GIURGIU FLORIN

REZUMAT
PROGRAMA TITULARIZARE

1. FORMULAREA DE ÎNTREBĂRI
Cel mai important lucru este să nu ne oprim niciodată din a pune întrebări.
Albert Einstein (1879–1955)
Mirarea şi întrebările sunt importante pentru că îţi permit să descoperiri lucruri noi şi soluţii bune. Toţi copiii pot să
formuleze întrebări, pentru că au dreptul la informare.
Definiţie – Întrebarea- enunţ verbal sau scris adresat cuiva cu scopul de a primi un răspuns.
Caracteristici: clară- este uşor de înţeles, etică- respectă drepturile omului, unică- nu conţine mai multe întrebări,
deschisă- stimulează interlocutorul, neutră- nu sugerează răspunsul.
Clasificarea întrebărilor: ÎNCHISE – permit răspunsuri clare, simple.
Întrebările pot fi închise sau deschise.
Întrebările închise vizează răspunsuri scurte, formate dintr un cuvânt sau două.
Exemple: Mergi astăzi în parc?
Mergem cu rolele sau cu bicicletele
DESCHISE- stimulează creativitatea, răspunsul nu este unic şi/sau se alege din mai multe variante de răspuns (ex. Cine?,
Ce?, Unde?, Cum?, De ce?).
Cui adresăm întrebări?
Adulţilor( părinţi profesori, angajaţi ai instituţilor publice (Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului, Poliţia, Salvaţi Copiii). Colegilor şi prietenilor. Căutăm răspunsuri în cărţi sau pe internet.
Întrebările deschise cer răspunsuri mai detaliate.
Exemple: Cum ţi-ar plăcea să ne petrecem după-amiaza?
De ce ţi-a plăcut filmul pe care l-am văzut?
Cum formulăm întrebări?
Ele trebuie să arate respect faţă de cel întrebat. Este de preferat să folosim întrebări deschise.
CARACTERISTICI:
CLARĂ: este uşor de înţeles şi nu produce confuzii
ETICĂ: respectă drepturile omului
NEUTRĂ: nu sugerează raspunsul
UNICĂ: nu conţine mai multe întrebări
DESCHISĂ: stimulează interlocutorul
În fiecare zi aflăm lucruri noi. Oamenii îşi manifestă curiozitatea adresând întrebări.
Rolul întrebărilor este acela de a obţine, prin intermediul răspunsurilor, informaţii noi, utile, de a completa şi de
a le clarifica pe cele pe care le ai deja.
Orice răspuns este prilej de noi întrebări. Răspunsul trebuie să ofere informaţii clare şi precise referitoare la întrebarea
adresată. Când răspunsurile primite sunt incomplete, poţi adresa întrebări suplimentare sau poţi consulta alte surse
(profesori, alţi adulţi, colegi, bibliotecă, internet etc.).
A. Capacitatea de a ne mira;
MIRARE = nedumerire, surprindere plăcută sau neplăcută, stare de uimire pricinuită de ceva neașteptat,
extraordinar; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles;
Trebuie să știi că ai dreptul de a pune oricât de multe întrebări. Acest drept te face o persoană respectată
e cei din jur. Vocea ta se poate face auzită, iar ceilalți trebuie să țină cont de curiozitățile, îndoielile și punctele tale de
edere.
Copiii nu au avut dintotdeauna acest drept. În Roma antică, infantia (copilăria) era etapa vieții în care nu puteai
orbi. Credința vremii era că un copil nu știe să vorbească și nici să se exprime corect. Din acest motiv,întrebările copiilor
receau neobservate.
 GIURGIU FLORIN
B. Valoarea întrebărilor
ÎNTREBARE = enunț prin care se cer informații, lămuriri, puncte de vedere; solicitare de informații primite apoi
sub forma unui răspuns;
A ÎNTREBA = a cere o informație, a cere vești,
a cerceta, a interoga, a se interesa, a se informa;
Întrebarile sunt importante pentru ca te ajuta :
- sa întelegi si sa afli lucruri noi;
- sa obții informații;
- sa înveți eficient;
- sa gândești;
- sa lamurești anumite confuzii;
- sa afli ce gândesc ceilalți;
- sa eviți greșelile și pericolele;
- sa-i convingi pe ceilalți;
- sa ceri ajutor;
- sa negociezi;
- sa stabilești legaturi cu alte persoane;
- sa te împrietenești;
- sa te împaci cu cineva;
- sa colaborezi eficient în grup;
- sa afli lucruri despre tine și ceilalși;
- sa fii corect cu tine și cu ceilalți.

C. Formularea întrebărilor;
Profesorul este un model care, prin întrebãrile ce le adreseazã elevilor, promoveazã sau descurajeazã
gîndirea criticã, orienteazã învãtarea spre anumite tipuri de cunostinte, oferã feedback la întrebãrile si rãspunsurile
elevilor si stabileste în clasã un climat psihologic optim sau demoralizant pentru studiu. Analizînd numeroasele
definitii ale gîndirii critice, Simona Bernat sustine cã aceasta “are capacitatea de a se autoanaliza în timp ce elaboreazã
rationamente, pornind de la evaluarea alternativelor, cu scopul de a emite opinii justificate si de a actiona”
Formularea corecta a unei intrebari este o arta, pe care oamenii o pot invata
intrebare reprezinta o modalitate:
- de a pune o problema
- de a obtine informatii suplimentare
- de a extrage maximum dintr-un episod de comunicare
Tipuri de intrebari:
introductive;
capcana;
de culegere a informatiilor;
deschise;
inchise;
de control;
de orientare;
de cunoastere;
Intrebari deschise:
- pentru descrierea faptelor
- este utilizata pentru analiza nevoilor clientilor agentiei de turism, dupa ce aceasta si-a consolidat
increderea in randul clientilor
- pentru descrierea argumentelor
 GIURGIU FLORIN
- este utilizata pentru analiza argumentelor clientului
Intrebari inchise
solicita confirmarea sau infirmarea unei intrebari prin raspunsul da / nu
Intrebari de cunoastere
- sunt intrebari deschise pentru a cunoaste opinia interlocutorului cu privire la problema discutata
Întrebările retorice sunt folosite pentru a sublinia ceva, pentru a atrage atenția asupra unui lucru ori a transmite în
mod indirect un punct de vedere, o convingere, pentru a declanșa o anumită reacție. Deși sunt formulate prin propoziții
interogative, întrebările retorice nu sunt folosite pentru a solicita un răspuns, acesta fiind formulat sau sugerat prin
enunțul respectiv: Nu-i așa că nu vrei să mergem împreună la munte?

II. ARGUMENTAREA UNUI PUNCT DE VEDERE PERSONAL

Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.
Voltaire (1694–1778)
Argumentul reprezintă o demonstraţie sau o dovadă care vine în sprijinul unei opinii şi are rolul de
a clarifica mesajul transmis.
Oamenii comunică în multe moduri. Adesea comunicăm verbal. Cuvintele sunt instrumentele pe care le folosim în
scopul transmiterii unor mesaje către ceilalţi. Pentru a fi înţelese de către aceştia, mesajele trebuie să fie clare şi
complete. Totodată, este necesar ca mesajele să fie şi convingătoare.
Fapt
• este un lucru petrecut în realitate, care se poate demonstra
• verificarea unui fapt se face cu ajutorul dovezilor
• faţă de acelaşi fapt, oamenii pot avea opinii diferite
Opinie
• este părerea unei persoane despre un anumit lucru
• îți poți exprima liber opiniile, cu condiția de a respecta demnitatea celorlalți
• uneori opiniile noastre nu coincid cu ale celorlalți, așa că nu trebuie să ne deranjeze dacă altcineva are o
altă părere sau chiar una contrară cu a noastră
Exemple de fapte și opinii
Un fapt: Ai ochii verzi.
O opinie: Eu cred ca oamenii cu ochii verzi sunt mai frumoşi decât oamenii cu ochii căprui.
Opiniile pot fi formulate folosind expresii de tipul:
În opinia mea…
Eu cred că…
Din punctul meu de vedere…
Părerea mea este că…
Eu consider că…
A formula o opinie înseamnă a exprima liber ceea ce gândeşti, ce simţi sau ce idei ai despre un fapt, un
obiect sau o persoană. Pe scurt, opinia este părerea ta despre ceva. Ea trebuie formulată astfel încât să nu jignească
sau să aducă prejudicii persoanei căreia îi este adresată.
Atunci când ne exprimăm cu privire la ceva, este bine să facem distincţia dintre opinie şi fapt. Opinia reprezintă
o părere, iar un fapt este ceva ce se poate demonstra.
Un fapt: Ai ochii verzi.
O opinie: Oamenii cu ochii verzi sunt mai frumoşi decât oamenii cu ochii căprui.
Faţă de acelaşi fapt, oamenii pot avea opinii diferite.
Din Schimbul de opinii reprezintă o formă de comunicare între două sau mai multe persoane pe o anumită
temă. Schimbul de opinii este important deoarece este un mod prin care putem lua cele mai bune decizii. Este
recomandat ca opiniile să fie susţinute de argumente.
 GIURGIU FLORIN
Argumentarea este un cumul de fraze sau propoziţii destinate convingerii unui interlocutor cu privire
la o idee, o temă, o convingere.
Argumentarea se compune din:
Opinia - este absolut necesară şi poate avea în vedere o idee, o temă, o convingere
Vorbitorul - cel ce argumentează şi vrea să transmită opinia proprie.
Argumentul - este punerea într-o anumită formă a opiniei pentru a convinge interlocutorul. Poate lua
forma unei scrisori, a unei reclame, a unui discurs...
Auditoriul/interlocutorul - este cel ce receptează argumentul. Poate fi un individ, un grupsau un public
larg.
Contextul - reprezintă situaţia în care se desfăşoară comunicarea.Este compus din contextul spaţio-
temporal, relaţional şi normativ.
Argumentarea trebuie să fie logică. Ea se va realiza în funcţie de obiecţiile exprimate în legătură cu o
anumită temă, idee, produs, serviciu.Argumentarea trebuie să ia în consideraţie opiniile interlocutorului.
Argumentul are de obicei o structură bine definită: caracteristici, avantaje, dovezi.
Exemplu: Acest automobil are un sistem de frânare ABS (caracteristică), în caz de frânare bruscă roţile
nu se blochează (avantaj), distanţa de frânare este de 50m la o viteză de ...km/oră pe carosabilul uscat (dovadă).
Construirea argumentului presupune:
1. Listaţi toate caracteristicile care definesc opinia, tema, produsul, serviciul.
2. Pe baza caracteristicilor identificaţi avantajele oferite.
3. Ordonaţi avantajele în funcţie de diferitele motivaţii ale interlocutorilor.
4. Selecţionaţi cele mai bune argumente în funcţie de situaţie.
5. Transformaţi punctele slabe în avantaje.
6. Lansaţi argumentele principale şi pregătiţi-vă să răspundeţi la obiecţii.
7. Pregătiţi o argumentare personalizată.
8. Aduceţi dovada în sprijinul argumentării.
Reguli de urmat:
Fiţi clar în primul rând faţă de voi: care vă sunt obiectivele, ce erori aţi comis, ce aşteptaţi de la interlocutor,
cât de bine vă cunoaşteţi...
Arăta-ţi ce sentimente aveţi: nervos, indignat, mulţumit, dezamăgit....interlocutorul vrea să aibă a face cu
oameni nu cu blocuri de gheaţă.
Aveţi grijă la limbajul nonverbal: surâdeţi, aveţi o ţinută dreaptă, nu încrucişaţi braţele...
Acceptaţi riscurile: arătaţi că sunteţi curios, propuneţi soluţii noi, nu vă temeţi de responsabilităţi.
Adoptaţi un stil personal: ce gusturi aveţi, ce calităţi, ce defecte.
Interesaţi-vă de alţii: ce probleme are interlocutorul, ce proiecte are, cum îşi petrece timpul liber.

Cuvântul opinie poate fi înțeles în mai multe perspective, fie ca o declarație neargumentată, ca un punct de
vedere, asupra unui anume obiect, proprietate, relație, eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca afirmație argumentată
a unui specialist care își folosește competența pentru a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval
oarecare al acțiunii sau cunoașterii umane.
- Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o formulează are doar o atitudine
conceptuală, relaxată informațional, cu privire la subiectul sau situația discutată și caracterizată, fără a fi
cumva legat prin interese, emoții, realizări proprii, sau alte dependente, de câmpul realității în care
formulează și eliberează opinia.
- Opinia implicantă presupune o dependență oarecare între propunătorul de opinie și compartimentul modal
opinat.
- Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realității apte de a primi măsuri evaluant –valorizante,
generatoare de satisfacții, indispoziții sau chiar suferințe, precum spațiile culturale, sportive, politice,
 GIURGIU FLORIN
religioase, unde subiecții sunt cuplați prin diferite, condiționări, sau așteptări de realizare, a unui
eveniment dat.
Cu cât structura și corelabilitatea internă a unui spațiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai
complicată cu atât diversitatea, divergentă și lipsă de relevanță a opiniilor este mai mare. Un exemplu ilustrativ de
diversitate, divergență și majoritar irelevantă caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se
simte competent și obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el și numai el adevărul, să se proclame autoritatea
ultimă în domeniu.
Opinii divergente și irelevante se mai formulează în teritoriile culturii, unde sunt judecate prin diferite criterii
valorizante naive sau nepotrivite, diferite opere sau spectacole la modă, ori considerate de referință. Și sportul este
bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimașe, deseori contradictorii, greu conciliabile, violente, sistematic adverse.
Sunt bine cunoscute nenumăratele controverse și agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau sportivi, tratați ca
idoli și apreciați fără rezervă, fie ca un merit sau nu.
Există intervale ale cunoașterii și stabilirii adevărului, unde opinia este riscantă și de regulă neavizată, dacă cel care o
emite nu are informații solide și o competență recunoscută în domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în diferite
intervale ale cunoașterii științifice, sau tehnologice, unde faptele se stabilesc numai după cercetări îndelungate și foarte
precise, implicând instrumente de observație, și strategii modelante cauzal sau interpretante, abstracte, construite
matematic și evident neinteligibile omului oarecare. Cu toate acestea și în știință oamenii fără pregătire și calități, riscă
tot felul de analize sau descrieri eronate și fac tot felul de propuneri de posibilitate funcțională, fără nici o bază teoretică
justificantă.
Spre exemplu istoria cunoaște multe situații în care oameni fără cunoștințe specializate au propus dispozitive care să
funcționeze cu încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii de construcție a perpetuum mobile, sau propuneri
de dispozitive, care să nu se supună legii gravitației sau să o anihileze pe diferite căi.
Opinia de orice fel este locul de permanentă și spontană exprimare de sine, a oricărui om, de orice condiție,
competență și grad de implicare, în indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii, cerută sau nu, definește
caracterul socio interactiv al omului din toate timpurile, cu sine, cu semenii, cu întreaga societate, cu toată realitatea,
în care acționează pentru a supraviețui sau pentru a se distra cumva.
Cuvântul fapt definește orice este adevărat și care poate fi dovedit cu dovezi. Testul obișnuit pentru afirmația (sau
declararea) unui fapt este verificabilitatea, adică dacă poate fi demonstrat a fi corect, corespunzând experienței. Faptele
științifice pot fi demonstrate prin observații și măsurători repetate, prin experimente și/sau prin alte metode.
Cuvântul fapt provine, în anumite limbi europene, din cuvântul din latină factum, însemnând ceva care s-a întâmplat
cu adevărat sau ceva despre care se știe că este adevărat.
Utilizarea cuvântului fapt este uneori sinonimă cu utilizarea cuvântului adevăr, complet diferită de utilizarea cuvintelor
opinie, părere, gust, impresie. Fapt indică, de asemenea, ceva aflat în cursul discutării despre care se presupune că este
corect, adevărat sau pentru a argumenta un punct de vedere.
În filozofie, conceptul de fapt este utilizat în special în epistemologie și ontologie. Întrebările legate de
obiectivitate și adevăr sunt strâns conectate cu întrebările referitoare la fapte.
În știință, prin fapt se înțelege orice proprietate, acțiune sau interacțiune, care este măsurabilă și repetabilă, care mai
este denumită și dovadă empirică. Faptele sunt absolut esențiale la imaginarea, construirea și realizarea teoriilor
științifice. Diferite forme de observare și măsurare conduc la întrebări fundamentale despre corectitudinea metodelor
științifice precum și la scopul și validitatea filozofiei științei.

SUSTINREA OPINIEI
Opiniile nu sunt bune sau rele. Acestea sunt puncte de vedere pe care trebuie să le respectăm, chiar dacă
nu suntem de acord cu ele. Unele opinii sunt mai bine argumentate, mai convingătoare decât altele. Dacă nu suntem
de acord cu o opinie, nu trebuie să etichetăm, să insultăm sau să atacăm persoana care
o susține.
Putem veni însă cu argumente mai bine construite, mai convingătoare.
Lupta se dă între idei, nu între persoane!
 GIURGIU FLORIN
Atunci când nu sunt acceptate, diferențele de opinie pot provoca numeroase conflicte.
Susținerea unei opinii se numește argumentare. Argumentul trebuie să arate pe ce anume
te bazezi când ai o opinie. Argumentarea se construiește răspunzând la întrebări: „Pe ce te bazezi?”,
„De ce crezi...?” etc. Niciun argument nu te poate constrânge să crezi sau să faci ceva anume.
Argumentele au doar rolul de a te convinge de ceva.
DE CE AVEM NEVOIE DE ARGUMENTE
Oamenii au multe trăsături comune, dar și multe diferențe. Ne deosebim între noi prin opinii, pasiuni,
interese, preferințe, obiceiuri etc. Pentru a putea conviețui în armonie, trebuie să cunoaștem și să acceptăm aceste
diferențe. Lumea ar fi plictisitoare, chiar urâtă dacă am fi toți la fel. Diversitatea oamenilor, a locurilor și a ideilor
face lumea mai frumoasă, mai interesantă, mai bogată.
Din mulțimea de idei și lupta dintre ele se naște adevărul!
Să ne bucurăm și să apreciem această diversitate!
Opiniile nu sunt bune sau rele. Acestea sunt puncte de vedere pe care trebuie să le respectăm, chiar dacă
nu suntem de acord cu ele. Unele opinii sunt mai bine argumentate, mai convingătoare decât altele. Dacă nu suntem
de acord cu o opinie, nu trebuie să etichetăm, să insultăm sau să atacăm persoana care
o susține.Putem veni însă cu argumente mai bine construite, mai convingătoare.
Lupta se dă între idei, nu între persoane!
Atunci când nu sunt acceptate, diferențele de opinie pot provoca numeroase conflicte.
Un argument este o încercare de a demonstra adevărul unei afirmaţii, numită concluzie, bazându-ne pe
adevărul unei mulţimi de alte afirmaţii, numite premise.
Aproape toate clasificările găsite prin bibliografie au la bază acelaşi criteriu şi anume modul în care se construieşte
raţionamentul. Astfel argumentele pot fi:
Structura
Orice argument are la baza cel putin trei elemente: afirmatia, rationamentul si dovada. Aceasta structura
are la baza modelul de argumentare propus de Stephen Toulmin. In acest model, rationamentul poarta numele de
justificare, iar dovezile sunt numite temeiuri.
Afirmaţia (claim) reprezintă ceea ce vrem să susţinem, concluzia argumentului. Pentru a identifica mai uşor afirmaţia
ne putem folosi de următoarele întrebări:
Posibile întrebări de identificare a afirmaţiei: Unde vreau să ajung? Ce vreau să demonstrez ? sau mai
simplu Care este :concluzia ?
Cuvinte/expresii/locuţiuni care indică afirmaţia: „în consecinţă”, „în concluzie”, „astfel”,”am putea trage cluzia”, „din
:aceste motive”.
Temeiurile (grounds) reprezinta faptele sau alte informaţii pe care se bazează argumentul.
Temeiurile sunt practic adevărurile deja ştiute de la care pornim ca să facem afirmaţia: aceste adevăruri pot fi exemple,
:fapte, date, statistici sau citate din experţi. Este de recomandat să adaptăm temeiurile în funcţie de audienţă: unii ar
putea :da mai multă credibilitate cifrelor, în timp ce alţii citatelor din experţi. Este important de reţinut faptul că
afirmaţia nu :poate susţine mai mult decât arată temeiurile, dacă dovezile arată că 45% dintre tineri preferă Fanta, 30
% preferă Prigat şi :25% preferă Santal, ar fi neîntemeiat să afirmăm că majoritatea absolută (mai mult de 50%) preferă
Fanta.
Posibile întrebări de identificare a temeiurilor: De unde ştiu (ceea ce am afirmat)? Ce mă face să fiu sigur
? Ce mă face să :vreau asta.
Cuvinte/expresii/locuţiuni care indică temeiurile: „pentru că”, „având la bază”, „având în
vedere”, „dat fiind că” etc.
Justificarea (warrant): legătura dintre temeiuri şi afirmaţie.
Justificarea poate fi de multe ori subînţeleasă. Rolul ei este de a arăta cum anume, plecând de la temeiuri, am ajuns la
:afirmaţie. Ei bine aici intervin diferitele tipuri de raţionamente: inductiv, deductiv, cauzal etc despre pe care o să le
:detaliem mai încolo.
 GIURGIU FLORIN
Posibile întrebări de identificare a justificării: Cum ajung de la temeiuri la afirmaţie ? Care este legătura dintre temeiuri
:şi afirmaţie?
RGUMENTAREA ESTE PROCESUL PRIN CARE DEMONSTRĂM (JUSTIFICĂM) ADEVĂRUL PROPRIILOR
NOASTRE OPINII ŞI ÎNCERCĂM SĂ-I CONVINGEM PE CEILALŢI SĂ LE ACCEPTE.
Argumentarea este prezentă la tot pasul; ea survine de fiecare dată când cineva (un prieten, un necunoscut, o reclamă,
o carte) încearcă să ne convingă de adevărul, utilitatea, frumuseţea unei idei, produs, unei decizii.
Argumentarea mai survine atunci când într-o discuţie (atunci când ne exprimăm o opinie) suntem întrebaţi: „De ce?”
A argumenta – a justifica, a susţine, a dovedi, a întări o afirmaţie, a proba un punct de vedere.
Pentru a şti ce este şi cum recunoaştem o argumentare trebuie să analizăm parcursul gândirii şi să identificăm
elementele constitutive acesteia.
Tu eşti nepunctual întrucât întârzii, iar cei care întârzie sunt nepunctuali.
(1). Ai luat notă mică (concluzia), pentru că (indicator logic de premisă) nu ai învăţat (premisa).
(2). Şoferul a trecut pe roşu (premisa). Prin urmare va primi amendă (concluzia)

STEREOTIPII ȘI PREJUDECĂȚI
Stereotipurile și prejudecățile ne influențează viața de zi cu zi, iar în anumite împrejurări operăm cu ele, în ciuda
faptului că ne credem lipsiți de prejudecăti. Nu de puține ori ele pot deveni bariere în comunicarea, cunoașterea și
acceptarea celor din jurul nostru; din acest punct de vedere trebuie să avem disponibilitatea de a lupta cu propriile
noastre prejudecăți, astfel încât să nu ajungem în situații de discriminare, marginalizare, respingere sau excludere a
unor semeni pe motive subiective, influențate de stereotipuri și reprezentări eronate despre alții (adesea observăm că
atitudinea și conduita noastră față de un străin este influențată de felul cum arată sau cum este îmbracată persoana
respectivă)
Termenul de stereotip a fost folosit pentru prima dată de cercetătorul american U. Lipman în studiul său “Opinia
socială”, publicat în anul 1920. Potrivit autorului, stereotipul reprezintă determinarea ordonată a imaginii culturale a
lumii în mintea individului prin care, în primul rând, se economisesc eforturile în procesul de înţelegere a obiectelor
sociale complexe şi în al doilea rând, sunt protejate valorile sale, poziţiile şi drepturile. O definiţie acceptată de
majoritatea autorilor ar fi aceea care prezintă stereotipurile ca „un ansamblu de convingeri împartaşite vis-a-vis de
caracteristicile personale, de trăsaturile de personalitate, dar şi de comportament, specifice unui grup de persoane.”
• Stereotipuri si prejudecati
Stereotipul este ca o stampila, care multiplica de mai multe ori o imagine dupa un singur sablon. Walter
Lippmann, in cartea sa din 1920 Opinia Publica, a folosit termenul pentru a descrie felul in care oamenii isi pun
semenii in diverse categorii – le pun stampile – dupa anumite caracteristici ale acestora.
A crea stereotipuri este o functie naturala a creierului nostru, prin care simplificam realitatea complexa,
pentru ca mintea si corpul nostru sa dezvolte raspunsuri automate la stimuli similari.
Stereotipia, in relatiile sociale, are o functie utila: prin clasificarea indivizilor le putem anticipa
comportamentul si planifica reactiile.
Dar a crea stereotipuri poate fi periculos. Stereotipurile culturale conduc la prejudecati, la opinii negative despre
ceilalti. Stereotipurile si prejudecatile sunt obstacole majore in comunicare si, mai mult decat atat, sunt cauzele
unor actiuni si emotii negative. Prejudecatile care sunt bazate pe ultrasimplificarea oricarei rase de oameni intrun
stereotip ingust si negativ, pot avea consecinte tragice precum discriminarea, violenta si in cazuri extreme,
genocidul.
Deseori oamenii au stereotipuri legate de:
- Varsta: toti adolescentii iubesc rockul si nu respecta pe cei mai in varsta.
- Sex: barbatii doresc un singur lucru de la femei.
- Rasa: toti chinezii arata la fel.
- Religie: toti cei care sunt de religie islamica sunt teroristi.
- Vocatie: toti avocatii sunt lacomi.
- Nationalitate: toate persoanele de etnie Roma sunt murdare.
 GIURGIU FLORIN
- Locuri: toti oamenii care traiesc in orasul X sunt lenesi.
- Lucruri: toate ceasurile elvetiene sunt perfecte.
Stereotipurile caracteristici principale:
- Sunt mult mai simple decat realitatea.
- Se obtin mai degraba de la „mediatori culturali”, decat prin proprie experienta.
- Sunt false prin insasi natura lor.
- Atunci cand sunt dobandite in copilarie sunt foarte greu de schimbat si raman cu incapatanare in mintea
noastra, colorand perceptiile si comportamentele noastre.
In timp ce discriminarea reprezinta o forma de manifestare comportamentala, Prejudecata reprezinta o
atitudine negativa fata de fiecare individ membru al unui grup, care este motivata doar de apartenenta acestuia la
grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legata de stereotipuri, care reprezinta componenta negativa a
prejudecatii (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentand o structura cognitiva stabila si relativ
rigida, ajuta la mentinerea atitudinii negative si la perpetuarea comportamentelor diferentiate bazate acestea. Un
alt fenomen cu care este relationata discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizati devenind mai usor tinta
tratamentelor diferentiate.
Stiintele sociale au oferit o serie de explicatii alternative pentru practicarea discriminarii.
Ce putem face pentru a reduce sau a elimina stereotipurile din viata noastra?
- Sa ne concentram pe fiecare persoana in parte ca individ. Fiecare dintre noi merita sa fie considerat ca o fiinta
umana unica.
- Sa fim mai atenti la stereotipuri si la cum acestea ne influenteaza atunci cand interactionam cu alti oameni.
- Sa ne amintim ca ar putea exista mai multe diferente in cadrul unui grup, decat intre grupuri.
- Sa recunoastem ca facem cu totii parte simultan din mai multor grupuri si ca nici unul dintre aceste grupuri nu
poate explica in totalitate ceea ce suntem.
- Sa Invatam sa privim lucrurile si din perspectiva celuilalt.
- Sa adoptam o atitudine mai umila cand e vorba de obiectivitatea judecatii noastre.
- Sa fim dispusi sa invatam mai multe despre cultura si profilul persoanelor care sunt diferite de noi
- Sa neutralizam stereotipurile atunci cand le intalnim.
- Respecta-ti semenii, indiferent de sex, nivel de educatie, varsta, apartenenta etnica, religioasa, orientare sexuala sau
politica.
- Mentioneaza nivelul de educatie, varsta sau apartenenta etnica, religioasa, orientarea sexuala sau politica a
persoanelor despre care relatezi numai atunci cand acest lucru este relevant in context.
- Intreaba - i pe cei implicati cum doresc sa fie identificati si foloseste aceasta denumire in relatarea ta.
- Evita senzationalismul bazat pe stereotipuri si prejudecati.
- Identifica-ti propriile stereotipuri si prejudecati si asigura-te ca nu iti afecteaza relatarea.
- Impune un ton neutru atunci cand utilizezi stirile preluate din alte surse.
- Fii echilibrat si inlatura termenii discriminarii negative sau pozitive.
- Nu amesteca experiente personale in relatarile de presa despre o minoritate, deoarece sunt irelevante.
- Acorda in mod egal atentie tuturor partilor implicate in subiectul despre care relatezi.
- Include printre sursele tale si reprezentanti ai minoritatilor, pentru o reflectare cat mai larga a societatii.
- Fii constient ca intre tine si minoritatile despre care relatezi pot exista diferente culturale care blocheaza accesul la
informatii.
- Corecteaza gramatical citatele daca pun intr-o lumina nefavorabila sursele.
- Relateaza cu dorinta de a construi punti de intelegere intre categorii, grupuri umane sau optiuni individuale.
Fiecare din noi etichetăm sau avem anumite stereotipuri la un moment dat. În comunicare ele ne pot împiedica să
vedem realitatea aşa cum este ea. Operarea cu stereotipuri în comunicare nu este foarte eficientă fiindcă nu oferă
informaţii detaliate asupra persoanei, persoanelor cu care comunicam şi deseori induce un tip de atitudine care se
poate dovedi inadecvata.
 GIURGIU FLORIN
Prejudecata reprezintă dimensiunea afectivă asociată stereotipului, raportarea afectivă la un anumit grup. Şi de obicei
implică respingerea celuilalt, considerat ca membru al unui grup faţă de care se manifestă sentimente negative. De
obicei ele se clasifică în funcţie de categoria socială faţă de care apar – sexism – prejudecăţi legate de gen, xenofobie
– teama faţă de străini, rasism – prejudecăţi legate de alte rase.
Foarte mulţi oameni evaluează negativ alte grupuri sociale şi au sentimente de antipatie faţă de membrii acestora.
Prejudecăţile nu sunt altceva decât consecinţa acestor sentimente negative. În cele mai multe cazuri, persoanele care
sunt ţinta prejudecăţilor ajung victimele discriminării sociale şi/sau economice.
Prejudecata apare din cauza faptului că adesea tindem să-i judecăm pe ceilalţi, doar pentru că nu-i cunoaştem
sau nu facem nici un efort să-i cunoaştem. Este bazată pe experienţele împărtăşite de alţii, sau pe ceea ce este scris în
ziarele de azi.

Lectie :
Adesea ne formăm opinii despre un lucru fără să-l cunoaștem suficient sau preluăm părerile altora. Ne trezim, de
exemplu, gândind și spunând că băieții sunt neastâmpărați, că fetele sunt plângăcioase etc.
Avem motive să gândim și să spunem astfel de lucruri? I-am cunoscut noi pe toți băieții, pe toate fetele și am
ajuns la aceste concluzii?
De multe ori, aproape fără să ne dăm seama, gândim și vorbim negativ despre anumite categorii de oameni, în
cazul de față: fete, băieți etc. Adică devenim ,,prizonierii” unor stereotipuri. Gândind negativ, începem să avem
sentimente și atitudini negative față de ei. Aceasta înseamnă că începem să avem prejudecăți.
Prin stereotip oamenii înţeleg o idee fixă pe care o au despre cineva sau ceva.
În trecut, acest termen era folosit în domeniul tipografic şi semnifica o imprimare.
Stereotipurile fac parte din moştenirea noastră culturală. Ele se transmit de-a lungul timpului ca şi tradiţiile şi
obiceiurile.
Exemple: Toţi doctorii scriu indescifrabil.
Toate ceasurile elveţiene sunt perfecte.
Prejudecata reprezintă o idee preconcepută (şi adesea eronată) pe care cineva o are despre un lucru, preluată, de
obicei, fără cunoaşterea acestuia.
Prejudecata este o părere fără judecată. (Voltaire)
Prejudecăţile sunt, de cele mai multe ori, rezultatul modului în care am fost educaţi.
Exemple: Dacă plâng înseamnă că sunt slab.
Dacă sunt bun la matematică înseamnă că sunt deştept.
Prejudecăţile faţă de oameni se referă, în general, la diferenţele dintre ei: rasă, culoarea pielii, religie, etnie,
înfăţişare, gen etc.
Prejudecăţile ne împiedică să experimentăm, să descoperim lucuri noi, să spunem ce gândim, să ne exprimăm aşa cum
simţim, să cunoaştem oameni noi.
Relaţia stereotip–prejudecată
Stereotipul este ideea fixă pe care o avem despre ceva sau despre cineva, iar prejudecata exprimă modul de a ne
comporta sub influenţa stereotipului.
Exemplu: Femeile nu sunt buni conducători auto. (stereotip)
Nu mă urc într-o maşină condusă de o femeie. (prejudecată)

Ce sunt stereotipurile și prejudecățile?

Stereotipurile: sunt idei preconcepute, reprezentări simpliste, acceptate și vehiculate fără reflecție, fără a cunoaște
suficient de mult despre ceva sau altcineva. Ideile fixe pe care oamenii le au în acest sens, adesea greșite sau
incomplete, ne permit să luăm repede decizii, chiar dacă nu pe cele mai bune.
 GIURGIU FLORIN
Prejudecata: reprezintă atitudinea unei persoane, deseori negativă, cu privire la tipurile de persoane sau de grupuri,
în funcție de propria apartenență socială. Îmbrăcând forma unei opinii sau a unui sentiment nedrept, format fără
îndeajuns de multă gândire sau cunoaștere, prejudecățile au ca fundament teama și ignoranța, determinând apariția
unor comportamente discriminatorii față de alte persoane.
Care este sursa prejudecăților?
• Diferențele existente între noi și ceilalți (culoarea pielii, sexul, obiceiurile, limba, credințele religioase
etc.) sunt considerate deficiențe sau apreciem că „noi” avem însușiri pozitive, iar „ei” au însușiri negative.
• Etichetările, care sunt utilizate pentru simplificarea gândirii, a exprimării, pot deveni dăunătoare atunci
când formulăm etichetări nefavorabile despre o persoană (grup de persoane) și ne comportăm ca atare.
• Eșecurile – atunci când nu avem succes sau când ne confruntăm cu dificultăți, apreciem că este vinovat
oricine altcineva decât noi.
• Competiția între persoane sau grupuri poate conduce la o evaluare negativă a celuilalt sau a grupului.
• Elitismul, care se referă la tendința de a considera că facem parte dintr-o categorie aleasă, valoroasă
(numită elită), fapt care ne-ar face superiori în raport cu ceilalți.
• Învățarea în familii sau în cadrul altor grupuri sociale, în primul rând datorită unei experiențe
personale insuficiente.
Care sunt principalele forme ale prejudecăților?
• Rasismul: disprețul, ura față de altă rasă;
• Naționalismul șovin (etnocentrismul): ostilitatea față de alte naționalități;
• Xenofobia: teama sau ura față de străini;
• Antisemitismul: ostilitatea față de evrei;
• Sexismul: ideea, sentimentul că un sex este superior celuilalt;
• Gerontofobia: ostilitatea față de bătrâni;
• Juventofobia: ostilitatea față de tineri.
Exemplu
Stereotip: Convingerea că negrii au un coeficient de inteligență mai redus decât albii.
Prejudecată: Negrii reprezintă o rasă inferioară și nu ar trebui să aibă copii.
Discriminare: În S.U.A., în trecut, a fost limitată imigrarea negrilor, pe lângă interzicerea multor altor drepturi.
Cum eliminăm stereotipurile și prejudecățile?
Răspunsul este foarte simplu: prin educație. A te informa, a admite că ți-ai format păreri eronate despre alții, a-ți
îmbogăți experiența, a privi critic atitudinile negative față de alții etc. sunt pași în această direcție.
tereotipurile reprezintă idei fixe, deformate, gânduri superficiale, mituri camuflate sau păreri comune, în general
greșite, pe care oamenii le au în legătură cu diverse persoane, situații, lucruri, fenomene, prin care creierul nostru
încearcă să simplifice realitatea complexă, astfel încât mintea și corpul să dezvolte răspunsuri automate la stimuli
similari; ele fac parte din moștenirea noastră culturală și se transmit în timp la fel ca și normele sociale, obiceiurile,
tradițiile (sunt studii care arată prezența stereotipurilor chiar la vârste mici, de 6-7 ani). Prin urmare, noi sutem
contaminați încă din copilarie cu anumite idei, mesaje, informații care ne conturează stereotipurile și în baza cărora
ne activăm prejudecățile (spre exemplu, pisica neagră și numărul 13 aduc ghinion, bărbații nu au voie să plângă, sarea
vărsată aduce ceartă în familie, nu te întoarce din drum pentru că o să ai ghinion toată ziua etc). Pe masură ce creștem
stereotipurile tind să ne amorţească simţurile şi gândirea, ne încorsetează existența și odată internalizate, în propriul
sistem de gândire, ele ne transformă în adevăraţi roboței care pun în aplicare tot felul de clișee și „soft-uri” primite de
la familie, prieteni, mass-media etc., ulterior ele fiind îmbogăţite prin propria noastră contribuţie. Și uite așa începem
să credem că băieţii sunt superiori fetelor, că idealul de frumuseţe feminin se traduce prin dimensiunile 90-60-90, că
este suficient să ai bani pentru a deveni cineva etc.

Prejudecățile se referă mai degrabă la o anumită opinie preconcepută, raționament eronat, recție
emoțională, poziție, atitudine sau tendință globală, pro sau contra, favorabilă sau defavorabilă, față de una sau mai
multe persoane, în baza apartenenței lor un anumit grup sau la o anumită etnie, cultură, religie, clasă socială sau
 GIURGIU FLORIN
influențate de alte caracteristici personale. Atât stereotipurile cât și prejudecățile pot fi înțelese ca niște filtre de
protecție dezvoltate de om împotriva afluxului de informații pe baza cărora judecăm evenimente, situații, oameni, fără
o cunoaștere directă, personală sau doar după o cunoaștere superficială; ele ne limitează înțelegerea corectă și obiectivă
a unei realități și construiesc bariere, adesea foarte rigide la influențe raționale și în comunicarea sau interacțiunea cu
cei din jurul nostru.
De cele mai multe ori stereotipurile și prejudecățile ne determină să dezvoltăm și să folosim etichete la
adresa celorlalți, fără să conștientizăm efectul și impactul lor asupra persoanelor în cauză. Nu-i mai puțin adevarat că
aceste etichete, imediat după rostirea lor, ne creează iluzia unei stări de liniște, de eliberare și satisfacție, fără să
anticipăm efectele și costurile pe termen lung (se spune că cele mai dureroase răni sunt cele provocate de cuvinte și
nu cele fizice).
Momentul adevărului: De ce ne grăbim să catalogăm acţiunile și comportamentul celor din jur ca fiind
bune sau rele şi niciodată nu admitem că deciziile umane sunt relative şi ţin de mai mulţi factori? Oare prima impresie
despre ceva sau cineva nu este influențată adesea de prejudecățile noastre? Ce simți atunci când cei din jur te analizează
pe baza unor stereotipuri și prejudecăți? Ce-ar putea să te determine să lupți cu propriile stereotipuri și prejudecăți?
Epilog: Construirea propriei personalităţi ar trebui să reprezinte un proces prin care să ne afirmăm propria voce şi să
evităm şablonările care ne îngustează perspectivele. Din punctul meu de vedere cred că este mai puțin important să
arătăm celorlalți cât de lipsiți de prejudecăți suntem; mai important ar fi să arătăm cât de mult luptăm împotriva
propriilor prejudecăți și cât de mult reușim să învingem în această luptă. Nu-l poți înțelege și respecta pe cel de lângă
tine până când nu accepți să lupți cu propriile prejudecăți. Omul care are prea multe prejudecăți nu se va putea bucura
de propria sa libertate și va găsi mult mai greu calea spre adevăr

PERSUASIUNEA
persuasiunea este o formă de influențare. Este modalitatea de argumentare prin intermediul căreia o persoană
încearcă să convingă o altă persoană sau un grup de persoane să creadă sau să facă un anumit lucru. Persuasiunea
este un proces de ghidare al oamenilor pentru a adopta idei, atitudini sau acțiuni (raționale sau mai puțin raționale).
Persuasiunea se bazează pe discuții și "atractivitatea prezentării" în locul folosirii mijloacelor de forță.
Persuasiunea este o formă extremă a convingerii.
Conform lui Robert Cialdini, citat din cartea sa despre persuasiune, pot fi definite șase "arme ale persuasiunii"
• Simpatie - oamenii tind să spună ,,da celor pe care îi cunosc și îi simpatizează
• Reciprocitate - oamenii dau înapoi celor care se poartă frumos cu ei
• Dovadă socială - oamenii au tendința de a urma exemplul celor mulți
• Angajament/consecvența - oamenii se "aliniază" în a respecta propriile lor promisiuni
• Autoritate - oamenii se "înclină" în fața părerii experților
• Raritate - oamenii doresc foarte puternic ceea ce pot avea cu greu
•

PERSUASIUNE
Definitie
Persuasiunea este o forma de influenta sociala prin care oamenii sunt convinsi sa adopte un anumit tip de
gandire sau o anumita atitudine prin intermediul unor tehnici de natura rationala sau afectiva. Persuasiunea este
un concept foarte larg, iar sintagma "a fi persuasiv" se poate aplica si in cazurile in care modificarea convingerii
s-a realizat fara ajutorul logicii sau dovezilor, insa aproape niciodata nu se poate vorbi de persuasiune realizata
prin forta. Pentru un debater capacitatea de a persuada arbitrii sau publicul constituie unul din criteriile "eficientei"
sale ca vorbitor. Tipuri de persuasiune
 GIURGIU FLORIN
A gasi metodele potrivite pentru a fi persuasiv este una din insusirile retoricii, dar si ale oratoriei. Pentru
a observa mai bine tipurile de persuasiune pe care le putem intalni, sa luam in calcul cele 3 elemente de baza.
Elemente ale persuasiunii
Ethos
Ethos se refera la credibilitatea vorbitorului si la capacitatea de a convinge pe baza reputatiei. Un vorbitor
care dobandeste usor credibilitate din partea publicului are sanse mai mari de a fi ascultat cu atentie si astfel de a
convinge. A determina o atitudine deschisa si chiar increzatoare din partea publicului poate chiar compensa
anumite carente in exprimarea unor rationamente.
Logos
Logos se refera la persuasiunea care decurge din abordarea logica si argumentata a discutiei.
Rationamente, dovezi, demonstratii stiintifice, explicatii, toate sunt intentionate sa modifice conceptia publicului
despre un anumit subiect, si mai departe sa influenteze si convingerile si atitudinile. Claritatea firului gandirii si
varietatea tipurilor de rationamente si dovezi sunt esentiale pentru a
Pathos
Pathos face apel la emotiile ascultatorului si se axeaza pe determinarea unor reactii la nivel afectiv. Tot ce
tine de sfera creativa si sentimentala, de la reclame la propaganda si de la traditie la credinte actioneaza asupra
atitudinii in primul rand cu ajutorul afectelor si mai putin sau chiar deloc cu ajutorul ratiunii. Pentru un debater
apelul la emotiile publicului poate fi deopotriva salvator in anumite momente, dar si o alegere total neinspirata in
alte momente (emotia este un element mult mai fluctuant si putin predictibil decat ratiunea).
Sugestii pentru a fi mai persuasiv
Atat in dezbateri, cat si in viata de zi cu zi, exista o serie de sugestii pentru a fi mai persuasiv. Aceste
sfaturi par evidente, insa de multe ori suntem tentati sa le ignoram sau sa procedam contrar lor:
incercati sa intretineti o reputatie generala care sa genereze credibilitate: proband in mod constant buna credinta
si consideratie pentru interesle publicului aveti sansa sa dobanditi o imagine care sa functioneze pentru public
inca inainte de a intra intr-o incapere;
faceti trimitere la ceea ce publicul este interesat sa auda: oamenii au tendinta de a selecta din ceea ce li se
spune doar ceea ce are legatura cu propriile lor convingeri; dati celor din audienta senzatia de implicare in
discursul vostru;
prezentati ambele parti ale unei probleme: chiar daca sustineti o anumita pozitie, aveti mai multe sanse de
a fi tratat cu incredere daca acceptati ca anumite lucruri pot fi conforme cu partea prezentata de partea adversa;
nimanui nu-i plac persoanele care au intotdeauna dreptate;
enuntati concluziile intr-un mod lipsit de echivoc: nu adresati publicului prea multe intrebari retorice si
nu il lasati sa traga propriile concluzii; odata ce ati explicat argumentele clar, aduceti impact celor spuse si
exprimati si concluzia;
asigurati-va ca publicul retine ideile importante: repetati ceea ce trebuie sa ramana in mintea auditorului,
si aveti grija ca ideile centrale sa se regaseasca si in partile periferice ale discursului (introducere si incheiere),
din moment ce inceputul si sfarsitul sunt intotdeauna mai bine retinute decat mijlocul.
Exista numeroase alte tehnici prin care puteti atrage bunavointa publicului, pe care le puteti descoperi
singuri. Nici una dintre sugestiile de mai sus nu este garantata 100% sa va asigure de persuadarea celor care va
asculta, dar in majoritatea cazurilor ele va vor ajuta sa intretineti un climat de incredere si o atitudine pozitiva.
III. DREPTURI ȘI RESPONSABILITĂȚI ALE COPILULUI
CONVENŢIA CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI Ce este Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului? În 1989 țările membre ONU s-au întâlnit au întocmit un set de promisiuni pentru copii. Convenția cu privire
la Drepturile Copilului prezintă lucrurile de care copiii au nevoie pentru a supraviețui și pentru a se dezvolta armonios.
 GIURGIU FLORIN
Convenţia reprezintă câteva obligaţii universal valabile. Conventia cu privire la Drepturile Copilului este acordul
semnat de cele mai multe țări de pe acest glob, excepție fac Statele Unite ale Americii (din cauza sistemului de stat
federal) și Somalia (din cauza lipsei unei structuri guvernamentale) . Statele dezvoltate au promis să susțină statele în
curs de dezvoltare astfel încât drepturile copiilor să fie respectate în toate țările.
Conventia cu privire la Drepturile Copilului are 42 de articole care se referă strict la drepturile copilului.
Aceste articole sunt clasificate în:
• drepturi de protecție
• drepturi de dezvoltare
• drepturi de participare
COPIII AU DREPTURI:
Dreptul la supravietuire si dezvoltare
Dreptul la un nume si o naționalitate
Dreptul la educație si informare
Dreptul la identitate culturalã si religioasã
Dreptul la asistențã medicalã
Dreptul la joc, odihnã, recreare
Dreptul de a avea o familie
Dreptul de a fi protejat împotriva oricãrei forme de discriminare
Dreptul de a-si exprima opinia
Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate, violenței și maltratãrii
Dreptul la asociere.
Copiii se nasc cu libertãti fundamentale si cu drepturi inerente oricãrei ființe umane. Aceasta este premisa
de bazã a Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului - un tratat international privind drepturile
omului, care transformã vietile copiilor si a familiilor lor pe întreg globul. În fiecare tarã, oameni de diferite culturi
si religii lucreazã pentru a asigura fiecãruia din cele douã miliarde de copii de pe glob drepturile la supravietuire,
sãnãtate si educatie, la familie, la joacã si identitate culturalã, la protectie contra exploatãrii si a tuturor formelor de
abuz, lucreazã pentru ai face auzitã vocea si pentru a-i fi luatã în consideratie opinia în toate problemele ce-l afecteazã.
. Pânã în prezent toate tãrile lumii, exceptând douã, au fost de acord sã accepte standardele impuse de
acest important tratat, care afirmã grija si protectia fiecãrei persoane sub 18 ani a fiecãrui copil drept o prioritate pentru
oricine, în special pentru Guverne. Cu toate cã mai existã si alte tratate internationale si alte acorduri privind drepturile
copilului, Conventia este unicã prin faptul cã:
este cuprinzãtoare: asigurã copiilor drepturile lor civile, politice, economice, sociale si culturale;
este universalã: se aplicã tuturor copiilor în toate situaþiile, în întreaga lume;
este neconditionatã: chemând chiar si guvernele sãrace în resurse financiare sã ia mãsuri pentru protectia
drepturilor copilului;
este explicitã: stabileste ferm cã toate drepturile sunt esentiale, indivizibile, interdependente si se asigurã
tuturor în mãsurã egalã.
Adoptarea Conventiei a fost influientata de mai multi factori, primordiali fiind urmãtorii:
Conventia se bazeazã pe 4 principii generale:
1. Copiii nu trebuie sã fie discriminati, indiferent de rasã, culoare, sex, limbã, religie, opinie politicã sau altã opinie a
copilului, a pãrintilor sau a reprezentantilor sãi legali, indiferent de nationalitate, etnie sau origine socialã, situatie
materialã, deficiente sau alte condiii.
2. Copiii au dreptul la supravietuire si dezvoltare, în toate aspectele vietii: fizic, psiho-emotional, cognitiv, social si
cultural.
3. În toate deciziile si actiunile ce afecteazã copiii ca indivizi sau ca grup, interesele lor majore luate în considerare în
mod primordial, indiferent dacã deciziile sunt luate de guvern, de autoritãti administrative sau judiciare, sau de însusi
membrii familiei.
 GIURGIU FLORIN
4. Copiii trebuie admisi ca participanti în evenimentele care le afecteazã viata, fiind liberi sã-si exprime propria opinie.
Ei au dreptul ca ideile lor sã fie auzite si luate în serios.
Statele care au ratificat Conventia, au responsabilitatea sã asigure realizarea drepturilor copilului ca fiintã
umanã. Progresul lor e monitorizat de Comitetul Natiunilor Unite pentru Drepturile Copilului, un organ international
alcãtuit din 10 experti independenti, cu experientã în domeniu. Statele trebuie sã prezinte un raport Comitetului dupã
2 ani de la ratificarea Conventiei, iar apoi o datã la cinci ani. La elaborarea rapoartelor, tãrile sunt încurajate sã consulte
asociatiile nationale din domeniu. În plus, ONG-urile si agentiile specializate, cum este UNICEF, sunt invitate sã-ti
includã remarcile spre a fi examinate.
Plasând copiii în centrul atentiei, Conventia Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului este în
vigoare în orice regiune si în orice tarã din lume.
Ideea elaborării unui document special care să cuprindă drepturile copilului îi aparţine lui Eglantyne Jebb. În 1919,
la Londra, aceasta a fondat prima organizaţie neguvernamentală numită Salvaţi Copiii, care îşi propunea să intervină
şi în zonele în care protecţia copilului nu era aplicată, iar drepturile copilului nu erau respectate. Programele create în
acea vreme urmăreau în special combaterea foametei şi asigurarea asistenţei medicale a copiilor.
Mişcarea de promovare a drepturilor copilului a început în anul 1924, odată cu adoptarea de către Liga Naţiunilor
Unite a Declaraţiei Drepturilor Copilului.
România a fost printre primele state care au ratificat Convenţia ONU cu privire la Drepturile
Copilului, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.
Lectia :
Drepturile fundamentale ale copilului cuprinse în Convenţie:
● Dreptul la viaţă;
● Dreptul la un nume şi o naţionalitate;
● Dreptul la educaţie;
● Dreptul de a-şi exprima liber ideile;
● Dreptul la îngrijire medicală;
● Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de violenţă, abuz sau neglijenţă;
● Dreptul la joacă şi timp liber.
La baza Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor stau câteva principii fundamentale pentru respectarea tuturor
drepturilor copiilor.
1. Nediscriminarea şi egalitatea de şanse. Toţi copiii au aceleaşi drepturi, indiferent de rasă, gen sau religie, indiferent
de familia din care provin, de starea lor materială sau de abilităţile lor. Acestora trebuie să li se asigure şanse egale în
atingerea potenţialului maxim de dezvoltare (art. 2).
2. Interesul superior al copilului. Principala preocupare a adulţilor care iau decizii cu efecte asupra copiilor trebuie să
fie urmărirea celor mai bune interese ale acestora (art. 3).
3. Viaţa, supravieţuirea şi dezvoltarea. Copiii au dreptul la viaţă. Guvernele trebuie să asigure copiilor condiţii pentru
supravieţuire şi dezvoltare sănătoasă (art. 6).
4. Participarea. Copiii au dreptul să se exprime şi să-şi facă auzite opiniile. Convenţia încurajează adulţii să asculte
părerile copiilor şi să-i implice pe aceştia în luarea deciziilor, ţinând cont de nivelul lor de dezvoltare şi maturizare
(art. 12)

