Gigolo

(Iubirile din viaţa lui)

PERSOANELE:
El – Nebunul - Gigolo
Studenta
Dr. Costea
Prietenul
Ea
Tânărul misterios
Femeia în alb
Doina

Studenţi, nebuni, infirmieri, diferite femei şi bărbaţi

 Actul întâi: Început de poveste

Scena 1

Un salon mare de spital cu paturi de ambele părţi ale scenei, câte

patru pe fiecare parte. Uşă în fund, masivă, metalică, cu zăvoare. În
mijlocul încăperii o masă lungă de lemn, scrijelită peste tot, cu două bănci
de o parte şi de alta. Ferestrele largi din dreptul paturilor, ca şi gemuleţul
uşii au gratii. Nebunii stau în pat sau se plimbă prin cameră în diverse
atitudini mai mult sau mai puţin normale. Se aude zăvorul de la uşă. Intră
doctorul Costea însoţit de cinci studenţi – patru fete şi un băiat. Vânjos, are
o faţă plină, rotundă, părul cărunt, o atitudine autoritară şi blazată în
acelaşi timp. Halatul îi stă neglijent, de formă, pe umeri, în timp ce dedesubt
poartă costum şi cravată. Stundeţii sunt îmbrăcaţi regulamentar cu halate
albe bine încheiate.
DR. COSTEA: Acesta este salonul vostru. Vă luaţi fiecare câte două paturi.
Aveţi aici (împarte nişte foi) numele pacienţilor. Şi nu uitaţi ce am
discutat mai devreme. Toţi pacienţii de aici au diverse forme de
schizofrenie. Nu vă speriaţi, sunt sub neuroleptice – puţin probabil să
aibă vreo criză.
STUDENTUL: Cât de puţin?
DR. COSTEA (acelaşi zâmbet ironic şi detaşat): Mie nu mi s-a întâmplat
niciodată până acum. Bun. Vorbiţi cu ei şi după aceea veniţi la mine

1
 în cabinet să vedem ce aţi reuşit să aflaţi. (se uită la studenţi lung)
Ei, dragii mei, mult succes.
Iese şi în urma sa uşa se închide cu un zgomot sinistru. Zăvorul.
Studenţii se uită timoraţi unii la ceilalţi, la pacienţi... Bolnavii îi urmăresc
cu priviri inexpresive, unii cu teamă, alţii curioşi. Studenţii îşi iau rând pe
rând inima în dinţi şi se împrăştie prin cameră, încercând să intre în vorbă
cu pacienţii. Una dintre fete vine în prim planul scenei şi se apropie de
masă, la care stă o femeie în jur de cincizeci de ani. Se uită pe foaie.
STUDENTA: Doamna Stamate? (bolnava o priveşte inexpresiv) Doamna
Stamate?
PACIENTA: Daaa...
STUDENTA (se aşează prudent de partea celalaltă a mesei): Vreţi să staţi
de vorbă cu mine?
PACIENTA (vorbeşte mereu monosilabic şi rotunjind foarte mult vocalele –
este unul din efectele medicamentelor): Dacă vrei tu, drăguţă...
În patul din dreapta, primul dinspre sală, un bărbat tânăr se ridică în
capul oaselor şi priveşte scena cu interes.
STUDENTA: Cum de aţi ajuns aici?
PACIENTA: M-au internat...
STUDENTA: Cine?
PACIENTA: Cum cine? Fii-miu. El vrea să mă omoare.
STUDENTA: Să vă omoare? De ce?
Nebunul se ridică din pat, îşi ia papucii în picioare şi se apropie de
masă.
PACIENTA: De ce? L-a montat scorpia aia de noru-mea, iată de ce. Ca să
mă fure!
STUDENTA: Dar ce să vă ia?

2
PACIENTA: Casa! Banii! Totul!
Nebunul se plimbă ostentativ în jurul scenei, inspectând. Fata se uită
o clipă la el, îi întâlneşte privirea, apoi o lasă repede în jos şi revine la
discuţia cu femeia.
PACIENTA (văzându-i ezitarea): Ce? Nici tu nu mă crezi!
STUDENTA: Ba da... (nebunul ţâţâie dezaprobator)
PACIENTA: Lasă că ştiu eu! Ei te-au trimis! Şi tu faci parte din complot!
STUDENTA: Doamnă, liniştiţi-vă...
PACIENTA (din ce în ce mai agitată): Nu vreau să mă liniştesc! Oricum nu
le dau nimic! N-am să mă liniştesc! Decât în mormânt, atunci am să
mă liniştesc, până atunci nu scăpaţi voi de mine!
STUDENTA: Vă rog... Eu n-am...
PACIENTA: Da’ nu, şi atunci am să vă urmăresc! Am să mă întorc şi din
mormânt! O să vă iasă pe nas moştenirea asta care credeţi voi că o să
vă căpătuiţi cu ea!
STUDENTA: Haideţi să schimbăm subiectul...
NEBUNUL (se apropie decisiv de masă): Da, haideţi să-l schimbăm de tot.
(se vâră sub nasul pacientei şi îi face semn s-o şteargă) Huşi!
(femeia se retrage cu mişcări sacadate, umilă, în primul pat din
stânga) Văd că nu prea ştii să vorbeşti cu nebunii – nu trebuie să-i
contrazici niciodată, n-ai învăţat asta la grădiniţă?
STUDENTA: Dar când am contrazis-o?
NEBUNUL: Din priviri. Nu i-ai acordat toată atenţia când îţi spunea ceva
esenţial despre viaţa ei. Asta e suspect. (îi întinde mâna) Tudorache.
STUDENTA (dă mâna reflex cu el): Mara Vasilescu...
NEBUNUL: Eşti frumoasă, Mara.
STUDENTA: Mulţumesc.

3
NEBUNUL: Pe vremuri, înainte de povestea asta, ţi-aş fi tras-o. (fata se
ridică) Ce faci?
STUDENTA: Mă duc să vorbesc cu pacienta mea.
NEBUNUL: Nu mai scoţi nimic de la ea acuma. Cel puţin trei ceasuri.
STUDENTA: De unde ştii tu?
NEBUNUL: Eu trăiesc aici. Iartă-mă, pentru adineaori... mi-a scăpat. Hai,
stai jos. (fata se aşează la loc) Probabil că acum te întrebi: ce o fi cu
ăsta? Pare destul de coerent în comportament – dar atunci ce caută
aici? Stai liniştită, sunt nebun. Cum de nu e sedat de neuroleptice?
PACIENTA (ţipă brusc, strident, de pe patul din stânga unde stă de ceva
timp, ridicată în fund): Iluziile!
Nebunul se opreşte şi se apropie de bolnavă.
NEBUNUL: Poftim?
STUDENTA (râde): Ce spuneai? Trei ore?
Pacienta stă nemişcată în aceeaşi poziţie şi îi urmăreşte mişcările, la
pândă, doar prin rotirea ochilor în cap. Nebunul îi dă târcoale examinând-o
din cap până în picioare insistent.
NEBUNUL (femeii): Ce ai spus? (ea tace; jocul privire – mişcare între cei
doi pacienţi continuă)
STUDENTA: Te-ai înşelat, domnule specialist în boli psihice.
NEBUNUL (semn): Şşşt! (acelaşi joc demonstrativ) Ce ai spus, cotoroanţo?
(dă să se întoarcă)
PACIENTA: Iluzia sunt eu! (studenta izbucneşte în râs; nebunul se repede
ameninţător la ea; ea începe să debiteze repede, dar fără să se
clintească) Iluzii sunt gândurile mele prin care înnot ca un peşte
albastru, translucid...
NEBUNUL: I-auzi!

4
PACIENTA: ...da’ să nu-mi spui că nu sunt urmărită. Asta e altceva. Pentru
că eu ştiu că sunt urmărită, şi asta nu e o iluzie.
NEBUNUL (printre dinţi) La fel şi la mine. (o ameninţă cu degetul şi se
întoarce la masă; studentei) Un mic incident neprevăzut...
STUDENTA: Mda... Am văzut, domnule profesor.
NEBUNUL (ridică din umeri profesoral): Cu nebunii nu poţi să ştii
niciodată... (dă să stea pe locul părăsit de pacientă) E voie?
STUDENTA (tardiv): Nu!
NEBUNUL (se aşează): Păcat. Deci, ce discutam? Ah, da! Despre
medicamente. Trebuie să mărturisesc un prost obicei de-al meu: uit
să le iau.
PACIENTA: Iluziile!
NEBUNUL (se întoarce doar spre jumătate spre aceasta): Auzi! Te rog...
Gata, am prins ideea! Acum ajunge! (se întoarce spre studenta ce se
amuză copios) Mda, cu toate că sunt supravegheat să fac asta. Pur şi
simplu uit să le înghit. Stau cu ele în gură până se topesc şi îmi vine
o amăreală teribilă pe limbă – şi atunci le scuip – ceea ce mi se pare
complet justificat, nu? Uite, această mărturisire reprezintă un act de
mare încredere, ceea ce înseamnă că îmi eşti deja datoare.
STUDENTA (perplexă): Eu? Datoare? Ţie?
NEBUNUL: Moral, cel puţin. Aş putea să fiu pedepsit dacă se află.
STUDENTA: Treaba ta!
NEBUNUL: Câtă cruzime!
STUDENTA: Eşti nebun!
NEBUNUL: Exact. Nu vrei să stăm de vorbă?
STUDENTA: Nu.

5
NEBUNUL: Păcat, pentru că trebuie. (îi arată spre foile pe care le ţine pe
clipboard, la piept)
STUDENTA: Ce... (se uită pe foaie)
NEBUNUL: Tudorache. Nebunul.
STUDENTA: Cu tine trebuie să discut?
NEBUNUL: Da. Din păcate.
STUDENTA: Cum de ştii asta?
NEBUNUL: Sunt paranormal. (râde)
STUDENTA: Cred că ai tras cu ochiul în foile mele.
NEBUNUL: Bineînţeles. De fapt am tras cu ochiul la vulpoiul cel bătrân
când a făcut împărţeala – m-am gândit eu că o să mă repartizeze pe
mine la găsculiţa cea frumuşică – perversul naibii! Interesant, nu, că
avem aceaşi gusturi – doctorul Costea şi cu mine... Uite ce, hai să
trecem peste fleacuri şi să discutăm lucruri cu adevărat serioase. De
aceea vreau să îţi spun de pe acum diagnosticul pe care trebuie să mi-
l smulgi: sunt schizofrenic. Schizofrenie paranoidă cu episoade de
delir erotic. Adică sunt erotoman. Ştii ce e aia, nu? (ea încuviinţează
din cap) Interesant, nu? Sigur, un schizofrenic adevărat n-ar trebui să
recunoască asta în ruptul capului, dar îţi garantez că exact asta scrie
în hârţoagele doctorului Costea. Ai putea să scoţi un zece, şoricelul
meu drag de studentă. Pun pariu că şi şobolanului ăluia mare şi gras
i-ar face mare plăcere să-ţi dea un zece, poate şi la alte materii – hi,
hi, hi!
STUDENTA: Încetează.
NEBUNUL: Bine. Ai o ţigară? Aici nu ne lasă să fumăm.
STUDENTA: Nu fumez.
NEBUNUL: Mă aşteptam. Eh, virginele astea!

6
STUDENTA: Poftim?
NEBUNUL: Ce, nu eşti virgină?
STUDENTA: Ba da, dar... Domnule!
NEBUNUL: Bine, iartă-mă. Oricum, păcat.
STUDENTA: De ce păcat?
NEBUNUL: Aş fi putut să-ţi povestesc viaţa mea...
STUDENTA: Şi aşa nu poţi?
NEBUNUL: Nu. Sunt lucruri pe care nu le-ai înţelege.
STUDENTA: Crezi? Pare că ştii multe despre femei.
NEBUNUL: Unii aşa ar zice.
STUDENTA: Ştii ce cred eu? E doar o poză. Vrei să mă prinzi, te dai
interesant.
NEBUNUL: Bine jucat. Ai dreptate, de fapt eu nu... (se întunecă la faţă) Nu
am cunoscut decât o singură femeie. Una anume.
STUDENTA: Da? Spune-mi.
NEBUNUL: Nu, nu pot. Şi oricum, nu ai să mă crezi. E o poveste mult prea
fantastică spre a fi crezută.
STUDENTA: Nu mai învăţat tu că nebunilor trebuie să le dai întotdeauna
dreptate?
NEBUNUL: Înveţi repede. Ah, ce bine mi-ar fi prins acum o ţigară!
STUDENTA: Îmi pare rău.
NEBUNUL: Lasă...
STUDENTA: Îmi povesteşti?
NEBUNUL: De ce?
STUDENTA: Pentru că eu am să te cred. Am sufletul deschis.
NEBUNUL: Şi atât de neştiutor.
STUDENTA: Mulţumesc. Poate povestea ta îmi va folosi.

7
NEBUNUL: Te cred!
STUDENTA: Poate şi ţie îţi va folosi la ceva...
NEBUNUL (râde): Eşti şmecheră. Bine, Mara. Dar să ştii că povestea e
lungă, pentru cine vrea să stea s-o asculte.
STUDENTA: Am timp.
NEBUNUL: Nu o să ne ajungă azi.
STUDENTA: Dar cât?
NEBUNUL: Va dura zile... Pentru că eu am să vreau ca tu să fii aici în
fiecare zi la o anumită oră.
STUDENTA: N-or să mă lase.
NEBUNUL: Ei, Mara... Nu mă face să te subapreciez. Voi, femeile, găsiţi
întotdeauna o cale. Imposibilul pentru voi e o glumă.
STUDENTA: Văd că ai o părere bună despre femei.
NEBUNUL: Nu. (privirea i se întunecă iarăşi) Doar despre una anume...
STUDENTA: Bine, bine. Facem târgul. Acum spune-mi.
NEBUNUL: Mda... dacă ar fi să o luăm cu începutul începuturilor... Ar
trebui să îţi povestesc întâi cum am cunoscut-o. Asta a fost în vremea
studenţiei. Stăteam la cămin.
STUDENTA: Ştiu cum e.
NEBUNUL: Ştii cum e, nu? În primul an de facultate încă mai treceam prin
acea perioadă a vieţii în care tot ce zboară se mănâncă. Nu aveam
nici un fel de experienţă erotică – dacă nu punem la socoteală
muncile manuale. Subiectul feminin era o totală necunoscută pentru
mine şi orice picior gol îmi dădea fiori de fierbinţeală... Era o vreme
când trăgeam cu colegii mei de cămin nişte chefuri teribile, terminate
cu beţii groaznice. Toţi din gaşca mea eram la fel de frustraţi şi la
fiecare ocazie dintr-asta pândeam cu lăcomie cea mai mică mişcare a

8
 faunei feminine atât de diversă şi ciudată ce popula căminele acelea
jegoase, mixte. Poate unii din noi erau mai umblaţi, mai şmecheri,
alţii doar lăudăroşii... Dar toţi în fond la fel de naivi şi găunoşi când
venea rândul faptelor... (scena se întunecă treptat)
PACIENTA (ţipă în întuneric): TU eşti o iluzie! Eşti o iluzie, domnule T!
(chicoteşte sinistru)

Scena 2

Holul unui cămin studenţesc. Casa scării, cu treptele care coboară şi

urcă aflate în partea stângă. Doi pereţi despărţitori din sticlă cu ramă de
lemn separă casa scării de culoarul etajului. Aceştia ar trebui să se
continue cu uşi similare, dar una lipseşte complet iar cealaltă, cea dinspre
scări, este dată de perete, iar geamurile sunt crăpate şi sparte pe alocuri.
Pe culoarul din stânga uşile mai multor camere. Pe cel din dreapta se
ghiceşte intrarea la grupul sanitar comun, după miros şi bălţile incerte ce
ameninţă să cucerească şi holul. În dreptul intrării, trasă la peretele din
fund, între uşa toaletei şi prima cameră - o canapea.
Din prima cameră, din care a fost scoasă probabil şi canapeaua,
răzbate muzică dată tare şi zgomot de voci numeroase, cu chef – din când în
când câte un răcnet gros de beţiv sau un chicotit strident şi fals de fată
înghesuită. Pe uşă e o permanentă vânzoleală, pe canapea stau ciorchine
studenţi cu sticle de băutură în mână şi aflaţi în diferite stadii de beţie. Pe
uşi şi pe scări circulă apatic indivizi cu feţe dubioase, beţi sau doar extrem
de obosiţi.

9
 Apar din cameră „el” şi cu prietenul, cu câte o sticlă de bere în mână.
Ocolesc canapeaua cu atenţie şi vin în avanscenă, în casa scării. Se opresc
să sprijine peretele din dreapta. Dialogul care urmează între ei este unul cu
pauze lungi de „gândire” şi în care aproape la fiecare replică prietenii trag
câte un gât de bere.
EL: Care-ţi place cel mai mult?
PRIETENUL: Adică?
EL: La ce gagică ai vrea să i-o pui?
PRIETENUL: Am înţeles... Depinde. La toate. (râd)
EL: Te cred. Şi eu!
PRIETENUL: Tu, copilaş, nici nu ştii ce-i aia...
EL: Că parcă tu ştii!
PRIETENUL: Normal. Ţi-am povestit doar de Corina... Ce mă tot freci la
cap?
EL: Vrăjeli. Până una alta...
PRIETENUL: Până una alta mai ai de învăţat o grămadă de la nen’tu!
EL: Mai bine învăţ de la Iulius.
PRIETENUL: Boul ăla?
EL: O fi, dar cu gagicile le are.
PRIETENUL: Un dobitoc libidinos şi fără creier.
EL: Ce-i drept.
PRIETENUL: Dacă tu crezi că tălâmbul ăla e în stare să te înveţe ceva...
EL: Poate că nu.
PRIETENUL: Ascultă-mă pe mine!
EL: Arată bine, ăsta-i secretul lui.
PRIETENUL: Nici măcar. Aşa îi place să se laude. Reclama, sufletul
comerţului. Întotdeauna se găsesc nişte tâmpite să o ia de bună.

10
EL: Ai văzut-o pe gagica lui ce bulane avea?
PRIETENUL: Mda, dar ţâţele...
EL: Slăbuţ...
PRIETENUL: Ai văzut-o pe tipa aia de la mate? Beton!
EL: Ce-i drept, are nişte balcoane... Îţi cam place de ea, nu?
PRIETENUL: Mda... Nu e rea.
EL: Bine, bine, atunci să te văd în acţiune.
PRIETENUL: Stai aşa, să termin berea asta şi mă duc. Să vezi lecţie la
tăticu’. Profesionist!
EL: Profesioniştii sexului în acţiune. Ta-taaa! (trage un gât de bere, termină
sticla) Uite un bou.
PRIETENUL: Poftim?
Dinspre baie, sărind peste băltoace cu mişcări ciudate, clătinându-se,
se apropie un tânăr bine făcut dar destul de neîngrijit – la modul autentic şi
nu studiat. Îi observă pe cei doi şi îşi îndreaptă paşii dansului său ciudat
spre aceştia.
EL (râde. Arătând cu degetul): Tălâmbul cretinoid.
PRIETENUL: A-ha! Salve, Iulius.
IULIUS: Salut, frăţie!
PRIETENUL: Cum merge.
IULIUS: Super, super! M-am cam trotilat.
EL: Corect! Şi noi.
IULIUS: Da’ gagicile sunt beton. Poate reuşesc să i-o pun vreuneia.
PRIETENUL: Păi nu eşti cu cineva?
IULIUS: Cine, proasta aia? Şi ce dacă.
EL: Are picioare drăguţe.
IULIUS: Mda, are.

11
PRIETENUL: Uite, Iulius, ăsta micu’ vroia să-ţi ceară sfatul în legătură cu
agăţatul gagicilor...
EL (ghiont): Taci dracului din gură! (lui Iulius) Nu-i adevărat!
IULIUS: Păi nu e mare filosofie.
PRIETENUL: Vezi? Aşa i-am spus şi eu.
IULIUS: În primul rând trebuie să arăţi bine, ăsta e secretul. După aia îţi
pică în plasă singure.
EL: Asta e tot?
IULIUS: Şi puţin tupeu. Fetele de pe aici adoră să fie agăţate.
PRIETENUL: Înseamnă că tu, frate, n-ai nici o şansă.
EL: Taci naibii! Faci tu cu mine pe deşteptul!
IULIUS: Mda, ce-i drept, în cazul vostru... Pentru tine, prietene, (îl bate pe
umăr pe el) ar fi o variantă...
EL (prietenului): Ai văzut?
PRIETENUL: Ei, prostii!
IULIUS: Nu, nu, eu am ochiul format. E tipesa aia cu pulovăr şi nişte
pantaloni negrii...
PRIETENUL: Care?
IULIUS: Aia, mă... Cu pantalonii ăia mulaţi şi curul lăsat...
PRIETENUL: Gata, ştiu!
IULIUS: Ce-i drept e cea mai nasoală de aici, dar...
PRIETENUL: Aoleu! Naşpenia naşpeniilor!
IULIUS: Mde... Da’ pentru el...
PRIETENUL: Hă-hă! Ai auzit? Pentru tine...
EL: Ia mai scutiţi-mă!
IULIUS: Da, frate, da’ cu aia mergi la sigur. Crede-mă. Toată seara te-a
sorbit din priviri.

