Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Protecția Copilului
Protecția Copilului
PROTECŢIA COPILULUI
ANUL II
C.F.C.I.D
Cluj-Napoca
2020
-1-
PROF. DR. MARIA ROTH
CONF. DR. CRISTINA BACIU
PROTECŢIA COPILULUI
SUPORT DE CURS1
pentru anul II
ASISTENŢĂ SOCIALĂ
2020-2021
1Suportul de curs a fost întocmit pe baza volumului “Protecţia copilului – dileme, concepţii şi
metode”, 1999, Editura Presa Universitară Clujeană, ediţia a II-a, autor Maria Roth-Szamoskozi
2
Protectia copilului
Conf. Univ. Dr. Cristina Baciu
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Baciu Cristina Protectia copilului
Birou: Bdul 21 Decembrie 1918, nr. 128-130 Codul cursului ALR 2302
Telefon: 40.264-42.46.74 Anul II, sem. I
Fax: 40.264-42.46.74 Tipul cursului: obligatoriu
E-mail: cribac2011@gmail.com
Consultaţii: luni, 10.00-12.00
Descrierea cursului:
Acest curs îşi propune clarificarea diferitelor aspecte teoretice şi practice privind abuzul şi
neglijarea copiilor; înţelegerea mecanismelor care stau la baza relelor tratamente aplicate
copilului precum şi evaluarea cazurilor de rele tratamente din perspectiva tipului şi cauzelor
manifestărilor de acest gen. Studenţii se vor familiariza cu legislaţia naţională privind protecţia
copiilor şi reglementările internaţionale. Îşi vor forma deprinderi de a înţelege statisticele privind
situaţia copiilor în lume şi în România, ca şi cercetările privind factorii care influenţează relele
tratamente; deprinderi de identificare a cazurilor de rele tratamente, respectiv să identifice aspecte
legate de tipul/tipurile de maltratare (deprinderi de investigare), modalităţi de raportare corectă la
acestea, să înţeleagă rolul asistentului social în protejarea copiilor de abuz şi neglijare. De
asemenea, se urmăreşte însusirea valorilor si principiilor protectiei copilului, şi formarea
deprinderilor practice de intervenţie în cazurile de rele tratamente.
1. M. Roth-Sz., 2005, Copii si femei, victime ale violenţei, Presa Universitară Clujeană,
cap. 5., p. 34-43
2. M. Roth-Sz., (2003). Protecţia copilului între sentimentalism şi profesionalism,
Revista de Asistenţă socială, 2003/2, p. 3-15
3. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for Social
Workers, Palgrave, 1-19, 147-164
Modulul 2. Evoluţii legislative şi organizatorice în sistemul românesc de protecţie a
copilului. Stadiile schimbării.
Drepturile copilului (Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului) şi legislaţia
protecţiei copilului in România (legea 272);
1. Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului
2. legea 272
3
3. alte resurse privind legislaţia românească de pe pagina web a Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Drepturilor Copiilor www.copii.ro)
4. Drepturile copilului şi tânărului - Editura Institutul roman pentru drepturile omului
- 1998
5. Educaţie civică, manual pentru clasa a VII, Sofica Matei, Mihaela Marinescu.
6. Children’s rights: turning principles into practice. Save the Children Sweden,
UNICEF, 2000.
7. Children’s rights programming. How to apply Rights based approaches in
Programming. Save The Children Foundation. 2002.
Modulul 6. Teorii privind abuzul si neglijarea copiilor. Cercetări şi aplicaţii privind teoria
medicală, ataşamentului şi a transmiterii inter-generaţionale a abuzului.
1. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 133-170
2. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, 208-212
3. Kempe, C.H. (1985). The battered child syndrome. In: Child abuse and neglect, 9, p.
143-154.
4
1. K. Killén (1997). Copilul maltratat. Timisoara: Ed: Eurobit.
2. D. M. Cooper, D. Ball (1993). Abuzul asupra copilului. Bucuresti: Ed. Alternative.
3. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, 177-232
4. Peter de Jong, 2002, Interviewing for solutions, Brooks/Cole, p. 13-19
5. UNICEF: Să comunicăm cu plăcere. Ghid pentru părinţi, educatori si alte persoane ...
5
10. UNICEF, 204, Situaţia abandonului copiilor în România, http://www.unicef.org/
romania/resources.html
Optional:
1. Lopez, G. (2001). Violentele sexuale asupra copiilor; Ed. Dacia, Cluj
2. Robert-Ouvray, S. (2001). Copil abuzat, copil meduzat, Ed. Eurostampa
3. Darvas Agnes, Tausz Katalin, editori (2000) Raid-ancheta cu privire la
saracia copiilor din Ungaria si Romania, Ed. Alianta Professilor Sociale, Budapesta
4. Munteanu, A. (2001). Familii si copii in dificultate, Ed. Mirton, Timisoara
5. Munteana A., M. Popescu, Popa, S. (2000). Victimele violentei domestice:
copiii si femeile. Ed. Eurostampa, Timisoara
6. May-Chahal, C., Herczog, M. Eds. (2003) Child sexual abuse in Europe,
Council of Europe
Calendarul cursului:
Pe parcursul semestrului I, în care este programată disciplina de faţă, sunt programate 2
întâlniri faţă în faţă. În cadrul primei întâlniri se vor discuta aspecte ce ţin de legislatia din
domeniul protecţiei copilului, abuzul şi neglijarea şi consecinţele acestora iar în a doua întâlnire
programată se va aborda problematica modelelor explicative, evaluarea şi intervenţia în caz de
rele tratament. În cadrul celor două întâlniri pot fi clarificate şi anumite aspecte ce ţin de o bună
rezolvare a temelor de casă ale căror termene limită sunt menţionate în calendarul sintetic al
disciplinei.
6
Politica de evaluare şi notare:
Modalitatea de evaluare: pentru a promova, studentul trebuie
să obţină în total minim 50 de puncte iar la testul grilă minim 25 de Ponderea în notare, exprimată în
puncte %
Examen: test grilă, din toata materia discutata la cursuri. 50 puncte
- Elaborarea unui referat cu caracter descriptiv despre una 25 puncte
din formele abuzului sau neglijării (incluzînd abuzul de orice fel, - folosirea corectă a
neglijarea de orice fel, exploatarea şi consecinţele acestor forme de conceptelor, construirea logică a
maltrare), ori una dintre formele violenţei şcolare. Se vor folosi cel putin argumentarii 10 p
5 surse bibliografie (româneşti şi din materiale în limbi de largă circulaţie - bogatia si corectitudinea
internatională, din reviste ştiinţifice, dar si din surse valide de pe internet; referintelor 10 p
5 pagini, format electronic, caractere de 12, spaţiu 1,5. Fiecare student
depune individual propria sa lucrare. Nu se admit lucrări în care
referintele bibliografice nu sunt menţionate conform rigorilor ştiinţifice.
Depăşirea dimensiunilor sau dimensiunile insuficiente vor atrage
depunctarea lucrării.
7
CUPRINS
8
7. EVALUAREA SITUAŢIILOR
DE RELE TRATAMENTE (M. Roth)....................................................82
Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
Evaluarea iniţială şi cea detaliată
Modalităţi de evaluare a familiei
Utilizarea unor materiale auxiliare
9
Modulul 1. BUNĂSTAREA COPILULUI
Recomandări
Această primă unitate de curs îşi propune să definească protecţia copilului ca sistem de
servicii de protecţie socială şi să clarifice principiile de bază care guvernează acest domeniu.
Din acest capitol reies, de asemenea, categoriile de copii cărora li se adresează protecţia
copilului. Pentru a putea înţelege mai bine problematica protecţiei copiilor, noţiunile din acest
manual trebuie raportate la exemplele pe care le cunoaşteţi Dvs., la propriile dvs. experienţe
de viaţă, dar şi la contextul cultural care favorizează apariţia unor obişnuinţe şi practici în
educaţia copiilor.
În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în ţările occidentale, odată cu
restabilirea situaţiei socio-economice, s-a manifestat o importantă orientare a cercetătorilor
din domeniul ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor. Renumiţi
psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca RA. Spitz (1946), J. Bowlby (1951, 1954, 1960), A.
Freud (1942, 1946, 1952), Winnicott (1964), Ainsworth şi Boston (1952), E. Pikler (1969)
şi alţii şi-au propus să aducă în atenţia opiniei publice efectele traumelor care afectează
copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a condiţiilor inadecvate de creştere şi de
educaţie şi să orienteze atât pe părinţi cât şi pe autorităţile responsabile de situaţia copiilor
spre acele nevoi ale copiilor a căror îndeplinire va conduce la menţinerea sănătăţii lor
psihice. În acest domeniu, perioada anilor '60 a adus schimbări importante în privinţa
înţelegerii consecinţelor negative ale ocrotirii copiilor în instituţii, în descoperirea riscurilor
posibile de abuz împotriva copiilor în propriile lor familii, în privinţa introducerii unor
programe comunitare de tip preventiv şi în stabilirea unor convenţii internaţionale
referitoare la drepturile copiilor. Declaţia Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în
1959, atrage atenţia membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent de
rasă, culoare, sex şi naţionalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecţie
socială şi la asigurarea posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile
lor de dragoste, înţelegere, de stimulare şi de securitate.
În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copilului, nevoi pe care în primul
rând familia este menită să le asigure (Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de hrană, de
adăpost, de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă, nevoia de a fi
acceptat şi apreciat. Acesta a fost fundalul pe care s-au elaborat legislaţiile naţionale în
apărarea copiilor de abuzuri şi neglijare în propriile lor familii, în familii de plasament sau
în instituţii destinate protecţiei lor.
Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional printr-o continuă creştere a
atenţiei orientate spre acest domeniu, cauzată, pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările
dezvoltate din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării copilului, iar
10
pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în care copiii
constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei şi violenţei. Efectele
negative ale acestor fenomene sociale asupra dezvoltării intelectuale ale copiilor, sau asupra
capacităţii lor de integrare socială au fost adesea puse în discuţie (în Roth, 1998, cap. 2,3, 6,
prezint concepţii relevante pentru această temă), dar ponderea lor nu poate fi deocamdată
pe deplin evaluată. Ceea ce astăzi se cunoaşte cu siguranţă este că sărăcia şi marginalizarea
este corelată în mod semnificativ cu ponderi mai ridicate de întârzieri în dezvoltarea
intelectuală, cu nivele mai scăzutre de şcolarizare, cu o pondere mai mare de
comportamente deviante.
Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcute. Datele despre numărul
copiilor supuşi unor abuzuri grave de către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în
care trăiesc sunt întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă doar vârful vizibil al
unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale societăţii. Examinarea caracteristicilor
comune ale părinţilor care au dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu numai pentru
acele cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele cazuri invizibile (Frude, 1980). Autorul
arată că înaintea anilor '80, străduinţa societăţii de a oferi ajutor copiilor aflaţi în dificultate
în propriile familii a condus la creşterea substanţială a suportului social oferit în tot mai
multe ţări pentru copii şi părinţi aflaţi în situaţii dificile.
1.2..Domeniul protecţiei copilului
11
dificultate, fiind expuşi unor condiţii de creştere care le pun în pericol sănătatea psihică sau
fizică.
Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate direct către copil în:
1. servicii care oferă suport familiilor;
2. servicii care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de către părinţi;
3. servicii care suplinesc îngrijirea parentală.
În prima categorie se înscrie munca asistenţilor sociali care oferă suport copiilor şi
părinţilor, în conformitate cu criteriile de evaluare şi intervenţie ale muncii sociale cu indivizii
şi familiile. Uneori această muncă de suport este oferită fără ca ea să fie cerută de către părinţi,
care nu recunosc neapărat nevoia de ajutor sau caracterul inadecvat al propriului lor
comportament faţă de copil. A doua categorie cuprinde serviciile de zi destinate ocrotirii
copiilor. În a treia categorie se încadrează alternativele pe care sistemul de protecţie a copilului
le are pentru cazul în care copilul este scos din propriul cămin, sau şi-l pierde Considerăm,
alături de Costin et al. (1991), că pentru ca aceste forme de servicii să-şi poată îndeplini
menirea de a proteja copilul, ele trebuie să dobândească pe de o parte un caracter terapeutic,
iar pe de-altă parte un caracter preventiv. Evaluarea riscului este însă o activitate complexă,
care necesită, din partea profesionistului, o evaluare detaliată a situaţiei.
Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să răspundă cazurilor de copii
aflaţi în dificultate în propria lor familie, datorită unor tratamente inadecvate, include servicii
specializate de investigaţie (pe baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare din
maternităţi, spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile cu risc crescut), comisia cu
atribuţii de decizie privind plasarea copiilor sau menţinerea lor în familie, tribunale
specializate pentru investigarea şi decizia cazurilor în care sunt implicaţi copii, servicii
specializate de plasament familial şi o reţea de familii de plasament, un serviciu specializat de
adopţie, o reţea a instituţiilor rezidenţiale de copii, o reţea terapeutică pentru copii şi familii.
Pentru ca o astfel de reţea de servicii sociale să funcţioneze, ea trebuie să se afle în legătură cu
serviciile poliţiei şi cu cele medicale, pentru că acestea furnizează date indispensabile
deciziilor care trebuie luate în favoarea copiilor.
Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de milioane de copii trăiesc şi cresc,
în diferite colţuri ale lumii, în condiţii economice, sociale, psihologice care le pun în pericol
şi le întârzie dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social cărora trebuie să le
facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se confrunta cu greutăţile, ceea ce contribuie la
creşterea riscurilor pe care trebuie să le înfrunte copiii. Unii părinţi abdică de la rolul lor
adecvat de părinte, sau recurg ei înşişi la comportamente care pot pune în pericol sănătatea
fizică sau psihică a copiilor lor. Una din scopurile acestei cărţi este tocmai analiza
problematicii, a tipologiei şi a intervenţiei în astfel de cazuri.
12
profesionistului de a interveni în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse egale şi
condiţiile de inegalitate socială a familiilor lor de provenienţă. Aceste dileme sunt proprii
tuturor sistemelor de protecţie a copilului din lume, ceea ce diferă de la ţară la ţară este însă
gradul de conştientizare a acestor dileme şi reglementările menite să le soluţioneze. Deşi pe
plan internaţional sistemele de bunăstare a copilului devin din ce în ce mai bine structurate prin
legi şi regulamente, se pare, totodată că ele devin mai controversate din perspectiva dilemelor
profesiunii. Unii reproşează autorităţilor de protecţie a copilului că iau prea repede măsura
scoaterii copiilor din familiile în care există riscul maltratării şi că asistenţii sociali tind să-şi
exercite mai degrabă funcţia de control, decât cea de suport. Alţii, dimpotrivă, reproşează
încetineala sau lipsa de hotărâre de care dau dovadă autorităţile în intervenţiile lor, aducând
ca argumente tragicele cazuri în care copii aflaţi în atenţia autorităţilor locale au decedat de pe
urma violenţelor la care au fost expuşi de către cei care îi îngrijeau, persoane cărora asistenţii
sociali le acordaseră încredere, autorizând menţinerea copiilor în familie.
În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai argumentat ideea că serviciile de
protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva
acestora (Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o "agendă" comună, cu
scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării problemelor familiei.
Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza copilul:
interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe care s-a întemeiat
protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea întreagă, a fost Convenţia Internaţională
privind Drepturile Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în 1989 şi
ratificată de Parlamentul României în 1990). Ca urmare, principiile protecţiei copilului au
devenit următoarele:
- primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi actori sociali. În
Convenţia internaţională privind drepturile copilului (1989) se specifică: "în toate acţiunile
care îi privesc pe copii, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, fie
de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale
copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate (articolul 3)". Modul în care o
societate pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoarei gene-
raţii.
- principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară, cu un ansamblu de nevoi
inter-relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele semnificative din mediul
copilului şi de serviciile medicale, educative şi sociale create de societate.
- perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea dezvoltării umane în cadrul contextual
propriu, punându-se în evidenţă legătura dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica
asistenţei sociale e înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind destinată îmbunătăţirii
interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul dublu de a se îmbunătăţii capacităţile
adaptative ale individului şi de a se sensibiliza mediul social în favoarea indivizilor care trăiesc
în acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului, nevoile sale, sunt analizate în
contextul cultural şi social al familiei din care el face parte. Problemele legate de creşterea
copilului în familie, abuzul şi neglijarea copilului sunt privite în ansamblul problemelor
familiei, iar intervenţia la nivelul uneia din componentele sistemului este analizată prin prisma
acţiunii acesteia asupra celorlalte componente ale sistemului.
- perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea accentului pe capacităţile
copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în familia unui copil aflat în pericol trebuie
descoperite resursele părinţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-ajutor
etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului - respectiv a copilului - în toate
deciziile care îl privesc, respectându-se opţiunile şi argumentele sale.
13
- principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei) se referă la necesitatea
cunoaşterii scopului final al investigaţiei şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe
termen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de
lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa asigurării permanenţei pentru sentimentul de
stabilitate, atât de important în viaţa copilului.
- perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbărilor care survin în diferitele
perioade de viaţă. Teoriile care explică dezvltarea stadială (de exemplu teoria lui E. Erikson)
permit înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă, factorii promotori ai
schimbării şi relativitatea atitudinilor parentale în diferitele perioade ale dezvoltării.
perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la ideea după care familia este
contextul natural de viaţă al copilului, deci familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se
concentrează intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre legal - până la
decăderea părinţilor din drepturile lor parentale - părinţilor le revin drepturi şi responsabilităţi
fundamentale privind educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este un
fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării sentimentului de identitate al copiilor
- chiar în condiţiile unor relaţii tensionate - iar ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în
interesul acestora. De aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta spre prevenirea
dezintegrării familiei.
Bibliografie
Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The Blackwell companion to
social work, GB: Blackwell.
Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M. Davies (Ed.) The Backwell
companion to social work. GB: Blackwell Pub.
Recapitulare
Principiile protecţiei copilului sunt:
1. primordialitatea interesului copilului
2. principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară
3. perspectiva "ecologică"
4. perspectiva competenţei clienţilor
5. principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei)
6. perspectiva dezvoltării
7. perspectiva familiei în protecţia copilului
Temă:
1. Stabiliţi legătura dintre perspectiva
ecologică şi perspectiva familiei
planificarea permnenţei şi respectareaperspectiva dezvoltării
Faţă de cine considerăm că trebuie să fie prioritar interesul copilului?
14
Modulul 2
EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL
ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII
Recomandări
Studenţii vor trebui să analizeze etapele prin care a trecut protecţia copilului până a
ajunge în stadiul din prezent. In acest capitol sunt prezentate câteva repere ale procesului
de constituire a unui sistem profesionist de protecţie a copilului
15
Scurta perioadă de schimbări pozitive rapide a durat aproximativ doi ani. După aceasta,
la vechile probleme s-au adăugat altele noi, specifice perioadei de tranziţie spre economia
de piaţă. Inflaţia continuă, creşterea şomajului, pierderea posibilităţilor de locuire datorită
incapacităţii de a acoperi cheltuielile, polarizarea veniturilor, au dus la creşterea numărului
familiilor incapabile să-şi rezolve singure problemele. Accentuarea sărăciei în mai multe
familii a dus, la rîndul ei, la persistenţa unui mare număr de copii abandonaţi, în ciuda
liberalizării avorturilor. De asemenea, abuzul şi neglijarea copilului au devenit şi mai
vizibile. Schimbarea rapidă a sistemului de valori atât a adulţilor cât şi a tinerilor, efect al
propagării deschise a sexului şi a violenţei în mass-media, problema bolii S.I.D.A., apariţia
comerţului cu droguri au contribuit la complicarea problemelor cu care se confruntă
protecţia copilului.
Problemele s-au dovedit irezolvabile în absenţa serviciilor specifice şi a lucrătorilor
profesionişti. Acest fapt a fost parţial luat la cunoştinţă de către puterea de stat, care a fost
obligată să raporteze la Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului despre schimbările
iniţiate în domeniile problematice al protecţiei copilului. Pentru coordonarea schimbărilor şi
a demersurilor în interesul copilului a fost creat în 1993 Comitetul Naţional pentru Protecţia
Copilului, salutat la vremea aceea de specialiştii români şi cei străini. Acestui organism i-a
revenit sarcina de a analiza diferitele propuneri şi oferte venite din partea partenerilor
internaţionali: UNICEF, PHARE şi alte Organizaţii neguvernamentale mai mult sau mai
puţin cunoscute şi de a coordona întreaga activitate din domeniu.
În acelaşi timp, numeroase organizaţii nonguvernamentale au continuat să lucreze sau
au debutat în orfelinate, în domeniul prevenirii abandonului, în instruirea celor interesaţi de
drepturile copilului şi pe tărâmul educării handicapaţilor. Unele dintre acestea erau conduse
până în anii '94 (şi unele din ele continuă să fie conduse) de către organizaţiile din
străinătate care au adus ajutoarele (Médecins du Monde, Médecins Sans Frontieres,
Romanian Orphanage Trust, World Vision, Save The Children, Christian Children's Fund,
Holt International, Handicap International, Caritas, UNICEF şi altele),. Unele dintre
organizaţii s-au transformat de-a lungul anilor în organizaţii româneşti. Majoritatea însă
sunt organizaţii neguvernamentale noi, care încă îşi procură marea parte a fondurilor din
ţările din Vest. Provocarea lansată de organizaţiile din Vest de protecţie a copiilor,
accentuată şi de reglementările internaţionale semnate de guvern, situează modul de a
concepe protecţia copilului din România în faţa unei intersecţii hotărâtoare. Aceasta are o
influenţă puternică asupra concepţiei asistenţilor sociali, a celorlalţi profesionişti şi a
studenţilor cu privire la neglijarea copilului, la abuzul asupra copilului şi la respectarea
drepturilor copilului.
Alte schimbări importante au fost cele din cadrul universităţilor, din facultăţile de
ştiinţe socio-umane şi cele teologice. În prezent, în contextul social menţionat, există cel
puţin 10 universităţi de stat care formează specialişti cu diplomă în asistenţă socială.
Absolvenţii acestor facultăţi au intrat de-acum în activitate.
Au fost adoptate de către parlament câteva legi privitoare la domeniul social. Două
dintre acestea, vizând direct sprijinirea familiilor cu nevoi speciale şi pe cele foarte sărace,
au indirect implicaţii privind evitarea instituţionalizării copiilor şi menţinerea lor în cadrul
familiei. Aceste legi au prevăzut acordarea de salarii membrilor de familie care îngrijesc
persoanele handicapate şi acordarea de alocaţii acelora care nu au venituri sau dispun de
venituri minimale (legea ajutorului social).
Între timp, până în Iunie 1997, a fost în vigoare doar legea 3/1970 pentru protecţia
copilului (o analiză detaliată a reglementărilor acestei legi şi a posibilităţilor pe care le-a
oferit pentru ocrotirea copiilor în instituţii rezidenţiale se găseşte în Macavei, 1989).
Aceasta prevedea câteva reglementări pentru apărarea copilului dar nu prezenta posibilităţi
de intervenţie împotriva abuzului faţă de copil, nu deschidea nici o cale pentru copilul
abuzat da a se putea adresa autorităţilor şi nici ca altcineva să dezvăluie asemenea cazuri.
16
Nu existau reglementări pentru îngrijirea copilului, pentru adopţii, nici instituţii care să se
ocupe de aceasta. În toate situaţiile problematice referitoare la copil, decizia finală era în
mâinile primarului. Deoarece primarul era de obicei un om foarte ocupat, desemnaţii
primăriei (deseori nespecialişti) erau de fapt cei care analizau situaţia copilului. Comisia
pentru Minori, compusă din reprezentanţi ai departamentelor de Educaţie, Sănătate, ai
Poliţiei şi ai altor autorităţi, se întrunea o dată lunar pentru a lua hotărâri privind
instituţionalizarea copilului sau orientarea acestuia spre unităţi speciale. Asistenţii sociali
nu erau menţionaţi printre cei care trebuiau să participe la vreuna din fazele deciziei. Aceste
decizii erau luate în funcţie de declaraţiile părinţilor şi "rapoartele rezultate după o
(singură) vizită la domiciliu" (Tobis, Vitillo, 1994).
În această a doua perioadă - constatare valabilă şi pentru cea de-a III-a (cea actuală)
care urmează să fie analizată - statul acordă copiilor ajutor material, constând în alocaţii
universale pentru copii. Alocaţia poate fi administrată de către părinte până la împlinirea
vârstei de 14 ani a copilului, vârstă după care, acesta posedând buletin de identitate, îşi
poate ridica singur alocaţia. Părinţii care nu posedă buletin de identitate şi nu au certificate
de naştere a copilului nu au dreptul să ridice alocaţia. Alocaţia pentru copii era un
instrument important şi al politicii pronataliste a dictatorului comunist Ceauşescu. Înainte
de 1990, ea constituia un sprijin material însemnat, reprezentând 10,5% din valoarea
salarului mediu (chiar mai mult înainte de 1989).
