Cap 4

Efectele căsătoriei 33
Capitolul al IV-lea
EFECTELE CĂSĂTORIEI
Secţiunea 1 - Consideraţii generale
Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi complexe, de
diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice. Sunt supuse
reglementărilor legale în special relaţiile de natură patrimonială, dar şi unele cu caracter personal -
nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi obligaţii reciproce între soţi. Importanţa unor asemenea
dispoziţii normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soţi se ivesc neînţelegeri în
privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor şi atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin
divorţ. Incontestabil, însă, că modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din
instituţia căsătoriei influenţează în bună măsură desfăşurarea celorlalte care nu fac obiectul
reglementărilor juridice1.
Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei, în contextul legislaţiei actuale, stau sub
semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie. Art. 1 alin. (4) din Codul familiei consacră principiul
potrivit căruia soţii au drepturi şi obligaţii egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte
exerciţiul drepturilor părinteşti. Art. 25 Codul familiei reia acest principiu şi dispune că “bărbatul şi
femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”. Deşi acest text este aşezat în secţiunea privitoare
la drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, nu există nici o îndoială că un asemenea principiu îşi
găseşte aplicarea şi în domeniul raporturilor patrimoniale. De altfel, aceste reglementări nu
reprezintă altceva decât o aplicaţiune în domeniul relaţiilor de familie a principiului constituţional al
egalităţii în drepturi (art. 16 din Constituţia României).
Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III “Efectele căsătoriei”,
Secţiunea I, (art. 25-28) referindu-se la “drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”, iar cea de-a
II-a (art. 29-36) la “drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Deşi din tehnica reglementării
s-ar părea că acest capitol epuizează drepturile şi obligaţiile soţilor, realitatea este că nu toate sunt
cuprinse aici. Texte ale Codului familiei, situate în alte capitole, consacră, de asemenea, drepturi şi
obligaţii ale soţilor referitoare la obligaţia de întreţinere (art. 86 alin. (1), art. 89 lit. a) şi art. 41 alin.
(1) Codul familiei), la drepturile şi obligaţiile soţilor privind copilul minor (art. 97 Codul familiei).
Mai pot fi amintite, în acelaşi sens, şi drepturile şi obligaţiile soţilor ce rezultă, implicit, din
ansamblul de norme care alcătuiesc dreptul familiei ca: obligaţia de fidelitate, de a locui împreună
etc. Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor îşi au izvorul în norme aparţinând altor ramuri de drept, ca:
revocabilitatea donaţiilor între soţi (art. 937 Cod civil), interzicerea contractelor de vânzare-
cumpărare între soţi (art. 1037 Cod civil), vocaţia succesorală reciprocă a soţilor (reglementată de
art. 1-5 din Legea nr. 319/ 1994) etc.
Tot astfel, unele dintre raporturile statornicite între soţi şi surprinse de Codul familiei se
întregesc cu dispoziţii cuprinse în alte ramuri ale dreptului, cum sunt cele referitoare la nume şi la
comunitatea de bunuri, care se completează cu prevederi ale Codului civil.
Desigur, raporturile personale pe care căsătoria le generează sunt esenţiale pentru familie,
dar aceasta nu credem să îndreptăţească opinia exprimată în literatura de specialitate2, potrivit căreia
raporturile patrimoniale dintre soţi ar fi juridiceşte subordonate celor personale sau un accesoriu al
1
T.R. Popescu, op. cit., pag. 149.
2
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 39; I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale
foştilor soţi pe timpul dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag.
66; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 106.
34 Dreptul familiei
acestora1. Ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine stătător, ele fiind generate
deopotrivă de actul juridic al căsătoriei.
Secţiunea a 2-a - Raporturile personale dintre soţi
2.1. Numele soţilor
La încheierea căsătoriei, prevede art. 27 alin. (1) Codul familiei, viitorii soţi vor declara
ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei. Menţionata
dispoziţie legală oferă trei posibilităţi:
a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei;
b) să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre ei; situaţie în care
se va schimba numai numele unuia dintre soţi;
c) să-şi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele
ambilor soţi.