12
PRIETENUL: Lasă-mă, frate...
IULIUS: Da, dar pentru un virgin, ca să scape de boala asta, merge.
EL: Cine e virgin aici?
IULIUS: Mă rog...
PRIETENUL: Se vede, mă, se vede!
IULIUS: Lasă, frate, că şi la tine se vede. (el râde, în timp ce prietenul tace
încurcat, mofluz) Eu v-am spus cum stă treaba. (modest) La mine aşa
funcţionează.
PRIETENUL: Vai, Iulius, dar mulţumim pentru sfaturi.
IULIUS: N-aveţi pentru ce, fraţilor. Pentru asta sunt prietenii, nu?
EL: Eşti mare!
IULIUS: Ei... Mda, sunt.
O FATĂ (apare împleticindu-se dinspre toaletă): Hei, Iulius!
IULIUS: Hei, Adina! Uite-o pe fata mea!
CEI DOI: O ştim!
IULIUS: Ei, atunci eu mă duc... Mă întorc pe scenă! (face câteva mişcări de
dans, lasciv) Uuuh! Salut!
CEI DOI: Succes!
IULIUS: Mulţam, mulţam! Da’ nu cred să fie nevoie! La mine e ştiinţă! (o
ia pe după gât pe fată şi se îndreaptă spre camera cu cheful) Baftă şi
vouă!
PRIETENUL: Da, da! (zâmbeşte artificial; printre dinţi) Fraiere!
IULIUS: Sper că v-am fost de folos... (se opreşte o clipă, apoi se întoarce
spre ei) Băgaţi tupeu la greu, da? (gest energic cu braţul)
CEI DOI (îi fac cu mâna): Da, da!
Prietenul îi imită la fel de energic gestul; Iulius îi mai răspunde o
dată, înfierbântat, apoi se întoarce şi pleacă; fata, vizibil ameţită, repetă şi

13
ea mecanic gestul, le zâmbeşte tâmp şi se întoarce în timp ce prietenii
rămân locului cu acelaşi zâmbet îngheţat pe buze.
PRIETENUL: Ţi-am spus eu? Un căcănar!
EL: Bine, bine... Şi ţie ce ţi-a venit să-l întrebi?
PRIETENUL: Să te convingi.
EL: Ştiam, oricum. Acum să te văd pe tine, că te-ai tot lăudat...
PRIETENUL: Haidem! (se pune în mişcare cu hotărâre de beţiv spre
cameră)
EL (urmându-l): Oricum eu n-am nici o şansă...
PRIETENUL: Hai, hai! Nu se ştie niciodată!
Intră în camera de zgomote şi trepidaţii. Pentru o clipă scena este
goală. Apoi din cameră ies trei fete – Ea împreună cu două colege.
Cele două colege, îmbrăcate provocator, sunt cu adevărat nişte
personaje de teatru. Tot astfel cum nu există adesea legătură între gândurile
actorului pe scândurile scenei şi cuvintele rolului pe care îl interpretează –
cuvinte goale, lipsite de semnificaţie, rostite cu tehnică şi golite de orice
trăire; în aceeaşi măsură nu există nici o legătură între ceea ce debitează
fetele – în virtutea inerţiei şi a rolului social pe care şi-l asumă – şi sufletul
lor ascuns între faldurile măştii, înecat în alcool. Prin contrast Ea
reprezintă o apariţie reală, discretă şi plină de un mister al consistenţei
umane.
PRIMA COLEGĂ: Mişto chef.
A DOUA COLEGĂ: Mda...
EA: Ce, nu-ţi place?
A DOUA COLEGĂ: Mmm... Ba da...
PRIMA COLEGĂ: Şi dacă îţi iese figura cu Iulius o să-ţi placă chiar foarte
mult.

14
A DOUA COLEGĂ: Ce ai, fată? Eu şi cu Iuly n-avem nimic...
PRIMA COLEGĂ: Ei, lasă, lasă, că am văzut eu.
A DOUA COLEGĂ: Eşti nebună. În primul rând că eu nu fur gagii altora.
PRIMA COLEGĂ: Nu, nu...
A DOUA COLEGĂ: Nu.
PRIMA COLEGĂ: Dar dacă s-ar întâmpla...
A DOUA COLEGĂ: Crezi că toată lumea are fanteziile tale?
PRIMA COLEGĂ: Şi ce? Uite, eu măcar recunosc. Ce folos, dacă toată
seara s-a uitat doar după bulanele tale?
A DOUA COLEGĂ: Serios?
PRIMA COLEGĂ: De parcă tu n-ai şti.
A DOUA COLEGĂ: Şi ce? Uite, şi ei i-ar place.
EA: Nu.
A DOUA COLEGĂ: Hai, acum poţi să ne spui...
PRIMA COLEGĂ: Şi Ginny a recunoscut.
EA: Nu, chiar nu-mi place. Ceea ce apreciaţi voi la el...
A DOUA COLEGĂ: Recunoaşte că e tare.
EA: E tare... găunos. Şi dacă se înfoaie ca un cocoş, asta nu înseamnă că e
mai bărbat decât alţii.
PRIMA COLEGĂ: Uite unde stătea experta în masculi!
A DOUA COLEGĂ: Dragă, la câte scule am cunoscut eu, îţi spun garantat:
toate sunt la fel. La fel de proaste!
EA (zâmbeşte): Asta dacă apreciezi doar organul în sine... Sigur, orice
fiziologie îşi are limitele ei.
A DOUA COLEGĂ (perplexă): E-te...
PRIMA COLEGĂ: Las-o, dragă, că e frustrată. Am cam văzut eu după cine
îşi învârte ea ochii pe aici prin gaşcă...

15
A DOUA COLEGĂ: După cine?
PRIMA COLEGĂ: După tipul ăla, prieten cu Mirciulică.
A DOUA COLEGĂ: Nasolul ăla?
EA: Nu e treaba voastră.
A DOUA COLEGĂ: Ăla e bărbatul fatal? Păi pe ăla ţi-l suflu oricând, la
orice oră din zi şi din noapte.
PRIMA COLEGĂ: Ăla ar da năvală şi peste o poză chioară din perete. Îţi dă
găuri mai ceva ca bormaşina. N-ai văzut ce coşuri are?
EA: Normal, dacă e virgin. Dar nu asta e chestia.
A DOUA COLEGĂ: Da’ care?
EA: Nu contează.
PRIMA COLEGĂ: Ei, hai, luminează-ne.
EA: De ce trebuie să fiţi atât de comune? Parcă jucaţi tot timpul un rol. Pe
cine încercaţi să păcăliţi?
PRIMA COLEGĂ: Pe fraieri.
EA: Şi credeţi că aveţi mai mult de câştigat aşa? E doar o mască, voi nu
sunteţi de fapt aşa.
PRIMA COLEGĂ: Nimeni nu e de fapt aşa.
A DOUA COLEGĂ: E-te-te la ea, acum a dat-o şi pe filosofie. Da’, ia-ţi-l,
fată, pe nasolul ăla cu pantalonii pe vine şi lasă-ne, doar nu avem
nimic cu voi doi.
EA: Uf! Ce frică îmi era.
PRIMA COLEGĂ: Uite-ţi iubitul.
Din cameră iese El, singur. Le vede şi are o ezitare, apoi se apropie
destul de timorat.
A DOUA COLEGĂ: Hai, pa, soro! Şi succese nenumărate! (cele două se
îndreaptă spre camera cu cheful)

16
EA: Vin şi eu.
PRIMA COLEGĂ: Nu, nu, tu stai aici, că ai treabă.
EL: Bună.
Cele două fete îi fac bezele provocatoare din mers, trecând pe lângă
el înainte ca el să poată răspunde şi lăsându-l singur cu ea. El le
urmăreşteintrigat cu privirea doar o clipă, apoi se întoarce spre ea,
conştient de moment.
EA: Bună.
EL: Bună.
VOCEA NEBUNULUI (din off): Şi uite aşa a început...
EL: Ce faci aici?
EA: Stau. Tu?
EL: Şi eu... Înăuntru e atât de cald.
EA: Da, este. Lumea se distrează.
EL: Da, aşa-i.
EA: Tu?
EL: Eu, ce?
EA: Nu te distrezi?
EL: Ba da, dar... Am ieşit aşa, la aer. Înăuntru e foarte cald.
EA: Mi-am dat seama.
EL: Dar aşa-i la chefurile astea. Lumea se mişcă, dansează. Bea...
EA: Distracţie.
EL: Mda...
EA: Îmi pare că tu n-ai avea aceeaşi idee despre distracţie.
EL: Ba da, ba da!
EA: Sigur?
EL: Sigur! Uite, de băut, am băut...

17
EA: Chiar prea suficient.
EL: De ce, se simte?
EA: Puţin.
EL: Îmi pare rău. Eu... chiar îmi pare rău. Aşa-i când te iei cu prietenii. Mai
un pahar, mai o vorbă, un banc, ceva...
EA: Distracţie.
EL: Da.
EA: Şi gagici...
EL: Ei! Nu e chiar aşa...
EA: Nu? De ce?
EL: Adică este, este dar...
EA: Dar tu stai pe uscat. Cu toate că invidiezi cuceririle prietenilor tăi mai
îndrăzneţi şi ai vrea să fii în locul lor, te mulţumeşti să priveşti şi să
te gândeşti...
EL: Ei, ei, nu e chiar aşa!
EA: Dar cum? Comentaţi gagicile de pe aici şi le daţi note?
EL: Nu ştiu ce ţi-a venit.
EA: Nimic. Făceam conversaţie. Tu nu pari prea hotărât să legi vorba, aşa
că...
EL; Da, ştiu. Scuză-mă.
EA: De ce? Nu am de ce să te scuz.
EL: Ba da, ba da... Aşa sunt eu, ai dreptate.
EA: N-are nici o importanţă. (pauză)
EL: La ce facultate eşti? (ea îl priveşte lung) Mda... mda... Te rog să mă
scuzi. (ea râde larg, sincer; pauză)
EA: Deci îţi place aici?
EL: Mda.

18
EA: Nu pari prea convins.
EL: Ei, sigur, nu e chiar idealul meu în viaţă... Dar n-o să stau acum să
meditez la nemurirea sufletului. Trebuie să ne trăim vieţile, nu?
EA: Sigur.
EL: Aşa că în principiu îmi place.
EA: În principiu îţi place... Mda. Păcat.
EL: De ce păcat?
EA: Ai fi putut fi tu...
EL: Eu – cine?
EA: Nu, nimic, vorbeam despre cu totul altceva.
EL: Da? Spune-mi.
VOCEA NEBUNULUI (din off): Da, sigur că vorbea despre cu totul altceva.
În timp ce fiinţa ei venea de pe tărâmul existenţei simple, fireşti, fără
compromisuri şi păreri de rău, semi-conştiinţa mea nu se putea gândi
decât că această femeie ar putea fi a mea, ar putea fi a mea dacă m-aş
strădui puţin. Ah, prima mea... nu-mi puteam scoate din cap o
anumită parte anatomică, misterul fascinant al acestei enigme pusese
cu totul stăpânire pe mine, eram terminat la ideea că da, da, încă
puţin şi această poartă a necunoscutului, a izvorului vieţii se va
deschide în faţa ochilor şi a minţii mele uimite. Vedeam deja şansa
surâzîndu-mi şi nu mă puteam împiedica să nu înghit în sec,
bâlbâindu-mă cu gura uscată de emoţie... Şi ea, ea... Credeţi cumva
că nu îşi dădea seama? Fie chiar şi undeva în adânc, instinctele
femelei, îndelung exersate de şirul nesfârşit de Eve dinaintea ei, deja
calculau rapid, evaluau şi făceau distincţia, cu acel amestec straniu
de plăcere minuţios dozată, implicare tandră şi crudă detaşare
ironică...

19
EA (jucându-se): Nu cred că despre asta vrei să vorbim.
EL: Încearcă-mă. Despre ce e vorba.
EA: Despre iubire.
EL: Ah, sigur... Bineînţeles. Şi de ce credeai că nu aş vrea să vorbim despre
asta?
EA: Pentru că singura modalitate prin care am putea evita platitudinile unei
conversaţii de socializare pe această temă este aceea de a ne implica
şi a trăi noi înşine această poveste prăfuită.
EL: Perfect!
EA: ...şi nu mă gândesc la ceea ce te gândeşti tu în această clipă.
EL: De unde ştii la ce mă gândesc?
EA (privire în josul corpului său): Se vede cu ochiul liber.
EL (foindu-se): Pardon?
EA: Nimic... Ceea ce încerc să aflu este dacă dincolo de excitaţia ta de
moment...
EL: Stai, stai!
EA: ...mai există şi acel ceva profund care mă interesează pe mine sau...
EL: Cine îţi dă dreptul să spui... Ah, da, sigur, cunosc, nevoia dintotdeauna
de siguranţă, de securitate a femei... Aceea de a fi apărată, ea şi puii
ei, de primejdiile mediului ostil... Am citit şi eu, m-am documentat.
EA (ridică din umeri): Şi ce vezi rău în asta?
EL: Eu? Nu, nimic...
EA: Vroiam pur şi simplu să ştiu dacă persoana ta merită efortul... de a
deveni părtaş la creşterea şeptelului – ca să mă exprim în termenii tăi
„ştiinţifici”. Dar se pare că m-am înşelat... (dă să plece)
EL: Nu, nu, stai! Aş face orice să-ţi demonstrez că merit efortul.
EA: Te cred! Dar nu despre asta este vorba.

20
EL: Şi eu pot să iubesc.
EA: Vrei corpul meu?
EL: Eu? Nooo! Adică... cred că... (încet) da.
EA: Poftim?
EL: Da.
EA: N-am auzit.
EL: Da, da, sigur.
EA: Şi crezi cumva că pe mine m-ar costa cine ştie ce să ţi-l dau?
EL (înghite în sec): Mda, păi atunci...
EA: O.K. Hai. (îl trage de mână) Unde e camera ta?
EL: Cum? Aşa, simplu?
EA: Cum altfel? (îl trage) Mergem?
EL: Nu, stai! Nu înţeleg.
EA: Ce nu înţelegi?
EL: Nu, nu. Nu poate fi atât de simplu.
EA: De ce?
EL: Nu ştiu. Dar nu aşa se pune problema.
EA: Aha! Bingo!
VOCEA NEBUNULUI (din off): Eram terminat, înmuiat, fleşcăit, terfelit.
Aş fi spus orice. Aş fi bătut-o pe mama şi pe toţi profii mei din
facultate, la rând, dacă aş fi ştiut că asta ajută la ceva. Aveam ochii
împăienjeniţi şi mi se învârtea capul, pulsând în ritmul inimii mele
turbate.
EA: De ce nu te mulţumeşti doar cu trupul meu? Poftim, dacă îl vrei e al tău.
EL: Nu, nu... eu vroiam...
EA: E ceva ce nu corespunde aici, aşa-i? (dă iarăşi să plece) Mai gândeşte-
te.

21
VOCEA NEBUNULUI: Da, sigur, a gândi – gândire... uşor de spus aşa, la
rece.
EL (cu un gest disperat, o apucă de mână): Sunt convins că dacă mai ajuta
aş putea găsi răspunsul la această întrebare. Te rog! (dă în genunchi)
Te rog... Ajută-mă să înţeleg...
EA: Iată cavalerul meu în armură. Ridică-te, sir. Sir...?
EL (în timp ce se face întuneric): Tudorache. Numele meu este Tudorache!
VOCEA NEBUNULUI: Confuzia originară a fost deci de comunicare. Eu
vroiam taina scoicii femeieşti, adică esenţa tare a materiei vieţuinde;
ea vroia esenţa rafinată a unui sentiment; aburul tainic şi inefabil ce
se preumblă prin mintea noastră atunci când ne lăsăm furaţi de acel
şuvoi irezistibil, de nebunia ce urmează antice făgaşuri în drumul
spre atingerea prozaicului său scop.

Scena 3

Biroul doctorului Costea. Acesta studiază nişte foi. Intră studenta.

DR.COSTEA: Ei?
STUDENTA: Bună ziua...
DR.COSTEA: Hai, intră. Ce-ai făcut?
STUDENTA: Am vorbit cu pacientul din patul şase.
DR.COSTEA: A-ha-ha! Domnul T! (o ameninţă cu degetul) Puteam să bag
mâna în foc că te vei duce glonţ la el!

22
STUDENTA: Nu, întâi am încercat să vorbesc cu cealaltă pacientă, dar n-am
reuşit. Părea...
DR.COSTEA: Mă rog. Şi? Ce mai face iubitul nostru domn T?
STUDENTA: Bine, cred. M-a ţinut la poveşti...
DR.COSTEA: Trebuia ca tu să conduci discuţia.
STUDENTA: Se poate, dar are un debit... Nu l-am putut opri sub nici o
formă.
DR.COSTEA: Cred că nici nu ai vrut.
STUDENTA: Poftim?
DR.COSTEA: Dulceaţă, eu cunosc foarte bine cazul ăsta. Foarte bine. Ştiu
cam ce-i poate pielea acestui individ. Şi ştiu foarte bine şi poveştile
cu care încearcă să împăneze capul fetelor frumoase.
STUDENTA: Mulţumesc de compliment, dar...
DR.COSTEA: ...Şi să nu crezi că eşti cumva prima. Nu...
STUDENTA: Dar nu înţeleg despre ce vorbiţi.
DR.COSTEA: Dulceaţă, eu atâta îţi spun: nu tot ce zboară se mănâncă.
STUDENTA: Nu îmi mai spuneţi aşa!
DR.COSTEA: Scuză-mă. Vroiam să-ţi pun în vedere că nu toate acţiunile
noastre sunt determinate de către Eros, chiar şi atunci când te izbeşti
de cele mai evidente manifestări de acest ordin. Între mobilele
existenţei noastre se află întotdeauna în diferite doze şi Cratos,
dorinţa de putere, şi Thanatos – spaima sau dorinţa de moarte.
STUDENTA: Dorinţa de moarte?
DR.COSTEA: Da, uneori frica în faţa examenului ultim, în faţa
necunoscutului, a ceea ce va să vină după ce existenţa noastră
biologică se sfârşeşte se sublimează şi se transformă în dorinţă. Poate

23
 de a cunoaşte, de a sfărma barierele putinţei umane, cine ştie... Dar
este un mecanism psihologic. Real.
STUDENTA: Mi se pare o idee cam stranie.
DR.COSTEA: Ţi se pare, dar...
STUDENTA: Nu mă faceţi proastă, că nu sunt. Multe chestii subtile pe care
ni le-aţi spus la stagiu şi-au găsit rezonanţa în mine, cu toate că poate
nu am cultura necesară să le primesc pe cale raţională, însă le-am
înţeles intuitiv şi am ştiut că aşa este. Dar povestea asta cu dorinţa de
a muri mi se pare o teorie răsuflată, de manual.
DR.COSTEA: Dragă... Toţi trecem în viaţă prin anumite etape ale înţelegerii
şi cunoaşterii. Cred că pentru vârsta şi frumuseţea ta noţiunile astea
sunt un pic prea avansate. Să nu mă înţelegi greşit. Şi despre mine
consider că mai am încă extraordinar de multe lucruri de învăţat de la
viaţă – aşa trebuie să fie pentru toţi. Poate că vei înţelege aceste
lucruri într-o bună zi; sau poate că această idee nu îşi va găsi
niciodată rezonanţă în sufletul tău. Asta nu înseamnă că ele nu
explică anumite aspecte interioare ale unora dintre cei din jur.
STUDENTA: Sunteţi atât de...
DR.COSTEA: Da? ...Mulţumesc. Revenind la cazul pe care l-ai avut, vreau
să înţelegi că schizofrenicii pot fi foarte convingători. Dar tu trebuie
să înveţi să discerni, în mulţimea de personaje care populează mintea
acestor bolnavi, realitatea de fabulaţie.
STUDENTA: Cum?
DR.COSTEA: În primul rând coerenţa. Fanteziile vor ajunge întotdeauna
într-un punct în care se contrazic, în care anumite lucruri nu mai pot
fi acceptate ca făcând parte din viaţa noastră. (fata îl ascultă
fascinată şi doctorului îi sporeşte elocinţa sub privirea ei) Apoi

24
 maniile. În discursul acestor bolnavi se revine mereu şi mereu la o
aceeaşi temă, obsesiv. Mania persecuţiei, idei de urmărire,
halucinaţii... (îi pune mâna pe picior; ea înlemneşte) Mania erotică...
(urcă cu mâna pe pulpa ei; ea roşeşte) Fanteziile...
STUDENTA (se ridică): Domnule doctor... Eu trebuie să...
DR.COSTEA: Ei, ei... Linişteşte-te... A fost doar un experiment. (râde, un
pic stingherit) Un experiment gestual. Nu trebuie să fii atât de
speriată.
STUDENTA: Eu...
DR.COSTEA (îi arată locul): Te rog... Promit să fiu cuminte. (ea se aşează)
STUDENTA: Eu... Vreau să spun că nu e nimic.
DR.COSTEA (râde): Sigur că nu e nimic! Şi, de fapt, orice bărbat normal
este dator să încerce, nu? Nu? Ei, ce-ai amuţit aşa? Doar ai, desigur,
un prieten, probabil de vârsta ta. Faceţi şi voi unele chestii... E
normal.
STUDENTA: ...N-nu. N-am un prieten.
DR.COSTEA: Păcat. Pun pariu că multora li s-au scurs ochii după tine.
(râde, dar e excitat) Ţi-ar cam trebui. Un prieten. Unul normal,
desigur. Serios. Altfel ai să ajungi să cazi pradă fanteziilor bolnave
ale primului venit, cum sunt cele ale pacientului tău de astăzi.
STUDENTA (se ridică, indignată): Dar, domnule doctor, vă rog să mă
credeţi că acolo nu am...
DR.COSTEA: Ei. Lasă, lasă... (se apropie iarăşi de ea) Ţi-am spus că îmi
cunosc foarte bine marfa. (încearcă să-i ridice fusta de al spate şi să
o apuce de fund cu ambele mâini) E datoria mea, nu? (ea scapă cu o
mişcare violentă; el dă să o urmărească dar ceva din privirea fetei îi

25
 dărâmă apetitul de predator şi se opreşte) Bine. Poate că ajunge
pentru astăzi.
STUDENTA: La revedere.
DR.COSTEA: La revedere, dulceaţă. Şi vrei un sfat? Ocoleşte-i pe nebuni.
Oricât de seducători ar părea. Şi găseşte-ţi un bărbat... (gest oarecum
obscen)

26
 Actul al doilea: Iniţierea

Scena 1

Salonul nebunilor.
Personajul nostru stă întins pe patul său, în prim planul scenei, pradă
unei depresii. Se joacă cu mişcări lente cu nişte pilule. Le rostogoleşte pe
cearceaf, le pune pe limbă, se strâmbă, le lasă. Le mută... Studenta se
apropie de patul său.
STUDENTA: Bună.
NEBUNUL (cu tonus scăzut, dar bucurându-se): Hei, hei! (se ridică în
capul oaselor) Ia te uită cine a venit! (ascunde în grabă pastilele sub
pernă, dar rămâne murdar pe mâini de la ele):
STUDENTA: Ce faci acolo?
NEBUNUL (mânjindu-şi faţa): Mă pictez în culorile războiului.
STUDENTA (râde): Minţi!
NEBUNUL: Nu mint! Ăsta era la indieni un semn de virilitate. Mare.
STUDENTA (se aşează, zâmbind în continuare, destinsă): Pot să stau?
NEBUNUL: Hei... Cineva începe să semene cu cineva... (pauză) Înseamnă
că ţi-a plăcut povestea de data trecută.
STUDENTA: Da. Şi nu cred că e doar o poveste.
NEBUNUL: Nu? De ce?
STUDENTA: Pare ceva cunoscut, real...