Pasti (1997) subliniază importanţa creşterii alocaţiei pentru copiii handicapaţi: alocaţia
este de două ori mai mare decât cea pentru copii normali. Alte forme ocazionale de
asistenţă ţintesc diverse categorii mai restrânse ale populaţiei (UNICEF, 1996, p. 23-27). În
1995 a fost introdus ajutorul social pentru familiile şi persoanele fără venituri şi pentru cei
cu venituri extrem de mici. Aceasta reprezintă un sprijin real pentru familiile cu număr
mare de copii - şi este o primă măsură de ajutor care ţine cont de mărimea familiei. O altă
măsură de sprijin este cea care se acordă mamelor începând de la al doilea copil, pentru
fiecare copil născut ulterior. Soţiile tinerilor care îşi satisfac serviciul militar şi care au un
venit mai redus decât salariul minim sunt îndreptăţite la o alocaţie lunară în caz de
graviditate, sau dacă prezintă un handicap (de gradul I sau II), de asemenea şi dacă au copii
sub 7 ani. Aceste ultime două beneficii s-au devalorizat aproape complet după 1990, dar o
decizie din 1995 a dus la o oarecare creştere a valorii lor. Familiile şi persoanele victime ale
calamităţilor, incendiilor şi altor diverse nenorociri pot primi ajutor de urgenţă. Aplicarea
acestei măsuri cade însă, de obicei, în sarcina bugetului local, ceea ce are ca rezultat că dacă
bugetul a fost epuizat cu alte cheltuieli, familiile nu mai pot primi ajutor. Ajutorul depinde
şi de bunăvoinţa primarului şi a echipei sale.
Persoanele cu situaţie materială deosebit de dificilă pot primi gratis sau la un preţ
minimal două mese zilnice la o cantină socială. Numărul porţiilor este determinat pe baza
unei liste nominale, aprobată de consiliile locale, deci cantinele sociale nu servesc masa
pentru persoane neincluse în prealabil pe listă. Această reglementare este desigur extrem de
importantă în vede-rea planificării fondurilor, dar inexistenţa (sau, pe alocuri, insuficienţa)
adăposturilor temporare şi a cantinelor sociale de urgenţă creşte numărul celor care
apelează la mila publică. Cunoscând lipsa acestor servicii sociale pentru categoriile cele mai
sărace o parte a populaţiei oferă un oarecare sprijin nevoiaşilor, sprijin care, la rândul lui,
contribuie la menţinerea (dacă nu chiar la creşterea) numărului de cerşetori şi de copii ai
străzii.
Rapoartele guvernamentale (spre exemplu, Raportul Dezvoltării Umane, 1996, dar şi
altele) accentuează faptul că începând din 1989, sistemul privitor la îngrijirea copilului a
preluat treptat reglementările internaţionale de bază:
- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (aprobată de parlament
în 1991, prin Legea nr. 26)
- Convenţia de la Haga despre răpirea de copiii (Legea nr. 100/1992)
17
- Convenţia Europeană cu privire la situaţia legală a copiilor născuţi în afara căsătoriei
(101/1992)
- Convenţia Europeană cu privire la adopţiuni (15/1993)
- Convenţia de la Haga cu privire la protecţia copilului şi colaborare în domeniul
adopţiei (84/1994)
Până în Iunie 1997 nu au existat reglementări juridice pentru posibilitatea aplicării unei
părţi însemnate a convenţiei internaţionale menţionate. Aceasta înseamnă că, deşi
Convenţia privind Drepturile Copilului şi o serie de acorduri internaţionale menţionate au
fost acceptate şi legiferate de parlamentul român, nu au fost reglementate sau precizate
procedurile pentru pedepsirea celor care încalcă drepturile copilului. Declaraţiile şi
principiile Convenţiei pentru Drepturile Copilului afirmă că statul este responsabil de
asistenţa copiilor cu probleme. Aceasta înseamnă că cei care sunt plătiţi pentru a presta
activităţi de protecţie a copilului şi voluntarii care activează în acest domeniu ar trebui
controlaţi în privinţa tuturor activităţilor depuse. Experienţa arată însă că, cel puţin până în
prezent, activitatea de control din partea statului a fost insuficientă. Din această cauză,
reforma judiciară a protecţiei copilului, abolirea legii 3/1970, a fost atât de mult aşteptată.
Ea a survenit abia în Iunie 1997, după lunga perioadă de şapte ani şi jumătate din momentul
când cetăţenii ţării şi lumea din Vest au luat la cunoştinţă cutremurătoarele imagini din
instituţiile româneşti menite să ocrotească copiii părăsiţi.
Principalele două legi pentru protecţia copilului care au fost adoptate de parlamentul au
fost următoarele (în ordinea semnificaţiei lor pentru copilul expus relelor tratmente): legea
108/1998 care se referă în mod direct la "copiii aflaţi în dificultate" (care funcţionase din
anul 1997 ca ordonanţa nr. 26 a Guvernului) şi legea nr. 87/1998 privind adopţia (care
funcţionase anterior sub forma ordonanţei nr. 25 a Guvernului) . Definiţia termenului de
"copii aflaţi în dificultate" este frecvent utilizată în terminologia de specialitate pe plan
internaţional. Ea cuprinde factorii care periclitează integritatea sau/şi dezvoltarea fizică şi
morală a copilului; aceasta înseamnă implicit şi o recunoaştere a fenomenului de abuz şi
neglijare, cu toate că aceşti termeni nu au fost niciodată menţionaţi ca atare în textul
ordonanţei guvernamentale din 1997. Acest lucru a fost remarcat de către profesionişti şi
considerat ca un semn de rezistenţă din partea celor care lucrează la nivelele decizionale
superioare şi care acceptă greu existenţa abuzului faţă de copil. Ulterior, acest lucru a fost
parţial corectat în forma finală a legii promulgate în Iunie 108/1998, stabilindu-se obligaţia
statului de a proteja copilul abuzat, părăsit, neglijat şi exploatat.
A început o perioadă de reformă care vizează crearea şi reorganizarea a numeroase
servicii în interesul copiilor şi al familiilor lor. Rezultatele acestei scurte perioade de
reforme vor fi analizate în cercetarea calitativă prezentată mai jos.
Iată principiile pe care le luăm în considerare în analiza stadiului actual de aplicare în
România a Convenţiei privind Drepturile Copilului:
respectarea primordialităţii interesului copilului;
afirmarea dreptului acestuia de a creşte într-o familie;
afirmarea principiului nediscriminării copilului;
luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc;
primordialitatea siguranţei copilului şi posibilitatea luării unor măsuri de urgenţă
pentru asigurarea acestui deziderat;
necesitatea existenţei unei perspective şi a unei planificări pe termen lung în
privinţa dezvoltării copilului;
asigurarea participării profesioniştilor în activităţile de protecţie a copilului;
asigurarea continuităţii relaţiilor copilului cu familia sa naturală;
18
preferinţa acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile cu dificultăţi,
înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie.
Primul rezultat al evaluării arată că, în perspectiva globală, legea din România
concordă cu principiile Convenţiei Internaţionale privind Drepturile Copilului. De
exemplu, ambele legi ratificate în Parlament în 1998 (87 şi 108) cuprind precizarea că
măsurile de protecţie trebuie luate în primul rând în interesul copilului. Un alt principiu
extrem de important, bine afirmat în lege, este dreptul copilului de a avea o familie.
În anul 2004 a fost finalizată Legea copilului, respectiv Legea 272/2004 ce a intrat în
vigoare cu 23 iunie 2004 odată cu plublicarea ei în Monitorul oficial nr. 557. Această lege
se doreşte a fi un cadru unificator al problematicii copilului aflat în dificultate. La baza
acesteia stau cele mai relevante principii în protecţia copilului (vezi modulul 1 Principiile
protecţiei copilului), enunţate în mod explicit încă de la începutul textului de lege. Legea
face, de asemenea, o definire clară şi succintă a termenilor de bază vehiculaţi în conţinutul
acesteia, respectiv cel de copil, familie naturală, familie substitutivă, reprezentant legal al
copilului. Sunt prevăzute aici măsuri de protecţie pentru copilul lipsit temporar de ocrotirea
părinţilor fie că aceasta s-a produs sau nu din cauze imputabile părinţilor, şi ne referim aici
la măsurile de plasament, precum şi măsuri pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală, dar care nu răspunde penal. Legea 272/2004 reprezintă prima lege a
copilului care, în România, poate avea pretenţia de a fi încercat să ofere un cadru coerent,
consistent şi unificator pentru clarificarea problematicii protecţiei copilului. În anul 2004 a
fost, de asemenea, aprobată Legea 273 cu privire la adopţia naţională şi internaţională,
publicată la aceeaşi dată în Monitorul Oficial.
Bibliografie
Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului (1994). Convenţia
ONU cu privire la drepturile copilului - stadiul aplicării în România. Bucureşti
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educaţional S.A., Bucuresti.
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă
socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis
(Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit
de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul pentru
Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
***Legea 272/2004
***Legea 273/2004
*** (1995) Raportul dezvoltării umane. Departamentul Informaţiilor Publice,
Buletin nr.4 (18).
*** Legea 87/1998.
*** Legea 108/1998.
*** Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a abandonului.
*** (1996). Raportul Dezvoltării Umane.
*** Ordonanţa de urgentă nr. 25/1997.
*** Ordonanţa de urgentă nr. 26/1997.
*** Convenţia cu privire la drepturile copilului. Adoptată de
*** NGO projects for children. Directory for Central and Eastern
Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic Sates. Compiled by NGLS for
19
the NGO/UNICEF Coordinating Commitee on activities for Children in Central and
Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic States.
Temă
Consultati site-ul WWW.COPII. RO
20
Modulul 3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL
3.1. Abuzul fizic
3.2. Abuzul psihologic
3.3. Abuzul sexual
3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor
3.5. Abuzul societal, institutional si familial
Recomandări
Pentru studenţi este important să poată defini diferitele forme de abuz cu propriile lor
cuvinte. Desigur, vor trebui să înţeleagă definiţiile date de diferiţi autori cuprinşi în acest
capitol, dar şi definiţiile şi caracterizările conspectate din bibliografia recomandată. Se
recomandă studenţilor să urmărească modul in care este menţionată bibliografia folosită
pentru redactarea acestui capitol.
21
Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de asistenţă copiilor
(medici, surori medicale, educatori, asistenţi sociali, psihologi) nivelul de sănătate fizică al
unui copil constituie principalul criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către
persoanele care au această îndatorire. Sănătatea fizică este un standard central al calităţii
vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi al căutării surselor de vătămare
fizică este central în protecţia copilului.
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea semne fizice cu diverse
grade de gravitate: hematoame, echimoze, fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări.
Nu toate leziunile fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod deliberat de către
adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea lui, este definită ca abuz
fizic. Acest fel de abuz este însoţit de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu,
Răduţ, 1998), care trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii actului
violent. Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în acelaşi sens şi anume: abuzul fizic
este vătămarea produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un
moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea dacă nu ar trebui incluse
aici şi acele forme de violenţă care nu au provocat vătămări la comitere, dar care includ,
prin repetare, probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul în care părintele aruncă
spre copil cu diverse obiecte - de pildă cu scaunul - şi ar putea foarte uşor să-l rănească).
Ideea extinderii definiţiei este argumentată de faptul că trauma psihică nu se produce doar
ca rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi a trăirii iminenţei
acesteia. Dar judecarea comportamentelor în funcţie de majoritatea legilor existente se face
în mai mică măsură pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama actelor
comise efectiv şi a consecinţelor acestora. În consecinţă, profesioniştii au nevoie de criterii
de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la
nivelul de suferinţă produsă copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. Forme grave,
periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori printre modalităţile "educative" aplicate
copiilor de către un părinte, care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de decis
unde începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsă administrată
copilului. Oricât de toleranţi am fi cu privire la dreptul părinţilor de a-şi educa copiii şi de
a-şi alege metodele educative, abuzul începe atunci când sănătatea psihică sau fizică a
copilului este pusă în pericol. Pornind de la aceasta, considerăm că studiul fenomenului de
abuz şi neglijare poate porni de la relevarea prevalenţei unor fenomene potenţial cauzatoare
de abuzuri, incluse în comportamentele punitive ale părinţilor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza minorului durere: bătăi
cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe oricare parte a corpului, aşezarea copilului în
genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de urechi
sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea sau otrăvirea lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi integrităţii
corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de pericol pentru sănătatea sa
mentală. Folosite în mod repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot
să conducă la traume psihice, deorece transmit copilului mesajul violenţei fizice. Ele pot fi
considerate abuzive şi în cazurile când, fără să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des
copiilor, dar şi atunci când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele
sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu să corecteze comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria celor grave, pe care le
definim ca cele care comportă un risc substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a
minorului, chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea acestuia,
folosirea unor instrumente periculoase - a unui furtun sau cablu, a unui cuţit etc - folosirea
curentului electric şi altele provocatoare de urme adânci şi răni.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor abuzului sunt:
22
- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite, leziuni uşoare)
- copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste rupte, arsuri etc.)
- categoria copiilor cu risc, care - date fiind cele spuse mai înainte referitor la riscul
neconfirmat al vătămărilor - se mai adaugă la aceste două categorii de abuz. Aceasta se referă
la o populaţie de copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora avem
cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică posibilitatea unor rele tratamente
care ar fi suportate de către minor (diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem
certitudinea comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenţa fenomenului de
abuz în populaţie pot da indicii estimative privind ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al.,
1996 ).
- categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din această înşirare deoarece
se referă la includerea copilului în activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice.
Totodată ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare preocupărilor
specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de exemplu) şi împiedică realizarea sa
şcolară sau profesională.
Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la care recurg părinţii sub formă
de diverse pedepse: izolarea copilului (legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă
etc; neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea copilului; refuzul de a-l ajuta la
solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui, folosirea lui ca servitor; coruperea
minorului prin învăţarea cu, sau recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale,
agresive, rasiste, imorale sau criminale.
Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul psihologic şi au apreciat că
el constă din acte de omisiune şi din acţiuni comise care provoacă traume şi leziuni
psihologice. Aprecierea gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor criterii ale
comunităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se poate produce de către membrii
familiei sau de către persoane străine de familie, singuri sau în grup, de către indivizi care, prin
23
vârsta şi rolul pe care îl au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna
copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel mai adesea concomitent
pe mai multe planuri. Maltratarea psihologică include respingerea, terorizarea, izolarea,
exploatarea, degradarea copilului, refuzul de a-i răspunde emoţional şi greşita socializare a lui
(Brassard, Germain şi Hart, 1987, p.6). Garbarino et al (1986) şi Pecora et al. (1992) şi
Whitman (1998) au identificat respingerea, izolarea, terorizarea, ignorarea şi coruperea ca fiind
forme ale abuzului psihologic.
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin
nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor sale constituie o formă specifică de abuz
psihologic. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea că
el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de speranţa de a fi acceptat.
Whitman (1998) enumeră următoarele acte având caracteristicile abuzului psihologic asupra
copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copilului
pentru activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi comportamente normale (de
exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte, zâmbetul, plânsul etc.); transformarea
copilului în ţap ispăşitor al familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea unui copil
mai mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui adolescent, spre exemplu); afişarea
unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din familie, în defavoarea altora; etichetarea
negativă a comportamentului unui copil în mod cronic; refuzul permanent al părintelui de a
recunoaşte sau de a remarca realizările copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale, îl rupe pe copil de mediul
social care îi poate asigura acestuia relaţiile sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale
şi formării identităţii sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei
de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii şi să-şi formeze puncte
de reper în mediul social exterior familiei. Aceasta îl va face să se simtă singur pe lume şi lipsit
de speranţa de a primi ajutor de la cineva. Izolarea copilului, în formele sale grave, se asociază
cu forme de abuz fizic sau/şi se-xual, făcând copilul să se simtă singur pe lume şi lipsit de
speranţa de a primi de la cineva ajutor. Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că ceea ce se
întâmplă în familie este normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate familiile, în cazul
tuturor copiilor. Încercarea copilului de a depăşi izolarea este considerată de părintele abuziv
ca trădare şi este pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării copilului sau
adolescentului la activităţi de club, antrenamente sportive sau serbări, iar în anumite cazuri, a
retragerii copilului de la grădinită sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecinţe grave, crează
acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile. Ameninţările adultului se pot referi la pedepse
neprecizate, dar înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o persoană
iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această atitudine este frecventă în cazul abuzului
sexual, în care adultul abuziv foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate să împiedice
copilul de a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa copilul într-o infinitate de
variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de copil: dacă dezvăluie secretul, atunci
mama se va supăra aşa de tare, că va da copilul afară din casă, sau, eventual, va muri de
supărare; dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o va agresa pe sora mai mică; sau,
dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexuale, atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău,
va muri şi ea, aşa cum a fost omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant
al terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil: descărcările frecvente de
mînie ale adultului pot alterna cu perioade în care acesta produce dovezi de ataşament faţă de
copil. Prin specificul ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea
înconjurătoare în general.
În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comportamente excesiv de mature,
preluând responsabilităţi de adult, ca, de exemplu, protejarea surioarei sau a mamei de violenţa
agresorului. În această categorie de rele tratamente, Killén (1997) include şi pe copiii terorizaţi
24
de violenţele dintre părinţi. "Aceşti copii trăiesc în anxietate şi îşi folosesc adesea energia
pentru a avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic chiar şi de părinţii lor.
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul privează copilul
de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui
tip de comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică sănătoasă a
oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor la nevoile acestuia. Refuzul
consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de
acesta, lipsa de interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului sau a
performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea copilului, la cererea lui de ajutor,
neprotejarea lui de agresiunea unor fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate
lua ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi comportamente antisociale (în
domeniul delincvenţei, al violenţei, al sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri).
Manipularea în această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt, contrabandă, muncă în
condiţii ilegale. Caraceristic pentru acest tip de abuz este antrenarea copilului în activităţi ale
căror consecinţe îi depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale.
Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul şi spre
profitul acestuia (Whitman, 1998). Este cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile
lor pentru a le asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând de la vârste fragede,
care îşi pierd stima de sine şi demnitatea.
Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia lui Brassard, Germain, Hart,
1987) poate fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări
sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia. În acest
cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităţilor
intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui
pentru eşecurile sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante (ca slugă a
adultului).
Abuzul sexual este - deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi psihologic - o
categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului. Abuzul sexual cuprinde: atragerea,
convingerea, folosirea, coruperea, forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de
natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc
obţinerea de către adult a plăcerii. Mai pe scurt, prin definiţia sa, abuzul sexual împotriva
copilului este obligarea sau îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la
activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Includem în această categorie toate
formele de relaţii şi comportamente hetero- sau homosexuale în care este implicat un adult
şi un minor, între persoane înrudite sau nu, de la atingerile cu caracter sexual, la penetrarea
realizată pe cale genitală, orală sau anală. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale nu au o
componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par să fie liber consimţite, se foloseşte
totuşi noţiunea de abuz sexual, pentru a caracteriza relaţii sexuale între persoane între care
există o diferenţă sensibilă de maturitate psihică. Atunci când agresorul este el însuşi minor,
diferenţa de vârstă - care înseamnă totodată un nivel superior de maturitate - de la care se
vorbeşte despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani. Aceasta scoate din categoria
abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii, când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă
sau experimentele sexuale reciproce ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor
sexuale, copiii sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de aceeaşi vârstă,
relaţiile dobândesc caracter abuziv.
25
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără contact (acesta din
urmă poate fi contact sexual genital, oral sau anal).
Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz asupra copiilor se face în funcţie
de:
vârsta copilului, cu cât acesta este mai tînăr, cu atât faptele sunt considerate mai
grave;
gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa utilizată este mai
mare;
relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atît mai gravă, cu cât relaţia
abuzatorului cu victima este mai strânsă;
tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea faptelor fiind mai mare dacă
a avut loc penetrarea copilului.
Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără caracter abuziv, se folosesc
criterii privind diferenţa de vârstă, de putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie
sexuală între abuzator şi victimă.
Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se fac deosebiri în mai toate
statele lumii. De exemplu, noţiunea de incest se referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice
tip de relaţii sexuale care au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzînd aici nu numai orice
tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt tip de comportament sexual prin care
adultul tinde să-şi satisfacă nevoile sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex
masculin sau feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv SUA (mai puţin cele din
Europa occidentală), în care categoria penală de incest cuprinde doar cazurile de contact sexual
vaginal cu victima. De fapt, acest mod de apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu copilul-
victimă, fiind din ce în ce mai mult contestat în practica protecţiei copilului. Conform
acceptului clinic utilizat mai sus, în legislaţia ţărilor Comunităţii Europene termenul de incest
şi de abuz sexual se referă la orice tip de raporturi sexuale în care un adult are ca partener un
minor, indiferent de tipul oral, anal sau vaginal al raportului.
Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu situaţia de victimă a abuzurilor
sexuale, Finkelhor a examinat 795 de studenţi cu ajutorul unor chestionare şi a extras
următorul grup de factori de risc (după Friedrich, 1990, p. 7):
1. prezenţa unui tată vitreg
2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost absentă
3. lipsa de apropiere mamă-copil
4. lipsa studiilor liceale ale mamei
26
5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii
6. lipsa afecţiunii din partea tatălui
7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii)
8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi)
Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea fiecărui factor sau a altora
care nu au fost amintiţi ridicând gradul de vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%. După
datele altor cercetări, Friedrich (1990) adaugă factori de risc, ca: insatisfacţiile, respectiv
conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau a tatălui natural din familie,
plasarea copiilor într-o familie, respectiv experienţa agresorului de a fi fost plasat în afara
propriei familii, numărul mare de copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în primii ani de
viaţă ai acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el însuşi victima unor abuzuri. Prin
contrast, factori ca apropierea dintre mamă şi copil, existenţa unei largi reţele externe de suport
(număr mare de prieteni, relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în îngrijirea copilului de la
vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta riscul abuzului sexual.
2D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory, University of New Hampshire, studiu
asupra 118 taţi incestuoşi. (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience",
New York, 1997)
27
Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de dragoste, rataţi. Ei caută confort într-o
relaţie caldă, specială, exclusivă cu fiica lor. În această relaţie intimă, ei includ şi pe cea sexuală. Relaţia
incestuoasă de acest tip poate începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu, la pubertate.
5. Taţii agresivi, furioşi (10%)
Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere de violuri. Abuzul sexual e
comis în momente de furie, negându-se uneori atracţia sexuală faţă de copil. Ei consideră că mama copilului este
vinovată, fiindcă s-au simţit neglijaţi de ea. ("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil,
fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").
Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o serie de factori, dintre care
Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986) indică următoarele:
Vârsta copilului în momentul abuzului - cu cât un copil este mai mic, cu atât efectele
fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai dramatice; un alt aspect legat de vârsta victimei, un
copil mai mic este socotit mai puţin capabil de a se apăra şi lipsit de capacitatea de a consimţi
la relaţii sexuale; pe de altă parte (după Back and Lips, 1998), victimei mai în vârstă i se
atribuie o mai mare responsabilitate în provocarea abuzului sexual.
Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei - incestul are în acest sens cele
mai dramatice consecinţe pe termen lung, consecinţe la a care contribuie oprobiul social care
întâmpină aceste relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor poate îngreuna şi
întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-a fost frică să spun, fiindcă X trăia cu noi,
mama ţinea la el, trebuia să-l consider tatăl meu" sau "tot timpul mi-a fost teamă că o să-l
trimită pe tata în închisoare dacă se află").
Durata abuzului - un singur eveniment de tipul abuzului sexual are pentru victimă un
efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile abuzive care se întind pe durată lungă de timp;
relaţiile de abuz sexual din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de zile fără a fi
dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot prelucra extrem de dificil.
Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi măsura în care
agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de care depinde gravitatea suferinţei copilului.
Numărul mare de persoane implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de tip sadic,
supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de neajutorare a acestuia.
Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor (incluzând şi abuzurile
sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5.
Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de dificilă, în ciuda consecinţelor grave
pentru victimele abuzurilor sexuale. Motivele principale sunt, pe de o parte greutatea de a
confirma comiterea abuzului cu martori, iar pe de altă parte dificultatea copilului de a depune
mărturie împotriva agresorului său, mai ales dacă acesta este un membru al familiei sale.
28
sistem legal care să poată proteja copii. Pentru proiectarea acestor servicii şi formarea de
profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazurilor de rele tratamente şi a mediilor în
care sunt răspândite diferitele lor forme. Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un
fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă menite să
îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră
Pecora et al. (1992, p. 91-93) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei
nivele: societal, instituţional şi familial.
Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli, autoriţăţi, unităţi medicale
operează în modalităţi discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului,
în general. Cei care abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din familiile
sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate; aceasta denotă o formă de
neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii
ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi priveşte ineficienţa
sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii ei nu sunt scutiţi de abuzuri din
partea unor persoane care sporesc suferinţele copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în
numele instituţiei. Climatul unei instituţii - spre exemplu al unei şcoli dintr-un sat mai izolat -
este însă de greu de schimbat, datorită unor mentalităţi colective puternice, constituite în
tradiţii. Pe lângă responsabilitatea comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi
răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub următoarea formă: dacă profesioniştii,
formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice de reglare a comportamentului copiilor nu îi pot
educa decât recurgând la bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie aplicată şi
în familie.