Legiuitorul făcând o enumerare limitativă a posibilităţilor de alegere a numelui la încheierea
căsătoriei, înseamnă că soţii nu vor putea crea alte situaţii relativ la numele ce-l vor purta. Opţiunea
soţilor va fi făcută fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de
momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va ataşa la declaraţia de căsătorie.
Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel până în momentul încheierii căsătoriei cu
privire la numele ce-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.
O dată numele comun declarat (potrivit art. 25 Codul familiei) soţii sunt obligaţi să-l poarte
tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ
(art. 28 Codul familiei). În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele avut înainte de
încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul
celuilalt soţ, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soţii au
un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui
celuilalt (art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 975/1968), numai că în această ipoteză, astfel cum am
arătat deja, este necesar consimţământul celuilalt (art. 28 alin. (2) Codul familiei)2. Soţii vor putea
cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va trebui să solicite
schimbarea printr-o cerere separată (art. 5 din Decretul nr. 975/1968).
O situaţie la care s-a oferit răspuns în literatura juridică3 a fost şi aceea a numelui pe care
soţul, adoptat în timpul căsătoriei şi care are numele comun cu celălalt soţ, îl va purta după adopţie:
va lua numele adoptatorului sau îşi va păstra numele comun. Răspunsul se regăseşte în această din
urmă variantă, soţul adoptat nedobândind numele adoptatorului. Dacă, însă, celălalt soţ consimte,
adoptatul va putea lua numele adoptatorului, după care soţii nu vor mai avea nume comune. Dacă
soţul ce a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorţ el nu va reveni la numele avut
înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând toate efectele
1
I. Albu, Regimul juridic al bunurilor …, op. cit., pag. 66; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit.,
pag. 106.
2
C. Bîrsan, Schimbarea numelui pe cale administrativă, în R.R.D. nr. 6/1970, pag. 31.
3
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 45; I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo, Înfierea, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag. 155; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 36; I. Molică, Efectele încuviinţării înfierii asupra
numelui înfiatului căsătorit, în R.R.D. nr. 5/1983, pag. 31; I. Deleanu, notă la sent. civ.nr. 515/1966
a fostului Trib. raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, pag. 144.
rudeniei fireşti1.
Soţul adoptat va putea, credem, cu atât mai mult să ia numele adoptatorului, în situaţia în
care şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimţământul celuilalt soţ.
În literatura juridică2 se consideră, pe bună dreptate, că soţul supravieţuitor sau cel divorţat,
dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soţul
dintr-o nouă căsătorie să poarte în viitor numele ales de ei în aceleaşi condiţii ca orice persoană,
căci art. 27 Codul familiei nu distinge între modurile în care viitorul soţ şi-a dobândit numele3. Se
va putea, aşadar, ca acesta să convină cu soţul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte,
dar care a aparţinut soţului decedat sau de care a divorţat, după cum se vor putea înţelege ca ambii
soţi să poarte acest nume sau numele lor reunite.
2.2. Obligaţia de sprijin moral
Pornind de la aceea că la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin
dispoziţiile art. 2 Codul familiei este reglementată obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind că
soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral unul altuia. Această obligaţie îmbracă multiple forme,
reţinute şi de dispoziţiile Codului familiei, în acest articol obligaţia fiind determinată doar generic.
Încălcarea obligaţiei de sprijin moral, în funcţie de fapta săvârşită, se poate constitui într-o
contravenţie (ca de exemplu cea prevăzută de art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991, constând în
alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei sau a copiilor, precum şi a oricăror alte persoane
aflate în întreţinere) sau chiar într-o infracţiune, sancţionată de dispoziţiile Codului penal [de
exemplu infracţiunea de abandon de familie - art. 305 alin. (1)].
