clară.
În anul 1785, L a v o i s i e r ş i M e u n i e r au sintetizat apa din oxigen şi hidrogen în faţa
mai multor savanţi şi au comunicat Academiei rezultatul experienţei lor. (Cercetări în legătură cu
compoziţia apei au făcut înaintea lui Lavoisier, C a v e n d i s h ş i P r i e s t l e y ) . Stabilirea
compoziţiei apei a dat ultima lovitură teoriei flogistice.
Demonstrînd că oxigenul este un element chimic, Lavoisier a adus un argument hotărîtor
împotriva concepţiilor despre „elemente ” răspîndite încă în rîndul cercetătorilor naturii.
În anii 1786—1787 G u y t o n d e M o r v e a u , M o n g e , B e r t h o i l e t , L a v o i s i e r
a u fondat revista „Annales de chimie“ una din primele publicaţii de chimie din lume.
În anul 1789, Lavoisier a publicat vestitul său Tratat elementar de chimie (Traite
elementaire de chimie presente dans un ordre nouveau et d’apres les decouvertes modernes). În
acest tratat el defineşte chimia ca o ştiinţă a analizei: „Chimia merge către scopul său şi către
perfecţiunea sa împărţind, subîmpărţind încă şi noi nu cunoaştem limitele succeselor sale“.
În tratatul său de chimie, L a v o i s i e r adoptă principii noi de nomenclatură în chimie ce
fuseseră alcătuite de el împreună cu G u y t o n d e M o r v e a u , B e r t h o l l e t ş i F o u r c r o y şi
publicate în lucrarea Nomenclatura chimică (Nomenclature chimique), în anul 1787.
Conform noii nomenclaturi chimice propuse de cei patru chimişti, corpurile se împart în
elemente şi în corpuri compuse sau combinaţii.
Din prima clasă fac parte toate substanţele care nu mai pot fi descompuse în corpuri mai simple.
După cum se vede, în concepţia lui Lavoisier, ca şi a lui R. Boyle, elementul chimic se defineşte prin
proprietatea sa de a fi nedecompozabil în părţi componente mai simple. Elementele, la rîndul lor, se

8
împart în cinci subclase:
- Prima subclasă cuprinde caloricul, lumina, hidrogenul, oxigenul, azotul, adică
elementele cele mai simple şi cele mai răspîndite.
- A doua subclasă cuprinde bazele acidifiabile sau elementele care dau naştere
radicalilor acizi cum sînt sulful, fosforul, carbonul etc.
- A treia subclasă cuprinde metalele.
- A patra – pămînturile (oxizii).
- A cincea - alcalii, care pe vremea aceea nu fuseseră încă descompuse.
După elemente vin radicalii, substanţe care se consideră că pot fi descompuse, dar prezintă
unele asemănări cu corpurile simple.
Urmează compuşii binari, alcătuiţi din două elemente, din care fac parte acizii care, conform
părerii lui Lavoisier conţin şi oxigen. Numele lor se formează din două cuvinte, dintre care unul este
cuvintul „acid“ care indică natura comună a tuturor substanţelor care fac parte din aceeaşi categorie,
celălalt fiind un nume specific derivat de la numele radicalului sau elementului care mai intră în
constituţia acidului, de exemplu, acid sulfuric. Pentru acizii mai săraci în oxigen s-a preconizat
adăugarea sufixului -os, de exemplu: acid sulfuros.
Pentru combinaţiile oxigenate bazice s-a creat denumirea generală de oxid urmat de numele
metalului care dă oxidul, de exemplu: oxid de zinc. Combinaţiile metalice între ele au primit
denumirea de aliaje, păstrîndu-se pentru combinaţiile mercurului denumirea de amalgam.
Dintre compuşii ternari fac parte sărurile. Denumirea lor se formează din aceea a acidului pe
care îl conţin, de exemplu, sulfaţi, nitraţi. Terminaţia -at este înlocuită cu it, dacă acidul face parte din
categoria acizilor mai săraci în oxigen.
Aceasta este prima nomenclatură care poate fi luată în consideraţie ca fiind mai ştiinţifică şi ea
constituie baza de la care s-a plecat pentru alcătuirea nomenclaturii moderne.
Menţionăm că printre elemente sînt considerate încă fluidele imponderabile ca „lumina“,
„căldura”, dovadă că Lavoisier nu s-a putut sustrage complet de sub influenţa teoriilor care stăpâneau
epoca.
Lui Lavoisier îi mai revine meritul de a fi pus bazele termochimiei. În 1783, L a v o i s i e r ş i
L a p l a c e au publicat „Memoriu despre căldură ”, în care arată rezultatele studiilor lor în legătură cu
cantitatea de căldură degajată în arderile corpurilor, întrebuinţînd un calorimetru construit de ei.
Lavoisier şi Laplace au ajuns la concluzia că pentru dezagregarea unui corp în părţile lui componente
este necesar a se cheltui aceeaşi cantitate de căldură care se elimină la formarea corpului respectiv din
aceleaşi părţi (legea constanţei căldurii a lui Hess).
În anul 1777 Lavoisier dovedise că la respiraţie se inspiră oxigen şi se expiră bioxid de carbon,
adică procesul respiraţiei este asemănător cu al arderii. După spusele marelui fiziolog rus I.