2. DREPTURI ALE COPILULUI; RESPONSABILITĂȚI ASOCIATE ACESTORA

Drepturile copilului pot fi rezumate la 10 puncte esenţiale:
1. Toţi copiii şi tinerii au drepturi egale. Nici un copil sau tânăr nu trebuie dezavantajat din pricina sexului său, a
culorii pielii sale, a limbii pe care o vorbeşte sau a religiei pe care o practică.
2. Copiii şi tinerii au dreptul la o sănătate cât mai bună precum şi la asistenţă medicală.
3. Copiii şi tinerii au dreptul la studii elementare gratuite. În plus, ei trebuie să beneficieze de dreptul de a urma şcoli
superioare.
4. Copiii şi tinerii au drept la vacanţă, timp liber, joacă şi la participarea la activităţi culturale şi artistice.
 GIURGIU FLORIN
5. Copiii şi tinerii au dreptul de a se informa, de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultaţi.
6. Copiii şi tinerii au dreptul la o educaţie bună. Părinţii sau tutorii lor legali nu trebuie să aplice metode violente.
Abuzurile şi exploatarea sunt interzise.
7. Copiii şi tinerii au dreptul ca în vreme de război să beneficieze de protecţie şi asistenţă; acelaşi lucru se prevede şi
pentru copiii refugiaţi.
8. Copiii şi tinerii au dreptul să fie protejaţi de exploatarea prin muncă şi de abuzurile sexuale.
9. Copiii şi tinerii au dreptul să convieţuiască împreună cu părinţii lor şi să întreţină contacte cu ambii părinţi, dacă
aceştia sunt separaţi.
10. Copiii şi tinerii cu nevoi speciale au dreptul la o asistenţă şi protecţie specială, precum şi la participarea activă la
viaţa socială.
Drepturile copilului sunt reglementate de Convenția asupra Drepturilor Copilului adoptată de către
Adunarea Generala a Națiunilor Unite la data de 20 noiembrie 1989. Convenția a fost asumată și de România prin
adoptarea legii Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului (publicată în
Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001). Documentul definește drepturile și principiile dezvoltării normale a
unui copil.
Copiii au drepturi oriunde s-ar afla - acasă la părinții naturali, în familii substitutive, în instituții de îngrijire
sau la scoală. Părinții și familiile, grupurile profesionale care lucrează cu copiii, dar și orice cetățean responsabil ar
trebui să știe de existența acestor drepturi. Polițiștii și judecătorii sunt cei care au sarcina să aplice legea, dar toată
lumea (în special cine lucrează cu copiii) are obligația să raporteze cazuri de abuz sau neglijență îndreptate asupra
copiilor. Autoritățile publice locale și centrale au obligația de a garanta și promova drepturile copilului.
1. Dreptul la supravietuire si dezvoltare (CD-46,
2. Dreptul la protectie si participare ( CD- 48,
3. Dreptul la identitate ( V1-24, V6-42, V5-27)
4. Dreptul la o familie ( VI-26, V5-28-29, V6-45)
5. Dreptul la sanatate V1 – 32,
6. Dreptul la educatie /la o scoala ( CD-54, V1-30, V6-48, V5-33)
7. Drepturile copiilor aflati in situatii de risc ( V2 – 57, CD – 60,
8. Copii cu dizabilitatii ( V5- 59,
9. Dreptul la securitate si protectie sociala ( V6- 57, V5-36-37, 68, 69,
10. Dreptul la un mediu curat - Protectia mediului V6-62, V1- 46

1. Dreptul la supravietuire si dezvoltare

Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu numai pentru supravieţuire şi
protecţie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi fizice.
Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească şi să se dezvolte. De exemplu, au nevoie de prieteni şi de
familie, de dragoste şi de distracţie, au nevoie de un mediu curat şi de locuri de joacă, de poveşti şi muzică, de
şcoli şi biblioteci, precum şi de toate lucrurile care le stimulează mintea şi îi ajută să crească şi să se dezvolte de
la an la an.
Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru o bună dezvoltare trebuie să corespundă fiecărui stadiu de
dezvoltare în parte. Dacă se sare o etapă, copilul va avea nevoie de ajutor special pentru a o compensa. De exemplu,
un copil surd trebuie să înveţe o limbă înainte să împlinească cinci ani, fie că este o limbă vorbită sau un limbaj
pentru surdo-muţi, deoarece aceasta e perioada propice, în care creierul construieşte conexiunile necesare pentru
limbaj. Dacă se ratează această „fereastră de oportunitate”, copilul va avea nevoie de îngrijire specială sau de
recuperare ca să ajungă din urmă stadiul de dezvoltare.
Prin urmare, copiii au drepturi de dezvoltare, precum dreptul la educaţie, dreptul la îngrijiri medicale,
dreptul la asistenţă socială şi dreptul la joacă.
 GIURGIU FLORIN
Cateva dintre drepturile de dezvoltare:
Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi (art 35). Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea
copiilor lor (art. 36). Copilul nu poate fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu
excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru
este impus de interesul superior al copilului (art.38)
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă (art 44)
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială.(art 37)
Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge şi de a beneficia de serviciile
medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept (art. 46).
Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală,
morală şi socială (art. 47).
Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia
în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte (art. 48)
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor
şi personalităţii sale (art.51)
Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă (art. 53).
În mod particular,
Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale
Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor
proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale (art. 49)
Părinţii, atât mama cât şi tatăl, sunt principalii responsabili pentru asigurarea dezvoltării copilului, care trebuie să
ţină seama de capacităţile sale de dezvoltare dar și de dreptul său la participare.
Statul trebuie să ajute părinţii în această sarcină prin furnizarea unor facilităţi precum şcoli, spitale ş.a.m.d.

2. Dreptul la protectie si participare

Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce priveşte vieţile lor. Acestea
le oferă copiilor posibilitatea de a-şi exprima părerile, de a discuta problemele pe care ei le consideră importante,
precum şi de a căuta şi a primi informaţii relevante pentru ei. În unele cazuri, legislaţia românească permite în
mod explicit copiilor să aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă.
Drepturile de participare ale copilului sunt, totuşi, limitate, în sensul că, pentru a şi le exercita, copiii
trebuie să fie capabili să-şi formeze propriile păreri. Însă a nu se înţelege că drepturile de participare nu se aplică
în cazul copiilor mici. Din contră, şi aceştia din urmă au nevoi şi capacităţi participative. În conformitate cu
legislaţia românească, copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să fie ascultat în toate procedurile juridice şi
administrative care îl privesc (de exemplu, copilul în vârstă de peste 10 ani pentru care s-a deschis procedura de
adopţie trebuie să consimtă la adopţie). Şi copiii cu vârstă mai mică pot fi audiaţi, iar dacă autoritatea competentă
consideră de cuviinţă, părerile copilului vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate ale
copilului. Pe scurt, cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe nevoi participative va avea, şi cu atât mai
capabil va fi să-şi formeze propriile păreri. Prin urmare, drepturile participative devin extrem de importante la
copii.
Copilul are dreptul:
la libertate de exprimare (art.28). Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice
natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale, sănătatea sa fizică şi mentală, sub
orice formă şi prin orice mijloace la alegerea sa, este inviolabilă.
să-şi exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte (art 28).
libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 30)
 GIURGIU FLORIN
la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute
de lege (art. 31)
să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale (art. 34)
Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie,
la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a folosi
limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte (art 32)
Drepturilor copilului au rolul de a asigura protecția acestora împotriva unor situaţii de risc, precum
transferul ilegal în străinătate, violenţă, abuz sau neglijare din partea părinţilor sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual
sau de altă natură, implicarea în traficul de substanţe ilicite şi traficul de ființe umane.
În acelașii timp, o atenție specială trebuie acordată și relațiilor copilului cu familia sa. Copiii au dreptul să
îşi cunoască părinţii, să fie crescuți și îngrijiţi de aceștia şi nu pot fi separaţi de ei decât în condiţii strict definite.
Dacă, totuşi, o astfel de separare are loc, copiii au dreptul să menţină relaţii personale şi să fie în contact direct cu
părinţii chiar şi atunci când locuiesc în ţări diferite.
Protecţia este necesară şi în cazul copiilor aflaţi în situaţii vulnerabile: copii refugiaţi, copii cu dizabilităţi,
copii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi copii aflaţi în zone de conflict armat.
Copiii au dreptul de a fi protejaţi împotriva:
abuzului, neglijării, exploatării, traficului, migraţiei ilegale, răpirii, violenţei, pornografiei prin internet, precum şi
a oricăror forme de violenţă, indiferent de mediul în care acesta se află: familie, instituţii de învăţământ, medicale,
de protecţie, medii de cercetare a infracţiunilor şi de reabilitare/detenţie, internet, mass-media, locuri de muncă,
medii sportive, comunitate etc. (art. 89)
exploatării, neputând fi constrânși la o muncă sau activitate domestică ori în afara familiei, inclusiv în instituţii de
învăţământ, de protecţie specială, reeducare şi detenţie sau în domeniul cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de
modeling, ce comportă un risc potenţial sau care este susceptibilă să îi compromită educaţia ori să îi dăuneze
sănătăţii sau dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale ori sociale. (art.91)
folosirii ilicite de stupefiante şi substanţe psihotrope (art 93)
oricărei forme de exploatare, precum (art.110):
transferul ilicit şi nereturnarea copilului;
încheierea adopţiilor, naţionale ori internaţionale, în alte scopuri decât interesul superior al copilului;
exploatarea sexuală şi violenţa sexuală;
răpirea şi traficul de copii în orice scop şi sub orice formă;
implicarea copiilor în conflicte armate;
dezvoltarea forţată a talentelor copiilor în dauna dezvoltării lor armonioase, fizice şi mentale;
exploatarea de către mass-media;
exploatarea în cadrul unor cercetări ori experimente ştiinţifice
Sunt interzise săvârşirea oricărui act de violenţă, precum şi privarea copilului de drepturile sale de natură
să pună în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea
sa fizică sau psihică, atât în familie, cât şi în instituţiile care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor, în
unităţi sanitare, unităţi de învăţământ, precum şi în orice altă instituţie publică sau privată care furnizează servicii
sau desfăşoară activităţi cu copii. (art.95)
Părinţii sau reprezentanţii legali au obligaţia de a supraveghea copilul şi de a lua toate măsurile în vederea
prevenirii înlesnirii sau practicării cerşetoriei de către copil (art.97).
În relaţia cu părinţii, copilul are dreptul:
la stabilirea şi păstrarea identităţii sale (art. 9). Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această
dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi
îngrijit, crescut şi educat de aceştia
de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a
dezvoltat legături de ataşament (art. 17).
În plus, acesta are dreptul la:
 GIURGIU FLORIN
protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale (art.27)
respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente
umilitoare ori degradante (art 32)
Legea acordă protecţie specială:
copiilor refugiaţi
copiilor cu dizabilităţi
copiilor aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice
copiilor aflaţi în zone de conflict armat
copiilor neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor
persoane
copiilor care au săvârşit o faptă penală şi nu răspund penal
articiparea copiilor reprezintă:
EXPRIMARE: opinii, transmiterea nevoilor, a dorințelor, a așteptărilor etc.
Participarea la DECIZIE în cadrul școlii, a comunității sau a unei structuri de reprezentare a copiilor (de ex.
Consiliul Elevilor) din care copilul face parte, sau luarea de decizii în mod independent, cu privire la propria
persoană.
IMPLICARE, ACȚIUNE, punere în practică a viziunii, a intereselor, exercitarea drepturilor și obligațiilor.
INFORMARE/SPRIJINIRE: copiii au dreptul de a fi informați cu privire la lucrurile ce-i
privesc/afectează/interesează sau care preced participarea la luarea de decizii sau implicarea în acțiuni practici.

3. Dreptul la identitate
Încă de la momentul înregistrării naşterii, copilului i se garantează dreptul la un nume, la o naţionalitate,
care constituie părţi ale identităţii sale. Aceste date sunt înregistrate de către autorităţile statului. Pe măsura trecerii
timpului, fiecăruia dintre noi i se adaugă noi elemente de identitate personală.
Cunoaşterea identităţii personale depinde, în copilărie, de persoanele din jurul nostru, în special de părinţi.
Aceştia iau primele decizii privitoare la conturarea identităţii nou-născuţilor.
Fiecare persoană face parte, pe parcursul vieţii, din unul sau mai multe grupuri în cadrul cărora îndeplineşte unul
sau mai multe roluri. La şcoală, în sala de clasă, putem avea roluri diferite în funcţie de responsabilităţile stabilite
împreună cu dirigintele clasei şi colegii noştri. Acestea constituie elemente care ne conturează identitatea.
Deşi identitatea reprezintă un drept fundamental, la nivel global, se apreciază că o treime dintre copiii cu
vârsta până în cinci ani nu sunt înregistraţi la momentul naşterii lor. Cauzele acestui fenomen sunt: sărăcia,
educaţia precară, izolarea, războiul şi fenomenul migraţiei.

4. Dreptul la o familie
Familia reprezintă un grup de persoane, adulţi şi copii, care trăieşte respectând norme şi valori şi care are
la bază relaţii de rudenie.
Părinţii au rol egal în creşterea, îngrijirea şi educaţia copiilor şi sunt responsabili pentru dezvoltarea armonioasă a
acestora.
Orice copil are dreptul de a-si cunoaste ambii parinti si dreptul de a creste intr-un mediu familial sigur.
Copilul care nu traieste cu ambii parinti are insa dreptul de a-i vedea in mod regulat.
Parintii trebuie sa-si exercite impreuna drepturile si sa-si indeplineasca obligatiile parintesti numai in interesul
copilului. Orice incalcare a drepturilor copilului (inclusiv lipsa de respect fata de capacitatile in evolutie a
 GIURGIU FLORIN
copilului) este contrara intereselor superioare ale acestuia. Atunci când dezvoltarea fizica, psihologica sau
intelectuala a copiilor este subminata prin actiuni sau inactiuni ale parintilor, care ar putea fi evitate, se poate spune
ca acestia nu isi indeplinesc responsabilitatile.
Justitia protejeaza si relatiile copilului cu familia. Copiii au dreptul sa isi cunoasca parintii, sa fie ingrijiti
de ei. Copiii nu pot fi separati de acestia in mod abuziv. Ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor
lor.
Copilul ai căror părinți sunt divorțați are dreptul de a menține relații personale cu aceștia. Există mai multe
forme de realizare a legăturilor personale ca de pildă dreptul de acces, dreptul de vizită , dreptul de găzduire,
dreptul de corespondență și dreptul de primi informații personale
Cu sediul în New York, SUA, UNICEF (Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor
Unite) oferă asistenţă umanitară şi pentru dezvoltarea copiilor şi mamelor lor în ţările în curs de dezvoltare. Două
dintre priorităţile agenţiei sunt programe care privesc drepturile copiilor precum Copilăria pentru copii şi Familia.
UNICEF a primit în anul 1965 Premiul Nobel pentru Pace.
15 Mai – Ziua Internaţională a Familiei
Începând din anul 1995 se sărbătoreşte în întreaga lume Ziua Internaţională a Familiei. Scopul acestui
eveniment este de a sublinia rolul pe care familia îl are în societate şi de a sensibiliza opinia publică cu privire la
dreptul copiilor la iubire şi îngrijire din partea părinţilor biologici sau adoptivi.
În ţara noastră a fost înfiinţată, prin HG nr. 1385/2009, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Familiei şi a Drepturilor Copilului.
G. P. Murdock apreciaza ca familia nucleara (ce se caracterizeaza prin universalitate) îndeplineste în
esenta patru functii : sexuala, reproductiva, economica si socializatoare. În acelasi context, W.F. Ogburn precizeaza
ca principalele functii ale familiei traditionale sunt : functia de reproducere, economica, educationala, recreationala,
religioasa si social psihologica.
Functia biologica se refera în special la satisfacerea cerintelor sexuale ale partenerilor si procreeare
a copiilor. Ea trebuie sa asigure mecanismul înlocuirii membrilor societatii de la o generatie la alta. Familia si
societatea reglementeaza activitatea sexuala, impunând anumite restrictii. Restrictiile se refera, de regula, la limitarea
activitatii sexuale la sistemul marital si la tabuul incestului.
Functia de plasare sociala se refera la faptul ca pentru fiecare individ, familia constituie contextul
social initial si îi asigura o identitate sociala initiala. Pozitia, statutul derivat din familie îi influenteaza în mod
semnificativ viitoarele experiente de viata. Nu este totuna sa te nasti într-o familie bogata sau saraca, într-o familie de
intelectuali sau analfabeti etc.

Functia economica consta în acumularea unor venituri suficiente pentru toti membrii familiei si
alcatuirea unui buget comun.
Functia de solidaritate se refera la rolul familie în statisfacerea nevoilor de afectiune, caldura,
respect si ajutor reciproc între cei doi parteneri si între toti membrii familiei (parinti, copii, frati, surori).
Functia sexuala si reproductiva -ca si celelalte functii, functia sexuala a cunoscut importante
schimbari. A inceput sa se acorde o tot mai mare importanta performantelor sexuale. Niciodata nu s-a discutat ca acum
despre "satisfactie sexuala", "apetit sexual" etc. Imortanta acordata acestor aspecte face ca indivizii sa adopte o serie
de comportamente ce cad de multe ori, in cele doua extreme (dorinta de a poseda versus inhibitia sau teama de a nu fi
destul de "bun/buna" in actul sexual). Aceste componente sunt, de regula, "vinovate" de satisfactia/insatisfactia
indivizilor fata de relatia de cuplu, de insasi continuitatea si viabilitatea mariajului.
funcția religioasă a familiei, care de fapt joacă un rol în funcția de socializare a famliei, prin
transmiterea la generatia următoare a tradițiilor religioase.
funcția juridică a familiei, care este cuprinsă în constituție, și care are scopul protejării familiei în
societate (plătirea alocațiilor, întreținerii copiilor, stabilirea legilor de adoptare sau moștenire etc.\
Funcia politică, care asigură copiilor o poziție legitimă în societatea existentă, această funcție a
familiei poate duce la fetișism, dezvolta patriotismul si spiritual civic.
 GIURGIU FLORIN
Funcţia educativă.Familia a avut în toate timpurile un rol important în educaţia copiilor. În familie
se dobândesc primele noţiuni despre morală, se imprimă copilului reguli şi deprinderi, principii ce constituie
fundamentul pe care se formează personalitatea omului matur.
Educaţia în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală şi armonioasă. Părinţii sunt
datori să crească copilul, să se îngrijească de sănătatea, educaţia învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.
Această funcţie are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate, acest lucru realizându-se
prin formarea după un anumit ideal de personalitate. Ea nu se mărgineşte să tindă la asigurarea unui sistem de tehnici
în relaţiile dintre individ şi societate care să dea acesteia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea
ei, ci urmăreşte crearea de individualităţi bine pregătite, care să aducă o contribuţie maximă la transformarea şi la
progresul societăţii.
Familia tradiţională
În familia tradiţională puterea este inegală. În această familie cel care domina cel mai mult era
bărbatul. Însă, cel puţin din sec. 19 românesc, norma autorităţii masculine pare să nu servească decât ca faţadă. În
familiile boierilor, soţia poate influenţa decizia soţul, chiar şi copiii, ori de câte ori este în joc un aspect al vieţii
familiale.
“Conform lui J.Bochenski, autoritatea este o relaţie cu trei termini care se instituie între un purtător,
un subiect şi un domeniu”. (C. Ciupercă, 2000, p.72 )
În acest caz bărbatul este purtătorul şi femeia este subiectul într-un anume domeniu. În culul
tradiţional domină autoritatea care provine din tradiţia familiei.
Puterea este un fenomen social, în sensul că nu se poate manifesta decât prin intermediul relaţiilor
sociale. “După K.Dowding (1991,p.48), există două feluri de putere: puterea concretă (puterea de a face) şi puterea
socială (puterea asupra cuiva).”
Este clar că familia tradiţională se bazează pe puterea concretă. Aceste reguli îl obligă pe bărbat să
facă ceea ce ştie, astfel încât femeia acceptă această ordine, deoarece femeia nu avea niciun drept la opinie.
De-a lungul timpului, puterea în familie a crescut, autoritatea a evoluat spre cel ce ştia mai mult.
Puterea femeii a crescut de asemenea. Femeia avea mai multe drepturi, avea puţină autoritate asupra copiilor, soţul se
sfătuia cu ea în diferite probleme familiale.
În sec. 19-20 în societăţile europene sau de cultură europeană s-a generalizat sistemul familiei
nucleare în care soţul era principala sursă de venit, şi avea cea mai mare autoritate, iar soţia se ocupa în principiu de
gospodărie şi depindea de soţ.
Fiecare societate are un anumit sistem familial adică un sistem de reglementare a relaţiilor dintre
bărbat şi femeie de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii. Sistemele familiale se diferenţiază între ele după gradul de
cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri.
Structura de autoritate şi putere în cadrul familiei (H.Touzard 1966)
1. Autoritatea soţului (bărbatul acţionează şi decide)
2. Autonomia soţiei (femeia acţionează şi decide)
3. Autocraţia soţului (bărbatul decide, femeia acţionează)
4. Autocraţia soţiei (femeia decide, bărbatul acţionează)
5. Conducerea soţului ( bărbatul decide, acţionează împreună)
6. Conducerea soţiei ( femeia decide, acţionează împreună)
7. Diviziunea sincretică a rolurilor (bărbatul acţionează, decid împreună)
8. Diviziunea sincretică a rolurilor (femeia acţionează, decid împreună)
9. Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună) (idem, p. 73)

Concluzionând, familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie clară, iar respectarea ierarhiei
era o condiţie a echilibrului.
 GIURGIU FLORIN
În familia tradiţională căsătoria copiilor se făcea în ordinea descrescătoare, de la cel mai mare la cel
mai mic, nu ca în familia modernă când aceştia se căsătoresc sau trăiesc în concubinaj.
În societatea contemporană se considera că principalele probleme care apar sunt următoarele:
1. Familia cu un copil. În această familie fiind doar un copil acesta este răsfăţat, având o personalitate egoistă.
Acesta este răsfăţat de ambi părinţi, iar când este certat de unul dintre ei, acesta se refugiază la celălalt. Pentru
copil, părinţii au devenit nişte instrumente de care el se serveşte pentru satisfacerea nevoilor sale.
2. Familia cu doi copii. Atenţia părinţilor cade asupra celui mic, ceea ce face ca primul copil să sufere. Cel mai mare
îşi poate dezvolta o personalitate mai egoistă şi mai agresivă.
3. Familia cu trei copii. Copilul cel mai mare are aceeaşi viziune în faţa părinţilor ca şi în familia cu doi copii. Cel
mijlociu are dezvoltarea cea mai echilibrată, având o justă balanţă între agresivitate, retragere în sine şi spirit de
iniţiativă. Copilul cel mic este cel mai răsfăţat şi cu cele mai multe drepturi fiind ajutat şi de fraţii mai mari.
4. Familia cu mai mult de trei copii. La apariţia celui de al patrulea copil lucrurile iau o întorsătură. Acesta poate
fi privit cu o nemulţumire, tratat cu răceală. Însă există şi excepţii, un băiat apărut după trei fete adduce bucurie în
sufletul părinţilor.
Familia tradiţională, din punct de vedere al controlului social este mai permisivă decât familia
patriarhală, în timp ce din punct de vedere al suportului parental este mai neangajată comparative cu familia
restructurată.
Din perspective socializării în funcţie de sex, familia tradiţională a favorizat accentuarea
conştientizării diferenţelor dintre fete şi băieţi întrucât cele două modele educaţionale erau destul de puţine. Băieţii
erau socializaţi încât să devină activi, ostili, şi agresivi, iar fetele, erau blamate sau pedepsite pentru comportamentul
lor agresiv dar recompensate dacă erau politicoase.
Relaţia părinte- copil în familia tradiţională era în general bazată pe înţelegere şi acceptare şi nu pe
conflict şi negare.
Familia modernă
Familia moderă se caracterizează prin structura de autoritate şi putere. In această familie partenerii
au aceeaşi autoritate, deciziile le iau în comun, nu ca în familia tradiţională cand doar bărbatul lua decizii, atât în
privinţa hotărârilor care viza viaţa conjugală. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite
nivele şi în diferite intensităţi.
Ideea că toate sarcinile şi toate rolurile unei familii, pot fi îndeplinite, atât de bărbat, cât şi de femeie
este total greşit, deoarece există anumite elemente care diferenţiază cele două sexe (C Ciupercă, 2000, p.100 apud I.
Mitrofan, C. Ciupercă, 1997), ca să nu mai vorbim că, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce priveşte rolurile
asumate, în funcţie de particularităţile persoanelor şi relaţiei respective.
Din această perspectivă nu există, nu este posibilă o egalitate prin lipsa diferenţelor. Între oricare
alte două persoane, intervine reciprocitatea, dar şi asimetria, una dintre ele tinzând s-o domine pe cealaltă.
Fiecare activitate are o importanţă diferită, adică nu pot exista activităţi care sa aibă ponderi egale.
Dacă în familie există un bun dialog şi o bună înţelegere, atunci se poate ajunge la o egalizare a autorităţii şi puterii în
sistemul familial.
``O problemă importantă, care induce majoritatea neînţelegerilor şi divergenţelor în cuplu este aceea
a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Există neînţelegeri datorită faptului că unul dintre parteneri are
impresia că el face totul, el se implică cel mai mult, iar celălalt mai puţin, ignorând faptul că activităţile nu pot fi
comparate, iar gradul de implicare nu poate fi evaluat de cineva. Subiectivismul poate fi destul de mare iar disensiunile
pot apărea destul de frecvent, lucru care a determinat apariţia opiniei potrivit căreia, relaţiile tradiţionale între bărbat
şi femeie se dovedesc mai puţin generatoare de conflict şi steres``. (C. Ciupercă, 2000, p.102 apud A. Liiceanu, 1997)
Factorii ce au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern au fost emanciparea
femeii, bazată pe creşterea nivelului de cultură. Această emancipare a ridicat pretenţii vis-à-vis de posibilităţile
bărbatului de a se implica în ceea ce trata, până nu demult, cu pasivitate şi indiferenţă.
Un alt factor este independenţa economică a femeii, adică femeia nu mai este întreţinută de bărbat
şi poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii proprii, fără teamă de a fi supusă reproşurilor sau abandonată.
 GIURGIU FLORIN
În familia modernă au apărut multe schimbări faţă de cea tradiţională. Prezenţa maternă a devenit
şi ea intermitentă prin ieşirea femeii pe piaţa forţei de muncă. Desele absenţe ale ambilor părinţi oferă copilului o altă
versiune asupra autorităţii, de cele mai multe ori aceasta lipsind.
În privinţa relaţiei conjugale, conceptual de “luare a deciziilor” este perceput ca fiind unul dintre
indicatorii principali ce definesc raportul de autoritate şi putere. Este posibil ca decizia să fie luată de către un membru
al cuplului, pentru că celălalt membru a delegat funcţia de luare a deciziilor sau pur şi simplu nu este interesat.
Situaţia se complică şi mai mult atunci când un individ vrea să aibă autoritate şi putere. De exemplu,
bărbatul dintr-o clasă socială inferioară pretinde autoritate pe baza modelului tradiţional în timp ce, în luarea propriu-
zisă a deciziilor, soţia contemporană deţine o autoritate substanţială.
Tocmai de aceea, în stabilirea structurii de autoritate şi putere în cuplu trebuie să se ţină cont de mai
mulţi indicatori, care intercorelaţi, să definească mai exact raporturile dintre parteneri.
“Autoritatea şi puterea în familia modernă se află într-un permanent proces de construcţie şi
reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de atitudinile şi comportamentele acestora vis-à-vis
de rolurile pe care le îndeplinesc în familie şi de statusurile ocupate în afara ei.” (idem, p106)

Relaţiile parentale şi viziunea asupra socializării

În familia modernă, relaţia părinte copil este diferită de relaţia din familia tradiţională. Concepţiile privind
relaţia parentală au evoluat semnificativ.
În familia modernă socializarea implică unele procese de identificare şi diferenţiere. O serie de
identificări constituie personalitatea.
Pentru copii, părinţii sunt primele repere pentru autoidentificare, pentru a-şi găsi sinele. Un copil
învaţă să fie matur de la părinţi în primul rand. De exemplu băiatul trebuie să se ataşeze mai mult de tată spre al lua
exemplu, fiind şi de acelaşi sex au mai multe puncte în comun, însă nu trebuie să-l urmeze în tot ceea ce face tatăl.
Trebuie să ia de la el doar părţile bune şi nu cele rele.
Un rol important îl are şi reacţia tatălui faţă de propria sa fică. De exemplu, dacă fata seamănă cu
mama sa la feminitate (la aspectul fizic), atunci tatăl o tratează ca pe o femeie, iar dacă fata este un pic mai robustă cu
un corp mai dezvoltat, atunci tatăl o tratează ca pe un băiat pe care poate nu îl are.

5. Dreptul la sanatate V1 – 32,

Dreptul la sanatate este unul dintre cele mai esentiale drepturi de care ne bucuram pe tot parcursul vietii
noastre. Potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), un drept fundamental al oamenilor este sanatatea sau,
mai precis, accesul la informatie medicala si la servicii care au rolul de a intretine starea de sanatate a tuturor
oamenilor.
,,Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate posibilă şi de a beneficia de servicii
medicale şi de recuperare.“
Sănătatea este o stare de bine fizică (sănătatea corpului), psihică (sănătatea mintală) şi socială (relaţii armonioase
cu ceilalţi).
Sănătatea fizică presupune să ai un corp sănătos.
Responsabilităţi: Îţi poţi menţine sănătatea fizică având o alimentaţie corectă, bogată în fructe şi legume
proaspete, practicând un sport etc.
Sănătatea psihică presupune să ne simţim bine cu noi înşine şi cu ceilalţi pentru a putea face faţă situaţiilor la care
suntem expuşi.
Responsabilităţi: Îţi poţi menţine sănătatea psihică învăţând să gestionezi emoţiile şi având comportamente
adecvate.
Sănătatea socială presupune capacitatea de a iniţia şi de a dezvolta relaţii cu alte persoane.
Responsabilităţi: Îţi poţi menţine sănătatea socială învăţând să interacţionezi cu ceilalţi.
 GIURGIU FLORIN
Pentru a sublinia importanţa acestui drept, a fost înfiinţată Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), organizaţie
internaţională ce are rolul de a identifica strategii de combaterea a bolilor cu scopul menţinerii în cea mai bună
stare a sănătăţii populaţiilor de pe glob.
Importanţa dreptului la sănătate este recunoscută şi prin numeroasele acte în care acesta se regăseşte:
● Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;
● Pactul internaţional asupra drepturilor economice, sociale şi culturale ale omului (art. 12);
● Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (art. 24);
● Carta Socială Europeană;
● Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
● Constituţia României (art. 34);
● Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (Secţiunea 3)
Dreptul la ingrijire medicala presupune ca spitalele, clinicile, si medicamentele trebuie sa fie accesibile pentru toti
oamenii, in special in situatii de urgenta, in care este pusa in pericol viata pacientului. Standardele esentiale ale
drepturilor omului, care se aplica si asupra dreptului la sanatate, sunt:
• Acces universal
• Disponibilitate
• Acceptabilitate si demnitate
• Calitate
• Non-discriminare
• Transparenta
• Participare
• Responsabilitate
Pentru a-ti mentine corpul cat mai sanatos cu putinta, trebuie sa fii un participant activ, adica sa te implici in
tot ceea ce inseamna ingrijirea si sanatatea ta. Pentru a-ti mentine sanatatea si bunastarea, este important ca in
fiecare zi sa urmezi cativa pasi si sa fii constient de modificarile care apar in ceea ce priveste modul cum te simti.

6. Dreptul la educatie /la o scoala ( CD-54, V1-30, V6-48, V5-33)

Educaţia este cea mai puternică unealtă pe care o poţi folosi pentru a schimba lumea. (Nelson
Mandela)
Oamenii au nevoie să înveţe pentru a se adapta mediului în care trăiesc. Din cele mai îndepărtate timpuri,
prin învăţare, oamenii au înţeles tainele naturii şi ale lumii înconjurătoare, fapt care i-a ajutat să îşi procure hrană,
adăpost şi să se ferească de pericole.
Cu timpul, învăţarea a condus la descoperirea unor noi resurse şi la invenţii menite să ne ajute în viaţa de
zi cu zi. Astăzi, există şcoli specializate pe domenii de activitate, care îi pregătesc pe elevi şi pe studenţi pentru
profesii din ce în ce mai diverse.
În 1994, UNESCO a stabilit Ziua Mondială a Educatorilor, pentru a comemora semnarea, în 1966, a
Recomandării UNESCO şi OIM.
Ziua Mondială a Educaţiei – 5 octombrie.
Şcoala reprezintă un mediu caracterizat de norme (reguli), valori şi modele de comportament menite să îl
ajute pe elev să devină conştient de sine şi de rolul său în cadrul unui grup.
Şcoala este o instituţie de învăţământ, un spaţiu de educaţie şi de formare; locul în care elevul, cu sprijinul
profesorilor săi, îşi dezvoltă cunoştinţe şi priceperi, realizând obiectivele de învăţare adecvate potenţialului său.
Copii au dreptul la o stare de sănătate bună. Au dreptul să meargă la medic şi să ducă un mod de viață
sănătos, au dreptul la cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi
de recuperare, necesare pentru asigurarea acestui drept.
Statele iau măsurile corespunzătoare pentru reducerea mortalităţii în rândul nou-născuţilor şi al
copiilor, asigurarea pentru toţi copiii a necesarului de asistenţă medicală şi îngrijire a sănătăţii, accentul fiind pus
 GIURGIU FLORIN
pe dezvoltarea măsurilor primare de ocrotire a sănătăţii, lupta contra maladiilor şi malnutriţiei în cadrul măsurilor
primare de ocrotire a sănătăţii, prin aplicarea tehnologiilor uşor de procurat şi prin furnizarea de alimente bogat
nutritive şi apă potabilă, ţinând seama de pericolele şi riscurile de poluare a mediului natural, asigurarea ocrotirii
sănătăţii mamelor în perioada pre şi postnatală, asigurarea ca toate grupurile societăţii, în mod deosebit părinţii şi
copii, să fie informate, să aibă acces la educaţie şi să fie sprijinite în folosirea cunoştinţelor de bază cuÎn cazul
cînd părinţii refuză asistenţa medicală pentru copilul bolnav, asistenţa medicală este oferită împotriva dorinţei lor,
la decizia unui consiliu de medici, luată în prezenţa unui reprezentant al puterii. Statul, în conformitate cu legislaţia
în vigoare, asigură asistenţa medicală gratuită (poliţa de asigurare) de la naştere pînă la absolvirea şcolii,
colegiului, universităţii. privire la sănătatea şi alimentaţia copilului, avantajele alăptării, igienei şi salubrităţii
mediului înconjurător şi prevenirea accidentelor, dezvoltarea măsurilor de sănătate preventivă, de asistenţă a
părinţilor, precum şi de educaţie şi servicii de planificare familială.
7. Drepturile copiilor aflati in situatii de risc ( V2 – 57, CD – 60,
Copiii aflați în situații de risc sunt cei care sunt supuși violenței, copiii neglijați, copiii care practică
vagabondajul, cerșitul sau prostituția, copiii lipsiți de îngrijire și supraveghere din partea părinților din cauza
absenței acestora de la domiciliu din motive necunoscute, copiii care trăiesc în stradă, copiii care au fugit ori au
fost alungați de acasă, copiii care au fost abandonați de părinți, copii a căror părinți au decedat și copiii care au
devenit victime ale infracțiunilor.
În prezent, în România aproximativ 35,7% din populație se află în risc de sărăcie și excluziune socială iar
pe categorii de vârstă cei mai expuși sunt copiii: 42% dintre copii se confruntă cu sărăcia și sunt expuși riscului
de excluziune socială. Sărăcia este generată de o serie de probleme- lipsae ducației sau un nivel foarte scăzut de
școlarizare, lipsa unui loc de muncă și a unui venit stabil, dar este generatoare, la rândul ei, de probleme:
deteriorarea stării de sănătate a persoanelor – adulți și copii, apariția neînțelegerilor între membrii familiei care
pot degenera în comportamente violente, aderarea la grupuri infracționale (consum și trafic de droguri sau alte
substanțe interzise, trafic de persoane etc.). Atât autoritățile publice prin Direcțiile Generale de Asistență Socială
și Protecția Copilului cât și organizațiile non-guvernamentale desfășoară acțiuni cu caracter preventiv, de
monitorizare și intervenție, care au ca principal scop sprijinirea categoriilor de populație defavorizate și prevenirea
separării copiilor de familie.
Conform informațiilor furnizate de cele 36 STAS-uri, numărul familiilor din categoriile menționate mai
sus și aflate în evidența acestora în luna aprilie 2020, era după cum urmează* :
Familii cu copii în care părinții sunt consumatori de alcool/droguri: 4 675
Familii cu copii în care cel puțin un părinte este cunoscut ca fiind violent: 1 902
Familii cu copii cu venituri mai mici de venitul lunar minim garantat de stat: 20 004
Familii cu trei și mai mulți copii: 14 232
Familii cu copii în care unul dintre părinți și-a pierdut locul de muncă,
8. dreptul la protecție împotriva violenței, abuzului și exploatării,
5 iunie – Ziua împotriva Violenţei asupra Copilului în România
Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violență fizică sau emoțională la care sunt supuși sau
expuși copii. În România, Legea 272/2004 privind protecția copiilor încearcă să clarifice aceste aspecte și să ofere
suportul legal pentru a identifica cazurile de abuz.
Violenţa ameninţă nu doar şansele de supravieţuire și sănătatea copiilor, ci și bunăstarea lor emoţională și viitoarele
perspective. Actele de violenţă la care un copil este supus sau martor la o vârstă fragedă, atunci când creierul și
corpul se află la o etapă importantă a dezvoltării, pot provoca daune pe tot parcursul vieții. Acestea afectează
sănătatea fizică și mintală a copiilor, le compromit capacitatea de a învăța și a socializa, și le subminează
dezvoltarea ca adulți funcționali și părinți buni mai târziu în viață.
Violența împotriva copiilor acasă este o normă socială, nefiind combătută chiar și atunci când are loc în public. În
timp ce puțini părinți din Moldova consideră că violența poate fi aplicată pentru educarea copilului, aproape
jumătate încă mai cred că bătaia este o formă acceptabilă de disciplină, iar 16% dintre părinți recunosc că și-au
bătut copilul mai mic de un an.
 GIURGIU FLORIN
Sărăcia și nivelul scăzut de trai, consumul de alcool și migrația părinților cu copii lăsați singuri acasă sporesc riscul
neglijării, abuzării sau exploatării copiilor.
Violenţa este una din marile probleme ale lumii contemporane.
Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
20 noiembrie 1989) Art. 19 - Protecţia faţă de orice formă de violenţă.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Muncii din Geneva, aproximativ 250 de milioane de copii sunt exploataţi prin muncă,
în special în ţările lumii a treia. Mii de minori trudesc, de pildă, în carierele de piatră din Peru sau ţes covoare în
Pakistan. Alţii sunt siliţi să cerşească, să fure sau să se prostitueze, suferind chinuri fizice şi psihice inimaginabile.
La fel ca în cazul fiecărei forme a exploatării copiilor prin muncă, adulţii sunt cei care trag sforile şi se bucură de
profituri.
Copiii exploataţi prin muncă nu sunt privaţi doar de un salariu adecvat, ci de însăşi copilăria lor, fiind nevoiţi să devină
adulţi înainte de vreme prin munca dură la care sunt supuşi. Condiţiile în care trăiesc sunt dăunătoare pentru
sănătate, dar şi pentru dezvoltarea lor fizică şi intelectuală. Adesea sunt nevoiţi să se despartă brusc de căldura
casei părinteşti, locuind asemenea unor sclavi acolo unde muncesc. Pe cei mai mulţi dintre ei nu îi aşteaptă un
viitor mai bun, ci mai degrabă moartea prematură, cauzată de condiţiile de muncă inumane. Nu este suficient ca
aceste tragice evenimente să fie remarcate, ci trebuie analizate cauzele sociale şi economice ale exploatării copiilor
prin muncă.
Această formă de exploatare nu se datorează unor intenţii malefice, ci crizelor economice din ţările lumii a treia, dar
şi problematicei competiţii economice dintre aceste zone şi statele dezvoltate.
În consecinţă, exploatarea copiilor prin muncă este un efect secundar al sărăciei. În aproape toate statele lumii
legislaţia interzice acest tip de muncă, însă multe întreprinderi se folosesc de aceşti copii cu scopul scăderii
costurilor sau al menţinerii anumitor avantaje într-o competiţie economică acerbă. Este cât se poate de clar că
exploatarea copiilor nu poate fi oprită prin reţete standardizate, declaraţii sau rezoluţii. Una dintre aceste hotărâri
formale este „Declaraţia Drepturilor Copilului”, adoptată deja în 1959 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite,
care prevede o vârstă minimă la care le este permis copiilor să desfăşoare o activitate profesională uşoară, cu
condiţia ca această muncă să nu le pericliteze sănătatea, educaţia şi dezvoltarea personală. Conform Organizaţiei
Mondiale a Muncii, această vârstă minimă este de 12 ani. Cu toate acestea, fenomenul exploatării copiilor prin
muncă nu trebuie privit exclusiv din perspectiva statelor industrializate, care au depăşit această problemă deja cu
decenii în urmă. Nu trebuie omis că există şi astăzi ţări din lumea a treia în care un adolescent de 16 ani este deja
căsătorit şi are copii.
În multe state subdezvoltate şomajul este la ordinea zilei şi nu există nici un fel de ajutor social din partea statului. În
aceste condiţii, munca copiilor este o sursă suplimentară de venit pentru multe familii. În cazuri extreme, întregul
buget al familiei se reduce la banii câştigaţi de copii.
Din nefericire, este vorba de un cerc vicios: munca acestor minori duce la ridicarea şomajului în rândul adulţilor,
adâncind în acelaşi timp inegalităţile sociale. Din moment ce exploatarea copiilor este un fenomen al sărăciei,
problema nu poate fi tratată în mod izolat. Istoria Europei oglindeşte faptul că nu se poate renunţa la această
exploatare decât atunci când dezvoltarea economică şi socială este suficient de avansată pentru ca munca celor
mici să devină inutilă. În consecinţă, investiţiile în educaţie aduc pe termen lung cele mai mari câştiguri pentru
întreaga societate. Din acest motiv, locul copiilor este în băncile şcolii şi nu în fabrici sau mine, atât din motive
umanitare, cât şi din considerente economico-sociale.
Copii au dreptul să fie protejaţi de orice tip de violenţă. Nimeni, nici chiar părinţii, nu au dreptul să-i lovească,
jignească, înjosească, sau să-i numească urât. Semenii şi adulţii trebuie să ia în consideraţie emoţiile şi nevoile lor.
Nimeni nu-i poate lipsi de lucrurile care asigură supravieţuirea şi dezvoltarea: afecţiunea, hrana, îmbrăcămintea,
atenţia, educaţia, timpul liber, asistenţa medicală.
Orice copil are dreptul să fie protejat împotriva oricărei forme de exploatare, discriminare, violenţă fizică şi psihică.
Nu se admite comportarea plină de cruzime, grosolană, dispreţuitoare, insultele şi maltratările în raport cu copiii.
Este interzisă antrenarea copiilor în acţiuni criminale, iniţierea în consumul de băuturi alcoolice, folosirea ilicită
de substanţe stupefiante şi psihotrope, practicarea jocurilor de noroc, a cerşetoriei, incitarea sau constrângerea de
 GIURGIU FLORIN
a practica orice activitate sexuală ilegală, exploatarea în scopul prostituţiei sau al altei practici sexuale ilegale, în
pornografie şi în materiale cu caracter pornografic inclusiv din partea părinţilor sau a îngrijitorilor.

MODALITĂȚI DE EXERCITARE A DREPTURILOR ȘI DE ASUMARE A RESPONSABILITĂȚILOR

Articolul 2 Drepturile tuturor copiilor trebuie respectat, indiferent de rasa, etnia sau naţionalitatea fiecăruia,de culoarea
pielii, de limba vorbită,de religia practicată, indiferent dacă sunt fete sau băieţi.Copiii trebuie să fie protejaţi împotriva
oricărei forme de discriminare.