Obligaţia de sprijin moral constă, aşadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a acorda
celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătăţii, are nevoie4, precum şi de a fi
solidar cu celălalt în toate împrejurările vieţii5.
2.3. Obligaţia de fidelitate
Soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii sexuale şi, în
acelaşi timp, să nu întreţină relaţii sexuale în afara familiei, adică să fie fideli unul altuia.
Această obligaţie nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea este o
consecinţă firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor juridice referitoare la
familie. Chiar mai mult, întreţinerea de relaţii sexuale în afara familiei, în anumite condiţii,
constituie infracţiunea de adulter prevăzută de art. 304 Codul penal. Tot pe fidelitatea soţilor se
bazează şi prezumţia de paternitate prevăzută de art. 53 Codul familiei, potrivit căreia soţul mamei
este tatăl copilului născut de aceasta.
Unii autori6 tratează separat obligaţia de fidelitate, prin care înţeleg îndatorirea soţilor de a
nu întreţine relaţii sexuale în afara familiei, de aşa-numita obligaţie conjugală, care ar consta în
obligaţia soţilor de a întreţine reciproc relaţii sexuale. În ceea ce ne priveşte, socotim că obligaţia de
fidelitate este mai complexă, cuprinzând ambele aspecte evidenţiate mai sus, fiind de fapt două
1
I.P. Filipescu, Tratat …,op. cit., pag. 45.
2
Idem, pag. 44.
3
Vezi pentru părerea contrară Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina
recentei legislaţii a R.P.R., în Analele Universităţii Bucureşti nr. 6/1956, pag. 66.
4
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 40.
5
I. Deleanu, notă la sent. civ. nr. 515/1966 a fostului Trib. raional Gherla, în R.R.D. nr.
4/1967, pag. 144.
6
I. Albu, Căsătoria ..., op. cit., pag. 101; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 43; M.
Banciu, op. cit., pag. 40-41; E. Florian, op. cit., pag. 62-63.
36 Dreptul familiei
perspective ale aceleiaşi chestiuni.
2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)
Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca soţii să locuiască
împreună.
Întrucât este stabilit cu putere de principiu că soţii decid împreună, de comun acord, în tot
ceea ce priveşte căsătoria (art. 26 Codul familiei), înseamnă că tot astfel ei vor putea hotărî şi cu
privire la domiciliul pe care-l vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se
deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, ideea unui domiciliu
comun al soţilor ar rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. (1) Codul familiei prin care se stabileşte că
minorul locuieşte la părinţii săi.
Este posibil ca, pentru motive temeinice, soţii să aibă, de obicei pentru perioade limitate de
timp, domicilii separate. De altfel, o asemenea ipoteză a şi fost avută în vedere de legiuitor atunci
când a statuat asupra drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de copiii lor minori, arătându-se că
“dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui
copilul” (art. 100 alin. (2) Codul familiei).
Fosta instanţă supremă1 s-a pronunţat în sensul că, împrejurări ca cele impuse de: exercitarea
unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care
nici una dintre locuinţele soţilor nu asigură norma locativă2, justifică domiciliile separate ale soţilor.
Acestea sunt situaţii, după cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate3, în care sunt
posibile domiciliile separate ale soţilor justificate tocmai de temeinicia motivelor care au stat la
baza alegerii unei asemenea soluţii. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a
locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt, precum şi părăsirea acestuia, aşa
încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale, constituie infracţiunea de abandon de familie,
aşa cum legiuitorul a incriminat-o prin dispoziţiile art. 305 lit. a) din Codul penal.
Este, însă, contravenţie, dacă potrivit legii penale nu constituie infracţiune, fapta constând în
alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor sau a oricărei persoane aflate în
întreţinere (art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii
privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică)4.
În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine, prin intermediul instanţelor de
judecată, evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate
sunt contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare5 susţine teza inadmisibilităţii, de
principiu, a evacuării soţului, motivat, în general, pe aceea că aceasta ar duce la o separare în fapt a
soţilor, dispusă de către instanţă, ceea ce nu se poate accepta, fiind contrar principiilor căsătoriei.