27
NEBUNUL (modest): Este viaţa mea, aşa cum a fost. Cu bune, cu rele...
STUDENTA: Mai spune-mi.
NEBUNUL: Astăzi nu sunt prea...
STUDENTA: Te rog! Mai vorbeşte-mi despre fata ta.
NEBUNUL: Fata mea? Oh, da, Ea.
STUDENTA: A fost femeia visurilor tale?
NEBUNUL: A visurilor? (zâmbeşte trist) Urâta aia? Nu, ea a fost foarte
reală. Visul a fost în altă parte...
STUDENTA: Deci? Ce ai făcut după ce ai cunoscut-o?
NEBUNUL: Am luat-o de nevastă.
STUDENTA: Ziceai că e urâtă.
NEBUNUL (pufneşte): Mda... Ce era să fac? Nu ştiam nimic pe vremea
aceea. A fost... cum se întâmplă de obicei, cred eu. (pe măsură ce
vorbeşte se însufleţeşte, capătă expresivitate şi forţă) Toate în jur
erau la fel, aceeaşi sărăcie, aceeaşi prieteni, aceleaţi beţii de după
examene... Şi totuşi înlăuntrul meu, al nostru, nevăzute de nimeni,
încolţeau micile descoperiri ale sexualităţii noastre comune. Învăţam
în penumbră acele lucruri, acele miniaturale senzaţii şi gesturi despre
care nimeni nu vorbeşte – pentru că este atât de greu să exprimi ceea
ce este dincolo de cuvinte. Dar toate aceste fapte tăcute alcătuiesc
adevăratul miez al realităţii, sâmburele existenţei noastre... După trei
luni de navigare fermecată, în care am stat ceas cu ceas lipiţi unul de
celălalt, ne-am căsătorit. O vreme am fost fericiţi. Ne-am mutat într-
un cămin de familişti. Aceeaşi mizerie, dar la o scară ceva mai mare.
Noroc că ne ajutau părinţii. Cred că ştii cum e. Supravieţuiam şi
continuam să ducem viaţa boemă de cămin. Vag, ceva se schimbase.
Prietenii mă tratau un pic altfel...

28
 Lumina scade treptat.

Scena 2

O garsonieră de cămin, înghesuită dar ceva mai mare decât

cămăruţele din scena de cămin anterioară.
În dreapta-spate se găseşte uşa de la intrare şi holul scurt. Din hol tot
în dreapta este intrarea la baie. În stânga holului un paravan de lemn
separă un spaţiu „dulap”. În dreapta faţă, ascunsă privirii noastre de către
pereţi, este aşa zisa bucătărie. Mobilier: un pat dublu la peretele din fund,
în dreptul băii, un dulap de cărţi pe peretele din dreapta (nu se zăreşte
foarte bine din cauza bucătăriei din prim plan), un şifonier mare şi încărcat
pe peretele din stânga, după uşa camerei care dă în hol, o somieră cu un
televizor.
Camera este destul de mare dar în dezordine şi are chiar un aer vag
de mizerie sărăcăcioasă. În scenă zac pe jos câteva perne mari, iar printre
perne stau tolăniţi, ca într-un banchet antic, un mic grup de cheflii afumaţi
bine. Masa-birou ce ar fi trebuit să se găsească în mijlocul camerei e trasă
la perete, eventual zace răsturnată cu tăblia de perete.
„Ea” face în ritm susţinut aprovizionarea din bucătărie, aducând
diverse farfurii şi mai ales sticle. Zărim rapid aruncate neglijent prin
colţuri: farfurii de plastic pline de resturi, coji de seminţe etc. Grupul e
alcătuit din „El”, prietenul său şi un tânăr îmbrăcat ciudat, un pic
extravagant, dar fără ostentaţie – pur şi simplu poartă firesc nişte lucruri de
foarte bună calitate dar care reprezintă un fel de ideal al îmbrăcăminţii
moderne pentru tineri. Ceva din alcătuirea şi înfăţişarea sa îi dau un aer
misterios. E ca şi cum ar fi o apariţie ciudată, neadaptată, în peisaj.

29
TÂNĂRUL MISTERIOS: Există adepţi ai unei doctrine care afirmă că
sperma e un fluid vital pe care nu trebuie să-l pierdem aşa, una –
două, la orice contact...
PRIETENUL: Auzi, „contact”. Zii, frate, futai, că nu se supără nimeni.
(râsete)
TÂNĂRUL MISTERIOS: Mă rog... Ei spun că energia pe care o risipim la o
singură ejaculare este de mare valoare şi trebuie reţinută. Astfel ne
întărim organismul, ne prelungim viaţa şi putem atinge performanţe
sexuale nebănuite... Cam aşa ceva. Ce-i drept, s-a demonstrat
ştiinţific că, la o singură ejaculare, bărbatul „elimină” calorii
echivalente cu o friptură serioasă.
PRIETENUL: Ai auzit, Johnny? De când n-am mai mâncat noi friptură,
frate? (râd; el o priveşte cum trebăluieşte în tăcere)
EL (încearcă să o apuce de picior din poziţia căzută pe care o are, dar ea se
eliberează scurt): Şi eu care credeam că e suficient să ne hrănim cu
iubire... (icneşte în momentul în care ratează, căzând pe o parte) E
tot ce ne-a mai rămas...
TÂNĂRUL MISTERIOS (cu o lucire în ochi): Dar vreţi să ştiţi cum a apărut
această idee prima dată în mintea oamenilor?
PRIETENUL: Îhm?
TÂNĂRUL MISTERIOS: La curtea Chinei marii înţelepţi au fost chemaţi să
rezolve problema împăratului, şi anume: cum să-şi satisfacă el
eficient zecile de curtezane din harem? Vă daţi seama, băiatul era
depăşit de evenimente...
PRIETENUL (lingându-şi buzele): Zeci de curtezane... Mmm...

30
TÂNĂRUL MISTERIOS (privind lung către ea): Zeci, sute... (ea ia o sticlă
de bere şi se aşează între ei cu un gest ce se vrea firesc, dar sfârşeşte
prin a fi provocator)
EL: Visul oricărui bărbat... (ea îl priveşte ciudat, apoi se cuibăreşte la
pieptul său; el o cuprinde pe după umeri protector, cald)
TÂNĂRUL MISTERIOS: Da, ce-i drept. Dar şi când ai atâtea femei de
satisfăcut poate fi o problemă. Şi atunci înţelepţii l-au sfătuit pe
împărat să îşi reţină sperma cât mai mult timp; astfel un bărbat fiind
capabil să satisfacă mai multe femei la rând, să îşi păstreze vigoarea,
făcând dragoste ore în şir...
PRIETENUL: Hai să fim serioşi!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nu, nu. Chinezii au studat serios problema şi au
pus chiar la punct un sistem de exerciţii, fizice şi mentale, menite să-
ţi îmbunătăţească performanţele, având ca fundament o întreagă
teorie despre energii şi fluide, dar ale cărei principii rămân şi astăzi
verificabile practic. S-au născut astfel legende despre mari împăraţi
care erau capabili să rezolve câte zece curtezane pe noapte fără să-şi
dea drumul...
EL: Meserie!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Pofta lor creştea în loc să scadă. Trupul se
întărea, mintea se limpezea, apoi, zice-se, au observat că aceste
practici duc la creşterea longevităţii sexuale şi chiar a vieţii. Se
povesteşte în aceste cărţi despre împăraţi ce au procreat la optzeci,
nouăzeci de ani şi au trăit peste o sută.
EL: Hai, dă-o-n colo... Astea de acuma sunt poveşti!
PRIETENUL: Da’, şi ce gărzi ziceai că aveau ăştia la harem? (râsete) Auzi,
la nouăzeci de ani!

31
EA: S-a văzut şi în zilele noastre. A fost un actor care...
PRIETENUL: Cu o nevastă tânără, pun pariu. (el râde de unul singur)
Basme. (soarbe un gât de bere)
TÂNĂRUL MISTERIOS: Unii spun că merge.
PRIETENUL: Şi ce sectă spuneai că sunt ăştia?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nu e nici o sectă. Această... credinţă, cu tehnicile
aferente, au fost înglobate într-un sistem care la ei se cheamă taoism.
E o religie în toată regula, cu milioane de adepţi, nu o sectă oarecare.
Desigur, e foarte departe de concepţiile sexuale restrictive ale
creştinismului, tot atât pe cât substanţa ei e departe de îngrădirile
rigide ale acestuia şi de reveriile mistice profunde. E mai mult o
filosofie de viaţă, de zi cu zi, mai degrabă decât o privire fixă
aruncată spre lumea de dincolo.
PRIETENUL: Şi zici că toţi chinezoii ăia, milioanele alea de gălbejiţi, fac
chestia asta?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nici pe departe. Ce, toţi creştinii fac numai fapte
bune? Şi mai gândeşte-te şi la condiţiile în care a apărut această idee.
EL: Mii de curtezane... Îmi plac condiţiile astea. Le accept. (râd)
PRIETENUL: Le acceptăm toţi, mă!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Şi nu numai femei la discreţie. Timp şi
posibilităţi de a experimenta orice. Putere. (ea se ridică să plece)
EL (îl priveşte lung): Spuneai ceva de nişte exerciţii.
TÂNĂRUL MISTERIOS: Sunt. Dar e greu. Condiţiile...
EL (încearcă din nou să se agaţe de piciorul ei): Uite aici o curtezană numai
bună! (ea îl priveşte cu un reproş mut şi el îi dă drumul)
TÂNĂRUL MISTERIOS (îl priveşte mustrător): Ea e soţia ta.
EL: Şi? Mi-ar place să ajung la performanţele despre care vorbeai.

32
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nu oricine poate. Îţi trebuie multă practică, o
experienţă enormă ca să ajungi la asemenea profunzimi în tainele
iubirii fizice şi ale erotismului.
EA (cu voce schimbată, iritată): Hai, gata! E foarte târziu şi voi v-aţi
îmbătat.
EL: Îmi doresc tare mult să reuşesc aşa ceva.
TÂNĂRUL MISTERIOS (privire ciudată): Ştiu.
PRIETENUL: Cred şi eu că ai vrea! Cine nu vrea?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Unii se mulţumesc cu mult mai puţin. Unii nici
nu pot pricepe asemnea subtilităţi; majoritatea se mulţumesc cu
tăvăleala comună, cunoscută şi repetată mecanic la intervale
regulate.
PRIETENUL: Bună şi tăvăleala comună... Regulată... (râde)
EL (brânci prietenului): Grobianule!
PRIETENUL (îi răspunde la fel): Gigoloiule!
EL (la fel): Ordinarule şi comunule!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Uneori în viaţă este suficient să-ţi doreşti foarte
mult un lucru...
PRIETENUL: Hai, gata cu filosofia erotică! Aţi auzit de curva aia de
Valentina ce a mai făcut?
EA: Hei, adunare! Nici bere nu mai aveţi!
TÂNĂRUL MISTERIOS (cu tristeţe prefăcută, ironică): Nu mai e bere?
PRIETENUL: Băi, cică s-a dus asta la examenul de la Neagoe fără chiloţi pe
ea şi cu o fustă scurtă...
TÂNĂRUL MISTERIOS: Şi-a pus-o cu profu’?
PRIETENUL: Nu ştiu, bă, da’ cică s-a udat ăla tot. (înnecându-se de râs)
Cică dăduse rău în bâlbâială, mi-a spus Sergiu că a fost de faţă şi

33
 curva aia le spusese la toţi ce are de gând. Îmi şi imaginez faţa
stâlcită a lui Neagoe, cu ochelarii ăia, roşu ca un rac... (se strică toţi
de râs)
EA: Hei, popor!
EL: Auzi, cică nu mai avem de băut.
PRIETENUL: Lasă, uite, se duce ea jos la chioşc. Nu-i aşa, dragă?
EA: Vezi să nu...
EL: Frate, e târziu...
PRIETENUL: Şi ce, mă? N-am zis că o facem lată? O facem lată?
EL: Am făcut-o deja lată. (tânărul se ridică)
PRIETENUL: Ce faci?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Plec.
EL: Ei...
TÂNĂRUL MISTERIOS: E târziu, nu?
PRIETENUL: Hai, mă!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Sunt şi beat bine. Dacă mai înghit ceva ajung să
borăsc.
PRIETENUL: Păi, şi? Nu e firesc?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Firesc, da... Nu ştiu. (tânărul şi cu el se privesc o
clipă complice) Da’ eu plec. (îi sărută ei mâna cu un gest elegant,
natural) Îmi cer scuze dacă am deranjat, doamnă... (o priveşte şi pe
ea cu un anume înţeles tainic; ea îşi fereşte privirile cu o emoţie mai
puternică decât ar trebui în atitudine)
EA (cu ostilitate): Nu face nimic. Sunt obişnuită.
TÂNĂRUL MISTERIOS: Îmi pare rău.
EA: Aici deranjul ăsta e zilnic.
PRIETENUL: Curat zilnic!

34
TÂNĂRUL MISTERIOS: Noapte bună.
EL: Salut. (tânărul iese)
PRIETENUL: Naşparliule!
EL: De ce? E simpatic.
PRIETENUL: Simpatic pe dracu’! Ce scorţos!
EL: Doar tu l-ai adus. Eu nici măcar nu ştiu cum îl cheamă.
PRIETENUL: Ei, nu ştii... (după o clipă, amuzat) De parcă eu aş şti.
EL: Cum, nu ştii?
PRIETENUL: Nu. Ce te uiţi aşa? Îl ştiu din vedere, atât... Ne-am întâlnit în
seara asta la băută la Andrei, am plecat împreună cu chef, am aterizat
aici şi...
EL: Băi, eşti o figură!
PRIETENUL: Îmi pare rău că am picat aşa, cu un om pe care...
EL: Lasă, lasă, ce naiba...
EA: Lucifer, aşa îl cheamă.
PRIETENUL: Ei, căcat, Lucifer! Ce nume e ăsta?
EA: Gata, ajunge, dispari!
PRIETENUL: Stai, mă, ce te-a apucat? Mai adu nişte bere...
EA: Nu mai avem.
PRIETENUL: Ţi-am spus să te duci...
EL (împăciuitor): Gata, gata, ajunge.
PRIETENUL: Bine...
EL (gânditor): Nu ştii cum îl cheamă...
PRIETENUL: Lucifer! Auzi! Lucifer! Închipuitu’ dracului... (se ridică
clătinându-se serios; ea îi vine în ajutor sprijinindu-l. Prietenul o
priveşte ceţos şi bălos) Mulţumesc, dragă...

35
 Scena 3

Întuneric. Joc de lumină şi muzică specific unui moment „ireal”.

Când scena se luminează ne dezvăluie un colţ dintr-un local cu aspect intim.
Lumină discretă, lumânări. Muzică de cafe-concert în surdină. La o măsuţă
se găsesc ea împreună cu tânărul misterios.
TÂNĂRUL MISTERIOS: Draga mea... Haide, ai văzut şi tu. (pauză) Ştii că
asta e singura soluţie. Doar dacă nu vrei să ajungi la minciună şi...
EA: Nu!
TÂNĂRUL MISTERIOS: Atunci am căzut de acord? Da? (ridică paharul)
EA: Va suferi foarte mult...
TÂNĂRUL MISTERIOS: Haide! Astea sunt riscurile înţelegerii! Ai văzut
care sunt gândurile lui şi aşa ceva nu poţi obţine pe gratis.
EA: Dar, poate că...
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nu. Altă cale nu există.
EA: Nu există?
Muzica de la începutul scenei revine năvalnică, tot mai tare,
acoperind fundalul sonor liniştit al cafenelei. Ea ridică încet paharul, îl
îndreaptă spre paharul în aşteptare al tânărului... Muzica atinge apogeul în
momentul în care cele două pahare se ciocnesc, după o mişcare de
întâmpinare, nerăbdătoare, făcută de tânăr. Întuneric.

36
 Scena 4

Durează doar o clipă, cât o străfulgerare de lumină: întrezărim un

decor fantastic: limbi roşiatice de lumină, pereţi medievali de piatră, stânci
şi trunchiuri uriaşe de copaci milenari... În mijlocul scenei, tânărul
misterios, îmbrăcat cu o tunică elegantă din alte vremi primeşte un gest de
supunere de la „ea”, aflată la picioarele lui, îmbrăcată cu un veşmânt
impersonal de pânză albă. Tânărul face asupra ei un gest ca o
binecuvântare păgână, ridicând braţele; ea îi cuprinde picioarele cu un gest
de implorare.
O ultimă lumină, intensă, zăboveşte pe chipul triumfător dar
indescifrabil al tânărului.
Apoi se face întuneric.

Scena 5

La discotecă. Studenta în mulţimea dezlănţuită. Dansează irezistibil,

ca în transă. Mai mulţi bărbaţi se preling pe lângă ea, o urmăresc din
priviri, pofticioşi. Dansează pe lângă ea, lipiţi de ea...
VOCEA NEBUNULUI (din off): Nimic nou sub soare... Aceleaşi vechi
instincte ne ghidează tuturor paşii, biete unelte în mâna destinului. E
uşor să ghiceşti sub vorbele şi filosofiile noastre, sub actele noastre
de generozitate şi de creaţie, aceeaşi dorinţă grea de a fi recunoscut şi
admirat, iubit şi împlinit, aceeaşi veşnică dorinţă de a ne împrăştia

37
 sămânţa în cele patru zări şi a ne regăsi în cei ce vor să vină după
noi, acelaşi dans al împerecherii cu mişcări ştiute şi tocite, singurul
ţel care învârte roata lumii – suntem biete efemeride amare ce se
rotesc pentru o clipă doar în cercul de lumină al vieţii...
Ea singură, în camera ei de la cămin. Strânge coapsele şi se mângâie
neliniştită.

Scena 6

Din nou în salonul nebunilor. Camera este relativ goală; posibil ca

nebunii să fie la plimbarea zilnică. Nebunul nostru stă în prim plan la masă
în faţă cu o fotografie format mare, înrămată, în sepia, cu aspect din alte
vremuri. E absent. Trage de un fir al mânecii cămăşii simple de spital, care
se deşiră ascultător. E fascinat de această activitate. Râde. Îşi înfăşoară
firul în jurul gâtului pe măsură ce se deşiră, continuând să îl desfacă. Se
strâmbă, sugrumat „ca în filme”. Brusc însă devine serios, muncit de
gânduri. Are aspect extrem de deprimat. Strânge firul mecanic, tot mai
repede, aproape că plânge...
Intră studenta. Se apropie tiptil.
STUDENTA: Bună! Ce faci?
NEBUNUL: Ah! M-ai speriat... (încearcă să se ascundă, nu reuşeşte) Ce să
fac? Mă spânzur...
STUDENTA: Termină cu prostiile!

38
NEBUNUL: Termin.
STUDENTA (rupându-i violent firul de la cămaşă): Doar nu vorbeşti serios!
NEBUNUL: Nu vorbesc serios... (încercând să pară vesel) Ştii că s-au făcut
nişte studii... Se zice că spânzuraţii au orgasm în momentul morţii.
Sau, mă rog, li se scoală... Nu ştiu exact, trebuie să mai studiez.
STUDENTA: Domnule T...
NEBUNUL: Nu, serios, cică e ceva legat de hipoxia... Am spus corect?
Când nu mai ai oxigen la creier şi începi să visezi la alte alea.. Ca şi
cum te droghezi sau mai ştiu eu cum e... Dar mă întreb...
STUDENTA: Lasă, nu te mai întreba!
NEBUNUL: Dar e pe bune, cică sado-masochiştii se sugrumă controlat, au
şi scule pentru asta...
STUDENTA: Da, ştiu...
NEBUNUL: Ştii?
STUDENTA: T... ce gânduri sunt astea?
NEBUNUL: Nici un gând... Serios... (îi arată poza din faţa sa): Priveam
fotografia asta... Cu ea a început totul.
STUDENTA: Totul?
NEBUNUL: Da, toată nebunia... Uită-te bine. Recunoşti?
STUDENTA: Mda... Pare cunoscut, dar e tare veche...
NEBUNUL: O poză din alte vremuri. Opera Română.
STUDENTA: Ah, da, acum o recunosc!
NEBUNUL: Mi-a trimis-o o cunoştinţă întâmplătoare. Un tip ciudat... A
venit la noi la nişte chefuri şi după povestea asta cu fotografia nu l-
am mai văzut niciodată. Câteodată stau şi mă întreb ce rol a avut...
Dar poate e doar nebunia mea de vină. Până la urmă nici unul din noi
nu cunoaşte decât propriul adevăr şi propria realitate, nu-i aşa?

39
STUDENTA: Mda...
NEBUNUL: Oh, Doamne! Ce tânără eşti...
STUDENTA: Nu e adevărat!
NEBUNUL: Ba da, iubita mea... (gest de tandreţe) Asta nu vor bieţii mei
colegi, medicii, să înţeleagă... Se cred un fel de Dumnezei care pot
pătrunde în mintea ta cu aroganţă atoateştiutoare...
STUDENTA: Şi ce e cu poza asta? Ce a început cu ea?
NEBUNUL: Totul... Adevărata şi extraordinara mea poveste... Mda, despre
„Ea” şi despre viaţa noastră ţi-am tot spus. Poate a venit vremea să
trecem la un alt nivel... (o priveşte fix, cu un înţeles anume) Draga
mea.
STUDENTA: Bine, bine, hai, spune.
NEBUNUL: Te grăbeşti... Totdeauna te grăbeşti. În dragoste nu e bine să te
grăbeşti, de orice natură ar fi aceasta. Trebuie să umpli spaţiul, să
înfloreşti intervalele...
STUDENTA: Îmi spui?
NEBUNUL: Da... Într-adevăr, în ziua în care am primit această fotografie
prin poştă – ceea ce e foarte ciudat, pentru că acolo nu primeam
niciodată nimic prin poştă; pachetele cu ajutoare de la părinţi le luam
totdeauna de la tren. În acea zi prietenul meu cel mai bun a trecut să
mă vadă şi mi-a lăsat plocon o invitaţie de două persoane la Operă.
(flutură semnificativ fotografia) La Operă, înţelegi? Mi-a înşirat o
poveste fără cap şi coadă despre cum a făcut rost de ea şi cum el n-
are nici chef şi nici timp să meargă. De ce tocmai eu? Eu la Operă!
În viaţa mea nu fusesem la Operă – nu ştiam cu ce se mănâncă asta,
nu ascultasem niciodată muzică clasică, întotdeauna schimbam
postul când dădeam peste aşa ceva. Şi dintr-o dată: invitaţie! La

40
 premieră, nu aşa... Ea a insistat foarte mult să mergem. Eu simţeam
de ceva timp un gol în mine, o absenţă a cărei natura îmi era greu să
o definesc şi a cărei cauză îmi era frică să o descopăr... Şi în sictirul
meu generalizat am acceptat. Se juca ceva de Verdi, parcă... Dar ce
ştiam eu, ce mai contează asta... Era o lume strălucitoare, de vis.
Ochii noştri se întorceau doar după toalete fantastice, după siluete
stilate... Eram ca două molii chioare, orbite de un univers luminos,
feeric... Muzica era cât pe ce să mă adoarmă, dar atmosfera... Când
am ieşit la final în foaierul mare, forfotind de lume elegantă,
destinsă... Eram pur şi simplu zdrobiţi, transformaţi în organele
noastre senzoriale... (lumina scade treptat) Şi apoi a venit îmbulzeala
aceea de la ieşire...

