4.

Creativitate, cunoaştere, învăţare - gândirea critică

CREATIVITATE ŞI CUNOAŞTERE
Argumente pro şi contra: elev creativ, elev care cunoaşte, profesor creativ, profesor care
cunoaşte
Creativitatea reprezintă un comportament complex influenţat de factori sociali şi
educaţionali ce se manifestă într-o arie largă de domenii. Şi totuşi, care este legătura
dintre cunoştinţe şi creativitate? Se susţin una pe cealaltă, sau sunt antagonice? O
persoană care doreşte să creeze ceva nou trebuie să aibă cunoştinţe în acel domeniu, pe de
altă parte, prea multă experienţă poate duce la stereotipie.
Teoria tensiunii – creativitate versus cunoaştere
Această teorie susţine independenţa creativităţii faţă de cunoaştere, bazându-se pe
caracteristicile gândirii creative: abstracţii, analogii subtile, combinaţii neobişnuite, lipsă
de monotonie, idei revoluţionare, legea neprevăzutului spre deosebire de gândirea
obişnuită fundamentată pe standarde colective, coduri de comportament, reguli şi matrici
prestabilite care conduc pe calea obişnuinţei.
Dacă gândirea reproductivă duce la repetarea unor comportamente care au avut
succes şi păstrarea unor obiceiuri vechi, gândirea productivă se bazează pe intuiţie şi
noutăţi reale având capacitatea de a trata orice problemă nouă în termeni proprii.
Gândirea proactivă sau productivă este divergentă, despărţindu-se de idei prestabilite,
preconcepute, alegând drumuri nedesţelenite.
Comentaţi: „Prea multă experienţă într-un domeniu poate limita creativitatea, căci
ştim atât de bine cum ar trebui să fie făcute lucrurile, încât nu ne putem elibera ca să
venim cu idei noi” (De Bono).
Creativitatea este caracterizată de:
• evitarea unor scenarii;
• modificarea propriilor obiceiuri şi preocupări;
• părăsirea unor tipare de gândire
astfel încât procesul creativ să se dezvolte independent de cunoştinţele sau experienţele
creatorului, să nu fie conectat la trecut, să reprezinte o falie discontinuă în continuitatea
obişnuită.

1
 Putem considera creativitatea drept rezultat al unor procese fără cauze sau evadări
din cunoştinţele disponibile.
Există păreri care susţin că gândirea creativă depăşeşte barierele cunoaşterii pentru
a duce la progres şi experienţa are un efect negativ în experimentarea situaţiilor noi. În
acelaşi timp, sunt şi studii care au încercat să demonstreze că mai mulţi ani de studiu
formal au ca urmare niveluri scăzute de celebritate şi diminuarea gândirii creative, fiind
aduse ca exemple personalităţi care nu au avut parte de instrucţie formală: Leonardo da
Vinci, Faraday, Galilei, Mozart, Rembrandt, Beethoven. Cu alte cuvinte, nivelul înalt de
cunoaştere are un efect negativ asupra creativităţii.
În sprijinul acestei teorii intervin exemple care arată că în cazul în care un om
trebuie să rezolve o problemă şi aplică o cale care i-a mai adus succes, greşeşte pentru că
o aplică „orbeşte”, nu o adaptează sau eludează soluţiile mai simple. Au fost cazuri în
care o problemă nouă a fost rezolvată uşor de un neiniţiat şi imposibil de rezolvat de către
cei cu experienţă.
Teoria întemeierii sau regula celor 10 ani
J.R. Hayes a demonstrat (1989) că tiparul normal al productivităţii în cariera
compozitorilor, pictorilor şi poeţilor începe cu „10 ani de tăcere” care duc la prima
capodoperă, o creştere rapidă a numărului de creaţii între anii 10 – 25 de carieră, apoi o
productivitate slabă între anii 25 – 49 şi în sfârşit, declinul treptat. Printre biografiile
studiate au fost cele ale lui Mozart, Picasso, Toulouse – Lautrec etc.
Concluzia este că: pentru a avea rezultate creative se pare că este necesară o
pregătire pentru dobândirea unor cunoştinţe profunde într-o anumită disciplină. Desigur,
nu putem afirma cu certitudine numărul de ani necesari, dar elementele de bază ale unui
domeniu se cer a fi cunoscute, existând perioade mari de dezvoltare în cariera oricărei
celebrităţi înainte de a crea ceva semnificativ: Einstein – logică şi matematică, Picasso –
vizual şi spaţial, Stravinski – muzică, Martha Gardner – corporal şi kinestezic, Mahatma
Gandhi – interpersonal, Freud – intrapersonal, Eliot – limbaj.
În anii de dezvoltare se aplică unele metode organizate de studiu, sub implicarea
unui îndrumător (instructor, mentor) şi se obţine feed – back pentru remedierea unor
rezultate. În această perioadă se EXERSEAZĂ DELIBERAT. Această activitate este
diferită de joc (activitate desfăşurată de dragul ei) şi muncă (implică realizare şi