S-a susţinut şi opinia contrară, în sensul că soţul, care prin atitudinea sa face imposibilă
convieţuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt6.
1
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 26/1962, în C.D. 1962, pag. 37.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 546/6.03.1973, în C.D. 1974, pag. 169; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1334/1970, în C.D. 1970, pag. 114-117; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 643/7.04.1982,
în R.R.D. nr. 3/1983, pag. 65.
3
4
Republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 9/24.01.1997.
5
I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţia
civilă, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 114; Trib. Supr. secţ. civ., dec. nr. 272/1970, în C.D. 1970, pag.
134; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1071/1973, în C.D. 1973, pag. 149; Trib. jud. Neamţ, dec. civ.
nr. 404/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, pag. 55.
6
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1861/1975, în R.R.D. nr. 1285/1975, pag. 35-36; C. Turianu,
În ceea ce ne priveşte, acceptăm ca întemeiată acţiunea în evacuarea unui soţ, atunci când
acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt soţ (sau a
membrilor de familie) şi ar duce la imposibilitatea continuării convieţuirii. Ea este admisibilă şi în
situaţia de excepţie în care soţul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuinţei, fiindcă
evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de
proprietate, este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate. trebuie evidenţiat
faptul că în practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acţiunii de
divorţ şi măsura subzistă doar până la partaj, când instanţa va decide cărui soţ i se va atribui
locuinţa ce a constituit domiciliul conjugal.
2.5. Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei
Relativ la raporturile personale dintre soţi, legea nu prevede vreo soluţie pentru situaţia în
care între soţi ar interveni neînţelegeri, cum, de exemplu, este indicat în cazul neînţelegerilor ce
apar în privinţa ocrotirii părinteşti (art. 99 şi 100 din Codul familiei). În consecinţă, soţii sunt aceia
care, singuri, se vor găsi în situaţia rezolvării unor asemenea probleme în scopul menţinerii
căsătoriei.
Nu mai puţin adevărat este faptul că sursa celor mai numeroase contradicţii o constituie
tocmai asigurarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor personale între soţi, neînţelegerile lor în
asemenea chestiuni fiind, deseori, cauza acţiunilor de divorţ. Pe cât de complexe sunt aceste
raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluţionarea acestora rămâne la
înţelepciunea şi buna-credinţă a soţilor.
Secţiunea a 3-a – Raporturile patrimoniale dintre soţi
3.1.Consideraţii generale
3.1.1. Categorii de raporturi patrimoniale

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi
cuprinse în trei categorii:
a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;
b) raporturi cu privire la bunurile lor;
c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.
În general, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt stabilite prin normele Codului familiei,
dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel,
în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluţii normative proprii acestora, urmează a se face
aplicarea dispoziţiilor dreptului civil.
Bunurile soţilor, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în
ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărţite în: bunuri
comune, care constituie regula, şi bunuri proprii, care constituie excepţia. Această afirmaţie îşi are
temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi
comune. În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soţi, va trebui să
se facă dovadă în acest sens. Prezumţia de comunitate are la bază realitatea că, în mod obişnuit, soţii
dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a
înţeles să acorde prioritate comunităţii de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată
acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum şi creşterii şi educării copiilor.
Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de violenţă exercitată asupra
soţiei, în revista Dreptul nr. 12/1992, pag. 82.
38 Dreptul familiei
3.1.2. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi înainte de Codul familiei
Codul civil de la 1864 consacra în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi regimul
separaţiei de bunuri, care se aplica numai atunci când soţii nu au înţeles, prin convenţie
patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel, regimul de drept comun era considerat cel al
separaţiei de bunuri (art. 1283 Cod civil) fiecare dintre soţi păstrând un drept exclusiv de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia, însă, de a contribui la
cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-şi întreţină soţia (art. 196 Cod civil), acesteia din urmă
revenindu-i obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale” (art.