Scena 7

Foaierul Operei Române. Sfârşitul unei seri de premieră. Lume multă,

strălucitoare. Undeva, într-un colţ, el şi ea, îmbrăcaţi cu cele mai bune
haine dar părând ponosiţi în comparaţie cu ceilalţi. Îşi îmbracă hainele
groase de exterior. El, politicos, îi ţine soţiei sale haina ca să o îmbrace.
EL: Eşti frumoasă în seara asta, draga mea.
VOCEA NEBUNULUI (din off): Şi chiar aşa era. Nici nu mai ştiu de cât
timp nu-i mai spusesem aşa ceva. Iar în alte dăţi probabil minţisem.
Dar în seara aceea, cu hainele ei cele mai bune şi aranjată la maximul
posibilităţilor noastre arăta chiar bine. Iar aerul ei timid, uşor aerian

41
 şi totuşi atât de avid de socializare de înalt nivel era atât de dulce,
înduioşător de dulce. Şi mai era ceva, ceva... o emoţie adâncă, de
departe... (îndurerat) Mi-a trebuit atât de mult ca să înţeleg aceasta,
atât de mult...
EA (privire lungă): Mulţumesc, dragul meu.
EL: Aşa e.
EA: Şi tu eşti fermecător în seara asta.
EL: Ei!
EA (îşi trece braţul pe sub al lui): E adevărat. Sunt mândră că sunt soţia ta.
EL (se îndreaptă de spate): Hm-hm!
VOCEA NEBUNULUI (din off): Eu nu eram de loc mândru de ea. Asta a
fost întotdeauna problema noastră. Nici nu mai ştiu de câte ori după
aceea, când am căpătat alte posibilităţi, am mai scos-o în oraş. Era
pata pe care o ascunzi sub covor.
Cei doi se îndreaptă cu toată lumea spre ieşire. Se crează îmbulzeală.
VOCEA NEBUNULUI (din off): Atunci s-a întâmplat, sunt sigur. Era ca un
vis frumos pe cale să se sfârşească. Toată muzica aceea neverosimilă
şi aerul încărcat de parfumuri fine, rochiile de mătase foşnind... Am
crezut că minunea se va sfârşi acolo, că mă voi întoarce pentru
totdeauna în mizeria existenţei de cămin, cu o nevastă de doi lei şi
problema zilei de mâine... (noi vedem exact descrierea nebunului)
Am întors privirea să mai cuprind o dată acel paradis interzis, spaţiul
extraordinar, vechi şi luxos în acelaşi timp, mulţimea fremătândă...
Atunci am zărit-o. („ea” se face nevăzută în mulţime) O femeie
tânără mă fixa cu privirea chiar în spatele meu. Era… M-am lăsat
prins de privirea ei şi un fior mi-a trecut prin stomac şi pe spate. Am
fost zguduit. Purta o rochie sclipitoare, mulată, ce îi dezgolea umerii

42
 ocrotiţi cu o eşarfă vaporoasă. Era… Poate că totul nu a fost decât o
părere la început, dar eu nu m-am mai putut mişca, o simţeam acolo,
puteam să-i adulmec mirosul fin, ireal. Afară era frig şi iarnă, dar
fiinţa aceea iradia căldură şi mirosea a flori de tei. Întotdeauna m-am
întrebat de ce niciodată în aceste întâmplări erotice stranii nu am avut
parte de nici o zi de mai. Doar interioare fierbinţi, înăbuşitoare. Doar
cu ea, cu iubita mea, m-am plimbat prin parcuri primăverile...
În spatele duduii amintite se îngrămădeşte un bărbat solid, îmbrăcat
elegant dar cu un aer agresiv, necioplit.
DOMNUL (lui): Hai, bă, ce stai şi beleşti ochii ca la circ?!
EL: Mă scuzaţi...
VOCEA NEBUNULUI: M-am întors, dar soţia mea nu era nicăieri.
EL: Draga mea, draga mea!
DOMNUL: Hai, bă, pişcotule, înaintezi?
DOAMNA: Lasă-l, dragă, nu vezi că e confuz?
DOMNUL: Îi dau eu confuzie la muian de n-o poate duce! Să facă pe
confuzul când ajunge afară! Hai, domnule!
EL: Staţi, staţi... Nu mă împinge, domnule!
DOMNUL: Paştele mătii de răpciugos...
În sfârşit grupul recalcitrant iese afară, la liber.
EL: Domnule, vă rog... Doamnă... Îmi cer scuze.
DOAMNA: Nu ai pentru ce. Marsel, eşti un mitocan.
DOMNUL (rânjind): Ştiu. Altceva?
EL (zărind-o pe soţia sa se întoarce grăbit): La revedere.
El ajunge la ea, care îl aşteaptă liniştită şi foarte tristă sub un copac.
În urmă cuplul cel elegant discută animat.
EA: Ce vroiau?

43
EL: Nimic. Un nesimţit. Am avut o mică discuţie... Am înţeles că a fi bine
îmbrăcat nu te transformă automat într-o persoană plăcută şi
politicoasă.
EA: Totuşi... (cuplul supărat se apropie de ei, terminând aprig o mică
dispută verbală)
EL: Dar tu ce ai?
EA: Nimic. Sunt obosită şi ameţită, atâta tot. (privirea ei urmăreşte extrem
de melancolică silueta graţioasă a femeii care se apropie)
DOAMNA: Bună seara. (se fac saluturile de rigoare între toţi cei patru)
Domnule...
DOMNUL: Domnule, vă rog să acceptaţi scuzele mele. Am fost extrem de
grosolan şi nepoliticos.
EL: Da, sigur... Nici o problemă.
DOMNUL: Ba da, este. (îi aruncă o privire arogantă, semnificativă,
însoţitoarei sale)
DOAMNA: Prietenul meu aici de faţă consideră întâmplarea o problemă
pentru că în adâncul sufletului consideră acest gest de politeţe
inapropriat şi inutil. În adâncul nu foarte adânc al persoanei sale
consideră că s-a comportat conform rangului şi valorii sale. De
aceea...
DOMNUL: Încetează cu prostiile astea!
DOAMNA: Vedeţi? De aceea este într-adevăr o problemă.
DOMNUL: Hai să ne cărăm dracului de aici!
DOAMNA: În schimb eu vă rog (ia mâna lui în a ei şi îi strecoară un
cartonaş) să acceptaţi părerea mea sinceră de rău, în numele meu şi
al companionului meu.
VOCEA NEBUNULUI: Am crezut că visez.

44
DOAMNA (cald): Vă aştept... la un ceai... spre a mă revanşa cum pot eu mai
bine... (privire semnificativă, scurtă)
DOMNUL (smuncind-o): Haide! (plecăciune exagerată) O seară bună,
domnii şi doamnele mele! (se depărtează trăgând-o după el pe
femeie ca pe un balot de marfă)
VOCEA NEBUNULUI: Nu, nu, sigur era un vis. Individul părea că nu
observase nimic. Soţia mea...
EA (neutru): E frumoasă, nu?
EL: Da, extraordinar.
EA: Extraordinar...!
EL: Mda... Uluitor, nu credeam să mai existe astăzi atâta politeţe.
Curtenitoare şi îndrăzneaţă în acelaşi timp... (răsuceşte cartea de
vizită primită pe toate feţele) Doamnă de companie... (o priveşte
speriat pe ea, care deja s-a întors şi pare a nu fi auzit nimic)
EA (cu enormă oboseală): Să mergem... E târziu. Mult prea târziu...
Se face brusc întuneric adânc, mai puţin un spot de lumină care
rămâne fixat pe el, cum răsuceşte uluit cartonaşul colorat în mână. Apoi se
opreşte şi priveşte drept înainte. Are privirea fixă, ochi mari a mirare
nesfârşită. Este bine înfipt pe picioare, destins, sigur de el. Apoi are o
contracţie de bucurie a întregului corp.
EL: Yes! Yes! Yes!
Întuneric.

45
 Scena 8

Casa doamnei din scena precedentă. Lux şi eleganţă. Ne aflăm într-un

salon cu vedere spre un budoar incitant, spre stânga-spate. Doamna este
îmbrăcată într-un neglije ispititor şi de-a lungul întregii scene se va purta
extrem de provocator. El este îmbrăcat regulamentar cu cele mai bune
haine, eventual aceleaşi cu cele din scena anterioară. Este inhibat, timid,
stângaci.
Scena ce urmează este tipică pentru o fantezie comună a bărbaţilor.
Ca şi câteva dintre scenele următoare. Sugestia autorului este ca regia să
folosească trei tipuri de iluminare şi fond sonor distincte între scenele
povestite de nebun: prima categorie ar include aceste scene de totală
fantezie; cel de-al doilea nivel ar fi al scenelor în care intervine realul
comun dar întâmplările erotice povestite, uşor neverosimile, dau şi acestora
o aură de magie –aceste scene ar trebui să folosească un fond intermediar
de sunet şi imagine. Scenele domestice, „reale”, în care apar Ea, Prietenul
etc. au ilustraţia cea mai banală, ca şi scenele de la spital. În acestea fondul
sonor poate chiar lipsi.
Doamna îl serveşte cu ceai şi biscuiţi, ca într-o scenă de epocă.
EL: A trebuit să trag chiulul de la servici ca să vin până aici.
DOAMNA: Fără îndoială. Dar asta este ora cea mai potrivită pentru astfel de
vizite.
EL: Mda... Desigur. (pauză) De ce?
DOAMNA (îl priveşte lung): Pentru că soţul meu nu este acasă.
EL (gest de panică): Soţul... dumneavoastră?
DOAMNA (îl opreşte cu un gest ferm): Desigur.

46
EL: Mda... Da, sigur.
DOAMNA: La această oră de asemenea avem şi răgazul necesar până să se
întoarcă.
EL: Da? Sigur că da. (pauză) Răgazul necesar pentru ce?
DOAMNA (pauză semnificativă; apoi mişcare de învăluire – de exemplu ia
din dreptul lui o farfurie şi se apleacă mult în faţă): Ca să îmi cer
încă o dată scuze pentru comportamentul de aseară al partenerului
meu.
EL (gest): Soţul...
DOAMNA: Nu, nu soţul.
EL: Ah, am crezut că... Sigur, nici o problemă. Vreau să spun, nu e nevoie...
DOAMNA (o nouă mişcare de învăluire): Vreau să mă revanşez... Faţă de
tine. (îl mângâie fugar pe faţă, revine) Bei ceva?
EL: Da, da.
DOAMNA: Ce preferi?
EL: Orice, orice. Vreau să spun că vă las pe dumneavoastră să alegeţi.
DOAMNA: Ştiu eu ce-ţi trebuie.
Prepară ceva lângă bar, cu spatele. El se foieşte surescitat,
aranjându-şi precipitat hainele, nu-şi găseşte locul...
DOAMNA (fără să se întoarcă): Nu e nevoie să-ţi faci griji. Eşti foarte bine.
EL: Da? Mulţumesc... (pauză) Iar dumneavoastră mirosiţi extraordinar.
Vreau să spun... parfumul dumneavoastră...
DOAMNA: Nu e parfum. (vine spre el)
EL: N-nu?
DOAMNA (se apleacă iarăşi să-i dea băutura): E mireasma trupului meu şi
atât. Asta din cauză că sunt... Sunt...
EL: Sunteţi foarte frumoasă... Sunteţi...

47
DOAMNA: Otilia. Tutuieşte-mă. Mă cheamă Otilia.
EL: Trupul dumneavoastră este... Trupul tău, Otilia...
O prinde în braţe cu o mişcare de pasiune disperată. Ea geme şi se
lasă pradă unei îmbrăţişări lungi, strivitoare. Apoi se eliberează blând şi
rămânând în poala sa, îl cuprinde într-o atingere tandră şi înceată...
DOAMNA: Uşurel, mânzule. Răbdare. Avem timp... Am să te învăţ... (se
apleacă asupra-i) Cum să mă atingi...
VOCEA NEBUNULUI (în timp ce lumina scade): Aşa a început visul cel
mai incredibil. Lucrurile nu se pot întâmpla astfel în realitate, dar
atunci nu aveam prea mult timp pentru astfel de analize înţelepte.
Eu! Eu, insignifiantul, da, eu, un nimeni, eram acolo, în miezul
problemei, împărtăşind o minunată şi mult dorită miere, învăţând
chiar din ferecata ştiinţă a iubirii a străvechilor chinezi, şi multe
multe alte ştiinţe de acest fel, direct de la sursă, exemplificată pe viu,
experienţă după experienţă... Eram liber şi viu, prin carnea mea
curgea jar topit şi deveneam treptat un zeu, un idol priapric al iubirii,
neruşinat şi strălucitor. M-am transformat, nu mai eram băiatul urât
şi sărac, trupul meu dătător de ucigătoare dezmierdări şi de crispate
împreunări devenea translucid, devenea de o frumuseţe perfectă în
absoluta sa eliberare. Viaţa mea intimă răzbătea prin toţi porii
strigându-şi în mod misterios frumuseţea orgasmatică; aroma
îmbrăţişărilor perfecte, a strigătelor de extaz se strângea în privirile
mele, se desfăcea prin braţele mele, deveneam un receptacul
irezistibil al tuturor plăcerilor interzise, amantul perfect, dezlănţuit,
sălbatic, nesătul... Am învăţat atâtea de la iubirile mele, am dăruit şi
am primit atâtea... Niciodată nu am vrut să profit de pe urma
dragostelor mele, dar s-a întâmplat. Căutam doar plăcerea pură şi

48
 asta mă făcea atât de atrăgător. Era mult prea frumos. Nici măcar nu
era nevoie să-mi ofer serviciile.
O lumină izbucneşte în sală, urmărindu-l pe el, acum îmbrăcat într-
una din costumaţiile sale fine, luxoase, „profesioniste”.
EL (trecând printre doamnele din public): Doamnă, nu aveţi nevoie de un
gigolo? Sunt foarte bun, sunt cel mai bun! Eu zic să vă mai gândiţi...
Nici nu ştiţi ce eliberare produce o partidă bună, lipsită de obligaţii şi
de prefăcătorie. Doar trupurile noastre înlănţuite, dansând jocul
milenar al împerecherii... Nu? Păcat... Ştiu să ofer şi să primesc
plăcere, v-o jur, ca nimeni altul. Ştiu să execut masaje erotice sau
doar relaxante. Ştiu să dansez în doi sau să mă dezbrac pe muzică.
Nu doriţi, doamnă? Satisfacţie garantată... Cum vreţi, să nu vă pară
rău mai încolo. Data viitoare când în sfârşit vă veţi învinge
timiditatea şi prejudecăţile s-ar putea să nu daţi peste un profesionist
atât de bun ca mine. Pentru că eu o fac din plăcere, numai din
plăcere. Vi s-a spus cât sunteţi de frumoasă? Când vi s-a spus ultima
dată cât sunteţi de frumoasă? Eu văd frumuseţea din oameni...
Frumuseţea magică, divină, dulce, dezlănţuită a femeii...
VOCEA NEBUNULUI (din off): Da, toate femeile sunt frumoase. Iar în
momentul pasiunii, când sunt răvăşite de învolburarea plăcerii, când
totul e cuprins de valul mistuitor al simţurilor, explodând, înflorind
minunat, în clipa supremei descătuşări şi împliniri, din adâncul
fiecărei femei urcă o esenţă divină, o esenţă magică. Trupul ei se
transformă şi nu mai e decât o flacără a plăcerii nesfârşite, un
instrument, o entitate posedată, locuită de zeiasca Afrodita
Pandemia, mama tuturor lucrurilor, de Kali cea aprigă şi mortală,
esenţa esenţelor, mama vieţii noastre a tuturor...

49
EL (printre rândurile de spectatoare): ....Nu mă credeţi? Dar aşa este...
Sunteţi atât de frumoasă, sunteţi cea mai frumoasă. Aşa este... Nu
vreţi să ne iubim? Iubirea trebuie să fie perfectă, liberă, puternică...
Eu rup zăgazurile... Doamnă? Încercaţi-mă, doamnă... Ştiu să fac o
femeie fericită, pentru că eu am cunoscut esenţa femeii şi o fac
numai din plăcere. Nu mă credeţi? Puteţi nici să nu mă plătiţi. Gratis!
Vă iubesc gratis!
VOCEA NEBUNULUI (din off): Aşa este. Nici măcar nu am vrut să devin
un... gigolo, un amant profesionist. S-a întâmplat. Incredibil, într-
adevăr. Poate nici nu mă credeţi, poate mulţi dintre voi, bărbaţi ai
unei singure femei, mă invidiaţi şi aţi vrea să fi fost în locul meu.
Dar viaţa, viaţa reală nu este aşa! O să vedeţi povestea mea până la
capăt şi o să înţelegeţi. Totul are un preţ! Totul... Ea... (vocea i se
îneacă; pauză)

Scena 9

Cabinetul doctorului Costea. Doctorul consultă nişte fişe. Intră

studenta, furioasă.
STUDENTA: Ce aţi făcut cu el?
DR.COSTEA: Bună ziua.
STUDENTA: Bună ziua.
DR.COSTEA: Ia loc, te rog. Dacă tot mi-ai cerut voie.
STUDENTA (se aşează, uşor descumpănită): Mă scuzaţi...

50
DR.COSTEA: Ce s-a întâmplat?
STUDENTA: Am vrut să îl văd astăzi pe pacientul din salonul doi şi nu l-am
mai găsit acolo. O asistentă mi-a spus că l-aţi mutat.
DR.COSTEA: Da.
STUDENTA: Unde?
DR.COSTEA: Îmi pare rău, nu vei mai putea să îl vezi.
STUDENTA: De ce?
DR.COSTEA: E periculos.
STUDENTA: Periculos? Pentru cine?
DR.COSTEA: Pentru dumneata.
STUDENTA: Mie nu mi s-a părut aşa.
DR.COSTEA (cercetând-o pe deasupra lentilelor ochelarilor): Ţie ţi se pare
că ai întotdeauna dreptate.
STUDENTA: Nu, dar...
DR.COSTEA: Iubitul tău nebun este la izolare, domnişoară. Rezerva
şaisprezece.
STUDENTA: Rezerva şaisprezece! Dar ce aveţi cu el, domnule doctor?
DR. COSTEA: Eu? Nimic.
STUDENTA: Nu s-ar zice.
DR. COSTEA: Adică?
STUDENTA (ezită o clipă): ...
DR. COSTEA: Hai, spune...
STUDENTA: Sunteţi invidios.
DR. COSTEA (râde cu poftă şi o priveşte lung, ironic; lasă hârtiile şi
începe să se balanseze pe scaunul lui. Discuţia începe să-l amuze)
STUDENTA: Bine, îmi cer scuze. Eu n-am vrut să...

51
DR.COSTEA: Inocenţa şi inconştienţa ta mă fascinează. Vrei să ştii de ce
este prietenul dumitale la separeu? Da? Ieri mi-a trântit o criză de
toată frumuseţea, cu spume la gură. Se pare că nu-şi lua medicaţia.
Ce? Ştiai?
STUDENTA: Mi s-a părut o dată...
DR.COSTEA: Îţi dai seama la ce pericole te-ai expus?
STUDENTA: Cu mine a fost altfel. (doctorul dă din cap mustrător. Pare că
vrea să spună: „eşti incorigibilă”) Domnule doctor... Vreau să vă
fac o rugăminte. (inconştient îşi îndreaptă ţinuta şi îşi apleacă
decolteul în faţă)
DR.COSTEA (interesat într-un anume fel): Dacă te pot ajuta...
STUDENTA: Lăsaţi-mă să îl văd în continuare pe domnul T.
DR.COSTEA: Imposibil. Îmi pare rău.
STUDENTA: Vă rog. Înseamnă foarte mult pentru mine.
DR.COSTEA (se ridică, ocloeşte biroul, prinde cu braţele scaunul fetei, pe
la spatele ei, aplecându-se spre chipul ei): De ce?
STUDENTA: Mă ajută... dintr-un anumit punct de vedere.
DR.COSTEA (la urechea ei): Din care?
STUDENTA (roşind): Ei... aşa... mă face curioasă cu poveştile lui.
DR.COSTEA: Cunosc eu genul ăsta de poveşti... (o mângâie pe păr)
STUDENTA: Aţi putea să mă lăsaţi... Nu e nici un risc, vă garantez.
DR.COSTEA: Nu îmi poţi garanta nimic... Dar, sigur, dacă înseamnă atât de
mult pentru tine... Exist un mijloc să obţii ceea ce vrei atât de mult.
STUDENTA (bucuroasă, se întoarce spre el): Vai, vă mulţumesc mult! Ce
trebuie să fac? (doctorul îi pune mâna pe sâni; ea se ridică speriată)
Ce faceţi?
DR.COSTEA: Păi... Ce vorbeam?