2
competiţie pentru o răsplată exterioară unde se solicită randament maxim). Exersarea
deliberată conduce la nivele înalte de execuţie, durează ani de zile, necesită resurse
variate (timp, energie, îndrumători) şi concentrarea atenţiei. Este cea mai importantă în
dezvoltarea unor tehnici şi se face cu mare efort, iar prea multă exersare nu împiedică
succesul. Exersarea nu este măsurabilă dar cunoaşterea profundă a unei discipline este o
condiţie necesară pentru realizarea creativă. Ipoteza susţinută este aceea că pentru
dezvoltarea aptitudinilor de la baza rezultatelor creative este necesar un volum mare de
exersare specifică domeniului dar nu este suficientă pentru a-l obţine. Încheierea
educaţiei formale nu înseamnă sfârşitul acumulărilor de cunoştinţe.
Dacă există legături între situaţiile prezente şi cele trecute (sau există deosebiri
superficiale) poate că subiectului îi este de folos să se bazeze pe experienţe trecute pentru
a rezolva solicitări prezente, cele dintâi putând fi puncte de plecare. Experienţa acumulată
poate fi adaptată la situaţia prezentă.
Utilizarea cunoaşterii în gândirea creativă
Dacă o persoană face o inovaţie oricât de creativă, produsul capătă sens doar în
comparaţie cu ce a fost făcut anterior. Pentru a crea, trebuie început cu ceva din trecut şi
modificările aplicate se bazează pe cunoaştere. Creatorii, motivaţi pentru a produce ceva
nou trebuie să cunoască ce s-a făcut deja căci fără o legătură cu trecutul nu ar exista
coerenţă.
De multe ori, automatismul tehnicilor este necesar pentru producerea lucrurilor
originale (de exemplu, crearea unui nou curriculum sau a unui material auxiliar de
învăţare) pentru că nu mai sunt necesare a se gândi noi modalităţi de exprimare a ideilor.
Valoarea cunoştinţelor duce la perfecţionarea unor tehnici care pot fi aplicate fără a se
mai consuma energie.
Este posibil ca diferenţa majoră dintre o persoană care gândeşte creativ şi una care
nu o face (dacă au acelaşi nivel de motivare) să fie dată de volumul de cunoştinţe
operabile. Cu alte cuvinte, între persoanele creative şi cele necreative, diferenţa ar putea
fi bagajul de cunoştinţe. Aceste aserţiuni nu exclud din perspectiva creativităţii
personalitatea, modul de gândire, uneltele utilizate, adoptarea unor noi unghiuri de
rezolvare.

3
 Este posibil ca o persoană care deţine cunoştinţe vaste să nu creeze nimic original,
niciodată în specialitatea sa căci cunoaşterea este necesară dar nu şi suficientă. Motivul
pentru care o persoană produce ceva original, în timp ce alta nu, ar putea fi acela că prima
ştia ceva ce a doua nu ştia.
GÂNDIREA CRITICĂ ŞI ÎNVĂŢAREA EFICIENTĂ