1284 Cod civil).
Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional, regimul dotal (art. 1233-1293 Cod
civil), dota fiind potrivit dispoziţiilor art. 1233 “averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în
numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”. Soţii îl puteau adopta, cu sau fără
modificări, prin convenţia matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi în folosinţa
bărbatului, care avea, singur, exerciţiul acţiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota
mobiliară, dar numai cu autorizaţia bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă şi
imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra
bunurilor parafernale.
Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de
achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor
doi soţi1.
Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea
Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea
unor noi principii (al egalităţii între sexe, de exemplu) a adus importante modificări relaţiilor de
familie. Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit2. Deşi regimul legal al separaţiei de
bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după Constituţia din 1948
practica judiciară i-a adus unele corective, în sensul principiilor enunţate de legea fundamentală.
Soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei, iar
noţiuni noi utilizate erau acelea de “patrimoniu conjugal” şi “comunitate de fapt”, prin ele
urmărindu-se a se desemna comunitatea de bunuri a soţilor, precum şi să se recunoască contribuţia,
prin munca în gospodărie, a femeii casnice3.
Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos
complet relaţiile de familie (şi, deci, şi raporturile patrimoniale) de sub incidenţa Codului civil.
După acest moment, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispoziţiile acestui
cod, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor patrimonial legal sau convenţional,
de mai înainte. Bunurile pe care soţii le aveau la data intrării în vigoare a Codului familiei au
devenit comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor codului4.
Cu toate acestea, calitatea de bun comun nu putea fi opusă terţilor care la data intrării în
vigoare a Codului familiei erau titularii unor drepturi reale asupra bunurilor soţilor5. Cu alte cuvinte,
actele juridice de administrare încheiate cu terţii, privitoare la bunurile existente în patrimoniul
soţilor rămâneau cârmuite de legislaţia anterioară, în vigoare la data încheierii acestor acte juridice6.
1
D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 21.
2
T.R. Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii
sexelor, în J.N. nr. 2/1950, pag. 208 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., pag. 167.
3
M. Eliescu, op. cit, pag. 167, 168.
4
C. Linzmayer, notă la dec. civ. nr. 3469/1957 a Trib. reg. Cluj, în L.P. nr. 1/1958, pag. 88.
5
6
M. Eliescu, op. cit., pag. 396. Într-o speţă recentă, având ca obiect retrocedarea unui bun
În cazul căsătoriilor care au fost desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei,
nu se puteau aplica dispoziţiile acestui cod. Cu toate acestea, în temeiul Constituţiei din 1948 şi a
celei din 1952, astfel cum am arătat deja, practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soţi
asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deşi femeia nu putea invoca prezumţia de
comunitate, putea face, însă, proba contribuţiei sale efective la achiziţionarea bunurilor1. De
asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia dintre soţi nu constituia
un impediment pentru celălalt soţ în a dovedi contribuţia sa la achiziţionarea acestuia şi, pe cale de
consecinţă, la stabilirea cotei ce i se cuvenea.
3.1.3. Regimul matrimonial în dreptul român actual. Caracteristici

Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi
privitoare la bunurile lor, precum şi acelea ce se formează în relaţiile cu terţii.
O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea că este, în
exclusivitate, legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să existe un
regim convenit de părţi. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri
comune, orice convenţie contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 30 Codul
familiei. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege prin art. 31 Codul familiei, sunt
considerate proprii ale fiecăruia dintre soţi.
Revenind la sancţiunea nulităţii, se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută
orice convenţii intervenite, fie între soţi, fie între aceştia şi terţe persoane, prin care s-ar aduce
atingere regimului legal al bunurilor soţilor. În acest context, vor fi nule: convenţiile încheiate între
soţi prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, ca, de pildă, acelea prin care s-ar stabili că
anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi;
convenţiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea căsătoriei; declaraţiile unilaterale ale
unuia dintre soţi prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar
aparţine în exclusivitate celuilalt soţ2; convenţiile încheiate de viitorii soţi sau de soţi cu terţii, prin
care s-ar aduce atingere regimului legal al comunităţii de bunuri3.
În ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis al convenţiilor prohibite de lege, este unanim
admis în literatura juridică faptul că sunt sancţionate cu nulitatea acele convenţii prin care s-ar
urmări o restrângere a comunităţii de bunuri, însă există diversitate de opinii cu privire la
convenţiile de lărgire a comunităţii, adică acelea prin care s-ar urmări ca anumite bunuri, care,
potrivit dispoziţiilor art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii, să fie incluse în masa bunurilor
comune.
Se susţine, într-o primă opinie4, că, în condiţiile în care regimul comunităţii de bunuri este
obligatoriu, înseamnă că nu se poate realiza micşorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama
celor proprii, dar nici nu pot fi mărite bunurile comune în detrimentul celor proprii, fiindcă astfel s-
ar atribui caracterului obligatoriu al comunităţii de bunuri un înţeles unilateral, care nu rezultă nici
din dispoziţiile art. 30 alin. (2) Codul familiei şi nici din vreun alt text legal. Se mai susţine, în
naţionalizat în baza Drecretului nr. 92/1950, s-a decis că textul art. 1283 Cod civil consacră regula
regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ceea ce obligă instanţele să determine natura juridică
a bunului în litigiu,respectiv dacă soţii, prin excepţie, ca urmare a existenţei unei convenţii
matrimoniale, nu au supus bunul unui regim matrimonial convenţional ( C.S.J., secţ. Civ., dec.
nr.1749/2000, nepublicată, citată după P. Perju, Probleme de drept civil din practica secţiei civile a
C.S.J., în revista Dreptul nr. 4/2001, p. 183).
1
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 1531/1955, în C.D. 1955, vol. I, pag. 215.
2
Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 31/1960, în C.D. 1960, pag. 262-264.
3
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 50-51.
4
Idem, pag. 53.
40 Dreptul familiei
argumentarea acestei opinii că, de vreme ce regimul bunurilor comune şi proprii este stabilit prin
dispoziţiile art. 30-36 Codul familiei, mărirea comunităţii de bunuri se poate realiza numai potrivit
dispoziţiilor art. 31 lit. b) din acest cod1.
Potrivit unei alte opinii2 convenţiile de lărgire a comunităţii trebuie privite ca valabile dacă
prin ele nu se aduce atingere intereselor terţilor, întrucât, potrivit art. 30 alin. (2) Codul familiei sunt
lovite de nulitate numai convenţiile care aduc atingere “existenţei efective a întinderii minimale a
comunităţii”3, această dispoziţie nefiind în opoziţie cu extinderea domeniului comunităţii de
bunuri4.
În ceea ce ne priveşte socotim că nu numai convenţiile prin care s-ar micşora comunitatea de
bunuri a soţilor sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci şi
acelea prin care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din
comunitate, dar pentru alte argumente decât acelea arătate mai sus ca stând la baza primei opinii.