52
STUDENTA: Doar nu vreţi să spuneţi...
DR. COSTEA (urmărind-o înfierbântat): Doar nu-ţi fac nimic rău. O să-ţi
placă, o să vezi.
STUDENTA (fugind): Domnule doctor... Opriţi-vă. Eu vă respect prea
mult...
DR.COSTEA: Tocmai. Am simţit de la început că este ceva între noi. Doar
că tu eşti prea tânără ca să-ţi recunoşti acest impuls... neobişnuit.
STUDENTA (mişcare netă): Domnule doctor! N-am să accept niciodată aşa
ceva!
DR.COSTEA (se opreşte): Atunci va trebui să spui adio amicului tău...
STUDENTA: De ce faceţi asta?
DR.COSTEA: Pentru că sunt şeful secţiei şi am puterea să o fac! Îţi aduci
aminte? Puterea! (chicoteşte, se aşează la loc la birou)
STUDENTA: Dar v-am rugat frumos...
DR.COSTEA (ridică din umeri): Şi eu te-am rugat frumos... Şi doar nu
făceam nimic mai rău decât idiotul ăla care se joacă cu minţile tale.
În sfârşit ai fi făcut şi tu diferenţa între vis şi realitate.
STUDENTA: Foarte bine! Dar să ştiţi că povestea nu se va termina aşa!
DR.COSTEA: Un ultim sfat: învaţă să te cunoşti mai bine, fetiţo... Şi ceea ce
îţi este cu adevărat de folos, prietenii şi umbrele false.
STUDENTA: Am să găsesc eu un mijloc să ajung la el!
DR.COSTEA: Iar eu te avertizez că dacă îmi faci probleme şi te prind pe
aici cu chestii care nu îţi sunt permise o să ai probleme!
STUDENTA: Iar eu aş putea spune ce aţi vrut să faceţi!
DR.COSTEA: Ce? (o priveşte lung, apoi pufneşte şi se întoarce la hârtiile
sale) Am treabă acum. Bună ziua.
STUDENTA: Sunt hotărâtă.

53
DR.COSTEA (fără să ridice capul,sec): Succes. (fata iese trântind uşa)

Actul al treilea: Poveştile unui gigolo

Scena 1

Rezerva şaisprezece. Spaţiu mic, îngust, mobilier minim. Un pat şi o

noptieră, o ferestruică îngustă, cu gratii. Nebunul e pe pat, în cămaşă de
forţă. Intră studenta, înfofolită, grăbită.
STUDENTA: Bună!
NEBUNUL (vorbeşte cu destulă greutate): Şoricelule! (zâmbeşte) Tu eşti?
STUDENTA: Da, eu sunt. (îl mângâie pe faţă) Ce mai faci?
NEBUNUL: Minunat...
STUDENTA: Văd...
NEBUNUL: Stai jos.
STUDENTA (se aşează pe marginea patului): Să ştii că a fost un chin să
ajung până la tine!
NEBUNUL: Cred... Şi ce-ai făcut? Te-ai culcat cu şobolănoiul cel mare?
STUDENTA: Cine?
NEBUNUL: Ei! Ştii tu...
STUDENTA: Ah! Da... Nu, nu! Dar a încercat!
NEBUNUL: Sunt convins. Atunci ce ai făcut?

54
STUDENTA: Am mituit gardianul...
NEBUNUL: Mda... Totdeauna merge cu din astea. Cine vrea, poate orice în
spitalul ăsta. De asta se sinucid nebunii când li se pune lor pata.
STUDENTA: Iar începi...
NEBUNUL (după o pauză): Ninge afară?
STUDENTA (se ridică, îşi scoate haina, o scutură de apă şi o aşează pe
spătarul unicului scaun din cameră, pe care îl trage lângă pat): Da.
E foarte frumos acum.
NEBUNUL: De aici, din poziţia mea, nu se vede mare lucru.
STUDENTA: Îmi pare rău... (se aşează pe scaun) Şi chiar ai avut o criză?
NEBUNUL: Ei, vorba vine. Mi se făcuse dor de un mic spectacol... Să fi
văzut ce faţă a făcut şobolanul ăl mare când m-a văzut...
STUDENTA: Te-ai prefăcut?
NEBUNUL: Sunt cel mai tare în branşă! Fac nişte spume la gură, super! (ea
îl priveşte siderată) Nu-mi mai plăcea acolo în salon. Ceilalţi
deveniseră sâcâitori. Nu-mi mai auzeam gândurile.
STUDENTA: E mai bine aici, în cămaşă de forţă?
NEBUNUL: Aici nu mai e frig.
STUDENTA (îşi freacă umerii energic): Nu, zău?
NEBUNUL: Nu ca acolo.
STUDENTA: Hai să fim serioşi. Eşti la izolare, te forţează să iei
medicamentele...
NEBUNUL: Mda, ce-i drept acum e mult mai greu să-i păcălesc. Dar
oricum, întotdeauna am fost curios să aflu cum este acolo, sus...
alături de îngeri. Linişte, fericire tâmpă, lumină...
STUDENTA: Mincinosule.

55
NEBUNUL: Nu, serios. (ea îi pipăie cămaşa în dreptul decolteului şi o
parte din cearceaf) Da, da... Le scuip eu până la urmă dar sunt cam
topite... Lasă, acum vom fi singuri, numai noi doi.
STUDENTA (râde emoţionată): Da, iată în sfârşit un motiv.
NEBUNUL: Eu ţi-am zis de la început. (cu emoţie) Nici nu ştii ce mă bucur
să te văd. Gardienii ăştia au nişte feţe de rozătoare... Seamănă tot mai
mult cu stăpânul lor.
STUDENTA (îi netezeşte gulerul pijamalei): Săracul de tine!
NEBUNUL: Ei, lasă! (pauză) Şi presupun că ai venit mai ales pentru
continuarea poveştii mele...
STUDENTA (aceeaşi mişcare): Ei! Nu numai...
NEBUNUL: Şi totuşi! Arzi de nerăbdare să încep... (ea dă aprobator din
cap fără să-şi modifice atitudinea, tandră şi absent-timidă în acelaşi
timp) Bine... Deşi azi mă simt cam ostenit... (ea se opreşte; el râde)
Bine! Glumeam şi eu... Am rămas...
STUDENTA: La doamna de la Operă.
NEBUNUL: Da. Prima mea amantă, care m-a învăţat atâtea. Şi nu a avut
egoismul să mă păstreze doar pentru ea. M-a prezentat prietenelor ei.
Am fost tras într-un şuvoi de întâlniri flămânde, aproape fără voia
mea, iar apoi nu m-am mai putut opri din a gusta acest minunat fruct
oprit... (întuneric din nou)

Scena 2

Scenă „imaginară”, ilustrată adecvat sonor şi vizual.

56
 Un dormitor mobilat cu gust, pregătit pentru întâlniri „fierbinţi”.
Uşor impersonal. El este de astă dată îmbrăcat impecabil, atrăgător, ca în
scena plimbării prin sală. Partenera sa este o femeie foarte frumoasă, cu o
irezistibilă aparenţă de inocenţă copilăroasă. Privirea profesionistă şi tonul
„realist” o trădează însă. Este pe jumătate goală, acoperită cu lenjerie fină,
tolănită provocator pe patul desfăcut, între aşternuturile de mătase roz.
COPILA: Prietena mea, Otilia, mi-a spus că eşti foarte bun.
EL (degajat, râde): Dacă aşa a zis ea...
COPILA: Ce vreau eu este greu.
EL: Să vedem.
COPILA: Nu de o acuplare oarecare am eu nevoie. Îmi ajung brutele vulgare
pe care le accept pentru bani.
EL: Te înţeleg, să ştii... (are un gest de apropiere tandră, extrem de sinceră)
COPILA: Vreau să mă simt o dată iubită cu adevărat. Crezi că poţi face
asta? (scoate nişte bancnote verzi)
EL (evită): Frumuseţea ta nu are nevoie de ăia, să ştii.
COPILA: Dar...
EL (îi îndepărtează mâna în care ţine banii): Chipul tău are puritatea unui
cristal şi inocenţa unei margarete.
COPILA (râde, pentru prima dată destinsă): Văd că într-adevăr îţi ştii bine
meseria.
EL: Nu. Nu. Departe de toată mizeria vieţii... Atunci când chipul tău
oglindeşte cu adevărat frumuseţe, atunci asta trebuie să reflecte şi o
parte din sufletul tău.
COPILA: Da... Dar tot va trebui să te plătesc. (îi întinde banii) Pentru iubire.
EL (îi dă mâna la o parte blând): Lasă asta. Uită... (o cuprinde cu braţele)

57
 Scena 3

Un alt spaţiu, asemănător cu cel anterior. De data asta o scenă

similară între el şi două cocote mustind a provocare ieftină.
PRIMA FEMEIE: Ne-a spus o prietenă de-a noastră că eşti bun...
A DOUA FEMEIE: ... Foarte bun.
EL: Sunt cel mai bun. Dar nici eu nu sunt perfect. Care-i treaba atunci?
PRIMA FEMEIE: Ne întrebam... (se îmbrăţişează tandru cu cealaltă)
A DOUA FEMEIE: Dacă poţi să ne faci faţă...
PRIMA FEMEIE: La amândouă...
El râde liniştit, râde...

Scena 4

…Din nou în salonul nebunilor. Studenta râde în hohote. Nebunul

continuă râsul personajului său.
STUDENTA: Toate astea nu sunt reale, nu-i aşa?
NEBUNUL: De ce spui asta?

58
STUDENTA: Pentru că aşa arată cele mai banale fantezii de bărbat. Poţi lua
prima revistă de „atitudine şi cultură masculină” care-ţi cade în mână
şi o să le vezi lăfăindu-se chiar de la prima pagină.
NEBUNUL: Nu ştii ce vorbeşti.
STUDENTA (se ridică decisă): Bine...
NEBUNUL: Ce faci?
STUDENTA: Dacă poveştile tale se reduc la fleacurile astea... Nu are rost
să-mi pierd timpul.
NEBUNUL (aproape speriat): Nu, nu! Stai! (ea se întoarce; el, cedând)
Bine, bine, am înţeles punctul tău de vedere. Am să-ţi povestesc
acum despre celelalte.
STUDENTA: Celelalte? Tot stampe? Chipuri fără suflet?
NEBUNUL (o priveşte trist): Nu, nu.
STUDENTA: Nu te-ai ataşat de nici una din femeile astea? Mă refer la cele
cu care ai fost mai mult de o noapte.
NEBUNUL: Cum! Am pentru fiecare chip şi făptură un gust şi un sentiment
aparte, şi pentru fiecare sentiment rostit de limba omenească un chip
care să mi-l aducă aminte şi să reprezinte o întrupare apropiată a lui.
STUDENTA: Fiecare cuvânt trezeşte în noi senzaţii diferite. Experienţa
noastră ne desparte în sensul profund pe care îl dăm limbii, în aroma
vorbelor pe care le rostim şi al căror sens credem că îl împărtăşim cu
ceilalţi.
NEBUNUL: Când de fapt este doar o patetică convenţie, o înşelăciune...
STUDENTA: Totuşi aş vrea să încercăm.
NEBUNUL: Ce anume?
STUDENTA: Asocierea aceasta despre care vorbeşti. Eu îţi spun un cuvânt
iar tu îmi evoci o persoană.

59
NEBUNUL (după o clipă de gândire): De acord. Nu va mai fi la fel de
spectaculos, dar...
STUDENTA: Tocmai. Abia acum îmi pare că voi pătrunde în lumea aceasta
a ta, bântuită de chipuri şi trupuri. (după un moment de ezitare)
Bucurie.
NEBUNUL: Poftim?
STUDENTA: Am început. Am spus „bucurie”. Bucuria de a trăi, de a te
înfrupta neîngrădit din clipe.
NEBUNUL: Mda... Irina. Irina era puternică şi fragilă. Foarte inteligentă.
Trecuse prin multe în viaţă, dar îşi păstrase tonusul şi pofta de a trăi.
Era directă şi independentă, şi cei mai buni prieteni ai ei erau toţi
bărbaţi. Cu toate astea am cunoscut-o la o petrecere cu colegele ei de
serviciu. Pe mine mă chemaseră pentru un număr de strip-tease.
STUDENTA: Ştii şi aşa ceva
NEBUNUL: A trebuit să învăţ. Mai întâi am învăţat să dansez, eu, care
fusesem un antitalent total. Chiar mi-a plăcut. Apoi mişcarea pe
muzică a fost un fleac. Mă descurcam, să nu crezi altceva. Trebuie
doar să fii cât mai dezinvolt şi sigur pe tine. Femeilor asta le place
cel mai mult.
STUDENTA: Şi pe ea cum ai avut-o?
NEBUNUL: Aaa, întâi am devenit prieteni buni. Apoi m-am chinuit o
grămadă să o cuceresc. A fost, paradoxal, foarte reţinută la început,
dar apoi a ieşit bine. Îi plăcea să dea totul în pat, o combinaţie bună
între pasiune şi tehnică. Ne potriveam... Dar nu asta vreau să-ţi spun
despre ea. Cel mai remarcabil lucru legat de această fată este, îmi
amintesc, modul în care se arunca în tot felul de combinaţii
sentimentale, care mai de care mai năstruşnice. Îi plăceau bărbaţii şi

60
 nu se sfia să o recunoască. Se lăsa purtată de val. Şi uite aşa existau
mereu o grămadă de legături imposibile. Multă dragoste, multă
ceartă şi sentimente confuze... Viaţa ei era ca un solo de jazz nebun,
cu suişuri şi coborâşuri, cu schimbări spectaculoase de la o zi la alta.
STUDENTA: Aş fi înnebunit să trăiesc astfel.
NEBUNUL: Nici pentru ea nu era prea uşor. Trecea rapid de la fericire la
disperare, şi de obicei avea şi motive să o facă.
STUDENTA: Interesantă persoană.
NEBUNUL: Mda...
STUDENTA: Spune-mi acum... o nebunie.
NEBUNUL (râde, făcând un semn din ochi spre locul din jur): Adică?
STUDENTA: Nu ştiu... Ceva ciudat, mai straniu... Un loc deosebit în care...
NEBUNUL: Ah! Sunt multe, nu ştiu... Uite, îmi aduc aminte acum de o
fată... Avea doar vreo pai’şpe – cin’şpe ani... Virgină... Da’ de
inocentă, era perversă rău... Îmi aduce aminte de cineva... (o priveşte
pe studentă)
STUDENTA: Haide, haide!
NEBUNUL: Avea fata o fantezie şi eu i-am îndeplinit-o. Şi-a strâns micile
economii – banii de sandviş, ca să zic aşa – şi a apelat la serviciile
mele.
STUDENTA: Banii de sanviş?
NEBUNUL: Da. (râde) Avea bani cârca pe ea dar nu o arăta, ca să nu fie
marginalizată de colegi. Mergea cu autobuzul... Cunoşti autobuzele
noastre... Cu mine s-a răzbunat pe autobuz.
STUDENTA: Cum aşa?
NEBUNUL: Uite aşa...

61
 Scena 5

O staţie aglomerată de autobuz, în plină zi. Vară, cald, multă

transpiraţie, lume nervoasă. „El” şi eleva în staţie, în mulţime. Ea
îmbrăcată regulamentar cu una din semi-uniformele care se poartă acum în
şcoli, dar particularităţile costumaţiei o fac foarte sexi. El e la fel de elegant
şi cuceritor ca de obicei, de data asta într-o costumaţie extrem de lejeră.
ELEVA (îi strecoară ceva în mână, rapid): Uite...
EL: Ce-i asta?
ELEVA: Chiloţii mei.
EL: Ce...
ELEVA: Şşşt! Te aude lumea. (îi mai strecoară ceva) Uite şi banii. Poţi să
păstrezi şi... îmbrăcămintea, dacă îţi face plăcere. După ce-ţi termini
treaba vreau să pleci şi să nu mă cauţi. Niciodată.
EL (amuzat de cuvintele ei mari): E de la sine înţeles.
ELEVA: Am să te caut eu dacă voi mai avea nevoie de serviciile tale.
EL (la fel): Sper să fii mulţumită. Şi acum îmi spui ce căutăm aici?
ELEVA: Aşteptăm autobuzul.
EL: Grozav. Şi excitant în ace...

62
ELEVA: Şşşt! Te aude lumea. Vrei să scandalizezi babele astea? Să ştii că
acel... material a fost pe mine până adineauri. O, dacă l-ai putea
mirosi...
EL: Mi-ar face plăcere.
ELEVA (râde): Te cred! Atunci ai vedea cât de... hm. (foarte în şoaptă) Te
vei sui cu mine în autobuz. Să te faci că nu mă cunoşti, auzi?! Dar să
faci în aşa fel încât să te lipeşti strâns de mine.
EL: Misiune imposibilă.
ELEVA: Te descurci tu. După obiectul pe care îl ţii în mână cred că realizezi
că nu există nici o oprelişte în calea mâinii tale. Vreau să o foloseşti
cât mai bine. Înţelegi?
EL: Perfect. Dar până acum n-am lucrat niciodată în asemena condiţii.
ELEVA: Vrei spor de periculozitate?
EL: Nu, de condiţii extreme.
UN CETĂŢEAN (furios): Ce te împingi, madam?!
Se stârneşte rumoare în mulţime. Oamenii se agită şi se împing.
COLEGA: Andra, uite, vine autobuzul.
COLEGUL: Bagă-te! Că altfel întârziem!
ELEVA (luată de valul mulţimii): Haide!
Autobuzul soseşte în staţie. Lumea se buluceşte, se împinge... El urcă
ţinându-se strâns lipit de trupul fetei. Restul scenei se desfăşoară în
înghesuiala din vehicul.
BĂTRÂNA: Domnişoară, da’ te rog frumos să nu te mai împingi!
ELEVA: Da’ nu mă împing!
BĂTRÂNA: Ei...
ELEVA: Da’ uitaţi-vă şi dumneavoastră ce e în spatele meu! Dacă credeţi...
BĂTRÂNA: Da’ te-am rugat frumos!

63
ELEVA: Dacă le spuneţi şi celor din spate să nu mai împingă...
BĂTRÂNA (agitându-se): Dă-te mai încolo când îţi spun!
ELEVA: Doamnă, da’ staţi liniştită...
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Aşa-s tinerii din ziua de azi... Sunt în stare să-ţi
dea şi în cap.
ELEVA: Potoliţi-vă! Să ştiţi că ştiu şi eu să împing!
EL: Doamnă, încetaţi!
BĂTRÂNA: Nesimţiţilor!
După o scurtă îmbrânceală colectivă, părţile se despart. Eleva
împreună cu „umbra” sa masculină se trag într-o parte. Baba se retrage şi
ea în direcţie opusă.
O DOAMNĂ: Măi, copii, da’ vouă nu vă e un pic ruşine?
COLEGA: Ce ruşine, doamnă? N-aţi văzut cum împingea?
O DOAMNĂ: Trebuie să le acordaţi respect şi ascultare celor mai în vârstă.
COLEGA: Şi dacă sunt nebuni şi îţi dau în cap?
O DOAMNĂ: Ei, lasă, lasă, că nu e chiar aşa!
ELEVA: Corina, nu vezi că nu ai cu cine să vorbeşti.
COLEGA: Lasă-mă, fată, că dacă nu le răspunzi te iau de fraieră.
O DOAMNĂ (elevei): Ai putea fi un pic mai respectuoasă, fetiţo.
ELEVA: Sunt, doamnă, sunt, dar cu cine merită.
O DOAMNĂ: Aşa tupeu n-am mai văzut de mult.
ELEVA (lui): Mulţumesc pentru sprijin, domnule.
EL: Cu plăcere, domnişoară. (începe să „lucreze”)
O DOAMNĂ: O-ho-ho! Ce aere!
COLEGA: Nu vă place în autobuz? Puteţi să vă daţi jos!
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Lăsaţi-i, doamnă, lăsaţi-i... Aşa sunt tinerii din
ziua de azi... Nu mai au pic de respect.

64
O FEMEIE: Dacă nu le mai face nimeni educaţie.
ALTĂ FEMEIE: Nişte golani.
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Păi să se fi întâmplat asta pe vremea mea... Mă
exmatricula imediat.
COLEGUL: Nu mai trăim pe vremea ta, tataie.
ELEVA (roşie la faţă): Adrian! Încetează...
O DOAMNĂ: Nesimţiţi!
O FEMEIE: Nu mai au pic de educaţie, doamnă. Se uită toată ziua la
televizor, la zbânţuială, la „Atomice” şi la obscenităţi, numai la asta
le e gândul.
COLEGA: Da’ telenovelele tale ce sunt, măi, tanti?!
ELEVA: V-am spus să terminaţi! N-are rost...
O FEMEIE: Tu să nu răspunzi la mine, fetiţo!
COLEGA: Că ce?
O FEMEIE: Vezi că eu nu ştiu multe! Acuşi te plesnesc!
COLEGA: Îndrăzneşte numai! Ce crezi, că mie mi-o fi ruşine?
COLEGUL: E tare, baba.
O FEMEIE: Băi, puţă, vezi că la mine nu merge!
COLEGA: Ce tupeu! Păi dacă-i dau una lu’ asta, popa-i cântă.
O DOAMNĂ: Nu merită, doamnă, să vă puneţi minte cu ei. Nu vedeţi ce
faună e pe aici?
COLEGA: Junglă! (face ca maimuţa) U-u-a-a! U-aaa! U-a-a!
COLEGUL (fornăie, vrând să imite, nereuşit, un elefant): Niuaau!
O FEMEIE: Colcăie hormonii în voi!
COLEGA: Şi ce, te oftici?

65
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Pe vremea mea nu răspundeai celor mai mari decât
întrebat. Ce să mai zic de cei în vârstă... Să te ridici de pe scaun şi să
oferi locul? Nici nu se punea problema.
O DOAMNĂ: Şi acum stau pe scauni ditamai animalele... găligani nesimţiţi!
BĂTRÂNA (oftează): Altăe vremuri, altă educaţie, doamnă...
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Păi ce şcoală am făcut noi...
Discuţia „adulţilor” se pierde pe acelaşi ton în murmurul general.
Tinerii continuă să discute animat în prim plan.
COLEGA: Ia zi, fată, mai bine, ţi-ai făcut tema la geogra?
ELEVA (de abia stăpânindu-şi fiorii): Nu am mai avut timp...
COLEGA: Da’ la mate?
COLEGUL: Problema aia de la urmă a fost nasoală rău de tot.
ELEVA: Eu mi-am făcut... toată tema...
COLEGA: Ce eram tâmpită să-mi bat capul cu ele? Am fost aseară în
„Coolio” cu Vick şi dimineaţă am fost ruptă, am dormit pănă la
un’şpe.
ELEVA: Cum a fost, fată... cu Vick...
COLEGUL: Andra, să nu uiţi să-mi dai şi mie să copiez ultima problemă.
ELEVA: Sigur, sigur...
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Aţi auzit? Copiat, chiul, discoteci...
BĂTRÂNA: S-a sălbăticit lumea.
O DOAMNĂ: Băieţi, gagii, orgii... numai la asta le e gândul.
ELEVA: Doamnăăă! Dar nu aveţi deloc dreptate!
O FEMEIE: Vine sfârşitul lumii, aşa să ştiţi.
DOMNUL ÎN VÂRSTĂ: Ei, problema e mai complexă...
O FEMEIE: Ce mai complexă, dom’le, ce complexă? Matale nu te uiţi?
O DOAMNĂ: Tot ce se poate, doamnă.