Copii sunt cel mai de preţ lucru pe care îl pot avea oamenii. Din dorinţa de a proteja copiii şi pentru a le oferi tuturor
şanse egale în viaţă, au fost introduse drepturile copiilor. Prin acestea se asigură dezvoltarea fizică, intelectuală şi
morală a copiilor, indiferent de originea socială, economică, etnică sau religioasă a acestora.
Statele lumii, organizate în Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), au semnat convenţia prin care se angajează să respecte
aceste drepturi fundamentale ale copilului. România a semnat această convenţie în 1990, la 40 de ani după adoptarea
de către ONU a Declaraţiei drepturilor copilului.
În convenţia la care şi România este parte au fost stabilite mai multe drepturi ale copilului, printre care următoarele:
dreptul la viaţă, dreptul de a avea un nume şi o familie, dreptul de a fi protejat împotriva violenţei fizice şi a
tratamentelor inumane, împotriva răpirii şi a comerţului cu copii, dreptul la educaţie, dreptul la o viaţă sănătoasă,
dreptul la liberă exprimare, dreptul la odihnă şi vacanţă, dreptul de a practica activităţi recreative.
Prin toate acestea societatea umană a încercat să întrevadă care sunt condiţiile obligatorii pentru ca un copil să se
dezvolte cât mai bine cu putinţă. Le-a identificat şi le-a impus, astfel încât copiii, viitorii adulţi de mâine, să fie oameni
sănătoşi, inteligenţi şi capabili să trăiască armonios. Fără respectarea acestor norme, viitorul copiilor este în pericol,
iar odată cu acesta se află în pericol chiar existenţa speciei umane. Copiii care nu vor beneficia de aceste drepturi nu
se vor putea dezvolta sănătos atât fizic, cât şi psihic şi moral.
La rândul lor, copiii au anumite îndatoriri faţă de societate şi faţă de cei care le-au asigurat aceste drepturi. Atât timp
cât adulţii din jur le asigură şi le respectă aceste drepturi, copiii trebuie să asculte de aceşti adulţi, să-i respecte şi să
colaboreze cu aceştia. Totodată este necesar ca şi copiii să respecte şi să nu încalce drepturile celorlalţi copii. Iar atunci
când altor copii le sunt încalcate aceste drepturi, să facă tot posibilul pentru ca aceste drepturi să le fie asigurate.
Cu privire la obligatiile pe care le pot avea copii, nu există sau nu s-a făcut încă un studiu de specialitate.
Datoriile sau obligatiile copiluluiVoi încerca să enunt, în cele ce urmează, câteva dintre aceste obligatii ce rezultă
din relatiile pe care acesti copii le au cu persoanele ce intră în contact, atât în sânul familiei cât si în cadrul
societătii.
a) În vederea asigurării unei educaţii şi îngrijiri corespunzătoare, copilul are obligaţia să coopereze cu
părinţii sau reprezentanţii săi legali, precum şi cu persoana fizică sau juridică în îngrijirea căreia se
află;
Consider că această obligatie este cea mai importantă, dat fiind faptul că acesti copii depind de părintii lor
sau de tutorii lor legali o perioadă destul de lungă si importantă, critică am putea spune, din viata lor. Această
obligatie este cu atât mai importantă cu cât acesti părinti sau tutori legali, exceptând câteva rare cazuri, au la
rândul lor obigatia de a-i ocroti si prin urmare nu le doresc răul.
b) Copilul are obligaţia să-şi îndeplinească responsabilităţile educaţionale potrivit abilităţilor sale;
c) Copilul are obligaţia de a duce un mod de viaţă în conformitate cu normele de convieţuire socială.
Putem observa că primele două obligatii sunt în raport cu familia, iar ultimele două în raport cu
societatea, asta deoarece a doua obligatie enuntată, cu privire la educatie, este pe un front comun atât cu familia
cât si cu societatea.
În concluzie copii în tara noastră sunt protejati de o suită de drepturi dar, în acelasi timp, au datorii fată
de familiile lor si fată de societatea în care trăiesc, contribuind astfel substantial la formarea lor din punct de
vedere educational, dar si social, si contribuind la integrarera lor în societate.
DREPTURILE SI INDATORIRILE COPILULUI
 GIURGIU FLORIN
La 20 noiembrie 1989 Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat Convenţia Drepturilor
Copilului.
Această Convenţie încorporează, mai mult decât oricare alt document, întreg spectrul drepturilor omului – civile,
politice, economice, sociale şi culturale şi prevede o dezvoltare completă a potenţialului copilului într-o atmosferă
de libertate, demnitate şi justiţie.
În România autorităţile publice, organismele responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte şi să
garanteze drepturile copilului stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei
Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr.18/1990 şi ale celorlalte acte internaţionale
în materie, la care România este parte .
Copiii au dreptul de a avea o familie si indatorirea de a-i asculta şi respecta pe părinţi.
Copiii au dreptul la un nume şi la o cetăţenie si indatorirea de a-şi iubi şi cinsti ţara.
Copiii au dreptul la protective impotriva abuzului ,neglijarii si exploatarii , si indatorirea de aanunta orice abuz de a
nu maltrata sau hartui pe altii.
Copiii au dreptul de a fi protejaţi împotriva pedepselor fizice sau tratamentelor umilitoare, degradante... si indatorirea
de a-i respecta se de a nu umilii pe ceilalti.
Copiii au dreptul de a nu fi discriminaţi si indatorirea de a nu-I discrimina pe ceilalti.
Copiii au dreptul la dragoste, înţelegere şi protecţie si indatorireade a se purta frumos cu cei din jur, de a nu fi
agresivi.
Copiii au dreptul la un mediu curat, acasă, la şcoală sau oriunde s-ar afla si indatorireade a păstra curăţenia şi de a
proteja mediul înconjurător.
Copiii au dreptul la educatie si indatorirea de a învăţa cât mai mult şi de a-i ajuta şi pe alţii să înveţe.
Copiii au dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie si indatorirea de a respecta modul de gândire şi
religia altor persoane.
Copiii au dreptul de a fi ascultaţi si indatorirea de a-i asculta pe ceilalţi.
Copiii au dreptul de a beneficia de îngrijire medicală adecvată si indatorirea de a avea grijă de sănătatea lor.
Copiii au dreptul de a fi iubiţi şi respectaţi si indatorirea de a oferi dragoste şi respect celorlalţi.
Copiii au dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor special si indatorirea de a fi cei mai buni în ceea ce fac.
Copiii au dreptul la un cămin, la o alimentaţie sănătoasă si indatorirea de a nu risipi mâncarea.
Copiii au dreptul la relaxare, la joacă şi la alte activităţi recreative si indatorirea de a nu utiliza în mod greşit
timpul liber.
Copiii au dreptul de a face greşeli si indatorirea de a învăţa din propriile greşeli.
Copilul e un om viu. El nu este câtuşi de puţin un ornament în viaţa noastră, ci e o viaţă individuală, complexă şi
bogată. (A. S. Makarenko)

IV. RESPECTAREA, APĂRAREA ȘI PROMOVAREA DREPTURILOR COPILULUI

1. Respectarea și apărarea drepturilor copiilor. Categorii de copii în situații de risc și/sau cu
cerințe educative speciale (copii din medii dezavantajate socio-economic, copii cu dizabilități, copii
care aparțin unor minorități, copii din mediul rural)

Legea nr. 140 din 14.06.2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de
părinți stabileşte procedurile de identificare, evaluare, asistenţă, referire, monitorizare şi evidenţă a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, precum şi autorităţile şi structurile responsabile de aplicarea
procedurilor respective.
Familia reprezintă cea mai veche şi mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce asigură
perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Termenul de familie este unul ce acoperă o gamă largă de
angajamente materiale, seturi de relaţii şi ideologii, include angajamente de locuit şi gospodărit, relaţii de rudenie,
relaţii sexuale, ideologii ale feminităţii şi maternităţii şi ale domeniilor private. Sub aspect psihologic, familia
 GIURGIU FLORIN
reprezintă un grup social care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copii născuţi din unirea lor
(grup ce poate include şi alte rude) pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, sociale, economice
În prezent, în România aproximativ 35,7% din populație se află în risc de sărăcie și excluziune socială iar pe
categorii de vârstă cei mai expuși sunt copiii: 42% dintre copii se confruntă cu sărăcia și sunt expuși riscului de
excluziune socială. Sărăcia este generată de o serie de probleme- lipsae ducației sau un nivel foarte scăzut de
școlarizare, lipsa unui loc de muncă și a unui venit stabil, dar este generatoare, la rândul ei, de probleme:
deteriorarea stării de sănătate a persoanelor – adulți și copii, apariția neînțelegerilor între membrii familiei care pot
degenera în comportamente violente, aderarea la grupuri infracționale (consum și trafic de droguri sau alte substanțe
interzise, trafic de persoane etc.). Atât autoritățile publice prin Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția
Copilului cât și organizațiile non-guvernamentale desfășoară acțiuni cu caracter preventiv, de monitorizare și
intervenție, care au ca principal scop sprijinirea categoriilor de populație defavorizate și prevenirea separării copiilor
de familie.
SOS Satele Copiilor România contribuie la îmbunătățirea calității vieții copiilor și tinerilor de un sfert de secol printr-
o abordare de tip integrat, oferind o paletă largă de servicii care încearcă să răspundă cât mai multor nevoi ale celor
aflați în situație de risc sau în îngrijire alternativă (servicii educaționale, sociale, suport pentru servicii medicale).
România are un număr de 58.529 de copii beneficiari ai serviciilor de prevenire a separării de părinți (ANPDCA,
Situație protecția drepturilor copilului 30 iunie 2018), dar studiile indică un număr mult mai mare al copiilor aflați în
situații de vulnerabilitate care ar avea nevoie de servicii sociale de suport (Stănculescu et al., 2012; Stănculescu et.
al., 2013). În contextul în care România are un procent de 42% dintre copii aflați în risc de sărăcie și excluziune
socială este necesară o dezvoltare mult mai accentuată a serviciilor de prevenire a separării copiilor de familie.
Copiii din familii aflate în situație de sărăcie extremă (cele care depind de prestații sociale) cumulează inegalități
multiple (educaționale, de sănătate, locuire, relații sociale, bunăstare emoțională, bunăstare fizică etc) care au efecte
asupra șanselor lor de reușită în viață. Conform perspectivei UNICEF asupra sărăciei: ”Sărăcia are un impact mult
mai mare asupra copiilor decât asupra adulților din cauza vulnerabilității lor datorate vârstei și dependenței de adulți.
Sărăcia din perioada copilăriei poate cauza deficiențe cognitive și fizice pentru tot restul vieții atunci când copiii
sunt permanent defavorizați, iar acest lucru perpetuează cercul vicios al sărăciei transmise de la o generație la alta.
Așadar, este esențial să se investească în copii pentru a asigura o dezvoltare umană echitabilă și durabilă.”
Printre cele mai controversate probleme ale lumii moderne se numără problema copiilor din mediile sărace,
cunoscuţi sub denumirea de copii în situaţii de risc. Copiii reprezintă cheia şi fundaţia generaţiilor viitoare, având
grijă de copiii perioadei noastre, totodată oferim o şansă şi viitorului nostru
Copiii străzii reprezintă segmentul cel mai afectat din categoria copiilor cu probleme, având gradul cel mai redus de
recuperare, de sub 1%. Deşi sunt vehiculate cifre impresionante şi variate, privitor la numărul de copii care trăiesc în
stradă, este aproape imposibil de cuantificat numărul exact al acestora, datorită stilului de viaţă dezorganizat şi a
mobilităţii continue a acestora, unii dintre ei petrecând doar perioade scurte de timp în stradă.

2. Instituții guvernamentale, interguvernamentale și non-guvernamentale cu rol în respectarea,

apărarea și promovarea drepturilor copilului
Instituții guvernamentale: rolul statului; securitate și protecție socială
Organizații interguvernamentale și nonguvernamentale; rolul societății civile

Statul și instituțiile guvernamentale

Statul, după cum cunoaștem, are datoria de a asigura securitatea personală a cetățenilor săi, siguranța publică,
protecția socială a oamenilor, apărarea țării, înfăptuirea dreptății etc.
Rolul statului în ceea ce privește asigurarea securității și protecției sociale a cetățenilor este asigurat prin
intermediul instituțiilor guvernamentale.
Legislația României recunoaște astfel drepturile civile, politice, sociale, economice și culturale ale copiilor,
Constituția României fiind cadrul legal cel mai general pentru asigurarea acestora.
 GIURGIU FLORIN

Unele drepturi ale copiilor, de exemplu, la educație, la condiții de viață decente, servicii medicale, la protecție
împotriva exploatării și violenței, nu pot fi asigurate doar de către familie. Din acest motiv, statul are rolul
principal în crearea condițiilor pentru exercitarea drepturilor copiilor și sprijinirea părinților în realizarea
obligațiilor ce le revin.

Rolul statului

✓ elaborează și implementează legi prin care drepturile să fie recunoscute pentru toți copiii, fără discriminare
✓ sprijnină financiar copiii, prin:
• alocația de stat
• ajutoare sociale pentru familiile cu copii aflate în risc de sărăcie
• concediu și indemnizația pentru sprijinirea copilului bolnav
• burse sociale pentru asigurarea frecventării școlii pentru copii aflați în dificultate
• facilități pentru transportul în comun
• ajutoare în natură, alimentare și materiale ( de exemplu, rechizite) .

Principalele instituții guvernamentale, aflate în subordinea Guvernului României, care urmăresc respectarea,
apărarea și promovarea drepturilor copilului:

➢ Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC)

➢ Serviciul Public de Asistență Socială (SPAS)
Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție (ANPDC

rganizațiile nonguvernamentale

Organizațiile nonguvernamentale sunt organizații private ca formă de proprietate, dar publice prin scopurile
urmărite. Ele sunt organizații nonprofit (veniturile obținute trebuie cheltuite în totalitate pentru realizarea
scopurilor urmărite) în care activitatea se desfășoară pe bază de voluntariat.
Prin activitatea lor, organizațiile nonguvernamentale își propun obiective diverse ce vizează:
• activități de caritate;
• activități de educație (civică, artistică, religioasă etc.);
• activități militante (de protecție a drepturilor omului, a drepturilor copilului, a mediului, a principiilor
democratice etc.);
• activități de sprijinire a comunităților locale etc.

Societatea civilă

Societatea civilă include organizațiile nonguvernamentale, dar nu se reduce la acestea. În definitiv, orice
persoană, conștientă de calitatea sa de persoană și de calitatea sa de cetățean, trebuie să aibă capacitatea de a
reacționa față de deciziile uneori abuzive ale statului, dar și față de orice alte probleme care afectează negativ
societatea în care trăiește.
GIURGIU FLORIN

Instituțiile interguvernamentale sunt organizații care se formează prin asocierea statelor în vederea realizării
unor scopuri comune.
Exemple.
➢ Organizația Națiunilor Unite (ONU) are ca scop asigurarea păcii, prieteniei și respectarea drepturilor
omului în statele membre.
➢ Fondul Națiunilor Unite pentru Copii (UNICEF) este cea mai importantă instituție ONU care se ocupă cu
apărarea drepturilor copiilor. Are ca scop combaterea sărăciei, a foametei și sprijinirea copiilor din zone afectate
de catastrofe.

Atunci când vedem în jurul nostru oameni care suferă, simțim nevoia să îi ajutăm, suntem solidari. Prin
solidaritate, oamenii au reușit să depășească momente foarte grele, cauzate de războaie, boli, inundații sau
cutremure. Deoarece problemele sunt uneori prea mari pentru a le rezolva singuri, oamenii și-au unit eforturile,
asociindu-se. Astfel, au luat naștere diverse asociații și fundații, numite organizații nonguvernamentale.
Organizațiile nonguvernamentale (ONG) sunt organizații înființate de cetățeni, cu scopul de a găsi
soluții la probleme pe care familia și instituțiile statului nu le pot rezolva.
Solidaritate – unirea eforturilor oamenilor dintr-o comunitate pentru a rezolva probleme cu care se
confruntă întreaga comunitate sau doar unii dintre membri.
Organizațiile nonguvernamentale (ONG-urile) diferă între ele prin scopul activității lor: promovarea
drepturilor copilului, apărarea drepturilor omului, prevenirea violenței în familie, ocrotirea sănătății, protecția
animalelor, protecția mediului etc.
Exemple:
➢ Salvați Copiii România este o organizație nonguvernamentală care acționează pe teritoriul României,
membră a celei mai mari organizații independente din lume care promovează drepturile copilului (Save the
Children International).
➢ World Vision România este tot o organizație nonguvernamentală internațională, care activează în România
din 1990. Scopul ei este de a-i sprijini pe copii pentru a avea acces la educație, servicii culturale și de sănătate.
➢ Asociația Telefonul Copilului este o organizație nonguvernamentală, non-profit, al cărei scop este acela
de a-i proteja pe copii împotriva oricărei încercări de încălcare a drepturilor lor, împotriva oricărei forme de abuz.
Societatea civilă este formată din cetățeni care, asociați sub diferite forme, participă la viața publică;
oamenii se pot asocia atât în cadrul unor instituții înregistrate oficial, dar și în asociații spontane, temporare,
neînregistrate oficial (mișcări de stradă, grupuri formate în mediul online etc.).

O organizatie neguvernamentala este formata printr-o asociere voluntara a unor cetateni, care isi propun un scop
comun cu caracter non-profit. De regula, scopul unui ONG este in interesul dezvoltarii societatii. Un ONG este
independent fata de autoritatile guvernamentale, fiind uneori o legatura intre comunitate si Guvern.
GIURGIU FLORIN
Fiecare ONG apare dintr-o nevoie a societatii, fie a cetatenilor care se asociaza. Astfel, pe cat de diverse sunt
nevoile comunitatii, pe atat de diverse sunt si ONG-urile active de astazi.
Termenul de "organizatie non-guvernamentala" a aparut pentru prima oara in 1945, fiind folosit de catre ONU.
Totusi, ONG-urile exista in forma organizata inca din secolul al XVII-lea, fiind catalizatori ai multor schimbari
de-a lungul istoriei.
In Romania, legea defineste 3 tipuri principale de ONG-uri: asociatii, fundatii, federatii. In acest moment exista
peste 90.000 de ONG-uri in Romania.
Unul dintre rolurile critice ale sectorului ONG este sa sprijine grupurile mai putin avantajate pentru a se integra
in societate. Unele ONG-uri adopta exclusiv acest rol, pe cand altele nu desfasoara deloc astfel de activitati,
diversitatea fiind deosebit de vasta.
Exista astfel ONG-uri care sprijina copiii institutionalizati, persoanele apartinand anumitor minoritati (etnice,
sexuale etc.), persoane aflate intr-un grad ridicat de saracie si multe altele.
Acest rol a aparut ca o nevoie in societate din cauza capacitatii slabe a autoritatilor guvernamentale de a oferi
servicii corespunzatoare grupurilor vulnerabile, precum si din cauza interesului in general scazut al societatilor
comerciale pentru aceste persoane, care nu prezinta putere de cumparare ridicata. Astfel, ONG-urile isi propun sa
umple acest vid si sa ofere serviciile necesare, insa resursele sunt de regula foarte limitate, ceea ce afecteaza
puternic capacitatea de a acoperi nevoile societatii in mod corespunzator.
Oamenii pasionati de o anumita cauza sunt uneori cei mai potriviti pentru a ne informa cu privire la situatia
existenta. Stiai de exemplu ca 40% din suprafata arabila a Romaniei prezinta risc ridicat de desertificare? Sau ca
9 din 10 copii din scolile din Romania sunt victime ale violentei verbale/bullying? Uneori aflam aceste lucruri
multumita ONG-urilor care activeaza in aceste zone.
Acestea pot trage un semnal de alarma cand anumite lucruri ar trebui sa ne ingrijoreze, dar in acelasi timp ne pot
invata si cum sa imbunatatim situatia, fie prin schimbarea comportamentului nostru de zi cu zi, fie prin implicarea
activa prin voluntariat in activitatile ONG-ului respectiv.

O organizație neguvernamentală (abreviat ONG) este o instituție care lucrează independent față de
activitatea guvernului, deși unele ONG-uri sunt parțial sau integral finanțate de acesta. Helmut K. Anheier
estimează numărul organizațiilor neguvernamentale internaționale la peste 40.000[1]. Numărul celor naționale
este și mai mare: Rusia are 400.000 de ONG-uri[2]. Se estimează că India ar avea 1 până la 2 milioane de ONG-
uri[3].

Termenul „ONG” nu este întotdeauna folosit în mod consecvent. În unele țări, termenul ONG este
aplicat unei organizații care, în altă țară, ar fi numită oganizație nonprofit și viceversa. Partidele politice și
sindicatele sunt considerate ONG-uri doar în unele țări. Există multe clasificări diferite ale ONG-urilor în uz.
Cea mai comună focusare este acordată „orientării” și "nivelului de funcționare". Orientarea ONG-urilor se
referă la tipul activităților pe care le desfășoară. Aceste activități ar putea include:
drepturile omului,
protecția mediului,
îmbunătățirea sănătății,
dezvoltarea muncii.
Cetatenii se asociază în organizaţii nonguvernamentale, care urmăresc direcţii precise. Sunt organiatii feministe
antirasiste sau de aparare a drepturilor omului, ecologice, organizatii ale profesorilor sau parintilor, ale elevilor
si studentilor, ale consumatorilor, etc. Diferitele comunitati de credinta se organizeaza si se exprima liber:
catolici, protetanţi, ortodocsi, mozaici, musulmani isi manifestă prezenţa lor in diferite asociatii.
Alte persoane se reunesc in societăţi grupuri de reflecţie, fondate pe optiuni si valori moral-filosofice:
francmasonii, liber-cugetatorii, etc.
Clasificarea ONG-rilor dupa modul de formare:
GIURGIU FLORIN
In Romania formele juridice sub care se pot constitui organizatii neguvernamentale sunt asociatii,
fundatii ori federatii dupa cum urmeaza:
Asociatia este organizatia constituita de 3 sau mai multe persoane care, pe baza unei intelegeri, pun in comun si
fara drept de restituire contributia materiala, cunostintele sau aportul lor in munca pentru realizarea unor
activitati in interes general, comunitar sau, dupa caz, in interesul lor personal nepatrimonial.
Fundatia este, din punct de vedere legal, subiectul de drept infiintat de una sau mai multe persoane care
constituie un patrimoniu afectat, in mod permanent si irevocabil, realizarii unui scop de interes general sau,
dupa caz, comunitar. Activul patrimonial initial al fundatiei trebuie sa includa bunuri in natura sau in numerar, a
caror valoare totala sa fie de cel putin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundatiei.

Diferenta fundamentala dintre cele doua tipuri de entitati rezida in faptul ca, in timp ce asociatia este o
suma de vointe afectata realizarii unui scop, fundatia reprezinta un patrimoniu afectat realizarii unui scop.
Federatia Doua sau mai multe asociatii sau fundatii se pot constitui in federatie. Federatiile dobândesc
personalitate juridica proprie si functioneaza in aceleasi conditii precum cele prevazute pentru asociatiile fara
scop patrimonial. Asociatiile sau fundatiile care constituie o federatie isi pastreaza propria personalitate juridica,
inclusiv propriul patrimoniu.
Clasificarea ONG-urilor după domeniul de activitate:
• Apararea drepturilor şi promovarea intereselor cetăţenesti,

O.N.U. este cea mai importantă organizație internațională din lume. Fondată în 1945, după al Doilea
Război Mondial, are astăzi 193 de state membre. Întemeierea ei a constat din semnarea, de către membrii
ei fondatori, a Cartei Organizației Națiunilor Unite.
Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a asigura „pacea mondială”, „respectarea drepturilor
omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Sediul central al organizației
este la New York.
Mai târziu au apărut celelalte organizaţii, care au diferite atribuţiuni, se bazează pe documentele iniţiale şi
pe alte documente apărute ulterior, printre care şi:
,,Convenţia drepturilor copilului”, aprobată de O.N.U. în 20 noiembrie 1989, care a devenit Lege
Internaţională;
,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată şi
proclamată de Adunarea Generală a O.N.U. în 10 decembrie 1998.
onsiliul Europei este o organizație, internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 5
mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din centrul și estul
Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul
Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005
- mai 2006.
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală ale cărei obiective sunt:
- Protejarea drepturilor omului, a democraţiei puraliste şi a supremaţiei dreptului;
- Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale ale Europei;
- Căutarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană (discriminarea minorităţilor,
xenofobia, intoleranţa, proţectia mediului, clonarea umană, sida, drogurile, terorismul, crima organizată etc.);
- Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice, legislative şi constituţionale.
• Cultură, artă, recreere
U.N.E.S.C.O. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a propus un plan de
protejare a bunurilor culturale și naturale din lume, prin Convenția privind Protecția Patrimoniului Mondial
Cultural și Natural, aprobată în 1972.
În octombrie 2013 erau 981 de bunuri și locuri din 160 de țări pe listă.
GIURGIU FLORIN
Patrimoniul Mondial UNESCO include în prezent pe lista sa 7 monumente sau locuri din România: Delta
Dunării, așezările săsești cu biserici fortificate din Transilvania, Mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul
Moldovei,Cetatea Sighișoara, bisericile de lemn din Maramureș și fortărețele dacice din Munții Orăștiei.
De asemenea, în 2007 orașul Sibiu a fost capitală europeană a culturii, împreună cu orașul Luxemburg
• Sănătate
Crucea Roşie Romană asistă persoanele vulnerabile in situaţii de dezastre şi de criză. Prin programele şi
activitaţile sale în beneficiul societaţii, contribuie la prevenirea si alinarea suferinţei sub toate formele,
protejează sănătatea si viaţa, promovează respectul fată de demnitatea umană, fară nicio discriminare bazata pe
naţionalitate, rasă, sex, religie, varstă, apartenenţă socială sau politică.
Prin acţiune unitară, Crucea Rosie Romană se adaptează schimbărilor dinamice din cadrul societaţii pentru
a putea sprijini comunitaţile sa facă faţă situaţiilor de criză si suferinţei umane.

• Protecţia mediului
Greenpeace este o organizație non-guvernamentală, care militează pentru protecția mediului, cu sediul
central laAmsterdam.
În România, sediul Greenpeace se află în București.
Sediul din România activează în lupta contra poluării aerului și oceanelor, face campanii
contra substanțelor toxice cât și eforturi în domeniul energiei regenerabile.

Organizaţiile nonguvernamentale mai au ca scop

• reprezentarea intereselor de afaceri si profesionale
• servicii sociale
• filantropie şi voluntariat
• cooperare internaţională
• dezvoltare economica şi socială

Instituţii guvernamentale şi interguvernamentale

Def. Instituţii guvernamentale- sunt instituţii ale statului care promovează şi asigura respectarea drepturilor
copiilor.
Instituţii interguvernamentale – sunt organizaţii care se formează prin asocierea statelor în vederea realizării
unor scopuri comune (ONU, UNICEF).
Cum sprijină statul drepturile copiilor? – Rolul statului este de a da legi prin care drepturile să fie
recunoscute pentru toţi copiii. În al doilea rând, statul poate sprijini financiar copiii prin: – ajutoare sociale
pentru familiile cu copii aflate în risc de sărăcie; – burse sociale pentru asigurarea frecventării școlii de către
copiii ce provin din familii aflate în dificultate; – ajutoare în natură, alimentare și materiale (de exemplu,
rechizite); – ajutoare pentru copiii cu nevoi speciale; – facilități la transportul în comun.
 GIURGIU FLORIN

V. PROIECTUL EDUCAȚIONAL
Elaborarea și derularea unui proiect educațional pentru promovarea unui drept / unor
drepturi ale copilului
Alegerea temei
Elaborarea fișei de proiect
Derularea proiectului propus
Evaluarea proiectului propus

Orice proiect de promovare a drepturilor copiilor are ca punct de pornire identificarea unei probleme legate de
respectarea acestor drepturi.
1. Primul pas în proiect este să găsiți problema care vă sensibilizează cel mai mult și pe care o puteți rezolva sau la
a cărei rezolvare puteți contribui.
2. Al doilea pas este să propuneți soluții de rezolvare a problemei.
Acești doi pași vă ajută să stabiliți tema proiectului. Este indicat ca, imediat după alegerea temei, să stabiliți denumirea
și logoul proiectului. Denumirea trebuie să surprindă problema propusă pentru rezolvare și persoanele cărora vă
adresați prin proiectul vostru. Căutați ca denumirea să fie potrivită și să individualizeze proiectul vostru, evitând astfel
posibilele confuzii. De exemplu, un titlu precum
Drepturile copiilor în școala mea. Proiect de promovare a drepturilor în Școala ........este mult mai potrivit decât
Drepturile copiilor.
Logoul este un simbol care va face proiectul vostru mai ușor de reținut. Observați mai jos câteva modele
de logouri.
Cum faci un proiect de sprijinire a drepturilor copiilor?
În această parte a lecției veți înțelege pas cu pas cum să construiți un proiect de sprijinire a drepturilor
copiilor. Urmăriți întrebările și sfaturile următoare:
1. Cu ce scop și pentru cine facem proiectul?
Proiectul trebuie să se concentreze pe rezolvarea unei probleme ce vizează respectarea și promovarea
drepturilor copiilor. La rubrica Suntem activi și în lecțiile de proiect veți găsi mereu probleme de acest gen.
Puteți propune spre rezolvare și alte probleme care apar în școala sau în localitatea voastră. Rezolvarea
problemei este scopul proiectului; el va ajuta ca anumiți copii să își facă auzită vocea și problemele cu care
se confruntă. Ei vor fi beneficiarii acestui proiect.
2. Cum ne atingem scopul? Ce acțiuni vom iniția?
 GIURGIU FLORIN
După identificarea problemei, veți stabili ce activități puteți realiza împreună, astfel încât să rezolvați problema. Și
pentru acestea găsiți sfaturi utile la rubrica Suntem activi și în lecțiile de proiect. Dar, la fel
de bine, puteți propune și voi activități pe care să le realizați în cadrul proiectului.
3. Cine va fi responsabil? Cine va fi partener?
Este bine să vă împărțiți sarcinile. Stabiliți cine este responsabil pentru fiecare activitate. Încercați să îi implicați pe toți
colegii. Dacă găsiți și alte instituții din afara școlii cu care să colaborați, le puteți atribui rolul
de parteneri de proiect, implicându-le în activitățile voastre.
4. Când și cu ce resurse desfășurăm activitățile?
Trebuie să vă gândiți în ce zile veți organiza activitățile din proiect.
Puteți consulta în acest scop un calendar al zilelor naționale și
internaționale recunoscute de ONU. Construiți un calendar de activități și
prezentați-l tuturor participanților la proiect.
O altă sarcină din proiect este să stabiliți care sunt resursele de care aveți nevoie: imprimantă, hârtie, lipici
etc. Întocmiți o listă de necesități în care să notați ce aveți nevoie. Este mai bine să aveți un responsabil care
să se ocupe de această listă de resurse materiale și de obținerea acestora.
Nu uitați că orice proiect implică realizarea unor afișe, fluturași sau site-uri de prezentare, iar toate
acestea presupun costuri care trebuie calculate la începutul proiectului. Participanții la proiect reprezintă, de
asemenea, un tip de resurse. Ei constituie resurse umane ce trebuie stabilite tot la începutul proiectului.
România
5. Cum popularizăm și cum evaluăm proiectul?
Găsiți modalități concrete de popularizare a proiectului. Aveți nevoie de un titlu interesant care să facă proiectul vizibil,
dar și de un logo sau de un slogan. Îi puteți ruga pe colegii mai mari să îl promoveze pe site-uri de socializare, puteți
folosi afișe, fluturași etc.
De la început trebuie să stabiliți criterii de evaluare a proiectului. Gândiți-vă că la sfârșitul acestuia trebuie să răspundeți
împreună la întrebările:
• Am reușit ce ne-am propus?
• Am rezolvat problema?
• Ce am putea face mai bine data viitoare?
• Cine și cât s-a implicat?
Puteți ține un jurnal de proiect. Jurnalul poate cuprinde poze, filmări, afișe, dar și impresii personale din
timpul proiectului. Toate aceste produse ale proiectului vă vor ajuta să vă evaluați mai corect proiectul, dar și
să îl promovați mai bine.
Pentru a lucra cât mai organizat, puteți trece toate aceste date într-o fișă de proiect asemănătoare celei
de mai jos:
Titlul proiectului și logoul:
Perioada de desfășurare:
Clasa care derulează proiectul și partenerii:
Scopul proiectului:
Beneficiarii proiectului (grupul-țintă):
Activități Produsele realizate
Resurse Responsabili Colaboratori
Termen de realizare
Indicatori/ Criterii de evaluare
Observații
GIURGIU FLORIN
 GIURGIU FLORIN

PERSOANA ȘI SOCIETATEA INTERCULTURALĂ

Identitate și diversitate culturală
Diversitatea culturală - o caracteristică a societății contemporane
Complexitatea identității personale în prezent. Identitatea culturală proprie și identitatea
culturală a celorlalți
- patrimoniul cultural/moștenirea culturală
- tradiții și obiceiuri comune/diferite ale culturilor
- patriotismul și manifestările sale
Raportul „eu” – „ceilalți”, „noi” – „ceilalți” în societatea multiculturală și în societatea
interculturală
 GIURGIU FLORIN

Diversitatea culturala
Definitie
Termenul “cultura” are numeroase moduri de utilizare si semnificatii. Termenul se aplica tot atat de bine lucrarilor
agricole(“cultura cerealiera”), corpului uman(“cultura fizica”), spiritului unui individ(“cultura generala”), unei intregi
societati(“cultura franceza”), umanitati(“cultura clasica”)sau biologiei (“cultura micobiana”). Termenul constituie
subiectul multor polemici politice si stiintifice. In 1952, A.L. Kroeber si C. Kluckhohn, numarau deja 160 definitii
date de antropologii, sociologii sau psihologii englezi.
Abordare sociologica. Termenul intra destul de repede in limbajul sociologilor americani datorita influentei etnologilor,
autorii francezi folosindu-l cu mai multa reticenta. E. Durkheim si M. Mauss prefera termenul de “civilizatie” pentru
a desemna “tipuri de viata sociala, mai mult sau mai putin raspandite”. Ideea potrivit careia cultura nu are acelati sens
pentru toti apare odata cu impartirea pe clase, separarea membrilor societatii industriale in functie de conditia lor
economica ce ii plaseaza in mod diferit in ierarhia sociala. Traim in societati policulturale, in care se confrunta diverse
“viziuni asupra lumii”, sustinute de catre agenti de socializare a caror obiective nu converg intodeauna. Practicile
culturale nu sunt comparabile cu cele ale societatilor traditionale, ele fiind mai largi si mai bogate.
Sensurile moderne ale termenului sunt foarte variate. Este folosit pentru a caracteriza grupuri mai mult sau mai putin
numeroase, pentru a le distinge de alte grupuri similare si pentru a analiza raporturile dintre ele.
G. Rocher (L’Action sociale,1968, p.111) defineste cultura ca fiind “un ansamblu legat de moduri de a gandi, de a simti
si de a actiona, mai mult sau mai putin formalizate, care, fiind insusite si impartasite de catre o pluralitate de persoane,
servesc, intr-un mod obiectiv si simbolic in acelasi timp, la constituirea acestor persoane intr-o colectivitate particulara
distincta”.
Generalizarea mijloacelor de comunicare pune o alta problema oricarei sociologii a culturii. Pe langa culturile scolara
si religioasa, impuse de mediul familial sau scoala, cultura de masa este o cultura de piata, raspandita prin tehnici de
difuzare masive(presa,radioul, cinematograful). Acestea propun produse culturale ca marfuri. Exista doua teze legate
de acest aspect: tezele lui McLuhan, care afirma ca mass-media produce uniformizare culturala si alienare ideologica,
iar J.L.Missika si D.Wolton sustin faptul ca prin intermediul mass-media fiecare individ are posibilitatea de a vedea
 GIURGIU FLORIN
nu numai propria cultura,ci fiecare ar avea posibilitatea de a-si afirma cultura, fara a imprumuta in mod sistematic pe
a altora, mesajele fiind reinterpretate prin intermediul unui particularism.
In concluzie, nu se poate se poate spera la o utilizare unitara a cuvantului cultura. Diversitatea semantica, speculata
uneori chiar si de sociologi, face iluzorie fixarea unei definitii acceptabila de toti. Se accepta pluralitatea sensurilor.
Diversitate culturala intre societati si in societati
Diversitate culturala exista atat in diferitele societati, cat si in interiorul acestora, conform cercetarilor sociologice si
antropologice ; ele difera atat sub aspectul material, cit si sub aspect spiritual. Comparand simplele lucruri, ca
locuintele, stilul de viata, mijloacele de transport sau de comunicatie, putem observa cu usurinta diversitatea
societatilor, dar comparand normele care definesc un comportament adecvat, vom observa existenta acelorasi
diferente.
Cultura apolinica si cultura dionisiaca
Exista doua mari tipuri de culturi : apolinica si dionisiaca. Ruth Benedict spune despre caracterul apolinic al culturii
ca apartine unui tip de cultura primitiva in care orice exces este prohibit, moderatia fiind comportamentul fundamental
al colectivitatii, care cultiva personalitatea uniforma, stearsa. In partea opusa, cultura dionisiaca este
caracterizata printr-un exces de sensibilitate, activitate frenetica, inividualism, competitie.
Raportandu-ne la diferentele culturale care exista azi, observam existenta acestora intre statele socialiste(acroda
prioritate colectivitatii in raport cu individul) si statele capitaliste(accentul cade pe individ si competitie). Deosebiri
culturale exista si intre tarile capitaliste, precum si intre tarile socialiste, etc.
Subculturile, contraculturile
In interiorul aceleiasi societati, diferentele pot aparea in functie de clasa sociala, originea etnica, religia, rasa, stilul de
viata, interesele urmarite, astfel apar subculturile.
Subculturile reprezinta ansamblul de simboluri, norme, valori care dau identitate grupului, il disting de celelalte grupuri
si care se intemeiaza fie pe mostenirea etnica, fie pe situatia economica a grupului, pe apartenenta la o anumita regiune,
la o anumita breasla profesionala etc.
Contraculturile sunt construite din acele valori, norme, simboluri, si moduri de viata care se manifesta in opozitie cu
cultura dominanta din societate. Desi nu resping toate normele si valorile societatii din care fac parte, adeptii
contraculturii resping o parte mai mare sau mai mica din modelele ei comportamentale. Aparitia unei contraculturi
intr-o societate este un indicator al neintegrarii sociale, al sentimentului de frustrare incercat de anumite categorii
sociale.

Romậnia este primul stat din Europa și al patrulea din lume care a ratificat Convenția Internaționalǎ pentru protecția și
promovarea diversitǎții expresiilor culturale, adoptata de UNESCO, ȋn octombrie 2005 (informeazǎ site-ul UNESCO).

Respect pentru Diversitate

În fiecare an la data de 21 mai este marcată Ziua mondială pentru diversitate culturală, pentru dialog şi
dezvoltare, stabilită la iniţiativa Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), care
joacă un rol important pe plan mondial în promovarea diversităţii culturale. Diversitatea culturală oferă idei şi
perspective noi care ne îmbogăţesc vieţile în nenumărate moduri, permiţându-ne tuturor să creştem şi să ne dezvoltăm
împreună , arată Directorul General al UNESCO, Irina Bokova, în mesajul său din 2017 conform site-ului UNESCO.
Astăzi este o oportunitate pentru noi toţi să sărbătorim beneficiile extraordinare ale diversităţii culturale, inclusiv
bogatul patrimoniu al omenirii, şi să ne reafirmăm angajamentul de a construi o lume bazată pe valorile dialogului
intercultural.

Tu, Eu, Noi, Voi…adica diversitatea culturala. Planuri si Sperante!

Diversitate culturală
UNESCO defineşte cultura ca fiind „o serie de caracteristici distincte ale unei societăţi sau grupă socială în termeni
spirituali, materiali, intelectuali sau emoţionali”. Europa este continentul numeroaselor comunități naționale, cu
fizionomii, culturi și limbi proprii, un amestec de identități complementare în mod vital. In interiorul Uniunii Europene
 GIURGIU FLORIN
există 27 de state membre, fiecare având tradiții, datini și limbi diferite. Tratatul de la Maastricht oferă statutul de
cetățean european tuturor cetățenilor statelor membre, statut ce oferă la rândul lui numeroase avantaje în termen de
educație, forță de muncă.
Păstrarea identității naționale dar și crearea unei culturi europene comune este foarte importantă pentru viitorul Uniunii
și pentru relaţiile dintre țări.
Sunt considerate a fi extrem de importante atât recunoașterea cât și conștientizarea diferențelor și identităților dintre
culturi, încercând să se realizeze o îmbogățire a dialogului intercultural. Procesul de integrare europeană presupune,
în mod evident, și existența diferitelor forme de dialog. Extinderea Uniunii Europene reprezintă o oportunitate de
cunoaștere a culturii diferitelor țări și o încercare de înțelegere reciprocă, dincolo de avantajele economice.
Diversitatea culturală, privită ca fiind o provocare pentru progresul lumii contemporane, trebuie să aibă în vedere o
serie de criterii și de modalități de promovare și dezvoltare. Grupul ALDE propune următoarele:
1. Contribuția Comunității la înflorirea culturilor Statelor Membre, cu respectarea diversității lor naționale și
regionale și implicațiile patrimoniului cultural comun, reprezintă calea menită să asigure diversitate culturală, în
concordantă cu principiul subsidiarității.
2. Aspectele culturale trebuie luate în considerație de către Comunitate în acțiunile ei și în ariile care se referă la
politicile de competiție, piața internă și politică comercială comună.
3. Sunt necesare și demne de luat în seamă, încurajarea cooperării și realizarea schimburilor culturale în vederea
respectării și promovării diversității culturilor în Europa și a îmbunătățirii cunoașterii reciproce.
4. Cultura este menită să contribuie la îmbunătățirea relațiilor externe ale Comunității prin accentuarea diversității
culturale și a dimensiunilor comune ale culturilor.
5. Se dorește ca extinderea Uniunii să aducă o mai mare bogăție și diversitate culturală.
6. Dimensiunile comune și cunoașterea reciprocă a culturilor din Europa, într-o societate bazată pe libertate,
democrație, solidaritate și respect pentru diversitate, sunt componente esențiale pentru integrarea europeană.
7. Cultura constituie un factor foarte important în dezvoltarea și consolidarea procesului de integrare a Comunității.
8. Dezvoltarea culturală este cea care asigură ocuparea forței de muncă și determină nivelul bunăstării economice,
generând valoare adăugată și condiții de creștere și prosperitate.

9. Cultivarea respectului pentru diversitate culturală, ținând cont de principiul subsidiarității și de dorința de a plasa
cultura în centrul integrării europene, implică dezvoltarea cooperării culturale, încurajarea creativității artistice,
schimburile culturale europene.

Complexitatea identității personale în prezent. Identitatea culturală proprie și identitatea

culturală a celorlalți

Identitatea culturală se referă la identificarea cu un anumit grup sau la sentimentul de apartenenţă la acesta
pe baza mai multor categorii culturale, incluzând naţionalitatea, etnia, rasa, sexul şi religia.
Identitatea culturală este construită şi întreţinută prin procesul împărtăşirii cunoaşterii colective,
precum tradiţiile, patrimoniul, limba, estetica, normele şi obiceiurile. Având în vedere că indivizii,
în mod tipic, se afiliază la mai mult de un singur grup, identitatea culturală este de natură complexă
şi are multiple faţete. Deşi cercetătorii au presupus odinioară că identificarea cu anumite grupuri
culturale este evidentă și stabilă, acum majoritatea lor o văd ca fiind contextuală și dependentă de
schimbări temporale și spațiale. În lumea globalizată contemporană, caracterizată printr-o
creştere a contactelor interculturale, identitatea culturală este, în mod constant, reprezentată,
negociată, conservată şi disputată prin prisma practicilor comunicative.
Identitatea culturală a unui individ este creată în relaţie cu alţii, într-un context social unic. Orice
identitate culturală se defineşte prin recunoaşterea prezenţei celuilalt şi a practicilor culturale ale
 GIURGIU FLORIN
acestuia. Dialogul intercultural este esenţial în construirea identităţii culturale, deoarece susţine
indivizii în a vedea deopotrivă similarităţile şi diferenţele care există în raport cu ceillalţi şi în a
defini cine sunt ei înşişi. Dialogul intercultural produce un teritoriu intens disputat în cadrul căruia
indentitatea culturală este redefinită şi negociată în mod constant.

Cultura României este ansamblul de valori materiale și spirituale produse pe teritoriul României. România are o
cultură unică, care este produsul geografiei și evoluției sale istorice distincte. Este fundamental definită ca fiind un
punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est și Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat
inclusă în nici una dintre ele. Identitatea românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice și
romane, cu multe alte influențe. În antichitate și în evul mediu, cele mai importante influențe au fost din partea
popoarelor slave care au migrat în spațiul carpato-dunărean și care s-au format în vecinătatea ei - în Bulgaria, Serbia,
Ucraina, Polonia și Rusia, a grecilor din Imperiului Bizantin și mai apoi, sub protecție turcă, din Fanar, a Imperiului
Otoman, de la maghiari, precum și de la germanii care trăiesc în Transilvania. Cultura modernă română a apărut și s-
a dezvoltat în ultimii aproximativ 250 ani sub o puternică influență din partea culturilor din vestul Europei, în special,
cultura franceză și germană. În plus, sub influența tradiției bizantine și slavone, românii sunt, de asemenea, singurul
popor creștin ortodox dintre popoarele latine.

O contribuție la identitatea sau la cultura românească au mai adus în diverse perioade și alte comunități etnice mai mici
sau mai mari, stabilite în cursul secolelor pe teritoriul românesc, ca de pildă, în vechime cumanii, mai târziu romii,
evreii, armenii etc., de asemenea reprezentanți repatriați ai ramurii aromâne a românilor.
Românii au avut din toate timpurile, o multitudine de obiceiuri, basme și poeme referitoare la dragoste, credință, regi,
prințese, și vrăjitoare. Etnologiști, poeții, scriitorii și istorici au încercat de secole să colecționeze și să păstreze
basmele, poemele, baladele și au încercat să descrie cât mai bine posibil obiceiurile și tradițiile legate de diferite
evenimente din an. Tradiții legate de perioade fixe din an sunt colindele - de Crăciun, sorcova - de Anul Nou sau
mărțișorul, obicei legat de venirea primăverii sărbătorită pe 1 martie. Alte obiceiuri presupuse a avea origini pre-
creștine, ca Paparuda, ritualul de evocare a ploii vara, sau teatrul folcloric cu măști sau Ursul și Capra din iarnă.

Probabil cel mai mare colecționar de basme din folclor a fost nuvelistul și povestitorul Ion Creangă , care, printr-un
limbaj foarte pitoresc, a dat viața unor povești acum clasice ca Harap Alb sau Fata babei și fata moșului. De asemenea
poetul Vasile Alecsandri a publicat cea mai de succes variantă a baladei Miorița, un poem trist, filozofic, centrat în
jurul unei intrigi simple: complotul a doi ciobani de a-l omorî pe un al treilea din cauza invidiei ce i-o poartă pe starea
materială. Alt editor prolific de basme preluate din folclor a fost Petre Ispirescu, care, în secolul XIX a publicat un
număr impresionant de volume conținând un număr larg de nuvele scurte și basme din mitologie. Ele sunt centrate în
jurul unor personaje populare asemeni lui Făt-Frumos, prințesa Ileana Cosânzeana, monștrii Zmeu sau Căpcăun,
dragonul Balaur sau creaturi fantastice ca buna Zână și malefica Muma Pădurii.