Gândirea critică pare a fi percepută în sens negativ, presupunând că ne oprim la

conotaţia ce exprimă dezacordul cu opinia unei persoane sau a majorităţii, urmată de
nerespectarea unor obiceiuri, reguli şi norme.
Critica, este adevărat, poate fi distructivă, cu scop demolator şi de justificare a ceea
ce este imposibil de acceptat, dar şi constructivă atunci când opiniile sunt întemeiate,
argumentate raţional şi acceptate în cunoştinţă de cauză. Cu alte cuvinte, a gândi
distructiv înseamnă a fi mereu împotrivă fără un motiv raţional, doar de dragul
confruntării sau diferenţierii pe când a gândi constructiv înseamnă a susţine cu argumente
convingătoare şi raţionale anumite opinii, a respecta cu scopul de a căpăta noi argumente
care să întărească sau să slăbească propriile credinţe sau păreri, a analiza şi evalua orice
idee personală sau a altora.
Gândirea critică este un mod de a cunoaşte şi a rezolva problemele pe baza unor
argumente logice, coerente, raţionale şi convingătoare – gândire de nivel superior.
Implică analiză, sinteză şi evaluare (competenţe înalte în taxonomia lui Bloom).
Gândirea critică are o latură pragmatică ce presupune implicare totală în activitate
pornind de la stârnirea curiozităţii, continuând cu implicarea efectivă şi finalizând cu
rezolvarea de probleme autentice, dar şi o latură socială care înseamnă colaborare şi
sentiment de mândrie cauzat de apartenenţa la un grup, ceea ce duce la confort psihic.
În acest sens, într-o sesiune de formare se impune: investigaţie riguroasă, dezbatere
reală, găsirea unor răspunsuri adecvate astfel încât să se producă:
• formularea de către fiecare a unor păreri proprii, originale;
• dezbaterea ideilor individual sau în grup;
• alegerea unei soluţii dintr-o mulţime enunţată;
• rezolvarea problemelor în timp minim.
Formabilii învăţaţi să exerseze gândirea critică vor trece de la:

4
 o reacţii personale la idei susţinute public ( de la îmi place sau nu îmi place
la argumentarea sentimentelor);
o respect faţă de ideile altuia la încrederea în sine (argumentele nu vor fi
luate ca atare ci vor trebui să-şi dovedească valabilitatea);
o concret – intuitiv la abstract – logic (concluziile sunt susţinute de
premise, ideile sunt întemeiate);
o o singură perspectivă în abordarea unei probleme la mai multe (nu există
o cantonare în propriile idei, convingeri şi credinţe).
A gândi critic înseamnă:
 a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri şi credinţe
bazate pe aceste cunoştinţe;
 a forma opinii independente şi a accepta a fi supuse dezbaterilor
critice;
 a supune ideile (ale tale sau ale altora) unui scepticism cu scopul
de a fi fundamentate;
 a construi argumente;
 a manifesta flexibilitate, toleranţă şi respect faţă de ideile altora, a
utiliza argumente în respingerea sau adoptarea lor;
 a participa activ şi în cooperare la rezolvarea problemelor;
 a evalua şi testa mai multe soluţii.
Ce condiţii trebuie să îndeplinească formatorul pentru a încuraja cursanţii spre gândire
critică?
Formatorul va ajuta cursanţii să-şi dezvolte gândirea critică, prin exerciţiu,
respectând anumite condiţii (I. Al. Dumitru):
a. crearea unor situaţii de învăţare specifice şi alocarea
timpului suficient;
b. încurajarea gândirii independente, speculaţiilor şi
reflecţiilor;
c. acceptarea diversităţii de opinii şi idei;

5
 d. implicarea activă a cursanţilor prin confruntare de idei,
colaborare şi cooperare;
e. evitarea ridiculizării;
f. încrederea dovedită în capacitatea cursanţilor de a gândi
critic;
g. aprecierea pozitivă a gândirii critice.
Pentru a ajunge să gândească critic, formabilii vor fi puşi în situaţia să:
 fie activi;
 asculte activ;
 îşi pună permanent întrebări;
 fie stăpâniţi de curiozitate;
 găsească soluţii multiple la o aceeaşi problemă;
 exploreze fenomenele din cât mai multe unghiuri posibile.
Gândirea critică permite învăţarea eficientă care presupune:
• contextualizare şi secvenţialitate;
• să fie considerată incompletă pentru o secvenţă dată;
• individualitate, chiar dacă se realizează în grup;
• depăşirea unor dificultăţi;
• dificultăţile sunt privite ca şi provocări;
• produce satisfacţii;
• contribuie la creşterea stimei de sine şi realizare profesională.
Învăţarea eficientă este susţinută de: motivaţie intrinsecă puternică, scopuri şi
obiective clare, ocazii corespunzătoare, resurse necesare şi poate fi valorificată.