66
O FEMEIE: Păi, da, aşa să ştiţi! Da’ eu una sunt pregătită! Las’ să vină! Să
măture cu toţi drogaţii şi dezmăţaţii ăştia de pe faţa pământului!
COLEGA: Madam, ai mari probleme, să ştii de la mine!
O FEMEIE: Piei!
Colega Corina îi dă cu tifla femeii.
COLEGUL: Andra, să nu mă uiţi cu problema aia, da? Îmi dai şi mie caietul
în pauza mare, da?
ELEVA: Sigur, Adi, sigur.
COLEGA (elevei): Ce-ai, fată, nu te simţi bine?
ELEVA: Ba da, ba da... Mă simt foarte bine.
COLEGA: Eşti roşie ca racul şi respiri greu.
ELEVA: E prea cald aici... A-ha-ha!
O FEMEIE: Da, da! Ia uitaţi-vă la ei! Le e rău! De la atâta alcool şi de la
droguri!
COLEGUL: În ritmul ăsta, nu vă mai faceţi griji, o luăm noi pe coajă înainte
să vină domnul Sfârşitul Lumii să ne ia.
O DOAMNĂ: În schimb la ironii şi măgării nu-i întrece nimeni.
COLEGA: Fată, ţie ţi-e rău. Hai să cobori la prima.
ELEVA: Nu, nu... Mi-e mai bine acum... Foarte bine.
COLEGA: Sigur?
ELEVA: Serios. Foarte bine. (îşi revine treptat)
COLEGA: Bine, cum crezi.
EL: Îmi daţi voie? Cobor la prima.
O DOAMNĂ: Poftiţi, poftiţi...
COLEGA: Auzi, fată? Să-mi dai şi mie tema aia, auzi?
ELEVA (zâmbind): Sigur, fată.

67
 Scena 6

Din nou în rezerva 16. Studenta se amuză copios împreună cu

nebunul.
STUDENTA: Nu se poate!
NEBUNUL: Pe cuvântul meu!
STUDENTA: Ai o imaginaţie!
NEBUNUL: Nu, nu, asta a fost pe bune.
STUDENTA: Fugi călare!
NEBUNUL (îi arată braţele imobilizate în cămaşa de forţă): Aş vreau eu...
STUDENTA: Nu se poate, îmi pare rău. Aşa a fost înţelegerea cu gardianul.
Asta dacă mai vrei să vin şi altă dată.
NEBUNUL: Bine, accept. Dar măcar ridică-mă. Uite, sprijină-mă de perete.
(ea se conformează) Aşa... Mulţumesc.
STUDENTA: Mai ai basme din astea grozave?
NEBUNUL: Destule. La strălucita mea carieră... Dar nu sunt basme. Sunt
adevărate. Nu reale, adevărate. Realitatea... vei afla şi despre asta
câte ceva atunci când va veni vremea.
STUDENTA: Totuşi... în toate pari aşa grozav.
NEBUNUL: Nu, de ce? Nu e mare şmecherie. Se întâmplă tot felul de
lucruri când trăieşti o astfel de viaţă. Gândeşte-te numai, cunoşti
mereu alte persoane... (cade brusc pe gânduri) Mda, altele... Altele...
STUDENTA: Ce-i?

68
NEBUNUL: Nimic... (revine) Cunoşti mereu alte persoane, în situaţii atât de
intime. Uneori e pasionant, alteori plictisitor. Uneori e trist, alteori
amuzant. De multe ori straniu... Păcat că viaţa te desparte, aşa... Şi
niciodată nu îţi lasă posibilitatea să te împarţi, să te împărtăşeşti mai
mult timp din bucuria sufletelor celor de care te apropii. Te desparte
de ei sau te pune să alegi una singură şi cu asta s-a terminat. Păcat. A
cunoaşte femeia în toată complexa ei alcătuire e un lucru minunat. Şi
îngrozitor uneori. Uită-te la mine (îşi flutură mânecile cămăşii) cum
am ajuns!
STUDENTA: Fructul oprit din care nu te poţi opri să te înfrupţi...

NEBUNUL: Dacă vrei. (o clipă de tăcere)

STUDENTA: Prietenie.
NEBUNUL: Văd că te ţii tare...
STUDENTA: Sunt foarte curioasă.
NEBUNUL: Bine...

Scena 7

Cameră de apartament simplă dar mobilată cu gust. Câteva mici

decoraţiuni discrete, scumpe, îi îmbunătăţesc mult aspectul şi sugerează o
familie care se zbate să trăiască cât mai bine. Aplicile, spoturile, lumina
discretă crează o atmosferă romantică, pe un fundal roşu, provocator. În

69
scenă se află el-gigolo şi o femeie, aşezaţi în fotolii, cu câte un pahar de vin
roşu în mână.
Doina este o femeie la vreo treizeci şi ceva de ani, încă bine, aranjată
special pentru ocazia asta. Trăsăturile ei puternice mărturisesc hotărâre,
voinţă de fier şi încordarea permanentă în care trăieşte clipă de clipă. În
acest moment însă ele sunt îndulcite de băutură şi de savoarea momentului.
El este îmbrăcat elegant, sobru, cu costum negru cu tăieturi
îndrăzneţe, care-i dau o alură sportivă, dinamică. Nu poartă cravată.
EL (politicos): Frumos apartament...
DOINA: Mda... Eu şi Alex ne-am străduit din greu ca să realizăm tot ce
avem aici.
EL: Cred. În condiţiile de azi...
DOINA: Mda. Am făcut de toate: am fost comis-voiajori, am făcut reclamă
pe stradă, am muncit la patroni şi am pus ban cu ban; acum avem
propria noastră afacere.
EL: Deci vă merge bine.
DOINA: Da, acum da. Să zicem. Dar tu? Cum te descurci cu meseria asta?
EL (o priveşte amuzat): ...
DOINA: Oh, da, sigur, iartă-mă. A fost nepoliticos din partea mea. Iartă-mă.
EL: Nu-i nimic.
DOINA: După onorariul pe care l-ai cerut aş aprecia situaţia ta ca...
acceptabilă.
EL: Mulţumesc pentru acceptabilă.
DOINA: Ce? Da, da, iar am fost deplasată... Mda... Apropo de onorariu...
EL: Ce anume?

70
DOINA (se suie brusc pe el): Ce vorbim noi aici? (îl sărută lacom. Se dă jos
de pe el) Acum ai să faci ce spun eu... (se aşează la locul ei dar după
poziţia pe care o adoptă pare deja excitată) Dansează pentru mine.
EL: Ce?
DOINA: Da, da, hai să văd pe ce am dat banii.
EL: Eu nu prea... nu am feelingul necesar.
DOINA: Cum adică? Te-am plătit? Faci ce spun eu, drăguţă.
Muzica e numai bună pentru aşa ceva. El se ridică, încă nehotărât.
DOINA (scandează, bate din palme): Striptis! Striptis!
EL (aparte): Mă mir că nu e o galerie întreagă. (începe să se dezbrace)
VOCEA NEBUNULUI (din off): Aşa mă simţeam. De fapt o mai făcusem
adesea şi în faţa câte unui ciopor de doamne înfierbântate, dar aici
mă simţeam ca la aprozar.
El se dezbracă lent, incitant. Scena are o dinamică cvasi-cunoscută,
profesionist – impersonală. Femeia izbucneşte în râs.
EL (se opreşte, vexat): Ce-i?
DOINA: Nimic, nimic... (râde cu hohote) Scuză-mă...
El se îmbracă precipitat, nervos, se aşează la loc în fotoliul său, încă
neglijent restituit înfăţişării sale iniţiale. Ia o gură de vin şi tace. Într-un
târziu se opreşte şi ea din râs.
DOINA: Totul avea un aer atât de... nu ştiu, parcă urmăream o scenă la
televizor.
EL: Asta cum ar trebui s-o iau?
DOINA: Nu ştiu, ia-o ca pe un compliment dacă vrei.
EL: M-am străduit mult să învăţ lucrurile astea.
DOINA: Sunt convinsă. Se vede. (zâmbeşte din nou înăbuşit, aproape să
râdă)

71
EL: Am fost caraghios.
DOINA: Nu, nu...
EL (se ridică, ajustându-şi iarăşi ţinuta): În condiţiile astea mă văd nevoit...
Cred că e mai bine să plec. Vă voi restitui şi suma aferentă, mai puţin
cheltuielile de transport şi deranjul.
DOINA (e lângă el şi îl împiedică ferm să iasă): Nu, nu, te rog, m-ai înţeles
greşit. (aceeaşi mişcare) Nu, nu, stai, te rog frumos să rămâi... (o
undă electrică se iscă între ei şi se desprind din încleştare în acelaşi
timp) Te rog frumos. Chiar vreau să rămâi.
EL (se aşează): Bine, fie.
DOINA (îşi ocupă locul dincolo de măsuţa dintre ei): Iartă-mă. Aşa sunt eu.
EL: Nimeni nu e perfect.
DOINA: Eşti drăguţ. Şi chiar te mişcai bine. (ia o gură de vin; mai toarnă în
ambele pahare) Aşa fac mereu în preajma bărbaţilor, fac numai
tâmpenii. (acum vorbeşte cu un aer sumbru; el o ascultă concentrat,
prins într-un contact real de simpatie) Uite, şi cu Alex a fost la fel...
Noroc că el e mai timid, mai nepriceput, l-am modelat după mine,
cum am vrut eu. Familia lui spune că am pus gheara pe el, că sunt o
vampă fără suflet. Mă-sa m-ar hali friptă. Dar el mă iubeşte.
EL: Poate tocmai de aia nu te pot ei suferi.
DOINA (chicoteşte): Mda, e înnebunit după mine. Nu mă ascultă decât pe
mine, ar face orice pentru mine şi asta îi scoate din minţi.
EL: Atunci de ce...
DOINA: Mă-sa, dacă ar putea... Poftim?
EL: De ce atunci, dacă vă iubiţi atât, eu, aici...
DOINA: Pentru că el e plecat de mai mult timp. Cu afaceri.
EL: Şi totdeauna când e plecat mai mult timp...

72
DOINA: Mai mult, mai puţin, ce contează? Am vrut să văd cum este.
EL: Şi îl iubeşti?
DOINA: Sigur. Ce îţi închipui? E prima dată când fac asta. Au fost nişte ani
– ani! – îngrozitori. Am muncit în continuu, fără nici o satisfacţie,
fără răgaz. N-am mai avut timp nici de noi, abia mai ştiu ce-i aia
tandreţe, de fapt am chiar dubii că mai ştiu. Acum o ducem ceva mai
bine, ne-am liniştit şi noi puţin. Cine ştie ce aduce ziua de mâine?
Am zis să încerc şi asta, să văd cum e, dacă tot îmi permit. Nu crezi
că am dreptul?
EL: Sigur. Scuză-mă. Te-am judecat, nu am nici un drept.
DOINA: Dragule... Rolul tău e altul. Dar e plăcut să stai de vorbă cu tine.
(rămân o clipă tăcuţi, privindu-se)
EL: Eşti o femeie... eşti o figură, Doiniţo.
DOINA: Mersi. Dar nu-mi mai spune aşa că mă enervez. (pauză) Şi tu?
Practici meseria asta singur, presupun?
EL: Cum adică?
DOINA: Voiam să spun (se uită pe cartea lui de vizită), nu există nici o
doamnă Max-x. Sau vreo prietenă, ceva. Ştii, am auzit că sunt
cupluri care practică chestia asta împreună, pentru cine e interesat.
Chiar mă întreb: dacă cineva cere doar pe unul cum fac? Acceptă sau
nu? De câte lucruri sunt în stare oamenii pentru bani!
EL: N-am idee. Iar eu sunt căsătorit. (scoate din buzunar un inel, i-l arată,
apoi îl bagă la loc)
DOINA: Ştii ce? Nici că-mi pasă. (se duce la el şi îl încalecă, într-un mod
foarte firesc) Eşti aici... (îl sărută pasional şi el îi răspunde la fel)
Scena se întunecă treptat.

73
VOCEA NEBUNULUI (din off): Nici nu ştii ce minunat este să faci
dragoste cu o persoană pe care o simţi aproape de sufletul tău într-un
mod firesc, lipsit de lanţurile împovărătoare ale unei legături de
durată. Fără pacturi, raporturi de forţă şi compromisuri care înnăbuşă
spontaneitatea şi omoară pasiunea. Să strângi în braţe pentru prima
oară un trup, să-i descoperi misterele simţind cum dincolo de bariera
lui palpită un suflet familiar, eliberat ca şi tine... Să pluteşti uşor într-
o primă şi ultimă îmbrăţişare... (oftează) Acestea, puţine, au fost cele
mai frumoase, cele mai adevărate momente ale carierei mele.

Scena 8
Întuneric.
VOCEA STUDENTEI: Vorbeşte-mi atunci despre ea.
VOCEA NEBUNULUI: Despre cine?
VOCEA STUDENTEI: Despre Iubire. Despre ea.
VOCEA NEBUNULUI: Nu.
STUDENTA: Despre „Ea”, viaţa ta, centrul universului tău.
NEBUNUL: Nu, nu vreau!
STUDENTA: Trebuie, altfel n-am să cred niciodată nimic din toate poveştile
tale.
NEBUNUL (oftează): Deja? Vorbeşti de parcă ai cunoaşte deja cheia
existenţei mele... Fie.

74
 Scena 9

Suntem la ei acasă. Scenă casnică dar între timp decorul s-a schimbat
– o casă de oameni care o duc bine. Camere largi, frumos aranjate.
VOCEA NEBUNULUI: Ce pot să-ţi spun? Atunci îmi închipuiam că e tare
proastă, pentru că părea să creadă toate explicaţiile mele puerile
legate de noua mea ocupaţie.
VOCEA STUDENTEI: Şi nu şi-a dat seama? Nu simţea?
VOCEA NEBUNULUI: Asta... E greu de explicat... Am să-ţi spun odată
despre asta, când va veni vremea... Dar atunci, în aparenţă, nu.
EA (aducând un vas cu mâncare): Dragule... ţi-am făcut ceva bun...
VOCEA NEBUNULUI: Era o gospodină ideală; îmi făcea toate plăcerile,
ori de câte ori avea ocazia.
EL (plictisit, absent): Ce?
EA: Ai să vezi... gustă...
VOCEA NEBUNULUI: Eu acum aduceam bani în casă – bani mulţi – şi de
aceea credeam că mi se cuvine totul fără să dau nimic în schimb. Mă
purtam groaznic, iar ea mă exaspera cu aceeaşi veşnică mască
supusă, calmă, împăciuitoare... (pe fundal se desfăşoară scene
tandre, familiale şi familiare, ca reclamele pentru întreaga familie
de la televizor, cu ea mereu surâzătoare în prim plan) Şi chiar mă
iubea, orice s-ar fi întâmplat. Iar mie îmi era silă.
VOCEA STUDENTEI: De ce nu te-ai despărţit de ea?
VOCEA NEBUNULUI: Ha! Niciodată!
VOCEA STUDENTEI: De ce?

75
VOCEA NEBUNULUI: Nu ştiu... Era a mea. Venea de acolo, din lumea în
care trăisem, reprezenta în visul acela frumos un punct stabil, real,
fie el şi grotesc. Mă întorceam la ea îngrozit de strângerile acelea
mecanice în braţe, scârbit de minciuna zilnică pe care ea n-o observa,
şi simţeam că mă întorc într-un loc primitor, cald. Mă întorceam la
ea pentru că acolo era casa mea, acolo eram eu, autentic şi
nestingherit, liber să mă port cum vreau, fără a fi nevoit să joc un rol
– fie el şi acela de bărbat fatal.
EA: Mă iubeşti?
VOCEA NEBUNULUI (din off): Ce mult mă irita această întrebare. Pentru
că nu putea avea decât un singur răspuns, şi acel răspuns ar fi sunat
astfel fals chiar şi dacă ar fi fost adevărat... Şi pentru că astfel trebuia
să vorbim despre dragoste cu majuscule, ca despre ceva etern,
imuabil, precum astrele... Când de fapt nu eram decât două animale
ceva mai evoluate împărtăşind – asta în cel mai bun caz – un dat
amorf – straturi groase de clipe diverse împănate cu senzaţii ambigui
şi patimi capricioase. Nu am putut separa niciodată impulsul sexual
cel mai prozaic de senzaţia victorioasă, absolut genială, că ceva se
rupe şi dincolo de acel punct efluviile noastre se unesc fără bariere;
cum nu pot despărţi mirosul divin al trupului de femeie de acela jilav
de cearşafuri transpirate şi de intimitatea grobiană a actelor noastre
fiziologice desfăşurate la comun... Atunci care este semnificaţia reală
a acestei expresii? Ce valoare universală împărtăşesc oamenii prin
intermediul acestei vocabule după care se dau atât de mult în vânt?
Pauză.
VOCEA NEBUNULUI: Şi acum dezleagă-mă, te rog. Ca să putem trece mai
departe. (se aude un fâşâit de material) Mulţumesc.

76
 Scena 10

Se face din nou lumină. Nebunul e dezlegat şi îşi freacă braţele.

STUDENTA: Sunt nebună.
NEBUNUL: Îhm. (oftează) S-a făcut târziu. (o priveşte) Am obosit.
STUDENTA: Şi eu. Violenţă.
NEBUNUL: Ce?
STUDENTA: Hai, te rog. Ultima. Violenţă.
NEBUNUL: Violenţă?
STUDENTA (îi priveşte braţele libere): Da...
NEBUNUL: Hm... (surâde) Mda... Am avut, să ştii, o dată o gagică care mă
bătea.
STUDENTA (râde): Serios?
NEBUNUL: Da, da... Când nu-i convenea ceva îmi trăgea una peste bot.
STUDENTA: Şi tu nu ziceai nimic?
NEBUNUL: Doar nu eram nebun. Era cam ţigancă, fata unui mare baştan. O
cunoşteau toţi bagabonţii din cartier, da’ nu mişca unul în faţa ei.
Implicit, nici în faţa mea. Nici eu în faţa ei. (fata deja zâmbeşte) Ce,
eram eu ăla care să-şi dea foc singur la valiză?
STUDENTA: De ce te-ai mai încurcat cu ea, atunci?
NEBUNUL: Ei, acum să nu crezi... Era tare curăţică, frumoasă, aprigă...
Unică! Eu o duceam la teatru, ea mă căra la stadion.
STUDENTA: La stadion?!

77
NEBUNUL: Da, da... Era microbistă. Să vezi acolo înjurături...

Scena 11

Pe stadion. Lume pestriţă. În mulţime, el cu ţiganca.

ŢIGANCA (sărind de pe bancă): Huo! În măta! Băi bou în negru, nu vezi c-
a fost fault?!
EL (mâncând tacticos seminţe): Hai să fim serioşi...
ŢIGANCA: Vrei să te dau pe mâna lu’ Trapezu?
EL: Cred că mai mult ai vrea să-i faci asta arbitrului.
ŢIGANCA: Ăla oricum şi-a belit norocul. Tu?
EL: Eu? (se ridică) Huo, arbitru de căcat! Mânca-mi-ai! (se aşează) E bine?
ŢIGANCA (se agaţă de el): Ce te-aş fute acum!
EL: Şi? Ce aştepţi?
Ea se caţără pe el. Lumina se schimbă.

Scena 12

NEBUNUL: ...în genunchi pe ultimele trepte de la scara care duce la peluza

a doua. Spre miezul nopţii. Nu mai era nimeni. Era primăvară, da’ tot
mi-a îngheţat curul un pic.

78
STUDENTA: Hi, hi, hi! Eşti grozav.
NEBUNUL: Mda...
STUDENTA: Nebunaticule!
NEBUNUL (fluturându-şi mânecile cămăşii de forţă): Mda, aşa s-ar zice...
STUDENTA: Tandreţe.
NEBUNUL: Ai spus...
STUDENTA: Asta nu poţi refuza. Tandreţe. (el oftează)

Scena 13

O casă oarecare. Decor obişnuit. Intră el. Elegant, sobru, degajat,

cuceritor. Pe o canapea este întinsă o femeie tânără, bucălată,
strălucitoare. Strălucirea îi este dată de ochii adânci, calzi şi plini de o
fericire calmă, de înţelegere şi afecţiune. E îmbrăcată în straie largi,
vaporoase, albe.
EL: Bună ziua.
FEMEIA: Bună. Intră, te rog.
EL: Mulţumesc. (dă să se aşeze pe un scaun)
FEMEIA: Nu! Nu... Vino aici, lângă mine, te rog.
EL: Cum doriţi.
FEMEIA: Aici, aici... (când el se aşează pe canapea, ea face o mişcare de
ridicare spre a-i face loc şi atunci observăm, odată cu el, că e
gravidă într-o stare foarte avansată)
EL: Dumnezeule! (se ridică în picioare)
FEMEIA: Ce e?

79
EL: Nimic, nimic... (se aşează din nou) Numai că nu am mai făcut-o până
acum cu o gravidă.
FEMEIA: Ce nu ai mai făcut?
EL: Păi... aţi apelat la serviciile mele.
FEMEIA: Da...
EL: Şi dumneavoastră sunteţi într-o stare atât de...
FEMEIA: Ce fel?
EL: Avansată.
FEMEIA (râde): Luna a opta.
EL: Totuşi aveţi un farmec irezistibil.
FEMEIA (se amuză): Încă nu ştii pentru ce te afli aici.
EL: Ce doriţi?
FEMEIA: Nu ceea ce se face în astfel de situaţii.
EL: Nu?
FEMEIA: Sper că nu eşti dezamăgit.
EL: Puţin. Nu-mi displaceţi deloc.
FEMEIA: Mulţumesc. Şi îmi pare rău pentru...
EL: Atunci ce?
FEMEIA: Ceva mult mai uşor. Sau mai greu, de fapt.
EL: Da?
FEMEIA: Ştiţi, eu nu am nici un prieten bărbat. Soţul meu este plecat de
câteva luni de lângă mine. (îşi ridică hainele şi îşi dezvăluie burta
netedă, rotundă, strălucitoare) Staţi! Nu vă temeţi! Puneţi mâna
aici... (îi pune mâna pe burtă) Aş vrea să vă consideraţi pentru o
clipă prietenul meu şi să simţiţi... Cum e?
EL: Minunat.