Identitate culturală în context european

Problema identităţii, atât la nivel individual, cât şi la nivel de colectivitate, a reprezentat dintotdeuna o problemă
fundamentală a umanităţii. La baza acestei probleme a stat nevoia de autocunoaştere a omului şi de a se autodefini.
Noţiuni precum „identitate culturală” sau „specific naţional” au început să domine câmplul ideologic mai ales la
sfârşitul secolului al XIX-lea când apar o serie de controverse lagate de identittea naţională românească. Opiniile
formulate de criticii vremii pot fi grupate în jurul a două idei: identitatea noastră se exprimă prin valori naţionale şi
identitatea noastră se exprimă prin valori europene.
În opinia noastră, identitatea culturală este dată, de fapt, de o îmbinare a valorilor tradiţionale şi a celor europene. Iată
de ce considerăm că, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra temei aduse în discuţie, trebuie să avem în vedere
ambele seturi de argumente şi să ne raportăm nu numai la momentul prezent, ci la întreaga evoluţie istorică a culturii
şi literaturii române.
 GIURGIU FLORIN
Problema identităţii noastre culturale apare încă din 1840, găsindu-şi expresia în afirmaţia lui Mihai Kogălniceanu,
conform căruia: „dorul imitaţiei s-a făcut o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional” (Mihail
Kogălniceanu, „Introducţiune” la „Dacia Literară”, 1840). Susţinător al „specificului naţional”, Kogălniceanu este
primul care trage un semnal de alarmă referitor la importul masiv de forme străine, considerat dăunător pentru
dezvoltarea culturii române.
Două decenii mai târziu, în 1868, un alt critic de marcă va suaţine aceeaşi idee a păstrării intacte a fondului autohton.
Prin celebra teorie a „formelor fără fond”, Titu Maiorescu nu face altceva decât să apere şi el, ca şi Kogălniceanu,
valorile tradiţionale româneşti, în detrimentul celor străine.
Contextul istoric şi social de la începutul secolului XX aduce din nou în prim-plan problema identităţii naţionale.
Orientările estetice apărute acum sunt dominate de mesianismul naţional şi de valoarea etică. Noile curente culturale,
sămănătorismul şi tradiţionalismul, pun accent pe virtuţiile societăţii patriarhale şi a rânduielilor străvechi, pe
idealizarea societăţii rurale şi a istoriei, pe păstrarea tradiţiilor. La rândul său, poporanismul promovează o literatură
cu un pronunţat caracter naţional, de inspiraţie mai ales rurală, dar fără idealizarea sămănătoristă. Unul dintre
reprezenanţii de seamă ai poporanismului, Garabet Ibrăileanu, analizează literatura română de până la acel moment şi
ajunge la concluzia că: „dacă poezia, când e naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e talentată, e şi
expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai bogată în realităţi naţionale,
subiective şi obiective.” (G. Ibrăileanu, „Caracterul specific naţional al literaturii române”, în „Viaţa românească”, nr.
11, 1922). O primă dovadă în favoarea valorilor naţionale ar fi, aşadar, chiar operele scriitorilor români, opere în
paginile cărora autorii au ştiut să ilustreze atât obiceiurile, cât şi fondul sufletesc autohton. Ca şi Titu Maiorescu, G.
Ibrăileanu consideră că litertura străină a avut o influenţă negativă asupra culturii române, diminuând din valoarea
unor scriitori importnţi ai vremii (cum ar fi D. Bolintineanu). În schimb, scriitorii care au avut ca sursă de inspiraţie
literatura populară, care a fost întotdeuna şi în cel mai înalt grad „un lucru al nostru”, sunt mult mai valoroşi. Nu
trebuie însă a trece cu vederea faptul că Ibrăileanu manifestă o oarecare părtinire în realizarea sistemului său axiologic,
deoarece consideră că scriitorii moldoveni sunt mai valoroşi decât cei munteni.
Pe de altă parte, aşa cum am afirmat anterior, identitatea noastră culturală este reprezentată şi de valorile europene.
Ideea apartenenţei românilor la familia popoarelor latine şi a înrudirii cu Occidentul este susţinută, la rândul ei, prin
argmente de ordin istoric: latinitatea de neam şi de limbă a poporului român, procesul intens de romanizare a Daciei,
creştinismul (apărut de timpuriu la nordul şi sudul Dunării), structura latinei populare, păstrată în idiomul autohton,
contactele permanente de civilizaţie şi cultură între popoarele şi limbile neolatine. Confruntaţi cu perociolul slavizării
(invaziile popoarelor migratoare), apoi cu cel al islamizării (invaziile turceşti), am apărat dintotdeuna valorile creştine
şi, implicit, graniţile europenismului.
Ideea continuităţii noastre de neam şi limbă de origine romanică şi înfrăţirea cu întreaga familie occidentală
moştenitoare a aceloraşi tradiţii istorico-lingvistice se regăseşte şi în operele a numeroase personalităţi din cultura
naţională şi universală.
Dacă până la G. Ibrăileanu în critica vremii opţiunea a fost mai degrabă pentru preamărirea valorilor naţionale, odată
cu apariţia lui Eugen Lovinescu apare şi opinia contrară. În „Istoria civilizaţiei române moderne ”(1924), criticul
dezvoltă o teorie bazată pe principiul imitaţiei şi al sincronismului, afirmând că popoarele mai puţin dezvoltate ajung
pe o treaptă mai ridicată prin imitarea popoarelor superioare. Fenomenul de împrumut al formelor străine despre care
vorbea Maiorescu este aşadar real, dar în viziunea lui Lovinescu el are un efect benefic, un efect creator. În dorinţa de
a sublinia acest lucru, criticul ia atitudine împotriva curentelor tradiţionaliste, a sămănătorismului şi poporanismului,
sprijinind în acelaşi timp curentele de înnoire artistică, de la simbolism la avangardism.
Geroge Călinescu aduce şi el un argument în favoarea coexistenţei valorilor naţionale cu cele europene, amintind
faptul că Ţările Române au avut mereu contact cu lumea apuseană prin cronicarii umanişti, prin grecii fanarioţi, prin
influenţa catolicismului şi a limbii latine în Transilvania, apoi prin răspândirea ideilor iluministe (prin lucrările
reprezentanţilor Şcolii Ardelene), prin frecventarea de către tinerii intelectuali a universităţilor din Franţa, Austria şi
Germania. Operele acestor tineri au permis pătrunderea în spaţiul românesc a ideilor şi a formelor culturale avansate
alături de împrumutul masiv de neologisme latino-romanice, asigurând relatinizarea limbii.
 GIURGIU FLORIN
Marii scriitori ai secolului XX (Mircea Eliade, Eugen Ionescu) filosofii şi eseişti (Constantin Noica, Mircea
Vulcănescu, Emil Cioran), criticii de referinţă (G. Călinescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu),
oamenii de artă (Constantin Brâncuşi, George Enescu) sunt tot atâtea „spirite naţionale care gândesc în sensul
universalităţii. Ei reprezintă spiritul european pentru că [...] a fi european însemnă a merge în sensul marilor valori”(
E. Simion, „A fi european”, în „Fragmente critice”, IV, 2000).
Putem afirma aşadar, că cele două orientăti privind identitatea noastră culturală îşi găsesc deopotrivă justificarea în
evoluţia civilizaţiei şi culturii române, valorile autohtone particulare fiind integrate într-un model general de gândire
şi de conduită umană, de cooperare între naţiuni prin ştinţe şi arte.

PATRIMONIUL CULTURAL/MOȘTENIREA CULTURALĂ

Definiție și concept
Patrimoniul cultural este ansamblul de elemente fizice și atribute intangibile care reprezintă un popor sau o societate,
care au fost dobândite prin moștenirea socială de la strămoși. Acest patrimoniu include elemente culturale tangibile
reprezentate în clădiri și monumente, obiecte și opere de artă.
Aceste elemente sunt reprezentate și în cărți și alte creații literare, instrumente muzicale, costume, gastronomie etc. La
fel, există elemente de natură intangibilă, precum folclorul, tradițiile, limba și cunoașterea diferitelor genuri.
Patrimoniul cultural este un atu care are valoare pentru popoare; din acest motiv este un patrimoniu care este apreciat,
conservat și transmis.

Clasificare
Patrimoniul cultural sau patrimoniul cultural este clasificat ca:
Patrimoniul cultural material sau material
Este alcătuit din toate bunurile mobile și imobile realizate de strămoșii unui popor.
Proprietate mobilă
Acestea sunt compuse din picturi, cărți, manuscrise, sculpturi, monede, costume manuscrise etc.
Proprietate
Acestea cuprind situri istorice (biserici, panteoane și morminte, monumente) și situri arheologice.
Patrimoniul cultural subacvatic
În această categorie se află orașele scufundate și ruinele civilizațiilor, împreună cu rămășițele naufragiilor și tot ceea ce
se află sub apă și are o valoare culturală sau istorică.
Patrimoniul cultural imaterial și intangibil
Acest tip de moștenire constituie patrimoniul intelectual al unui popor și îi conferă fizionomia sa socială, făcându-l
unic. Aici sunt reprezentate tradițiile, literatura, gastronomia, cunoștințele științifice și arhitecturale, filozofia, muzica,
dansul, religia, ritualurile și tiparele de comportament social.
Conține cunoștințele, tradițiile și credințele (legende, ziceri, povești) ale unei comunități, care sunt un set de cunoștințe
și moduri de viață cotidiene.Prin moștenirea culturală, sunt evocate moduri de gândire și de a fi transmise oral sau în
scris.
Sărbătorile populare și tradiționale fac, de asemenea, parte din patrimoniul cultural și includ dans, muzică, teatru și alte
manifestări, adăugate la cunoștințele populare care se exprimă prin meșteșuguri, gastronomie și alte expresii.
Această categorie include locurile simbolice ale unui oraș: târguri, piețe, piețe și alte spații în care există o manifestare
a practicilor sociale unice.
caracteristici
- Are un caracter social; Cu alte cuvinte, este realizat de și pentru societate. Este apreciat și bucurat de comunitate.
- Importanța sa nu rezidă doar în manifestarea culturală însăși, ci în valoarea patrimoniului istoric pe care o conține.
Cunoștințele și tehnicile care se transmit prin aceasta sunt foarte valoroase.
 GIURGIU FLORIN
- Este tradițional și contemporan în același timp. Prezintă trăsături distinctive sau specifice ale unei societăți specifice.
- Este original și are capacitatea de a se modifica sau de a se recrea pe baza propriilor caracteristici, alături de ritmul
evoluției culturale a comunității. Prin urmare, un rit ancestral poate fi o moștenire vie recreată în orice moment.
- Datorită naturii sale didactice, patrimoniul cultural trebuie să servească scopului de predare și învățare despre trecutul
unei comunități.
- Servește ca element integrator și ajută la consolidarea identității culturale.
- Este reprezentativ, se transmite de la o generație la alta și se bazează pe activitatea socială a acelei comunități.
- Patrimoniul cultural poate fi distrus dacă valoarea și sensul său istorico-cultural nu sunt păstrate astfel încât să dureze
în timp, fie că este un monument sau o tradiție.

MOȘTENIREA CULTURALĂ ESTE O PARTE A CULTURII MATERIALE ȘI SPIRITUALE CREATE DE

GENERAȚIILE TRECUTE.
D e-a lungul mileniilor de istorie, omul a creat numeroase desene, inscripții, clădiri, statui, obiecte de uz casnic. Din
momentul dobândirii conștiinței, o persoană cu un zel incredibil produce urme ale existenței sale - pentru a impresiona
generația viitoare sau urmărirea unui scop mai practic. Toate acestea sunt artefacte, afișe ale culturii umane. Dar nu
toate acestea sunt o moștenire culturală.
Moștenirea culturală - acestea sunt creații anterioare create de om (materiale sau spirituale) în care omul prezentului
vede valoare culturală și vrea să le păstreze pentru viitor. Patrimoniul în sine este definit ca o parte integrantă a culturii,
acționând atât ca o modalitate de indrumare individuală a fenomenelor culturale, cât și ca bază a culturii. Cu alte
cuvinte, moștenirea culturală este o parte specială a culturii, a cărei semnificație a fost recunoscută de generații.

DOUĂ ABORDĂRI ÎN LEGĂTURĂ CU MOȘTENIREA CULTURALĂ A SOCIETĂȚII: PROTECȚIE ȘI

CONSERVARE
Protecția patrimoniului cultural. Condiția și principala cerință pentru întreținerea obiectului este protecția acestuia
împotriva influențelor externe. Obiectul este ridicat la rangul de imunitate. Orice interacțiune cu obiectul este
prevenită, cu excepția măsurilor necesare. Baza emoțională a acestei atitudini este un sentiment de dor de vechile zile
sau un interes pentru raritățile și moaștele trecutului. Un obiect este definit ca o memorie a trecutului întruchipat într-
un subiect specific. Cu cât subiectul este mai vechi, cu atât este mai valoros este considerat un purtător de memorie
din epoca trecută. Acest concept are un dezavantaj semnificativ. Un astfel de subiect atent păstrat de-a lungul timpului
se dovedește a fi ceva străin într-un mediu în continuă schimbare. Nu este umplut cu conținut nou și curând riscă să
devină o coajă goală și să se afle la periferia atenției publice și, ca urmare, a uitării.
Conservarea patrimoniului cultural. A apărut în a doua jumătate a secolului XX în legătură cu complexitatea din ce în
ce mai mare a relațiilor cu siturile de patrimoniu cultural. Acesta include un set de măsuri nu numai pentru protecția,
ci și pentru studiul, interpretarea și utilizarea obiectelor culturale.
Înainte, unele obiecte separate (structuri, monumente) erau protejate, care erau selectate de specialiști folosind „criterii
evidente”. Trecerea de la măsuri exclusive de protecție la conceptul de conservare a făcut posibilă includerea unor
complexe întregi și chiar teritorii în acest proces. Criteriile de selecție a obiectelor s-au extins.

Abordarea modernă nu implică o respingere a protecției patrimoniului cultural, ci duce la o mai mare rapiditate a acestui
proces. Rezultatele au arătat că utilizarea înțeleaptă a obiectelor istorice (clădiri, teritorii) este mai favorabilă
revitalizării („întoarcerii la viață”) a monumentelor de patrimoniu cultural decât orientarea numai asupra protecției.
Atitudinea față de monument a depășit simpla protecție a învelișului material al antichității. Monumentele culturale
au devenit mai mult decât o amintire a trecutului. În primul rând, acestea au devenit semnificative ca valoare în ochii
contemporanilor. Sunt plini de noi sensuri.

PATRIMONIUL CULTURAL UNESCO. ACTIVITĂȚI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI CULTURAL

1972 an. Adoptarea Convenției privind protecția patrimoniului cultural și natural mondial.
Această convenție nu a dat o definiție conceptului de „moștenire culturală”, dar categoriile sale au fost enumerate în ea:
 GIURGIU FLORIN
Monumentele patrimoniului cultural - sunt înțelese într-un sens larg, aceasta include clădiri, sculpturi, inscripții, peșteri.
Un monument este o unitate a patrimoniului cultural, definit ca obiect specific cu valoare artistică sau științifică
(istorică). Dar, în același timp, izolarea monumentelor una de alta este depășită, deoarece se presupune
interconexiunea lor și conexiunea lor cu mediul. Totalitatea monumentelor formează lumea obiectivă a culturii.
Ansambluri, care includ complexe arhitecturale.
Atracții: create de om sau de el, dar și cu o participare semnificativă a naturii.
Semnificația acestei convenții este următoarea:

implementarea unei abordări integrate în evaluarea relației dintre patrimoniul cultural și natural;
a fost adăugat un nou grup de obiecte (locuri de interes) protejate;
au fost furnizate linii directoare pentru includerea obiectelor de patrimoniu în activitatea economică și utilizarea lor
pentru implementarea obiectivelor practice.
Anul 1992. La Petite Pierre. Revizuirea Ghidului de punere în aplicare a Convenției din 1972. Convenția s-a referit la
Patrimoniul Mondial creat atât de natură cât și de om. Dar procedura de identificare și selecție a acestora nu a fost
deloc prevăzută. Pentru a corecta acest lucru, experții internaționali au formulat și au inclus conceptul de „peisaj
cultural” în manual, ceea ce a dus la ajustarea criteriilor culturale. Pentru a atribui statutul de peisaj cultural, un
teritoriu, pe lângă valoarea recunoscută la nivel mondial, trebuie să fie reprezentativ pentru regiune și să ilustreze
exclusivitatea acesteia. Astfel, a fost introdusă o nouă categorie de patrimoniu cultural.
Anul 1999. Modificarea Ghidului de punere în aplicare a Convenției din 1972.
Conținutul amendamentelor a fost o definiție detaliată a conceptului de „peisaj cultural”, precum și o descriere a
tipurilor sale. Acestea includ:
Peisaje create de om.
Dezvoltarea naturală a peisajelor.
Peisaje asociative.
Criterii de peisaj cultural:
valoarea remarcabilă recunoscută universal a teritoriului;
autenticitatea zonei;
integritatea peisajului.
Anul 2001. Conferința UNESCO, în timpul căreia a fost formulat un nou concept. Patrimoniul cultural imaterial este
un proces special în activitatea umană și creativitate, contribuind la un sentiment de continuitate în diverse societăți
și la menținerea identității culturilor lor. Apoi, speciile sale s-au distins:
întruchipată în formele materiale tradiționale de viață și viața culturală;
forme de exprimare care nu sunt reprezentate fizic (limbajul în sine, tradiții cu transmitere verbală, cântece și muzică);
componentă semantică a moștenirii culturale materiale, care este rezultatul interpretării sale.
Anul 2003. Paris. Adoptarea Convenției privind salvgardarea patrimoniului cultural imaterial de către UNESCO.
Necesitatea acestui eveniment a fost dictată de incompletitudinea Convenției din 1972, și anume lipsa menționării
chiar în documentul valorilor spirituale din patrimoniul mondial.
OBSTACOLE PENTRU CONSERVAREA PATRIMONIULUI CULTURAL
Reprezentanții diferitelor sectoare ale societății au opinii opuse cu privire la caracterul adecvat al păstrării unei anumite
moșteniri din trecut. Istoricul vede un model de arhitectură victoriană care are nevoie de restaurare. Întreprinzătorul
vede o clădire dărăpănată, care trebuie demolată și să folosească terenul vacant pentru construcția unui supermarket.
Criteriile general acceptate pentru valoarea științifică sau artistică a unui obiect nu au fost dezvoltate, adică ce obiecte
ar trebui să fie atribuite patrimoniului cultural și care nu.
Cu o rezoluție favorabilă a primelor două întrebări (adică au decis să păstreze obiectul și i-au recunoscut valoarea),
apare o dilemă în alegerea modalităților de conservare a patrimoniului cultural.
IMPORTANȚA MOȘTENIRII CULTURALE ÎN FORMAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE
În rutina zilnică în schimbare, omul modern simte din ce în ce mai clar nevoia de implicare în ceva durabil. A te
identifica cu ceva etern, primordial înseamnă a câștiga un sentiment de stabilitate, siguranță și încredere.
 GIURGIU FLORIN

Astfel de obiective sunt cultivarea conștiinței istorice - o educație psihologică specială care permite indivizilor să se
alăture memoriei sociale a oamenilor lor și a altor culturi, precum și să proceseze și să difuzeze informații naționale
despre evenimente istorice. Formarea conștiinței istorice este posibilă numai în dependența de memoria istorică.
Substraturile memoriei istorice sunt muzeele, bibliotecile și arhivele. NF Fedorov numește muzeul o „amintire
împărtășită” opusă morții spirituale.

PRIORITĂȚI PENTRU DEZVOLTAREA CONȘTIINȚEI ISTORICE

Asimilarea conceptului de timp istoric - moștenirea culturală sub diferite forme face posibilă o persoană să perceapă
istoria, să simtă epoca prin contactul cu obiectele de patrimoniu și să realizeze conexiunea timpurilor reflectate în ele.
Conștientizarea variabilității orientărilor valorice - cunoașterea patrimoniului cultural ca prezentare a valorilor etice,
estetice ale oamenilor din trecut; afișarea modificărilor, difuzarea și afișarea acestor valori la diferite perioade de timp.
Familiarizarea cu originile istorice ale grupurilor etnice și ale popoarelor printr-o demonstrație de mostre autentice de
artă populară și introducerea elementelor de interactivitate, sub forma implicării ritualurilor și ritualurilor tradiționale
în viață.
UTILIZAREA MOȘTENIRII CULTURALE ÎN PLANIFICAREA SOCIALĂ
Moștenirea culturală este obiecte ale trecutului care pot acționa ca factor în dezvoltarea societății moderne. Această
presupunere a fost discutată de multă vreme, dar implementarea practică a început abia în a doua jumătate a secolului
XX. Cele mai importante țări de aici au fost America, Spania, Australia. Un exemplu de abordare poate fi proiectul
Colorado-2000. Acesta este un plan de dezvoltare pentru statul cu același nume în America. Dezvoltarea s-a bazat pe
păstrarea patrimoniului cultural din Colorado. Accesul la participarea la program a fost deschis tuturor, ceea ce a făcut
posibilă implicarea reprezentanților tuturor sectoarelor societății din Colorado în acest proces. Experți și non-
profesioniști, agenții guvernamentale și organizații neguvernamentale, corporații și firme mici - eforturile lor
combinate au avut ca scop punerea în aplicare a programului de dezvoltare Colorado bazat pe dezvăluirea unicității
sale istorice. Aceste proiecte permit participanților să se simtă ca purtători ai culturii autentice a țărilor lor natale, să
simtă contribuția tuturor la conservarea și prezentarea în lumea patrimoniului pământului lor.

TRADIȚII ȘI OBICEIURI COMUNE/DIFERITE ALE CULTURILOR

Lumea din care face parte taranul roman a fost dintotdeauna bogata in obiceiuri si traditii.
Acestea par a fi pentru cei care le privesc din exterior, manifestari folclorice fabuloase. Pentru cei care le cunosc
insemnatatea, stiu ca aceste obiceiuri si traditii ascund intelesuri profunde, despre relatiile interumane si despre
relatiile oamenilor cu natura.
Prin astfel de manifestari, oamenii din diverse zone ale tarii, au incercat sa dea insemnatate anumitor momente sau
intamplari din viata lor.
Obiceiurile traditionale romanesti au ca si modalitati de exprimare: muzica, coregrafia, gestica sau mimica. Sunt fapte
culturale complexe, menite inainte de toate, sa organizeze viata oamenilor. Marcheaza momentele importante ale
trecerii lor prin lume, si le modeleaza comportamentul.
Cele doua mari categorii de obiceiuri si traditii sunt:
cele care marcheaza diferite evenimente ce se desfasoara de-a lungul anului. Sunt sarbatori religioase, cele legale, de
munca agricola, de factori de mediu. Acestea vizau viata colectiva a satului, avand un caracter public si ciclic. Un loc
special între obiceiurile religioase îl au cele specifice Crăciunului și Paștelui.
a doua mare categorie se refera la obiceiurile care atesta diferite momente importante din viata omului. Desfasurarea
lor era legata de momente bine determinate, care nu se repeta de-a lungul vietii.
Obiceiurile de peste an erau, in general, in directa legatura cu trecerea timpului, a calendarului, dar si a muncilor in
colectivitatile agricole sau de pastori. Indeplinirea lor potrivit datinei, era in interesul intregii colectivitati, toata lumea
aducandu-si aportul.
 GIURGIU FLORIN
La obiceiurile legate de momentele importante ale vietii omului, interesul indeplinirii obiceiului cadea, inainte de toate,
asupra individului si a familiei lui.
OBICEIURILE CARE MARCHEAZĂ MOMENTE IMPORTATE DIN VIATA OMULUI. Vizeaza momentele cele
mai importante din viata unui om: nasterea, casatoria si moartea.
Folcloristii numesc astăzi obiceiurile traditionale in legătură cu nasterea, initierea, casatoria si moartea, obiceiuri sau
rituri de trecere. In general, nunta, prin desfăsurarea ei ampla si caracterul sarbatoresc si de mare veselie, atragea cea
mai mare si cea mai activa participare a colectivitatii.
Obiceiuri si traditii în legatură cu nasterea. Sunt un domeniu al oamenilor maturi. Pe langa parinti apar moasa si nasii.
Cand copilul trecea printr-o boală grea sau printr-o primejdie, exista obiceiul ca, copilului să i se schimbe numele in
Ursu sau Lupu. Se evita astfel ca pe viitor copilul sa mai fie “recunoscut” de respectiva primejdie. Acest obicei implica
si ideea “mortii si a reinvierii” copilului.

După obiceiurile in legătură cu nasterea, urmand firul vietii omului, cele mai importante rituri sunt cele prin care se
trece la starea de flacau de insurat si fata de maritat.
La momentul stabilit de datinile traditionale, copilul era scos din mediul social in care a trait în cadrul familiei, din
randul copiilor prieteni. Era introdus intr-un mediu nou, care nu tinea numai de varstă, ci uneori si de profesie.
Prin aceasta, el dobandea o serie de drepturi si de prerogative. Putea merge la targ, la hora, la bal, la carciumă, putea să
facă parte din ceata de colindători, putea lua fetele la joc, putea să-si lase barbă.
In cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde obiceiurile si-au mai păstrat formele traditionale, tanărul trebuia sa
treaca o serie de probe de putere si de barbatie.
Satele romanesti din Ardeal
Copii la tara
Cei care au trecut in noua stare, purtau uneori semne distinctive, mai cu seamă fetele. Ele veneau la horă cu capul
descoperit, cu parul împletit in cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap.

Obiceiuri si traditii în legătură cu casatoria. Depaseau, prin amploarea si varietate, celelalte manifestările folclorice.
Acest fapt arată ca, din cele mai vechi timpuri, poporul acorda căsătoriei o mare importanta. Acest interes era direct
legat de viata economică a colectivitătilor populare.
Noua unitate economica (familia) care se intemeiază prin căsătorie, era menită sa contribuie la perpetuarea biologica si
socială a neamului. Era centrul interesului intregii colectivităti traditionale.
Casatoria trebuia consfintită printr-o serie de acte, rituale si ceremoniale, menite să o ferească de fortele răufăcătoare si
să-i aducă fecunditate, prosperitate si viată fericită.
Intreaga desfăsurare a obiceiurilor în legătură cu căsătoria, cuprindea trei etape princpiale: logodna, nunta si obiceiurile
de după nuntă.
Dacă privim mai atent obiceiurile de căsătorie, vedem că, prin plecarea celor tineri din randul categoriilor de tineret
cărora le apartineau, prin plecarea din familiile lor si, mai cu seamă, prin plecarea miresei de la casa părintească, în
echilibrul social se producea o bresă. Se produceau ciocniri de interese si sentimente.
Obiceriuri si traditii la nunta
Manifestari cu ocazia unei nunti
Tot ceea ce se facea in cursul ceremonialelor ample si atat de colorate, era menit sa ducă la rezolvarea acestor conflicte.
Conflictul se rezolva prin intrarea tinerilor în categoria maturilor, prin integrarea miresei în familia mirelui. Se rezolva
prin crearea unei noi celule sociale, a unei noi familii si prin stabilirea de noi legături, de incuscrire.
Chemarea la nunta se facea sambătă de catre unul sau mai multi flacăi, rude sau prieteni ai mirelui, imbracati în haine
de sărbătoare.
Obiceiuri si traditii cu ocazia unei nunti
Chematorii aveau o plosca de vin sau de tuică cu care închinau invitatii. Ei colindau satul însotiti de un taraf de lăutari
care canta cantecul chemării. Intrau în casele celor pe care doreau să-i invite, cinsteau cu ei si le făceau cuvenita
poftire.
 GIURGIU FLORIN

Unul dintre momentele cele mai importante în ceremonialul propriu-zis al nuntii era sosirea alaiului mirelui la casa
miresei. Erau intampinati de obicei cu diferite “ostilitati” sau probe pe care mirele trebuia sa le treaca astfel incat sa
ajunga la mireasa.
Flacaul care purta salba, căuta mireasa si o ducea comform traditiei din unele sate, in fata oglinzii. El incerca sa o
pacalească de trei ori, apoi îi punea salba la gat. Mireasa îi dădea o batistă. Lumea se aseza apoi la masă si se ospăta,
ascultînd cîntecul lăutarilor.
Cantarete de muzica populara
După masă urma despărtirea miresei de casa părintească, iertăciunile miresei. In odaia curată se asternea jos un covor
pe care se aseza o pernă. Mirele si mireasa îngenuncheau pe pernă cu fata spre răsărit.
La plecare spre casa mirelui acestuia i se punea de asemenea diferite piedici astfel incat sa dovedeasca ca este apt sa
poata ingriji viitoarea familie. Pana nu de mult aceste piedici erau reale: poduri stricate, gropi acoperite cu frunze,
mărăcini pe cale si chiar bătăi. Mai tarziu, si astăzi tot mai des, ele sunt simbolice si sunt privite cu umor.
Buna randuială si buna-cuviinta traditionala cereau ca mireasa să planga.
Piese decorative cu motive populare romanesti
Primirea miresei în noua familie era un act solemn, însotit de o serie de rituri.
La sosirea în curtea mirelui, tinerii se spălau pe mîini si, înainte de a intra în casă, întindeau o horă. In alte locuri, la
casa mirelui nuntasii erau întîmpinati cu pîine si sare sau boabe de grau sau orez care se aruncau asupra lor în semn
de belsug. In casă se stropea cu apă in cele patru zări, pentru a feri nunta de fortele raufâcatoare.
Obiceiuri si traditii în legătură cu moartea.
In folclorul romanesc obiceiurile in legătură cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri, credinte si practici
străvechi, anterioare crestinismului.
In obiceiurile legate de moarte, întalnim cele trei etape principale, proprii oricărui ceremonial de trecere:
despărtirea de categoria celor vii pregătirea trecerii în lumea cealaltă
integrarea in lumea mortilor si restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort.
Obiceiuri traditionale la inmormantari
Moartea era anuntată nu numai neamurilor si vecinilor, ci întregii comunităti. Se trăgeau clopotele într-un anumit fel
iar în regiunile de munte se suna din bucium.
In alte locuri se punea la poarta celui mort o năframa ori bărbatii din familia mortului umblau în semn de doliu cu capul
descoperit. Mortul era apoi pus pe lavită sau pe masă, în sicriu deschis, pentru ca lumea să poată veni să-si ia rămas-
bun. “Despărtirea” mortului de familie si de casă, de gospodărie, constituia partea esentială si dura, de obicei, trei zile.
Ansamblul de obiceiuri si traditii menite să restabilească echilibrul social rupt prin moarte, depăsea cu mult cele trei
zile ale ceremonialului de înmormîntare propriu-zis. Ele se făceau, si se mai fac încă, timp de patruzeci de zile sau de
sase săptămîni. Abia după trecerea acestui răstimp, familia reintra în viata normală.
Priveghiul – durează, de obicei, două nopti si se face pentru a nu lăsa mortul singur. Există, în mediile folclorice
traditionale, credinta că mortul trebuie păzit. Nu treacă prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pisica,
găina etc, deoarece se preface in strigoi.
Atunci cînd priveghiul se face după randuiala traditionala, cei veniti să privegheze mortul danseaza, fac jocuri cu masti,
joacă jocuri distractive, cantă din fluier, spun basme, joacă jocuri de cărti, mănancă. Acestia beau si discută despre
treburile curente ale oamenilor si ale comunitătii.
La priveghi se si petrece, rostul petrecerii este nu numai să alunge somnul celor veniti să privegheze, ci si să marcheze,
în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărtirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii impreuna cu
cel mort.
Transformarea societătii rurale intr-o societate de consum asemănătoare celei urbane si schimbările demografice fac ca
obiceiurile sa se piarda sau sa nu se mai practice. Multe din obiceiurile traditionale romanesti le mai putem intalni
 GIURGIU FLORIN
doar in spectacole sau festivitati. Populatia rurala actuala trece printr-o emancipare care se afla la marginea prapastiei
ce semnifica pierderea identitatii si patrimoniului traditional romanesc.
Se fac eforturi considerabile de catre persoane dedicate ascestor cauze de pastrare a portului, dansurilor, arhitecturii,
obiectelor si a tot ce inseamna traditie populara romaneasca.
În Europa, sărbătorile, tradițiile și obiceiurile fac parte din patrimoniul nostru cultural comun . Acestea ne unesc peste
granițe, structurându-ne anotimpurile și viețile, adesea reflectând teme legate de identitate, religie și natură.
Paștele în Germania
Paștele este una dintre cele mai importante sărbători din Germania. Străzi, piețe, grădini, balcoane – toată țara
este decorată special pentru această zi. Principala tradiție este de a da coșuri de Paște și fiecare copil primește unul
care conține ouă pictate manual, bomboane de ciocolată și jucării. Pictarea ouălor de Paște (Ostereier) și gătirea
faimosului miel de Paște (Osterlamm) sunt alte tradiții tipice ale țării. De asemenea, ai opțiunea de a vizita în acea
perioadă piețele cu produse tipice.
S-ar părea că germanii iubesc orice șansă de a decora un copac. Pe lângă decorarea pomilor de Crăciun – o tradiție
care provine din Germania, lor le place să-și decoreze pomii și de Paște. Cu toate acestea, în loc de ornamente, ei
vopsesc ouă pentru a le atârna de ramurile goale ale copacului, simbolizând întoarcerea primăverii și a culorii.
Paștele în Franța
Paștele în Franța este considerat cea mai importantă festivitate creștină a anului. De joi până Sâmbăta sfântă,
clopotele sunt tăcute – până la anunțarea învierii lui Hristos într-o clopotniță care sună în Duminica de Paște.
Dulciurile pentru această ocazie sunt nelipsite, fie în formă de iepurași de Paște, clopote sau pești de ciocolată. Ca
și în alte țări, copiii se joacă vânând ouă în dimineața Duminicii de Paște.
Paștele în Marea Britanie
Celebrând Paștele în Regatul Unit, te poți bucura de obiceiuri unice, folclor și mâncare tradițională. Printre
principalele obiceiuri în Marea Britanie pentru această perioadă se numără și jocul „Egg Rolling”, în care mai
mulți copii se adună pentru a coborî de pe dealuri rostogolind ouă decorate. O altă tradiție populară este de a decora
ouă de ciocolată -mai multe mărci de ciocolată organizează evenimente în care produc ouă de Paște de dimensiuni
diferite și le ascund în tot orașul. Norocoșii care le găsesc le păstrează. Printre alte tradiții se numără și coacerea
de „chiflele încrucișate calde” – „Hot Cross Buns”, produse dulci de patiserie, crestate cu cruce și servite la cald.
Paștele în Italia
Procesiunile sunt o tradiție distinctivă pentru unele orașe din Italia. Una dintre cele mai renumite este cea care are
loc la Roma, împreună cu masa papală din Vatican, la Basilica San Pedro. Focurile de artificii sunt o altă tradiție
populară, faimoase fiind cele desfășurate în Venezia, în Piazza San Marco. Oul, ca și în alte părți din Europa,
continuă să fie protagonistul aceastei sărbători, ca simbol al începutului vieții. În consecință, este folosit în multe
jocuri și la elaborarea de mâncăruri populare de Paști. Mâncărurile tradiționale pot include mielul sau capra,
anghinarea și painea specială de Paște, care variază de la o regiune la alta. Pâinea dulce Panettone și pâinea
Colomba (în formă de porumbel) sunt adesea oferite ca daruri, la fel și ouăle de ciocolată, care vin de obicei cu o
surpriză în interior.
Fiecare popor al lumii sărbătoreşte Crăciunul după obiceiuri şi tradiţii vechi de sute de ani, diferenţele fiind date, în
principal, de apartenenţa la o anumită religie, însă este universal valabil obiceiul mesei de Crăciun în familie sau
alături de cei dragi.
Schimbul de cadouri, împodobirea pomului, prăjiturile cu marţipan, ori vinul fiert cu scorţişoară sunt doar câteva dintre
simbolurile pe care ţările lumii le asociază acestei mari sărbători.
► Australia – În această ţară este uzual să se petreacă Crăciunul la temperaturi de peste 30 grade C, iar moşul, este
evident în aceste condiţii, nu vine cu sania trasă de reni, ci cu surf-ul.
Cina de Crăciun e marcată de obiceiul de a pune într-una dintre prăjituri o bucăţică de aur, iar cel care găseşte metalul
preţios se spune că va avea mult noroc în anul care urmează.
Masa se serveşte, de obicei, pe plajă sau la picnic, iar în seara de Crăciun, australienii ies pe străzi, cu lumânări aprinse
şi cântă melodii specifice sărbătorii.
 GIURGIU FLORIN
Peste tot – în case, pe străzi şi pe plaje, există obiceiul decorării cu „tufişuri de Crăciun” – tufe verzi cu flori mici şi
roşii.
Craciunul
► Austria – Sărbătoarea Sfântului Nicolae marchează începutul Crăciunului în Austria. Există credinţa că Sfântul
Nicolae, însoţit de un diavol, merge din casă în casă şi îi pune pe copii să scrie o listă cu lucrurile bune şi lucrurile rele
pe care le-au făcut de-a lungul anului, iar copiii cuminţi primesc nuci, jucării şi dulciuri. Cadourile de Crăciun, puse
sub brad, nu pot fi deschise decât după cina din seara de Ajun.
► Bulgaria – Crăciunul („Koleda”) începe la miezul nopţii, atunci când există tradiţia ca fetele tinere să pregătească o
pâine speciala („Krava”), copată pentru colindătorul favorit – „Koledarii” – tineri necăsătoriţi, costumaţi cu haine
tradiţionale, care ţin în mâini un baston mare din lemn de stejar sculptat – „Koledarka” şi fac înconjurul satului şi se
opresc în fiecare casă pentru a ura şi pentru a primi cadouri special preparate pentru ei. Uzual, Sărbatoarea Crăciunului
durează pâna în zori.
► Canada – Sărbatorirea Crăciunului este însoţită de o diversitate de tradiţii provenind din culturile franceză, germană,
engleză, ucraineană şi indiană.
Canadienii de limbă franceză au în tradiţie plăcinta cu carne, „la tourtiere”, însoţită de o supă tradiţională, brânzeturi,
prăjituri cu fructe sau gogoşi, iar principalul desert de Crăciun este „Yule Log” – o prăjitură de ciocolată, în formă de
buştean, acoperită cu un strat gros de ciocolată, fiind simbolul trunchiului de mesteacăn ars în focul imens ce a durat
toată noaptea dinaintea plecării francezilor în Canada.
Canadienii de limbă engleză sărbătoresc Crăciunul cu gişcă friptă sau friptură de vită şi budincă de prune. Cele mai
apreciate dulciuri sunt „Chicken Bones” – inventate în anul 1885, de fraţii Ganong, un amestec de scorţişoară, zahăr
şi ciocolată şi „Barley toys” – create de Yarmouth Candy Company din Noua Scoţie, conţinând zahăr, glucoză,
colorant şi ulei de măsline, un amestec turnat în forme de pui, iepuri şi alte animale, sau de Moş Crăciun.
► Chile – copiii şi adulţii confecţionează sau cumpără mici figurine din lut, pe care le aşează sub brad – „pasebre” –
din care Moş Crăciun („Viejito Pascuero”) îşi alege câte una din fiecare casă vizitată.
► Cuba – cea mai importantă perioadă este Ajunul Crăciunului – “nochebuena” (“Noaptea cea bună”), iar masa
tradiţională înseamnă friptură de porc, fasole neagră servită cu orez şi plante tradiţionale (Yucca) sub formă de piure.
Familiile numerose se reunesc şi, într-o groapă săpată în pământ şi plină de cărbuni acoperiţi cu frunze de bananier, frig
un porc întreg. Familiile, care în Cuba includ rudele de toate gradele, petrec toată noaptea pe muzică tradiţională.
► Elveţia – Samichlaus (Moş Crăciun) are întotdeauna şi sarcina de a aduce şi pomul de Crăciun în casele oamenilor,
un obicei care se păstrează încă din anul 1775. Un alt obicei al elveţienilor este „Parada ridichilor luminate”: copiii
ajutaţi de părinţi scobesc cu mare grijă câte o ridiche mare de lună, pe care apoi o împodobesc cu diferite crestături şi
forme, mai ales cu steluţe şi brăduţi. În ridichea astfel împodobită micuţii elveţieni pun o lumânare şi poartă ridichea
ca pe o faclă, de obicei către şcoala unde învaţă, unde copiii reuniţi cântă în cor melodii tradiţionale
► Finlanda – Crăciunul este cea mai importantă sărbătoare a anului, începută seara, la biserică, cu slujbe şi aprinderea
de lumânări la mormintele celor dragi.
Masa de Crăciun este pregătită pornind de la produsele de bază – preparatele de peşte, asezonate cu şuncă şi cârnaţi –
o specialitate de bază în bucătăria finlandeză.
În Ajunul Craciunului, copiii aşteaptă sosirea lui Moş Crăciun care pune mereu aceeaşi întrebare: “Sunt cumva copii
cuminţi aici ?”, iar răspunsul este, bineînţeles, afirmativ. Moşul are o desagă plină de cadouri, pe care le împarte celor
mici, în timp ce povesteşte copiilor despre călătoria obositoare pe care o face din Laponia
► Franţa – Deşi, în trecut, Sfântul Nicolae aducea cadouri micuţilor în ziua de 6 decembrie, în cea mai mare parte a
ţării, Père Noel (Moş Crăciun) i-a luat locul lui Moş Nicolae. Acesta vine în casele francezilor în noaptea de 24
decembrie şi pune cadouri în ghetuţe. Masa de Crăciun este dominată de tradiţionala „Bûche de Noel” – o prăjitură
de ciocolată prezentată la masă sub formă de buturugă

► Germania – Încă din prima duminică de Advent, târgurile de Crăciun invadează pieţele oraşelor, care durează pe
întrega perioadă a sărbătorilor de sfârşit de an. Coroana de Advent, confecţionată în familie, conţine ramuri verzi care
 GIURGIU FLORIN
celebrează natura şi fie patru lumânări, care vor fi aprinse succesiv în fiecare duminică de Advent, fie 24 de săculeţi
cu dulciuri şi bunătăţi care vor fi degustate zilnic, în familie.
Ajunul Crăciunului este cea mai importantă zi de sărbătoare, în care familia se reuneşte pentru cină şi pentru a merge
împreună la biserică la Mesa din noaptea de Crăciun.
Cadourile sunt oferite în după-amiaza zilei de 25 sau în seara zilei de 24 decembrie, dar nu „de Moş Crăciun”, ci „de
Christ-Kind” (copilul Iisus).
În unele familii se obişnuieşte ca de Crăciun să se cânte colinde, dar, pentru cei mai mulţi germani Crăciunul –
„Weihnachten” („noapte solemnă”), este un moment de profundă reflexie şi analiză.
► Grecia – Atât Crăciunul cât şi Anul Nou sunt sărbători extrem de bogate în tradiţii şi superstiţii, dar şi în preparate
tradiţionale. Pâinea de Crăciun, sepre exemplu, este însemnată cu forma mânii prin presarea aluatului cu palma, înainte
de coacere, simbolizând faptul că Iisus a binecuvântat pâinea în sfânta zi de Crăciun. Brutăriile pregătesc şi plăcinte
ovale, care se dăruiesc de Crăciun. Printre dulciurile tradiţionale regăsim „Melomakaronas” – o plăcintă însiropată
cu miere – şi „Kourabiedes” – tot o plăcintă acoperită cu fulgi de zăhar.
Moş Crăciun este simbolizat de Sfântul Vasile, filantropul Asiei Mici, care împarte cadouri şi dulciuri copiilor, însă
neexistând obiceiul bradului împodobit, darurile sunt lăsate pe masă.
► Italia – Crăciunul începe, în mod tradiţional, cu opt zile înainte şi este denumit „Novena”. Există obiceiul ca cei mici
să meargă din casă în casa, recitând poezii sau cântând, însă cadourile se primesc abia pe 6 ianuarie, fiind aduse de o
vrăjitoare urâtă, dar bună la suflet – Befana
► Israel – Bethleem, oraşul în care s-a născut Iisus, este centrul sărbătorilor de Crăciun, iar în ajun, turiştii şi localnicii
invadează bisericile şi urmăresc tradiţionala procesiune religioasă, începută de parada poliţiştilor, pe cai arabi, urmaţi
de un bărbat care duce în spate o cruce uriaşă, şi de alte scene din istoria religiei creştine.
Sfantul Andrei este sarbatorit de crestinii ortodocsi pe 30 noiembrie.
Ziua Sfantului Andrei se cheama si Ziua lupului sau Gadinetul schiop.
Noaptea de dupa Sfantul Andrei se considera a fi intre doua anotimpuri, cand incepe imperecherea lupilor.
Se spune ca in aceasta noapte nu trebuie sa rostesti numele lupului, pentru ca animalele din gospodarie sa nu fie mancate
de acesta. In popor, se faceau "ofrande pentru lup, pentru ca se crede ca el doar in noaptea Sfantului Andrei isi vede
coada, adica isi misca gatul, ca el, de obicei, este teapan. In momentul in care isi vede coada inseamna ca aria lui
vizuala se extinde si este foarte periculos", a declarat pentru Ziare.com Doina Isfanoni, cercetator etnolog la Muzeul
Satului.
Etnologul ne-a explicat ca se mai spune despre lupi ca sunt cainii lui Sfant Petru. "Lupul este expresia raului pe pamant
din cauza fortei destructive, dar in acelasi timp se stie ca Sfantul Petru ii pedepseste pe cei care nu ii cinstesc ziua sau
fac o serie de activitati imorale pentru comunitate si ii harazeste lupilor. De aici vine faptul ca ziua aceasta trebuie sa
fie pentru odihna", a explicat Isfanoni.
Daca lucrezi sau daca speli rufe in aceasta zi, il necistesti pe Sfantul Andrei, un patron al bolilor. Cine are o maladie,
suferinta mai veche ar fi bine sa posteasca negru pentru ca Sfantul Andrei il va ajuta, a mai spus etnologul.
Pentru cei sanatosi care tin postul Craciunului, de Sfantul Andrei este dezlegare la peste, pentru ca este patron al
pescarilor.
Doina Isfanoni a mai explicat ca la trecerea dintre anotimpuri "omul devine mai vulnerabil si foarte multe dintre
betesugurile trupului si ale mintii erau puse pe seama unor spirite adverse, razbunatoare, inclusiv al unor defuncti,
respectiv strigoi, care se razbuna.
In aceasta noapte ies la lupta, se infrunta, de fapt, strigoii vii (oamenii rai - n.red.) cu strigoii morti. De aici, o serie
intreaga de credinte legate de practici de protejare a omului, de la celebrul mancat de usturoi, pana la unsul
ancadramentelor usilor si ferestrelor si pragurilor portilor cu usturoi si presaratul de sare".
In aceasta noapte, fetele nemaritate trebuie sa isi puna sub cap 41 de boabe de grau si, daca viseaza ca le ia cineva graul,
se vor marita.
Altadata, in aceasta seara, se alegea o gazda cu o casa mai mare si se adunau fete si feciori. Fetele aduceau un colac si
trei capatani de usturoi. "O parte dintre colaci se consumau, ca organizau o noapte de petrecere. Iar un colac era pazit
de gazda casei, de femeia mai batrana.
 GIURGIU FLORIN
Se punea intr-o covata sau pe masa impreuna cu usturoiul si se acoperea cu o basma. Batrana trebuia sa pazeasca, pentru
ca baietii incercau sa fure din usturoi, pentru ca insemna ca fura din norocul fetelor. Motiv pentru care baba trebuia sa
fie foarte vigilenta, de regula avea si o nuia cu ea", a mai spus etnologul.
Dimineata, usturoiul se impartea celor care au fost in casa. "Pe de-o parte, se semana primavara care urma si era
usturoiul de leac, special, care era folosit intr-o serie intreaga de practici medicale. De exemplu, il purtau in san cand
plecau la drum sau petreceri ca sa ii apere de rele, de atingeri nefaste", a adaugat Doina Isfanoni.
Acest usturoi era folosit si ca leac de catre cei care aveau negi.
Ce alte traditii mai exista:
In seara de Sfantul Andrei, fetele merg la o fantana cu o lumanare de la Paste pe care o aprind si o afunda in galeata,
iar cand ajunge sa lumineze apa ele trebuie sa spuna: "Sfinte Andrei,
Scoate-i chipul in fata apei,
Ca in vis sa-l visez,
C-aievea sa-l vaz!".
Se spune ca apoi apa din fantana se tulbura si fata vede chipul ursitului.
Tot cele care vor sa isi vada ursitul trebuie sa stea, potrivit batranilor, la miezul noptii dezbracate intre doua oglinzi si
tinand in maini doua lumanari aprinse. In oglinda din spatele lor fetele vor vedea scene din viitorul lor si chipul
ursitului.
Se mai spune in popor ca imaginea celui sortit o sa ii apara si unei fete intr-un pahar cu apa in care a fost pusa o verigheta
sfintita pentru cununie. Fata trebuie sa tina in mana doua lumanari aprinse.
In aceasta noapte, se pune grau la incoltit in farfurie. In acest fel, gospodarii afla cum va fi recolta in anul viitor si daca
vor avea noroc. Daca graul va creste frumos si verde, va fi un an cu bucurii.
Tot pentru a afla cum va fi anul urmator, oamenii pun in apa ramuri. Daca crenguta va face repede muguri multi si
frumosi, asa va fi si perioada ce vine.
Pentru a tine departe spiritele rele, oamenii obisnuiau sa intoarca cu gura in jos toate canile si vasele din casa.
Ce traditii exista in alte tari
Tripsta ne spune ce traditii exista de Sfantul Andrei si in alte tari.
In unele zone din Germania, Austria, Republica Ceha, Slovacia, Polonia, Ucraina si chiar in Romania se toarna plumb
fierbinte in apa pentru a ghici ocupatia viitorului sot in functie de forma piesei care rezulta. Pentru acelasi lucru, in
Polonia se toarna ceara fierbinte de la o lumanare printr-o gaura de cheie.
In Austria, pentru a-l atrage pe viitorul sot, fetele nemaritate beau vin si apoi recita "Andreasgebet" (rugaciunea de
Sfantul Andrei), in timp ce sunt dezbracate si lovesc un pat de paie. Tot in aceasta noapte, fetele trebuie sa arunce un
pantof peste umar. Daca acesta aterizeaza aratand spre usa, fata se va casatori si va pleca din casa parintilor in acelasi
an.
In Slovacia si Cehia, fetele scriu numele potentialilor soti pe hartie si baga bucatile in "halusky" (un fel de galuste moi).
Prima galusca ce se va ridica la suprafata in mancarea gatita va purta numele viitorului sot.
Tot pe hartie scriu numele potentialilor soti si fetele din Polonia, dar acestea pun bucatile sub perna. Prima hartie pe
care o vor scoate dimineata de sub perna va avea scris numele celui care ii va fi sot.
In Germania, fetele pot sa isi afle mai simplu ursitul. Trebuie sa doarma dezbracate in acea noapte si il vor visa pe cel
care le va fi sot. Tot in Germania, femeile tinere trebuie sa observe directia din care latra cainii in noaptea de Sf.
Andrei, deoarece ursitul va veni din acea directie.

PATRIOTISMUL ȘI MANIFESTĂRILE SALE

Nicolae Iorga spunea că „un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să
îmbunătățească tărâmurile și oamenii, pe când un șovinist urăște tot ce nu-i seamănă și dezbină oamenii”.
 GIURGIU FLORIN
Mai recent, Mihai C. Băcescu spunea că „o patrie iubită se recunoaște din prima vedere fiindcă este o patrie curată,
nepoluată, care arată frumos și primitor, indiferent că-i săracă sau bogată, că în ea auzim o singură limbă sau mai
multe”.
În viziunea filosofului Vasile Conta, a fi patriot înseamnă: „a fi cinstit, a avea conștiința curată și o inteligență vie, a
avea un arbitraj filosofic pentru compatrioții tăi; în fine, un criteriu, din care să reiasă principiul că viața ta aparține
tuturor și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde spre fericirea și gloria țării tale.