Într-adevăr, art. 30 alin. (1) Codul familiei prevede că “bunurile dobândite în timpul
căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune”, pentru ca în alin. (2)
să se arate că “orice convenţie contrară este nulă”. Credem, din modul de redactare al textului şi din
locul unde dispoziţia cuprinsă în alin. (2) este plasată, că legiuitorul a înţeles să proteguiască
comunitatea de bunuri şi să sancţioneze cu nulitatea numai convenţiile care ar fi contrare
dispoziţiilor alin. (1) al art. 30 din Codul familiei. Dacă ar fi dorit să confere acestei dispoziţii
valoare de principiu, în sensul că este lovită de nulitate orice convenţie care ar contraveni oricărei
dispoziţii din secţiunea ce se referă la regimul juridic al bunurilor soţilor, ar fi aşezat această
dispoziţie la urmă sau ar fi spus expres că orice convenţie contrară dispoziţiilor din această secţiune
este nulă, ceea ce nu a făcut. Mai mult, în cuprinsul acestei secţiuni, când legiuitorul a voit să
împiedice încheierea unei convenţii, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, art. 36 alin. (1) Codul
familiei prevede că bunurile soţilor se pot împărţi la desfacerea căsătoriei prin convenţia acestora,
iar în aliniatul al doilea se arată că, în timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor comune se poate face
numai pe cale judecătorească (nu şi prin convenţie). O asemenea înţelegere prin care s-ar împărţi
bunurile comune în timpul căsătoriei va fi sancţionată cu nulitatea, dar nu în temeiul dispoziţiilor
art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci pentru că ea este potrivnică dispoziţiilor cu caracter imperativ din
art. 36 Codul familiei. Convenţiile prin care s-ar mări comunitatea de bunuri în detrimentul
bunurilor proprii sunt lovite de nulitate, nu în temeiul prevederilor art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci
pentru că ele contravin dispoziţiilor cu caracter imperativ care consacră cele două categorii de
bunuri ale soţilor, cele comune şi cele proprii, ca regim legal unic, obligatoriu şi imuabil.
Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunităţii de bunuri a soţilor, el
este preocupat şi în protecţia patrimoniului propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poate
1
Ibidem.
2
M. Eliescu, op. cit., pag. 177-178; I. Albu, Căsătoria …, op. cit., pag. 121.
3
M. Eliescu, op. cit., pag. 177.
4
Într-o speţă (dec. civ. nr. 391/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, pag. 46), fostul Tribunal
Suprem pare a împărtăşi aceeaşi opinie, atunci când consideră că este necesar ca “instanţa să
examineze dacă părţile prin acordul lor de voinţă - expres sau tacit- s-au înţeles să schimbe
caracterul de bun propriu al materialelor, în cel de bunuri comune, avându-se în vedere destinaţia
dată acestora, de a fi încorporate într-o casă menită să servească ca locuinţă comună, familială,
ambilor soţi”.
Situaţia din speţă nu ilustrează, totuşi, această problemă, căci aici nu este vorba de
schimbarea statutului juridic al aceluiaşi bun din bun propriu în bun comun, ci de posibilitatea ca,
prin încorporarea unor materiale de construcţie preexistente, bunuri proprii, să rezulte o altă
construcţie, care, fiind rezultatul eforturilor materiale ale ambilor soţi, în timpul căsătoriei, va fi bun
comun (În acelaşi sens, Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1960, în C.D. 1960, pag. 31 şi
dec. nr. 497/1984, nepublicată).
realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de
satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe
patrimoniale.
Dacă ar fi îngăduite orice convenţii de majorare a comunităţii de bunuri pe seama bunurilor
proprii, s-ar ajunge la câştigarea de către unul dintre soţi a unui drept, e adevărat în devălmăşie,
asupra unui bun cu privire la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuţie, şi încă în mod gratuit.
Un eventual prejudiciu trebuie privit nu numai din prisma unuia dintre soţi, ci şi, de
exemplu, din punctul de vedere al posibililor moştenitori, mai ales în situaţia în care ar exista copii
dintr-o căsătorie anterioară. Or, este cunoscut, legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce
priveşte actele juridice dintre soţi care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la
celălalt. Prin art. 1307 Cod civil sunt prohibite vânzările între soţi tocmai pentru că, în realitate, sub
astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie, act gratuit de care legiuitorul doreşte să-l ferească pe
oricare dintre soţi care s-ar afla sub influenţa celuilalt, nemanifestându-şi voinţa în mod liber şi
realizând astfel o donaţie irevocabilă. Pe de altă parte, donaţiile, care în principiu, sunt acte juridice
irevocabile, între soţi, potrivit dispoziţiilor art. 937 Codul civil, sunt, pentru considerentele deja
expuse, oricând revocabile.