... la o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, organizată de "Salvaţi copiii" s-a dezbătut un subiect fierbinte:
copiii romi din România şi problemele lor...
3 Adevărul,16.11.98
29
În ciuda unor declaraţii oficiale, programele de după '89 de integrare socială a romilor n-au reuşit. Eşecul
începe chiar din şcoala primară, prin separarea claselor, refuzul unor învăţători de a-i primi pe copiii romi în
structura claselor, ori aşezarea acestora "grupaţi", de obicei în ultimele bănci ale sălilor de clasă. În mediul rural,
unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecvenţă, locuinţele romilor se află departe de şcoli, ceea ce duce
inevitabil la absenteism şcolar, la randamentul redus în procesul educaţional. Sigur, în mod normal, condiţionarea
primirii alocaţiei de prezenţa şcolară, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor legale (îmbrăcăminte,
încălţăminte, rechizite, etc.) ar trebui să stimuleze frecvenţa şcolară. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că
aceste măsuri cunosc o aplicare sincopată, în funcţie de administraţia locală..Tuturor acestor greutăţi materiale li se
adaugă şi una de tip social, de identitate stigmatizată, cu care aceşti copii pornesc în viaţă. Apelativul de "ţigan" îi
urmăreşte de mici şi se accentuează odată cu trecerea timpului, în relaţiile cu autorităţile locale sau cu alte instituţii
de stat (şcoală, inspectorate şcolare etc.). Acest lucru nu face altceva decât să tensioneze relaţiile interumane atât în
propriile comunităţi, cât şi în contactul cu populaţia majoritară.
30
Prevalenţa în datale statistice se referă la toate persoanele care au trecut, într-o perioadă
dată din viaţa lor, prin experienţa abuzului. Astfel, Straus şi Gelles (1986) au estimat la un
milion numărul copiilor 3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost supuşi unui abuz
grav în propria familie. De fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele raportate.
Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea în mod deliberat a unei
leziuni de către persoana care îngrijeşte copilul", Gil constată existenţa a unei rate de cazuri
raportate de 8,4 la 100.000 în 1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă). Încercând să
estimeze frecvenţa în populaţie a fenomenului abuzului, el a evaluat între 2,5 şi 4 milioane
numărul acelor familii care recurg la violenţă fizică împotriva propriilor copii, cu intenţia de a
le provoca durere, vătămare sau chiar leziuni grave (prevalenţă).
Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă datele Centrului Naţional
American de Abuz şi Neglijare (NCCAN), după care 16% din personalul de îngrijire al
centrelor de zi, 24% din personalul şcolilor, 56% din personalul care lucrează în domeniul
sănătăţii mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni, abuzând de puterea cu care au fost investiţi
şi nesocotind drepturile celor pentru care lucrează.
Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur de 1 milion de copii abuzaţi
grav şi, în urma unor astfel de acte, mor între 2000 şi 5000 de copii (Pecora et al. 1992).
Tabelul 3.1. prezintă date privind incidenţa abuzului în populaţia americană prin referire
la toate cazurile care au fost raportate cel puţin de două ori în perioada dată la o agenţie de
protecţie a copilului (datele provin de la Asociaţia Americană de Protecţie a Copiilor (după
Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere a abuzurilor sexuale, celelalte tipuri de rele
tratamente menţinându-se în aceleaşi limite. În privinţa vătămărilor fizice se constată chiar o
uşoară tendinţă de scădere în această perioadă.
31
Tabel 3.1. Procentul comparativ a diferitelor tipuri de abuzuri în doi ani consecutivi
Tipul de maltratare 1986 1985
%
n=323.016 n=431.550
Injurii fizice majore 2,6 2,8
Injurii fizice minore 13,9 17,8
Injurii fizice nespecifice 11,1 3,3
Maltratare sexuală 15,7 13,8
Neglijare fizică 54,9 53,6
Maltratare emoţională 8,3 11,5
Altfel de maltratare 7,9 7,7
(după Pecora et al., 1992, p. 103)
După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b), din 1000 de copii, în total
22,6 trec prin experienţa relelor tratamente care le aduc prejudicii (unii dintre copii trecând,
simultan, prin mai multe tipuri de rele tratamente).
Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea cazurilor, valoarea frecvenţei
diferitelor tipuri de abuzuri scade.
Tabelul 3.2. Incidenţa relelor tratamente în SUA (datele se referă la cazurile investigate
şi evaluate ca abuzuri)
Tip Număr total de cazuri Rata la 1000 de cazuri
Abuz fizic 311.500 4,9
Abuz emotional 188.100 3,0
Abuz sexual 133,600 2,1
Neglijare fizică 507.700 8,1
Neglijare educaţională 285.900 4,5
Neglijare emoţională 203.000 3,2
(după Pecora et al, 1992, p. 101)
Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra copiilor în SUA recunosc limitele
activităţilor de protecţie a copilului. Din 267 de cazuri de copii care au murit în statul Texas
într-un an (citat de Zigler şi Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în evidenţa agenţiilor de
protecţie a copilului. Estimativ, aceasta presupune existenţa a de patru ori mai mulţi copii
supuşi unor abuzuri grave decât numărul cazurilor cunoscute. Această estimare confirmă că,
de fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente decât cele raportate.
Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a incapacităţii societăţii de a
proteja în suficientă măsură copiii sunt cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor
tratamente. Pecora et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei copii ca
urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro (1988) indică o creştere a ratei
mortalităţii ca urmare a abuzurilor, dar şi a neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un
anume tip de copil care este predispus la efecte letale ale relelor tratamente, Pecora et al.
(1992) sintetizează unele date statistice:
Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub media copiilor abuzaţi, în
medie de 7,2 ani.
Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din familie sau copii singuri.
În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este apropiată, cu o uşoară tendinţă
de suprareprezentare a băieţilor.
Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual.
S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite handicapuri sau a celor despre
care părinţii credeau că au anumite deficienţe.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată creşterea numărului familiilor
aflate în situaţie de criză: în Scoţia în 1992-1993 erau peste 33.000 de copii în familii fără
adăpost şi în jur de 5.000 de copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii monoparentale fiind
32
de asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au constatat creşterea exponenţială a ratei abuzurilor
sexuale în anii '80 în Marea Britanie: procentul copiilor abuzaţi sexual din totalul copiilor
supuşi abuzurilor a fost în 1981 de numai 3%, în 1982 de 5%, în 1983 de 6%, în 1984 de 11%,
în 1985 de 18%, iar în 1986 de 31, 5%. Dintr-un studiu efectuat în Scoţia de către Roberts et
al. (1989) a rezultat o incidenţă a raporturilor sexuale de 3,5 la 1.000 de copii. Dintre agresorii
copiilor, doar 3% au fost femei, restul au fost bărbaţi. Dintre aceştia 27% au fost rude
apropiate sau taţi, 16% erau sub vârsta de 16 ani şi 19% erau între 16 şi 19 ani.
În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz sexual comise împotriva
minorilor, cunoscute de poliţie şi de direcţiile de protecţie a copilului este în creştere. Conform
datelor poliţiei (după datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate de I. Toporan, în
"Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, 30.5%
aveau ca victime minorii, iar în anul 1998, procentul a crescut la 40,28.
În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului cercetări din California (după
Legislative Analist's Office, 1998) scot pe primele trei locuri atitudinile parentale improprii
(35%), dezintegrarea structurii familiale - de ex., prin divorţ - (33%) şi sărăcia (30%); alţi
factori importanţi sunt conflictele maritale (27%), utilizarea drogurilor (26%), şomajul (25%)
şi alcoolismul (19%).
Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile demografice ale copiilor-
victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 3.4).
După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului abuzului comis împotriva copiilor are
caracteristicile unui Iceberg (p. 99): ceea ce iese la suprafaţă este doar o mică parte din ceea ce
rămâne ascuns. Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui de gheaţă" sunt: 1.
abuzurile necunoscute de către toate persoanele din afara familiei (sau a cadrului restrâns
instituţional în care este crescut copilul); 2. abuzurile cunoscute vecinilor şi unui număr
restrâns de cunoştinţe; 3. abuzul cunoscut unor profesionişti (de exemplu medici, cadre
didactice); 4. abuzul cunoscut unor organizaţii, instituţii (şcoală, circumscripţie medicală); 5.
abuzul cunoscut de forurile legale de investigare (instituţii de protecţie a copilului); 6. abuzul
investigat de procuratură şi tribunal.
Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz cărora sistemul legal din ţara
noastră trebuie să le răspundă prin măsuri prompte, cu respectarea principiilor Convenţiei
pentru Drepturile Copilului.
33
a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în Noiembrie 1996 de bunică, deoarece
aceasta a observat că ea a fost molestată sexual de către tată. Psihologul care a examinat fetiţa a
semnalat imediat autorităţii tutelare locale şi poliţiei abuzul şi molestarea sexuală a copilului.
Mama a refuzat să înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile nu au întreprins nimic în lipsa
plângerii depuse de mamă. În martie 1997, mama s-a plâns că fetiţa a fost abuzată anal de către
tată. Examenul medico-legal a constatat violul anal. A început un proces, dar tatăl a rămas la
domiciliu, împreună cu familia (cu soţia şi cu două fetiţe, Maria de 6 ani şi Lili de 3 ani atunci). Un
lucrător social al Serviciului pentru Drepturile Copilului a preluat cazul, dar fetiţele au fost lăsate
acasă. În iunie 1997 Maria a fost din nou violată anal. Fetiţele au fost atunci internate la Casa
Copilului, unde ambele au regresat comportamental. I s-a permis tatălui să viziteze copiii, şi cu
aceste ocazii el a spus în repetate rânduri Mariei că ea este vinovată pentru situaţia surorii sale şi
pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie 1997, divorţul a fost oficial declarat în
favoarea mamei, copiii au putut reveni la domiciliul ei, tatăl fiind expulzat legal din casă. De
atunci, Maria a fost preluată de bunică. În ianuarie 1998, tatăl a revenit din nou acasă (în aceeaşi
singură cameră), locuind împreună cu mama şi cu fetiţa cea mică. În februarie 1998, el a fost
declarat vinovat pentru molestarea sexuală a fetiţei sale, condamnat la doi ani închisoare, dar cu
suspendarea pedepsei. Astfel, el a rămas liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit pentru ceea ce
a făcut. De atunci până în vara anului 1999 atrăit în continuare în căminul familial, împreună cu
mama fetiţelor şi cu Lili, care a prezentat în septembrie 1998 simptome grave de stres post-
traumatic. Pe baza examinării copilului pare posibil că Lili a fost abuzată oral de către tatăl ei,
care a rămas noaptea singur cu ea, în timp ce mama era la lucru. Drepturile tatălui nu au fost
îngrădite, iar mama este o persoană imatură care trăieşte într-o situaţie de stres continuu, din
cauza violenţei fostului soţ. Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva fostului soţ,
nu a reuşit punerea în aplicare a expulzării acestuia de la domiciliu. Din aprilie 1998, procesul a
fost reluat de către procuratură, având ca rezultat condamnarea şi, în sfârşit, întemniţarea
vinovatului pentru doi ani.
Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de procedură în cazurile de abuz sexual: abuzul
anal nu a fost considerat ca incest, ci a fost încadrat prima dată în noţiunea de corupere şi numai
ulterior în cea de perversiune; poliţia nu a intervenit pentru protejarea victimelor violenţei
familiale; înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-victimă nu a fost apărată faţă de tată,
care a continuat să exercite presiuni asupra ei (învinovăţind-o, concomitent cu declaraţii de
afecţiune şi ameninţări); Comisia pentru Protecţia copilului nu s-a mai ocupat de caz o lungă
perioadă după ce copiii au părăsit instituţia şi au revenit la mamă, respectiv la bunică.
b.) Ionel4, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic şi treptat, posibil şi sexual de către
tată. Abuzul a fost descoperit de un lucrător social din Leagăn care a auzit că băiatul care anterior
a fost internat în instituţie şi cu un an în urmă "reintegrat în familie" este acum bătut şi neglijat
fizic. Cu ocazia vizitei asistentului social la domiciliu, copilul prezenta semne de maltratare, fiind
internat mai întâi în spital, apoi la Casa de Copii. Faptul cel mai revoltător este că băiatul a fost
încredinţat familiei în urma unei evaluări foarte superficiale: nu s-a luat în considerare că tatăl
fusese închis anterior pentru uciderea celui mai mare băiat din familie. El a fost eliberat de curând,
dar a continuat să prezinte un comportament extrem de violent şi alcoolism.
În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii, comportamentul lui prezintă ameliorare după o
primă perioadă în care el a fost neîncrezător faţă de toată lumea, se masturba şi prezenta alte
tulburări comportamentale sexuale.
c.) Carmen5 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată fizic şi emoţional. Este un alt caz de
"reintegrare în familia proprie" după o perioadă de un an şi jumătate de abandonare de către
mamă în Casa Copilului. În această perioadă, un frate mai mare a rămas acasă, dar un alt frăţior
sugar a fost şi el părăsit. Carmen a fost luată acasă în schimbul sugarului lăsat în instituţie.
Carmen a fost găsită întâmplător de lucrătoarea socială, cu ocazia unei vizite la familie în vederea
anchetei pentru sugar. Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de către Casa Copilului
reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu capul spart, extrem de murdară, aproape goală pe
34
cimentul rece, în timp ce fratele ei mai mare era bine îmbrăcat şi într-o stare de nutriţie bună. A
fost internată în spital şi a avut norocul să fie adoptată. Acum ea se dezvoltă bine şi este mult
îndrăgită de către părinţii adoptivi.
d.) Eva6, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către bunicul vitreg şi de către bunica din
partea mamei. Eva a fost de obicei în grija bunicii şi a bunicului din partea tatălui; părinţii fiind
recent divorţaţi, mamei îi revenea creşterea celor doi copii (Eva şi frăţiorul în vârstă de 1 an). Ea
prefera să-şi lase fetiţa cu socrii şi să stea cu cel mic la mama ei. La sfîrşit de săptămână lua
copilul acasă la ea. Odată, când fetiţa s-a reîntors, bunica paternă a observat o stare neobişnuită
de stress la nepoţica ei. După câteva întrebări, ea a aflat că Eva a fost abuzată oral de către
bunicul vitreg, acesta fiind încurajat de către soţia lui. Psihologul care a examinat fetiţa a fost sigur
că dificultăţile de adaptare sunt cauzate de tulburări de stres posttrsumatic, datorate abuzului
sexual oral. Direcţia pentru Protecţia copilului a fost anunţată şi copiii au fost plasaţi la bunicii
paterni. Mama a fost îndemnată să-i viziteze, dar numai în casa bunicilor pentru a se evita
contactul cu rudele care au abuzat de copil.
A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au fost urmăriţi de autorităţi, deoarece
Poliţia şi Procuratura au considerat că nu există suficiente dovezi pentru un proces. Dar imediat
după decizia cu privire la plasamentul copiilor, abuzatorii au dat în judecată Comisia pentru
Apărarea Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie.
e.) Aura7 avea 6 ani cînd televiziunea, atenţionată de către vecini, a descoperit că este grav
abuzată şi maltratată fizic de către mama adoptivă. Avea urme de maltratare fizică pe tot corpul,
arsuri produse de ţigări, limba tăiată; era subnutrită, închisă în dulap atunci când mama ei avea
partide de sex. S-a descoperit că mama avea antecedente de schizofrenie descoperită la vârsta de
20 ani, deci înainte de aprobarea adopţiei. Mai târziu, când fetiţa avea aproximativ 3 ani, părinţii
adoptivi au divorţat şi fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate că tatăl a declarat de repetate
ori că mama abuzează de copil, că ea are un comportament anormal, atât în familie cât şi în mediul
înconjurător. Mama nu avea servici, tatăl era angajat şi era proprietarul apartamentului. La divorţ,
mama a obţinut apartamentul şi dreptul de a creşte copilul. Ulterior, după descoperirea abuzului,
adopţia a fost anulată şi fosta mamă adoptivă a fost judecată, fiind considerată vinovată de
maltratare, dar nu a fost închisă. Copilul se află în continuare la Casa de Copii, dezvoltarea sa este
întârziată şi comportamnetul său este încă marcat de trauma la care a fost supusă mai mulţi ani.
O formă aparte a agresiunii, care îl poate avea pe copil atât drept victimă cât şi agresor, este tot
mai frecventa violenţă manifestată în cadrul şcolii.
În literatura de specialitate se vehiculează mai multe definiţii ale violenţei printre care:
În Raportul Mondial asupra Violenţei şi Sănătăţii, OMS, Geneva, 2002, se arată că
violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra
propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care antrenează sau riscă
puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau
privaţiuni”(după Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005, pag. 17).
Cristina Neamţu, (2003, pag. 217), consideră violenţa şcolară, „cea mai frecventă
conduită de devianţă şcolară” noţiunea generală de violenţă desemnând „orice comportament al
cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei”. Aceasta afirmă, de asemenea, că, în orice
atac agresiv „vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui individ în instrument în folosul
personal şi apelul la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea semenului perceput ca adversar”.
Neamţu (2003) nuanţează conceptul general de violenţă şcolară, trecând în revistă termenii
specifici cu care operează actualmente literatura de specialitate, astfel :
1. în literatura anglo-saxonă de specialitate se folosesc termenii:
35
- agression, prin care se înţelege comiterea unui atac fără o provocare, atac ce este
consumat în plan fizic sau verbal ; agressivity, care desemnează componenta normală a
personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri; agressiveness, prin care se
înţelege o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susţinută de anumite trăsături ale
persoanei, ce se pot exprima ca forme adaptate social ale agresivităţii: competitivitatea,
combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia, etc.;
- mobbing, care se referă la atacurile în grup ale unor copii asupra unui alt copil - în
momentul de faţă, sensul acestui termen este acoperit de noţiunea de „bullying”, care se referă
atât la atacurile/terorizarea/intimidarea în grup, cât şi la cele/cea individuale(ă); bullying, termen
care tinde să fie adoptat în limbajul de specialitate universal şi care desemnează un gen de
violenţă pe termen lung, atât fizică, cât şi psihologică, iniţiată de un individ sau de un grup şi
direcţionată împotriva unui individ care nu se poate apăra în contextul respectiv. Termenul nu
trebuie folosit atunci când ne referim la conflicte ce au loc între doi subiecţi cu forţe (fizice şi
psihologice) aproximativ egale, folosirea corectă a termenului presupunând existenţa unui
dezechilibru, a unei relaţii de putere asimetrice – persoana expusă acţiunilor negative are
dificultăţi în a se apăra, fiind neajutorată în faţa agresorului;
2. în literatura francofonă de specialitate sunt utilizaţi termenii:
- violence, care defineşte situaţia de interacţiune în care unul sau mai mulţi actori
acţionează, direct sau indirect, prejudiciindu-i pe alţii la niveluri variabile: fie în integritatea lor
fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participarea lor simbolică şi
culturală; violence ressentie sau violenţa resimţită, subiectivă, care nu poate fi reperată din
exterior, deoarece este simţită ca atare numai de către victimă ;
- les brimades, care desemnează violenţa psihologică (insulta, farsa, minciuna);
- bullying, termen preluat din limba engleză, cu aceeaşi semnificaţie (Neamţu, 2003,
pag.220).
Violenţa în mediul şcolar este un fenomen deosebit de complex, care se manifestă printr-o
diversitate de forme, dintre care, cele mai importante sunt (Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005):
a) violenţa între elevi;
Conform aceluiaşi studiu, cele mai frecvente forme de violenţă întâlnite între elevi sunt cele
prezentate în figura 3.1.
36
Cele mai frecvente forme de violenţă între elevi
Bataie Directori
Certuri, conflicte
Injurii
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100
%
profesori
Injurii, jigniri
Indisciplina
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
37
– violenţa fizică: lovire în palmă, palme date peste cap, tras de păr, urecheat, etc.
38
şcolar, deficienţe majore de percepţie a cadrelor didactice privind gravitatea unor comportamente
violente ale elevilor;
cauze familiale: asocieri semnificative între comportamentul violent al elevilor şi o
serie de factori familiali (relaţii tensionate între părinţi, atitudini violente ale părinţilor faţă de
copil, mediu lipsit de afectivitate, familii dezorganizate, venituri insuficiente, număr mare de
copii în familie, sărăcie, nivel scăzut de educaţie al părinţilor);
cauze şcolare:
- dificultăţi de comunicare elevi – profesori, impunerea autorităţii cadrelor didactice,
stiluri didactice de tip autoritar ale profesorilor, distorsiuni în evaluarea elevilor;
- profesorii identifică sursele violenţei elevilor în programele încărcate, programul şcolar
dificil, număr mare de elevi într-o clasă, lipsa infrastructurii şcolare;
- elevii acuză disponibilitatea redusă a profesorilor pentru comunicare deschisă în afara
lecţiilor, distanţa în comunicare, metodele neatractive de predare, descurajarea iniţiativelor
elevilor;
- părinţii fac referire la lipsa unor sisteme mai stricte de protecţie, control şi intervenţie
specializată împotriva violenţei în şcoală;
cauze induse de contextul social:
- cadrele didactice şi părinţii consideră mass-media (programele TV, unele filme,
jocurile video) factori de risc în potenţarea comportamentului violent al elevilor;
- influenţa grupului de prieteni şi a anturajului din afara şcolii.
Unul din cinci elevi a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala
Unul din cinci elevi bucuresteni a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala,
iar peste jumatate dintre ei marturisesc ca violenta in unitatile de invatamant
reprezinta o problema permanenta, se arata intr-un sondaj de opinie, comandat de
Politia Capitalei.
Studiul facut in luna iunie a anului 2008, pe un esantion de 627 de elevi, din 24
de licee din Bucuresti, arata ca 54% dintre tinerii chestionati considera ca violenta in
scoli reprezinta o problema permanenta, iar 20% au recunoscut ca au fost victimele
unor agresiuni savarsite in scoala.
Potrivit sondajului, doar 17% dintre elevii intervievati au incercat sa intervina in
cazul unei violente, iar perceptia generala este ca agresiunile se produc mai ales in
zone periferice si de "mijloc".
In ceea ce priveste masurile care ar trebui luate impotriva celor care comit violente in
scoli, 55% dintre elevi sunt de acord cu scaderea notei la purtare pentru cei ce
ameninta cu forta, iar 40% vor aceeasi pedeapsa pentru absenteism scolar.
In schimb, cand vine vorba de profesorii care sunt agresati, doar 47% dintre elevi
considera ca exmatricularea celor care comit astfel de violente reprezinta solutia
ideala si doar 15% sunt de acord cu aceeasi masura pentru cei care lovesc alti elevi.
In acest context, Politia Capitalei organizeaza o campanie care are ca scop
constientizarea limitelor propriilor actiuni si libertatii de catre adolescenti.
Campania denumita sugestiv "Libertate sau delincventa" se va desfasura in perioada
15 septembrie 2008 - 15 iunie 2009.
Printre etapele proiectului se numara deschiderea unei "scoli a parintilor", pe 23
septembrie, la liceul Dinu Lipatti; o cercetare sociologica privind schimbarea
atitudinala a adolescentilor, in octombrie 2008; atragerea unor vedete din sport sau
muzica care vor avea rolul de discuta cu elevii si parintii; activitati educativ
preventive realizate in unitatile de invatamant de 10 ofiteri de prevenire, 240 politisti
de proximitate si 100 de profesori de religie.
39
Întrebări:
1. Care sunt cele mai frecvente tipuri de abuzuri împotriva copiilor?
2. Având în vedere incidenţa redusă a cazurilor de abuz în populaţie (care se exprimă în
unităţi la 1.000 de copii), de ce este totuşi important să fim preocupaţi de protecţia copiilor
împotriva abuzurilor?
3. Analizaţi cazurile cuprinse în acest capitol şi stabiliţi încă odată tipurile de abuzuri care
reies din descrierea cazurilor. Căutaţi să înţelegeţi consecinţele abuzurilor asupra relaţiilor
copilului cu cei din contextul său social.
4. Care sunt caracteristicile indicatoare ale unui abuz sexual în cazul adolescentei de 15
ani care la divorţul părinţilor a optat să rămână cu tatăl ei?
5. Ce însemnătate are cunoaşterea unor factori de risc pentru prevenirea cazurilor de abuz
împotriva copiilor?
5. Care sunt elementele definitorii ale abuzurilor împotriva copiilor?
6. Care sunt cele mai frecvente manifestări de violenţă şcolară între copii? Dar dinspre
profesori spre copii?
7. Gândiţi-vă la un proiect de cercetare care ar putea conduce la clarificarea unor
fenomene discutate in protecţia copilului.
Bibliografie:
American Association of Child Protection. (1987). Highlights of official child abuse and neglect
reporting - 1986, Denver, Colorado.
Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The psychologically battered child: Strategies
for identification, assessment and intervention. San Francisco: Jossey-Bass.
Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective program design. NY: London:
The Free Press.
Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a conceptual framework. În: A
sourcebook on child sexual abuse, Beverly Hills: Sage.
Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children and their families. New York,
London: W.W. Norton&Company.
Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului. Departamentul Informaţiilor Publice
a României, Bucureşti.
Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in the United States. Cambridge
MA: Univ. Press.
Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În J. Laid & A. Hartman (Eds), A
handbook of child welfare: context, knowledge New York: Free Press, p 193-212.
Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications
Helfer, R.E. (1982). A review of the literature on the prevention of child abuse and neglect. În:
Child Abuse and Neglect, 6, 251-261.
Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, L., (2005), Violenţa în şcoală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei UNICEF, Bucureşti
Neamţu, Cristina, (2003), Devianţa şcolară . Ghid de intervenţie în cazul problemelor de
comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi
National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings: Study of services, NCCAN.
Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child Welfare Challenge, Policy,
Practice, and Research, Aldine de Gruyter, New York.
Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor. În: "Adevărul", 26.03.1998, p.
9.
Popescu, V., Răduţ, M. (1998). Copilul maltratat. În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X.
Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report on child sexual abuse in
Tayside (cercetare nepublicată).
Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A., Sabău, V. (1996). Expunerea
minorilor la abuz şi neglijare în judetul Cluj. Ed. Contrax .
40
Russel A.B., Trainor, C.M. (1984). Trends in child abuse and neglect: a national perspective. The
American Human Association, Children's Division, Denver, Colorado.
Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child abuse and neglect: 1988,
Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the national incidence and
prevalence of child abuse and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the Children (Scotland) Act 1995.
Pressures for change. În: Hill, M., Aldgate, J., Child Welfare Services. Developments in law, policy
and services. Jessica Kingsley Publishers, p. 24-39.
Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor - un fenomen care riscă să scape
de sub control. În: "Adevărul", n. 2658.
Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor neglijaţi şi abuzaţi. Seminar
organizat de World Vision şi World Learning, Cluj.
Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D. Chicchetti, V. Carlson (Eds.), Child
Maltreatment: Theory and research on the causes and consequences of child abuse and neglect, NY:
Cambridge Univ. Press.
41
Modulul 4. NEGLIJAREA COPILULUI
4.1.Definiţie şi tipologie
4.2. Cauzele neglijării copilului
4.5. Consecinţele neglijării
4.6. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe de intervenţie pentru reducerea
efectelor handicapului social
Recomandări
Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor biologice, emoţionale şi
educaţionale ale copiilor, punând astfel în pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă
şi socială, intră în categoria neglijării.
Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea problema oportunităţii unei
intervenţii în sprijinul copilului. M. Hill şi J. Aldgate (1996, p. 12) consideră neglijarea ca
punând probleme deosebite profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul discuţiilor
din comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie se numesc "case conferences"), iar
intervenţiile în favoarea minorilor sunt adesea întrerupte curând după raportarea cazului. Deşi
familiile care îşi neglijează copiii se pot confrunta cu serioase probleme materiale şi de altă
natură, serviciile sociale au şi ele tendinţa să neglijeze acordarea ajutorului.
O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului include diferite forme de
dezinteres, manifestate din partea persoanelor menite să-l îngrijească:
neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia intră:
insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea copiilor, nedezvoltare nemotivată din
cauze organice ("failure to thrive"), la o stare de malnutriţie şi nedezvoltare psihică:
neglijarea alimentaţiei copilului;
neglijarea îmbrăcăminţii adecvate;
lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor amenajări pentru siguranţa
condiţiilor de locuit;
neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protecţie;
neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului, întârziere în cererea de
îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării copilului bolnav acut sau cronic, neglijarea imunizărilor, neglijarea
igienei);
neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ;
neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului:
orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre îngrijirea fratelui, spre
munca de îngrijire a animalelor etc.);
neocrotirea copilului de influenţele negative;
neglijarea emoţională a copilului:
în propria familie;
a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei biologice (într-o instituţie
de stat sau privată, în plasament, încredinţare sau adopţie);
abandonul temporar sau definitiv al copilului:
expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau dezinteresul faţă de lipsa de acasă a
copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut sub numele de copiii străzii);
lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
42
abandonarea copilului la o persoană, înt-un spital sau într-o intituţie de ocrotire şi lipsa de
interes faţă de copilul astfel părăsit.
Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din formele neglijării copilului: Deşi
consecinţele neglijării sunt adesea grave datorită caracterului lor cronic, adevărata răspândire a
fenomenului în populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea de tipul
dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la renunţarea preocupării faţă de
el, este o formă extremă, care se înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului. În
literatura de specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate abuzuri, fiind
forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea consecinţe foarte grave asupra dezvoltării
personalităţii copilului (Popescu, Răduţ, 1998a.).
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se acordă hrană, dar
insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce a obosit de plâns din cauza foamei;
copilul este îmbrăcat, dar cu haine nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în
derâdere în colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din partea părinţilor, aceasta fiind
însă insufucientă (Killén, 1997).
Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea fizică. Aceasta, după cum am
arătat mai sus, este o categorie largă, cuprinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA (după
Costin et al, 1991, p. 329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii, cifră care
cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare severă sau moderată, cât şi numărul
celor a căror sănătate sau bunăstare s-a considerat a fi periclitată în mod serios. Media de
vârstă a copiilor neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe aproximativ egală. După aceiaşi
autori, familiile care îşi neglijează copiii au următoarele caracteristici: numărul mai mare de
copii faţă de media pe ţară, procentul ridicat al famililor cu un singur părinte şi de părinţi
şomeri (43o/oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa formelor de neglijare severă este de
14,6 la 1000 de copii; neglijarea fizică are frecvenţa de 8,1o/oo, neglijarea educaţională de
4,5o/oo, iar neglijarea emoţională de 3,2o/oo.
Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 19968) a rezultat că prevalenţa neglijării
copilului într-un lot de 485 de familii este de 9.4%. Procent ridicat, el se poate explica prin
numărul mare (22,2 %) de familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2% din părinţi care
afirmă că rămân foarte frecvent fără bani pentru cheltuielile zilnice.
Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se regăseşte adesea în familiile
sărace, în care părinţii nu reuşesc să obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând
aici elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale vestimentaţiei care să
acopere nevoile biologice de bază ale copiilor lor.
între 1990 şi 1995, greutatea medie la naştere a scăzut cu circa 54 g, aflându-se cu
circa 200 g. sub greutatea medie a copiilor din vest;
prevalenţa greutăţii mici la naştere a crescut de la 7.6% în 1990, la 9.5% în 1995;
durata medie a alăptării a scăzut de la 5.6 luni la 3.6 luni în aceeaşi perioadă de
referinţă;
a crescut în mod îngrijorător prevalenţa copiilor de talie mică, raportat la vârstă, în
special în al doilea an de vârstă: de la 10.9% în 1991, la 23.08% în 1994;
49% din copiii testaţi, sub vârsta de un an, prezintă anemie.
43
la un nivel de sărăcie mai accentuat, cât şi la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic
copilul. În aceste cazuri, în care atât maltratarea, cât şi sărăcia sunt în relaţie cu un al treilea
factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie care vizează doar sărăcia nu va elimina actele de
neglijare sau de abuz împotriva copiilor.
Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se confruntă adesea cu
nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri
evidente ale dezvoltării în greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care
rămâne astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de neglijare, acceptat astăzi de
tribunalele de protecţie a copilului din Marea Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor organice
ale vreunei boli care să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere în condiţii de
spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987).
Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului neglijat ca fiind cel al unuia "slab,
murdar, neîngrijit, cu facies inexpresiv, care evită contactul vizual cu alte persoane,
dezinteresat, cu retard psihomotor prin lipsa de stimulare".
Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul căruia i se îngăduie practici
contrare interesului său, ca de exemplu privitul îndelungat la televizor (6-8 ore/zi), acceptarea
frecventă a scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau permiterea unei alimentaţii
nesănătoase, bazate preponderent pe dulciuri.
O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele copilului de a se integra în viaţa
socială este neglijarea sa educaţională şi deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul de a media
către urmaşii lor moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-culturale, dragostea de
cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din punct de vedere intelectual; ei au menirea de a
deveni organizatorii experienţelor de învăţare ale copilului (Feuerstein şi Feuerstein, 1991). Ca
urmare a acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care îngrijeşte copilul, acesta din urmă
dobândeşte capacitatea de a se modifica datorită experienţelor sale provenind din mediul
extern, înţelegând prin aceasta că în urma medierii se pot desprinde semnificaţii ce nu pot fi
remarcate de copilul însuşi aflat sub influenţa directă a stimulilor (Roth, 1998).
Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de supraveghere a copilului, care se
referă la modalităţi ineficiente, în cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori, părinţii refuză,
din principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi - necunoscând metode
pedagogice adecvate - ei renunţă la orice forme de reglare a comportamentului copilului. În
lipsa acestora, copilul devine adesea incapabil să-şi definească singur propriile limite şi reguli
de comportament, el apărând în colectivitate ca fiind nestăpânit, impulsiv, incapabil de a se
adapta la reguli. Acest tip de comportament îl face să fie predispus la accidente, deoarece nu
va dispune de mecanisme inhibitorii adecvate sesizării pericolelor. Supravegherea adecvată ar
însemna folosirea unor metode active de monitorizare şi influenţare a comportamentului
copilului, prin care să se poată evita angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el sau
pentru alţii (după Pecora et al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei supravegherii, forme grave de
neglijare se referă la lăsarea copilului fără supraveghere, în locuinţă sau în afara acesteia,
pentru perioade lungi de timp, sau chiar refuzul de a-i acorda acestuia acces în locuinţă.
Consecinţele nesupravegherii copilului, indiferent de motivaţiile părinţilor (care pot fi ocupaţi
cu diferite munci utile familiei, sau cu distracţii) pot fi: moartea copilului sau fracturi prin
căderea din geam, sufocare, strangulare, ardere, abuz sexual din partea unor persoane din afară
(eventual persoane care înlocuiesc părinţii), intoxicare cu medicamente etc. (după Costin,
1991, p. 334).
În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la abuz şi neglijare (T. Rotariu
ş.a., 1996), neglijarea educaţională a avut o frecvenţă de 13,64% în populaţia de 791 de elevi
chestionată (clasele V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele necesare
activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul cercetării menţionate consideră şi
ele că 10,7% din părinţi sunt dezinteresaţi faţă de şcoală şi de absenţele copiilor lor (T. Rotariu
ş.a., 1996, p. 34). În legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii cred că 0,7% din părinţi îi
44
împiedică pe copii să frecventeze şcoala şi că 3,2% din copii sunt nevoiţi să-şi îngrijească fraţii
mai mici. Dintre părinţii investigaţi în cercetarea menţionată, un procent similar, de 2,7%
dintre părinţi recunosc că, obligându-l să-şi îngrijească fraţii, nu au permis copilului lor să
frecventeze şcoala, iar 1,8% solicită copilului să muncească în loc de şcoală.
Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de frecvent în România în rândul
minorităţii romilor. În cercetarea din judeţul Cluj (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul
copiilor romi neglijaţi educaţional în familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai mare decât
al celorlalte etnii implicate în cercetare. De fapt, neglijarea educaţională în rândul etniei
romilor poate fi considerată un fenomen repetitiv peste generaţii, în cadrul unui ciclu al
neglijării.
Deşi în timpul regimului socialist, când controlul situaţiei educaţiei şcolare era mai strict,
nivelul de şcolarizare a romilor s-a îmbunătăţit faţă de situaţia antebelică, totuşi nivelul şcolar
al indivizilor acestei populaţii a rămas extrem de scăzut (Zamfir, Zamfir, 1993): 22% nu au
frecventat nici o clasă, 5.3% au început, dar nu au terminat şcoala primară, 22, 5% au terminat
şcoala primară, 8,5 au început dar nu au terminat gimnaziul, 33,7% au absolvit gimanziul,
3,9% au absolvit liceul şi 0,7% o formă de învăţământ postliceal. Proporţia analfabeţilor a fost
apreciată la 27,3%, iar cea a analfabe-tismului funcţional (lipsa deprinderii de a citi) la 35,5%.
Situaţia ciclică menţionată a condus la o accentuare a scăderii participării şcolare a generaţiei
actuale de minori din etnia romilor. Dacă proporţia persoanelor mature romi care nu au
frecventat niciodată şcoala a fost de 22%, printre copiii de 7-9 ani această proporţie este de
30%. Încercările de analiză a situaţiei excluderii şcolare a romilor venite din partea
Departamentului de protecţie a copilului şi UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în România,
1997, p. 145) consideră că "excluderea şcolară a romilor nu are loc printr-un act
discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai degrabă este rezultatul unui proces progresiv de
marginalizare/automarginalizare".
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care trăiesc în afara unui
cămin (copiii străzii). Atunci când sunt depistaţi de profesionişti, ei prezintă numeroase semne
de retard şi de tulburări în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot constata multiple
semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi maltratare, la care copiii fugiţi
au fost expuşi chiar înainte de a-şi părăsi domiciliul (Costin et al., 1991). În ciuda dezvoltării
serviciilor sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pare să fie în creştere în
întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor existente astăzi de protecţie a
minorilor să depisteze şi să stopeze cazuri grave de rele tratamente. Mulţi copii ai străzii
provin din familii conflictuale, cu un micro-climat tensionat, de violenţă, cu părinţi alcoolici
(Salvaţi copiii, după Fundaţia "Copiii României, 1998). Dată fiind fluctuaţia mare a acestor
copii şi lipsa documentelor, o estimare a dimensiunilor fenomenului în România este greu de
realizat. Prin extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrători sociali stradali, s-a estimat că
existau, în 1996, aproximativ 4300 de copii ai străzii, din care 2000 permanent în stradă (Carta
albă a copilului, 1998, p. 137). După G. Alexandrescu (1998), în Bucureşti există aproximativ
2500 de copii, dintre care 1000-1200 sunt permanent în stradă. Printre aceştia se găsesc mai
multe categorii (după Alexandrescu, 1998, p. 105): 1. copiii abandonaţi de către toţi cei care ar
fi trebuit să se ocupe de îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii care se află circumstanţial în stradă,
păstrând o oarecare legătură cu familia, dar fiind gata oricând să rupă această legătură; 3. copiii
care sunt trimişi de părinţii lor să muncească, pentru ca să contribuie la întreţinerea familiei
(aceştia sunt cei care spală parbrizele, cerşesc, sortează gunoiul etc.); 4. copiii care se află în
stradă alături de părinţii lor, familia pierzându-şi domiciliul ca urmare a taxelor mari de
întreţinere, a şomajului, uneori a naivităţii în faţa unor excrocherii, etc. Categoriile menţionate
sunt, toate, într-un anumit grad, victime ale insuficienţei materiale. Din datele anchetei iniţiate
de Organizaţia Salvaţi Copiii, la aceasta trebuie adăugaţi factori ca provenienţa din familii cu
un consum mare de alcool, din familii monoparentale sau dezorganizate, maltratare din partea
părinţilor; 20% dintre copiii străzii sunt fugiţi din casele de copii, invocând ca motive
45
maltratrea din partea celor mai mari sau din partea unor persoane de îngrijire din aceste
instituţii.
Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie, frig, boli acute şi contagioase
(digestive, de piele, TBC, respiratorii, cu transmisie sexuală etc.), consum de substanţe care
creează dependenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri), prostituţie şi abuzuri
sexuale.
Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate împotriva copiilor, neglijarea
emoţională s-ar putea crede că ar vătăma copiii mai puţin. Adevărul este însă că lipsa căldurii
parentale este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează grave suferinţe psihice
copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile de ordin emoţional ale copilului
acţionează asupra acestuia, de obicei, din fragedă copilărie şi se manifestă în forme ca, de
exemplu: reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat în braţe, nu este
mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comunicarea între adult şi copilul mic îşi pierde
tonalitatea specifică, îngânată; nu sunt remarcate progresele în dezvoltare ale copilului,
succesele sale în formarea unor deprinderi sau în realizarea unor performanţe, lipsa de
receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare ale copilului, ignorarea plăcerilor
copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o atmosferă familială rece, distantă, care poate nu
numai să inhibe formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de părintele dezinteresat, dar şi
să conducă la tulburări de personalitate (vezi subcapitolul 5.3 privind consecinţele abuzului şi
neglijării).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este definit (Pecora, 1992, p.
195) ca fiind părăsirea copilului, fără ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru
îngrijirea copilului. Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un caz să fie
considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte pentru o perioadă care depăşeşte
două zile. Conceptul de abandon definit de Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi
de mame în maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti copii sunt lipsiţi, de
obicei, de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate de timp în instituţiile în care au fost
părăsiţi. În spitale, personalul medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în lipsa
actelor de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire este mult încetinit
(Cartea albă a copilului, 1998). După Anghel (1998), în instituţiile sanitare de pediatrie, în
mai 1997, 14% din total, respectiv 3262 de copii, erau abandonaţi. Acest număr
îngrijorător de copii abandonaţi în maternităţi şi spitale, valabil pentru perioada actuală,
indică lipsurile sistemului de prevenire a abandonului şi ale măsurilor de sprijin acordat
femeilor însărcinate.
Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca Direcţiile pentru protecţia copilului
să ia măsuri adecvate de ocrotire, pentru a nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor datorită
situaţiei lor materiale precare, nu ar constitui abandon. Pentru a preveni ca internarea copiilor
în instituţii sau ocrotirea lor în alte forme alternative să conducă la dezinteresarea părinţilor de
copil pentru perioade nedeterminate, legislaţia românească cu privire la "Declararea
judecătorească a abandonului de copil" (Legea nr. 47/1993)9, a stabilit la 6 luni perioada
maximă de timp după care un copil este declarat prin lege a fi abandonat. Prin dezinteres se
înţelege încetarea imputabilă a oricăror legături între părinţi şi copil (Filipescu, 1997).
Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de persoanele de care s-a ataşat
este trăită ca o perioadă de doliu după pierderea cuiva (noţiunea de pierdere - "loss" - a fost
introdusă în literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat de părinţii săi
temporar în ingrijirea unei persoane sau instituţii, din cauza unei perioade de criză gravă în
viaţa familiei (boala unui părinte, lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau
ambii părinţi în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele continuă să fie interesat de
copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi arată afecţiune în momentele când sunt împreună)
46
atunci nu putem susţine că ar putea fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de sărăcie
extremă pot conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt trăite dureros nu numai de copil,
dar şi de părintele care a fost nevoit să se despartă de propriul copil.
Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului este atitudinea parentală
perturbată, datorată tulburării relaţiei copil-părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în
relaţii, care după C. Ciofu (1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi
familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se adapta la caracterul
copilului. Cea mai des incrimanată este atitudinea mamei, care, în urma unor tulburări psihice
temporare sau cronice (depresii, nevroze situaţionale, tulburări de lactaţie, imaturitate
emoţională, schizofrenie şi altele), poate omite asigurarea condiţiilor de creştere adecvate
nevoilor şi vârstei copilului. Neglijarea copilului de către adultul în grija căruia el se află se
poate datora unor reacţii la factori stresanţi din mediul psihosocial. În cazul mamelor,
asemenea atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei prin părăsirea
familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia, nepregătirea psihologică a mamei pentru
îndatoririle ei, adesea din cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate,
copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma unor ambiţii profesionale, fie din cauza
presiunilor materiale din familie, lipsa de suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. În
cazul unui părinte cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate pune în
relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui handicap, anumite caracteristici
fizice sau psihice, care sunt adesea puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile
fratelui sau sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat prezintă riscul
cel mai mare de a fi neglijat [vezi teoriile privind maltratarea copilului, concepţia socio-
biologică].
47
J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relaţiei mamă-copil şi al
consecinţelor deprivării materne, aduce încă din 1951 date importante privind efectele,
considerate de el practic irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie
(perioada 0-3 ani).
Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea şi întârzierea în
dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii "Attachment and loss" (Ataşament şi pierdere)
Bowlby oferă o analiză extrem de fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de separare,
frica de străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care - toate - apar drept consecinţe în
evoluţia copiilor lipsiţi de o figură stabilă de ataşament. Documentat printr-un bogat material
statistic şi cazuistic, el demonstrează că pe măsură ce perioada de separare dintre un copil de
vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă constantă) este mai mare, cu atât va fi
mai mare şi posibilitatea ca dezvoltarea sa psihică să fie alterată: "Sunt motive pentru a crede
că, după o separare foarte prelungită sau repetată, survenită în primii trei ani de viaţă, detaşarea
copilului poate persista pe o perioadă nedefinită" (Bowlby, 1975, p. 31).
48
Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În România, în 1994, 37.6%
dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie, numărul copiilor săraci crescând proporţional cu
dimensiunea familiei (Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii prezintă un risc
crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi, de a trebui să muncească la o vârstă
fragedă, de a deveni copii ai străzii, de a fi exploataţi sexual sau de a intra în conflict cu legea".
După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut, dintre formele de rele tratamente
împotriva minorilor, copiii sufereau mai adesea de neglijare (36.8%) decât de abuz (19.9%),
pe când la copiii din familiile cu venituri ridicate, procentul neglijării a coincis cu cel al
abuzului (4.4%).
În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în populaţie, a fost adesea
subliniat nivelul intelectual scăzut al păturilor sociale aflate în partea de jos a distribuţiei
sociale (cu nivel socio-economic scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări este
nivelul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a calităţii a învăţământului).
Pentru reducerea fenomenului de substimulare educaţională a copiilor din categoriile
defavorizate ale populaţiei, au fost concepute programe cu caracter social, educativ şi medical.
Astfel, programul federal al SUA "Head Start" a urmărit pregătirea pentru şcoală a copiilor
deprivaţi social, prin îmbunătăţirea unor parametrii ca: sănătătea fizică şi abilităţile motrice,
dezvoltarea emoţională şi socială, procesele mentale, încrederea în capacitatea de învăţare
şcolară, relaţia părinţi-copii, atitudinile sociale favorabile societăţii, sentimentul demnităţii şi al
propriei valori, atât la părinţi, cât şi la copii. Menirea acestui program a fost să asigure un mai
bun punct de pornire pentru sute de mii de copii din Statele Unite, care, fără sprijin material,
nu ar fi putut fi înscrişi la grădiniţe (forme ale educaţiei timpurii care pregătesc copiii pentru
şcoală). Ideea programelor Head Start are ca bază teoretică concepţia privind importanţa
stimulării precoce pentru dezvoltarea psihică (Hunt, 1961 şi Bloom, 1965).
De introducerea programelor Head Start - care se derulează până astăzi de la începutul
anilor '60, sub forma unor programe educative gratuite pentru preşcolari - s-au ocupat echipe
multidisciplinare de cercetători şi practicieni: psihologi, medici, asistenţi sociali, educatori. De
la iniţierea lor, s-a pus problema necesităţii evaluării efectelor lor în privinţa creşterii nivelului
de inteligenţă şi a evoluţiei copiilor implicaţi, raportat la copiii din grupele de control
(proveniţi din familii cu situaţii socio-economice similare, dar care nu au fost cuprinşi în
programele Head Start).
Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de iniţiatorii şi susţinătorii
programului ca o măsură educativă şi socială menită să preîntâmpine insuccesul şcolar şi chiar
tulburările comportamentale, atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care ajung pe băncile
şcolii fără o pregătire psiho-afectivă adecvată solicitărilor şcolare.
Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor au ca scop creşterea
competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor în urma unei intervenţii educative din partea
părinţilor. Acest tip de programe tinde să se dezvolte şi - totodată - să contribuie la dezvoltarea
personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de integrare socială şi capacitatea de
autodezvoltare. Succesul programelor de intervenţie prin intermediul părinţilor poate fi
urmărit pe baza nivelului de performanţe ale copiilor, dar şi prin evaluarea schimbărilor în
atitudinile părinţilor. ientării procesului de intervenţie.
Întrebări:
1. Mortalitatea infantilă din România a fost, în 1996, de 22,3/1000 de născuţi vii;
aceasta reprezintă în acel an cea mai mare rată de mortalitate infantilă din Europa. Ce legături
posibile vedeţi între această rată crescută de mortalitate şi neglijarea medicală a copiilor în
familie? Ce alţi factori ar putea fi încriminaţi în menţinerea unei rate crescute de mortalitate
infantilă?
49
2. Care ar putea fi mecanismul psiho-social al abandonului copilului de către părinţi?
Ce avantaje are, faţă de abandonarea copiilor în maternităţi şi spitale, preluarea ocrotirii unui
copil de către serviciile de protecţie a copilului? Ce fel de programe de intervenţie preventivă
ar putea reduce rata abandonului copiilor fără identitate din maternităţi şi spitale?
3. Cum este explicat fenomenul neglijării copilului de către teoria ataşamentului (vezi şi
capitolul 7. despre teoriile privind fenomenele de maltratare)?
4. De ce se consideră cazurile de copii ai străzii ca reprezentând măsura eşecului
serviciilor de protecţie a copilului?
Bibliografie
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii - condiţii de viaţă şi drepturi. În: Sărăcia şi
drepturile omului. Bucureşti, finanţată de PNUD.
Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a deteriorat continuu din 1990, "22" -
Revistă de dialog social, nr.29, anul VIII.
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.În: American Psychologist, no 4. p. 320-
335.
Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books, London.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the evaluation of infants and toddlers:
an organizational perspective, În: S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood intervention,
Cambridge University Press.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies and practice. NY, London: Longman.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Editura Eurobit.
Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D. (1981). Damaged parents: an anatomy of
child neglect. Chicago: University of Chicago Press.
Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998a.). Copilul maltratat. (I) În: Viaţa Medicală, 420, n.2 anul X.
Popescu, V., Raduţ, M. (Ianuarie, 1998b.). Copilul maltratat (II). Viaţa medicală, nr. 421, n.3, anul X.
Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock, London.
Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Rotariu, T. (coord.), Roth, M., Filipoi, S., Mezei, E., Munteanu, A., Sabău, V. (1996). Expunerea minorilor
la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Cluj: Ed. Comprex.
Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on the Children, În: Journal of Child
Psychology and Psychiatry, 12.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms, În: American Journal of
Orthopsychiatry, 57, p. 316-33.
Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the Genesis of Psychiatric Conditions in
early Childhood. În: Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2, p. 313-342.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of attempts to raise
retarded intelligence, LEA Publishers.
UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997). Situaţia copilului şi a familiei în România,
Bucureşti.
Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti
50
Modulul 5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII COPILULUI
5.1.Traumele şi consecinţele lor
5.2. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
5.3.Modalităţi de a face faţă maltratării
Recomandări
51
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987), s-a recunoscut
sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic Stres Disorder - PTSD), ca fiind o
categorie aparte de diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe
traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder –
AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată,
depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de evitare,
de negare, de furie şi cele agresive. Dacă fenomenele descrise apar în primele patru
săptămâni de la acţiunea evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci
capacitatea de adaptare a organismului copilului a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă
însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi pentru
perioade de timp greu de determinat, adesea - în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată
viaţa.
Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani, abuzată sexual în mod cronic de un
tânăr vecin, când mama ei o lăsa în grija acestuia. Fetiţa nu avea decât o singură prietenă, iar
rezultatele ei şcolare erau mediocre, fără să prezinte vreo deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat de
anxietate, în special frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi coşmare, atacuri de panică.
Prezenta uneori fragmente de reprezentări acute ale scenelor de violent abuz sexual la care a fost
supusă. Gabriela avea dificultăţi de concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de confuzie, nu era
în stare să ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile. Se simţea adesea tristă, deprimată, fără chef, îşi
făcea griji pentru viitor, nu credea că vreodată va fi în stare de ceva, se gândea să se sinucidă. Se
simţea vinovată şi simţea multă furie.
Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de viaţă care restrâng în diferite
grade satisfacerea nevoilor lor. Reacţiile copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în
funcţie de:
tipul de rele tratamente la care sunt supuşi;
vârsta lor;
capacitatea lor de înţelegere a realităţii;
ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă;
caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va avea, probabil, efecte
mai grave decât actele violente izolate);
caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de calităţile lor înnăscute de
vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistenţă la stres.
Ca şi printre adulţi, există şi printre copii, deci, o mare varietate a răspunsurilor la stres. În
condiţii aparent identice, unii indivizi sunt copleşiţi, iar alţii par să fie doar în mică măsură
afectaţi. Aceste diferenţe au fost în ultimele decenii analizate din punctul de vedere al
conceptelor de vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii vulnerabilităţii copiilor pot
fi, după Schaffer (1990) în "interiorul" copiilor (factorii temperamentali, condiţiile naşterii
etc.), sau în "exterior" (sărăcie, conflicte familiale etc.). De fapt, aceşti factori nu acţionează
izolat, ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de Salis (1982), realizat asupra unui lor de
106 de mame, la care s-a examinat relaţia dintre sănătatea lor mentală, tulburările de
52
comportament ale copiilor lor şi temperamentul acestor copii manifestat deja la vârsta de 4
luni, a rezultat că tulburările cele mai severe s-au înregistrat la copiii cu temperamente dificile
şi - totodată - cu mame având tulburări de ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea
că severitatea reacţiei la stres este dependentă de combinaţia factorilor dispoziţionali şi de
mediu.
Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării detectarea factorilor care
contribuie la rezistenţa mărită a unor copii la agenţii stresanţi ai mediului social. S-au colectat
date privind dezvoltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din insula Kauai,
din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu longitudinal, la 2, 10 şi 18 ani. O bună parte
din aceşti copii au fost crescuţi în condiţii vitrege: sărăcie, risc reproductiv crescut, instabilitate
familială, boală mentală a părinţilor etc. Scopul cercetării a fost de a găsi acei factori care îi
determină pe unii copii din astfel de familii să prezinte tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără
afecţiuni. S-a găsit că un puternic factor diferenţiator a fost sexul copiilor: în ansamblu, băieţii
par să fie mai puţin rezistenţi decât fetele în faţa unui larg ansamblu de factori stresanţi. Mai
mulţi băieţi decât fete au prezentat boli, care au avut ca urmare moartea timpurie; aceeaşi
relaţie exista în privinţa tulburărilor de comportament (uşoare şi severe) şi a dificultăţilor de
învăţare, băieţii având în mai mare măsură nevoie de clase speciale, de activităţi recuperatorii,
de grijă din partea serviciilor de sănătate mentală. Abia în apropierea vârstei de 20 de ani a
început să se inverseze această proporţie şi - pe măsură ce băieţii începeau să se reabiliteze - la
fete apăreau noi tipuri de probleme. Totuşi, în ansamblu, pe întreg parcursul copilăriei fetele se
pare că se adaptau mai uşor sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât băieţii.
“Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri diferite, diferite poziţii, atitudini,
experienţe. Experienţele pe care le împărtăşau erau percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea,
vocabularul lor era diferit. Ele însele se prezentau în feluri deosebite. Până şi vârstele erau diferite.
Sybil avea treizeci şi unu de ani, dar Peggy…dr. Wilburn (medicul curant care a tratat timp de
unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple, abuzată în copilărie) nu putea decide dacă era un
copil precoce sau un adult imatur. Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se intimida cu uşurinţă.
În schimb se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil, reţinută, ea manifesta o spaimă de neascuns. Şi
cu siguranţă că Peggy purta o povară îngrozitoare, căreia Sybil refuza să-i facă faţă”(Schreiber, 1997,
p.72).
53
simtă ruşinată, înjosită, putea să taie poze frumos colorate din reviste şi să le lipească de partea cea
mai de jos a uşii dulapului, pentru a fi la nivelul lui Sybill”(Schreiber p. 189).
Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă de părinţii care îi supun la rele
tratamente se datorează comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută
pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginaţie, în care îşi creează o lume
proprie, ideală, în care sunt iubiţi.
“Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care inventase jocul de a mânca tot din castron…
Mama iubitoare era cea din imaginaţie, din lumea propriei creaţii, din universul în care fetiţa găsea
salvarea ce-i era refuzată în lumea reală. Mama iubitoare din fantezie trăia în Montana. În acest stat
pe care nu-l vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi imagina că avea mulţi fraţi şi surori cu
care se juca… Mama din Montana n-o pedepsea când plângea şi nu-i spunea să nu aibă încredere în
oameni…"
Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de adultul care îi oferă ajutor prin
participarea la jocuri de creaţie cu diferite suporturi materiale: desen cu creioane colorate sau
pictură cu acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu ajutorul adultului
suportiv, refugierea copilului în planul imaginaţiei se poate transforma fie într-o modalitate
activă de investigaţie a originii simptomelor de stres posttraumatic, fie într-o modalitate activă
de prelucrare a traumelor.
54
Sindromul deficitului de atenţie se consideră a fi de natură biologică, iar tratamentul
propus este, de obicei, de natură medicamentoasă. Există însă multe indicaţii legate de
autoreglarea deficitară a acestei categorii de copii, autoreglare care este în funcţie de condiţiile
de educaţie (Friedrich, 1995, Roth, 1998). Intr-o cercetare de tip longitudinal, desfăşurată
asupra unor copii de 6 ani, Jacobovitz şi Stroufe (după Friedrich, 1995, p. 104) au găsit că su-
prastimularea maternă contribuie în mai mare măsură la varianţa ADHD decât factorii pre-
sau postnatali, ori alţi factori de natură medicală. De asemenea, s-a demonstrat că părinţii cu
un comportament seductiv (caracteristic pentru părinţii incestuoşi), sunt prea insistenţi şi
suprastimulatori, ceea ce induce la copii la dificulţăţi de concentrare.
Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome des înâlnite la copiii care au
fost supuşi relelor tratamente. Ei au tendinţa de a se supăra repede, chiar la provocări minore,
sau fără a fi provocaţi de loc. Deşi atacurile de panică au fost descrise în special în
comportamentul adulţilor, în cazuistica copiilor supuşi relelor tratamente astfel de reacţii sunt
obişnuite. Reacţia de panică declanşată de un stimul care readuce în mintea copilului imagini
terifiante pentru el, are rol de alarmă, care nu poate fi stăpânită de copil.
Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în familie, care şi-a văzut sora mai mare
violată de propriul tată, ea însăşi fiind, probabil, molestată sexual, dar în mod cert bătută crunt de
tatăl ei, are atacuri de panică aparent fără motiv: se simte atacată de roiuri de ţânţari, care îi
invadează faţa, gura şi de care nu poate scăpa. În urma unor astfel de atacuri de panică are nevoie de
mai multe minute ca să se liniştească în braţele mamei. Comportamentul ei a devenit mult mai labil în
ultimele luni, dintr-o fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit plângăreaţă şi pasivă. În colectivitate este
adesea agresivă, la provocări nesemnficative de joc ale colegilor reacţionează disproporţionat,
plângând, sau cu agresivitate.
Actele autodistructive, suicidale, sunt forme extrem de periculoase. Deşi rare în populaţia
de ansamblu a copiilor, ele sunt - din păcate - des înâlnite în practica psihiatrică a muncii cu
adolescenţii. Astfel de tulburări de comportament nu sunt specifice doar celor care au suferit
vreo formă de maltratare, dar pot apărea şi ca urmare a deziluziilor adolescenţilor, în cadrul
mai larg al străduinţei lor de a-şi găsi identitatea. Uneori însă, astfel de simptome ascund
disperarea copilului în faţa diferitelor forme de tratamente la care el este expus în familie, sau
de către persoane din afara ei. Disperarea copilului poate lua forme extreme când se simte
singur în faţa abuzului, când nu vede nici o soluţie de scăpare.
Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă era deja la a doua încercare nereuşită
de sinucidere, prin ingerare de medicamente. Ea era ţapul ispăşitor al familei. Era cea mijlocie din cei
trei copii ai unui tată ofiţer şi o mamă cu un stil parental foarte milităros. Sora mai mare era modelul
cel bun, demn de urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja. Băieţelul, preşcolar încă, era
preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost descrisă ca prezentând insucces şcolar (note slabe, fără însă
să fie corigentă), fugă de la ore, comportament rebel faţă de adulţi, refuzul sarcinilor şcolare şi al celor
gospodăreşti, lipsă de comunicare cu părinţii. Era învinovăţită că preferă compania prietenilor rău
famaţi, că îşi petrece timpul la discoteci, fără învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este
ruşinea părinţilor. Metodele de educaţie la care au recurs părinţii au constat aproape exclusiv din
bătaie şi pedeapse prin refuzul tuturor lucrurilor care îi făceau copilului plăcere. Mama se străduia
câteodată s-o îmbuneze, de fapt s-o cumpere, dăruindu-i dulciuri sau obiecte "preţioase", fără ca
acestea să fie apreciate la justa lor valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici o altă modalitate de a birui
cu fetiţa ei de 14 ani, eventual cea "de a o da cuiva s-o crească, contra unei sume de bani". Fetiţa a fost
cu siguranţă maltratată în familie şi fizic şi emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era sora ei mai
mare. Aflată într-o asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de acasă, lipsind repetate nopţi de acasă,
în care a hoinărit pe străzi, a intrat în discoteci, s-a plimbat cu taxiul, toate aceastea fiind expuneri la
situaţii periculoase. Cu mai multe ocazii a fost agresată de tineri, pe care îi preferă însă în continuare
faţă de părinţii ei. Nici după ce a supravieţuit celei de-a doua încercări de sinucidere nu vede pentru ea
o soluţie mai bună decât moartea. Părinţii ei continuă să ignore semnificaţia actelor sale, să nu vadă
55
disperarea care se ascunde în aceste comportamente, ca şi nevoia ei de a-şi găsi un loc în familie şi de
a primi, acolo, dragoste.
Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani, dar nu sunt excluse. Ele sunt
mai probabile însă în momente de panică ale copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj
de frica bătăii). Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea colegilor sau a
părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la violenţa dintre părinţi, unii copii de vârstă
şcolară recurg şi ei la ingerarea unor medicamente. Încercările de sinucidere sunt
comportamente extrem de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în serios de căre părinţi şi
profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel copil sau adolescent manifestă mai mult un
comportament demonstrativ, fără a dori cu adevărat să-şi pună capăt zilelor, din punctul de
vedere al profesionistului situaţia este la fel de serioasă, fiindcă şi o astfel de încercare poate
reuşi uneori. O primă intervenţie obligatorie în aceste cazuri este internarea copilului într-un
spital psihiatric, pentru a se putea face investigaţii privind determinismul psihologic al
comportamentului autodistructiv şi, totodată, pentru a îndepărta, temporar, copilul sau tânărul
din mediul în care a luat naştere acest comportament.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul se poate angaja în
activităţi fizice periculoase, se poate automutila, poate să refuze alimentaţia sau, dimpotrivă, să
se supraalimenteze, poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate zgâria, împunge sau tăia
cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel să simtă limitele propriului corp şi să-şi
dirijeze stimulii dureroşi. Semnificaţia acestor comportamente, la cei care au fost supuşi unor
rele tratamente, este încercarea de a-şi dovedi lor înşişi că pot avea autocontrol asupra
propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentele în care au trăit un abuz.
Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui comportament tulburat. La vârsta
copilăriei, comportamentul compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la
care jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la copiii supuşi maltratării se
remarcă o pierdere a creativităţii şi repetarea la nesfârşit a unor acte ca, de exemplu,
număratul, ştersul cu un prosop, aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Cei agresaţi sexual au
tendinţa compulsivă, mai ales în prima perioadă după abuz, să se spele la nesfârşit, fiindcă "se
simt murdari". Tendinţele de comportament compulsiv se datoresc şi ele, ca şi
comportamentele autoagresive, dorinţei excesive de autocontrol al celor supuşi relelor
tratamente.
De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de creativitate, reducerea
capacităţii sale de învăţare sunt semne ale regresului în ansamblu al comportamentului celui
abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul sfincterelor şi un nivel al limbajului expresiv
care depăşea nivelul vârstei, în urma plecării la studii în străinătate a părinţilor ei a regresat în
comportament, recăzând la nivelul unui copil de 2 ani. Şi-a pierdut obiceiul de a cere oliţa, limbajul a
scăzut mult în calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul comportamentului de autoservire s-a
diminuat mult. Vroia să redevină fetiţă mică, îngrijită de părinţi. Regresia în dezvoltare se datora
durerii copilului în urma separării ei de părinţii de care se simţea abandonată.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi comportamentale ale relelor tratamente
îndreptate împotriva copiilor, nu este de mirare că aceştia regresează şi în capacitatea de
învăţare şi implicarea în sarcini (Killen, 1996). Adesea, copiii abuzaţi au peformanţe şcolare
slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le şansele de integrare socială. Le
lipsesc resursele motivaţionale de a se mobiliza în vederea realizării şcolare. Uneori părinţii au
aspiraţii prea înalte, raportate la capacităţile copiilor şi nu le oferă ajutorul de care au copiii
nevoie pentru a depăşi dificultăţile şcolare. Alteori, părinţii sunt dezinteresaţi de performanţele
şcolare, în aceeaşi măsură ca şi de sentimentele copiilor lor, ceea ce din nou are rol
demobilizator relativ la învăţare. Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic,
retragerea acestuia, închiderea sa în sine, demobilizarea sa să fie atât de pronunţate, încât
copilul să creeze falsa impresie a unuia cu handicap mental.
56
Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama lui era bătută aprig, arsă cu ţigara,
tăiată cu cuţitul şi pe sora lui bătută puţin înainte de a-i veni şi lui rândul. Când a fost internat în spital
cu capul spart, copilul era depresiv. Profesorii spun despre Ionel că nu face faţă la şcoală. Nu este însă
retardat, ci atât de paralizat de frică, încât nu reuşeşte să fie atent. De fapt şcoala este singurul loc
unde poate visa, fiindcă se simte în siguranţă, de aceea acolo îşi permite luxul de a visa cu ochii
deschişi.
Recomandări
A. Persoana a experimentat un eveniment care este în afara categoriei experienţei umane uzuale şi care poate
fi extrem de dureros pentru aproape oricine, de exemplu o ameninţare serioasă a vieţii sau a integrităţii corporale
proprii, o ameninţare serioasă a propriilor copii, a soţului (soţiei), ori a altor rude şi prieteni apropiaţi, distrugerea
57
bruscă a locuinţei sau comunităţii proprii, vederea unei alte persoane care a fost vătămată recent, ori este vătămată
serios sau ucisă ca rezultat al unui accident sau al violenţei fizice.
B. Evenimentul traumatizant este reexperimentat în mod persistent în cel puţin unul din următoarele moduri:
(1) amintiri dureroase, recurente şi intrusive ale evenimentului (la copii mici, jocuri repetitive în care sunt
exprimate teme sau aspecte ale traumei)
(2) vise terifiante, recurente, în legătură cu evenimentul
(3) mod de a acţiona sau senzaţie ca şi cum evenimentul traumatizant s-ar repeta (include senzaţia de
revivare a experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade disociative [flashback], chiar şi pe cele care survin după
deşteptarea din somn sau când este intoxicat(ă)
(4) suferinţă psihică intensă la expunerea la evenimente care simbolizează sau sunt asemănătoare cu un
aspect al evenimentului traumatic, inclusiv aniversările traumei.
C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma sau diminuarea reactivităţii generale (absentă înaintea
traumei), după cum indică cel puţin 3 elemente din următoarele:
(1) eforturi de a evita gândurile sau sentimentele asociate cu trauma
(2) eforturi de a evita activităţile sau situaţiile care deşteaptă amintirea traumei
(3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei (amnezia psihogenă)
(4) scăderea marcată a interesului pentru activităţi importante (la copii mici, pierderea atitudinilor de
dezvoltare achiziţionate recent, cum ar fi mersul la toaletă, sau aptitudinile de limbaj)
(5) sentimentul de detaşare sau de înstrăinare de ceilalţi
(6) întinderea redusă a afectului, de exemplu, incapacitatea de a avea sentimente tandre
(7) sentimentul de reducere a perspectivelor de viitor, de exemplu, nu speră să-şi facă o carieră, să se
căsătorească, să aibă copii sau să aibă o viaţă lungă.
D. Simptome persistente de alertă crescută (absente în momentul traumei), după cum este indicat de cel
puţin două din următoarele:
(1) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit
(2) iritabilitate sau accese de furie
(3) dificultate în concentrare
(4) hipervigilitate
(5) reacţie de alarmă exagerată
(6) reactivitate fiziologică la expunerea la evenimente care simbolizează sau se aseamănă cu un aspect al
evenimentului traumatizant (de exemplu, o femeie care a fost violată într-un ascensor, începe să transpire când
intră în orice ascensor)
Întrebări:
1. Care sunt elementele diferenţiatoare ale stresului posttraumatic?
2. Cum se explică din punct de vedere neurofiziologic efectul stresor al relelor tratamente
asupra dezvoltării creierului; care sunt efectele psihologice ale fenomenelor neurofiziologice
timpurii datorate maltratării?
3. Reamintiţi-vă un caz descris în acest capitol care exemplifică modul în care acţionează
frica de violenţă asupra comportamentului copilului.
4. De ce consideră Doyle că există similarităţi între suferinţa prizonierilor unui lagăr de
concentrare şi a copiilor maltrataţi? Ce reacţie psihică este asemănătoare în cazul Anei, fetiţa
pseudoautistă şi în cazul prizonierilor dintr-un lagăr nazist de concentrare?
Bibliografie
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of sexual assault. În W.N. Friedrich
(Ed.). Casebook of sexual abuse treatment. USA: WW Norton & Co.
Boat, B.W. (1997). Treatment of traumatized children: the impact of trauma. Lecture notes on the
Faculty Seminar on Treatment of Child Abuse, Soros Foundation, Budapest
58
Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare psihosocială. Manuscris al cursului
ţinut la Univ. Babeş-Bolyai Cluj (iunie 1992)
Erickson, M.F., Egeland B., Pianta, R. (1989). The effects of maltreatment on the development of
young children. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University
Press
Garbarino, J., Dubrow, N., Kostelny, K., Pardo, C. (1992) Children in danger. San Francisco:
Jossey-Bass
Formularo, R., Kingscherff, R., Fenton, T. 81990). Symptome differences in acute and chronic
presentation of childhood PTSD. În Child Abuse and Neglect, 14, p. 439-444
Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys. Sage Publications, IVSP
Herman, J.L. (1992) Trauma and recovery, New York, Basic Books
Killén, K. (1996). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Humanitas
Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-III-R. (1993). Editat de
Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România
Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma I: Conceptual
considerations for clinical work with maltreated children. În: The APSAC Advisor, 6, 1
Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of trauma II: clinical work along
the alarm-fear-terror continuum. În: The APSAC Advisor, 6, 2
Roth, M. (1998). Activarea cognitivă în copilăria mică. Cluj: Presa universitară Clujeană
Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children: Psychological questions and answers.
Oxford: Blackwell
Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72)
Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În American Journal of
Psychiatry, 148, 1 p.10-20
Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6
59
Modulul 6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA COPIILOR
6.1. Concepţia medicală
6.2. Incestul şi familia disfuncţională
6.3. Teoria transmiterii multigeneraţionale
6.4. Perspectiva feministă privind abuzul
6.5. Teoria ataşamentului
6.6.Concepţia socio-biologică
6.7Concepţii de factură sociologică
6.8.. Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul
Recomandări
Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind abuzul comis
împotriva copilului este cea care consideră acest fenomen ca fiind o boală. Cel mai
cunoscut reprezentant al acestei teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi
publicaţiile sale de la începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu membre
rupte neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat studiul sindromului copilului
bătut. Descriind simptomele după care pot fi diferenţiate traumatismele
neaccidentale de cele accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul
abuzului fizic pe care l-a descris la sugari (“battered baby sindrome”), Kempe
(1962), a fundamentat concepţia medicală privind abuzul. Pornind de la criterii
medicale, s-a considerat că abuzul asupra copilului este o boală suficient de bine
delimitată pentru a fi considerată o unitate specifică de diagnostic. Patologia
specifică acestei “boli” constă, primordial, în tulburări de personalitate ale
părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia lor cu propriul copil, sub acţiunea
unor factori stresori specifici relaţiei părinte-copil.
În interpretările din cadrul modelului medical, din punct de vedere etiologic,
factorul primar este considerat a fi defectul de personalitate al adultului, care în
prezenţa unui stres supraadăugat determină manifestări agresive, fizice şi verbale,
faţă de copil. După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor care agresează
60
copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome, fără ca acestea să se constituie
în categorii psihiatrice bine delimitate, diferite de cele deja cunoscute în literatura
psihopatologică. Totuşi, în cazul unor boli psihice ca tulburările de personalitate,
gradul ridicat de neuroticism sau depresie, precum şi în cazul nivelul intelectual
foarte scăzut, părinţii prezintă un risc sporit de a nu recunoaşte nevoile copilului lor
şi de a recurge la tratamente inadecvate vârstei acestora şi capacităţii lor de
înţelegere, sau de a le periclita dezvoltarea şi sănătatea mentală. Astfel de liste de
caracteristici psihologice favorizante ale abuzului împotriva copilului sunt
rezultatul unor studii ştiinţifice şi, de asemenea, sunt confirmate de cazuistica
clinică.
Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care comit abuzuri pot fi
încadraţi în tablouri psihopatologice distincte. Intr-adevăr, în urma studiului
cazuisticii părinţilor care îşi maltratează copiii, s-a găsit că purtători ai unor
trăsături psihice opuse pot acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii
părinţi care comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de autocontrol,
imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică; într-un alt tip s-ar încadra acei
părinţi care prezintă personalităţi rigide, lipsite de căldură, care sunt detaşaţi de
copii şi de problemele lor; la unii părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut
de inteligenţă, dar alţii au avut inteligenţă normală sau chiar superioară; din punctul
de vedere al forţei personalităţii, unii părinţi au ca trăsături tipice anxietatea,
autoculpabilizarea excesivă, precum şi depresia cronică, pe când alţii sunt plini de
sine şi lipsiţi de remuşcări. Este greu să se asocieze în mod global o anumită
tipologie patologică la cazuistica părinţilor care abuzează frecvent copii. Nu numai
că este greu de identificat un anumit tipar de personalitate a celor care comit
abuzuri asupra copiilor, dar nici nu se poate stabili o distincţie clară între
caracteristicile celor care comit şi a celor care nu comit abuzuri. Deşi Gil (1970)
semnala că 46% dintre părinţii care comit abuzuri au prezentat semne manifeste de
devieri mentale şi emoţionale, nici un alt cercetător nu a indicat cifre comparabile
(Zigler, Hall, 1989), considerând procentul celor cu tulburări psihice ca fiind o
mică fracţiune din totalul celor care maltratează copiii. De exemplu, Kempe şi
Kempe (1978) au stabilit la 10 procentul celor consideraţi psihopaţi şi sociopaţi.