Patriotismul este un sentiment de dragoste fata de tara , manifestat prin actiuni de marire si de aparare a acesteia .Prin
patriotism se definește legătura emoțională față de o țară și de o națiune din motive etnice, politice, culturale sau de
altă natură.
A fi patriot inseamna :
-Sa ai anumite drepturi și datorii constituționale, în legătură cu statutul de cetățean al unui stat:
de exemplu dreptul de a fi apărat de stat și datoria de a-l apăra, sau dreptul de a fi ajutat bănește
de stat și datoria de a plăti impozite și taxe.
-În anumite țări, statul le cere cetățenilor (sau anumitor categorii de cetățeni, slujitori ai
autorității publice) să-și manifesteze solemn patriotismul depunând jurământ.
- În numeroase țări, școlarii asistă în fiecare dimineață la ceremonia ridicării drapelului și a
cântării imnului național.
Patriotismul se manifesta prin:
-Sentimentul naţional pe care îl au membrii unei naţiuni exprimă : conştiinţa apartenenţei unei
persoane la o naţiune, precum şi mândria naţională.
-Constiinta nationala reprezintă ansamblul ideilor, aspiraţiilor sentimentelor prin care membrii
unei comunităţi naţionale îşi afirmă identitatea comună pe baza unităţii de :
• teritoriu;
• limbă;
• cultură;
• viaţă economică.
-Identitatea nationala este legată de patriotism, ca sentiment de dragoste şi devotament faţă de
patrie şi de popor. Şi aceasta face ca, de exemplu, apărarea teritoriului, să fie o posibilă expresie
a fidelităţii faţă de patrie, sinonimă cu apărarea identităţii naţionale. Încălcarea teritoriului
conduce la conflicte, uneori dramatice prin posibilele consecinţe.
De asemenea, lupta pentru identitatea naţională a reprezentat o idee forţă, urmărită de diferite
popoare, în momentele istorice ale constituirii lor ca naţiuni. lupta acestora ca şi ideea pentru
care luptau erau legate de un profund sentiment patriotic.

RAPORTUL „EU” – „CEILALȚI”, „NOI” – „CEILALȚI” ÎN SOCIETATEA MULTICULTURALĂ ȘI ÎN

SOCIETATEA INTERCULTURALĂ.
 GIURGIU FLORIN

Atunci când vorbim despre multiculturalitate, vorbim despre unitate şi diversitate. Diversitatea
este esenţa multiculturalităţii, ea ne prezintă diferenţele dintre culturi şi totodată frumuseţea de a le
găsi în acelaşi loc. Astăzi multiculturalitatea se bazează pe toleranţă, susţinere şi plăcerea de a te vedea
înconjurat de un tumult de idei, concepte, credinţe şi personalităţi formate de medii culturale cu totul şi
cu totul diferite. Multiculturalitatea o întâlnim oriunde am privi sau la orice conversaţie am lua parte. De
ce? Simplu, pentru că omul de astăzi este alcătuit dintr-un amestec de influenţe provenite din cultura şi
modul de viaţă al celor care îl înconjoară şi, de cele mai multe ori, aceştia provin din etnii diferite şi au
principii care sunt caracterizate prin diversitate.
Întâlnim multiculturalitatea atât la nivel continental şi naţional. Pe teritoriul Europei
multiculturalitatea este dată de însumarea culturilor tuturor popoarelor care o alcătuiesc. Pe tot
cuprinsul Europei diversitatea îşi face puternic simţită prezenţa atât la nivel cultural cât şi economic.
La nivel naţional diversitatea este dată de imigranţi şi de minorități, aceștia generând aspectul
de multiculturalitate. Diversitatea culturală este într-adevăr o realitate incontestabilă şi neasumarea
acesteia ar fi o eroare.
Pe teritoriul României multiculturalitatea este prezentată încă din cronicile lui Miron Costin când
acesta prezintă Italia şi asemănarile dintre români şi italieni, aceştia regasindu-se pentru celelalte
popoare sub numele de „vloh”. ”Caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă și te privéște de unde
ești, lepădândŭ de la tine toate célelalte basne, câte unii au însemnatŭ de tine, din neștiință rătăciți, alții
din zavistie, care din lume între neamuri n-au lipsitŭ niciodată, alții de buiguite scripturi și deșarte.
De-a lungul timpului multiculturalitatea a evoluat pe teritoriul ţării noastre şi prin influenţele
externe care se exercită asupra culturii române, aspect pozitiv care însă ar putea afecta identitatea
culturală naţională.
Pe teritoriul ţării noastre întâlnim un amalgam de culturi care dau savoare vieţii de zi cu zi.
Această diversitate o vedem mai pronunţat în rândurile tinerilor, poate pentru că aceştia sunt fără
prejudecăţi şi acceptă cu o mai mare ușurință noutatea şi ştiu cum să reacţioneze, cum să îşi păstreze
identităţile în faţa avalanşei de păreri şi opţiuni religioase ale celor cu care intră în contact, dar şi să îşi
însuşească ceea ce consideră necesar din ele pentru a se dezvolta ca om.
Individului îi este menit să trăiască în comunitate, necesitatea de a fi aproape de alți oameni alături de care formează
societatea făcându-și aparația încă de la naștere. Prin urmare, societatea este constituită din relații interpersonale,
 GIURGIU FLORIN
indivizii și societatea aflându-se în relație de interdependență. Un om nu poate ajunge la apogeul nivelului de
dezvoltare al său fără a fi integrat într-un grup, lipsit de abilitatea de a socializa.
Multiculturalismul reprezintă coexistența mai multor culturi diferite într-o societate. Fiin o ideologie ce vizează
diversitate, multiculturalismul a apărut cu scopul de a asigura un cadru de afirmare identității unui grup.
Multiculturalismul tinde să fie un răspuns nevoilor unei lumi schimbătoare în care exprimarea diferitelor identități se
transformă în răspunsuri la provocările aduse atât de statul național, cât și de altele, la nivel global.
Când vorbim de multiculturalitate, vorbim în mod automat despre conviețuirea oamenilor de diverse etnii sau rase într-
o societate care are un procent ridicat de oameni ce aparțin de altă etnie sau altă rasă.
Dat fiind faptul că sociologii s-au preocupat de fenomenul etnic încă din secolul al XIXlea, nu e nicio surpriză că nu
avem răspunsuri categorice, răspunsuri care să nu aibă urmă de îndoială la întrebări precum „Care sunt uneltele cu
care sociologii își dau seama de tenacitatea și fluiditatea identităților și comunităților etnice în lumea contemporană?”
sau „Cum justifică ei gama largă de relații etnice între grupuri și în cadrul grupului?” De
asemenea, fenomenul rasial a început să ia proporții începând cu secolul al XVII-lea, sclavia luând amploare. În prezent,
rasismul este în scădere, iar diversitatea reprezintă un scop către care țintesc majoritatea națiunilor.
Pe lângă importantele avantaje pe care le constituie coexistența mai multor culturi diferite într-o societate, nu putem să
ignorăm nici dezavantajele care apar. Primul dezavantaj îl reprezintă, cu siguranță, dificultățile în ceea ce privește
comunicarea. Fiecare cultură în parte se caracterizează prin anumite aspecte, latinii au o comunicare mai gălăgioasă,
sunt mai insistenți și expresivi, în timp ce germanii sau nordicii preferă comunicarea directă, exactă, mai rece.
Totodată, limbile culturilor dau și ele înțelesuri diferite anumitor expresii comune.
La nivelul comunicării non-verbale apar diferențe vizibile date de stilul mai evident sau mai subtil al modului în care
se transmit mesajele, inflexiunile vocii și mimica. Diferențele dintre stilurile de comunicare pot fi interpretate negativ
și pot produce neînțelegeri.
Pe de altă parte, și dificultățile în ceea ce privește colaborarea în muncă determinate de stilurile de lucru foarte diferite
între culturi reprezintă un dezavantaj. Diferențele apar între stilul punctual, pentru care munca este foarte bine
programată, se respectă obiectivele și programul, și stilul mai relaxat, centrat pe atingerea scopului în orice mod.
Aceste două stiluri de muncă sunt total opuse, fiecare stil fiind specific majorității unei anumite etnii sau rase, iar
reprezentanții lor reușesc să lucreze împreună destul de greu. De exemplu, latinicii sunt cunoscuți pentru firea lor
entuziastă și mai emoțională, aceștia fiind mai greu de mobilizat la locul de muncă pentru că sunt ușor distrași, pe
când asiaticii sunt crescuți cu o mentalitate de muncitor, învățați să dea tot ce au mai bun și să muncească oricât e
nevoie pentru a ajunge unde își doresc.
În societatea multiculturală apar și dezavantaje în ceea ce privește obținerea consensului, iar la fel ca în cazul celorlalte
dezavantaje, și acestea sunt o consecință a viziunilor diferite, în special atunci când vine vorba de stabilirea
obiectivelor și luarea deciziilor. În acest sens, culturile de care aparține fiecare pot influența criteriile după care se
elaborează o hotărâre, luând în considerare aspecte precum calitatea, productivitatea, obiectivele financiare, durata de
timp sau aprobarea grupului, pe când alte culturii preferă decizia individuală. Cu toate
acestea, mai pot interveni și sistemele de valori diferite: ceea ce pentru un grup de o anumită etnie poate nu este un
compromis, pentru alții aparținând de un altul poate fi ceva de neînchipuit.
Avantajele pe care le constituie coexistența mai multor culturi diferite există, dar sunt vizibile mai mult pe plan personal,
în formarea viziunii, dezvoltarea, deschiderea și înțelegerea societății în care trăim. Lărgirea sensurilor, interpretările
multiple ale lucrurilor, se referă la faptul că fiecare cultură are o viziune proprie, diferită, iar într-o societate
multiculturală există mai multe modalități de acțiune și găsire a rezolvărilor problemelor
existente.
Deschiderea față de ideile noi este de multe ori mai mare atunci când acestea vin din partea unor culturi diferite. Astfel,
apar avantaje, crește creativitatea, iar viziunea fiecăruia începe să se lărgească, având loc realizarea că lumea e mai
mult decât propria noastră persoană. Alte două avantaje pe care le aduce multiculturalismul sunt capacitatea de a
colabora mai eficient cu străinii și înțelegerea mai profundă a mediului cultural, economic și
juridic al țărilor străine.
 GIURGIU FLORIN
Așa cum Hellen Keller obișnuia să spună, „toleranța este cel mai mare rezultat al educației”. Unul dintre cele mai
importante obiective ale societății este să învățăm să ne pese de cel de lângă noi. În viziunea Mariei Montessori,
„educația timpurie este cheia îmbunătățirii societății,” carevasăzică, modul în care copiii sunt educați în cea mai
importantă parte a vieții lor, de la zero la șase ani, va constitui temelia pentru viața care le stă înainte.
Așadar, propunem 6 metode pentru a dezvolta competențele multiculturale nu numai ale părinților, dar și ale copiilor.
Părinții pot face asta astfel:
1. Punând preț pe diversitate în viața de zi cu zi. Să învețe și să vorbească despre diferite culturi ale lumii ce ne
înconjoară. Atunci când părinții caută să știe mai multe despre alte culturi, pot împărtăși cu copiii lor și pot răspunde
întrebărilor celor mici vis-a-vis de diversitate cu acuratețe și sinceritate. Pot chiar și orchestra situații în care cei mici
să pună întrebări, precum a le arăta un film în care apar copii de altă rasă sau etnie, ca aceștia să
devină curioși.
2. Clădind o atitudine respectuoasă față de alte culturi. Părinții ar trebui să conștientizeze că sunt ascultați și priviți în
permanență de către copiii lor, astfel încât să nu trateze indivizii diferiți cu altceva decât cu respect, să iasă din capcana
stereotipurilor și să evite comentariile negative despre alte culturi.
3. Conștientizând diversitatea care este în comunitatea în care trăiesc. Părinții pot ajuta copiii să înțeleagă și să aprecieze
diversitatea care îi înconjoară.
4. Conștientizând diversitatea care nu este în jurul copiilor. Părinții îi pot expune constant pe copiii lor la diversitatea
care nu este în imediata lor vecinătate (poate vorbim despre rasă, etnie, cultură sau clasă socială).
5. Căutând resurse și cunoștințe care să îi poată ajuta pe copii să înțeleagă alte culturi. Să aleagă cărți, muzică,
videoclipuri sau lucrări de artă care să îi sprijine pe copii în crearea de conexiuni semnificative.
6. Îmbrățișând diferențele prin a le sărbători. Părinții pot să creeze experiențe unice pentru copiii lor dacă numai
participă la diferite sărbători culturale. Pot face asta, de asemenea, și prin a prepara feluri de mâncare specifice altor
culturi sau prin a practica lucrul manual pe teme din alte culturi. Aceste experiențe pot dăinui în mintea copilului în
timp și, de ce nu, pot să devină parte din tradițiile familiei.
Prin încurajarea toleranței în aceste feluri, copiii nu numai că vor trăi într-o lume plină de diversitate, ci într-o lume
multiculturală care le va permite să nutrească toleranță și respect pentru cei din jur.

II. PERSOANA ȘI SOCIETATEA INTERCULTURALĂ

1. Principii și valori ale societății interculturale
Principiile și valorile unei societăți interculturale (dezvoltarea identității culturale proprii,
acceptarea și respectarea diversității, valorizarea pozitivă a diferențelor, tratamentul egal al
persoanelor, solidaritate, promovarea incluziunii sociale, dialogul intercultural)
Abateri de la valorile și principiile societății interculturale:
- forme de intoleranță (discriminare, segregare, rasism, xenofobie)
- manifestări și efecte ale lipsei de solidaritate (marginalizare, excludere, izolare)
Principiile și valorile unei societăți interculturale
O societate este constituită pe baza unui set de principii și valori care ne oferă o identitate proprie.
◄ Principiile sunt cele care ne ghidează acțiunile. Ele se deduc din valori și sunt strâns legate de acestea.
◄ Principiile unei societăţi interculturale sunt:
– dezvoltarea identităţii culturale proprii,
– acceptarea şi respectarea diversităţii,
– dialogul intercultural,
– valorizarea pozitivă a diferenţelor,
– tratamentul egal al persoanelor,
– promovarea incluziunii sociale.
Valorile reprezintă elemente definitorii pentru viața socială unei societății interculturale – se raportează la
comportamente, atitudini.
 GIURGIU FLORIN
Valorile societăţii interculturale ― toleranţă, solidaritate, respect faţă de diversitate.
Recunoașterea diversității înseamnă:
◄ Cu toții avem dreptul de a fi tratați într-un mod respectuos și politicos.
◄ Cu toții avem oportunități egale: toți au același drept de a participa.
◄ Cu toții avem dreptul la integrare socială: să fim acceptați așa cum suntem.
◄ Cu toții avem dreptul de a fi recunoscuți pentru cine suntem.

Mitul societăţilor uniforme din punct de vedere cultural a suferit tot mai mult în ultimele decenii,
ajungându-se treptat la concluzia că diversitatea culturală a fost şi este o stare de fapt caracteristică a societăţilor
europene. Ideea unei omogenităţi culturale, propovăduită în era construcţiei naţiunilor europene moderne, lasă tot mai
mult locul conştientizării coexistenţei unor grupuri culturale distincte în cadrul aceleiaşi entităţi statale, şi a necesităţii
instituirii dialogului intercultural.
Educaţia interculturală şi-a făcut apariţia pe agenda politică a Europei odată cu şcolarizarea
copiilor imigranţilor din societăţile vest-europene.
S-a conştientizat atunci pentru prima dată că existenţa unor grupuri provenite dintr-un fond cultural diferit de cel al
populaţiei majoritare poate
constitui o provocare. În acest prim stadiu al educaţiei interculturale, diferenţa este percepută şi tratată ca o tară.
Urmează apoi stadiul în care copiilor imigranţilor li se recunoaşte dreptul de a beneficia de ore de studiu al propriilor
limbi, culturi şi religii, însă în afara procesului de şcolarizare
din sistemul de învăţământ formal, şi în afara oricărui dialog intercultural cu elevii majoritari. În cel
de-al treilea stadiu, paradigma actuală a educaţiei interculturale, diferenţa constituie o bogăţie şi se
promovează dialogul intercultural între diferitele grupuri din societate.
La nivelul legislaţiei internaţionale, se observă un interes pentru rolul educaţiei în dialogul
intercultural începând cu anul 1966, când se semnează în cadrul Înaltului Comisariat al Naţiunilor
Unite pentru Drepturile Omului Convenţia Internaţională privind Drepturile Economice, Sociale şi
Culturale.
Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei: deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi.
Obiectivul general al educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea acestor abilităţi de convieţuire în
societatea plurală a zilelor noastre. Mai specific, obiectivele educaţiei interculturale privesc câteva axe pe care le vom
detalia în cele ce urmează.

O societate este constituită pe baza unui set de principii și valori care ne oferă o identitate proprie.
◄ Principiile sunt cele care ne ghidează acțiunile. Ele se deduc din valori și sunt strâns legate de acestea.
◄ Principiile unei societăţi interculturale sunt:
– dezvoltarea identităţii culturale proprii,
– acceptarea şi respectarea diversităţii,
– dialogul intercultural,
– valorizarea pozitivă a diferenţelor,
– tratamentul egal al persoanelor,
– promovarea incluziunii sociale.

Principiul tratamentului egal al persoanelor

 GIURGIU FLORIN

Uniunea Europeană (UE) dispune de unul dintre cele mai avansate cadre juridice în materie de combatere a
discriminării. Totuşi, acest cadru trebuie completat pentru a extinde domeniul de aplicare al principiului tratamentului
egal al persoanelor.

Principiul tratamentului egal corespunde interzicerii discriminării directe * şi indirecte *. Acesta se aplică tuturor
persoanelor din sectorul privat sau public şi din cadrul organismelor publice. Domeniul său de aplicare include
protecţia socială (inclusiv securitatea socială şi serviciile de sănătate), beneficiile sociale, educaţia, precum şi accesul
la bunuri şi servicii şi furnizarea acestora, cum ar fi accesul la locuinţe sau transporturile.

Trebuie să se prevadă în mod anticipat măsuri şi amenajări specifice pentru a permite persoanelor cu handicap accesul
efectiv şi nediscriminatoriu la domeniul de aplicare al directivei. Totuşi, aceste măsuri nu trebuie să reprezinte o
sarcină disproporţionată. Aceasta poate fi compensată prin măsuri adoptate în cadrul politicilor naţionale privind
tratamentul egal.

Aplicarea principiului tratamentului egal, astfel cum este acesta prevăzut de propunerea de directivă, nu trebuie să aducă
atingere legislaţiilor naţionale care asigură caracterul laic şi organizarea sistemelor educaţionale ale statelor membre.
Acest principiu nu se aplică în cazul tratamentului diferenţiat bazat pe religie sau convingeri care vizează accesul la
instituţiile de învăţământ fondate pe religie sau convingeri. În plus, domeniul de aplicare al propunerii de directivă nu
se aplică în cazul diferenţelor de tratament bazate pe naţionalitatea şi statutul juridic al străinilor de pe teritoriul statelor
membre.
Abateri de la valorile și principiile societății interculturale :
Statele membre pot introduce sau menţine dispoziţii cu un grad mai înalt de protecţie decât cerinţele minime prevăzute
de directivă, precum şi măsuri de discriminare pozitivă menite să compenseze dezavantajele legate de religie sau
convingeri, vârstă, handicap sau orientare sexuală.
Discriminare directă: discriminarea produsă atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puţin favorabil decât
este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o altă persoană.
Discriminare indirectă: discriminarea produsă atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o
persoană într-un anume dezavantaj, în comparaţie cu alte persoane. Sunt exceptate situaţiile în care acestea se justifică
în mod obiectiv printr-un scop legitim şi dacă mijloacele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.
Referinţe şi proceduri
Egalitatea de şanse are la bază asigurarea participării depline a fiecărei persoane la viaţa economică şi
socială, fără deosebire de origine etnică, sex, religie, vârstă, dizabilităţi sau orientare sexuală.
Din această perspectivă, egalitatea de şanse reprezintă o valoare politică fundamentală a Uniunii
Europene, transcrisă în toate actele juridice de bază ale acestei comunităţi, un obiectiv politic cheie şi
totodată o piesă centrală a strategiei nediscriminatorii.
Respectarea principiului egalităţii de şanse parcurge în orice societate o etapă de pionierat, a cărei
durată depinde de contextul istoric, social, economic şi politic. România a depus un efort considerabil
într-un timp relativ redus, pentru adoptarea acquis-ului comunitar în procesul de integrare în Uniunea
Europeană, inclusiv transpunerea cadrului legislativ european de garantare a egalităţii de şanse.
Cu toate acestea, situaţiile de încălcare a principiului egalităţii de şanse sunt foarte numeroase. Starea
de fapt actuală în materie de respectare a principiului egalităţii de şanse în România reprezintă premisa
esenţială de la care s-a năcut iniţiativa parteneriatului nostru.
În mod inevitabil, atunci când vorbim despre principiul egalităţii de şanse, atingem, din păcate,
fenomenul discriminării ca şi conduită socială. Discriminarea reprezintă în fapt una dintre cauzele pentru
care egalitatea de şanse nu este respectată ca principiu călăuzitor. Multiplele definiţii ale discriminării ne
arată că aceasta presupune diferenţierea, excluderea, restricţionarea şi tratamentul preferenţial între
 GIURGIU FLORIN
persoane, grupuri şi comunităţi în dezavantajul unora dintre acestea, însă cel mai relevant aspect este
faptul că toate aceste alegeri, decizii, acţiuni sunt făcute în baza unor criterii neobiective.
Prin egalitate de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi se înţelege luarea în considerare a
capacităţilor, nevoilor şi aspiraţiilor diferite ale persoanelor de gen masculin şi, respectiv, feminin şi
tratamentul egal al acestora. Totusi, discriminarile pe baza de gen exista atat la niveulul Uniunii
Europene, cat si la Nivelul Romaniei.
Persoanele cu dizabilități au aceleași drepturi ca orice altă persoană la demnitate, independență
și participare deplină la viața socială. Măsurile care să le permită acestora să beneficieze de
aceste drepturi formează nucleul acțiunii concertate a UE și a Convenției ONU pentru drepturile persoanelor cu
dizabilități, la care UE este parte semnatară.
Solidaritate,
Solidaritatea este unitatea unui grup sau clase, care produce, sau se bazeaza pe comunitatea de interese, obiective si
standarde.Se refera la legaturile dintr-o societate, care unesc oamenii împreuna. Termenul este în general folosit în
sociologie si alte stiinte sociale. Ceea ce formeaza baza solidaritatii difera printre societati. În societatile simple, se
poate baza în principal pe rudenie si valori comune. În societatile mai complexe, exista diverse teorii cu privire la ce
anume contribuie la sentimentul de solidaritate sociala.
Potrivit lui Émile Durkheim, tipurile de solidaritate sociala coreleaza cu tipurile de societati. Durkheim a introdus
termenii de solidaritate "mecanica" si "organica" ca parte din teoria sa a dezvoltarii societatilor din teza "The Division
of Labour in Society" (1893). Într-o societate care manifesta solidaritate mecanica, coeziunea si integrarea sa vine din
omogenitatea indivizilor - oamenii se simt conectati prin activitate, formare educationala si religioasa, si stil de viata
similar. Solidaritatea mecanica functioneaza de obicei în societati "traditionale" si de mici dimensiuni. În societatile
simple (exemplu, tribale), solidaritatea se bazeaza de obicei pe legaturile de rudenie în retelele familiale. Solidaritatea
organica provine din interdependenta care reiese din specializarea activitatii si complementaritatea dintre oameni - o
dezvoltare care apare în societatile industrializate si moderne.
Definitie: Este coeziunea sociala bazata pe dependenta indivizilor unul fata de celalalt în cadrul societatilor avansate.
Desi indivizii desfasoara sarcini diverse si adesea au valori si interese diferite, ordinea si solidaritatea societatii depinde
de încrederea între ei de a îndeplinii activitatile lor specifice.Termenul de organic în acest context, se refera la
interdependenta partilor componente. Astfel, solidaritatea sociala este mentinuta în societatile complexe prin
interdependenta partilor sale componente, exemplu fiind agricultorii care produc alimente pentru a hranii muncitorii
din fabrica care la rândul lor produc tractoarele, ce permit agricultorului din primul rând sa produca alimentele.
Termenul de solidaritate denotă un sentiment ce constă în acordarea ajutorului reciproc dintre oameni. Cu alte cuvinte,
dorința de a fi de folos unui alt individ, de-ai oferi ceva, din simplul motiv că poți.
Pe de o parte, solidaritatea umană, ca factor de progres, nu este neglijabilă. Aceasta facilitează crearea de legături dintre
indivizi - la scară mică - și la scară mai mare, între popoare, țări, diferite grupuri specializate de oameni. Pe principiul
că un ajutor este mereu bine venit, iar acordarea acestuia este, deseori, ușor de realizat - dacă există voință și resurse
- construcția unor relații trainice nu întârzie să apară.
Pe de altă parte, un act de solidaritate poate să valoreze foarte mult strict din punct de vedere sentimental. Atunci când
într-o clipă dificilă vine un ajutor din exterior, acest lucru înseamnă foarte mult pentru persoana aflată în dificultate.
Desigur, nu de fiecare dată amintirea unei fapte bune va dăinui în mintea unui om, însă aceste momente de solidaritate
pot crea baza unei relații de prietenie, amoroase sau de afaceri sănătoase.
În concluzie, solidaritatea umană are o importanță destul de mare în ceea ce privește progresul; pentru că duce la crearea
unor legături acolo unde acestea s-ar putea să nu se fi întâmplat în alte condiții și pentru că are o valoare sentimentală
pentru cineva care se află într-o situație dificilă la un moment dat din viața sa.

FORME DE INTOLERANȚĂ
Discriminarea
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe baza criteriilor prevăzute de
legislația în vigoare.
 GIURGIU FLORIN
Criteriile stabilite de legislația românească sunt: rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie
defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței
sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute
de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Promovarea incluziunii sociale si a dialogului social

Procesul de incluziune socială reprezintă ansamblul de măsuri şi acţiuni multidimensionale din domeniile protecţiei
sociale, ocupării forţei de muncă, locuirii, educaţiei, sănătăţii, informării-comunicării, mobilităţii, securităţii, justiţiei
şi culturii, destinate combaterii excluziunii sociale şi asigurării participării active a persoanelor la toate aspectele
economice, sociale, culturale şi politice ale societăţii. (conform art. 6 lit. cc) din Legea nr. 292/2011 - Legea asistenţei
sociale).
Dialogul social nu înseamnă discuții, ci asumarea unor decizii commune.

Dialogul intercultural are loc atunci cînd membrii unor grupuri culturale diferite, membri ce deţin opinii şi premise
conflictuale, se angajează în discuţii fiind conştienţi de aceste diferenţe. Dorind să îşi facă însă auzite punctele de
vedere, fiecare participant e de acord să-i asculte mai întîi şi pe ceilalţi. La un dialog cultural se ajunge doar împreună
cu ceilalţi, necesitînd cooperarea şi interacţiunea participanţilor. Chiar dacă, prin definiţie, dialogul nu impune
ajungerea la un acord, participanţii îşi exprimă frecvent speranţa că, cel puţin în unele direcţii, se va ajunge la o părere
comună. Faptul de a-i înţelege pe ceilalţi este în orice caz un pas înainte şi este de preferat conflictului. Dialogurile
purtate între deţinătorii opiniilor celor mai divergente sînt cele mai dificile dar şi cele de importanţă major
Deseori, dialogul intercultural e promovat de diplomaţi referindu-se însă la o lume ideală şi nu la realitatea actuală. De-
a lungul ultimelor decenii, acest termen a fost folosit din ce în ce mai mult drept concept de bază în cooperarea dintre
naţiuni şi/sau între grupuri culturale în interiorul graniţelor naţionale, în mod special în Europa, chiar de la începutul
Uniunii Europene. De obicei, dialogul intercultural este invocat în speranţa că va promova toleranţa, lealitatea,
respectul mutual, rezolvînd astfel conflicte în cadrul grupurilor, sporind pacea şi armonia.
Comunicarea interculturală îmbunătățește inovația, permițând rezolvarea colectivă a problemelor și diseminarea
deschisă a informațiilor [8]. Dialogul intercultural se referă în mod specific la dialogul care are loc între membrii
diferitelor grupuri culturale. Dialogul intercultural presupune că participanții sunt de acord să asculte și să înțeleagă
perspectivele multiple, inclusiv chiar și cele deținute de grupuri sau persoane cu care nu sunt de acord. Așa cum este
exprimat de UNESCO, dialogul intercultural încurajează disponibilitatea de a pune sub semnul întrebării certitudinile
bazate pe valori bine stabilite, punând în joc rațiunea, emoția și creativitatea pentru a găsi noi înțelegeri comune.
Făcând acest lucru, aceasta depășește cu mult simpla negociere, unde sunt în principal interese politice, economice și
geopolitice. Este un proces care cuprinde un schimb de opinii deschis și respectuos între indivizi și grupuri cu diferite
origini etnice, culturale, religioase și lingvistice, pe baza înțelegerii și respectului reciproc. Potrivit consorțiului
publicului pentru dialog, dialogul este „mai degrabă incluziv decât exclusiv ... libertatea de exprimare este legată de
dreptul de a fi ascultat și de responsabilitatea de a asculta ... diferențele, mai degrabă, sunt văzute ca resurse, decât ca
bariere ... conflictul este gestionat mai degrabă în mod colaborativ, decât adversativ ... iar deciziile sunt luate creativ
și nu defensiv. ”
Dialogul intercultural implică recunoașterea culturii, identutății, diferențelor fiecărui participant în acest dialog,
deschidere reciprocă şi o disponibilitate maximă ceea ce presupune conștientizare interculturală.
În concluzie, dialogul intercultural se atestă a fi soluția de sinergie pentru o lume în continua schimbare, ca rezultat al
digitalizării și globalizării. Căutarea unității și completării culturale prin dialog intercultural ar trebui să înceapă ca
urmare a actualizării continue a . Acest lucru evită etnocentrismul și stimulează fiecare cultură să se deschidă la alte
matrici culturale.
Toți cetățenii să aibă oportunități egale. Tuturor persoanelor trebuie să li se ofere oportunitatea de a participa pe deplin
la viața economică, socială, politică și culturală a societății în care trăiesc și de a se bucura de beneficiile acestei
 GIURGIU FLORIN
participări. Asigurarea de oportunități egale înseamnă eliminarea efectelor nedorite ale circumstanțelor aflate dincolo
de controlul indivizilor asupra calității vieții lor.
Incluziunea socială se referă la respectarea statutului și drepturilor tuturor oamenilor dintr-o societate, care trebuie să
aibă oportunitatea de a participa în mod relevant la viața acesteia și de a se bucura de un tratament egal cu ceilalți.(
Comunități de romi, Persoane cu dizabilități, Comunități afectate de sărăcie și excluziune social ).
Abateri de la valorile și principiile societății interculturale:
- forme de intoleranță

Opusul tolerantei este intoleranta - INTOLERÁNȚĂ, intoleranțe, . Lipsă de toleranță, de îngăduință; neîngăduință,
netoleranță.
Opusă toleranţei este intoleranţa care poate merge până la fanatism
Intoleranta este atitudinea de neacceptare a diferentelor dintre grupuri motivata pe dorinta de a trai intr o societate mai
mult sau mai putin omogena.
Pentru o fiinţă socială cum este omul, ostilitatea şi intoleranţa sunt surse permanente de conflicte ceea ce este deosebit
de periculos
Intoleranta se poate manifesta fie implicit, prin excludere, prin refuzul dialogului, fie explicit, prin condamnare si in
final prin actiuni violente
Conflictele generează violenţă în cadrul familiei (asupra femeilor sau asupra copiilor) în societate (la şcoală, la locul de
muncă, pe stradă, etc)
"Există un singur lucru care nu poate fi tolerat şi anume intoleranţa "".
Prin educaţie fiecare persoană din societate poate fi învăţată să îşi cunoască drepturile şi libertăţile pentru ca ele să fie
respectate şi totodată să protejeze drepturile şi libertăţile altora
Educaţia, în sensul de a fi tolerant trebuie să fie considerată un imperativ prioritar.
Prin educaţie trebuie să fie promovate metodele sistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze
surselor culturale, sociale, economice, politice şi religioase ale intoleranţei
Educaţia în domeniul toleranţei trebuie să în ajute pe copii şi tineri să îşi dezvolte capacităţile de a-şi formula părere
proprie, de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.
Discriminarea este o acțiune care presupune un tratament diferit, nedrept față de persoane din cauza apartenenței lor la
un anumit grup social. Există mai multe forme de comportamente discriminatorii, dar toate au comun faptul că implică
o anumită formă de excludere sau de respingere.[1]
În majoritatea țărilor democratice există legi împotriva discriminării, iar egalitatea de tratament este în general garantată
de Constituție. Cu toate acestea, fenomenele de discriminare există și în absența unor legi pro-discriminare, și
împotriva eforturilor legislative de combatere a fenomenului.
Printre cele mai frecvente fenomene de discriminare se află: discriminarea pe criterii de vârstă, de avere, de convingeri
politice, de naționalitate, de rasă, de sex, de religie, de orientare sexuală etc.
În România
În România, potrivit legii nr. 324 din 14 iulie 2006,[7] prin "discriminare" se înțelege orice deosebire, excludere,
restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare
sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum
și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții
de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul
politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Formele discriminării
Discriminarea directă
Discriminarea directă are loc atunci când o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât o altă persoană
care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, iar diferența de tratament are la bază oricare criteriu de
 GIURGIU FLORIN
discriminare prevăzut de legislația în vigoare.[8] Acest tip de discriminare poate izvorî din prevederile legii, altor acte
juridice sau din comportamentul real față de grupul social vizat.[9]

Discriminarea indirectă
Discriminarea indirectă survine atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră dezavantajează anumite
persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare,[10] cu excepția cazurilor în care aceste prevederi,
criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și
necesare.[8] De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care
la generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un
grup de persoane sau o comunitate față de altele care se află în situații egale.[8]

Discriminarea multiplă
Discriminarea multiplă survine atunci când o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferențiat, într-o situație
egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ.[8][11]

Oamenii au identități multiple și fac parte simultan din mai multe grupuri sociale. Apartenența simultană la mai multe
grupuri poate crește vulnerabilitatea persoanelor respective în fața discriminării.[12]

Hărțuirea
Hărțuirea reprezintă orice comportament care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv, pe
criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la
o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu.[8]

Victimizarea
Victimizarea reprezintă orice tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în instanță sau la instituțiile
competente, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.[8]

Femeia face parte din categoriile de victime cu cel mai mare grad de vulnerabilitate victimală, în special în cazurile de
violență în familie.[13] Victimele de sex feminin, în general, sunt stăpânite de sentimentul fricii, rezultată din
intimidările sau agresiunile suferite care determină, de regulă, acceptarea efectului victimal. Dintre formele de
victimizare a femeii cele mai grav întâlnite sunt: amenințarea, maltratarea, violul din cauze multiple: infidelitate,
gelozie, alcoolism, soțul bolnav psihic etc.[13]

Copiii, la fel, pot avea o vulnerabilitate deosebită din cauza vârstei. Ei pot fi ușor antrenați în acțiuni victimizante pentru
ei, pot fi înșelați cu promisiuni sau recompense, mințiți, constrânși să comită acte ale căror consecințe negative pentru
ei și pentru alții nu le pot prevedea.[13] O formă specifică de victimizare a minorilor este bătaia, considerată de unii
o soluție extremă de autoritate și sancționare.[13]

O altă categorie vulnerabilă o reprezintă persoanele vârstnice. Procesul de victimizare poate sa apară în cadrul mediului
familial, agresori fiind rudele sau persoanele care îngrijesc bătrânii, sau în afara acestuia, agresori fiind infractorii.[13]
Aceștia din urmă, profitând de capacitatea redusă a bătrânilor de a se apăra, și de unele caracteristici
psihocomportamentale specifice (credulitate, neglijență, uitare, confuzie), pot comite acte infracționale mult mai ușor
(furt, agresiunea fizică sau psihică, exploatarea prin muncă, exploatarea financiară, privarea de hrană, tratament
medical, izolarea de societate etc).[13]

Dispoziția de a discrimina
Dispoziția sau ordinul de a discrimina este considerată a fi tot o formă de discriminare și reprezintă un ordin primit de
o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.[8]
 GIURGIU FLORIN

Discriminare rasială
diferențiată între indivizi, pe bază de rasă a fost politica oficială a guvernului în mai multe țări, precum Africa de Sud
în epoca apartheid, și Statele Unite ale Americii, înaintea Războiului de Secesiune. Încă din timpul Războiului Civil
American, termenul de "discriminare", în general, a evoluat în limba engleză americană fiind utilizat ca si tratament
defavorabil al unui individ - termenul referindu-se inițial numai la Înțelesul de rasă, mai târziu generalizându-se ca
membru într-un anumit grup social sau categorie socială nedorită.

segregație rasială
formă a discriminării rasiale constând în separarea persoanelor pe baza unor criterii de origine sau rase diferite din
interiorul aceleiași țări (privind cartierele de locuit, școlile, sălile de spectacole, mijloacele de transport în comun,
asistența medicală etc.); discriminare rasială; segregare.
Segregarea rasială este separarea sistematică a oamenilor în rase sau alte grupuri etnice din viața de zi cu zi. Segregarea
rasială se poate ridica la crima internațională de apartheid și la o crimă împotriva umanității în conformitate cu Statutul
Curții Penale Internaționale . Segregarea poate implica separarea spațială a raselor și utilizarea obligatorie a diferitelor
instituții, cum ar fi școlile și spitalele de către oameni de rase diferite. Mai exact, poate fi aplicat activităților cum ar
fi mâncarea în restaurante, băutul din fântâni cu apă, utilizarea toaletelor publice, frecventarea școlilor, mersul la filme,
mersul cu autobuzul, închirierea sau cumpărarea de case sau închirierea de camere de hotel. În plus, segregarea permite
adesea contactul strâns între membrii diferitelor grupuri rasiale sau etnice în situații ierarhice , cum ar fi permisiunea
unei persoane dintr-o rasă să lucreze ca servitor pentru un membru al altei rase. Segregarea este definită de Comisia
Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței ca „actul prin care o persoană (fizică sau juridică) separă alte persoane
pe baza unuia dintre motivele enumerate fără o justificare obiectivă și rezonabilă, în conformitate cu definiția propusă
a discriminare. Ca urmare, actul voluntar de a se separa de alte persoane pe baza unuia dintre motivele enumerate nu
constituie segregare ". Potrivit Forumului ONU privind problemele minorităților, „Crearea și dezvoltarea de clase și
școli care asigură educație în limbi minoritare nu ar trebui considerate segregare nepermisă, dacă atribuirea acestor
clase și școli este de natură voluntară”. Segregarea rasială a fost în general interzisă în întreaga lume. În Statele Unite
, segregarea rasială a fost mandatată de lege în unele state (a se vedea legile Jim Crow ) și a fost aplicată împreună cu
legile anti-miscare (interdicții împotriva căsătoriei interrasiale ), până când Curtea Supremă a SUA condusă de
judecătorul șef Earl Warren a lovit segregaționistul rasial legile din Statele Unite. Cu toate acestea, segregarea rasială
poate exista de facto prin intermediul normelor sociale, chiar și atunci când nu există o puternică preferință individuală
pentru aceasta, după cum sugerează modelele de segregare ale lui Thomas Schelling și lucrările ulterioare. Segregarea
poate fi menținută prin mijloace care variază de la discriminare la angajare și la închirierea și vânzarea de locuințe la
anumite rase până la violența vigilenței (cum ar fi linșările ). În general, o situație care apare atunci când membrii de
diferite rase preferă reciproc de asociere și de a face afaceri cu membrii rasei lor ar fi de obicei descrisă ca o separare
sau de facto separare a raselor , mai degrabă decât de segregare .
Rasismul reprezintă un grup de atitudini, practici și acțiuni care își au sursa în convingerea că diferențele sociale și
culturale se explică prin diferențe biologice și ereditare dintre rasele umane. Apartheidul în Africa de Sud și Ku Klux
Klanul în SUA au dat dimensiuni aberante rasismului.
Rasismul este procesul de discriminare datorat credințelor și ideologiilor, produse în secolele XIX și XX de către
francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau de germanul nazist Alfred Rosenberg,
conform cărora rasele omenești pot fi clasificate de la inferior la superior în baza caracteristicilor biologice
fundamental diferite cu care par a fi înzestrate. Rasismul presupune așadar că oamenii sunt inegali în funcție de etnia
căreia îi aparțin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare[1].
Rasism constituie orice acțiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume bazată pe conceptul rasial,
care la rândul lui definește convingerea că oamenii sunt împărțiți în entități biologice separate și exclusive numite
„rase”, și că există o legătură cauzală între caracteristicile fizice cu care se definește acest concept și personalitatea,
capacitatea intelectuală, aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale umane, și că anumite rase sunt
prin naștere superioare altora.[2]
 GIURGIU FLORIN
RASISMUL Rasismul reprezintă un grup de atitudini care îşi au sursa în convingerea că diferenţele sociale şi
culturale se explică prin diferenţe biologice şi ereditare. Rasismul este procesul de discriminare datorat credinţelor şi
ideologiilor, produse în secolele XIX şi XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau şi Charles
Maurras sau de germanul Alfred Rosenberg, conform cărora rasele omeneşti pot fi clasificate de la inferior la superior
în baza caracteristicilor biologice fundamental diferite cu care par a fi înzestrate. Rasismul presupune aşadar că
oamenii sunt inegali în funcţie de etnia căreia îi aparţin sau de culoarea pielii, adică, mai global, convingerea că
popoarele sunt inegale ca atare.
5. RASISMUL Rasism constituie orice acţiune, practică sau convingere care reflectă o viziune despre lume bazată
pe conceptul rasial, care la rândul lui defineşte convingerea că oamenii sunt împărţiţi în entităţi biologice separate
şi exclusive numite „rase”, şi că există o legătură cauzală între carcateristicile fizice cu care se defineşte acest
concept şi personalitatea, capacitatea intelectuală, aptitudinile morale sau alte caracteristici comportamentale
umane, şi că anumite rase sunt prin naştere superioare altora.
asismul este un mod de gândire care împarte ființele umane în mai multe "rase", adesea într-o ierarhie în care unele
"rase" sunt considerate superioare altora. Ideea de "rasă" este adesea combinată cu ideea că înclinațiile și
caracteristicile individuale ale fiecărei persoane sunt moștenite și determinate de rasa persoanei respective. Aceste
idei și atitudini, care au devenit normă în multe țări începând cu secolul al XIX-lea, sunt total neștiințifice.

Toate ființele umane aparțin aceleiași subspecii (Homo Sapiens Sapiens) din specia Homo Sapiens, iar ideea falsă,
cum că ființele umane pot fi împărțite în diferite "rase", a dus adesea la mari tragedii. Persecuția nazistă și uciderea
în masă a așa-numitelor "rase inferioare" este unul dintre numeroasele exemple de acest fel din istorie.

Astăzi, există încă multe prejudecăți și rasism, astfel că multe persoane sunt afectate de discriminare sau devin
victime ale crimelor din ură din cauza locului din care provin, a culorii pielii, religiei, diferenței de gen, orientării
sexuale etc. Dacă oamenii care propagă aceste prejudecăți și idei rasiste sunt susținuți de mediul politic și dacă cei
care conduc țara se folosesc de ura împotriva grupurilor minoritare, atunci discriminarea poate deveni literă de
lege chiar și astăzi. Este datoria tuturor cetățenilor responsabili și democrați de a lupta împotriva acestor tendințe
din societatea noastră.

Xenofobie (din greacă: ξενοφοβία, însemnând frica de străin) este frica sau ura față de străini și de necunoscut.
Aceasta nu se referă numai la nesuferirea unei etnii, unei culturi sau unei religii diferite, dar și la frica de oameni
necunoscuți și de concepte necunoscute. Forme ale xenofobiei pot include rasismul sau homofobia. Există însă o
diferență între rasism și xenofobie. Pe când xenofobia este o frică sau o ură față de străini, rasismul este
convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin sau de culoarea pielii (conform ideologiei
produse în secolele XIX și XX de către francezii Jules Soury, Joseph Arthur de Gobineau și Charles Maurras sau
de germanul Alfred Rosenberg) adică, mai global, convingerea că popoarele sunt inegale ca atare. Există xenofobie
fără rasism (când urâm străinii dar fără să-i socotim inferiori sau superiori nouă) și rasism fără xenofobie (când
avem convingerea inegalității între popoare, dar fără să ne temem de străini).
xenofobia este frica sau disprețul oamenilor, locurilor sau lucrurilor străine. Persoanele cu această „teamă” sunt
cunoscute sub numele de xenofobi, iar atitudinile pe care le au sunt xenofobe.

În timp ce fobia se referă la frică, xenofobii nu se sperie de străini în același mod în care o persoană cu arahnofobie
se teme de păianjeni. În schimb, „frica” lor poate fi comparată cel mai bine cu homofobia, deoarece ura determină
în mare parte respingerea față de străini.

Xenofobia poate apărea oriunde.

Xenofobia este ura sau o teamă obsesivă față de cineva sau ceva necunoscut, necunoscut, înțelegând orice altceva
ca fiind de neînțeles, ostil și nesigur (de exemplu, xenofobie rasială). O idee ridicată la rangul de viziune asupra
lumii poate duce la ostilitate prin împărțirea oamenilor în funcție de naționalitate, religie sau statut social.
GIURGIU FLORIN

Termenul de xenofobie este un antonim al cuvântului toleranță. În biologie, conceptul de „xenofobie” este unul
dintre cele mai importante mecanisme de supraviețuire care vizează păstrarea în sine și a speciei sale în ansamblu.
Oamenii, prin natură, se nasc inițial xenofobi. La urma urmei, copilul după naștere nu acceptă pe nimeni în afară
de mamă.

Xenofobie Cauze
Câțiva oameni de știință indică determinantul biologic al xenofobiei unui individ. Acest lucru se datorează faptului
că la unele animale se poate observa fenomenul de izolare etologică - agresivitatea și ostilitatea, care se manifestă
în raport cu subspecii și speciile înrudite. Biologic, acest lucru se manifestă prin interzicerea formării perechilor
mixte.

Diferențele de aspect și caracterul reprezentanților diferitelor rase și subculturi sunt mai vizibile decât diferențele
dintre diferiții reprezentanți ai lumii animale. Deși întreaga umanitate de pe pământ aparține aceleiași specii -
Homo sapiens sau Homo sapiens.

Xenofobia este considerată contagioasă. La urma urmei, persoanele care suferă adesea de xenofobie pot
experimenta, de asemenea, acest tip de fobie în raport cu reprezentanții unei alte rase, națiuni și adepți ai altor
opinii religioase. Cu toate acestea, nu confundați xenofobia cu alegerile valorice. Dacă o persoană bine formată îi
place persoanelor nepoliticoase și reduce comunicarea cu ei la minimum, numai dacă este necesar, aceasta se
numește o preferință normală sănătoasă pentru persoana respectivă.

Deci, principalele obiecte ale xenofobiei au fost întotdeauna considerate străine sau străine, adică. din afară.
Motivul pentru asta este ușor de explicat. Așa s-a întâmplat istoric, încât apariția străinilor nu a dus la nimic bun.
Într-un caz mai rău, au făcut reclamații cu privire la pășuni, agricultură, câmpuri, femei și, în cel mai bun caz, s-
au prezentat în societate, aducând schimbări. Nu contează dacă aceste schimbări au fost bune sau rele, dar străinii
au amenințat o anumită și armonioasă structură a vieții.

Astăzi, manifestările xenofobiei se extind într-un domeniu destul de larg de obiecte. În funcție de subiectul
xenofobiei, există: etnofobie, care provoacă discriminare și prejudecăți împotriva membrilor unei alte rase sau
grupuri etnice; xenofobie religioasă, care provoacă prejudecăți și frică în raport cu adepții diferitelor religii și
credințe; fobii în raport cu grupuri de oameni care se disting prin caracteristicile lor sociale, culturale, materiale și
fizice. Acest grup include un număr mare de fobii sociale, dintre care multe au fost studiate de mult timp de către
oamenii de știință și au primit anumite nume, recunoscute. De exemplu, migrantofobia înseamnă frică de refugiați,
prejudecăți și discriminare împotriva persoanelor care au fost forțate să migreze din patrie și să caute refugiu în
străinătate. Handicapismul este prejudiciul împotriva persoanelor cu dizabilități fizice și limitări, vârsta este
prejudecata și frica cauzată de vârsta unei persoane, sexismul este discriminare și prejudecăți pe bază de sex etc.
Numărul de astfel de discriminări și prejudecăți poate crește dramatic în situații de criză și situații extreme. În
acest caz, xenofobia devine larg răspândită.

Aspirația umană de a împărți lumea în „străini” și „prieteni” este indestructibilă. Această trăsătură umană este
periculoasă prin faptul că poate fi folosită în scopuri diferite.

Xenofobie și rasism
Racismul sau xenofobia rasială este o uniune de opinii care se bazează pe idei despre inegalitățile mentale și fizice
ale raselor umane și pe impactul decisiv al diferențelor rasiale asupra dezvoltării istorice și culturale.
 GIURGIU FLORIN
Există multe definiții diferite ale rasismului. Într-o sursă, se susține că atributele rasiale determină inteligența,
abilitățile, credințele morale, caracteristicile comportamentale și trăsăturile de caracter ale unui individ și nu ale
unei societăți în ansamblu sau ale unui grup social particular. Conceptul de rasism conține diviziunea inițială
obligatorie a oamenilor în rase inferioare și superioare, dintre care cei mai înalți sunt creatorii civilizației și sunt
chemați să conducă și să domine a doua.