80
FEMEIA: Copilul meu are nevoie de un bărbat care să-i vorbească. Să-i
spună ceva despre lumea în care urmează să vină. E de prea mult
timp singur numai cu mine.
EL: Nu ştiu dacă...
FEMEIA: Credeţi-mă. Are nevoie de dumneavoastră.
EL: Dar de ce eu?
FEMEIA: Are nevoie de un bărbat să îl încurajeze. Puteţi?
EL: Nu ştiu... Am să încerc.
FEMEIA (zâmbeşte cald): Sper să fiţi prieteni.
VOCEA NEBUNULUI (din off, în timp ce el îşi pune tâmpla pe burta
gravidei şi se lasă treptat întunericul): A fost unic. Acolo, pe acel
fost abdomen de femeie, pe pielea aceea întinsă şi fierbinte... Acolo
colcăia forma primară a vieţii, rădăcina a ceea ce am fost noi toţi
cândva. O taină. Era buricul lumii, centrul Universului. Am vorbit
unui copil ce se năştea. Cu toată speranţa şi convingerea pe care viaţa
mea halucinantă mi-au permis-o să o am în voce. Pentru că pe un
copil nenăscut nu îl poţi minţi. Asta se întâmplă mult mai târziu...

Scena 14

Din nou în rezerva 16. Lumină crepusculară.

STUDENTA: Frumos...
NEBUNUL: Da. Se mai întâmplă.

81
STUDENTA (se uită la ceas): Trebuie să plec. (el dă din cap, trist) Trebuie
să te leg la loc.
NEBUNUL: Da. (ea ase apleacă spre el; el ridică brusc faţa) Ai să vii şi
mâine?
STUDENTA: Mâine? Nu ştiu...
NEBUNUL: Trebuie. Mâine...
STUDENTA (încurajator): Sigur, mâine. (îi leagă mânecile)
NEBUNUL: Ei, Mara...
STUDENTA: Da?
NEBUNUL: Eu nu te-am ales la întâmplare. Tu vei fi Horaţio a mea, vei
duce această poveste mai departe. Fie şi numai prin învăţămintele pe
care le vei trage.
STUDENTA: Dar de ce tocmai eu?
NEBUNUL: Pentru că ai genă pentru erotism.
STUDENTA: Ce vrei să spui prin asta?
NEBUNUL: Erotism? (dă din umeri) Pot să-ţi spun ce nu este. Atingerea
băloasă şi plină de poftă a doctorului Costea nu e. (ea râde) Nu râde.
Acolo e doar o dorinţă infamă de a avea, de a stăpâni, de a domina.
STUDENTA: Şi atunci ce rămâne din dorinţele noastre... ale cărnii?
NEBUNUL: Rămâne mâna de-a lungul unui ciorap, înfăşurându-l,
desfăcându-l încet, ca pe o pieliţă... Rămâne poezia şi dorinţa
sfâşietoare, aşteptarea. Tensiunea insuportabilă când ceva se apropie
de gest dar ezită, şovăie pe muchia gingaşă dintre a fi şi a nu fi,
dintre părere, amăgire şi împlinirea prozaică... Acea halucinaţie a
minţii când privirea ţi se înceţoşează şi aştepţi... timpul se suspendă
şi eşti pierdut în durata unei senzaţii abia perceptibile, nici nu ştii
dacă e real... E atunci când vrei să tragi aer în piept şi nu ai răbdare

82
 să o faci. Şi sunt toate gesturile şi circumstanţele care te pun într-o
astfel de siuaţie imposibilă, magică, de neuitat. Totul e aici (semn la
cap) şi nimic mai mult. Iar dacă eu vreau să te cuceresc cumva, ceea
ce e pe undeva real, nu îmi trebuie corpul tău, fie chiar şi minunat,
precum cristalul pur, ci acel magic ferment care se aprinde în mintea
ta, te face să fierbi, îţi aduce această irezistibilă îmbujorare în
obraji...
Uşa se dă de perete şi în cameră pătrunde doctorul Costea, însoţit de
un gardian.
DR.COSTEA (studentei, dur): Vino cu mine.
Iese însoţit de fată, în timp ce face un semn scurt cu capul spre
gardian. Acesta se îndreaptă spre nebun...

Scena 15

Cabinetul doctorului Costea.

DR.COSTEA (intrând): Gardianul te observa de aproape o oră... I-ai
dezlegat cămaşa de forţă! (studenta păşeşte spăşită şi tace) Am
încercat să te înţeleg dar pur şi simplu mă depăşeşte...
STUDENTA (obosită): Pentru mine contează. Vreau să ştiu...
DR.COSTEA: Da, cunosc placa asta... Dar tot nu înţeleg până la capăt. (ea
dă din umeri indiferentă) Tu pur şi simplu nu realizezi ce faci!
STUDENTA: Cu mine a fost...

83
DR.COSTEA: Cu tine! Tu... Eşti o persoană majoră, o femeie frumoasă,
înfloritoare, în plină... plină de un farmec fascinant...
STUDENTA: Mulţumesc.
DR. COSTEA: Eu sunt un bărbat raţional şi totuşi, recunosc, mă simt
tulburat. (ea evită orice contact vizual cu doctorul) Ce efect crezi că
ai asupra unui biet nebun obsedat sexual?
STUDENTA: Ei! Obsedat...
DR.COSTEA: Ce? Eu ştiu cum arată un adevărat Don Juan, fetiţo. (ea
zâmbeşte neîncrezător) Nu, nu despre mine e vorba. (maliţios) Nu
sunt chiar atât de paranoic. Am avut câţiva pacienţi. A fost unul...
(zâmbeşte amintirii) Asistentele erau moarte după el – era de ajuns să
le arunce o singură privire ca să le săgeteze. Fără nici un cuvânt! Iar
când se plimba prin parc se făcea coadă în urma lui. (ironic) Şi cu
toate astea nu eram invidios pe el. Nu era nici pe departe un
erotomaniac expansiv, ci doar un biet melancolic depresiv. Şi-a văzut
de tratament şi s-a întors în lume. Era departe, departe, la mii de ani
lumină de tipologia amicului nostru.
STUDENTA: Da, posibil...
DR.COSTEA: Oricum, povestea asta trebuie să se termine aici, acum. Orice
nouă încercare a ta...
STUDENTA: Dumneavoastră ştiţi ce trebuie făcut, recunosc. Dar...
DR.COSTEA: Nici un „dar”!
STUDENTA: Poate aveţi dreptate. Dumneavoastră sunteţi foarte... mult
mai... inteligent.
DR.COSTEA: Ei!

84
STUDENTA: Nu, nu... (ceva insesizabil se schimbă în atitudinea ei la
vederea defensivei orgolioase a doctorului) Sunteţi atât de
experimentat!
DR.COSTEA: Asta mi-e meseria.
STUDENTA: Îmi cer scuze pentru tot.
DR. COSTEA: Nu face nimic. Trebuie să înţelegi că este doar o încercare de
manipulare grosolană.
STUDENTA: Cine?
DR.COSTEA: Cum cine? Individul! „Domnul T”! (studenta zâmbeşte
maliţios) Ce? Iar nu mă crezi?
STUDENTA: Domnule doctor! Dacă am să îndrăznesc să vă spun ceva... să
vă contrazic... nu o să vă supăraţi pe mine?
DR.COSTEA: Îhm?!
STUDENTA: Dumneavoastră aţi spus că sunt atrăgătoare... că prezenţa mea
vă tulbură...
DR.COSTEA: Adevărat. Şi ce-i cu asta?
STUDENTA: Admiteţi că aş putea să plac şi altor bărbaţi?
DR.COSTEA: Exact despre asta e vorba. Iar eu încerc să te protejez.
STUDENTA: ...pe de altă parte aţi admis chiar că aş fi femeie... chiar
femeie...
DR.COSTEA: Mda... Oarecum... Doar dacă cumva între timp nu s-a
schimbat... (îi aruncă o privire pe furiş) ...ceva.
STUDENTA: Nu. Atunci acceptaţi că eu, ca femeie, aş putea avea (aici ea
este deja într-o ofensivă fizică) o intuiţie a acestei atracţii pe care să
o folosesc în favoarea mea? (se depărtează puţin de doctor, se suie /
sprijină într-o parte cu fundul pe birou, cu picioarele uşor desfăcute,
într-o poziţie înnebunitoare: doctorul este chiar în faţa ei)

85
DR.COSTEA: Pe mintea mea! Sunt convins de asta...
STUDENTA (îndepărtând cu o lentoare infinitezimală picioarele): Şi dacă
vă spun, din nou, că am un scop precis pentru care vreau să aud până
la capăt poveştile domnului T, dacă vă spun că ele au o importanţă
vitală pentru mine, (franc) pentru maturizarea mea sexuală – şi ca
om – , (doctorul se tot apleacă involuntar şi ajunge treptat cu capul
în dreptul picioarelor ei desfăcute) la fel cum au o la fel de mare
importanţă, raţional vorbind, sfaturile şi ideile dumneavoastră
inteligente, subtile... (revine în poziţie normală) Cine credeţi că este
cel manipulat?
DR.COSTEA: Eu... ăăă... Nu e bine să te joci cu lucrurile astea, draga mea.
STUDENTA: Serios? (priveşte cu înţeles)
DR.COSTEA: Dacă vrei însă, te ajut eu. Ce probleme te frământă?
STUDENTA: Nici una, domnule doctor. (joacă cartea timidităţii excitate)
Dar v-am spus... Vreau să ştiu... Vreau să cunosc...
DR. COSTEA: Fanteziile astea n-or să te ajute. (se apropie şi o cuprinde de
umeri pe la spate)
STUDENTA: De ce?
DR.COSTEA: Logoreea domnului T nu trădează altceva decât un amărât de
intelectual ratat, frustrat şi timid. Poate chiar impotent.
STUDENTA: Poate... Dar atunci de ce vă temeţi? (se întoarce,
desprinzându-se din îmbrăţişare; se aşează pe un scaun lângă biroul
lui)
DR.COSTEA: Eu? Doar că eu aş putea... (se aşează pe un alt scaun în faţa
ei, aplecat uşor înainte) să te ajut mai bine...
STUDENTA: Dar de ce nu îmi lăsaţi şi această mică distracţie... Dacă eu o
consider utilă...

86
DR.COSTEA: Te joci cu focul...
STUDENTA (desface iar picioarele): Da... Mă joc... (îi face un semn spre
interiorul coapselor ei; el se repede cu capul înainte) Da... (îl
opreşte în ultima clipă; cu voce normală) Deci ne-am înţeles?
DR.COSTEA: Ce? Şi asta?
STUDENTA: După...
DR.COSTEA (se ridică): Îţi dai seama că pot să refuz?
STUDENTA: Da.
DR.COSTEA: Ţi-ai bătut joc de mine!
STUDENTA: Nu. (citându-l) Ştiţi că între noi doi a existat de la început o
anume complicitate.
DR.COSTEA: Aşa am crezut. (se aşează la birou)
STUDENTA: Pe care altădată n-aş fi recunoscut-o nici în ruptul capului.
DR.COSTEA (deja este epuizat, aproape plictisit; îşi trece mâna prin păr):
Posibil.
STUDENTA: El a făcut asta. (se aşează pe birou, aplecată spre el peste
acesta) Recunoaşteţi sper, că acum două săptămâni eram o fată
timidă, inhibată...
DR.COSTEA: Era explicabil. Anumite date... fizice, lipsa ta de experienţă...
De atunci!
STUDENTA: Nimic nu s-a schimbat de atunci – din punctul de vedere fizic
la care vă gândiţi dumneavoastră...
DR.COSTEA: Eu nu gândesc nimic.
STUDENTA: El a făcut asta.
DR.COSTEA: Se joacă cu mintea ta.
STUDENTA: Domnule doctor! (îl face să se uite la ea) Am să fiu sinceră cu
dumneavoastră... Am nevoie de acest... personaj ca să trec mai

87
 departe. Înţelegeţi? Să trec mai departe... Ştiţi ce vreau să spun.
Atracţia aceea pe care acum câteva săptămâni o respingeam cu
oroare pentru că ea contravenea convenienţelor în care trăim... Acum
o accept. (el dă să se apropie mai mult dar ea îl ţine la o distanţă
„optim de provocatoare”) Vreau să fiu sinceră până la capăt. Nu ştiu
dacă dumneavoastră veţi fi beneficiarul acestei schimbări care se
petrece în interiorul meu dar... nu vreţi să rataţi această şansă, nu?
DR.COSTEA (se lasă învins pe spătarul scaunului): Eşti extraordinară!
STUDENTA (îl sărută pe obraz şi fuge): El a făcut asta!
DR.COSTEA: El, el! Nu înţeleg...
STUDENTA: Pentru că vorbiţi prea mult! (iese)
DR.COSTEA (mângâindu-şi mirat obrazul): Vorbesc prea mult? (îşi dă
seama, izbeşte cu putere în masă) La naiba! (se lasă pe scaun) M-am
prostit de tot... (îşi masează puternic faţa cu ambele palme) Să
vedem... (scoate un fel de semi-hohot de râs dubitativ)

Scena 16

Camera de cămin a studentei. Noapte. Pe pat sunt ea şi un tânăr, faţă

în faţă (tânărul ar putea fi interpretat de acelaşi actor care îl joacă pe
gigolo, dar este un alt personaj). Cei doi se îmbrăţişează şi se mângăie cu
tandreţe. Ea are permanent iniţiativa şi conduce jocul. Trec succesiv prin
diverse atitudini, de la contact fizic direct, pasional, cu smuls de haine, la
dezbrăcat lasciv la oarecare distanţă, apoi la atingeri fine, contact delicat
doar între anumite zone ale corpului – păr, degete, buze...
Când în sfârşit tempoul jocului se accelerează, ea începe să murmure.

88
STUDENTA: Cine suntem noi? Cine suntem noi? Unde suntem? Cine? Cine
suntem noi?... (glasul ei se înalţă tot mai tare, el repetă încet, ca un
ecou)
Vocea şi întrebarea ei reverberează până capătă dimensiunile unui
strigăt. Apoi cei doi se prăbuşesc pe pat într-un contact aprig, vocea se
stinge, se face întuneric.

89
 Actul al patrulea: Taina

Scena 1

Rezerva 16. Nebunul stă întins ca de obicei, imobilizat. Intră studenta,

însoţită de un gardian. Este aproape grăbită. Se uită la acesta şi paznicul
închide încet, fără chef, uşa masivă din fier. Se îndepărtează cu paşi sonori,
ostentativi. Ea se apropie de nebun şi îl dezleagă rapid.
STUDENTA: Bună.
NEBUNUL (tulbure): Bună, Mara. Iubita mea...
STUDENTA: Nu eşti deloc...
NEBUNUL: Ei... Ba da, ba da...
STUDENTA: Îmi pare rău. Dar să ştii că azi e ultima zi.
NEBUNUL: Ultima zi... Corect.
STUDENTA: Dacă nu termini azi povestea n-am să mai pot veni. Şi aşa...
(se scutură de un gând) Ne vedem ultima oară.
NEBUNUL: Desigur.
Ea, într-un elan puţin deplasat, îl îmbrăţişează scurt, apoi, la fel de
rapid, îşi ia seama şi se depărtează. Nebunul pare cam absent, deşi face
eforturi să se concentreze.
NEBUNUL: Va fi un pic... dificil. (studenta îşi ia scaunul şi se aşează lângă
pat) Bună, Mara, iubita mea...

90
STUDENTA (puţin speriată de starea lui): Bună. (pauză) Dacă tu nu poţi...

NEBUNUL: Ei, cum... (dezmorţindu-şi membrele) Dacă trebuie... Doar tu

eşti Horatio a mea, nu?
STUDENTA: Îmi pare rău pentru... E şi vina mea.
NEBUNUL: Nu, e O.K. A fost o beţie bunicică... (chicoteşte) Beţie cu
neuroleptice. Neuro-lăptuci. (imită) Hîc! (râde din nou; surâde şi ea
trist)
STUDENTA: Aştept cât vrei tu. Nu te grăbi.
NEBUNUL: Nu, de ce... (începe, obosit) M-ai întrebat ieri... despre iubire.
Unica mea iubire. Dar n-a fost chiar aşa, nu toate... mă rog. A mai
fost una... una singură. Oh, Doamne! Ne apropiem... Sfârşitul...
Numai durere nesfârşită... A existat alt-cineva, odată...

Scena 2

Un interior somptuos cu o arhitectură din alte vremuri. Un etaj cu

balcon, cu colonade de jur împrejur, sub nivelul acestuia alt spaţiu delimitat
de sala propriu-zisă tot prin coloane, mai voluminoase ca cele de la balcon.
Şi totuşi spaţiul săli nu este atât de mare ca cele de bal din vechile palate.
Are un aer mai degrabă intim, dar nu mai puţin fastuos.
Toate candelabrele sunt aprinse. În mijloc o femeie foarte frumoasă,
cu o aparenţă regală, într-o rochie de seară superbă, albă. El în faţa ei.

91
FEMEIA ÎN ALB: Eu nu sunt ca celelalte.
EL: Da, ştiu... Eşti atât de frumoasă...
FEMEIA ÎN ALB: Nu, nu înţelegi. Eu sunt o alta decât cea de până acum.
Regulile jocului se vor schimba. Gata cu aventurile.
EL: Care av...
FEMEIA ÎN ALB: Eu sunt o alta, iubitule, să ţii minte.
EL: Eşti minunată, eşti zâna mea.
FEMEIA ÎN ALB: Să nu uiţi asta... trebuie să te decizi. A venit clipa.
EL: Te iubesc.
FEMEIA ÎN ALB: Întoarce-te la ea, iubitule.
EL: La cine? Nu te înţeleg.
FEMEIA ÎN ALB: Ştii foarte bine despre cine vorbesc. Nu uita: eu sunt o
alta...
EL: Te iubesc!
FEMEIA ÎN ALB (se îndepărtează de el ca într-un vis): ...a venit vremea să
te hotărăşti, dragule. Viaţa, lumea se schimbă.
EL: Noi vom rămâne veşnic aceiaşi.
FEMEIA ÎN ALB: Întoarce-te, cât nu e prea târziu.
EL: Mă voi întoarce la tine! Aşteaptă-mă!
FEMEIA ÎN ALB: Aventurile tale au luat sfârşit.
EL: Da, da! Vom fi doar noi doi, pentru totdeauna!
FEMEIA ÎN ALB (din noapte): Călătoria ta a luat sfârşit. În curând vei
cunoaşte adevărul. Oh, dragul meu...
EL(dă în genunchi): Aşteaptă-mă! Am să vin după tine! Te voi căuta! Doar
să mă aştepţi!
FEMEIA ÎN ALB: Ai ajuns la răscruce. Întoarce-te cât nu e prea târziu.
EL: Voi veni după tine...

92
 De la balcon cineva hohoteşte. Tânărul misterios stă sprijinit în coate
pe balustradă şi pare a savura din plin spectacolul.
FEMEIA ÎN ALB: Nu uita, vânătorul meu: eu sunt o alta. Nu uita: lumea se
schimbă, noi ne schimbăm... A sosit ceasul... (dispare)
EL: Aşteaptă-mă! Iubirea mea! Unica mea iubire!
Înciudat, el se ridică şi se scutură pe pantaloni. Priveşte în sus dar
tânărul misterios a dispărut de la balcon. Se îndreaptă spre ieşirea
principală.
Rezemat de o coloană, chiar la ieşire, îl aşteaptă acelaşi tânăr.
TÂNĂRUL MISTERIOS: Bună seara. (el îl priveşte duşmănos, vrea să
treacă; celălalt îi barează calea) Bună seara.
EL: Salut.
TÂNĂRUL MISTERIOS (îi dă târcoale): Mda...
EL: Ce?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nimic, nimic... Totul e clar.
EL: Ce-i?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Te pot ajuta cu ceva?
EL: Ne ştim de undeva?
TÂNĂRUL MISTERIOS: Nu, nu, desigur că nu... Bună seara. (dispare)
EL: Stai! (priveşte trist înapoi spre sală) Iubirea mea!
VOCEA NEBUNULUI (din off): Încă nu ştiam pe cine strigam. Dar clipa se
apropia...
Începe să plouă torenţial.

Scena 3

93
 Plouă încet, mărunt şi des, mocăneşte. O casă mare, veche, în stil
interbelic. Decor în sepia, de stampă veche. El soseşte acasă. Costume de
epocă. Închide umbrela şi pătrunde în holul luminat slab. O slujnică tăcută
îi scoate trenciul lung şi ud, îl scutură şi dispare cu el într-o cameră
alăturată.
EL: Doctorul a plecat?
SERVITOAREA: Nu, e încă aici.
EL: Mulţumesc, Maria. Poţi să pleci.
SERVITOAREA: La revedere, domnule. (dispare)
El urcă la etaj. Doctorul iese din dormitorul mare al familiei.
EL: Bună seara, doctore. Cum e?
DOCTORUL: Grav.
EL: Cât de grav? Cât poate să fie de gravă o răceală.
DOCTORUL: E o pneumonie. Se poate muri de pneumonie.
EL: Domnule doctor!
DOCTORUL: E adevărat, de obicei nu la vârsta asta. Când eşti tânăr
organismul e puternic şi ar trebui să învingă boala. Dar trebuie să şi
vrei...
EL: Dacă vrei...
DOCTORUL: Da. Îmi pare că soţia dumneavoastră nu luptă suficient
împotriva bolii. E vreun necaz care o macină? Aveţi vreo
neînţelegere? Îmi pare că totuşi vă iubeşte foarte mult. Poate că ar
trebui să intraţi şi să-i vorbiţi. Dragostea dumneavoastră s-ar putea să
facă mai mult decât toate medicamentele din lume. Ştiţi, forma
aceasta de pneumonie este una mai specială, atipică i-am putea
spune. De obicei aceste pneumonii sunt date de agenţi patogeni care,
cum să vă spun...