O altă orientare în cadrul acestei concepţii - care încearcă, totodată, să-i
depăşească limitele specifice - regăseşte factorul explicativ al agresiunilor comise
împotriva copiilor în condiţiile de stres care se exercită asupra personalităţii
adulţilor meniţi să îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de
stres care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea unor acte
violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor bătuţi, s-a constatat că mulţi
dintre ei proveneau din sarcini nedorite şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea
tineri sau existau suspiciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de statusul
socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de părinţi. În această concepţie
medicală, factorii sociali nu se consideră ca având o valoare explicativă în privinţa
tulburărilor relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra
factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind, în concepţia
medicală, o caracteristică de personalitate.
Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în mod diferit proprii
copii naturali, s-au identificat anumite caracteristici ale copiilor, care, din cauza
stresului indus părinţilor, sporesc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de
factori ca greutatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap sau o
boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit al acestuia. Aceşti
61
factori pot conduce la dificultăţi sporite ale părinţilor, ceea ce contribuie uneori la
deficienţe ale relaţionării părinte-copil.
1. Factorii parentali
mama este sub 20 de ani la naşterea primului copil
mama are diagnosticul psihiatric de neuroticism şi/sau scor ridicat de
neuroticism la inventarul de personalitate Eysenck
mama sau tatăl au diagnosticul psihiatric de tulburare de personalitate
mama are coeficientul de inteligenţă subliminar la teste consacrate de inteligenţă
(ca de ex. WAIS).
tatăl este muncitor manual
mama sau tatăl au dosar penal
mama are numeroase probleme de sănătate
mama sau tatăl prezintă un traseu EEG tulburat
3. Relaţiile interpersonale
mama a fost nefericită în copilărie
în răspunsurile la chestionar, mama recunoaşte două sau mai multe simptome
neurotice în privinţa modalităţilor de stabilire a relaţiilor interpersonale
mama afirmă despre sine că a fost o elevă slabă
în copilărie mama a avut relaţii nesatisfăcătoare cu proprii ei părinţi
în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei părinţi
în copilărie mama a avut relaţii proaste cu fraţii ei
în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei fraţi
tatăl şi/sau mama mamei pedepseau inadecvat copiii
mama are un scor crescut la scorul de minciună (din inventarul Eysenck)
mama are un scor crescut la factorul criticism, la cel de ostilitate paranoidă şi de
autoînvinovăţire pentru ostilitate
tatăl are scor crescut la factorul autoînvinovăţire
4. Practicile parentale
62
mama răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet) la plânsul copilului
mama are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea copilului
mama are un comportament demonstrativ legat de copil
mama supraveghează inconstant copilul
mama aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a treia solicitare)
mama recurge adesea la pedepse fizice
tatăl recurge adesea la pedepse fizice
mama recurge adesea la pedeapsa retragerii dragostei
recompensele oferite de mamă pentru comportamentul adecvat al copilului sunt
de tip fizic (dulciuri, jucării)
plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme grave pentru mamă
partenerul n-o ajută pe mamă aşa cum îşi doreşte ea
5. Copilul
are un coeficient de dezvoltare care, în general, nu depăşeşte 90
la internarea în spital apare neglijat fizic
nu progresează conform normelor de dezvoltare
mama spune că în timpul zilei nu este vioi, dar nu pune problema oboselii
este adus cu întârziere în spital
are o greutate scăzută la naştere
63
a fost cea a observaţiei, urmărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut
înregistrări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naştere. În faza
următoare, s-au adunat informaţii privind comportamentul mamelor faţă de copii, prin
observarea familiilor cu ocazia unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere.
Din lista iniţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară de
ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele două categorii opuse:
100 de mame au fost considerate prezentând riscul cel mai mare, ele fiind alese ca
având cei mai mulţi factori de risc constataţi cu ocazia aplicării tuturor metodelor de
culegere a datelor; 50 de mame din extrema cealaltă, prezentând cei mai puţini factori
de risc, care au constituit grupa de control. Ulterior, prin metoda selecţiei
întâmplătoare, s-au constituit cele două grupuri cuprinse în cercetare, constând din 50
de familii din grupul mamelor cu risc crescut şi 25 de familii din grupul mamelor cu
risc scăzut, care au fost urmărite în perioada de vârstă a copilului cuprinsă între 17 şi
35 de luni. În grupul mamelor cu risc crescut s-a constatat că ele prezentau, în medie,
22 de factori de risc, în comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu media de 2
factori de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la domiciliu, 20 (din cele 50)
de familii incluse în grupul de cercetare ca având un risc crescut, au prezentat practici
necorespunzătoare de îngrijire a copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în
grupul mamelor evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din grupul
mamelor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un copil din grupul de control
nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu risc crescut, 22 de copii au avut în primele
17 luni de viaţă cel puţin un incident pentru care au necesitat asistenţă medicală, pe
când în grupul fără trăsături de risc s-au înregistrat doar patru astfel de incidente. Dacă
din grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8 copii la centrul de asistenţă pentru
abuz, din grupul celor cu risc scăzut nu a fost raportat nici unul. Dintre cei cu risc
crescut, 10 copii au prezentat retard în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în celălalt
grup. Pe când toţi cei cincizeci de copii din grupul cu risc scăzut au rămas în familiile
lor, opt din cei consideraţi cu risc au fost plasaţi în alte familii, sau au fost adoptaţi
legal. Din aceste date reiese că se poate prezice cu destulă marjă de siguranţă care
dintre familii prezintă riscuri mai crescute pentru copii. Cea mai mare marjă de
siguranţă a fost dată de metoda observaţiei în sala de naşteri (76,5% corectitudine),
metodă urmată de chestionar (57% corectitudine) şi de interviul prenatal (54,4%
corectitudine). Dacă s-au combinat informaţiile obţinute prin cele 3 metode,
corectitudinea estimărilor a ajuns la 79%. În ansamblu, s-au putut estima prospectiv
75 din cele 95 de cazuri depistate ulterior, omiţându-se doar 20 de cazuri. Pin această
cercetare, Kempe demonstrează posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de abuz fa-
miliar. Ca o critică la adresa acestui procedeu, care se poate generaliza, de altfel, la
celelalte studii de evaluare a riscului de abuz, Parton aduce în discuţie posibilitatea de
a identifica incorect părinţi care - de fapt - nu au un comportament abuziv faţă de
copii. Dat fiind procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei, există o
şansă crescută ca - chiar şi la o corectitudine de 99% a evaluării riscului - alături de
identificarea unor părinţi care ar putea maltrata - mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în
mod fals ca fiind abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale.
În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame identificate în urma
cercetării preventive ca prezentând un risc crescut de rele tratamente împotriva
copiilor, 75 de mame au prezentat într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de
cazuri de rele tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de cazuri de rele
tratamente comise de mamele din eşantionul studiat. Aceasta înseamnă existenţa
unui număr de 20 de cazuri diagnosticate în mod fals ca fiind negative din punctul
de vedere al abuzului (cazuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de diagnostic
64
preventiv care se referă la cele 25 de mame catalogate în mod greşit ca prezentând
pericolul maltratării copilului şi care intră în categoria cazurilor fals pozitive (vezi
Tabelul 6.1). Reducerea numărului de erori se poate face prin schimbarea pragului
folosit de specialişti pentru delimitarea celor consideraţi ca prezentând un risc
crescut sau unul scăzut de abuz. Dacă grila utilizată pentru selectarea cazurilor va fi
mai severă, cuprinzând un număr mai mare de itemi necesari pentru ca o persoană
să fie evaluată în categoria celor cu risc crescut de a-şi abuza copilul, atunci va
scădea numărul falşilor pozitivi, adică a persoanelor care sunt considerate ca
periculoase, dar de fapt nu vor comite abuzuri. În acelasi timp, creşte şansa ca să se
mărească numărul persoanelor fals negative, adică al celor care nu sunt detectaţi ca
prezentând un risc crescut, dar care, de fapt pot comite abuzuri.
Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia medicală (Parton, 1985)
subliniază imprecizia definiţiilor utilizate pentru selectarea cazurilor în diferitele
categorii. Kempe însuşi a inclus printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care
au necesitat internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care au avut
loc în perioda urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul maltratării este hazardat.
Dileme etice
Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei ridică dileme etice
importante pe de o parte pentru practicienii care lucrează în asistenţa familiilor şi a
copiilor, iar pe de altă parte pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor
preventive în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun adesea sunt: "în ce
măsură merită investit în programe care acţionează pe o scară prea largă, fiind doar
parţial eficiente?"; "Nu ar trebui folosite acele fonduri în mai mare măsură pentru
programe mai ţintite, de recuperare?"; "În ce măsură este etic să se presupună
despre unii părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor lor şi să se interfereze cu
mandatul autorităţii în viaţa unor familii, fără siguranţa că ea ar avea nevoie de
intervenţa autorităţilor?". Răspunsurile la aceste întrebări sunt diferite în funcţie de
atitudinile respondenţilor. Unele critici sunt destul de vehemente, invocând
costurile mari şi eficienţa redusă în acest tip de identificare preventivă. Alte
răspunsuri consideră că, odată cu reuşita depistării şi intervenţiei preventive în
cazul unui număr dat de copii, programul şi-a dovedit utilitatea şi justeţea din punct
de vedere etic. Dimpotrivă, recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa intervenţiei în
interesul copilului este o atitudine periculoasă, care poate însemna dezinteresul
societăţii pentru situaţia copilului. Într-adevăr, identificarea posibilelor cazuri de
abuz nu este încă suficientă pentru prevenirea vătămării copiilor, depistarea
trebuind să fie însoţită de intervenţii de tip educativ-preventiv şi de monitorizare de
lungă durată. De fapt, cercetările de tip prospectiv desfăşurate de Kempe şi
colaboratorii săi au avut o importantă componentă de tip intervenţie educativă,
mamele depistate fiind monitorizate de către sora medicală şi medicul de familie
pentru a dobândi bune deprinderi de alimentare şi de îngrijire a copilului şi
stimulate în toate iniţiativele lor pozitive faţă de copii (ca de ex. activităţi de
65
stimulare a dezvoltării psihomotrice, stimularea vorbirii, orientarea emoţională
pozitivă etc).
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz are avantaje
incontestabile. El are o clară tendinţă spre obiectivitate, dorind să stabilească
manifestările măsurabile ale abuzului şi neglijării copilului. Cu ajutorul
simptomatologiei descrise, pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de
prevalenţă şi incidenţă, precum şi unele de depistare şi de prevenire a fenomenului
de rele tratamente îndreptate asupra copilului. Un deosebit merit al modelului
medical constă în efectul rezultatelor sale asupra politicilor sociale. Descrierea unei
unităţi separate de diagnostic şi tratament, cu implicaţii complexe medicale,
psihologice şi sociale a dus la dezvoltarea şi diversificarea serviciilor sociale
adresate copiilor, pentru investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea,
prevenirea şi plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este impactul său asupra
profesioniştilor din domeniul socio-uman. A apărut o nouă categorie de personal,
specializat în investigarea cazurilor de abuz. Date fiind necesităţile acestui personal
în domeniul formării, au apărut noi specializări în domeniul supervizării şi s-a
consacrat specializarea în protecţia copilului.
66
să reducă tensiunile de frică, de dezintegrare şi abandon ale adultului incestuos.
Spre exemplificare prezentăm un scenariu posibil al unei familii incestuoase:
D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei sale sexuale şi îi este frică că
soţia îl va abandona. Din această cauză se apropie afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui
de 9 ani, care şi-a idealizat până acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica sa îl ajută pe d-
l. B. să întârzie confruntarea cu pierderea treptată a capacităţilor sale sexuale de bărbat.
Prin reducerea insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. scapă de ceea ce ea consideră a fi
datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest, căsnicia se reconstruieşte pe baza unor noi reguli
de funcţionare, cu anumite avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri
familiei devin prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel o circularitate
care permite fenomenului patologic să se perpetueze atâta timp cât nimeni din familie nu
divulgă secretul şi nu îşi părăseşte rolul acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-na. B
ajunge să se reducă extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi
petrece serile la televizor, în camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el se apropie de ea
printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar doreşte să-i fie pe plac tatălui ei şi nu-l
respinge. În acea noapte tatăl şi fiica de 9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile
următoare, tatăl o solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge mamei.
Mama cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o îmbuneze şi să-i promită că nu se va mai
atinge de fetiţă, dacă mama îi va accepta avansurile. Ea însă îl refuză, fiindcă nu suportă
ideea apropierii lui, mai ales după ce a luat cunoştinţă de relaţia sexuală dintre el şi
propria fetiţă. Dar nu îndrăzneşte să dezvăluie autoriţăţilor situaţia, de teama de a nu isca
un scandal. Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc mijloace sigure de subzistenţă
şi de aceea nu vrea să rămână singură, fiindcă nu poate să-şi închipuie că ar putea face
schimbări majore în propria ei viaţă. Îi este frică de un eventual proces şi de ideea de a
contribui la condamnarea soţului ei. De aceea nu divulgă secretul în afara familiei, se
mulţumeşte să-i smulgă soţului ei promisiunea că nu va mai repeta relaţia incestuoasă.
Astfel, sistemul rămâne, în continuare, circular şi homeostatic.
67
6.3. TEORIA TRANSMITERII MULTIGENERATIONALE
68
cazuri internate din motive de crize familiale trecătoare, accidentale). Pentru
comparaţie, s-a lucrat cu un grup de control similar în privinţa compoziţiei familiei
şi a vârstei copiilor, din care nici un copil nu a fost vreodată luat în ocrotire
instituţională. Datele interviurilor au demonstrat că mamele care aveau copii în
instituţii au prezentat în mai mare măsură traume legate de proprii părinţi decât cele
din grupul de control. Un sfert din mamele care au avut copii în instituţii au fost, la
rândul lor, instituţionalizate în propria copilărie, comparat cu doar 7% din mamele
din grupul de control; 44% din mamele grupului ţintă şi doar 14% din cele ale
grupului de control au fost separate, pentru o perioadă de cel puţin o lună, de unul
sau de ambii părinţi, din motive de conflicte familiale; de trei ori mai multe mame
din grupul ţintă au suferit din cauza unor metode de disciplinare extreme.
69
mare măsură punitive cu bărbaţii lor sau distante faţă de copiii lor, deplasează
reponsabilitatea pentru incest spre mamă.
Din criticile de mai sus adresate celorlalte modele analizate până acum
reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist, în primul rând atitudinea fără
echivoc faţă de responsabilitatea actelor abuzive. În centrul concepţiei feministe se
află necesitatea schimbării atitudinii sociale faţă de conceptele consacrate de
masculinitate şi feminitate, schimbare în care feminitatea nu mai poate fi înţeleasă
prin atitudinea şi comportamentul de victimă (MacLeod, Saraga, 1988). Un alt
mare câştig pentru munca practică în domeniul protecţiei copilului îl constituie
contribuţia feminismului la practica muncii sociale. În intervenţia care are ca punct
de pornire perspectiva feministă se recomandă tragerea la răspundere în faţa legii a
persoanelor vinovate de abuzuri. Numai dacă se rupe tăcerea în privinţa secretelor
"familiale", atunci se va putea schimba atitudinea societăţii faţă de violenţă.
Responsabilitatea abuzului revenind esenţialmente celui care a comis fapta şi nu
victimei, în intervenţia feministă idealul este îndepărtarea din familie a celui care
abuzează copilul. Se recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici pedepsită prin
îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă legile şi practicile muncii sociale nu permit
îndepărtarea suficient de rapidă a abuzatorului din familie, un principu de bază al
practicii constă în asigurarea securităţii victimei şi împiedicarea comiterii în
continuare a abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care ţintesc
femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura alternativă de viaţă
pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale comise în familie. În tratarea
victimelor abuzului, principiile cele mai importante sunt: persoana care dezvăluie
un abuz trebuie crezută. Un copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are
fantezii de ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii find capabili a discerne între
relatările care constituie proiecţii normale ale inconştientului (complexul Oedip sau
Elektra) şi relatările care au la origine fenomene abuzive reale. În cazul din urmă,
victima trebuie asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina sa şi că a făcut bine
că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este creşterea stimei de sine a victimei
şi readucerea sa în situaţia de a-şi putea controla propria stare. Aceasta în condiţiile
în care victima este ajutată să trăiască cu adulţi care îi arată înţelegere şi dragoste.
70
câteva zile, prezintă o serie de comportamente prin care îşi demonstrează
competenţele în construirea de relaţii cu mamele lor: preferă să privească faţa
propriei lor mame decât faţa oricărei alte persoane (Carpenter, 1974), recunosc
vocea mamei lor dintre alte voci şi disting gustul laptelui propriei mame de laptele
altei femei. Datele clinice privind comportamentul uman mamă-copil arată, după
Doyle (1990) că este posibil ca un copil să prezinte o relaţie de ataşament faţă de
părinte, chiar dacă acesta nu răspunde copilului. Pe baza teoriei ataşamentului,
Erickson, Egeland & Pianta (1989) analizează modul în care copiii, în baza
experienţelor lor din prima copilărie, îşi creează aşteptări în legătură cu propriul
comportament şi cu al celor din jur. În acest cadru, comportamentul dificil, nestăpânit
al unui copilului maltratat poate fi explicat ca reprezentând aşteptările negative proprii
şi ale celorlalţi. Din experienţele trăite aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă
maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc experienţele pozitive, cele
care le spun că au dreptul şi că merită să fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect
pervers chiar şi atunci când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament
adecvat. Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:
Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce era, după spusele ei proprii, o
decizie gravă pentru un copil mic. Aceasta a dus-o, totodată, să se deprecieze pe sine, find
fiica tatălui ei. Pierderea stimei de sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi sexual,
fiindcă era convinsă că nu are nici un drept, nu merită mai mult.
71
mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările asupra comportamentului sugarilor arată că,
în primele luni ale dezvoltării, condiţiile mediului social şi ale educaţiei nu
influenţează în mod semnificativ potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia
interculturală fiind şi ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte interesante
cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-o relaţie de comunicare, deja la
vârsta de sugar se constată manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii
sau adultului (Bereckei, 1997). Astfel de comportamente care servesc intrării într-o
relaţie sunt manifestări precoce ale unor dispoziţii înnăscute, a căror funcţie ulterioară
este formarea şi consolidarea unor relaţii stabile de ataşament. Acest comportament a
fost înregistrat în studii interculturale desfăşurate la populaţii de yanomamoci, papua
şi europene. Se pare că există o biogramă umană unitară, care derivă dintr-o moştenire
evolutivă comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este comportamentul
reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor. Comportamentul părinţilor de îngrijire a
urmaşilor este rezultanta selecţiei acelor strategii care asigură o cât mai mare
reprezentare în populaţie a urmaşilor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai mari
de supravieţuire. Punctul de vedere al etologiei umane sugerează însă, că oamenii nu
aplică pasiv anumite strategii reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod
flexibil, în funcţie de condiţiile de mediu. Se poate întâmpla ca, în anumite condiţii,
îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai bună strategie de supravieţuire.
În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două strategii
reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r" este specifică populaţiilor
care caută să maximizeze rata reproducerii. Indivizii acestei populaţii depun o mare
energie pentru reproducere, având un număr mare de urmaşi, care tind să populeze
teritoriul deţinut dar, totodată, consumă resursele locale. Vor supravieţui numai
indivizii cei mai apţi care, la rândul lor, vor deveni sursele noului val de reproducere.
Indivizii populaţiilor care recurg la strategia "r" nu trăiesc în relaţii stabile de cuplu
sau de grup. Părinţii se ocupă pe o durată scurtă de urmaşii lor, nu investesc multă
energie în creşterea lor. Ca urmare, mortalitatea urmaşilor în aceste populaţii este
crescută. Strategia "K" este caracteristică speciilor cu un comportament reproductiv
cu rată mai scăzută şi cu o adaptare stabilă la propriul mediu. Urmaşii se maturizează
mai încet şi ajung la vârsta reproducerii mai târziu, necesitând mai multă îngrijire
parentală. Aceasta dezvoltă capacitatea de adaptare şi de competitivitate în lupta
pentru supravieţuire. În grup prezintă relaţii ierarhice bine structurate şi un puternic
comportament de apărare a teritoriului propriu. Formează grupuri integrate şi relaţii
familiale extinse. Desigur, aceste strategii reproductive nu au un caracter absolut. În
realitate, comportamentul animalelor se înscrie undeva pe un continuu între strategiile
"K" şi "r" (Bereczkei, 1997). Oamenii se înscriu, în general, în strategia reproductivă
"K". Totuşi, există comunităţi care se află mai aproape de strategia reproductivă "r".
De exemplu, Weinrich (1975) a comparat atitudinile reproductive şi parentale ale unor
indivizi din clasa de mijloc cu cele ale unor muncitori manuali. Diferenţele de statut
socio-economic dintre cele două categorii au fost evidente. Comparând cele două
categorii, cercetătorul a constatat existenţa unor strategii reproductive şi parentale
opuse. În comparaţie cu reprezentanţii clasei de mijloc, muncitorii şi-au început viaţa
sexuală mai devreme, au avut în medie un număr mai mare de copiii, în rândurile
cărora a existat o rată mai mare a mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin stabile,
divorţurile mai dese. Astfel de strategii reproductive de tip "r" şi atitudinile aferente de
neglijare a copiilor, care au condus la o mortalitate crescută faţă de populaţia
majoritară, a constatat Bereczkei (1997) la comunităţile de romi din Ungaria.
72
În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor, reprezentanţii biologiei sociale
au în vedere orientarea comportamentului de maltratare a copiilor spre indivizii cu
valoare reproductivă mai scăzută - copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri sunt mai
expuşi relelor tratamente.
Daly şi Wilson (1985) arată că riscul de maltratare a copiilor este crescut mai ales
în trei tipuri de familii din societăţile moderne:
în cele cu cel puţin un părinte vitreg;
în cele cu situaţia socio-economică atât de precară, încât familia se află în
pragul destrămării;
în cele în care copiii prezintă un handicap fizic sau psihic. În familiile cu
părinţi vitregi s-a constatat creşterea de 40 de ori a ratei de rele tratamente împotriva
minorilor.
În familiile foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor pot acoperi
nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul celor abandonaţi este mare în
aceste familii. Ceea ce relevă concepţia etologică ca fiind, în privinţa maltratării,
comun în toate aceste familii este că în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi interesele
biologice fundamentale ale părinţilor: ori este vorba de copii neînrudiţi din punct de
vedere biologic cu ei, ori şansele copiilor şi valoarea lor reproductivă de mai târziu
sunt semnificativ scăzute (Bereczkei, 1997). În toate aceste cazuri, şansa ca urmaşii
adultului să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt scăzute.
73
Tabelul 6.3. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în funcţie de veniturile
familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând categoriilor respective).
Categoria de venit
Categoria de maltratare sub 15000 $ peste 15000$
toate tipurile de maltratare 54,0 7,9
toate tipurile de abuz 19,9 4,4
abuzul fizic 10,2 2,5
abuzul sexual 4,8 1,1
abuzul emoţional 6,1 1,2
toate tipurile de neglijare 36,8 4,1
neglijarea fizică 22,6 1,9
neglijarea educaţională 10,1 1,3
neglijarea emoţională 6,9 1,5
vătămarea fatală sau ducând 0,03 la 0,01
handicap
vătămarea severă 6,0 0,9
vătămarea moderată 30,9 5,5
vătămarea probabilă 5,4 0,9
riscul pronunţat 11,7 0,6
(După Costin et al., 1991, p. 327)
74
Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie şi relelele tratamente
împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de la Cluj.
Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai frecvent în familiile
cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un singur copil şi de două ori mai frecvent
decât în familiile cu doi copii (Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională
este şi ea de trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile cu
un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această cercetare se confirmă,
deci, că numărul de copii din familie este un factor important de creştere a stresului
familial. Într-adevăr, indicatorul denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile
privind certurile şi actele de violenţă din familie este în relaţie semnificativă cu
numărul de copii din familie (X2 = 17,09, p=0,0089). Pragul privind numărul de copii
care nu provoacă un stres exagerat familiei pare să se situeze la categoria de familii cu
trei copii/familie, categorie al cărei nivel de risc pentru copii este mai aproape de cel
al familiilor cu un număr mai scăzut de copii, decât al celor cu 4 copii.
Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt factor social relevant
pentru expunerea copiilor la riscul maltratării este gradul de izolare socială a familiei,
respectiv măsura în care familia poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea
ei, în cazul în care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge ideea că
riscul de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de cele tradiţionale, în care
convieţuiesc simultan mai multe generaţii. Costin et al. (1991) menţionează coeziunea
socială a vecinătăţii în care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru
maltratarea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui Garbarino şi Sherman
care au găsit rate foarte diferite de maltratatre (de 130, faţă de 16 cazuri la 1000 de
locuitori) în două comunităţi similare din punctul de vedere al profilelor socio-
economice. În fiecare dintre aceste comunităţi, aproximativ 70% din familii aveau
venituri scăzute şi ambele comunităţi erau, în totalitate, de rasă albă. Cercetătorii au
intervievat rezidenţii celor două comunităţi cu privire la suportul social oferit reciproc
şi au găsit că în comunitatea cu risc crescut membrii comunităţii aveau resurse mult
mai slabe pentru a-şi oferi reciproc sprijin, prin relaţii sociale informale dintre vecini.