Xenofobia are multe apariții și manifestări. Rasismul este una dintre manifestările fobiei, ceea ce duce la
consecințe ireversibile severe în societate și în structura politică a statelor. Racismul poate să nu aibă o manifestare
pronunțată. Deci, de exemplu, există oameni aparent toleranți, dar nu vor dori să-și dea copilul în căsătorie cu „nu
al nostru”. Există și oameni care urăsc toți străinii, dar numai într-un mod liniștit, fără a-și arăta ostilitatea. Există
un alt tip de oameni care își vor etala deschis ostilitatea și ura.

Pentru toate aceste tipuri de oameni există o caracteristică comună sau caracteristică comună - ei își permit să
împartă oamenii în „corect” și „greșit” (freaks), împreună cu acest lucru clasificându-se neapărat în prima
categorie. Acest tip de gândire paranoică constă în respingerea a orice rău din propria personalitate și transferul
sută la sută a acestui „rău” către alții, sau toate la rând sau către anumite grupuri sociale.

În legătură cu situația actuală, datorită cursului intensiv al proceselor de globalizare, ștergerea frontierelor de stat,
a cadrelor etno-culturale și lingvistice, apar problemele cele mai urgente legate de rasism, discriminare națională
și alte tipuri de xenofobie. Astfel de probleme apar din cauza diferențelor în ceea ce privește caracteristicile
fiziologice ale oamenilor, aparținând unui anumit stat și limbajului de comunicare. Aceste probleme sunt agravate
de confruntarea activă dintre două mari grupuri de oameni: cei care se luptă cu orice manifestări de xenofobie și
cei discriminați.

Xenofobie și extremism
Xenofobia se manifestă cu frica de străini, precum și ura, ostilitatea față de tot ceea ce este străin, necunoscut,
necunoscut, neînțeles, perceput ca un pericol și, prin urmare, considerat ostil. În cazurile în care xenofobia este
ridicată la rangul de viziune asupra lumii, atunci va acționa ca cauza ostilității naționale, care poate împărți oamenii
în funcție de motive sociale (etnofobie) sau religioase (xenofobie religioasă).

De obicei, xenofobii încearcă să găsească o mie de scuze pentru comportamentul lor, dovedind astfel că suferă de
această fobie. Persoanele care suferă de ostilitate și care urăsc străinii, alte naționalități, se bazează pe frica
subconștientă, care poate duce la manifestări extremiste.

Xenofobii se caracterizează printr-o lipsă de toleranță față de străini, persoanele care vorbesc o limbă străină. De
multe ori xenofobia nu este întotdeauna subliniată în mod clar, însă, în mod clar, autoritățile nu sunt binevenite în
niciuna din manifestările sale, iar cei din jurul lor tratează de obicei negativ orice formă de xenofobie.

Xenofobia se manifestă prin respingerea oamenilor noi, atitudinea față de evenimentele noi cu prudență sau
ostilitate. Destul de des, această atitudine nu are nici o bază - este doar o opinie subiectivă a tuturor și o viziune
personală a lumii.

Pericolul xenofobiei este transformarea ei în extremism. Influența mișcării extremiste este mai sensibilă la mințile
fragile ale adolescenților, precum și la cei jigniți de „viața” care suferă de tulburări mentale.

Xenofobia este observată în toate țările lumii și se manifestă atât la nivel global, cât și în țări individuale. Pe de o
parte, apare ca o expresie a tribalismului, o dorință în orice caz de a-și păstra calitățile originale, iar pe de altă
parte, ca un fel de ideologie, cu ajutorul căreia clasele conducătoare atrag secțiuni socialmente vulnerabile ale
 GIURGIU FLORIN
populației împotriva așa-numitilor „străini”. În același timp, imaginea inamicului mitic este demonstrată ca
principalul titular al tuturor tipurilor de vicii, înzestrate cu toate calitățile negative posibile.

Xenofobia sub orice formă, fie că este vorba de rasism sau antisemitism, face parte integrantă din orice fel de
extremism sau fascism. Clasele conducătoare folosesc, de asemenea, homofobia sau ostilitatea față de preferințele
culturale ale reprezentanților altor grupuri etnice pentru a provoca extremismul rasial. Care va fi liderul, totul
depinde de calculul politic al elitei conducătoare.

Deci, conceptul de extremism provine de la cuvântul francez „extrem” și înseamnă o orientare politică și
angajament în ideologie către judecăți și acțiuni extreme.

Factorii care contribuie la apariția extremismului includ situații de criză socială și economică, o scădere accentuată
a nivelului de trai al majorității populației țării, deformări ale diferitelor elemente și instituții politice, suprimarea
elitei conducătoare a opoziției prin totalitarism, persecuția disidenței, ambițiile politice excesive ale liderilor de
partid etc. .

Extremismul se opune întotdeauna instituțiilor și structurilor sociale deja consacrate și consacrate. Pentru a obține
un rezultat pozitiv, mișcările și organizațiile extremiste folosesc sloganuri incendiare și de stimulare, apelează la
acțiune, demagogie, efectuează atacuri teroriste, folosesc metode de război de gherilă, provoacă tot felul de
tulburări, neascultare civilă, greve.

Liderii mișcărilor extremiste neagă complet orice compromisuri, acorduri sau negocieri. În ceea ce privește
ideologia, extremismul respinge orice disensiune, în timp ce încearcă să-și afirme conceptul de păreri ideologice,
politice și religioase, folosind metode dure.

Extremismul necesită de la urmașii săi depunerea, executarea și implementarea orbă a oricăror instrucțiuni și
comenzi. Principala caracteristică a extremiștilor este faptul că se bazează în ideologia lor nu pe rațiune, cunoștințe
și experiență, ci pe emoțiile, prejudecățile oamenilor, influențând instinctele primitive și lipsa de educație a
mulțimii.

Principala caracteristică a extremismului este tendința spre ochlocrație, adică. puterea mulțimii. Există mai multe
forme principale ale extremismului: politic, religios, de mediu și naționalist.

Exemple de xenofobie
Există multe exemple de xenofobie în istorie astăzi, dar toate arată un lucru că xenofobia a fost anterior un lucru
absolut organic în societate. Se poate afirma cu certitudine că xenofobia a fost una dintre balenele pe care societatea
le ținea anterior. Ea a ajutat la menținerea stabilității sistemului social și a economiei, a ajutat la menținerea
invariabilității și a orientărilor spirituale.

Pentru societatea tradițională din trecut, xenofobia era o stare complet normală și normală. Cu toate acestea, în
procesul progresului și dezvoltării umane, xenofobia a devenit tot mai extremă. Astăzi, scopul xenofobiei nu este
protejarea sistemului stabilit și a modului de viață obișnuit, ci distrugerea oamenilor, înrobirea globală de către
unii subiecți ai altora.

Cel mai clar exemplu de xenofobie din istorie este războiul religios, cum ar fi Cruciada. La urma urmei, de fapt,
lui Dumnezeu nu îi pasă de ce limbă se roagă pentru el și de cum este mărit. Cu toate acestea, acesta a fost motivul
principal al confruntării sângeroase în masă și a luptei dintre catolici și protestanți. Este într-adevăr atât de
 GIURGIU FLORIN
important să executăm semnul Crucii cu două sau trei degete ?! Totuși, acest lucru a devenit și unul dintre motivele
care au provocat confruntarea noilor credincioși și a credincioșilor vechi din Rusia antică după reforma bisericii.

Un exemplu la fel de izbitor de xenofobie este fascismul și antisemitismul, care au însoțit ideologia celui de-al
doilea război mondial.

Oamenii de știință cred că xenofobia se va dezvolta și va progresa, cu condiția ca oamenii să nu dorească să ia

măsuri pentru a o elimina. Unii oameni se pot ascunde doar în spatele xenofobiei și, prin urmare, își explică
neplăcerile și manifestările lor de ură, introducând în același timp confuzie în societate.

Abateri de la valorile și principiile societății interculturale:

- manifestări și efecte ale lipsei de solidaritate (marginalizare, excludere, izolare)

” Viața noastră este legată de a tuturor. Nu poate fi fericit cineva care se uită numai la dânsul și care aduce toate
lucrurile spre interesul lui; trebuie să trăiești și pentru altul, dacă vrei să trăiești pentru tine.”
Lucius A. Seneca - filozof roman

Solidaritatea reprezintă acel sentiment care îi determină pe oameni să ofere ajutor celorlalți. Ea se poate întâlni în
familie, la locul de muncă, la școală, între prieteni, vecini etc.
Aceasta se manifestă prin diferite comportamente:
împărțirea resurselor (a oferi din ceea ce ai)
acordarea ajutorului (a te implica)
demonstrarea afecțiunii (a fi alături de cineva)
încurajarea (a adresa vorbe care îi fac bine celuilalt)
Solidaritatea înseamnă să-ți pui la dispoziție abilitățile și energia pentru a te implica în diferite cauze, pentru binele
semenilor tăi.
Se poate afirma că întreaga construcţie a societăţilor contemporane are în centrul său conceptul de solidaritate
socială (Baldwin, 1990). Aceasta se regăseşte în fapt în toate relaţiile umane (Komter, 2005), fiind în particular
relevantă pentru funcţionarea statelor bunăstării (Thelen, 2012). Oamenii se ajută unii pe ceilalţi şi construiesc
instituţii în acest sens pentru a preveni riscuri, care pot deveni manifeste pentru oricare dintre ei. Procesul, o
expresie a solidarităţii organice durkheimiene, implică atitudini care să legitimeze redistribuirea socială şi
construcţia de mecanisme de ajutorare în cazul apariţiei riscurilor sociale. Ele privesc întreaga societate, dar
reprezentările sociale asupra modului în care sunt proiectate serviciile sociale sunt adesea orientate explicit către
păturile sărace sau aflate în situaţie de vulnerabilitate. Aceasta conduce şi este generată şi de definirile vagi,
circumstanțiale, aplicate adesea solidarităţii sociale (Ellison, 2012) şi este deseori privită doar în raport cu
grupurile vulnerabile (Janmaat şi Braun, 2009).

Marginalizarea socială are consecinţe negative drastice pentru orice societate. Marginalizarea
copiilor are efecte şi mai grave – atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. Stereotipurile negative despre
oameni, la care se adaugă prejudecăţile legate de anumite religii şi adepţii acestora, pot avea un impact
negativ asupra coeziunii comunităţii şi a integrării sociale. Este esenţial ca aceste stereotipuri să fie
confruntate cu dovezi bazate pe atitudinile şi experienţele reale ale acestor grupuri.
Procesele de marginalizare socială sunt exprimate prin respingere, indiferență, represiune sau întemnițare.
Indiferent de gradul lor, o caracteristică comună este lipsa de oportunități și lipsa și inaccesibilitatea bunurilor de
bază și a serviciilor pentru bunăstarea socială.

cauze
 GIURGIU FLORIN
Elementele care declanșează procesele de marginalizare socială sunt multiple; totuși, ele pot fi grupate în două
tipuri:

Factori personali sau endogeni

Acest grup se referă la acele elemente care au propria lor origine în individ; adică este rezultatul unor circumstanțe
pur personale. În cadrul acestui grup sunt:

- boli cronice sau afecțiuni fizice care cauzează un handicap permanent sau sever. Persoanele orbe, cu dizabilități,
cu surzi, cu sindromul Down, printre altele, sunt colective susceptibile la marginalizare socială din cauza acestei
cauze.

- Patologii psihologice. Persoanele care suferă de boli mintale, cum ar fi psihoza, tulburări de personalitate sau
alte condiții, sunt adesea excluse din societate.

- Caracteristicile personale subevaluate sau neacceptate social, cum ar fi homosexualitatea, femeia, străinul etc.

Factori de mediu sau exogeni

În acest grup apar aspecte care aparțin societății în sine și că, operând asupra oricărei persoane, fără a fi nevoită să
se imersă în oricare din circumstanțele grupului anterior, poate genera o situație de marginalizare socială. Aceste
aspecte sunt:

- Membrii familiei Mediile conflictuale ale familiei sau absența unei case generează condițiile necesare pentru
persoanele care au crescut în acest mediu să manifeste o conduită susceptibilă de a le plasa într-o situație de
marginalizare socială.

- Economie sau muncă. Lipsa resurselor economice, lipsa locurilor de muncă sau insecuritatea în muncă sunt și
surse de marginalizare.

- Culturale. Analfabetismul, instruirea și educația proastă, contrastul valorilor dintre mediul rural și oraș, printre
alți factori, poate genera situații de neajustare și, prin urmare, marginalizare, fie temporară sau permanentă.

- Socială Condițiile etnice, religioase, de clasă socială sau comportamente inacceptabile din punct de vedere social
generează marginalizarea comunităților întregi.

- Politicieni. Într-o societate, o minoritate dominantă poate marginaliza pe cei care nu sunt de acord cu o anumită
ordine socială, ca în cazul exilaților sau exilaților.
Deși multe dintre cauzele marginalizării sociale sunt interdependente, în funcție de acestea putem stabili diferite
tipuri de marginalizare:

Marginalizare alternativă sau auto-excludere

Este singurul tip de marginalizare socială care nu este cauzată de societate, ci mai degrabă individul care o încalcă.

În cadrul acestei tipologii sunt grupurile contra-culturale ( hippii, anarhiști, revoluționari etc.) care nu împărtășesc
ideile predominante în mediul lor social și caută să construiască o societate diferită fără a participa la sistemul
social dominant.

Marginalizarea naturală a excluziunii sau a indiferenței

 GIURGIU FLORIN
În această categorie, marginalizarea are loc în mod concret din sistemul productiv. Societatea nu le respinge; este
sistemul productiv care le exclude.

Acest tip de marginalizare este suferit de acei oameni care, din cauza persoanelor fizice (persoane cu dizabilități,
persoane în vârstă etc.) sau a problemelor mentale, nu sunt în măsură să furnizeze forță de muncă sau sunt
neproductive.

Marginalizarea artificială a excluziunii sau prin reprimarea comportamentului

Aceasta se întâmplă înainte de comportamente și fapte incompatibile cu mediul social de referință. În acest grup
sunt homosexuali, mame singure, cerșetori, prostituate, printre altele.

Marginalizarea culturală
Acest lucru apare atunci când există o ciocnire a culturilor cu minorități etnice sau rasiale.

Justificare marginalizare
Este un tip de marginalizare reglementat de sistemul juridic și se referă la comportamentele clasificate drept ilegale
în conformitate cu legislația în vigoare. În acest grup sunt criminali, violatori, prostituate, printre altele.

Evitarea marginalizării
Este un tip de marginalizare care se auto-provoacă, însă, spre deosebire de auto-excludere, pune persoanele care
o practică într-o situație clară a marginalizării artificiale a excluziunii sau chiar justificării.

Este marginalizarea care apare atunci când oamenii se refugiază în alcool sau droguri pentru a scăpa de sistemul
predominant.
Consecințele proceselor de marginalizare socială sunt în mod clar negative pentru persoanele care le suferă. Cu
toate acestea, putem distinge între repercusiunile obiective și repercusiunile subiective.
Consecințe structurale
Lipsa sau accesul dificil la utilizarea și bucuria bunurilor care permit un nivel satisfăcător de viață în conformitate
cu demnitatea umană. Această diferență în acumularea de bunuri între inclusă și exclusă generează distanțe sociale.

Situația abandonului și a lipsei de apărare

Situația dezavantajului la accesarea resurselor sociale duce la o deteriorare a calității vieții, cauzând efecte negative
asupra sănătății.
În situații extreme, această situație pune oamenii în condiții inuman, generând o cronificare a marginalizării.
Este un capăt unde orice încercare de reinserție nu reușește. Deteriorarea este ireversibilă, iar cei marginalizați se
află în situații de abandon și de lipsă de apărare.

Lipsa participării
Persoanele și grupurile marginalizate sunt absente din construirea vieții economice, sociale și culturale a societății.
Mulți demnitari sociali tind să migreze încercând să-și rezolve situația socială și economică. Aceste mișcări
generează sentimente de dezrădăcinare.
Tulburări în relațiile sociale
Ca rezultat al înstrăinării și segregării, se pierde contactul între grupurile excluse și restul societății.
Această situație transformă liniile directoare ale limbajului verbal și cel corporal printre cele excluse. Rezultatul
acestei situații este că noile generații moștenesc aceste tipare de comunicare, împiedicând reintegrarea lor în
societatea globală.
Disabilitate socială
Descoperirea socială este cauzată de izolarea și lipsa de comunicare în care oamenii sunt marginalizați.
GIURGIU FLORIN
Dezechilibru psihic
Toate cele de mai sus ajung să influențeze sănătatea psihică și stima de sine a celor afectați.

Persoana în societatea interculturală

Trăsături ale persoanei în societatea interculturală (spirit deschis, flexibilitate, cooperare, abilități
relaționale și comunicaționale)
Comunicarea interculturală
- specificul comunicării interculturale
- bariere ale comunicării interculturale (stereotipuri și prejudecăți)
- reguli și principii pentru facilitarea comunicării interculturale

PERSOANA ÎN SOCIETATEA INTERCULTURALĂ

TRĂSĂTURI ALE PERSOANEI ÎN SOCIETATEA INTERCULTURALĂ
Educația interculturală își propune să formeze oameni capabili să se adapteze unei lumi în continuă schimbare,
să transmită norme sociale și reguli explicite sau implicite ale culturii naționale, în cadrul procesului de
socializare.
Astăzi, orice persoană ar trebui să aibă cunoștințe despre drepturile omului, despre prejudecăți, despre istorie,
cultură și politică, să manifeste empatie, gândire critică, toleranță, solidaritate, flexibilitate, abilități de
relaționare și comunicare, orientare spre acțiune, trăsături care pot fi realizate cu ajutorul
educației interculturale
Deoarece trăim în societăți în care oameni de diferite etnii, culturi sau religii interacționează și conviețuiesc,
astăzi orice persoană ar trebui să cunoască câte ceva despre drepturile omului, stereotipuri și prejudecăți,
cunoștințe care ar ajuta-o să înțeleagă mai bine complexitatea lumii în care trăim. Cunoscând astfel de lucruri,
oamenii ar putea să-și dezvolte următoarele trăsături:
1)Flexibilitatea, sau capacitatea de se adapta în chip optim în diferite împrejurări.
2) Gândirea critică, sau capacitatea de a gândi cu mintea noastră, refuzând să luăm drept bun și adevărat tot ce
auzim de la alții.
3) Empatia, sau capacitatea de a înțelege sentimentele celorlalți, perspectivele și valorile unor persoane ce
aparțin unor culturi culturi diferite.
4) Toleranța, sau capacitatea de a-i accepta și respecta pe cei care au valori, stiluri de viață, sau convingeri
diferite de ale noastre.
Toate aceste trăsături enumerate mai sus sunt absolut necesare oricărei persoane pentru a se putea adapta și
pentru a fi un bun cetățean în contextul unei societăți interculturale.
Trăsături ale persoanei în societatea contemporană, interculturală
contemporan – actual, prezent
trăsătură – caracteristică
Principala caracteristică a societății actuale este diversitatea.
Cine formează societatea?
Noi o formăm, fiecare dintre noi împreună cu familiile noastre.
Acest tip de societate care este foarte diversă datorită faptului că este formată din persoane care provin din
culturi diferite, cere un anumit tip de persoană, cu anumite trăsături.
TRĂSĂTURI
Astăzi, orice persoană ar trebui:
• să aibă cunoștințe despre - drepturile omului
• să aibă o gândire critică ( să aibă capacitatea de a transmite propriile idei, construite pe argumente dar și
să înțeleagă ideile altora)
 GIURGIU FLORIN
• să fie o persoană flexibilă, care se adaptează ușor schimbărilor permanente
• orientat către acțiune , cu inițiativă
• să fie o persoană tolerantă, solidară
• sa manifeste empatie – să aibă capacitatea de a-i înțelege pe ceilalți, să înțeleagă valorile și sentimentele
celor care aparțin unor culturi diferite
• cu abilități de comunicare , relaționare
• să aibă cunoștințe despre stereotipuri si prejudecăți
OBSERVAȚIE – stereotipurile și prejudecățile pot să ne influențeze modul de gândire, pot să devină o barieră în
comunicarea și relaționarea cu cei din jur
CONCLUZIE: toate aceste trăsături contribuie la dezvoltarea economică, socială și culturală a unei societăți.

COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

Comunicarea este baza unei societăți, este baza dialogului uman în orice condiție a vieții. Comunicarea
este o nevoie socială. Prin comunicare se realizează eficient toate chestiunile unei persoane/ entitati.
Comunicarea este o formă de comportament uman, care apare din nevoia de a relaţiona și a interacţiona.Prin
comunicare reușim să ne înţelegem mai mult sau mai puţin eficient cu semenii. Actul comunicaţional poate
conduce la relaţii de armonie, colaborare sau, dimpotrivă, la dispute ori conflicte, atunci când este denaturat A
comunica eficient înseamnă:
• să convingem;
• să ne dezvolţăm gândirea, afectivitatea și personalitatea;
• să ne informăm inteligibil și să înţelegem corect semnificaţia mesajului;
A comunica eficient, putem explora si alte optiuni, care ne ajuta sa inţelegem asa concepte ca:
• Ce tie nu-ti place altuia nu face.
• Cand primesti o palma, intoarce si celalalt obraz.
• Cel mai destept cedeaza!
• Vorba dulce mult aduce!
• Vorba buna mult aduna!
• Un om inteligent are argumente, nu se cearta, nu tipa si nu sare la bataie.
• Un om puternic isi intelege si controleaza emotiile, nu se lasa dominat de ele.
In comunicare eficienta putem folosi si Cuvinte magice care fac minuni:
Te rog frumos…
Fii amabil…
Mi-ar placea…
Ai putea te rog sa…
Avantajele aplicarii acestor proverbe:
• comunicarea devine eficienta
• suntem ascultati cu adevarat si cu atentie
• mesajul nostru este mai bine transmis
• putem chiar sa-i schimbam starea celuilalt, din negativa in pozitiva
• castigam respectul si admiratia interlocutorului
• dam dovada de calm, intelepciune, diplomatie, tact
• pe termen lung se consolideaza o relatie de calitate
• ne simtim mult mai bine si mai puternic pentru ca nu am cazut in capcana de a raspunde cu rau.
Trăind într-o societate multinaţională, e important ca fiecare din noi să fim cointeresaţi în a cunoaşte şi a
descoperi noul (pe cel ce trăieşte lîngă noi – de a-i cunoaşte cultura, obiceiurile, tradiţiile specifice culturii date,
bucatele tradiţionale, portul naţional...).
 GIURGIU FLORIN
Pentru a-l cunoaşte e nevoie de o comunicare eficientă între reprezentanţii diferitor etnii. O comunicare
eficientă ne ajută să inţelegem mai bine o persoană sau o situaţie şi ne permite să rezolvam diferite probleme pe
care le întîlnim. La prima vedere pare simplu să comunici, majoritatea problemelor cu cei din jurul nostru
pornesc de la deficienţele de comunicare. De multe ori ignoram faptul ca oamenii ce apartin altor culturi difera
de noi prin religie, statut, luarea deciziilor, atitudinea fata de timp, limbaj
non-verbal.
Cultura influenteaza atat comunicarea verbala (prin intermediul limbii vorbite), cat si
comunicarea nonverbala. Ea determina anumite comportamente non-verbale care reprezinta sau simbolizeaza
ganduri, sentimente, stari specifice ale comunicatorului. La nivel de individ si de subculturi (fac parte dintr-o
cultura-mama) apar anumite diferente, care determina tipuri de comportament ce sunt inradacinate in fiecare
membru si pot
duce la perturbatii in comunicare, in special in domeniul afacerilor internationale. In statele unde este dezvoltat
contextul cultural ,comunicarea se realizeaza pe cale orala , avand la baza conduita morala, cultura generala
acumulata, puterea de convingere ,mai pe scurt , calitatea de om in ansamblu.. Conteaza insa si reputatia
organizatiei in cadrul comunitatii bazata pe modul in care ea face afaceri, crearea relatiei de comunicare inainte
de discutarea afacerilor, indeplinirea unor ritualuri legate de procesul de
cunoastere. Negociatorii, managerii, oamenii de afaceri din aceste tari vor dori sa cunoasca modul de gandire al
partenerilor de discutii si organizatia din care fac parte acestia.O comunicare eficienta in domeniul
managementului are la baza o perioada indelungata si puterea de a astepta. Promisiunile facute se respecta nu
atat de frica legii, cat pentru pastrarea bunei reputatii personale, a familiei si firmei.Comunicarea in statele cu un
context cultural mai putin dezvoltat este exact invers. Accentul se pune pe comunicarea in scris, pe documentatia
scrisa, pe discutarea amanuntita inca de la inceput a tuturor aspectelor. Conteaza doar ceea ce se poate dovedi
prin scris si prin lege. Falimentul sau insuccesul nu sunt o rusine sau o intamplare si se acorda mai multe sanse
firmelor care incearca si nu reusesc.
Atunci cand contactam o persoana apartinand unei alte culturi si incercam sa comunicam si sa negociem cu ea,
apare ceva nou. Apare un taram de granita, numit "cultura de schimb" (S.Prutianu,1998).
Cultura de schimb un ansamblu insuficient definit de reguli, conduite, obiceiuri, traditii,cutume, tabu-uri si
tendinte comportamentale specifice unei culturi, pe care nici una din parti nu le va mai respecta cu exactitate.
De exemplu, daca cineva poarta negocieri si face afaceri cu un japonez, nu trebuie sa devina japonez Totusi
contractele pot fi mai fructuoase daca se aprecieza si respecta cultura japoneza, insa nu trebuie sa se renunte la
valorile esentiale ale culturii proprii, ci sa caute cauta sa inteleaga si sa asimileze ceva din traditia culturala a
partenerului.
Mesajul non-verbal este unul dintre cele mai puternice,dupa cuvantul scris si oral,mesaje, deoarece poate fi
subliminal si interperetativ.Semnificatia lui este diferita in functie de cultura, zona geografica, statut social etc.
De exemplu gestul de a da din cap poate avea semnificatii contradictorii in tari si culturi diferite (in Bulgaria, de
pilda, a da din cap de sus in jos inseamna NU, iar a clatina din cap de la dreapta la stanga
inseamna DA, la turci, se semnalizeaza "NU" lasand capul pe spate, cu ochii inchisi.)
Cele mai obisnuite mesaje non-verbale sunt gestica si mimica. In acest sens gasim numeroase exemple in toate
culturile de pe glob Bratul drept incordat, cu pumnul inchis, strangand cu cealalta mana incheietura
antebratului, constituie o insulta sexuala, la noi. Acelasi gest, in Austria, in Tunisia si in tarile scandinave, indica
forta masculina, adica este un fel de a omagia si nu are nimic obscen.
Relatia femeie-barbat, una dintre cele mai controversate relatii ale omenirii, inca din epoca lui Homo Sapiens.
Femeia avea un statut bine definit in societatea preistorica, era inferioara barbatului, menirea ei fiind, in
principal de a perpertua specia. Evolutia omenirii a dus la schimbarea relatiei femeie-barbat. Desi in secolul XXI
se vorbaste de egaliatea intre sexe, in unele culturi mai exista aceasta diferenta intre femeie si barbat.
Spre exemplu, intraditia musulmana,sa priveste o femeie in ochi e o jignire, in tarile occidnetale, in timpul unei
conversații dacă nu privește interlocutorul in ochi, denota timiditate sau plictiseala. A deschide usa pentru a lasa
 GIURGIU FLORIN
sa treaca o femeie cu rang ierarhic inalt, inainte de intrarea intr-o sedinta de consiliu de administratie, poate fi
considerat un gest ofensator, in mediile de afaceri occidentale.
Comunicarea se poate distorsiona prin incredere/neincredere , asociate virstei, studiilor, califiarii, sexului,
statutului social. Din aceste puncte de vedere, problemele care se ridica privesc gradul de importanta pe care il
au factorii subiectivi in comunicarea interculturala. Intr-un dialog cu un musulman fundamentalist, de pilda, nu
se va putea trece usor peste argumentele de ordin religios. A le aduce in discutie, poate fi o
greseala care sa duca la un conflict. Tot in tarile islamice, atunci cand mergi la cumparaturi intr-un bazar sau
piata, nu este politicos daca nu negociezi. Daca oferi pretul cerut initial esti considerat un om fara putere de
convingere.
In cultura asiatica , in scrierea nu poate avea decat caracter oficial. Este, intotdeauna, de foarte mare importanta
si luata foarte in serios. Americanii sunt mult mai neconventionali, din acest punct de vedere. Europenii, la fel.
Exista corespondenta de afaceri purtata formal, cu respectarea unor canoane precise, dar exista si o
corespondenta informala legata de afaceri.
Actele oficiale specifice popoarelor latine accentueaza stilul politicos si raman la nivelul unor concepte
generale, imprecise. Documentele germane, de exemplu, sunt concise, sobre si cu un grad ridicat de detaliere. In
Japonia , scrierile de acest gen trebuie realizate cu mult tact si multa strictete, iar acodarile onorurilor se fac cu
mult fast.
In tarile germanice se tine mult la titlul de "Doctor". Acolo emblema de onoare este rangul si numele.In Nordul
Americii se foloseste o singura semnatura in timp ce in Europa doua.
Mediul politic si religios. Acest aspect ridica numeroase intrebari: anumite grupuri, separate pe criterii politice
sau religioase, pot sau nu sa lucreze impreuna? Care sunt zilele de sarbatoare in care nu se fac afaceri in tara sa?
Aceste intrebari privesc toate culturile. In Spania, spre exemplu, de Paste, de sarbatorile nationale (Santa Lucia)
sau alte sarbatori religioasenu se fac afaceri decat, ca exceptie, in micul comert stradal. La fel se intampla si in
alte tari Europene sau din America Latina unde religia fundamentala
este catolicismul. De sarbatoarea Sabatului, in cultul mozaic, sau cea a Ramadanului, in lumea islamica toate
restaurantele se inchid.
Respectul, la fel ca si in exemplele de mai sus, depinde de aria culturala. Poate fi indicat prin daruri, prin tacere,
prin respectarea distantei, a orelor de rugaciune sau si esta, prin gesturi specifice, prin contact vizual, prin
postura, etc. Cum se respecta varsta in Turcia? Dca vrei sa-i arati unui om mai invarsta respectul, fie ca esti
femeie sau barbat, ii saruti mana si o duci la frunte. In cultura occidentala femeile nu saruta mana barbatilor,
doar in cazul in care acestia fac parte din ierarhia religioasa
Prejudecatile.
Acest punct de vedere, se refera la ce suntem nevoiti sa facem pentru a modifica si corecta parerile pe care alte
popoare si culturi si le-au format, in mod eronat. In tarile occidentale, romanii sunt vazuti ca fiind nu tocmai
loiali si harnici din fire. Aceasta prejudecata s-a format citind ziarele si observand tiganii romani care au migrat
in aceste tari si supravietuiesc din cersit si talharii.
Romanii, percep poporul american ca fiind bautor, fumator, jucator der jocuri de noroc..
In realitate, nu este deloc asa, americani sunt ofensati de fumul de tigara, familisti si au un procent din populatie
a alcoolicilor mai scazut decat in tarile europene.
Timpul si spatiul.
Comunicam prin intermediul limbajului, cu ajutorul mainilor, al expresiilor faciale, al privirii dar comunicam si
prin modul in care folosim un anumit spatiu. De exemplu, oamenii politici care tin un discurs apropiati spatial de
auditoriu, cu privirea indreptata spre ce o carora li se adreseaza obtin un alt efect decat cei care, sa spunem, se
plaseaza la o distanta apreciabila fata de ei, mentin ptivirea in pamant, stau cu mainile in buzunar cand isi rostec
discursul.
Referitor la spatialitate, ne priveste, in special, distanta fizica care trebuie respectata intre partenerii ce apartin
unor culturi diferite. Popoarele arabice pot negocia mult mai bine daca se afla mai aproape unii de altii, spre
deosebire de americani, care necesita un spatiu personal mare.
 GIURGIU FLORIN
„Comunicarea este o dimensiune centrală a vieţii noastre culturale; fără ea, orice tip de cultură moare. În
consecinţă, studiul comunicării presupune studiul culturii în care este integrată”.
John Fiske

Mulţi oameni ştiu ce înseamnă actul comunicării până în momentul în caresunt nevoiți să o definească.
Comunicarea umană este relaţia dintre oameni şi se bazează nu doar pe instrumentul specific speciei umane
(limbajul), ci este un proces care se construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese. Comunicarea
generează mai mult comuniune interumană și un ansamblu de de relaţii decât o cantitate de informaţii.
Oamenii comunică prin stimuli care poartă mesaje. O dată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, atât celui care a
transmis, cât şi celui care a receptat. Comunicarea umană este un proces tranzacţional, în care se schimbă
semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un
grup restrâns, fie către publicul larg.
Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte
într-un anume fel. Omul emite stimuli tot timpul, indiferent de context şi situaţie. Omul nu poate să nu comunice
şi o face, indiferent dacă vrea sau nu. Astfel, comunicarea reprezintă procesul de creare şi transmitere a unui
mesaj de la emiţător la receptor.
Procesul comunicării prezentat pe scurt mai sus acoperă și ceea ce numim comunicare interculturală, concept
care pe lângă comunicarea propriu-zisă adaugă și pe acela de cultură și intercultural. Nu vom insista aici pe
analiza specifică a conceptului “cultură”, ci vom porni de la percepția generalizată că ceea ce înțelegem prin
cultură face referire la faptul că e un ansamblu construit de om/societatea umană. Alături de
conceptul cultură stau și alte concepte precum interculturalitate sau multiculturalitate , care definesc
interacțiuniea și schimburile între culturi.
Analiza asupra acestor concepte este complexă și putem utiliza anumite întrebări care ne pot ajuta să explorăm
acest fenomen:
• Este cultura neapărat legată de un grup de oameni, sau există „cultura individuală”?
• Care sunt elementele culturii?
• Putem configura o o „hartă culturală” a lumii?
• Este cultura un fapt static? Cultura se schimbă? De ce şi cum?
• Care este legătura dintre cultură şi comportamentul curent al indivizilor și a şi grupurilor?
• Poate cineva să aparțină mai multor medii culturale? Ce implică acest lucru?
Sintagma comunicare interculturală este de dată recentă fiind utilizată pentru prima oară în anul 1959 de către T.
H. Hall în lucrarea The Silent Language.
Interacțiunea între oameni aparținând unor culturi diferite nu este o noutate a epocii noastre, dar amploare pe
care o are azi o transformă într-un fenomen generalizat și o experiență pe care o trăiește aproape fiecare
persoană. Chiar și persoanele care nu călătoresc foarte mult în țări diferite sunt impactate de acest fenomen
global, cel puțin prin interacțiunea cu mass-media sau lumea virtuală.
Putem discuta de Comunicare interculturală ca disciplină de studiu și cercetare apărută din nevoia de a răspunde
noilor realități globale și de a oferi sprijin practic în vederea gestionării eficiente a întâlnirilor care presupun
interacțiune între culturi.
Comunicarea interculturală ca știință este fundamentată pe alte discupline precum antropologia, etnologia, istoria
culturii, filosofia culturii, sau lingvistică.
Premisa de la care pornim în abordare subiectului acestui material este aceea că la baza oricărui tip de
comunicare stă pe de o parte ansamblul de cunoștințe, credințe, valori, capacitate de percepție și analiză care
reprezintă bagajul cultural al persoanei + limbajul ca instrument de comunicare specific umană (limba maternă,
alte limbi vorbite).
Putem compara acest întreg ansamblu cu un sistem de operare în limitele căruia individul acționează și care
condiționează întreg procesul de comunicare între persoanele se pot adapta mai dificil sau mai ușor la noile
contexte impuse de cadrul global.
 GIURGIU FLORIN
Analogia cu sistemul de operare nu este deloc întâmplătoare, întrucât acest bagaj general individual
condiționează interacțiunea individului cu mediul și cu ceilalți indivizi.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de reprezentare a culturii este iceberg-ul.
Centrul modelului se bazează pe elementele ce alcătuiesc cultura şi pe faptul că unele dintre aceste elemente sunt
foarte vizibile, în timp ce altele sunt greu de descoperit, sau sunt invizibile, fără a fi conștientizate nici de cei
care aparțin respectivei culturi.
Componente ale procesului comunicării interculturale
Bagajul cultural personal determină raportarea noastră la realitățile cu care interacționăm. E foarte ușor să ne
formăm concepții eronate față de persoane despre care nu avem informații suficiente, sau să interpretăm greșit
mesajele transmise, sau gesturile care însoțesc aceste mesaje.
Presupunerile legate de persoanele cu care intrăm în contact își pot avea originea în generalizări care nu au nici o
legătură cu persoana pe care o avem în fața noastră (stereotipuri). Prin persistență și adăugând emoții, trăiri și
simțiri personale stereotipurile se pot transforma în preconcepții care pot aduce prejudicii și limitează
posibilitățile de explorare a diversității. Identitatea personală nu poate fi subsumată unei
etichete.Interacțiunea cu persoane aparținând unor culturi diferite contribuie la o mai bună definire a propriei
identități. Ne definim în funcție de rolul social pe care îl avem, apartenența la un grup, preferințe, delimitarea
față de grupuri.
Bagajul nostru cultural determină decisiv calitatea actului de comunicare interculturală, ale cărei etape sunt
prezentate în imaginea de mai jos:

În prima etapă percepem lucrurile în funcție de capacitatea de a sesiza aspecte, nuanțe, realități, etc. Imaginea
prezentată mai sus prezintă etape ale comunicării interculturale, iar în acest proces complex este foarte important
să conștientizăm faptul că mintea umană operează cu generalizări care influențează atât percepția, cât și etapele
ulterioare ale comunicării.
Percepție
Interpretare
Judecăți de valoare
Interacțiune
Interpretare
Percepție
Generalizarea/stereotipul reprezintă un ansamblu de trăsături atribuite membrilor unui grup social, având ca
tematică principală anumite comportamente sau obiceiuri.
Stereotipul are ca scop simplificarea realității. Din acest motiv operarea excesivă cu strereotipul ne limitează
opțiunile de a analiza și înțelege în profunzime realitatea.
Stereotipul se formează inconștient și afectează atât pe cei asupra cărora aplicăm stereotipul cât și pe noi întrucât
ne restricționează gândirea și ne împiedică să explorăm anumite potențiale ale celor cu care intrăm în contact. În
relația cu ceilalți stereotipul poate atrage un context negativ și depreciativ. Sunt adeseori rezultatul educației
dobândite în școală, al mediului familial sau social mărginit sau sunt modelate
de mass media. În cazul în care generalizările sunt aplicate la nivel personal stereotipul se transformă în
prejudecată. Conform studiilor efectuate de psihogi, principalele stereotipuri care s-au dovedit a fi false sunt cele
legate de aparența fizică a persoanelor. Povestea unică crează stereotipurile, iar problema stereotipurilor nu e
aceea că nu sunt adevărate, ci că ne prezintă o realitate incompletă, fragmentară.
Prejudecata reprezintă o idee preconcepută și adesea eronată pe care ne-o formăm fără o cunoaștere profundă a
realităților. Prejudecățile au la bază experiențe trecute, iar în situații noi suntem tentați să utilizăm clișee care ne
scutesc de efortul de a analiza fiecare situație specifică. Prejudecățile determină o rigiditate mentală care ne face
incapabili să reacționăm adecvat la situații concrete. Se pot manifesta prin
discriminare. Este important conștientizăm faptul că e ușor să facem presupuneri și să producem false judecăți
despre cei pe care nu-i cunoaștem. Fiind mecanisme mentale care ne ajută să interpretăm realitatea, în momentul
 GIURGIU FLORIN
în care aceasta nu corespunde prejudecăților noastre e mai simplu să schimbăm interpretarea realității, decât să
renunțăm la prejudecăți.
Judecăți de valoare
Vieţile, culturile noastre sunt formate din multe poveşti care se întrepătrund. iar dacă ascultăm doar o singură
poveste despre o altă persoană sau o altă ţară, ne putem confrunta cu neînţelegeri profunde.
Abordarea diversității
În comunicarea care implică un parteneriat internațional diversitatea nu poate fi valorificată dacă la baza
acțiunilor noastre stă clișeul și eticheta. Fără o atitudine deschisă și tolerantă gestionarea comunicării care
implică persoane din medii diferite poate genera situații conflictuale și tensiuni care să compromită atingerea
obiectivelor stabilite. Este esențial ca în etapa de pregătire a întâlnirilor, mai ales în situația în care de procesul
de comunicare se leagă un interes profesional sau economic să analizăm
cu atenție câteva aspecte relevante din cultura partenerilor pe care dacă le cunoaștem din timp comunicarea va fi
efectivă, eficientă și vor crește șansele de reușită:
Întrebări ajutătoare la care ne putem răspunde în astfel de situații:
• Ce este definit ca ”bine” și ”rău” în cultura partenerilor?
• Care e percepția asupra diferențelor de gen?
• Cum este perceput timpul în cultura partenerilor?
• Care sunt tradițiile cele mai importante?
• Care e rolul religiei în societatea partenerilor?
• Ce e interzis în societatea partenerilor?
• Ce e ”amuzant”?
Cu răspunsul la aceste întrebări (lista nu are pretenția de a fi exhaustivă) putem
pregăti mai bine o întâlnire de afaceri, inițierea unui parteneriat internațional sau un interviu într-o companie
multinațională.
A ... și nu uita: Nu presupune nimic ... întreabă.
Factori care influențează comunicarea interculturală
Prezentăm sintetic o serie de factori care condiționează decisiv comunicarea în context intercultural:
• Sistemele de valori: sunt bazate pe evoluția culturală și determină opțiunile individuale și de grup, pot genera
tensiuni sau conflicte imposibil de mediat.
• Limba: limba engleză este validată pe plan internațional ca limbă principală de comunicare în relațiile
economice, diplomatice sau culturale. Influența acesteia rezultă în mare măsură din faptul că țările în care
această limbă este utilizată ca limbă maternă influențează fundamental domeniile de utilizare.
Orice limbă de circulație internațională stăpânită reprezintă un atu pentru persoana capabilă să o folosească,
deschizând accesul catre noi culturi.
• Religia: percepția sacrului, sărbătorile religioase, influența religiei asupra bucătăriei, practicilor zilnice, etc,
este un factor fundamental în comunicarea interculturală. În țările în care religia este clar separată de stat sau
politică are o influență mai redusă, însă în țările în care nu există o astfel de separare, influența asupra
comunicării interculturale e decisivă (ex. Statele islamice).
• Percepția asupra timpului: concepția time is money vs. o abordare lejeră a punctualității influențează total
comunicarea în context intercultural. Trebui reflectat asupra întrebării: Ce înseamnă în cultura mea să întârzii la
o întâlnire? Dar pentru celălalt?
• Stilul de comunicare: există culturi în care gesturile care însoțesc comunicarea sunt de o complexitate care
reprezintă cheia decodificării mesajului verbal.
Bariere în comunicarea interculturală
Evident că putem identifica multiple obstacole în calea comunicării interculturale, pornind de la neînțelegerea
limbii, credința în superioritatea propriei culturi și disprețul față de alte culturi, capacitatea redusă de ascultare,
lipsa de sinceritate, etc. Un element care constituie o barieră importantă în comunicarea interculturală îl
reprezintă șocul cultural fenomen în strânsă legătură cu adaptarea culturală.
 GIURGIU FLORIN
Șocul cultural reprezintă incapacitatea de a înțelege sau accepta persoane cu seturi de valori, standarde și stiluri
de viață diferite de ale noastre. E o lipsă de acceptare, recunoaștere și apreciere a ceea ce indivii aparținând unei
alte culturi consideră ca fiind important.
Teoriile care analizează adaptarea culturală consideră șocul cultural consideră un fenomen care se întâmplă
firesc tuturor indivizilor care încearcă să se adapteze unei culturi și societăți diferite, evident intensitatea șocului
fiind diferită în funcție de capacitatea la adaptare a fiecăruia.

EDUCAȚIE SOCIALĂ – EDUCAȚIE PENTRU CETĂȚENIE DEMOCRATICĂ

I. SISTEMUL POLITIC ÎN ROMÂNIA

Viata politica romaneasca poate fi apreciata ca integrata atat genetic cat si evolutiv in coordonatele celor
doua „valuri” pluripartidiste europene. Sistemul politic in Romania s-a nascut in efervescenta ideologica
pasoptista si unionista, ale carei deziderate erau prezentate de spiritul modernist-capitalist, de realizarea statului
national unitar si, implicit, de dorinta emanciparii fata de spiritul conservator feudalist, fata de politica imperiala
tarista, habsburgiva si otomana – ce se confruntau in spatiul geopolitic romanesc. Pana la cristalizarea partidelor
moderne, moment indisolubil legat de statuarea regimului constitutional (Constitutia din 1866), viata politica din
Romania, asemenea celorlalte tari europene, a cunoscut existenta formatiunilor protopolitice, precum „Fratia”,
„Partida Unionista” „Astra” etc. restructurate organizational si pragmatic si care impleteau actiunea politica cu
cea culturala, sociala si economica. Faza „preistoriei” partidelor politice romanesti se inscrie in universalitatea
procesului de aparitie si afirmare a institutiilor politice, a partidismului.
Primele partide din istoria moderna a Romaniei iau nastere in a doua jumatate a secolului al XIX-lea –
PNL, creat la 24 mai 1875 condus de personalitati politice ca: I.C.Bratianu, C.A.Roseti si D.Struza, respectiv
Partidul Conservator, infiintat la 3 februarie 1880, condus de oameni politici ca: L.Catargiu, Em,C.Epureanu, Gr.
Cantacuzino, P.P.Carp si T.Maiorescu.
Activitatea P.N.L. si P.C. in viata romaneasca a statuat bipartidismul si rotativa guvernamentala ca
formula a sistemului politic („primul val partidist”) cu urmari benefice pentru evolutia si consolidarea unitatii
statului roman modern.
Catre sfarsitul secolului al XIV-lea creste diversitatea optiunilor politice reclamate de interesele noilor
forte social-politice. Ca reprezentant al muncitorilor, apare in 1893 P.S.D. al Muncitorilor din Romania.
Semnele crizei sistemului politic romanesc, specifice trecerii in al doilea „val” al pluripartidismului de
factura europeana, au avut conotatii particulare determinate in primul rand de realizarea obiectivului major al
desavarsirii unitatii nationale . Daca pana la 1918 fortele politice romanesti se intersectau in sfera politicii
unitatii nationale, dupa aceasta data, in noile conditii sociale, economice si administrative, politice si
internationale, se deschide un camp larg pluripartidismului concretizat de tendintele de reprezentare diferentiata
 GIURGIU FLORIN
a intereselor grupurilor sociale. Chestiunile cardinale ale societatii romanesti devin reforma agrara si reforma
electorala care necesita solutii.
Sistemul politic in perioada interbelica s-a caracterizat printr-un „boom” al partidelor, specific
pluripartidismului si, totodata, pluralismul politic statuat prin noua Constitutie a Romaniei din 1923. Mutatiile
produse pe arena politica au fost reliefate, pe de o parte, de disparitia unor forte devenite irelevante politic, cum
a fost cazul Partidului Conservator (dupa reforma din 1921), iar, pe de alta parte de mozaicarea spectrului politic
prin noi aparitii, dizidente si regruparii politice.
Pe scena politica romaneasca interbelica, P.N.L s-a aflat permanent in concurenta cu P.N.T., format in
1926 prin fuziunea Partidului National Roman (I. Maniu) si Partidul Taranesc (I. Mihalache) si care practic a
ocupat locul Partidului Conservator, disparut din viata politica. Alaturi de aceste partide au actionat si alte
partide de centru ca Partidul Poporului (Al. Averescu), Partidul Taranesc Democrat, Partidul Taranesc Radical,
Partidul National – N. Iorga (din 1932 Partidul Nationalist-Democrat), Partidul Liber-Democrat.
Dreapta politica era reprezentata de tendintele conservatoare restaurationiste (in special dupa 1930) sub
forma dezidentelor provenite din zona centrala a esicherului politic, Partidul Agrar-C.Argetoianu, Partidul
National Agrar, Partidul National-Crestin, Partidul Natiunii; in timp ce stanga cuprindea Partidul Social
Democrat, devenit in 1918 Partidul Socialist Unitar, Partidul Socialist al Muncii, Partidul Socialist – Popovici,
partidul Social-Democrat – C. T. Petrescu (1927).