94
VOCEA NEBUNULUI (din off): Şi în timp ce doctorul nostru îşi expunea
talentele medicale şi psihologice, vorbind vrute şi nevrute în limbajul
acela – pe jumătate sofisticat şi pe jumătate popular în care încearcă
ei să-şi traducă termenii pentru profani –; şi în timp ce soţia mea
zăcea în camera de dincolo pe patul de... moarte, din câte lăsa acesta
să se înţeleagă... în tot acest timp eu nu mă gândeam decât la ea. La
Cealaltă. Doctorul îmi ţinea predici despre iubirea faţă de soţia mea,
iar mie îmi părea că totul până atunci fusese ca un vis, căsătoria,
femeile, toate acele corpuri fără nume... Urechile îmi erau umplute
cu vată, ochii mei priveau în gol. Doctorul probabil credea că sunt
şocat de cele aflate. Încerca să mă încurajeze, mă îndemna să fac
pace cu soţia mea. Soţia mea... Ce îndepărtate mi se păreau toate
astea... Ea spunea adevărul: totul era altfel.
DOCTORUL: ...duceţi-vă. Sunteţi medicamentul care-i trebuie acum cel mai
mult.
EL: Mulţumesc, doctore.
DOCTORUL (îl bate pe umăr şi se îndepărtează): Succes.
EL: Doctore... Onorariul...
DOCTORUL (cu un gest): Lasă... vorbim mâine. Succes.
Coboară încet scările. EL se hotârâşte şi intră în camera bolnavei.
EL: Bună, draga mea.
EA (se ridică în capul oaselor): Ah, tu erai! Ce bine că ai venit!
EL (se aşează lângă ea pe pat): Stai, stai, nu te agita.
EA: Lasă, nu e nimic. Mi-era teamă că e tot doctorul.
EL: Dar e un om foarte bun. Şi profesional vorbind.
EA: Da, numai că eu... mă bucur că eşti tu.
EL: Bine, dar acum culcă-te.

95
EA: Nu, nu, am ceva important de discutat cu tine.
EL: Mâine. Acum trebuie să te odihneşti.
EA: Nu mâine, acum, iubirea mea.
EL: Aşteaptă până...
EA: Mâine n-am să mai fiu, dragule.
EL: Ce vorbeşti! Mâine o să...
EA: Eu mă duc acum. Să nu-ţi fie frică, iubitule. Să-ţi vezi de viaţa ta.
VOCEA NEBUNULUI (din off): Ce ştiam eu atunci!
EL: Sigur, sigur, dar nu e vorba de asta. Te rog nu te mai agita...
EA: Dragule, dragule, îmi pare atât de rău!
EL: Nu ai de ce ! O să te faci bine!
EA: Nu, nu, îmi pare atât de rău că te las singur! Şi că trebuie să-ţi spun!
EL: Ce să-mi spui? Stai liniştită.
EA: Nu, nu, aşa e scris. Trebuie să afli.
VOCEA TÂNĂRULUI MISTERIOS (din off): Da, da... Totul e clar... (râs
batjocoritor)
EL: Ce să aflu?
EA: Vezi, vezi? Eu nu te mai întreb acum unde ai fost.
EL: Am fost la servici.
EA: Da... Pentru că acum totul se termină, iubirea mea. Eu mă duc şi tu
trebuie să afli. (protest al lui întrerupt cu un deget pe buze de către
ea) Şşşt! Vezi, eu nu te întreb de ea.
EL: Care ea? Nu există nici o...
EA: Ea e o alta, dragule. E alta. Ţi-a spus-o.
EL: Ce prostii vorbeşti tu...

96
EA: Dar înainte de toate, înainte să afli... Ştii că acum am să mor, am să mor
cu adevărat şi am să te las singur... Cu viaţa ta... Nu ai să-mi spui
nimic?
EL: Ce să-ţi spun?
EA: O să plec de aici... şi n-o să ne mai vedem pentru multă vreme,
dragostea mea. Poate niciodată, dragule. Poate n-o să ne mai vedem
niciodată! Iar eu te iubesc atât de mult! Atât de mult!
EL: Soţioara mea iubită... Şi eu te iubesc mult, mult de tot... Dar nu înţeleg
ce vrei să spui. Şi mai devreme, cu nu ştiu ce „ea”... Delirezi. Ai
febră, tu îţi dai seama?
EA: Ei, dragul meu... Nu te dezminţi de loc... vânătorul meu drag...
EL: Ce vânător?
EA: De fuste...
EL: Ei...
EA: Vreau să ştii, şi să nu uiţi niciodată... cât de mult te iubesc eu. Să nu uiţi
asta nici după ce o să afli adevărul, nici după ce eu n-oi mai fi...
EL: Nevastă!
EA (sfâşietor): Iubirea mea! Ci înţelege! Înţelege o dată! De ce nu vrei să
simţi acest sentiment al meu fierbinte, pentru tine, care mă sfâşie?!
Mă omoară... Tu... nu mai pot... (se prăbuşeşte pe pernă, scăldată în
sudoare)
EL(încercând să fie cât mai afectuos, o mângâie pe frunte): Şşşt! Gata, gata!
EA (privire sfârşită): Mi-e milă de tine, dragule.
EL (zâmbeşte strâmb): De mine?
EA: Da... Hai, nu te mai preface. Fii fericit. Doar eşti iubit, nu?
EL: Da, sigur...

97
VOCEA NEBUNULUI (din off): Şi atunci parcă m-a săgetat privirea ei şi
am înţeles într-o clipă că ştie totul. Că ştie de ea, de femeia în alb şi
mult mai multe decât atât... Eram uluit, nu pricepeam cum de a fost
posibil aşa ceva, şi totuşi trăgeam cu dinţii, bietul de mine, să păstrez
aparenţele, fărâma fragilă de onorabilitate care credeam că încă îmi
mai aparţine.
EL: ...dar ce vorbeşti... nu e vorba de asta! Ce gânduri îţi trec prin cap!
EA: Ce gânduri?
EL: Nu ştiu... Mi s-a părut...
EA: Când ai să mă priveşti în ochi şi ai să înţelegi că nimic din ce-i al tău nu
îmi e străin? În afară de ea...
EL: Nu ştiu ce ţi se tot năzare...
EA: Când ai să mă priveşti în ochi, dragostea mea...
EL: Încetează...
EA: Priveşte-mă în ochi!
EL (ridicând doar puţin privirea): E patetic... Hai să...
EA: Priveşte-mă în ochi! (el o fixează) Când ai să înţelegi că nimic din ce
sunt eu nu îţi e străin. Ai învăţat să mă priveşti cu ochi străini, ai
învăţat să mă iubeşti ca pe o străină... Dar eu sunt tot aceeaşi, dragul
meu. Şi mereu am fost aici. Eu... Priveşte-mă în ochi şi ai să înţelegi,
sufletul meu. Ai să înţelegi că am fost totdeauna aici, lângă tine. Sub
toate formele pe care le-ai dorit. Ce e o formă? Priveşte-mă în ochi...
VOCEA NEBUNULUI (din off): Şi atunci am simţit că mă pierd, am simţit
că fuge pământul cu mine... Voalurile albe de mai devreme au rămas
undeva în urmă. Urechile îmi bubuiau înfundate, gura mi se uscase şi
timpul se dilata. Ochii în ochii ei se împăienjeniseră şi am simţit cum
cad, şi toată succesiunea magnifică de femei din viaţa mea a început

98
 să se perinde vie sub privirile minţii mele, cu gesturile, cu zâmbetele
şi armoniile lor particulare... Era, era... fiecare piele, fiecare gust,
braţe şi sâni şi sexe încolăcite şi tot acel amalgam fierbinte din care e
alcătuită memoria noastră afectivă, şi totuşi era altfel, repede şi viu,
aievea... Şi ea... Ea era în toate, mereu acolo, prezentă... Dragostea
mea... Singura mea dragoste...
EA: Iulia. O ţii minte pe Iulia?
EL: Iulia? Iulia?
EA: Iulia am fost ca o zi de mai… Proaspătă şi înmiresmată. Saliva mea e
minunată, nu te săturai nicicând de ea. Am sânii mici şi grozav îmi
place să îi strângi cu putere în mâini, să te joci cu ei, să-i alinţi… M-
ai sedus cu vorbe dulci şi îmbrăţişări pătimaşe. Te-am iubit atât de
adânc şi am fost uneori atât de neruşinată în jocul trupurilor, simplu,
numai din iubire. Aşa am fost Iulia.
EL: Sau Ani... (râde) Ani era virgină când am cunoscut-o... micuţă, plină, cu
sânii mari şi tari... Reţinută şi tandră în iubire, plină de umor şi
expansivă în public... Am iubit-o în scrâşnet de măsele, cu muşcături
am iubit-o pe bondoaca aia...
EA: Smaranda am fost subţire şi aveam privirea inocentă de copil... Dar cât
de mult îmi plăcea să fac dragoste. (râde) Perversă! Trupul îmi avea
o mireasmă de animal tânăr, pură, iar scoica-mi avea gust dulce, ca o
apă de izvor.
EL: Andra ai fost toată numai joc... Trupul arămiu, curbe rotunjite şi
agilitate. Te dăruiai cu neruşinare, cu poftă, şi cu toate astea simţeam
mereu ceva din spiritul tău cum mă cântăreşte, cu ironie sau chiar cu
gingăşie, uneori.

99
EA: Maria am fost o lolită impunătoare şi serioasă, cu aere de intelectuală.
Scriam poezii şi tu ai fost partenerul meu pe cărările spiritului.
Iubirea era pentru mine o eliberare trecătoare şi marginală. Aveam
picioare lungi şi sâni rotunzi şi tari, cu florile mari şi sfârcurile mici,
de parcă ar fi fost retezaţi. Eram orgolioasă şi prefăcută, dorind să fiu
mereu în centrul atenţiei tuturor...
EL: Luiza ai fost plină de viaţă şi mândră, cu trăsături minunate, ca de
păpuşă, nesupusă şi cu o mare poftă de dragoste şi de a mulţumi
bărbatul. De la ea am învăţat să vorbesc pe şleau în timpul actului...
EA: Carina am fost doar catifea, mângâiere de catifea...
EL: Pielea ta atunci era translucidă, părea că pocneşte pe carne şi în timp ce
ne iubeam mâinile îmi alunecau şi finalul, finalul era ca o cădere, ca
o dezintegrare... Mată şi densă ai fost, Carina.
EA: Pe Izabela ţi-o aminteşti?
EL: Făcuse o pasiune aparte pentru o anumită parte a corpului meu... (râde)
EA: Îţi aminteşti?
EL: Denisa...
EA: Andreea...
EL: Îmi amintesc...
EA: Cosmina...
...Nicoleta ...Loredana ...Ana ...Margareta ...Lavinia ...Claudia ...Îmi
amintesc... dar nu mă părăsi, nu acum... îmi amintesc...

Scena 4

100
 Din nou în camera de spital. Ridicat în fund pe pat, nebunul
povesteşte surescitat.
NEBUNUL: Acum ştii şi tu. Ce zici?
STUDENTA: Eu...
NEBUNUL: Nu minţi! Te rog, nu mă minţi! Nu mă crezi, nu?
STUDENTA: E greu de crezut.
NEBUNUL: Dar e adevărat! Ştiu că nu se poate, ştiu că e un vis dement şi
imposibil! Aşa mi-am zis şi eu de o mie de ori. O spun şi astăzi, dar
în zadar. Eu am primit atunci toate dovezile posibile şi nu se mai
poate face nimic, sunt pierdut, acele clipe efemere ale visului mi-au
zguduit alcătuirea. Ea, iubita mea, mi-a spus totul, cu vocea ei caldă,
cu calm şi detaşare, cu iubire. I-a fost milă de mine pentru că ştia ce
avea să urmeze. M-am născut întru nouă fiinţă, visul trăit s-a întipărit
cu litere de foc în carnea mea şi trăieşte acum în mine şi dincolo de
mine.
STUDENTA: Pot să te cred...
NEBUNUL: Trebuie să mă crezi! Atunci, atunci... am întrebat-o cum de se
poate şi mi-a spus că nu se poate. E doar un vis. Oh, dar ce vis
minunat, ce vis blestemat! Când am început să înţeleg am îmbrăţişat-
o nebuneşte, am implorat-o să rămână şi să nu mă părăsească pentru
că trebuia să mă înveţe să o iubesc cu adevărat… Mi-a spus că voi
învăţa şi s-a stins în braţele mele, m-a lăsat singur şi deşert într-o
lume străină, să-mi port nemângâiat blestemul de a place în
continuare femeilor fără a mai putea dărui vreodată ceva cuiva în

101
 afara Ei, fiinţa minunată cu o mie de chipuri ce mi-a fost hărăzită…
E tot mai greu să îndur povara… Vino, te rog din nou la mine!
STUDENTA: Poftim?
NEBUNUL: O simt mereu că e aici, cu mine, că nu m-a părăsit niciodată cu
adevărat… Aşa-i că ea te-a trimis? Spune-mi!
STUDENTA (se trage un pas înapoi spre uşă): Nu, nu...
NEBUNUL (se ridică în pat spre ea): Spune-i din partea mea că am învăţat
să iubesc. (pereţilor) Ai auzit? Te iubesc, draga mea, te iubesc cu
adevărat. Ştii, nu? Nimic nu ne poate despărţi. Într-o bună zi…
(studentei care, înspăimântată, este deja lipită de uşă) Unde e?
Spune-mi, te rog, unde e?
STUDENTA: Nu ştiu...
NEBUNUL: Draga mea! Dă-mi un semn, te rog! Întoarce-te!
STUDENTA: Te rog... Nu suntem decât noi doi aici. Te rog să-ţi revii.
NEBUNUL: Minţi! (cu ochii pe pereţi) Unde eşti, nebunia mea, adorata
mea, vino înapoi!
STUDENTA: Dragă Tudorache... Calmează-te.
NEBUNUL: Nu, nu, nu înţelegi... (vine spre ea)
STUDENTA: Să nu îmi faci nimic rău, te rog...
NEBUNUL (se agaţă violent de ea): De ce nu vrei să mă crezi?
STUDENTA: Dar te cred! Te cred!
NEBUNUL: Mi-ai spus că nu suntem decât noi doi aici! Dar ea e mereu cu
mine, de ce nu vrei să înţelegi?!
STUDENTA (horcăind): Aşa e! Aşa e!
NEBUNUL (se opreşte): Stai, stai... (îşi duce mâna la tâmplă) Ce fac eu
aici? Iartă-mă...
STUDENTA (bate disperată în uşă): Da, da, sigur... Te iert.

102
NEBUNUL: Stai... Simt că înnebunesc... Ai spus că nu suntem decât noi doi
aici, aşa-i?
STUDENTA (bate tot mai tare): Hei! Nu, nu, am greşit.
NEBUNUL: Nu, nu... Uită-te la mine! (o smulge de lângă uşă şi o aruncă
pe pat)
STUDENTA: Ah! Stai, stai...
NEBUNUL: Dragostea mea, iubirea mea! Tu eşti, aşa-i? De ce nu mi-ai
spus? De ce? (o mângâie febril) Ţi-am cerut doar un semn şi tu ai
venit întreagă, dragostea mea eternă...
STUDENTA: Lasă-mă...
NEBUNUL: Iartă-mă! Iartă-mă că am spus că te iubesc, dar n-am ştiut să te
recunosc... Dar voi învăţa, voi învăţa, îţi promit!
STUDENTA: Ajutor!
NEBUNUL: De ce te zbaţi? Doar ţi-am promis că voi fi un bun elev... Uite,
deja îţi simt sub degetele mele cum trăsăturile voastre se îmbină...
Eşti din nou cea dinainte, parcă mai frumoasă ca oricând! Cum de nu
mi-am dat seama...
STUDENTA (îl îmbrânceşte şi sare în uşă, bătând cu disperare): Ajutor!
(se aude un zornăit de chei precipitat) Mai repede, vă rog!
NEBUNUL (rămâne vexat pe pat): Ce faci? De ce pleci? Te-am rugat să mă
ierţi! (plânge încetişor)
STUDENTA: Eşti nebun, nebun!
NEBUNUL: De ce îmi faci asta? (se ridică din nou, cu mâna întinsă,
implorând)
Infirmierii năvălesc în cameră şi se reped spre el, ţintuindu-l cu
violenţă, în timp ce ea rămâne pironită, lăcrimând, lipită de peretele
camerei.

103
NEBUNUL (între braţele vânjoase care îl stâlcesc, îşi ia un ultim avânt, cu
ochii pe fată): Spune-mi, cine sunt eu, ha? Unde sunt eu? O maree
neagră vine şi mă îneacă, o maree neagră vine şi mă îneacă. Plutesc
între aceste două lumi, pradă aparenţelor, sortit nebuniei... Dar visul
meu există şi e mai viu decât orice realitate… Visul meu minunat,
blestemul meu… Dar de ce toate astea? De ce am fost astfel
pedepsit, cine a urzit pentru mine această soartă, pentru ce, din
porunca cui trăim această oglindire veşnică, această plutire veşnică
în care, slabi, nu putem să distingem nici un mal; doar Ea există
dincolo de toate ţărmurile… Cine sunt eu şi cine eşti tu, unde suntem
şi unde sfârşim? Cine a hotărât pentru noi toate acestea? Te-ai
reflectat în mine fără hotar şi eu în tine aidoma, dezlegând zăgazurile
neştiute ale atâtor fiinţe şi lumi ce vieţuiesc întru noi… Dar cine eşti
tu, fiinţă ce mi te-ai arătat în atâtea chipuri şi pe care nu pot s-o
cuprind cu mintea, tu, iubirea mea, care mi-ai îngheţat toată suflarea,
gândul, amintirile? Cine eşti tu? Răspunde-mi! (fata iese zguduită)
Răspunde-mi! (se face întuneric) Răspunde-mi!
VOCEA DR.COSTEA (din off): E ca la teatru. Personajele râd, se întristează
şi mor pe scenă; iar apoi, după ce îşi leapădă măştile, pleacă acasă
trişti şi cenuşii ca nişte oameni simpli ce sunt. Ne place să credem că
ce se întâmplă acolo e ca în viaţă, dar de fapt nu e decât o minciună.

Scena 5

104
 Se luminează un colţ de scenă. Suntem în cabinetul psihiatrului.
Aşezat comod pe un colţ al biroului acesta vorbeşte calm, didactic. Din
când încând aruncă totuşi câte o privire de lup asupra studentei răvăşite,
atât la propriu cât şi la figurat.
DR. COSTEA: La fel se întâmplă şi cu micii monştri care populează
imaginaţia fiecăruia dintre noi. Ne place să ne credem importanţi şi
speciali, dar atunci când se ivesc zorii zilei ne dăm seama că viaţa se
scurge mohorâtă pe lângă noi.
STUDENTA: Dar ar fi fost atât de frumos...
DR.COSTEA: Erotomaniile acestui individ?
STUDENTA: O anumită idee...
DR.COSTEA: O minte bolnavă rămâne o minte bolnavă indiferent ce fel de
profunzimi ascunde. Logica lui nu se aplică lumii noastre, altfel ne-
am retrage toţi în palate de cleştar, singuri.
STUDENTA: Şi poate mai fericiţi.
DOCTORUL: Unii nebuni sunt fericiţi. Nu e cazul aici. Lumea lui se retrage
în neantul iluziei de îndată ce treci pragul uşii cu zăbrele. (o clipă
este tăcere) Şi?
STUDENTA: Ce? (bărbatul o priveşte semnificativ) Este prea târziu.
DR.COSTEA: Prea târziu? (pauză) Ah, înţeleg. (cu calm aparent) M-ai tras
pe sfoară.
STUDENTA: Nu!
DR.COSTEA: Ei...
STUDENTA (după un moment): Poate, puţin... Dar nu v-am minţit...
UN INFIRMIER (intrând): Domnule doctor, veniţi repede. Pacientul de la
şaişpe s-a spânzurat de gratiile de la fereastră.

105
STUDENTA (în timp ce iese, împreună cu psihiatrul): Iată un fapt cât se
poate de real, nu-i aşa, doctore?

Scena 6

La intrarea în pavilion, rezemate de perete, Doina şi studenta.

DOINA: Ia. (îi întinde o ţigară)
STUDENTA (se serveşte): Mersi. (femeia îi dă un foc şi apoi îşi aprinde şi
ea o ţigară din care trage cu mişcări nervoase; o vreme fumează în
tăcere) Şi de unde îl ştiai?
DOINA: Pe...
STUDENTA: Ihm. (pauză) Rudă cumva?
DOINA (pufneşte): Rudă? Nooo...(trage adânc în piept) El e... era... Îl ştiu
de mult. Tu?
STUDENTA: Ei, eu. Era pacient aici.
DOINA: Tu eşti cu ăştia?
STUDENTA: Îhî. Studentă.
DOINA (pufneşte): Vai de capul tău! Cum te descurci?
STUDENTA: Bine. Am bursa... mă mai ajută şi ai mei.
DOINA: Mda... (o măsoară) Eşti slabă.
STUDENTA: Nu mă plâng.
DOINA: Da... Ştii ce? Hai la mine la "Herbalife". Te iau asistentă. Mai
câştigi şi tu un ban.
Fata o priveşte lung. "Deci e adevărat" spune privirea ei.

106
STUDENTA: Ai cunoscut-o pe soţia lui?
DOINA: A lui... (semn în sus, cealaltă încuviinţează din cap) Mda, am fost
şi prietene. O proastă. L-a părăsit. El a suferit ca un câine. Bine, de
pe atunci era cam... Ei, ce zici? Vii? (fata continuă să o privească
cercetător) La mine, îţi dau de lucru... (o mângâie pe braţ)
Pe lângă ele trec doi infirmieri, intrând în clădire.
INFIRMIERUL 1: Ce e, mă? Unde mergem?
INFIRMIERUL 2: A dat ortu' unul de la rezerva şaişpe.
INFIRMIERUL 1: Ce, s-a spânzurat labagiul ăla?
INFIRMIERUL 2: Da, ăla. Da’ şi-a tăiat şi venele înainte.
INFIRMIERUL 1: Hotărât băiat...
Cei doi intră în clădire.
STUDENTA: Vin...

Cortina

107