9
S e c e n ov, lui Lavoisier ... îi aparţine incomparabilul merit de a fi aplicat procedee fizico-chimice
pentru cercetări în domeniul biologiei (Zaslughi Lavoisier v oblasti biologhii, I.M. Secenov, M., 1894).
Lavoisier şi-a îndreptat cercetările şi asupra chimiei compuşilor din fiinţele vii (chimia organică
de mai tîrziu), făcînd analiza elementară a unor corpuri organice (alcool, ulei de ceară). El găseşte că toate
aceste substanţe prin ardere formează apă şi bioxid de carbon, deci toate conţin carbon şi hidrogen. S-a
mai ocupat pe larg şi de fermentaţia alcoolică, căutînd să explice formarea alcoolului din zahăr.
Din cele expuse despre Lavoisier reiese că a fost un adept al vederilor materialiste. El a fost
convins de realitatea obiectivă a materiei care nu se poate crea, nu se poate distruge, dar se poate
cerceta şi cunoaşte. Lavoisier presupunea însă că natura se găseşte într-o stare de echilibru pe care
nimic nu-l poate schimba. Ca şi alţi gînditori materialişti contemporani, el nu s-a putut ridica deasupra
materialismului metafizic.
În unul din ultimele sale memorii, Lavoisier scrie următoarele rînduri, care pot fi considerate
ca un adevărat testament ştiinţific: „Nu-i indispensabil pentru a merita de la umanitate şi pentru a plăti
tributul său patriei, de a fi chemat în funcţii publice care ajută la organizarea şi regenerarea
imperiilor. Fizicianul, poate şi el, în liniştea laboratorului, să execute funcţii patriotice; el poate spera
ca, prin lucrările sale, să micşoreze noianul nevoilor ce apasă specia umană, să mărească plă cerile şi
fericirea şi să aspire la titlul de glorie ca binefăcător al umanităţii”.

Uniunea Internaţională de Chimie Pură şi Aplicată (în engleză International Union of Pure and
Applied Chemistry, prescurtat IUPAC) este o organizaţie non-guvernamentală, fondată în anul 1919.
Este forumul cel mai înalt recunoscut la nivel internaţional ca unica autoritate ce elaborează standarde
pentru nomenclatura substanţelor anorganice sau organice.
IUPAC elaborează standarde internaţionale pentru denumirea diferitelor substanţe: cazul aluminiului
denumit în Marea Britanie "aluminium", iar în S.U.A. "aluminum" sau a sulfului (Marea Britanie
"sulphur" , S.U.A. "sulfur").
Cercetările IUPAC sunt editate sub forma unor nomenclatoare:
 Cartea Roşie (engleză Red Book), care cuprinde sistemul de clasificare a substanţelor anorganice,
 Cartea Albastră (engleză Blue Book), care cuprinde sistemul de clasificare a substanţelor organice,
 Cartea Verde (engleză Green Book), care defineşte standardele pentru chimie şi face recomandări
pentru utilizarea simbolurilor şi a cantităţilor, fiind rodul colaborării cu IUPAP (Uniunea
Internaţională de Fizică Pură şi Aplicată),
 Cartea de Aur (engleză Gold Book), care cuprinde principalele denumiri a unor termeni tehnici
utilizaţi în chimie.

10