De asemenea, perioada interbelica a cunoscut si existenta extremelor politice reprezentate de Partidul

Comunist Roman (1921) afiliat Internationalei comuniste si scos in afara legii de P.N.L. in 1924, precum si
partidul National Democrat-Crestin (Liga Apararii Nationale Crestine, dupa 1923), Legiunea Arhanghelului
Mihail (1927), devenita in 1930 „Garda de Fier” si ulterior „Totul pentru Tara”.
Din cele prezentate rezulta ca sistemul politic in perioada interbelica a fost un regim democratic
fundamentat pe principiile pluripartidismului si parlamentarismului. Principala limita s-a dovedit a fi
incapacitatea de a bloca tendintele politicianiste si evolutiile spre totalitarism.
Dupa 1938 regimul politic romanesc a intrat intr-un proces de involutie, initiat de instaurarea dictaturii
regale. Constitutia carlista a anulat de jure pluripartidismul. Ulterior, procesul refacerii pluripartidismului a fost
franat de antrenarea Romaniei in cea de-a doua conflagratie mondiala, cand viata politica se desfasura in
conditiile dictate de rigorile razboiului.
Dupa razboi, a fost reactualizata Constitutia din 1923 si reluata activitatea partidelor politice in conditiile
in care Romania a intrat sub sfera de influenta a URSS.
Intrarea P.C.R. in structura puterii si acapararea acesteia a fost echivalenta cu eliminarea concomitenta a
pluralismului politic (constitutiile socialiste – 1948, 1952 si 1965; propaganda de tipul „cine nu e cu noi este
impotriva noastra”) ca principii si valori fundamentale oricarui regim democrat. Regimul politic comunist a
reprezentat in evolutia contemporana a Romaniei acea sincopa istorica a carei caracteristica a fost instituirea
sistemului monopartidist, in forma „partidului unic conducator” si a monolitismului ideologic, cu toate
consecintele care au decurs pentru individ si societate.
Implozia sociala produsa in estul european la sfarsitul anului 1989 semnifica, in plan politic, revenirea la
traditiile democratice, la normalitatea functionarii mecanismelor specifice pluralismului si pluripartidismului in
societate. Procesul de trecere de la regimul politic monopartidist la cel pluripartidist a fost constientizat ca o
necesitate a restructurarii societatii romanesti si ca o conditie sine-qua-non a libertatii de optiune si de asociere
politica a indivizilor. Aceste deziderate politice au fost cuprinse si sistematizate, alaturi de alte obiective sociale
ce reclamau rezolvarea stringenta, in Proclamatia Consiliului Frontului Salvarii Nationale, din 22 decembrie
1989.
Pluripartidismul romanesc devenea realitate, cuprinzand, atat partidele traditionale reinfiintate, cat si noi
formatiuni politice. Astfel, pana la constituirea Consiliului Provizoriu al Unitatii Nationale (C.P.U.N.) existau
deja legalizate 30 de partide politice. Explozia politica a permis formarea unui numar mare de partide ce a
depasit limitele optimului functional al regimului parlamentar pluralist.
 GIURGIU FLORIN
2 Coordonate ale sistemului politic romanesc
Sistemul politic este alcatuit din ansamblul relatiilor politice, institutiilor si organizatiilor politice, cat si din
conceptiile privind modul de organizare si conducere a societatii.
2.1. Sistemul politic romanesc – 1866
Coordonate de baza:
a) Teritoriul: stat indivizibil; teritoriu inalienabil; nu se poate coloniza cu populatia de ginta straina;
teritoriul este impartit in judete, plasi, comune.
b) Drepturile romanilor libertatea constiintei, invatamantului, presei, intrunirilor; toti romanii sunt egali in
fata legii; nimeni nu poate fi oprit, arestat decat in virtutea unui mandat judecatoresc care este comunicat la
arestarea sau in 24 de ore dupa arestare; domiciliul este inviolabil; nu poate fi confiscata averea; pedeapsa cu
moartea, numai in timp de razboi; presa nu poate fi suspendata sau suprimata;
delictele de presa se judeca de juriu, afara de cele contra Regelui si Familiei Regale sau contra suveranilor
statelor straine, care se judeca dupa dreptul comun de catre tribunalele ordinare;
secretul scrisorilor este inviolabil;
dreptul de intrunire pasnica, fara arme;
dreptul de asociere.

c) Puterile statului Puterile statului emana de la natiune si se exercita prin delegare de competenta:
Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentanta nationala, care se compune din:
Senat;
Adunarea Deputatilor.
Initiativa legislativa o poate avea oricare din cele trei puteri si este supusa sanctiunii Regelui dupa ce a fost
aprobata in cele doua Adunari.
Puterea executiva este incredintata Regelui si ministrilor sai.
Puterea judecatoreasca se exercita de curti si tribunale. Hotararile si sentintele lor se pronunta in virtutea legii si
se executa in numele Regelui.
2.2. Sistemul politic romanesc – 1923
a) Teritoriul
Regatul Romaniei este un stat national unitar si indivizibil;
teritoriul este inalienabil;
teritoriul nu se poate coloniza cu populatii de ginta straina;
teritoriul se imparte in judete si comune;
b) Drepturile romanilor
romanii fara deosebire de origine etnica, limba sau religie se bucura de libertatea constiintei, invatamantului,
presei, intrunirilor, de asociere si alte drepturi stabilite prin legi;
drepturile politice ale femeilor se vor stabili prin legi votate cu doua treimi iar cele civile sunt egale cu ale
barbatilor;
romanii sunt egali in fata legii;
titlurile de noblete nu sunt permise in statul roman;
libertatea individuala este garantata;
arestarea se face in virtutea legii cu mandat judecatoresc si comunicarea acestuia imediat sau in 24 ore;
domiciliul este inviolabil;
nu se pot confisca averile;
pedeapsa cu moartea, numai in caz de razboi;
Biserica ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romanesti; Biserica ortodoxa este neatarnata si isi pastreaza
unitatea cu biserica ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor;
invatamantul primar este obligator si gratuit in scolile statului;
libertatea deplina a comunicarii;
 GIURGIU FLORIN
extradarea refugiatilor politice este oprita.
c) Puterile statului
Toate puterile statului emana de la natiune, care exercita puterea prin delegarea din partea alegatorilor:
Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentanta nationala (Senatul si Adunarea
Deputatilor):
v initiativa legislativa apartine celor trei puteri;
v legile se supun sanctiunii Regelui dupa ce au fost votate in cele doua camere;
v promulgarea legilor se va face prin grija ministerului justitiei, care este purtatorul marelui Sigiliu al
Statului.
Puterea executiva apartine regelui si ministrilor sai.
Puterea judecatoreasca – Curtea de casatie si justitie (la nivelul national)
2.3. Sistemul politic romanesc – 1991 (2003)
a) Principii generale:
Romania este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil;
forma de guvernamant este republica;

Romania este stat de drept, democratic si social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor,
libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme si sunt
garantate;
suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative si prin
referendum;
teritoriul este inalienabil si este organizat administrativ in comune, orase si judete;
pe teritoriul statului roman nu pot fi stramutate sau colonizate populatii straine;
pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale;
simbolurile nationale sunt: drapelul, ziua nationala, imnul national, stema tarii si sigiliul statului;
limba oficiala este limba romana;
cetatenii sunt egali in fata legii: nimeni nu este mai presus de lege (Art.16, aln.2);
functiile publice pot fi ocupate numai de catre cei care au cetatenia romana si domiciliul in Romania;
cetatenii U.E. in conditiile aderarii Romaniei pot alege si sa fie alesi in autoritatile administratiei publice locale
conform legii organice;
in materie de drepturi ale omului, au prioritate reglementarile internationale la care Romania este parte, exceptie
fiind cand cele interne sunt mai favorabile;
libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile;
dreptul la viata si integritate fizica si psihica sunt garantate;
dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate este asigurat;
retinerea pana la 24 ore, arestarea preventiva pana la 30 zile cu prelungiri de cate 30 zile, total nu mai mult de
180 zile;
inviolabilitatea domiciliului;
libertatea constiintei;
libertatea de exprimare;
dreptul la informatie;
dreptul la invatatura – invatamantul general este gratuit si obligatoriu;
invatamantul de stat este gratuit;
libertatea intrunirilor;
dreptul de asociere;
interzicerea muncii fortate;
proprietatea privata este garantata;
cetatenii straini si apatrizii pot fi proprietari ai terenurilor – lege organica;
 GIURGIU FLORIN
obligatia statului de a asigura cetatenilor un nivel de trai decent.
b) Autoritatile publice:
Parlamentul;
Presedintele Romaniei;
Guvernul;
Administratia publica
v Administratia publica centrala de specialitate:
Ministerele;
Alte organe de specialitate;
Fortele armate;
Consiliul Suprem de Aparare a Tarii.
v Administratia publica locala:
Autoritati comunale si orasenesti (consiliile locale si primarii);
Consiliul judetean;
Prefectul.

Autoritatea judecatoreasca:
v Instantele judecatoresti:
Consiliul Superior al Magistraturii;
Inalta Curte de Casatie si Justitie; alte instante judecatoresti.
v Ministerul Public – prin procurori constituiti in parchete.
A. Parlamentul Romaniei:
Rolul: organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.
Compunere: Camera Deputatilor si Senat
Alegerea: prin vot universal, direct, secret si liber exprimat pentru o perioada de 4 ani care se prelungeste pe
timp de mobilizare, razboi, stare de asediu sau de urgenta.
Organizarea interna: – prin regulament propriu:
birou permanent;
presedinte;
grupuri parlamentare;
comisii permanente, de ancheta sau speciale.
Camerele lucreaza in sedinte separate si in sedinte comune (Art.65).
Sesiunile sunt ordinare – februarie-iunie si septembrie – decembrie – si extraordinare la cererea Presedintelui
Romaniei, a birourilor sau a cel putin o treime din numarul deputatilor.
Categorii de legi:
legi constitutionale – de revizuire a constitutiei;
legi organice prin care reglementeaza sistemul electoral, org. si functionarea partidelor politice, referendumul,
org. Guvernului si C.S.Ap.T., regimul starii de asediu si a celei de urgenta, organizarea Consiliului Superior al
Magistraturii, instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi, regimul cultelor, organizarea
invatamantului etc. (Art.73
legi ordinare
Adoptarea legilor:
legile organice cu votul majoritati membrilor fiecarei Camere;
legile ordinare – cu votul majoritatii membrilor prezenti din fiecare Camera;
Medierea: Se face de catre comisia de mediere sau prin dezbaterea comuna a camerelor Parlamentului.
Promulgarea: o face Presedintele Romaniei in 20 zile de la primirea ei.
Intrarea in vigoarea a legilor: la 3 zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei.
B. Presedintele Romaniei:
 GIURGIU FLORIN
Rolul: reprezinta statul roman si este garantul independentei nationale, al unitatii si al integritatii teritoriale a
tarii. Exercita functia de mediere intre puterile statului, precum si intre stat si societate. Vegheaza la respectarea
Constitutiei si buna functionare a autoritatilor.
Alegerea Presedintelui: prin vot universal, egal, secret si liber exprimat (pentru perioada de cel mult doua
mandate, fiecare cu durata de 5 ani).
Validarea mandatului: de catre Curtea Constitutionala.
Numirea Guvernului: desemneaza un candidat pentru functia de prim-ministru si numeste Guvernul pe baza
votului de incredere acordat de Parlament.
Atributii in domeniul apararii:
este comandantul fortelor armate si presedinte al C.S.Ap.T.;
poate declara, cu aprobarea prealabila a Parlamentului, mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate in
cazuri exceptionale si supune aprobarii Parlamentului in cel mult 5 zile de la adoptare;
ia masuri pentru respingerea agresiunii si aduce la cunostinta Parlamentului prin mesaj;
instituie starea de asediu sau de urgenta si solicita incuviintarea Parlamentului in cel mult 5 zile.

Actele Presedintelui: Decrete, contrasemnate de primul ministru si publicate in Monitorul Oficial al Romaniei.
C. Guvernul Romaniei
Rolul: potrivit programului de guvernare aprobat de Parlament, asigura realizarea politicii interne si externe a
tarii si exercita conducerea generala a administratiei publice.
Structura: prim-ministru, ministri si alti membri stabiliti prin lege organica.
Investitura: candidatul este desemnat de catre Presedinte in urma consultarii partidului majoritar sau a partidelor
parlamentare. Candidatul cere in termen de 10 zile de la desemnare votul de incredere al Parlamentului asupra
programului si a listei Guvernului. Se dezbat in sedinta comuna si se acorda increderea cu votul majoritatii
parlamentarilor. Depune juramantul in fata Presedintelui Romaniei (Art.104).
Presedintele Romaniei nu il poate revoca pe primul ministru.
Actele Guvernului: hotararile se emit pentru organizarea executarii legilor, iar ordonantele in temeiul unei legi
speciale. Se semneaza de primul-ministru si se contrasemneaza de ministrul respectiv, apoi se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei.
D. Partidele politice:
Din punct de vedere ideologic, partidele pot fi grupate in cateva sfere de doctrine contemporane:
liberalismul;
crestin-democratia;
social-democratia
ecologismul;
nationalismul etc.
Din cele 161 partide inregistrate pana la 01.10.1994, o parte din ele sunt lipsite de o conceptie ideologica proprie
(Partidul Liber Schimbist, Partidul Democrat al Muncii Agricole etc.).
Din punct de vedere al sferei de cuprindere teritoriala pot fi clasificate in:
partide nationale;
partide regionale;
partide zonale;
partide fictive.
Aproape toate partidele romanesti sunt creatia efervescentei revolutionare, creatii ad-hoc bazate pe anturajul
liderilor politici si numai in mica masura pe relatia normala grup social-partid politic.
Anomia (dezordinea) a fost determinata de spargerea spontana a monolitismului ideologico-partidist practicat de
regimul comunist si sustinuta, atat de lipsa maturitatii si experientei democratice a oamenilor, cat si de reactia de
a respinge nediferentiat orice forma de ideologie.
 GIURGIU FLORIN
Partidismul romanesc a alimentat mozaicarea excesiva a societatii, suprapolitizarea si instabilitatea structurala a
partidelor (spectrul larg al dezidentelor, fractionarile si reorganizarile conjuncturale) sau altfel spus cresterea
entropiei sistemului politic si social global.
Morfologia partidelor politice releva formalismul procesului de nastere a pluripartidismului, preponderenta
cantitatii in defavoarea calitatii, ca si efectele politice si sociale ce s-au facut simtite.
Lipsa de maturitate a clasei politice a afectat vointa si conducerea eforturilor asupra intereselor fundamentale ale
tarii, a marilor probleme care ar fi permis elaborarea unei conceptii clare privind realizarea reformei si intrarea
Romaniei in familia statelor democratice.
Actul de nastere a sistemului pluripartidist a fost Decretul-lege nr.8/31.12.1989 care a avut o dimensiune
teleologica in sine reinnodarea traditiilor democratice si legitimarea puterii politice, fiind finalitati colaterale sau
chiar secundare ale procesului. A fost maximalizata concurenta interpartinica in vederea accesului la putere.
Ritmul aparitiei partidelor politice a fost foarte alert, astfel ca in perioada 22.12.1989 – 20.05.1990 au aparut
peste 80 de partide.

Actul politic s-a caracterizat prin labilitate, ambiguitate si in final, prin lipsa de eficienta. Ca urmare in opinia
publica politicul a fost redus doar la functia sa electorala ce a avut ca efect scaderea constanta a autoritatii si a
credibilitatii politicului.
Inconstienta actului politic, criza clasei politice, lipsa experientei democratice a politicienilor, abandonarea
principiilor si valorilor morale conjugate cu complexitatea tensionata a tranzitiei au condus la o adevarata
restauratie a politicianismului interbelic.

Drepturile omului
Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi.
Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul
fraternității.
(Art. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului)

Oamenii au drepturi încă de la începutul existenței lor: dreptul la viață, dreptul la libertate, dreptul la
egalitate.
Aceste drepturi sunt considerate drepturi naturale, adică acele drepturi pe care toate ființele umane le au prin
naștere. Filozoful britanic John Locke este primul care a introdus ideea dreptului natural, în lucrarea sa Două
tratate asupra puterii (sec. XVII). El vorbește despre dreptul la viață, la libertate și la proprietate.
Viața, libertatea, egalitatea, proprietatea, demnitatea umană au fost prețuite de-a lungul timpului, dar nu au fost
respectate întotdeauna. Acest fapt a dus la conflicte și lupte politico-sociale de-a lungul istoriei.
În urma celui de-al doilea război mondial, din cauza suferințelor enorme provocate de încălcarea
drepturilor omului (milioane de oameni au fost uciși sau închiși în lagăre de concentrare, proprietăți distruse
etc.), s-a considerat necesară redactarea unui document care să promoveze, să apere drepturile omului și să
împiedice încălcarea acestora. Juristul de origine franceză, René Cassin (1887 - 1976), este principalul autor al
Declarației Universale a Drepturilor Omului. Pe 10 decembrie 1948, la Paris, Adunarea Generală a Națiunilor
Unite adoptă și proclamă Declarația Universală a Drepturilor Omului, primul document oficial privitor la
drepturile omului.
După adoptarea acesteia, ONU și-a continuat activitatea de apărare șipromovare a drepturilor omului, prin
elaborarea mai multor documente.
Rezoluția ONU - Educație pentru democrație (2012), prin care reafirmă drepturile tuturor la educație, drept
consacrat în Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și respectarea în întregime a acesteia,
depunând eforturi pentru sociale și culturale.
 GIURGIU FLORIN
România este membră a unor organizații/ instituții care apără și promovează drepturile omului: Organizația
Națiunilor Unite (ONU) din 1955, Consiliul Europei din 1993 etc. Drepturile omului se pot clasifica în mai
multe categorii:
● drepturi civile şi politice - dreptul la viață, dreptul la libertate și securitate personală, dreptul la exprimare,
dreptul la cetățenie, dreptul de a fi protejat împotriva violenței, dreptul la vot, dreptul la asociere, dreptul de a
circula liber și de a cere azil politic, dreptul de acces egal la funcții politice etc.;
● drepturi economice, sociale şi culturale - dreptul la muncă, dreptul la o retribuție echitabilă, dreptul de a avea
un trai decent, dreptul la asistență socială, dreptul la odihnă și recreere, dreptul la educație, dreptul la viață
culturală etc.
Încălcarea drepturilor omului se sancționează (se pedepsește) prin lege.
Drepturile omului trebuie respectate fără excepție, iar încălcarea unuia înseamnă, de fapt, încălcarea tuturor
celorlalte drepturi. Drepturile omului sunt inalienabile și au un caracter universal pentru că fac referire la toate
ființele umane.
Primele declarații oficiale care consemnează necesitatea respectării drepturilor omului datează din
perioada iluministă (secolul al XVIII-lea) – „Cartea drepturilor coloniilor americane”[necesită citare] și
„Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului”, apărută în timpul Revoluției Franceze.[7] După Al Doilea
Război Mondial, la 10 decembrie 1948, Organizația Națiunilor Unite și-a asumat „Declarația Universală a
Drepturilor Omului”.
Drepturile omului sunt drepturi pe care omenii le au în virtutea faptului că sunt oameni, indifferent de
sex, rasă, naţionalitate etc., fiind separate de drepturile pe care oamenii le au prin lege. De aceea, drepturile
fundamentale ale omului sunt inalienabile, neputand fiind retrase sau restrictionate. Astfel, drepturile omului
sunt intrinseci fiintelor umane, inalienabile (unele dintre ele in limita legilor) si aplicabile in mod legal.
In principiu, ideea de drepturi ale omului si de respectare a acestora este pusa in relatia individ – stat, dar
au inceput sa apara discutii si privind respectarea drepturilor omului de catre organizatii, companii si chiar la
nivel individ – individ. Desi, drepturile omului sunt intriseci oamenilor cu caracteristicile mentionate, sunt si
drepturi codificate in conventii, coduri, legi etc. Si aici apare o delimitare care, cel putin in limba romana este
mai greu de redat. Vorbim atat de „drepturile omului – human rights”, dar si de drepturile omului in sensul
legilor si anume „drepturile omului – human rights law sau international human rights law”. Pentru ca nu exista
aceasta delimitare lingvistica in limba romana, oarecum data si de sistemul nostru legal care tinde sa nu se refere
foarte mult la „drepturi naturale”, nu avem o separatie clara intre concept si dreptul international al drepturilor
omului. De aceea, trebuie facuta o distinctie intre ceea ce poate fi discutat ca fiind drepturile omului si ceea ce
ar putea apartine si drepturile omului codificate prin diverse conventii si legi.
I. Scurta istorie a drepturilor omului
Conceptul de drepturile omului este relativ nou (raportat la istorie umana), dar au fost incercari de-a
lungul timpului de creare a unor „drepturi” care sa apartina doar oamenilor prin virtutea faptului ca sunt oameni,
sa fie universale si aplicate in mod egal tuturor oamenilor. Din cauza structurii istoriei de pana acum – razboaie,
cuceriri, sclavie – este greu de definit acele incercari ca inceputurile conceptului de drepturile omului, dar pot fi
luat in considerare astfel. Unele dintre primele idei de conferire a unor drepturi egale sau a unor drepturi pe care
azi le denumim drepturile omului au aparut in lumea islamica, odata cu sharia. Astfel, unul din primele
documente despre care putem spune ca a inclus drepturi ale omului a fost Magna Carta, urmate de declaratiile de
drepturi din Anglia, Statele Unite ale Americii si Franta. Un mobil puternic ce a dus mai departe ideea de
drepturile omului legiferate au fost conventiile din domeniul dreptului umanitar - Conventiile de la Geneva si
protocoalele aditionale. Cel mai important document in istoria drepturilor omului este Declaratia Universala a
Drepturilor Omului, un document ce promoveaza o serie de drepturi umane, civile, sociale si economice ce ar
trebuie sa reprezinte baza stabilitatii si libertatii in lume.
II. O clasificare a drepturilor omului O clasificare internationala a drepturilor omului este cea care
imparte drepturile omului in drepturi civile si politice si drepturi economice, sociale si culturale. Instrumentele
 GIURGIU FLORIN
ce contine aceste drepturi sunt Declaratia Universala a Drepturilor Omului, Conventia Internationala asupra
Drepturilor Civile si Politice si Conventia Internationala asupra Drepturilor Economice, Sociale si Culturale.
III. Protectia Internationala a drepturilor omului
1. Documente relevante la nivel international Documentele importante pentru protectia drepturilor
omului la nivel international sunt: Carta Natiunilor Unite, Declaratia Universala a Drepturilor Omului, tratate
internationale ca: Conventia Internationala asupra Drepturilor Civile si Politice, Conventia Internationala asupra
Drepturilor Economice, Sociale si Culturale, Conventia asupra Eliminarii Tuturor Formelor de Discriminare
Rasiala, Conventia asupra Eliminarii Tuturor Formelor de Discriminare impotriva Femeilor, Conventia
Natiunilor Unite impotriva Torturii, Conventia asupra Drepturilor Copilului, Conventia asupra Drepturilor
Persoanelor cu Dizabilitati, Conventia Internationala asupra Protectiei Drepturilor tuturor Lucratorilor Imigranti
si ai Membrilor Familiilor Acestora.
2. Alte instrumente Alte instrumente de protectie internationala a drepturilor omului sunt dreptul
cutumiar internationale, dreptul international umanitar, sistemul Natiunilor Unite, organele politice (Consiliul de
Securitate, Adunarea Generala, Consiliul Drepturilor Omului), organe ce au izvorat din tratate (Comitetul
Drepturilor Omului, Comitetul asupra Drepturile Economice, Sociale si Culturale, Comitetul pentru Eliminarea
Discriminarii Rasiale, Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii impotriva Femeilor, Comitetul impotriva
Torturii, Comitetul pentru Drepturile Copilului, Comitetul pentru Lucratorii Imigranti, Comitetul pentru
Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati) si regimuri/sisteme regionale de drepturi ale omului (Conventia
Europeana a Drepturilor Omului, Carta Africana asupra Drepturilor Omului si Popoarelor, Conventia Americana
asupra Drepturilor Omului)
IV. Actori non-guvernamentali In afara de ceea ce am mentionat pana acum, mai avem si actori non-
guvernamentali in sistemul international al drepturilor omului ce trebuie luati in considerare. Acestia sunt:
organizatiile non-guvernamentale, aparatorii drepturilor omului si corporatiile. Printre organizatiile non-
guvernamentale importante la nivel international mentionam Amnesty international, Human rights Watch,
International Service for Human Rights si FIDH. Bineinteles, sunt mult mai multe organizatii care opereaza la
nivel international, regional, local si national. Corporatiile sunt privite mai mult prin prisma rolului lor negativ
in cadrul sistemului drepturilor omului, ca abuzatori ai acestor drepturi, mai ales in conditiile in care corporatiile
tind sa devina din ce in ce mai puternice si mai raspandite pe glob. V. Dreptul International al drepturilor
omului
1. Incalcari ale drepturilor omului Incalcarile drepturilor omului au loc atunci cand actori statali sau
non-guvernamentali incalca, ignora sau neaga drepturile fundamentale ale omului de orice tip ar fi acestea.
Cele mai grave incalcari ale drepturilor omului sunt genocidul, crime impotriva umanitatii, crime de razboi si
razboaie de agresiune. Acestea sunt si grave incalcari ale dreptului international umanitar, de unde si putem
vedea originea drepturilor omului in Conventiile de la Geneva.
2. Drepturi substantiale Drepturile substantiale ale omului sunt: dreptul la viata, libertatea de la tortura,
libertatea de sclavie, dreptul la un proces corect, libertatea de expresie, libertatea gandului, constiintei si religiei,
libertatea de miscare, identitatea de gen si orientarea sexuala, accesul la apa, comertul, drepturile reproductive,
tehnologia informatiei si comunicatiei.
3. Relatia cu alte subiecte Drepturile omului mai sunt legate si de mediu, securitate nationala,
relativism si universalism, mediul de afaceri etc. Exceptia de la regula Europa si Uniunea Europeana sunt o
exceptie importanta de la ceea ce am mentionat pana acum prin existenta sistemului intern al Uniunii Europene
si a Curtii Europene a Drepturilor Omului. Membrii Uniunii Europene, odata cu aderarea, adopta automat si un
set de norme si regulamente existente deja in acest sistem. Odata cu acestea, tarile membre UE se angajeaza sa
respecte anumite drepturi ce trebuie ratificate in legea interna (nationala) a statului, astfel aceste norme fiind
aplicate si respectate, orice incalcare a lor atragand dupa sine „pedeapsa”, fie ca vorbim de amenzi, anumite
restrictionari sau inchisoarea.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului are la baza, ca si UE, tot un tratat – Conventia Europeana
Drepturilor Omului, prin care statele semnatare s-au angajat sa respecte anumite drepturile si au acceptat
 GIURGIU FLORIN
jurisdictia Curtii, astfel acceptand si dand voie Curtii sa se implice in treburile interne ale statului („jurisdictia
statului”) prin asigurarea de catre aceasta ca drepturile din Conventie sunt respectate. Bineinteles, alta diferenta
importanta fata de o jurisdictie nationala este faptul ca sesizarea trebuie sa provina de la victima, neexistand
autosesizarea sau sesizarea din partea procuraturii. La nivel international mai putem vorbi Curtea Inter-
Americana a Drepturilor Omului si Curtea Penala Internationala.

Forme de guvernământ și regimuri politice: regimuri democratice, autoritare și

Totalitare

Forma de guvernământ este modul de organizare și de exercitare a puterii în stat.

De-a lungul timpului, au exista mai multe forme de guvernământ.
Tipuri de monarhii:
MONARHIA ABSOLUTĂ MONARHIA CONSTITUȚIONALĂ
⇨ puterea în stat aparținea monarhului, adică acesta decidea în toate problemele existente;
⇨ a apărut în antichitate și a ținut până la sfârșitul Primului Război Mondial;
⇨ limite ale puterii: tradițiile, conștiința monarhului;
⇨exemple de monarhii absolute:
- Imperiul Otoman (în timpul sultanilor Mahomed al II-lea Cuceritorul și Soliman Magnificul);
- Franța (în timpul regelui Ludovic al XIV-lea);
- Imperiul Romano - German (în timpul împăratului Carol Quintul) etc.
⇨ monarhul conduce pe baza unei constituții;
⇨ se organizează după principiul separării puterilor în stat;
⇨ există din sec. al XVII-lea până în prezent;
⇨ limite ale puterii - legea;
⇨exemple de monarhii constituționale: - Anglia (prima monarhie parlamentară apărută);
- Spania, Norvegia, Olanda (monarhii constituționale);
- Japonia (monarhie condusă de un împărat). „Statul sunt eu.” (Regele Ludovic al XIV-lea) Regele conduce, dar
nu guvernează.
1. Monarhia reprezintă forma de guvernământ în care puterea este deți- nută printr-un sistem electivo - ereditar.
Cele mai importante forme de guvernământ sunt monarhia și republica.
2. Republica reprezintă forma de guvernământ în care puterea este obținută prin alegeri.
Tipuri de republici:
REPUBLICĂ PARLAMENTARĂ REPUBLICĂ PREZIDENȚIALĂ
⇨ președintele statului este ales de Parlament;
⇨ Exemple de republici parlamentare: Germania, Italia, Austria etc.
⇨ președintele statului este ales de cetățeni;
⇨Exemple de republici prezidențiale: Belarus, S.U.A., Mexic, Brazilia etc.

Regimul politic reprezintă raportul politic de dominare a societăţii, exprimă multitudinea de forme în care
acesta se manifestă, reuneşte ansamblul relaţiilor dintre formele sociale de conştientizare, organizare şi
promovare a scopurilor ei.
În Antichitate, principala concepţie privind tipologia formelor politice a fost dată de filozoful Aristotel. Această
tipologie se regăseşte în trei categorii de bază: guvernarea de către o singură persoană, de către minoritate şi cea
a majorităţii, fiecare categorie prezentându-se sub forma monarhiei sa tiraniei, aristocraţiei sau oligarhiei (cei
bogaţi deţin puterea iar cei săraci sunt excluşi din viaţa politică) şi democraţie sau politeia (regimul egalităţii),
aceste categorii acţionând în favoarea societăţii sau pentru sine. Aristotel analizeaz caracteristicile acestor tipuri
 GIURGIU FLORIN
de forme politice: tirania –tiranul acţionează în favoarea propriului interes, în cazu oligarhiei minoritatea
acţionează în favoarea societăţii, democraţia – majoritatea acţionează în favoarea majorităţii şi nu în favoarea
comunităţii. Pentru Aristotel democraţia este regimul săracilor, întrucât cei bogaţi sunt mult mai puţini decât cei
săraci. Montesquieu renunţă la gândirea aristotelică, pentru că el crede că regimul politic este un mariaj între
natură şi principiu. El conservă existenţa sau absenţa legii.
Regalitatea este supusă legii; în cazul despotismului legea este absentă. Autorul francez identifică câte un
principiu pentru fiecare regim: republica – virtutea – cei care conduc trebuie să aibă virtute, monarhia – onoare,
despotismul –oamenii sunt dominaţi de teamă.
Dacă puterea reprezintă capacitatea de a controla sau de a conduce ceva sau pe cineva, autoritatea
reprezintă puterea îmbinată cu dreptul de a o folosi. După cum am văzut, omenirea a cunoscut mai multe forme
de guvernământ, în cadrul lor puterea și autoritatea cunoscând diferite modalități de realizare, acestea cunoscute
sub numele de regimuri politice.
Regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează
puterea. Principalele regimuri politice cunoscute astăzi sunt: regimul politic totalitar, regimul politic autoritar și
regimul politic democratic.
Regimul politic totalitar este acela în care puterea politică în stat este deținută de un singur partid politic,
iar acesta controlează toate domeniile societății. Ordinea în statele totalitare este bazată pe utilizarea forței, a
terorii, dar și a dezinformării, prin intermediul organelor represive ale statului (armată, poliție, securitate).
Într‑un regim politic totalitar raportul cetățean‑stat presupune o subordonarea totală a cetățeanului față de stat, o
mare parte din drepturile și libertățile fundamentale ale oamenilor fiind încălcate.
Regimul politic autoritar are trăsături comune cu regimul politic totalitar și se deosebește de acesta prin
aceea că oferă cetățenilor săi anumite libertăți economice și politice. Astfel, rolul societății civile nu este anihilat
total, iar cetățenii au anumite drepturi și libertăți, însă acestea sunt mult limitate.
Regimul politic democratic se caracterizează prin separarea puterilor în stat, alegeri libere, pluralism
politic, respectarea drepturilor și libertăților oamenilor, prin domnia majorității, dar și prin protecția
minorităților. Toate acestea înseamnă că într‑un astfel de regim politic statul se subordonează intereselor
cetățenilor, iar aceștia dovedesc loialitate față de stat.
În urmă cu aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea în democraţie o formă de guvernământ compatibilă cu
„firea umană”, care se îndreaptă treptat, dar decisiv, spre ţările „lumii civilizate şi chiar mai departe”. Cu toate
acestea, în anii ’80 doar 35 de regimuri politice erau într-adevăr democratice. O mişcare puternică de
democratizare a apărut abia recent în America Latină, sudul Europei şi Asia.
Democraţie înseamnă „guvernare de către popor”. Constă din echitate politică şi participarea tuturor în procesul
politic şi garantarea libertăţii individului. Regimurile democratice se caracterizează prin competiţie deschisă
pentru obţinerea puterii politice între grupuri autonome şi grupuri organizate, care iau naştere în mod
spontan în societate. Cei care câştigă competiţia sunt responsabili în faţa întregului electorat. Competiţia este
susţinută prin intermediul partidelor politice şi al alegerilor democratice care determină sprijinul popular al
fiecărui competitor.
Premisele de bază ale democraţiei sunt stabilirea unor limitări ale puterii statului şi responsabilitatea elitelor
conducătoare faţă de întregul popor. Cele două premise sunt tratate pe larg în Constituţie. Toate democraţiile
funcţionează pe baza unui set de reguli care au fost aprobate şi general acceptate de către popor.
Constituţia defineşte limitele şi scopurile guvernării ca şi mijloacele, procesele şi procedurile prin care vor fi
obţinute. Ea este legea fundamentală a unui stat şi încălcarea ei este pedepsită de instituţiile abilitate.
Esenţa autoritarismului constă în faptul că puterea nu este disputată. Deşi regimurile autoritare sunt relativ uşor
de distins de cele democratice, nu e la fel de uşor să se stabilească criterii de analiză prin care să se diferenţieze
regimurile autoritare între ele. Acest lucru e valabil în special în cazul unui tip particular de regim autoritar, şi
anume regimul totalitar. Cele două tipuri de autoritarism sunt:
unul conservator în care elitele politice şi regimul pe care îl sprijină şi căruia îi
 GIURGIU FLORIN
dau substanţă încearcă să menţină forţele societale dominante, în special structura claselor sociale. În acest tip de
autoritarism defensiv, conducerea politică.
Al doilea tip de autoritarism este cel radical. Acesta este transformator şi mobilizator, care impune schimbări
în structura socială. Este asociat cu grupuri sau clase noi care încearcă să înlocuiască status-quo-ul existent.
Toate formele de autoritarism se caracterizează prin instabilitate. Există un conflict între elitele politice
aflate în competiţie, unele încercând să se menţină la putere, iar altele să obţină puterea. Conflictul se poate muta
şi pe plan economic, atunci când intervine lupta între elitele politice şi cele economice.
În regimurile autoritare, ca şi în cele totalitare, organizarea conducerii se caracterizează prin concentrarea
puterii în mâinile unei elite politice limitate numeric. În multe regimuri autoritare există o distincţie clară între
stat şi societate. Se permite existenţa grupurilor autonome, mai ales a celor care au apărut înaintea regimului, de
exemplu, Biserica şi multe grupuri politice active, lucruri ce dau o uşoară senzaţie de pluralism politic.
În regimurile totalitare statul pătrunde şi anihilează forţele din societate, fiind înfiinţate noi instituţii care să
supună toate forţele societale controlului nelimitat al elitei conducătoare. Acest lucru se obţine prin pătrunderea
intereselor şi a asociaţiilor, desfiinţându-le pe unele, remodelându-le pe altele şi punând bazele altora.
Controlul şi acapararea totalitară a societăţii se extinde asupra economiei, educaţiei, culturii, religiei şi chiar
asupra familiei. Elitele totalitare tind să devină extrem de ideologice în scopurile pe care şi le propun. Deseori
sunt utopice şi transcendentale, deci radical diferite de valorile şi scopurile societăţii pe care
vor să o controleze şi să o modifice. Ideologia este extrem de mobilizatoare. Ce înseamnă acest lucru?
Mobilizarea este intensificarea participării. Este procesul prin care regimul determină cât mai mulţi cetăţeni să se
implice activ în viaţa publică.
Regimurile totalitare, dimpotrivă, încearcă prin eforturile de a mobiliza populaţia, de a-şi impune ideologia şi
de a organiza consimţământul să dezvolte un consens popular larg, dar nu în sens democratic, ci e vorba doar de
o aprobare din partea populaţiei.
Printre avantajele democraţiei se numără următoarele elemente: participarea efectivă a populaţiei la procesul de
luare a deciziilor; prezenţa unor elite care guvernează societatea cu sprijinul acesteia, guvernare ce presupune
responsabilitate şi limite, prezenţa mai multor forţe politice legal recunoscute care luptă pentru acapararea
puterii politice, structurarea unei ideologii bine definite, organizarea instituţiilor statului pe principiul separaţiei
puterilor în stat şi structurarea relaţiilor dintre acestea, existenţa unor principii care stau la baza democratizării,
cum ar fi principiul descentralizării, principiul separaţiei puterilor în stat sau principiul autonomiei locale,
specificarea exhaustivă a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, economia de piaţă, unde liberul schimb duce la
o dezvoltare economică.
Dezavantajele regimului democratic sunt în esenţă următoarele: existenţa unui aparat birocratic puternic prin
distribuţia de posturi publice în scopul recrutării sau fidelizării clientelei politice; extinderea corupţiei şi
necesitatea ocultării ei, ce împinge sistemul comunicării politice către disimulare, către minciună. Statul
democratic are rolul de a permite dezvoltarea libertăţilor personale, cărora le trasează nişte limite legale de
manifestare şi nu le prescrie ca o reţetă modul de folosire. Ceea ce regimurile autoritare numesc „clişeu liberal”
nu e decât imaginea societăţii normale, legătura normală dintre stat şi societate, chiar şi atunci când acest stat nu
este unul democratic, adică atunci când puterea politică nu este aleasă liber.
. Regimurile autoritare se liberalizează mult mai rapid decât un regim totalitar. În plus, guvernele din
regimurile autoritare pot fi înlăturate mult mai uşor şi mai des decât cele din sistemele totalitare. Instabilitatea,
conflictul dintre stat şi societate, lipsa pluripartitismului, lipsa participării active a societăţii la procesul de luare
a deciziilor, etatismul exagerat, economia centralizată sunt doar câteva dintre dezavantajele regimurilor de tip
autoritar.
Eşecul comunismului ca ambiţie revoluţionară, naufragiul tiermondismului şi al socialismului odată cu
perpetuarea realizărilor capitalismului a impus democraţia ca unic regim politic adevărat. Noul val al
democraţiei s-a extins de-a lungul anilor ’80 în toate cele trei tipuri de societăţi existente: societăţile democratice
dezvoltate, societăţile în curs de dezvoltare şi societăţile comuniste. În societăţile democratice, progresul constă
în faptul că democraţia nu mai este contestată din însuşi interiorul principiului. Revoluţionarii radicali au
 GIURGIU FLORIN
dispărut, cu excepţia teroriştilor, capabili să facă mult rău, dar incapabili de a ajunge la putere. Stânga
democratică a părăsit marele vis al reconcilierii socialismului cu libertatea.
Capitalismul a încetat să mai fie înţeles ca o noţiune indecentă şi stânga însăşi recunoaşte necesitatea deducerii
intervenţiei statului în economie.

Constituția României
TITLUL I - Principii generale
TITLUL II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
TITLUL III - Autorităţile publice
TITLUL IV - Economia şi finanţele publice
TITLUL V - Curtea Constituţională
TITLUL VI - Integrarea euroatlantică
TITLUL VII - Revizuirea Constituţiei
TITLUL VIII - Dispoziţii finale şi tranzitorii
Are 156 de articole.
 GIURGIU FLORIN
Constituţia unui stat reprezintă actul său juridic şi politic fundamental, care reglementează aspecte
referitoare la forma de guvernământ, structurile şi atribuţiile puterilor în stat şi la drepturile fundamentale ale
cetăţenilor.
În istoria ţării noastre, Constituţia a fost modificată de nu mai puţin de opt ori. Astfel, pe 1 iulie 1866 a
fost adoptată prima Constituţie a României, iar după Marea Unire de la 1 decembrie 1918, a fost necesară o nouă
Constituţie, adoptată pe 29 martie 1923. Au urmat modificări ale actului fundamental al României, în anul 1938,
în dimpul dictaturii regale, apoi în perioada comunistă, în anii 1948, 1952 şi 1965, iar după decembrie 1989,
Constituţia a fost din nou modificată în anul 1991, forma actuală fiind adoptată în anul 2003.
Primele proiecte de tip constituţional din ţara noastră au fost cele din anii 1822 – Constituţia cărvunarilor
– redactată de Ionică Tăutu, 1831 – Regulamentele Organice şi transpunerea Convenţiei de la Paris din anul
1858.
► Primul act fundamental al ţării noastre intrat în vigoare, care însă nu a purtat numele de Constituţie, a
fost Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, cunoscut în istorie drept „Statutul lui Cuza”, act cu caracter
constituțional adoptat în anul 1864 la inițiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Unii specialişti în drept
constituţional se raportează la această reglementare ca fiind prima Constituţie a României. Aprobarea acestui act
s-a realizat pintr-un plebiscit organizat între 10/22 și 14/26 mai 1864, în cadrul căruia 682.621 de persoane au
fost de acord, 1.307 împotrivă, iar 70.220 s-au abținut.
► La 1 iulie 1866 a fost promulgată, de către Carol I, prima constituție propriu-zisă a României,
adoptată după modelul actului fundamental al Belgiei din anul 1831, aceasta fiind cea mai longevivă Constituție
din istoria ţării noastre – fiind în vigoare timp de 67 de ani.
Printre cele mai importante prevederi ale acestui act, putem menţiona:
– este un act normativ de factură liberală care proclama suveranitatea națională
– se menţiona pentru prima dată principiul separării puterilor în stat, guvernarea fiind reprezentativă și
responsabilă iar forma de guvernământ era monarhia, titlu care se transmite ereditar, pe linie bărbătească,
moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă. De asemenea, puterea executivă era împărţită
între Guvern – condus de un prim-ministru – şi monarh
– introducea un nou sistem electoral, precum şi votul cenzitar
– Parlamentul reprezenta puterea legislativă, fiind format din Senat și Camera (Adunarea) Deputaților
structura ce fusese introdusă pentru prima oară în „Statutul lui Cuza”
Constituţia de la 1866 a fost amendată de trei ori:
În anul 1879 s-a modificat art. 7 ce condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la rituri
creștine, în 1884 s-a extins dreptul de vot prin reducerea numărului colegiilor electorale, de la 4 la 3 pentru
Adunarea Deputaţilor şi de la 3 la 2 pentru Senat, iar în anul 1917, actul a fost modificat în sensul abrogării
articolului ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, s-au modificat prevederile art 57 și 67, care au permis
realizarea reformei electorale din 1918 și a celei agrare din perioada 1918-1921
► Pe 29 martie 1923 apărea în Monitorul Oficial nr. 282 textul unei noi Constituţii a României. Printre
principalele prevederi: ţara noastră era monarhie constituțională, România era stat național, unitar, indivizibil, cu
teritoriul inalienabil. Constituția consfințește realizarea României Mari și are la bază în linii mari prevederile
Constituției din anul 1866, 78 din cele 138 de articole ale noii Constituţii fiind neschimbate.
Alte prevedri arată că Regele Ferdinand I (1914-1927) exercita puterea executivă, numea și revoca
miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, avea drept de amnistie și grațiere,
convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate, sub rezerva aprobării de către Parlament. Parlamentul îşi păstra
structura bicamerală având rolul de a vota legile, de a le abroga precum şi drept de control asupra activității
Guvernului.
► Textul unei noi Constituții a fost promulgat la 27 februarie 1938, acesta fiind actul fundamental al
ţării pe perioada dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Textul fusese aprobat, în prealabil, de către Consiliul de
Miniștri la 20 februarie 1938, apoi a urmat supunerea actului aprobării printr-un plebiscit, organizat la 24
 GIURGIU FLORIN
februarie, în cadrul căruia, din cele 4.303.064 de persoane prezente la vot, 4.297.221 au fost de acord iar 5.843 –
împotrivă.
Constituţia anului 1938 a eliminat regimul democratic liberal instaurat prin actele fundamentale
precedente, fiind instituit un regim al autoritarismului instituţionalizat prin puterile absolute acordate şefului
statului.
Actul fundamental a transormat principiul separării puterilor în stat în concentrarea puterilor, conferind
regelui dreptul de a deţine atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă, iar miniştrii aveau răspundere doar în
faţa monarhului.
Alte prevederi introdse de Constituţia anului 1938 erau instaurarea stării de asediu, suspendarea
partidelor politice, prin care pluripartidismul şi parlamentarismul au fost desfiinţate, cenzurarea presei, iar
interzicerea dreptului de a manifesta şi a întrunirilor au fost încredinţate autorităţilor militare.
În consecinţă, la 16 decembrie 1938, noul regim introduce partidul unic – Frontul Renaşterii Naţionale –
şi proclamarea monarhului ca şef absolut al FRN, al administraţiei, guvernului şi parlamentului.
Constituţia din anul 1938 a fost înlocuită parţial, în perioada septembrie 1944 – 30 decembrie 1947 (la
proclamarea republicii) de vechea Constituţie din anul 1923, principala modificare fiind introdusă prin Decretul-
Regal nr. 2281 din 13 iulie 1946 privind exercitarea puterii legislative, publicat in Monitorul Oficial nr. 161 din
15 iulie 1946.
► Constituţia adoptată la 13 aprilie 1948, prima Constituţie a Republicii Populare Române, a fost
publicată în Monitorul Oficial, partea I, Nr. 87 bis.
Aceasa este prima constituţie a ţării care avea ca bază ideologia marxist – leninistă, fiind inspirată de
modelul constituţiei sovietice din anul 1936 şi a fost instaurată în condiţiile încheierii celui de-al Doilea Război
Mondial, a ocupării ţării de către sovietici, a cuceririi puterii politice de către comunişti şi a înlăturării
monarhiei.
Astfel, Constituţia consacră pentru prima dată în istoria României forma de guvernământ republicană. O
altă prevedere precizează că deşi se instituie şi se recunoaşte existenţa mai multor forme de proprietate se
menţionează necesitatea etatizării principalelor mijloace de producţie aflate în proprietatea privată.
Constituţia din anul 1948 menţionează patru mari categorii de atribuţii şi competenţe care revin efectiv
unor autorităţi în stat constituite distinct: în domeniile executiv şi judecătoresc şi în domeniul „supravegherii
respectării legilor penale” (parchetul), autorităţi organizate pe principiul marxist al centralismului democratic.
De asemenea se introduce exrecitarea puterii legislative de către Marea Adunare Naţională, în care
cetăţenii puteau fi aleşi începând cu vârsta de 23 de ani.
Constituţia din 1948 a permis, la 11 iunie 1948, naţionalizarea principalelor mijloace de producţie aflate
până atunci în proprietate privată, colectivizarea locală, alterarea structurilor puterii judecătoreşti, reorganizarea
parţială pe stil sovietic a unităţilor administrativ – teritoriale, pe raioane şi regiuni.
► Constituţia adoptată la data de 24 septembrie 1952, de către Marea Adunare Naţională, a fost
denumită de unii istorici ca fiind „Constituţia construirii socialismului”. Aceasta reflecta rolul statului şi al
partidului unic în viaţa politică şi socială a ţării. Constituţia începea cu un capitol introductiv în care s-a pus baza
existenţei statului român, dependent de URSS, având în cuprins referiri la proprietatea socialistă care a constituit
mijlocul economic de aservire a cetăţeanului şi rolul conducător al partidului.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este
regimul democraţiei populare, care reprezintă interesele celor ce muncesc, iar statul democrat popular este o
formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
De asemenea, organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri, justiţia este realizată de către
Tribunalul Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti,
înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională, aleasă pe o perioadă de 4 ani, iar M.A.N. alege
Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
 GIURGIU FLORIN
Constituţia a suferit în 13 ani mai multe modificări.
► Constituţia adoptată de Marea Adunare Naţională la data de 21 august 1965, a fost ultima modificare
esenţială a actului fundamental naţional în perioada comunistă, survenind imediat după moartea primului
secretar al P.M.R., preşedinte al Consiliului de Stat al R.P.R., Gheorghe Gheorghiu – Dej (la 19 martie 1965) şi
în condiţiile în care cooperativizarea forţată a agriculturii se încheiase în anul 1962 iar proprietatea privată fusese
practic lichidată.
Constituţia din anul 1965 a schimbat denumirea ţării din Republica Populară Română în Republica
Socialistă România, fiind astfel subînţeleasă finalizarea construcţiei fundamentului socialist în România.
Actul fundamental punea un accent extrem de mare pe rolul partidului în cvasitotalitatea domeniilor de
activitate, conferindu-i rolul de conducător.
Astfel partidul imprima statului un caracter dinamic, partidul defineşte obiectivele în domeniile de
interes pentru societate iar statul socialist – reprezentantul Partidului
Comunist – legiferează. Atribuţiile şi rolul organelor judecătoreşti şi ale procuraturii nu se modifică
substanţial în raport cu prevederile Constituţiei precedente.
Constituţia din 1965 a creat condiţiile pentru apariţia Legii nr. 2 din anul 1968 privind organizarea
teritorial – administrativă, prin care se înfinţau comune, oraşe, municipii, municipii reşedinţă de judeţ şi judeţe,
iar în anul 1974 a fost instituit un nou organ suprem al puterii de stat – preşedintele R.S.R., deţinătorul funcţiei
supreme în partid fiind şi titularul celei mai înalte funcţii în stat, atribuţiile deţinute până atunci de Consiliul de
Stat revenindu-i aceluiaşi „comandant suprem”, netezind astfel calea spre dictatură.
► Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a apărut necesitatea adoptării unei noi Constituţii, în
concordanţă cu evenimentele care au tranformat radical evoluţia statală a ţării. În lipsa unui organ legislativ
competent, vechea Constituţie nu a putut fi abrogată imediat, dar statul a funcţionat prin dispoziţii legislative
tranzitorii cu caracter constituţional. Acestea asigurau transpunerea legislativă a instituirii unui sistem
democratic pluralist de guvernământ, sistem electoral liber, alegerea de conducători politici pentru 2 mandate,
restructurare şi descentralizare economică, libertatea cultelor, respectarea drepturilor cetăţeneşti, etc.
La 11 iunie 1990, a fost desemnată Comisia Constituţională pentru elaborarea proiectului de Constituţie,
condusă de Antonie Iorgovan, cadru universitar la Facultatea de Drept, comisie care număra 23 de parlamentari
şi 5 experţi – personalităţi ale învăţământului juridic românesc şi jurişti cu activitate îndelungată.
Elaborarea, dezbaterea şi adoptarea noii Constituţii a României au durat un an şi jumătate.
Abia la 21 noiembrie 1991 a fost adoptată, de către Adunarea Constituantă, o nouă Constituţie, aprobată
în 8 decembrie 1991 prin referendum naţional.
Principalele prevederi sunt: România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil,
forma de guvernământ este republica semiprezidenţială, iar suveranitatea naţională aparţine poporului român.
Constituţia menţionează separarea puterilor în stat, sistemului parlamentar bicameral şi drepturi şi
libertăţi democratice.
În privinţa drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Constituţia din 1991 prevedea libertatea individuală, de
exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de vot care începe la împlinirea vârstei de 18 ani, dreptul de a fi ales,
proprietatea este ocrotită, dreptul la libera circulaţie în ţară şi străinătate, libertatea de asociere şi de întrunire şi,
nu în ultimul rând, interzicerea pedepsei cu moartea.
După patru ani de la adoptarea Constituţiei României din anul 1991, la 13 noiembrie 1995, deputaţii au
adoptat, în cadrul şedinţei Camerei Deputaţilor, propunerea legislativă privind proclamarea „Zilei Constituţiei
României” pentru data de 8 decembrie, iar plenul Senatului a aprobat, la 5 decembrie 1995, iniţiativa legislativă
a Camerei privind proclamarea „Zilei Constituţiei României”, iniţiativa devenind Legea nr. 120/8 decembrie
1995.
► Constituţia adoptată în 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 – prezența la vot a fost
de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea Constituției – şi intrată în vigoare la data de 29
 GIURGIU FLORIN
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului.
Constitutia Romaniei promoveaza valori politice, morale si juridice, specific regimului politic democratic,
precum viata, libertatea, egalitatea, dreptatea, proprietatea, munca, demnitatea.
Aceste valori fundamentale se egasesc in continutul unor norme juridice de maxima generalitate numite principia
constitutionale. Primelle constitutii stau la baza normelor juridice care reglementeaza diferitele aspect ale vietii
sociale.
Principii consecrate de Constitutia din 1991
Conform Constituției României, principiile consacrate sunt:
1. suveranitatea poporului (poporul decide asupra propriului destin);
2. forma republicană de guvernământ;
3. caracterul național, suveran, independent, unitar și indivizibil al statului român;
4. separarea puterilor în stat (exercitarea puterii politice de către mai multe autorități/ instituții publice diferite, cu
funcții specifice, controlându-se reciproc);
5. pluralismul politic (existența mai multor partide și asociații social - politice);
6. respectarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale omului și cetățeanului.
Constituția României promovează valori fundamentale politice, morale și juridice ale democrației: viața,
libertatea, demnitatea umană, egalitatea în fața legii, dreptatea, toleranța, proprietatea, responsabilitatea,
reprezentativitatea, participarea et

Principii și instituții democratice

- Statul democratic și principiul pluralismului: dreptul de asociere și partidele politice
- Statul democratic și principiul separării puterilor; autoritățile statului român:
a) autoritatea legislativă; legile
b) executivul; administrația centrală și locală
c) autoritatea judecătorească; aplicarea legilor
d) Președintele României
- Statul de drept

Principiul pluralismului este o condiție și o garanție a unui stat democratic care nu poate funcționa fără existența
și activitatea partidelor politice.
Dreptul de asociere al oamenilor este garantat prin Constituție.
Partidele politice reunesc mai mulți oameni care au aceeași doctrină politică, acționează în comun cu scopul de a
ajunge la guvernare și de a-și exercita puterea politică pentru realizarea unui ideal etic și social. Partidele politice
au statute și programe proprii.
Prin statut sunt stabilite: numele partidului, drepturile și îndatoririle membrilor, modul în care este organizat și
condus partidul.
Programul politic este documentul în care sunt înscrise obiectivele partidului. Acesta se realizează pe baza unei
doctrine politice.
Sindicatele, patronatele, fundațiile, organizațiile, asociațiile, comitetele etc. sunt organizații nonguvernamentale,
care fac parte din societatea civilă și acționează în scopul promovării unor interese de grup.
Sindicatele și patronatele sunt organizații care reunesc salariații din diferite domenii, pentru apărarea și promova-
rea drepturilor acestora.
Fundațiile, asociațiile, comitetele, organizațiile sunt constituite în mod liber de cetățeni pentru rezolva-
rea unor obiective din domenii diverse.
Așa cum bine știm, oamenii sunt diferiți, trăiesc experiențe de viață diferite, au identități diferite, au
nevoi, valori, opinii, interese etc. diferite. Pentru ca interesele cetățenilor să fie cunoscute de către factorii de
 GIURGIU FLORIN
decizie, aceștia se pot grupa în diferite organizații și asociații, precum sindicatele, partidele politice sau
organizațiile neguver‑namentale. Pluralismul reprezintă o condiție necesară a democrației, dar nu și suficientă,
căci la baza organizării statelor democratice stă principiul potrivit căruia într‑un stat trebuie să funcționeze puteri
distincte. Astfel, pentru împiedicarea abuzului de putere din partea autorităților de stat, puterea legislativă,
executivă și judecătorească trebuie să fie separate, adică trebuie respectat principiul separării puterilor în stat.