În comunitatea cu risc scăzut de maltratre, familiile aveau mai multe resurse să fie mai
atenţi la copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele. În general, această a doua
comunitate s-a dovedit a avea o mai bună coeziune a vecinătăţii.
75
Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup minoritar.
Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de asemenea, de stresul social mai ridicat
pe care trebuie să-l confrunte individul aparţinând unui grup minoritar. În această
idee, din studiul de la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a rezultat că
numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în general), pedepse fizice
grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai ales neglijare educaţională este mai mare
în populaţia de romi cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemnea grup etnic,
religios etc. nu acţionează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de natură
comunitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit, gradul de şcolarizare,
accesibilitatea la planificare familială şi servicii sociale etc.
Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea factorilor de specificitate
comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor tratamente împotriva copiilor este
neapărat mai crescută în toate acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin
anumite criterii etnice, culturale sau sociale.
Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea atitudinilor unor grupuri
etnice de hispanici, caucazieni şi afro-americani din Los Angeles faţă de maltratrea
copiilor, Giovannoni şi Becera (după Costin et al, 1991) au găsit rezultate contrare
aşteptărilor. Atitudinile celor trei grupuri erau asemănătoare, iar puţinele diferenţe
care s-au pus în evidenţă au mers în sensul că hispanicii şi afro-americanii au
apreciat cu mai multă severitate cazurile de maltratare decât albii din lotul
examinat. Metoda de studiu a constat în a cere intervievaţilor din cele trei grupuri
să aprecieze nişte vignete care descriau diferite cazuri de rele tratamente împotriva
copiilor. Constatările acestui studiu ne conduc la ideea că atitudinea de protejare a
copiilor este o valoare a umanităţii, chiar dacă există forme diferite de expresie ale
acestei valori general umane.
76
familiei, la natura relaţiilor maritale, la influenţa copilului asupra dinamicii
familiale, la poziţia reciprocă a membrilor familiei şi la acele evenimentele
familiale care pot avea un rol declanşator în producerea unor fenomene de tipul
maltratării.
Exosistemul (corespunzător nivelului mezo) este mediul mai larg de existenţă
al unui individ sau al unei familii nucleare. El cuprinde familia lărgită, vecinătatea
în care locuieşte familia, comunitatea (etnică, religioasă etc) de care ea aparţine,
incluzând toate valorile şi relaţiile mai mult sau mai puţin suportive din acest
sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra fenomenelor din
familie, a cărui acţiune este distală, dar incontestabilă. În această categorie intră
atitudinile societăţii faţă de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală,
responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea cetăţenilor, nivelul de viaţă
din societate, problemele sociale specifice ale societăţii şi politicile sociale în
vigoare.
La nivelul tuturor acestor sisteme, reprezentanţii teoriei ecologice constată
factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai maltratării copilului (Tabelul 6.6).
Modelul de mai sus face distincţia dintre factorii situaţionali stabili şi cei
tranziţionali, atât în categoria factorilor compensatori cât şi în cea a factorilor de risc.
Printre factorii care contribuie în mod stabil la creşterea riscului de abuz pot fi
înşirate caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului, ca de
exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei de sine, manifestarea unei
anumite patologii, experienţa unui abuz suferit în copilărie. Tot în această cateogorie
intră factorii care definesc în mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca, de exemplu,
sărăcia, izolarea socială, condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot pune în evidenţă
factorii de la nivelul macrosocial şi anume acceptarea culturală a violenţei, a
pedepselor fizice şi a neglijării copilului. La nivelul biologic s-au pus în evidenţă
tulburări de dezvoltare de natură ereditară şi conformaţii fizice atipice.
Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor evenimente stresante care
acţionează pe durată mai scurtă. În această categorie intră dificultăţile în viaţa
maritală, cele privind creşterea copiilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea
unei persoane dragi, şomajul, schimbările din viaţa familei (ca, de exemplu, intrarea
copilului într-o criză de pubertate).
Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi indicatorii unei relaţii stabile
mamă-copil, care vor permite stabilirea armoniei în îngrijirea şi educarea copilului şi
vor oferi o bază pentru asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această
categorie intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul familial
stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi remarcaţi cei legaţi de
sănătatea membrilor familiei, dintre factorii economici se remarcă stabilitatea socio-
economică, iar dintre factorii culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi
socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei aduce progrese în
atitudinea de nemaltratare a copilului. Exemplificăm cu factori situaţionali, cum ar fi
ieşirea copilului dintr-o criză de pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din
viaţa unui cuplu marital.
Putem constata din modelul de mai sus că acţiunea factorilor stabili şi
tranziţionali de risc amintiţi nu poate fi determinantă prin ea însăşi, pentru declaşarea
unui comportament abuziv la adresa copilului. Maltratarea este explicată în acest
model prin inter-relaţia factorilor compensatori şi a celor de risc. Rezultă că abuzul
împotriva copilului este un fenomen multicauzal, în care factori care privesc
77
dezvoltarea şi personalitatea copilului interacţionează cu factorii personalităţii
părinţilor, interacţiunea lor trebuind analizată din perspectiva nivelelor individuale,
familiale, interpersonale, organizaţionale şi macrosociale.
Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne trimite la principalele
relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii săi (sau înlocuitorii acestora) şi
subsistemele mediului lor de trai. Pornind de la modelul sistemelor ecologice,
Sameroff et al. (1990) au elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional
regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice abuzului asupra
copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor schimburi reciproce, tranzacţii).
În aceste interacţiuni, atât cel care comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori
care participă la stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin reacţiile lor,
efectul acestora.
Concluzii
Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută răspuns la întrebarea :
"cum e posibil ca un adult, mai mult, un părinte să facă în mod intenţionat rău unui
copil?". Răspunsurile oferite de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de
generalitate, explicaţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele
genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare, culturale şi politice.
Cu cât un model este mai punctual, restrângându-se mai concret la anumiţi factori şi la
relaţiile dintre aceştia, cu atât sunt mai multe şanse ca el să poată fi utilizat în mod
eficient în cazurile concrete. Dar, datorită complexităţii fenomenului abuzului
împotriva copiilor, probabil că numărul acestor cazuri va fi limitat, deoarece relaţiile
cauzale ale modelului restrâns vor putea fi identificate într-un număr restrâns de
cazuri practice. Modelul teoretic îngust va oferi posibilităţi restrânse de intervenţie.
Este cazul modelelor care iau ca puncte de reper individul şi caracteristicile acestuia.
Modelele teoretice de mare generalitate abordează complexul factorilor implicaţi
în fenomenul relelor tratamente, inclusiv pe cele de la nivel societal (social-economic,
cultural şi politic). Ele pot cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate pe astfel
de modele vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în principiu, să reducă
substanţial extinderea fenomenului abuzului împotriva copilului. Astfel de modele
teoretice propun îmbunătăţiri care vizează politicile sociale familiale, de sănătate şi de
educaţie, intervenţii care au loc de asemenea la nivel macrosocial şi pot influenţa
condiţiile de viaţă şi de stres social a unor largi categorii de familii şi copii.
Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc,
contribuind la înţelegerea fenomenului maltratării copilului şi deschizând evantaiul
tipurilor posibile de intervenţie.
Întrebări:
78
Renunţarea la căutarea vinovatului şi a cauzalităţii lineare în familie, deplasarea
accentului pe înţelegerea modalităţilor de reglare şi comunicare din familie.
79
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child wefare. Policies and practice. NY,
London: Longman.
Doyle, C. (1990). Working with abused children. Practical Social Work Series, BASW.
Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of parental abuse:
causes and consquences. Presented at the Conference on Biosocial Perspectives in Abuse and
Neglect. York. Maine.
Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de Gruyter.
Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice. Social casework,
54, p. 323-331.
Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child abuse and violence, New
York: AMS Press Inc.
Gelles, R.J. (1973). Child abuse and psychopathology: a sociological critique and
reformulation. American Journal of Ortopsychiatry, 43, 611-621.
Germain, G. (1979). Ecology and social work.. În C. Germain (Ed.), Social work
practice: people and environments. New York: Columbia University Press.
Hanson, R., Mc.Culloch, W, Hartley, S. (1978). Key characteristics of child abuse. În: A.
White Franklin (Ed.), Child Abuse, Churchill Livingstone.
Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in monkeys. În: Readings
from Scientific American. The nature and nurture of behavior. San Francisco: W.H. Freeman
and Co.
Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of child abuse. În: D.
Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge U Press, p. 129-152.
Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London: Fontana/Open books.
MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards a feminist theory
and practice. În: Feminist Review - Special Issue Family secrets - Child Sexual Abuse, no.
28, Spring.
Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional family system. În: P.
Mrazek & H. Kempe, Sexually abused children and their families, Pergamon Press.
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În: The Violence against
children study group, Taking child abuse seriously, London: Unwyn Hyman
Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prevention of child abuse. În: Frude, N.
(Ed.), Psychological approaches to child abuse, p. 220-234. London: Batsford Academic
and Educational Ltd.
Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage.
Rutter, M., Madge, N. (Eds.) (1976). Cycles of disadvantage. Heinemann Educational
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42.
Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents who abuse infants
and small children. În: R.E. Helfer & C.H. Kempe (Eds.) The battered child (pp. 89-133)
Chicago: University of Chicago Press.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge, The Bellknap Press
of Harward Univesity.
Zigler, E., Hall, N.W. (1989). Child abuse in America. În: D. Cicchetti, V. Carlson
(Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University Press, p. 38-75.
80
Modulul 7. EVALUAREA SITUAŢIILOR DE RELE TRATAMENTE
7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
7.2. Evaluarea iniţială şi cea detaliată
7.3. Modalităţi de evaluare a familiei
7.4. Utilizarea unor materiale auxiliare
Recomandări
81
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din protecţia copilului în zona
riscului de a greşi în deciziile sale (Herczog, 1997).
Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările formulate mai sus,
care toate privesc dificultăţile profesionistului de a alege în favoarea unei decizii de
intervenţie sau de neintervenţie privind copilul. Scopul investigării situaţiei
copilului va fi, aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul mal-
tratării copiilor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul de risc implică
noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu poate exclude nici noţiunea de
pericol efectiv - care, în cazurile de maltratre, poate duce la vătămarea şi la
suferinţa sau chiar la decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu
poate fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă.
Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist (asistent social)
responsbil pentru situaţia copilului are ca rezultat completarea unui material
informativ care va însoţi copilul de-a lungul evoluţiei sale în cadrul sistemului de
protecţie a copilului. Informaţiile vor fi adunate cu ocazia unor întâlniri repetate cu
copilul însuşi şi cu membrii familiei sale (Ionescu, Popa, Forestier, 1997, p. 6).
Rezultatele investigaţiilor vor servi autorităţii (Comisia pentru Protecţia Copilului)
în luarea unei decizii bine documentate, în vederea stabilirii celei mai adecvate
forme de ocrotire pentru copil. Însoţind copilul, informaţiile culese vor servi
totodată profesioniştilor care intervin ulterior în viaţa acestuia.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile generale ale evaluării
situaţiei copilului sunt:
Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt confidenţiale şi
trebuie tratate ca atare.
Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o perioadă dată de timp,
în consecinţă ea nu are un caracter definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment
dat în dificultate trebuie evaluată în mod periodic.
Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului. Nevoile sale fizice, cele
privind sănătatea sa, respectiv nevoile sociale de afecţiune, de respect, de educaţie
etc. trebuie privite întotdeauna din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare al
copilului şi a perspectivelor sale de progres.
Evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi diverşi
specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se găseşte copilul şi de nevoile
sale.
Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor termeni precis
definiţi, pentru ca ea să servească persoanelor de suport care însoţesc copilul în
traseul său evolutiv.
În procesul investigării se acordă o atenţie specială analizei familiei
copilului, nevoilor acesteia în vederea transformării ei într-un mediu favorabil
dezvoltării copilului.
82
2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este rezultatul
investigaţiilor efectuate de profesioniştii Direcţiilor Judeţene pentru Protecţia
Copilului (DJPC) şi cuprinde următoarele tipuri de date:
situaţia juridică a copilului;
date privind mediul de viaţă al copilului, situaţia sa familială;
date privind starea de sănătate a copilului;
date privind evoluţia şcolară a copilului;
elemente pentru înţelegerea personalităţii copilului.
3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente şi recomandări.
4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată.
5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru introducerea în baza de
date computerizate.
Pentru a fi în mai mare măsură în spijinul profesionistului care investighează
cazurile copiilor aflaţi în dificultate, dăm în continuare câteva repere diagnostice
(după manualul recomandat pentru astfel de investigaţii de către Department of
Health din Marea Britanie, 1988):
Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea copilului însuşi sau a unei
alte persoane) se vor nota exact toate datele oferite, mai ales cele care indică
suspiciunea unui abuz fizic, emoţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa
la violenţă domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune sesizarea i se vor
cere exemple privind informaţiile prezentate ("Puteţi să ne daţi un exemplu privind
ceea ce aţi văzut?"). De asemenea, de la această persoană care a făcut sesizarea ne
vom interesa în legătură cu soluţiile pe care le întrevede pentru rezolvarea situaţiei
şi despre eventualele încercări anterioare de soluţionare (după Department of
Health, 1988).
În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi adresate în etape:
investigaţia iniţială va fi urmată de cea detaliată ("comprehensive assessment").
a. Investigaţia iniţială va cuprinde:
- descrierea tipului de maltratre care constituie motivul îngrijorării pentru
serviciul de protecţie a copilului;
- aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie de vârsta şi
gradul său de maturitate);
- informaţiile despre persoana care presupunem că a comis abuzul împotriva
copilului
- informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor actuală privind
copilul.
Încă din această fază asistentul social se poate confrunta cu puternice reacţii
emoţionale ca urmare a constatării unui abuz. De aceea se recomandă ca - deja în
această fază de început - asistentul social să-şi pună în aplicare bunele deprinderi
de intervievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent şi să nu tragă
concluzii pripite. Jones et al. (1987) adaugă că în acest stadiu de început nu este
nevoie de a confrunta părinţii, ci de a menţine o atitudine neutră, de nejudecare a
situaţiei, caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a înţelege
circumstanţele care au condus la supoziţia relelor tratamente.
b. Investigaţia detaliată va cuprinde:
- atitudinea părinţilor - respectiv a persoanelor care înlocuiesc părinţii - faţă de
copil, concretizată în: obiceiurile zilnice actuale; atitudinea pre- şi postnatală;
aprecierea dezvoltării timpurii a copilului; perceperea nivelului dezvoltării
emoţionale şi intelectuale a copilului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de
83
copil şi modalităţile folosite de părinte /persoană de îngrijire pentru a regla
comportamentul copilului;
- compoziţia familiei şi situaţia sa juridică;
- profilul individual al părinţilor/persoanelor de îngrijire, concretizat în: istoria
relaţiilor cu proprii lor părinţi; evoluţia lor şcolară; date anamnestice privind
sănătatea lor fizică şi psihică; eventuala comitere de către părinţi de acte violente
sau delictuale şi existenţa de menţiuni privind investigaţii sau condamnări penale;
cariera lor profesională; problemele lor actuale de viaţă;
- relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de îngrijire
- interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se stabilesc între părinţi, cele
dintre părinţi şi copii, alianţele dintre membrii familiei;
- reţeaua socială a familiei în care creşte copilul;
- elementele situţiei materiale a familiei;
- condiţiile de locuit
Informaţiile privind domeniile enumerate succint mai sus vor fi obţinute atât
prin formularea unor întrebări adresate direct către persoanele implicate în relaţii
abuzive cu sau de susţinere a copilului, cât şi prin observarea directă a stilului lor
parental. Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la nevoile
copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea atenţiei faţă de el,
dovedirea unei atitudini afectuoase, calde sau dimpotrivă a uneia reci, distante şi
eventual ameninţătoare. La acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi
exprimarea facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi corporale
manifestate de părinte/persoană de îngrijire, respectiv de răspunsurile copilului la
toate aceste manifestări neverbale înşirate.
Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din perspectiva influenţelor
asupra situaţiei copilului aflat în centrul atenţiei asistentului social. De exemplu, în
evaluarea situaţiei juridice a copilului (recomandată de manualul propus
lucrătorilor din DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de la
starea de fapt a familiei copilului, de la datele privind părinţii şi situaţia lor
maritală, dar toate acestea vor fi urmărite din perspectiva celor implicaţi în relaţiile
vizate. Divorţul părinţilor, statutul legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi
reprezentanţi legali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor tratamente
numai dacă sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie concretă faţă de copil, care se
manifestă prin susţinerea, neglijarea sau chiar abuzarea acestuia din urmă.
Orice formă ar lua investigarea adultului implicat în suspiciunea de rele
tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se încheie prin rezumarea
informaţiilor dobândite şi propunerea unor soluţii şi recomandări în favoarea
copilului. Sinteza informaţiilor se va referi la categoriile de diagnostic utilizate în
protecţia copilului: abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare fizică,
educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului, expunerea copilului la
violenţă fizică sau psihică.
Pentru a putea depăşi limitele dilemelor inerente unor astfel de cazuri,
asistentul social specializat în protecţia copilului nu poate ocoli investigarea
copilului şi culegerea de informaţii din perspectiva acestuia, în privinţa tratamentul
la care este el supus.
84
Tehnici pentru intervievarea copiilor în cazul în care există suspiciunea de abuz
sexual10
10adaptat după K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services.
Administration for children and families, Administartion on children, Youth and Families,
National Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc., McLean
(Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997)
85
În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba copilul cum denumeşte el
diferitele părţi ale propriului corp, iar apoi se pot formula întrebările centrate: "ai văzut tu
vreodată cum arată ...(denumirea dată de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce făcea cu
el?", "s-a întîmplat vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă denumire data de copil propriilor
organe genitale)?", "te-a durut vreodată?", "te-a atins vreodată acolo cineva?", "altcineva
te-a mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe cineva, atunci se încearcă localizarea
întâmplării (când, unde...).
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii atunci când ele nu
sunt obţinute prin întrebările centrate. Ele trebuie astfel construite, încât să includă
răspunsul corect. Dacă afirmaţia copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă, dar nu
spune cine, atunci putem să-l întrebăm: "face parte dintre prietenii tăi sau e altcineva?". Se
recomandă folosirea acestui tip de întrebari pentru a se afla despre circumstanţele abuzului
şi nu despre abuzul însuşi (de exemplu: "Ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele
obişnuite?"). Se vor ocoli întrebările cu alegere multiplă prin care se cere copilului să
aleagă dintr-un număr limitat de răspunsuri posibile, care pot să nu acopere realitatea: "cel
care ţi-a făcut rău a fost tata, bunicul sau fratele mai mare?". Astfel de întrebări pot induce
atât copilul, cât şi investigatorul în eroare.
Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu destul de rar, numai atunci cînd
intrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la răspunsuri lămuritoare, dar practicianul
continuă să creadă că minorul a fost abuzat. Îndoielile legate de întrebările da-nu se
datoresc tendinţei caracteristice acestor tipuri de întrebări de a incita la răspunsuri social
dezirabile. Spre deosebire de întrebările da-nu, cele centrate identifică atât abuzatorul, cât
şi comportamentul incriminat (sexual) al acestuia (de exemplu, "tatăl tău vitreg te-a făcut
să sângerezi la...?).
Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse în întrebare. Ele
nu sunt recomandate pentru investigarea abuzului la copii, dar se pun adesea pe parcursul
rechizitoriului judiciar, pentru a determina martorii să dea răspunsuri precise în instanţă.
(De ex.: "tatăl tău te-a obligat să îi iei penisul în gură, nu-i aşa?").
86
7.3. MODALITATI DE EVALUARE A FAMILIEI
87
b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în cunoştinţă de ea, fie ei din
interiorul sau din afara familiei;
c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni alternative;
d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
e) acţiunea;
f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei desfăşurare;
g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în familie ca urmare a
succesului sau a eşecului.
II. Comunicarea
În acest model, comunicarea se referă în principal la planul verbal, fără însă a se
ignora comunicarea non-verbală. Se vor lua în considerare următoarele:
Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt dificultăţi în transmiterea
informaţiei? Se transmit mesajele complet?
Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia ambiguă, se dau mesaje
contradictorii? Se contrazic mesajele verbale şi non-verbale?
Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este spus direct persoanei căreia
i se adresează sau este transmis prin intermediula alteia?
III. Rolurile
Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la funcţionarea acesteia.
Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigurarea hranei şi a celorlalte resurse materiale de
viaţă, oferirea de suport moral şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sexuale ale
partenerilor maritali.
Se vor evalua:
Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care prin ele sunt satisfăcute
nevoile familiei ca întreg;
Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care membrii familiei sunt traşi la
răspundere pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor lor;
Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale (cine e "cel deştept"; cine e
"cea care intră totdeauna în bucluc");
Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se atribuie?
88
f) implicarea simbiotică.
V. Controlul comportamentului
Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli, unele explicite, altele implicite.
Multe dintre regulile urmate în interacţiunile familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil
că în lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme în funcţionarea
familiei. Trebuie să existe, de asemenea, modalităţi de a se controla respectarea regulilor -
reguli privind regulile - care verifică modul în care membrii familiilor respectă standardele
de comportament specifice familiei lor. Modelul McMaster prezintă patru stiluri de control
comportamental:
a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;
b) stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a regulilor;
c) stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera latitudine a membrilor
familiei;
d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil, schimbând stiluri între cel rigid
şi cel "laisser-faire", nimeni din familie neştiind la ce să se aştepte.
89
1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?
2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din cauza
problemelor de acasă?
3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia?
4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de frecvent? (notează de
câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o săptămână/lună)
7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns?
8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără voia ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat, sau închis undeva?)
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să vorbeşti?
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să trăieşti cu o alta?
15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca fiind meritată?
19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din părinţii tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine?
21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate izbucni oricând?
22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu gravitatea faptei?
25. Părinţii te critică mult?
26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu primeşti de mâncare?
27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic?
28. Strigă părinţii la tine?
29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente când vreunul din
părinţii tăi era sub influenţa alcoolului?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?
32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?
Bibliografie
Cooper, D.M., Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed. Alternative.
Department of Health (1988). Protecting children. A guide for social workers
undertaking a comprehensive assessment. London: HMSO.
Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster model of family
functioning" - Journal of Marriage and Family Counselling, No 4 p. 19-31.
Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused children, W.W. Norton
Company, New York, London.
90
Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond, 6-th Family
Therapy Conference, Budapest, 20-24 August.
Hepworth, D. H., Larsen, J. A. (1986). Direct social work practice, The Dorsey Press,
Chicago.
Ionescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare şi de ocrotire a
copilului aflat în dificultate. Programul pentru Protecţia Copilului. DPC - EU/Phare.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit.
Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books, Inc.PaloAlto
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social
Work, 22, 47-60.
91
Modulul 8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPILULUI
8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente
8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
8.3. Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului
Recomandări
Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schimbări este una din cele
mai importante probleme pentru un lucrător social. "Condiţia prealabilă pentru a fi
capabil să te angajezi într-o schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor,
este de a recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea părinţilor
pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact bun între lucrătorii sociali şi
membrii familiei copilului. La baza acestui bun contact stă atitudinea empatică, de
rezonanţă la dificultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de
respingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau a altor membrii
vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare recomandată asistenţilor sociali prin
tehnnica rogersiană a centrării pe client, transmite acestuia din urmă informaţia
acceptării sale ca persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea faptelor
care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili.
Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină extrem de grea pentru
un lucrător social îngrijorat şi interesat de soarta unui copil expus relelor tratamente
într-o familie. Dar această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac
ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta este considerat
insuficient după standardele serviciilor sociale. În comunicarea de început dintre
membrii familiei şi lucrătorul social, Killen (1997) consideră că acesta din urmă
trebuie să pornească de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De exemplu,
într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent divorţată de soţul ei, îi
interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar comportamentul ei faţă de copil devine
abuziv din punct de vedere emoţional, lucrătorul social poate porni de la
exprimarea observaţiilor sale privind suferinţa copilului căruia îi este interzis să
petreacă un timp cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări afective asupra com-
portamentului copilului; ulterior, lucrătorul social va împărtăşi mamei ipotezele
sale cu privire la reacţia acesteia la recentele ei dificultăţi emoţionale survenite ca
urmare a divorţului. În acest fel, evitând atitudinea de superioritate care ar fi
transmis ideea că profesionistul ştie întotdeauna ce este mai bine pentru copil,
lucrătorul va putea media schimbarea în atitudinea mamei în favoarea înţelegerii
legăturilor dintre starea mamei, atitudinea ei faţă de propriul copil şi faţă de nevoile
lui. În acest exemplu, pentru ca legătura cu mama să se dezvolte în continuare, ea
va trebui încurajată să-şi exprime sentimentele, să-şi demonstreze propriul punct de
92
vedere. Eventualele reacţii de apărare, de frustrare, de negare, de minimizare sau de
refuz al ajutorului trebuie înţelese şi ele în contextul emoţional şi social mai general
al problemelor familiei şi această înţelegere trebuie exprimată în cuvinte uşor de
înţeles pentru asistaţi. Va trebui, aşa cum arată Killen, să le arătăm domeniile în
care vom fi capabili să îi ajutăm (1997, p. 339). Acceptarea responsabilităţii pentru
unele rele tratamente îndreptate împotriva copiilor este începutul angajamentului
părinţilor pentru modificarea propriilor atitudini, în vederea reducerii consecinţelor
acelor acte. Această implicare în vederea schimbării este însă un proces gradual,
îngreunat de rezistenţe inconştiente sau conştiente, care pun în mare măsură la
încercare răbdarea lucrătorului social.
Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul social nu trebuie să
ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de părinţi sau faţă de celelalte persoane
implicate în problema dată. Nevoia ca lucrătorul social să recurgă la un rol de
control, exercitându-şi autoritatea în faţa aparţinătorilor copilului ale cărui interese
le apără, provine din însuşi mandatul profesiunii sale.
93
victimă însuşi, contextul social şi situaţia stresantă care poate declanşa abuzul (vezi
fig. 8.2).
Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch (1997) consideră
important să recunoaştem diferenţa dintre procesul de analiză a gradului de risc
(care are ca rezultat stabilirea unui diagnostic de risc crescut sau scăzut în cazul
concret de abuz) şi decizia privind tipul de intervenţie (care ia în considerare
alternativele posibile în cazul dat).
Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de către proprii parinţi ar fi ca,
după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un bun
suport emoţional, în cadrul propriei familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori:
I. Care privesc părintele abuzator
- gravitatea abuzului comis
- măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent,
boală psihică, deficienţă mentală)
II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul
- modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului
- calitatea relaţiei sale cu victima
- dependenţa sa de persoana care a comis abuzul
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism, comportament violent,
boală psihica, deficienţă mentală)
Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de decizii:
Tipul 1
În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a comis abuzul, cât şi membrul de
familie care oferă suport, se vor aplica etapele terapiei de familie, în scopul reunificării ei. Se vor fixa
următoarele obiective:
94
- reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către făptuitor, prin îndepărtarea acestuia
de lângă copil şi acordarea unei terapii individuale
- terapie individuală pentru copilul abuzat
- terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului
- terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport
- reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale
Tipul 2
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis abuzul şi de informaţii pozitive
privind membrul de familie care oferă suport, se vor iniţia măsuri care să conducă la îndepărtarea
făptuitorului de familie, urmată de:
- terapie individuală pentru copil
- terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport
- terapie individuală cu părintele făptuitor
Tipul 3
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de familie care ar trebui să ofere
suport (de exemplu o stare acută de depresie) şi informaţii pozitive privind făptuitorul, se recomandă
plasarea temporară a copilului pentru îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele
măsuri care să grăbească revenirea copilului în familia proprie:
- terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma suferită şi pentru separarea de
părinţi
- terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care nu a comis abuzuri va
permite revenirea copilului în familia proprie şi reevaluarea situaţiei
- terapia cuplului
- terapia familiei
- reunificarea graduală a familiei
Tipul 4
În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi, se recomandă plasarea pe
termen lung, sau chiar permanentă a copilului în îngrijire (într-o familie sau instituţie). Se vor lua
următoarele măsuri:
- decăderea din drepturile părinteşti
- terapia individuală a copilului
- terapie pentru părinţii-substitut
95
care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate?
cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie?
a avut clientul (minorul) vreun beneficiu?
care au fost efectele problemelor iniţiale?
au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au reprezentat un conflict
cu cerinţele sociale ( de exemplu îmbunătăţirea performanţelor şcolare, sau
renunţarea la acte delincvente)?
Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va trebui să fie multi-
dimensională, ca şi cea care a precedat intervenţia. Exemplificăm câteva criterii
ale evaluării pentru determinarea succesului în cazul plasamentului unui copil în
afara propriei familii:
plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit peste durata
planificată?)
a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a redus nivelul de
stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în vederea creşterii copilului; a rezolvat situaţia
locuinţei etc.)?
au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu, continuarea şcolii fără
repetarea clasei; redobândirea respectului de sine al copilului, restabilirea fizică a copilului
etc.)?
care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod special şansele
copilului în vederea reintegrării în familia proprie sau alte alternative la instituţionalizare.
Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate, educaţie, relaţii
interpersonale, dezvoltare emoţională şi comportamentală, competenţă şi deprinderi
de autoservire, stima de sine şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări
standardizate, ca de exemplu "scara de comportament", standardizată de Rutter. De
asemenea, se vor lua în considerare evaluările din partea participanţilor implicaţi în
procesul asistării, ca de exemplu cele ale cadrelor didactice, bunicilor şi ale
celorlalte rude, ale medicilor etc.
Întrebări:
1. Un copil de 6 ani a trăit până acum cu mama şi tatăl lui. Ca urmare a părăsirii
domiciului de către tată, mama, cu antecedente depresive, a făcut o gravă depresie, cu
încercare de sinucidere. Necesită internarea de lungă durată în clinica de psihiatrie. De ce
este important pentru copil şi pentru succesul intervenţiei să planificăm durata
plasamentului într-o familie sau instituţie?
2. Fratele mai mare, de 16 ani, a făcut o tentativă nereuşită de abuz sexual împotriva
sorei sale de 8 ani. Ca urmare a incidentului, fratele cel mare a fost tratat psihoterapeutic în
condiţiile internării sale într-o instituţie rezidenţială. În ce condiţii aţi recomanda
reunificarea familiei şi cum?
3. Cu ajutorul învăţătoarei a fost descoprit că un tată îşi obligă de mai mulţi ani fetele de
12 şi de 10 ani să întreţină raporturi sexuale cu el şi cu alţi bărbaţi. Aţi recomanda decăderea
părintelui din drepturile sale parentale? Justificaţi-vă atitudinea.
Bibliografie
Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996). Outcomes of social work
interventions with young people. London: Jessica Kingsley Pub. Ltd., p. 260-262.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed Eurobit.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO.
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of Child, 2, p. 313-42.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history of
attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers.
Walker, C.E. (1988). The physically and sexually abused child: evaluation and
treatment. Pergamon Books Inc.
96
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British Journal of Social
Work, 22, 47-60.
97
Modulul 9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI –
ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990
9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în "epoca de aur"
9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire
9.3. Formele alternative la instituţionalizare
9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii
98
- În multe locuri, chiar şi în unităţile ministerului sănătăţii, adică în leagănele de copii
unde erau îngijiţi sugari şi antepreşcolari, lipsea canalizarea şi instalaţia de apă potabilă,
precum şi instalaţiile pentru gaz metan.
- Combustibilul şi energia electrică erau insuficiente, încălzirea în anotimpul rece
lăsa mult de dorit.
- Personalul, era în totalitatea lui insuficient, în primul rând din punct de vedere
numeric, dar mai ales din punctul de vedere al calificării personale.
- Stilul educativ dominant în aceste unităţi era autoritar, ca metodă punitivă se
folosea adesea pedeapsa fizică.
- Instituţiile erau închise publicului, accesul era permis doar unui număr restrâns de
vizitatori, care veneau din partea unor organisme locale, medicale, politice etc, care de fapt
sprijineau puterea centrală (Sanepid, consiliu, organizaţia de femei, Crucea Roşie, fostul
UTC); instituţiile nu se străduiau să păstreze contactul cu părinţii copiilor internaţi, care
veneau foarte rar să-şi vadă copiii; caracterul închis însemna, de asemenea, că posibilităţile
de transfer dintr-o instituţie în alta erau unidirecţionale, accesul unui copil dintr-o instituţie
pentru copii cu un diagnostic mai sever, în alta pentru copii cu un diagnostic mai puţin
sever era practic imposibil.
- Copiii soseau în instituţii cu o istorie individuală cunoscută doar în foarte mică
măsură, fiind mai apoi trimişi în următoarele instituţii, corespunzătoare nivelului lor de
vârstă, cu un bagaj de informaţii absolut insuficient despre propria lor identitate şi evoluţie.
99
Au avut loc, deci, o serie de schimbări certe: instituţiile închise până atunci şi-
au deschis porţile pentru vizitatori, ceea ce a avut ca urmare o grijă mai mare
pentru ca imaginea oferită să fie acceptabilă celor din exterior. În multe din
leagăne, case de copii, cămine spital s-a înnoit mobilierul, instalaţiile sanitare şi de
încălzire, s-au cumpărat maşini de spălat, frigidere, televizoare, sobe şi s-au făcut
multe alte dotări, datorită cărora aspectul instituţiilor a devenit mai familiar, iar
traiul cotidian al copiilor, precum şi munca personalului mai comode.
100
14.621 au fost plasaţi în familii sau adoptaţi (pe plan intern sau internaţional);
55.010 de copii se aflau în diferite instituţii speciale pentru copii cu nevoi
speciale; dintre aceştia, 6.732 sunt ocrotiţi, în acelaşi timp, în şcoli speciale tip casă de
copii iar 33.778 frecventează şcolile speciale în regim de internat (diferenţa este
compusă din 2500 de copii externi şi 12000 care frecventează şcoala în regim de
semiinternat);
427 erau plasaţi în şcoli speciale de reeducare (pentru delincvenţi minori).
Cauzele instituţionalizării
Dinamica internărilor în instituţiile de ocrotire rezidenţială de copii trebuie
completată cu analiza cauzelor acestora. Problema principală relevată de cercetători
ca fiind în spatele hotărârii părinţilor de a interna sau de a abandona copilul într-o
instituţie (Stephenson et al., 1997, Iluţ et al., 1997, Mihăilescu, 1995, Roth, 1995)
este sărăcia.
Instituţionalizarea este desigur multicauzală, motivele prezentate mai sus
figurând, în general, câte două sau chiar mai multe la internarea unui copil într-o
instituţie. Cauza principală este lipsa de venituri a familiei, care influenţează cu
siguranţă şi alţi factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate
sau îngrijirea copilului în cazul unui părinte lipsă în familie.
Concentrarea vizibilă pe starea de pauperitate a familiei care optează pe
instituţionalizarea copilului sau abandonul acestuia nu înseamnă neapărat lipsa
ataşamentului faţă de un copil, chiar dacă relaţia părinte-copil poate fi într-o
oarecare măsură alterată din cauza capacităţilor reduse de adaptare la situaţia de
criză în care se găseşte adultul. Fără să încercăm să scădem responsabilitatea
părinţilor care iniţiază sau acceptă soluţia instituţionalizării copiilor lor, menţionăm
că rolul sistemului de protecţie a copilului nu este de a învinovăţi familia pentru
eşecurile sale în creşterea şi educarea copilului, ci de a o sprijini. Trecând în revistă
formele de ajutor oferite familiilor aflate în diferite situaţii de criză (lipsă de
locuinţă, conflicte familiale, şomaj, abuz de alcool al unui părinte, retragerea din
familie a unui părinte din motive cum ar fi decesul, spitalizarea, chemarea în
101
armată, condamnarea penală, conflicte familiale, divorţ) constatăm lipsa unor
formule alternative. În sistemele mai evoluate există:
adăposturi pentru persoane fără locuinţă;
diferite forme de psihoterapie individuală, de grup şi de familie, accesibile
prin sistemul de asigurări sau oferite prin organizaţii neguvernamentale;
un sistem de îngrijire temporară a copiilor prin plasament familial - foster
family;
diferite forme de suport financiar în funcţie de nevoile familiei;
programe de tip educativ de dezvoltare a competenţelor adultului în domenii
cum ar fi educarea copiilor, managementul veniturilor şi cheltuielilor, traininguri
profesionale etc.;
grupuri de auto-ajutor (self-help) pentru persoane dependente de substanţe
drogante, pentru mame singure etc.
Deşi organizaţiile neguvernamentale au iniţiat încă din 1990, 1991 (vezi
Roth, 1995, Fundaţia "Copiii României", 1998) o parte din aceste forme de suport,
ele funcţionează deocamdată numai sub forma unor programe restrânse, cu un mic
număr de clienţi, existând numai în marile centre urbane, în primul rând în cele
universitare şi ajungând doar în situaţii izolate în mediul rural sau în micile oraşe.
102
menţionată s-a constatat că, din perspectiva legii abandonului, 70% dintre copiii
din leagăne şi 60% dintre cei din casele de copii erau eligibili pentru adopţie.
De aceea numărul de adopţii pe plan naţional nu se prevede să crească
semnificativ. Aceasta mai ales dat fiind că, în România, familiile doritoare să
adopte copii acceptă cu precumpănire doar copii de vârstă mică, sănătoşi, normal
dezvoltaţi psihic şi fizic, care nu prezintă probleme şi nu provin din familii de
ţigani. Ori, astfel de copii sunt puţini în cadrul populaţiei internate în leagăne şi
case de copii. Deci, numărul adopţiunilor interne posibile nu va putea reduce în
mod semnificativ numărul de copii instituţionalizaţi.
O altă alternativă la instituţionalizarea copiilor, plasamentul în familii
substitutive, dar obişnuite, sau în case familiale, cu mame profesioniste, care să fie
salarizate pentru îngrijirea unui număr restrâns de copii - variantă larg răspândită în
occident, dar şi în ţări mai apropiate de noi cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia - a
apărut şi în România. Variantele care au urmat un model străin, care le-a inspirat şi
le finanţează (cele de tip particular, respectiv religios) şi-au dovedit utilitatea în
comparaţie cu sistemul caselor de copii. Cele care au încercat preluarea doar
parţială a modelului pentru a-l adapta la stilul de lucru al instituţiilor de tip vechi,
sunt măcinate de contradicţii interne, contradicţii care apar între tendinţele de
înnoire şi cele de menţinere a vechilor atitudini.
Oferind o calitate a vieţii şi şanse de integrare socială net superioare faţă de
tradiţionalele case de copii, casele familiale şi plasamentul familial ar trebui să
obţină un sprijin mult mai mare din partea organelor de stat, care ar putea să
stimuleze şi să pregătească cu ajutorul specialiştilor din ce în ce mai multe familii
pentru a primi în îngrijire copii aflaţi în dificultate.
103
Un bun climat de muncă sporeşte gradul de angajare al personalului la
realizarea obiectivelor instituţiei şi îmbunătăţeşte atmosfera activităţilor cu copiii,
care sunt întotdeauna foarte sensibili la relaţiile dintre adulţii între care trăiesc.
4. Rata copil-adult (educator), care se referă la:
numărul de copii care revine unui membru al personalului cu atribuţii în
îngrijirea şi educarea copiilor;
permanenţa relaţiei copil-educator.
Relaţia care se stabileşte între un copil instituţionalizat şi persoana de îngrijire
nu depinde numai de valoarea absolută a ratei copil-adult ci şi de numărul de copii
dintr-un grup. Chiar dacă se află în îngrijirea unui mai mare număr de persoane,
grupele mari de copii nu favorizează formarea unor relaţii interpersonale stabile şi
profunde.
5. Continuitatea în îngrijirea/educarea copiilor se referă la menţinerea
personalului de educare (îngrijire) în aceeaşi unitate şi la aceiaşi copii. Numai
păstrarea continuităţii personalului va permite formarea unor legături de ataşament
între copil şi adult, care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până
la găsirea unor măsuri de îngrijire familială) şi să permită dezvoltarea cognitivă şi
emoţională a copilului.
6. Spaţiul care revine unui copil vizează:
respectarea nevoii unui spaţiu intim de viaţă, a unei sfere private a fiecărui
copil (existenţa unui pat propriu, existenţa unui mobilier pentru depozitarea
îmbrăcăminţii, a jucăriilor, a obiectelor personale);
numărul de copii într-o cameră; dormitoarele mari îngreunează odihna
copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc posibilitatea comiterii abuzurilor între
copii.
7. Calitatea şi calificarea personalului. Aceasta poate fi exprimată prin noţiuni
ca:
modul de selectare al personalului (prin examen de concurs sau o altă formă
de angajare);
raportul dintre personalul calificat şi cel necalificat (de exemplu, raportul
dintre numărul de pedagogi absolvenţi ai liceului pedagogic sau ai postlicealului
pdagogic, raportat la numărul absolvenţilor de liceu teoretic sau industrial;
participarea personalului la cursuri de calificare sau de perfecţionare la locul
de muncă sau în afara lui).
8. Activităţile efectuate de copii (cu referire la cele educative, recuperatorii şi
de recreere). Se vor pune următoarele probleme:
în ce măsura aceste activităţi sunt adecvate vârstei copiilor;
în ce măsura aceste activităţi au caracter stimulativ pentru copii;
cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile, activităţile, ieşirile).
9. Modalităţile de interacţiune dintre educatori/ persoane de îngrijire şi copii:
Se vor căuta răspunsuri la următoarele întrebări:
Cum se comunică?
I se cere copilului părerea despre o anumită activitate?
Are copilul posibilitate de alegere în legătură cu o anumită activitate?
În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor?
Li se spune copiilor pe nume?
104
Un obiectiv important al evaluării relaţiilor dintre personalul instituţiei şi copii
este informarea privind recompensele acordate şi pedepsele aplicate copiilor.14
10. Regulile de comportament dintr-o instituţie. Ele vor fi evaluate conform:
gradului lor de flexibilitate sau rigiditate;
condiţiilor care se pun pentru modificarea regulilor şi poziţia persoanei care
poate modifica regulile.
11. Legătura dintre instituţie şi familia copilului:
Care este concepţia instituţiei despre legătura cu părinţii?
În ce măsură vizitele părinţilor sunt încurajate? În ce măsură se urmăreşte
reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea acestuia de către alte persoane?
Care sunt condiţiile în care părinţii naturali îşi pot vizita copiii?
12. Legătura dintre instituţie şi autorităţile locale, dintre instituţie şi diferite
alte instituţii/organizaţii de stat sau neguvernamentale:
Interesul şi modalităţile utilizate în colaborarea cu alte instituţii, spre binele
copiilor;
Legătura cu autorităţile care răspund de îndrumarea, coordonarea şi
controlul activităţii casei de copii (frecvenţa controlului, suportul material şi
asistenţa de specialitate oferită casei de copii).
Criteriile de evaluare mai sus enumerate permit compararea calităţii vieţii
din diferite instituţii rezidenţiale de ocrotire a copilului. Aceasta este cu atât mai
necesară, cu cât numărul mare de copii din instituţii ne face să credem că îngrijirea
rezidenţială va fi încă o perioadă şi de acum încolo o formă importantă de îngrijire
a copiilor. De aceea calitatea mediului instituţional şi a stimulării şi educaţiei
primite de copiii crescuţi în instituţii trebuie să corespundă cerinţelor Convenţiei
privind Drepturile Copiilor. În acest sens sunt semnificative recomandările
Conferinţei Europene privind drepturile copiilor instituţionalizaţi (Bucureşti, 1997),
care a pornit de la conceptul "îngrijirii suficient de bune", care să nu reprezinte
neapărat idealul, ci un sistem de îngrijire care, pornind de la resurse limitate, pune
la dispoziţie standarde de îngrijire adecvate dezvoltării sănătoase, atât fizice, cât şi
psihice ale copiilor (Black şi Smith, 1997).
Sintetic, recomandările conferinţei sunt:
Scopul îngrijirii rezidenţiale trebuie să se concentreze nu numai asupra
nevoilor fizice, ci şi asupra dezvoltării psihice generale a copilului, ca şi asupra
pregătirii sale în vederea părăsirii instituţiei. Sunt deosebit de importante:
dezvoltarea unor relaţii stabile între copii şi personal, cultivarea unui sens al
identităţii individuale şi formarea unor deprinderi practice.
Instituţionalizarea trebuie făcută numai în urma unui proces în care
alternativele la îngrijirea rezidenţială să fie luate în considerare în mod proritar.
Cea mai bună modalitate de îngrijire rezidenţială este cea care oferă un
mediu ambiant de tip familial, compus din unităţi mici de îngrijire, în care trăiesc
laolaltă copii de vârste şi de sexe diferite.
Dezvoltarea optimă a copilului trebuie sprijinită activ, incluzând:
stimularea adecvată pentru sugari, continuitatea personalului în îngrijirea
copilului, sprijinirea dezvoltării individualităţii, elaborarea unor planuri de lungă
durată pentru dezvoltarea fiecărui copil şi revizuirea lor sistematică, ascultarea
copilului în privinţa oricărei decizii care se ia în legătură cu el.
105
Integrarea în comunitate se poate realiza prin amplasarea instituţiilor
rezidenţiale în comunităţi (nu în afara acestora), prin sprijinirea integrării copiilor
din instituţii în formele de învăţământ comunitare, prin încurajarea unor diferite
forme de legături între copiii din instituţii şi membrii adulţi sau minori ai
comunităţii.
Contactul cu membrii familiei naturale este deosebit de important pentru
copiii aflaţi în instituţii şi trebuie încurajat (în afara acelor cazuri în care astfel de
întâlniri nu servesc interesul primordial al copilului). Aceasta înseamnă că în
majoritatea cazurilor trebuie încurajate vizitele părinţilor, corespondenţa cu
părinţii şi fraţii, plasarea copiilor în instituţii aflate cât mai apropiate de
domiciliul părinţilor naturali şi plasarea împreună a fraţilor; de asemenea, se pune
accent pe formarea specială a lucrătorilor sociali în domeniul muncii cu familia, în
vederea reintegrării copiilor în propriul lor cămin.
Directorilor de instituţii rezidenţiale li se cere să sprijine procesul de
schimbare din instituţiile rezidenţiale de copii în direcţia adecvării lor principiilor
care decurg din Convenţia pentru Drepturile Copilului.
Concluzii
Am prezentat mai sus câteva idei legate de situaţia dinainte şi de după 1989 a
ocrotirii copilului în afara familiei sale naturale. Perspectiva optimistă, care speră
în ameliorarea acestei situaţii prezentate în paginile de mai sus - situaţie pe care o
putem cataloga ca fiind încă gravă - se bazează pe de-o parte pe înnoirea deja
începută a sistemului de legi care priveşte protecţia copiilor aflaţi în situaţii dificile,
pe de altă parte pe extinderea unei noi reţele de specialişti autohtoni, care au
cunoştinţe şi deprinderi profesionale şi dorinţa unor schimbări calitative în
ocrotirea copiilor. Sursele de optimism nu constituie însă, din păcate, garanţii ale
schimbărilor fundamentale necesare în politicile sociale destinate familiilor.
Problemele sunt rezolvabile numai în cadrul unor ample măsuri sociale, destinate
să prevină abandonul, să reducă numărul copiilor la care există riscul de a fi abuzaţi
şi să încurajeze plasarea unui număr mai mare de copii după modelul familal, în
afara marilor instituţii.
Întrebare
Care ar fi măsurile pe care le–aţi urgenta pentru reducerea numărului de copii
instituţionalizaţi?
Bibliografie
Alderson, P. (1995). Listening to children: chidren, ethics and social research. GB:
Barnado's.
Anuarul Statistic al României. Editat de Comisia Naţională de statistică, Buc., 1996.
Black, M., Smith, C. (1997). Drepturile copiilor instituţionalizaţi. Raportul
Conferinţei Europene, 6-8 mai, 1997, Bucureşti.
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educational S.A., Bucureşti.
Hornea, D. (iunie-iulie, 1992). Studiu privind situaţia leagănelor de copii din
România; Studiu privind situaţia caselor de copii din Romania, document al organizaţiei
Ocrotiţi Copiii.
Iluţ, P., Rotariu, T., Mezei, E., Sabău, V. (1997). Resurse sociopsihologice ale
restrângerii abandonului şi instituţionalizării copiilor (în judeţul Cluj). În: D. Gál, C.
Mureşan coordonatori), Ghidul Social al judeţului Cluj 1997, Piteşti: Ed. Paralela 45.
Lăzărescu, D. (1994). Se caută familii pentru copii - Conferinţa de presă a
Comitetului român pentru adopţii, în Viaţa medicală, nr.45, 11 XI.
106
Macavei, E. (1989). Familia şi casa de copii. Bucureşti: Editura Litera.
Mihăilescu, E. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. În: E. Zamfir
& C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor de asistenţă
socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D.
Tobis (Ed.), Programul de consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii
deosebit de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul
pentru Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
Roth, M. (1992). Child Welfare and Socio-economic status, Social Work Conference in
Debrecen, unpublished research.
Stephenson, P., Anghelescu, C., Stativa, E., Pasti, S. (Ian. 1997). Cauzele
instituţionalizării copiilor din România. UNICEF, Fundaţia Internaţională pentru Copil şi
Familie, Bucureşti.
Tatu-Castlen, M. (1996). Îşi poate permite România să refuze? Costurile şi beneficiile
implementării alternativelor bazate pe comunitate, la îngrijirile instituţionalizate.
Departamentul pentru Protecţia Copilului, UNICEF, Bucu-reşti.
Tobis, D., Krantz, J., Meltzer, J. (august 1993). Descrierea şi analiza administrării
sistemului de protecţie socială pentru copii şi familii din România cu recomandări pentru
acţiune, UNICEF, România.
UNICEF, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Guvernul României. (1997).
Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti.
Ward, H. (Ed.). (1995). Looking after children.. London: HMSO.
Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În: E. Zamfir & C.
Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
Zamfir, E. (1995). Sărăcia: teorii şi factori. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici
sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
107