Statul democratic și principiul pluralismului: dreptul de asociere și partidele politice

Termenul de „pluralism” este utilizat în moduri diferite, în funcție de domeniul de referință (politic,
cultural etc.). În ceea ce privește domeniul politic, adică ceea ce are de‑a face cu organizarea și administrarea
comunităților umane, pluralismul este apreciat ca principiu fundamental al democrației și al statului de drept.
Pluralismul înseamnă recunoașterea diferențelor existente în societate, asigurarea condițiilor pentru manifestarea
și menținerea acestor diferențe, precum și reprezentarea diferențelor la nivelul factorilor de decizie.

După cum știm, fiecare cetățean are interese și aspirații proprii și totodată diferite, mai mult sau mai
puțin, de ale celorlalți. Pentru ca acestea să fie cunoscute, iar după aceea să fie luate în considerare de cei care
exercită puterea, de stat, cetățenii se pot asocia în grupuri mai mari sau mici, potrivit cu interesele pe care le au.
Astfel, în conformitate cu principiul constituțional al pluralismului, în cadrul articolului 40, alineatul
(1), Constituția României precizează faptul că cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în
patronate și în alte forme de asociere, precum organizațiile neguvernamentale, comitetele, ligile, asociațiile
profesionale, religioase, ale consumatorilor etc., cu scopul de a participa la viața societății, pentru realizarea unor
interese legitime comune. Cu excepția partidelor politice, toate celelalte forme de asociere fac parte din
societatea civilă. Dreptul de asociere implică responsabilități și anumite limite ce vizează scopurile și activitatea,
membrii și caracterul asociației.
Cetățenii, într‑un stat democratic, sunt liberi să se asocieze și să formeze partide politice, să aleagă
partidul din care doresc să facă parte. Partidele politice sunt grupuri de oameni constituite în vederea cuceririi și
exercitării puterii. Ele promovează interesele politice, economice, sociale, ideologice, culturale etc. ale unor
grupuri, clase, comunități locale, comunități etnice sau religioase.
Situația în care într‑un stat funcționează mai multe partide politice, iar acestora le este recunoscut
dreptul de a acționa pentru obținerea dreptului de a guverna, se numește pluripartidism. Pluripartidismul este o
trăsătură definitorie a societăților democratice.
Activitatea partidelor are la bază o anumită doctrină (liberală, social‑democrată, socialistă,
conservatoare etc.) și un anumit program (ce include direcții de acțiune pentru rezolvarea problemelor existente
și administrație). În scopul dobândirii puterii, partidele politice își desemnează candidați, iar aceștia încearcă să
convingă electoratul, în cadrul campaniilor electorale, să le ofere votul. Totodată, atunci când alegerile nu oferă
majoritatea niciunei formațiuni politice, acestea se pot alia, formând coaliții.
Partidele se pot afla la guvernare sau în opoziție. Partidul de guvernământ sau coaliția de guvernământ
exercită actul de guvernare, beneficiind de majoritatea parlamentară ca urmare a voturilor obținute în urma
alegerilor sau a înțelegerilor încheiate cu alte partide. Partidele aflate la guvernare stabilesc și realizează politica
internă și externă a țării, iar partidele de opoziție propun alternative la propunerile inițiate de către guvern și
informează cetățenii și societatea civilă în legătură cu aceste aspecte.

Statul democratic și principiul separării puterilor; autoritățile statului român

autoritatea legislativă; legile
Filozoful francez Charles Montesquieu, în lucrarea „Despre spiritul legilor”, a prezentat forma clasică a
principiului separării puterilor în stat, precizând că puterile legislativă, executivă și judecătorească trebuie să
funcționeze separat, pentru a fi împiedicată preluarea puterii în stat de o persoană sau de un grup restrâns.
 GIURGIU FLORIN
În orice stat democratic, există un corp legiuitor, care stabilește legile necesare societății. Pentru această
instituție se utilizează denumiri diferite: Parlament, Adunare Națională (Franța), Dumă (Rusia), Dietă (în
Japonia), Congres ( SUA) etc. În țara noastră, puterea legislativă este reprezentată de Parlament.
Potrivit art. 61 din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ al poporului român și
unica autoritate legiuitoare a țării (adoptă legi constituționale, organice și ordinare).
Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din Camera Deputaților și Senat, membrii acestora
fiind aleși prin vot universal, egal, direct, secret, liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Organizarea fiecărei
camere se realizează prin regulament propriu. Activitatea se desfășoară în două sesiuni parlamentare
(februarie‑iunie și septembrie‑decembrie), în ședințe separate, dar în situații precise și în ședințe comune (pentru
primirea mesajului Președintelui, aprobarea bugetului de stat, aprobarea strategiei naționale de apărare a țării
etc.)
Parlamentul României este bicameral, fiind alcătuit din:
- Camera Deputaților
- Senat
Numărul parlamentarilor se stabilește în raport cu populația țării. Nimeni nu poate fi în același timp deputat și
senator.
Deputații și senatorii sunt aleși prin vot universal, direct, egal, secret și liber exprimat pentru un mandat de patru
ani. Aceștia au imunitate parlamentară.
Fiecare cameră are conducere și structură proprie, activitatea lor se desfășoară separat, iar în anumite condiții, ele
pot lucra și împreună (când se adoptă bugetul statului, când se primește mesajul Președintelui României, când se
declară stare de război etc.
Ședințele Camerelor Parlamentare sunt publice.
Parlamentul lucrează în sesiuni:
● sesiuni ordinare - sunt sesiuni obișnuite în care parlamentarii dezbat și adoptă legile;
● sesiuni extraordinare - sunt sesiuni în care Parlamentul este chemat să dezbată probleme urgente. În asemenea
situații, Parlamentul este convocat la cererea Președintelui.
Legile adoptate de Parlament sunt de mai multe feluri:
legi constituționale - legi prin care este revizuită Constituția
, legi organice - legi care completează Constituția în diverse domenii
legi ordinare - legi obișnuite
Domenii în care pot fi date legi organice: sistem electoral, organizarea și desfășurarea referendumului,
organizarea administrației publice, organizarea generală a învățământului etc.
Exemple de legi ordinare: legea privind achizițiile publice, legea privind acordarea de sprijin financiar
producătorilor mici și mijlocii etc.
După adoptare, legile sunt trimise Președintelui României spre a fi promulgate. Președintele poate promulga o
lege, în termen de cel mult 20 de zile de la primire sau poate cere Parlamentului să o reexamineze. Aceasta intră
în vigoare după publicarea în Monitorul Oficial al României.
Legile trebuie respectate pentru buna funcționare a unei societăți democratice. Încălcarea legilor se pedepsește.

EXECUTIVUL; ADMINISTRAȚIA CENTRALĂ ȘI LOCALĂ

Instituția care deține puterea executivă în România este Guvernul.
Puterea executivă este puterea de a aplica legile.
Guvernul este format din:
- prim-ministru - șeful Guvernului;
- miniștri;
- alți membri.
Conform Constituției României, Guvernul colaborează cu Președintele României, cu care împarte puterea
executivă.
 GIURGIU FLORIN
Învestirea Guvernului se face după următoarea procedură:
Președintele propune un candidat pentru funcția de prim-ministru, consultându-se cu partidul care a obținut
majoritatea absolută în Parlament.
În cazul în care nu există majoritate absolută, Președintele consultă partidele reprezentante în Parlament.
Candidatul la funcția de prim-ministru propune Parlamentului programul de guvernare și lista cu miniștri,
angajându-și răspunderea asupra programului de guvernare.
Parlamentul dezbate în ședința comună a celor două camere programul de guvernare și lista cu miniști.
Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și senatorilor. După aceasta,
Președintele statului numește, în mod oficial, Guvernul.
Primul-ministru, miniștrii și ceilalți membri ai Guvernului depun jurământul de credință în fața Președintelui
României.
Membrii Guvernului nu pot deține altă funcție publică de autoritate, cu excepția celei de deputat sau senator, și
nicio altă funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial
GUVERNUL:
- Adoptă hotărâri și ordonanțe care sunt semnate de prim-ministru și contrasemnate de miniștrii care au
obligația punerii lor în executare.
- Prezintă rapoarte Parlamentului, pentru întreaga sa activitate și răspunde politic doar în fața acestuia.
Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului, prin adoptarea
unei moțiuni de cenzură, cu votul majorității parlamentarilor.
Administrația publică este formată din:
- Administrația centrală și locală Administrația publică centrală
Guvernul și administrația publică de specialitate (ministerele, armata Consiliului Suprem de Apărare a Țării
și alte organe de specialitate).
Pentru ca Guvernul să își îndeplinească obiectivele în diferite domenii de activitate, la nivelul țării, există
organe de specialitate, numite ministere.
Fiecare minister este condus de un ministru, care este membru al Guvernului.
Exemple de ministere: Ministerul Educației Naționale, Ministerul Sănătății,
Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Afacerilor Interne etc.
Există și alte organe administrative de specialitate (armata, Consiliul Suprem de Apărare a Țării etc.), unele
fiind autonome în raport cu ministerele și Guvernul.
- Administrația publică locală
• la nivel local
- consiliile locale
- primarii
• la nivel județean și în municipiul București
- consiliile județene și Consiliul Municipiului București sunt alese prin vot universal de către cetățeni.
- prefecții sunt numiți de Guvern, ca reprezentanți ai acestuia în teritoriu.
Autoritățile locale sunt autonome din punct de vedere administrativ, având dreptul de a rezolva problemele
comunităților pe care le reprezintă, folosind mijloacele financiare de care dispun.
Persoanele angajate în administrația publică au statut de funcționari publici.
Administrația are datoria să îl servească pe cetățean.

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ; APLICAREA LEGILOR

Autoritatea judecătorească urmărește înfăptuirea justiției în numele legii, adică veghează la respectarea legilor.
Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de
lege. În cadrul acestor instanțe își desfășoară activitatea procurorii, judecătorii și personalul auxiliar (grefieri,
arhivari, registratori, specialiști IT etc.)
GIURGIU FLORIN

Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe
judecătorești, prin controlul sentințelor judecătorești.
Justiția se înfăptuiește în numele legii.
Autoritatea judecătorească urmărește înfăptuirea justiției în numele legii, adică veghează la respectarea legilor.
Instanțele judecătorești dispun de poliția pusă în serviciul lor. Ședințele judecătorești sunt publice și se
desfășoară în limba română. Judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili. Ei sunt independenți
și se supun legii. Cei care sunt judecători nu pot deține nicio altă publică sau privată, cu excepția funcțiilor
didactice din învățământul superior. Judecătorii sunt imparțiali, având libertate deplină în soluționarea cauzelor.
Alte instanțe judecătorești sunt:
- Curțile de Apel;
- Tribunalele;
- Judecătoriile
Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub
autoritatea Ministerului Justiției. Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor.
JUDECĂTORII ȘI PROCURORII
■ nu pot fi membri vreunui partid sau vreunei formațiuni politice;
■ pot ocupa funcții în instituții ale Uniunii Europene sau în organizații internaționale, în condițiile legii;
■ sunt obligați să aibă, în timpul ședințelor de judecată, ținuta vestimentară corespunzătoare instanței la care
funcționează,
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România, independentă față de
orice autoritate publică.
Curtea Constituțională are ca atribuție să se pronunțe asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea
acestora, asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, asupra constituționalității regula-
mentelor Parlamentului, asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, precum și alte
atribuții prevăzute în Constituția României.
Ministerul Public are în subordine parchetele care apără interesele generale ale societății. Procurorii sunt
angajații parchetelor.
Ministerul Public este independent în relația cu alte autorități.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea judecătoarească ai căror membri sunt magistrații (judecători
și procurori) aleși pe o perioadă de 6 ani. Consiliul Superior al Magistraturii propune Președintelui României
numirea în funcție a procurorilor și judecătorilor și îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor și a procurorilor.
Într-un stat de drept, judecătorii și procurorii sunt independenți și imparțiali.
Aplicarea legilor - supremația legii (ordinea de drept) are drept scop final protejarea și asigurarea drepturilor și
libertăților fiecărui cetățean.
Judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și
libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Aplicarea legii implică obligația magistratului de a proteja egalitatea cetățenilor în fața legii și de a asigura
un tratament juridic nediscriminatoriu.
PREȘEDINTELE ROMÂNIEI
Președintele României este șeful statului. El este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat
pentru un mandat de 5 ani, maxim două mandate, care pot fi consecutive sau nu.
Candidații la funcția de Președinte al României trebuie să fi împlinit vârsta de cel puțin 35 de ani până în ziua
alegerilor inclusiv. De asemenea, el trebuie să fie cetățean român și să aibă domiciliul în țară.
Președintele României, pe durata mandatului, nu poate fi membru al niciunui partid politic și nu poate deține
nicio altă funcție publică sau privată.
După ce este ales, Președintele României depune jurământul în fața Parlamentului:
GIURGIU FLORIN
„Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român,
să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor,
suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Mandatul Președintelui României se poate prelungi în caz de război sau catastrofă, cu aprobarea Parlamentului.
Președintele României beneficiază de imunitate pe toată perioada man datului său.
Președintele României îndeplinește următoarele atribuții:
1. în politica internă
● desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru;
● numește Guvernul pe baza votului de încredere al Parlamentului;
● consultă Guvernul cu privire la problemele principale ale țării;
● adresează mesaje Parlamentului cu privire la problemele politice ale națiunii;
● poate cere poporului să-și exprime voința prin referendum în legătură cu probleme de interes național;
● poate institui starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară sau în unele unități administrativ-
teritoriale, potrivit legii
2. în politica externă
● încheie tratate internaționale în numele României (negociate de Guvern) și le supune ratificării Parlamentului;
● acreditează sau recheamă reprezentanții diplomatici ai României la propunerea Guvernului;
● acreditează reprezentanții diplomatici ai altor state;
● aprobă înființarea, desfințarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
3. în domeniul apărării
● este comandantul armatei și Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării;
● declară, cu aprobarea Parlamentului, mobilizarea generală sau parțială a armatei;
● ia măsuri pentru respingerea agresiunilor militare îndreptate împotriva statului pe care le aduce la cunoștință
Parlamentului printr-un mesaj.

În cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției, Președintele României poate fi
suspendat din funcție de Camera Deputaților și de Senat, în ședință comună, cu votul majorității deputaților și
senatorilor, după consultarea Curții Constituționale. Președintele poate da Parlamentului explicații cu privire la
faptele ce i se impută.
Reține!
Președintele României are rolul de a reprezenta statul român în relațiile internaționale, este garantul
independenței naționale, veghează la respectarea Constituției, exercită funcția de mediere între puterile statului,
precum și între stat și societate, este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de Președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

STATUL DE DREPT
România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor,
libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul
tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.
(Art. 1, alin. (3), Constituția României.

România este un stat de drept. În statul de drept, statul este garantul libertăților și drepturilor fundamentale ale
oamenilor. Într-un stat de drept trebuie să existe un sistem legislativ care respectă și apără demnitatea umană,
asigurând condiții prielnice pentru dezvoltarea personalității omului.
Caracteristici ale statului de drept:
⇨ respectarea drepturilor și libertăților oamenilor;
⇨ se bazează pe supremația Constituției;
GIURGIU FLORIN
⇨societatea civilă este un partener egal cu statul;
⇨separarea puterilor în stat;
⇨ pluralism politic;
⇨ libertatea mass-mediei;
⇨ împiedicarea abuzului de putere;
⇨ se asigură securitatea internă și externă a cetățenilor prin instituții democratice.
Caracteristicile statului de drept sunt, de fapt, caracteristicile unui stat democratic. Astfel, statul de drept este un
stat democratic. Statul de drept este un stat bazat pe justiție și integritate.

II. RAPORTUL CETĂȚENI – AUTORITĂȚI. DREPTURI ȘI RESPONSABILITĂȚI CETĂȚENEȘTI

ÎN SOCIETATEA DEMOCRATICĂ
Domnia legii și puterea cetățenilor
- Procesul de elaborare a legilor; participarea cetățenilor la elaborarea legislației
- Drepturile și libertățile cetățenești și respectarea legilor; limite ale libertății
- Justiția ca instituție de apărare și de înfăptuire a dreptății; egalitatea în fața legii și accesul la justiție al
cetățenilor;

A fi om, având în vedere că trăim în comunități, că suntem ființe sociale, se relevă de o manieră
particulară în calitatea noastră de cetățeni. De altfel, drepturile omului, cele care revin oricărei ființe umane, le
exercităm în comunitățile din care facem parte, atât la nivel local, cât și la nivel național sau chiar internațional.
În ceea ce privește calitatea de cetățeni ai unui stat, unele dintre aceste drepturi îmbracă o formă specifică, și
anume aceea de drepturi cetățenești. În virtutea acestora, fiecare dintre noi are obligația de a se implica în
deciziile care se iau de către autorități în ceea ce privește viața sa și a comunității în care trăiește, dar și în
adoptarea legislației. Aceasta cu atât mai mult cu cât condiția unui stat de drept este domnia legii, garantată de
puterea judecătorească.
Într-o societate democratică, cooperarea dintre cetățeni și autorități se impune ca o necesitate, iar domnia
legii trebuie să se manifeste pentru bunul mers al societății. Aceasta presupune că atât cetățenii, cât și
autoritățile statului trebuie să se supună acelorași legi.
Un grup restrâns de cetățeni doresc să propună Parlamentului un proiect de lege privind protejarea spațiului
verde din orașe. S-au întâlnit și au elaborat proiectul de lege, pe care apoi l-au făcut cunoscut prin publicarea lui
în presa locală.
Proiectul a fost trimis Parlamentului. Răspunsul trimis către inițiatori a fost că proiectul este interesant,
dar nu a întrunit condițiile legale pentru a intra în dezbatere.
Ce condiții considerați că trebuia să îndeplinească proiectul de lege pentru a fi luat în considerare? Câți
cetățeni credeți că ar fi trebuit să susțină acest proiect de lege pentru a fi dezbătut în Parlament?
Legile stabilesc ceea ce le este permis oamenilor să facă și ceea ce le este interzis.
Înainte de a fi cunoscute și respectate, legile trec printr-un proces de elaborare.
Nimeni nu este mai presus de lege. (Art. 16, alin. (2), Constituția României)
Justiția este reprezentată frecvent prin zeița Themis, zeița greacă a dreptății, legată la ochi și ținând într‑o mână
o balanță, iar în cealaltă o sabie. Acest mod de reprezentare vrea să sugereze că, pe de o parte, justiția este
puternică, iar pe de altă parte, este nepărtinitoare, aceeași pentru toți.
Înfăptuirea justiției înseamnă, de fapt, încercarea de a face dreptate prin aplicarea legii și potrivit cu aceasta. Iar
a face dreptate înseamnă a respecta și a proteja drepturile și libertățile oricărei persoane.
Acolo unde înfăptuirea justiției se realizează de o astfel de manieră, statul și dreptul, așa cum am văzut deja,
sunt strâns legate, se sprijină și se condiționează reciproc. Statul, prin autoritățile sale, creează dreptul, iar el
funcționează doar în cadrele acestuia, caz în care avem de‑a face cu ceea ce se numește un stat de drept.
GIURGIU FLORIN
Într‑un stat democratic, sursa puterii este poporul și aparține acestuia, iar cele trei puteri – legislativă, executivă
și judecătorească, separate și aflate în echilibru, îndeplinesc diferite funcții ale statului. Modul în care aceste
funcții se realizează este însă dictat doar de lege, ceea ce înseamnă că cea care în cele din urmă asigură domnia
legii este justiția.
Domnia legii nu înseamnă însă domnia prin lege, o astfel de situație însemnând de fapt că legile nu sunt
adoptate în interesul protejării drepturilor și libertăților oricărei persoane, ci ele sunt în puterea doar anumitor
membri ai societății. Evident, într‑o astfel de situație, separația puterilor în statul respectiv nu este, de fapt,
reală, ci doar iluzorie.
Iar ca să ne dăm seama de diferență am putea aminti exemplul Președintelui Parlamentului din Vanuatu, un mic
stat din Oceania. Acesta, condamnat pentru corupție, s‑a autograțiat în timp ce ținea locul Președintelui țării.
Potrivit Constituției țării, acțiunea a fost legală, dar evident în contradicție cu ceea ce justiția decisese a fi drept.

Procesul de elaborare a legilor; participarea cetățenilor la elaborarea legislației

Etapele de elaborare a legilor sunt:

INIȚIEREA LEGII - Inițiativa legislativă aparține:
- Guvernului;
- deputaților, senatorilor;
- unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot (cu vârsta de minimum 18 ani) - vezi articolul 74,
alin. (1) din Constituția României.
PREZENTAREA proiectului de lege/ propunerii legislative, Camerei competente pentru a fi adoptat (Camera
Deputaților sau Senatul).
DEZBATEREA proiectului de lege/ propunerii legislative în Camera competentă să îl adopte.
PRONUNȚAREA Camerei sesizate pentru adoptarea proiectului de lege/propunerii legislative.
TRIMITEREA către cealaltă Cameră a proiectului de lege/ propunerii legislative, după adoptarea sau
respingerea acesteia de către prima cameră sesizată.
PRONUNȚAREA celei de-a doua Camere cu privire la adoptarea proiectului de lege/ propunerii legislative
(pentru detalii vezi articolul 75, alin. (4) din Constituția României).
PROMULGAREA legii de către Președintele României - Președintele poate cere, înainte de promulgare,
reexaminarea legii ori verificarea constituționalității acesteia, dacă este cazul.
PUBLICAREA LEGII ȘI INTRAREA ÎN VIGOARE - Legea se publică în Monitorul Oficial al României și
intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
De la data intrării în vigoare, legea este obligatorie pentru toți cetățenii. Aceștia trebuie să se implice
activ în viața societății pentru ca democrația să nu fie pusă în pericol, prin acapararea puterii și urmărirea
intereselor proprii de către autoritățile statului.
Cetățenii se pot implica în toate domeniile societății. Conform articolului 74, alin. (1) din Constituția României,
aceștia pot participa la elaborarea legislației, în următoarele condiții: să fie în număr de cel puțin 100.000 de
cetățeni cu drept de vot; să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe,
respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul iniția-
tivei legislative.
Cetățenii nu pot iniția legi cu privire la: problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistie și grațiere.
Când unul sau mai mulți cetățeni doresc să inițieze o lege, acesta/ aceștia trebuie să o aducă la cunoștința
celorlalți, pentru ca inițiativa legislativă să fie susținută de numărul de cetățeni prevăzut în Constituție.
Inițiativa legislativă poate fi făcută publică prin diverse mijloace: întruniri, mass-media etc.
Cetățenii care au inițiativă legislativă trebuie să fie informați, responsabili și să pună interesul public
mai presus de interesul personal.
GIURGIU FLORIN
DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE CETĂȚENEȘTI ȘI RESPECTAREA LEGILOR; LIMITE ALE
LIBERTĂȚII
Într-un stat democratic respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor este o con-
diție primordială pentru buna funcționare a societății.
Drepturile și libertățile cetățenilor sunt acele drepturi și libertăți pe care un cetățean le are într-un anumit stat.
Într-o societate democratică, libertatea individului se manifestă pe mai multe planuri.
Există libertate personală, libertate politică și libertate economică.
Libertățile nu se manifestă separat, ele se manifestă împreună.

Respectarea legilor într-un stat democratic fac posibilă existența libertă- ților și a siguranței cetățenilor.
Limitarea libertăților se face în condițiile prevăzute de lege. Autoritățile statului trebuie să respecte drepturile
fundamentale ale persoanelor implicate în încălcarea legilor, nicio persoană neputând fi arestată fără să i se
comunice motivul.
Nimeni nu poate fi condamnat fără un proces în care să aibă posibilitatea să se apere.
Cetățenii au anumite drepturi care nu pot fi anulate sau încălcate. Există și interdicții prevăzute de lege. Într-un
stat de drept, interdicțiile sunt stabilite prin lege în mod nediscriminator.

JUSTIȚIA CA INSTITUȚIE DE APĂRARE ȘI DE ÎNFĂPTUIRE A DREPTĂȚII; EGALITATEA ÎN FAȚA

LEGII ȘI ACCESUL LA JUSTIȚIE AL CETĂȚENILOR
Justiția este instituția care are rolul de a asigura dreptatea, egalitatea cetățenilor în fața legii, precum și
menținerea ordinii într-o societate democratică.
Ordinea într-o societate democratică se menține atât cu ajutorul normelor juridice, cât și cu al normelor morale.
GIURGIU FLORIN
Normele morale reglementează conviețuirea dintre oameni, ele nu sunt impuse cu forța, fiind la alegerea
oamenilor dacă le respectă sau nu. Cei care încalcă normele morale pot fi disprețuiți de celelalte persoane.
Normele juridice sunt legi și au putere de constrângere mai mare, pot fi impuse prin forță, persoanele care le
încalcă putând fi sancționate chiar și cu privarea de libertate.
Justiția se realizează pe baza normelor juridice (legilor).

Autoritățile care cercetează, înfăptuiesc dreptatea și sancționează persoanele care încalcă legea sunt autoritățile
judecătorești.
Dreptatea înfăptuită de justiție înseamnă ca aceasta să acționeze conform Constituției, legea fundamentală care
garantează că toate drepturile oamenilor sunt respectate.
În societate, dreptatea se manifestă în moduri diferite. Cele mai des întâlnite forme ale dreptății sunt:
● dreptatea distributivă reprezintă corectitudinea distribuirii atât a unor avantaje (resurse, beneficii, funcții de
conducere etc.), cât și a unor obligații (taxe, impozite, amenzi etc.), cetățenilor;
● dreptatea corectivă (reparatorie) reprezintă sancțiunile și măsurile corective ale comunității, când împotriva
unei persoane s-au comis abuzuri sau nedreptăți. Dreptatea corectivă presupune repararea răului comis, pe cât se
poate, prevenirea repetării faptei, descurajarea celor care ar putea comite asemenea fapte etc.;
● dreptatea procedurală reprezintă înfăptuirea actului de justiție pe baza respectării legilor. În vederea instituirii
dreptății procedurale trebuie îndeplinite mai multe condiții:
■ persoana implicată să fie tratată imparțial;
■ persoana implicată să-și expună propria versiune;
■ persoanei implicate să i se permită să aducă martori.
În cadrul dreptății procedurale, cetățenilor trebuie să li se asigure respectarea dreptului la libertate personală, al
celui la demnitatea umană și al celui la proprietate.

EGALITATEA ÎN FAȚA LEGII ȘI ACCESUL LA JUSTIȚIE AL CETĂȚENILOR

Din cele mai vechi timpuri, dreptatea a fost pusă în relație cu egalitatea.
Egalitatea este situația în care oamenii au aceleași drepturi și aceleași îndatoriri.
Egalitatea în fața legii, conform Constituției României, presupune tratamentul nediferențiat al oricărei persoane
care încalcă legea.
GIURGIU FLORIN
Egalitatea în fața legii presupune și acccesul liber la justiție, potrivit articolului 21 din Constituția României:
(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și a intereselor sale legitime.
(2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept
Accesul la justiție este un drept prevăzut și protejat și de alte documente. Astfel, în Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, se precizează că accesul la justiție este garantat pentru fiecare persoană fără a
se ține cont de statutul social ori de poziția economică a acesteia.
Acest drept fundamental reprezintă unul dintre fundamentele statului de drept și al demnității fiecărei persoane.

COPILUL ÎN PROCESUL JUDICIAR; DELINCVENȚA JUVENILĂ; CONSECINȚE ALE

NERESPECTĂRII LEGII

Conform articolului 1 din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, copil înseamnă
orice persoană din lume sub vârsta de 18 ani, cu excepția cazului în care, prin lege, majorul este stabilit sub
această vârstă.
Toți copiii beneficiază de aceleași drepturi fără nicio discriminare. Nicio persoană, nicio instituție, niciun stat nu
are voie să încalce sau să limiteze drepturile copilului. Copiii au drepturi, dar au și responsabilități.
Cea mai importantă responsabilitate a unui copil este să respecte drepturile celorlalți copii și drepturile adulților.
Există însă cazuri în care copiii încalcă aceste drepturi și legile.
Conform articolului 40 din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, copiii care sunt acuzați sau care
s-a dovedit că au încălcat legea au dreptul de a fi tratați uman și de a beneficia de asistență juridică.
Orice copil bănuit sau acuzat că a încălcat legea va fi presupus nevinovat până ce vinovăția va fi stabilită legal.
De asemenea, va fi informat prompt, prin intermediul părinților sau al reprezentanților legali, de acuzațiile care i
se aduc. Privarea de libertate se va face în condițiile legii, pentru cele mai grave delicte. Conform Codului Penal
din România, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, în timp ce minorul care are vârsta
între 14 și 16 ani, răspunde penal, numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ;
împlinind vârsta de 16 ani, minorul va răspunde penal.
Totalitatea abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori de până la 18 ani
reprezintă delincvență juvenilă.

În procesul judiciar se aplică principiul interesului superior al copilului, iar prezența acestuia în fața instanțelor
de judecată se va face doar alături de părinți/ reprezentanți legali și de apărătorul său.
În cazul în care un minor a săvârșit o faptă ce a cauzat un prejudiciu, părinții sunt responsabili de prejudiciul
cauzat și pot fi obligați să repare în natură prejudiciul, să plătească despăgubiri etc.
GIURGIU FLORIN
Consecințele nerespectării legii pot fi:
- sancțiuni;
- privarea de libertate;
- interzicerea unor drepturi;
- excluziune socială etc.
Autoritățile statului și societatea civilă se implică activ în diminuarea fenomenului delincvenței juvenile, atât la
nivel local cât și la nivel central. Prin programe și proiecte menite să prevină fenomenul, acestea acționează pe
plan psihologic, social și economic pentru integrare școlară, socială, profesională, integrare post-penală și
protecție socială.

CETĂȚENIA ACTIVĂ. PARTICIPAREA CETĂȚENILOR LA LUAREA DECIZIILOR PUBLICE ȘI LA

CONTROLUL APLICĂRII ACESTORA
- IMPLICAREA CIVICĂ ÎN CONTEXTUL DEMOCRAȚIEI REPREZENTATIVE ȘI AL FORMELOR DE
MANIFESTARE A DEMOCRAȚIEI DIRECTE
- ALEGERILE ȘI VOTUL; ALEGEREA REPREZENTANȚILOR; EVALUAREA ACTIVITĂȚII
REPREZENTANȚILOR ALEȘI
- SOCIETATEA CIVILĂ, ORGANIZAȚII NONGUVERNAMENTALE, TIPURI DE INIȚIATIVE
CETĂȚENEȘTI ÎN COMUNITĂȚILE LOCALE
- ROLUL ÎNDEPLINIT DE MASS-MEDIA ÎN SOCIETATE ȘI ÎN FORMAREA OPINIEI PUBLICE

Cetățenia activă este una dintre premisele societății democratice. Aceasta presupune implicarea cetățenilor
pentru rezolvarea diferitelor probleme ale societății. Participarea acestora la luarea deciziilor publice se face pe
baza cunoașterii și respectării drepturilor și responsabilităților.
Implicarea civică este posibilă doar în democrație unde puterea poporului poate fi exercitată în mod di-
rect sau indirect.
Democrația directă este un regim politic democratic în care populația exercită puterea în mod direct;
mai este numită, uneori, și „democrație pură”.
Elemente constitutive ale democrației directe (scrutinele pentru alegerile prezidențiale și pentru demi-
terea sau suspendarea unui înalt demnitar, referendumul, adunările locale sau generale etc.) se regăsesc în
majoritatea formelor de guvernare democratice moderne.
Democrația directă este greu de practicat din cauza numărului mare de locuitori care trăiesc pe o suprafață
vastă. Astfel, în epoca modernă s-a impus practicarea democrației reprezentative.
În democrația reprezentativă exercitarea puterii politice se face de către popor prin reprezentanții aleși ai
acestuia, în urma unor alegeri libere și corecte, dovedind participarea la viața publică.
O societate este mai puternică dacă cetățenii participă la viața publică pentru rezolvarea problemelor
comunității, dovedind o atitudine responsabilă.
Participarea cetățenilor la luarea deciziilor publice se poate face:
În mod direct - prin petiții adresate autorităților locale sau centrale sau prin inițiative legislative;
În mod indirect - prin implicarea în cadrul unor întruniri ale comunității pentru dezbaterea și găsirea unor soluții
la probleme importante.
Activitatea de voluntariat reprezintă una dintre principalele forme de participare activă la viața comunității.
În scopul participării active la viața publică, cetățenii se pot asocia liber în organizații nonguvernamentale,
grupări sindicale etc.

ALEGERILE ȘI VOTUL; ALEGEREA REPREZENTANȚILOR EVALUAREA ACTIVITĂȚII

REPREZENTANȚILOR ALEȘI
Alegerile și votul se constituie într-una dintre cele mai importante modalități de control al puterii într-o societate
democratică.
GIURGIU FLORIN
Până la începutul secolului al XX-lea,dreptul la vot era limitat la o categorie restrânsă de cetățeni (cei mai de
seamă cetățeni ai societății).
În prezent, dreptul la vot este al tuturor cetățenilor României; participarea la vot nefiind obligatorie.
Alegerile reprezintă acțiunea prin care cetățenii, prin vot, selectează persoanele, partidele sau coalițiile de
partide ce urmează să facă parte din conducerea statului.
Conform Constituției României, votul exercitat de cetățeni este: universal, egal, direct, secret și liber exprimat.
● vot universal⇨ pot vota toți cetățenii, fără deosebire de etnie, religie, sex, apartenență socială sau
politică, vârstă, care îndeplinesc condițiile stabilite de lege;
● vot egal⇨ toate voturile au aceeași valoare;
● vot direct⇨ votul se exercită doar de către titular, personal, în mod nemijlocit
● vot secret⇨ cetățeanul are obligația de a păstra secret votul;
● vot liber exprimat⇨ cetățeanul decide dacă și pe cine votează.
Modul de organizare și de desfășurare a alegerilor este prevăzut prin legea electorală.
Organizarea alegerilor este atribuția Guvernului.
Primarii, consilierii locali, deputații, senatorii și președintele țării sunt dă de timp, numită mandat.
Periodic, se organizează alegeri prezidențiale, parlamentare, europarlamentare și locale.
Într-un stat democratic, alegerile bazate pe votul cetățenilor fac posibile:
● exprimarea voinței politice a poporului;
● schimbarea puterii în mod pașnic;
● controlul cetățenilor asupra puterii;
● participarea cetățenilor la putere.
În toate inițiativele și acțiunile pe care le întreprind, reprezentanții poporului trebuie să respecte interesele
cetățenilor. În unele state din Europa (Belgia, Grecia,Luxemburg, Cipru etc.)votul este obligatoriu.
Cei care nu votează pot fi amendați.
Campania electorală începe imediat după anunțarea oficială a zilei alegerilor.
În campania electorală candidații își fac cunoscute programul, ideile, personalitatea, participând la dezbateri față
în față sau înregistrate/ televizate.
Succesul în alegeri depinde de campania electorală desfășurată, care le ușurează cetățenilor alegerea
candidaților cărora le vor încredința votul.
Reprezentanții autorităților statului sunt aleși în urma unui scrutin.
Scrutinul poate fi:
● uninominal - votul este acordat unei singure persoane;
● plurinominal - se votează liste de candidați.
Alegerile au loc într-o singură zi, care poate fi numai duminica, iar rezulta tele acestora sunt comunicate prin
mass-media.
Prin alegeri, cetățenii încredințează candidaților mandatul de a exercita puterea în numele lor, exprimând
prin votul lor, în același timp, ce așteptări au de la aceștia.
La finalul mandatului, activitatea reprezentanților aleși poate fi evaluată de către cetățeni.
În cazul în care aceștia sunt nemulțumiți de activitatea reprezentanților autorităților publice pe timpul
mandatului, cetățenii îi pot sancționa prin neacordarea încrederii și votului pentru următoarele alegeri.

SOCIETATEA CIVILĂ, ORGANIZAȚII NONGUVERNAMENTALE, TIPURI DE INIȚIATIVE

CETĂȚENEȘTI ÎN COMUNITATEA LOCALĂ

Societatea civilă reprezintă totalitatea inițiativelor și organizațiilor/ asociațiilor cetățenești din domenii diferite:
economic, social, cultural, umanitar etc., implicate în rezolvarea problemelor, independent de au-
toritățile statului pe bază de voluntariat.
GIURGIU FLORIN
Cetățenii s-au constituit în organizații și asociații prin care aceștia acționează mai eficient pentru rezolvarea
problemelor comunității.
Existența unei puternice societăți civile reprezintă un principiu de bază într-o democrație, deoarece oamenii,
prin ansamblul inițiativelor întreprinse, contribuie la apărarea și respectarea drepturilor și libertăților. De
asemenea, societatea civilă poate împiedica orice tentativă a puterii de a controla în mod abuziv viața
cetățenilor.
Societatea civilă trebuie să coopereze cu autoritățile statului, domeniile de activitate ale acestora rămânând
distincte. Astfel, societatea civilă facilitează comunicarea dintre autoritățile statului și cetățeni, contribuind la
consolidarea democrației.
Pot exista și situații în care societatea civilă poate protesta față de acțiunile autorităților prin apeluri, mitinguri,
petiții, demonstrații etc.
Organizațiile care alcătuiesc societatea civilă sunt organizații nonguvernamentale (ONG-uri). Acestea sunt:
asociații, fundații, sindicate, cluburi civice, sociale, instituții culturale, mișcări ecologiste, organizații religioase
etc.
Organizațiile nonguvernamentale sunt legal constituite și pot activa în domenii diferite:
■ în domeniul economic → sindicate ale industriașilor, asociații pentru dezvoltarea economică, organizații ale
consumatorilor, federații ale patronatelor etc.;
■ în domeniul asistență socială → asociații pentru copii și adulți cu nevoi speciale, fundații de caritate,
organizații pentru sprijinirea grupurilor vulnerabile etc.;
■ în domeniile științific și cultural → asociații ale studenților, instituții culturale, asociații ale oamenilor de
știință și cultură, corpuri profesorale etc.;
■ în domeniul social - politic → asociații pentru protejarea și respectarea drepturilor omului, organizații pentru
sprijinirea democrației etc.;
■ în domeniul protecției mediului → organizații pentru ecologizare, reciclare etc.;
■ în domeniul sănătății → organizații pentru tratarea unor boli, fundații pentru prevenirea consumului
substanțelor interzise, asociații pentru copii cu diferite boli etc.

ONG-urile sunt organizații nonprofit, adică veniturile obținute trebuie cheltuite în întregime pentru rezolvarea
obiectivelor propuse.
Sindicatele sunt asociații ce au rolul de a apăra drepturile salariaților și de a promova interesele profesionale ale
acestora.
Între organizațiile care alcătuiesc societatea civilă mai activează: asociații de proprietari, comitete de părinți ale
elevilor unei școli, grupuri religioase etc.
Inițiative cetățenești în comunitatea locală Societatea civilă are rolul de a permite cetățenilor
să aibă inițiative prin care să-și promoveze interesele.
Inițiativa cetățenească se regăsește într-o democrație modernă, atât la nivel local, cât și la nivel național
Atât la nivel național, cât și la nivel local, inițiativele cetățenești se pot manifesta în numeroase domenii, cum ar
fi:
● drepturile omului/ drepturile copilului (campanii umanitare, promovarea și apărarea drepturilor omului/
copilului etc.)
● protecția mediului (combaterea poluării, amenajarea spațiilor verzi, curățenia localității etc.)
● administrația locală (amenajarea spațiilor comune, a locurilor de parcare etc.)
● protecția animalelor (adăposturi pentru animale, donații pentru îngrijirea animalelor etc.)
● cultură și educație (protejarea monumentelor istorice, donații pentru susținerea educației etc.)
● sănătate (campanii pentru promovarea unui stil de viață sănătos, donații pentru instituții sanitare etc.)
GIURGIU FLORIN
ROLUL ÎNDEPLINIT DE MASS-MEDIA ÎN SOCIETATE ȘI ÎN FORMAREA OPINIEI PUBLICE

Mass-media este constituită din totalitatea mijloacelor de informare și comunicare în masă (care se adresează
unei largi audiențe).
Mijloacele de informare și comunicare în masă sunt:
● presa scrisă (ziare, reviste);
● mijloace audiovizuale (radioul, televiziunea);
● sistemele multimedia (internetul).
Pe lângă informații, mass-media prezintă și opinii. Este important să facem diferența dintre informații și opinii.
Materialele informative din mass-media sunt: știri, relatări, reportaje, cronici etc.
Materialele din mass-media care prezintă opinii sunt: articole, interviuri, dezbateri, editoriale etc.
Există și materiale în care informația este interpretată: analize, anchete, sinteze etc

În situația în care se transmit informații cu scopul ca populația să-și formeze o anumită părere sau urmărind
anumite interese, putem vorbi de manipularea opiniei publice. Manipularea se realizează atunci când persoanele
au impresia că acționează conform unor idei și interese proprii, nu impuse din exterior. Pe baza informațiilor din
GIURGIU FLORIN
presă, oamenii pot anticipa anumite aspecte ale vieții econo-mice, politice, sociale și pot lua anumite decizii.
Mass-media funcționează respectând normele unui cod etic al utilizării informației .
Influențarea opiniei publice se poate realiza și prin publicitate, care are un rol însemnat în presă și reprezintă o
sursă de venit pentru mass-media.
Publicitatea electorală poate influența deciziile cetățenilor în legătură cu votul lor pe care urmează să îl acorde
unui partid/ candidat.
Mass-media este considerată „a patra putere” în stat deoarece veghează la respectarea legii și este un mediator
între cetățeni și autorități.
Reflectarea opiniei publice se realizează prin intermediul sondajului de opinie.
Prin sondajul de opinie sunt cunoscute ideile, convingerile și părerile cetățenilor, dar și ponderea acestora în
legătură cu un anumit subiect.
Rezultatele sondajului de opinie pot fi influențate de modalitățile practi cate (interviuri, chestionare) și de
claritatea întrebărilor.
Cei care scriu materialele de opinie din mass-media pot fi ziariști, analiști, personalități publice, oameni politici
etc. Opiniile diferite ale acestora evidențiază diversitatea ideilor care circulă în societate.
Mass-media are o influență deosebită asupra societății, având rolul de a informa, de a comenta și de a critica,
urmărind și prezentând activitatea autorităților statului, a instituțiilor private, a cetățenilor etc., contribuind la
apărarea democrației. De asemenea mass-media are un rol important în formarea opiniei publice.

ELABORAREA ȘI DERULAREA PROIECTULUI EDUCAȚIONAL DEDICAT PROBLEMELOR

COMUNITĂȚII EDUCAȚIONALE/ LOCALE

Proiectul se poate derula în cadrul unității școlare, dar și în afara acestuia, având parteneri diverși.
Aveți posibilitatea de a alege să realizați proiectul fără partener (varianta A) sau cu partener (varianta B). Pentru
varianta B, partenerii trebuie să se cunoască, apoi să parcurgă împreună pașii proiectului. Între parteneri trebuie
să existe întotdeauna colaborare.
GIURGIU FLORIN