Din punct de vedere tehnico-juridic ar fi trebuit, deci, ca dispoziţia din art. 30 alin. (2) să fie
plasată la începutul sau la sfârşitul secţiunii şi să prevadă expres că orice convenţie contrară
regimului juridic al bunurilor soţilor este nulă, nu numai acelea prin care s-ar micşora comunitatea.
În susţinerea tezei că sunt valabile convenţiile de lărgire a comunităţii de bunuri pe seama
bunurilor proprii, s-a mai argumentat în literatura juridică1 în sensul că o atare interpretare se
impune întrucât interdicţia de a restrânge bunurile proprii în favoarea celor comune poate fi oricând
eludată, ţinând cont că, potrivit legii, calitatea de bun comun este prezumată până la dovada
contrară, astfel încât este suficient ca soţul, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun
propriu, să nu facă dovada acestei calităţi, iar bunul respectiv va fi considerat bun comun în virtutea
prezumţiei legale. În acest fel se ajunge în realitate tot la săvârşirea unei liberalităţi indirecte, act
care are validitate juridică.
Argumentul izvorăşte dintr-o ipoteză pur teoretică pentru că problema unei astfel de probe
se pune, de regulă, cu ocazia împărţirii bunurilor comune sau a dezbaterii moştenirii, când interesele
foştilor soţi sau ale moştenitorilor nu mai sunt concordante şi, deci, o atare atitudine nu-şi are
justificare. Dintr-un alt punct de vedere însă, chiar dacă am accepta ca posibile aceste atitudini ale
persoanelor cu privire la anumite bunuri proprii, considerând astfel de convenţii contrare
prevederilor legale şi ordinii de drept şi, prin urmare, sancţionate cu nulitate absolută, instanţele de
judecată au îndatorirea, în virtutea rolului activ, de a invoca, din oficiu, o atare nulitate, stabilind,
urmare a probatoriului administrat, calitatea bunurilor supuse împărţelii.
Întrebarea care se poate pune este ce fel de convenţii pot încheia soţii între ei? Desigur, ei
pot încheia orice convenţii care nu modifică regimul juridic legal şi obligatoriu al bunurilor lor.
Astfel, vor putea încheia convenţii privind modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor
comune2; unul dintre soţi va putea face celuilalt donaţii, care însă sunt revocabile potrivit
dispoziţiilor art. 937 Codul civil. O convenţie prin care unul dintre soţi ar da mandat general
celuilalt soţ de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o
renunţare la unul din drepturile pe care legea le conferă soţilor în mod egal. Tot nulă ar fi şi
convenţia prin care unul din soţi ar renunţa la dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune3.
Sintetizând caracteristicile regimului juridic al bunurilor soţilor, putem afirma că acesta este
1
I.P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, M.I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, pag. 87.
2
M. Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei R.P.R., în J.N.
nr. 3/1954, pag. 355.
3
42 Dreptul familiei
un regim legal, unic, obligatoriu şi imuabil, legea neîngăduind modificări şi neadmiţând un alt
regim decât acela pe care-l consacră1.
În literatura juridică2, ca o propunere de lege ferenda, s-a susţinut că s-ar impune
recunoaşterea dreptului soţilor ca, pe cale convenţională, să aducă restrângere regimului comunităţii
de bunuri sau chiar ca acest regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separaţiei bunurilor,
capabil a ocroti în aceeaşi măsură egalitatea soţilor în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare
a încheierii căsătoriei. Părerea a rămas izolată, dar considerăm că ea nu este nicidecum exagerată,
raportându-ne la noile realităţi economico-sociale şi având în vedere tendinţele actuale, astfel încât
o reglementare legală în acest sens ar fi indicată. Instituirea unei separaţii de patrimonii, cu
menţinerea, totuşi, a obligaţiei soţilor de a contribui la cheltuielile comune (similar dispoziţiilor
anterioare din Codul civil) ar fi în măsură a îmbina interesele personale ale soţilor cu obligaţiile
patrimoniale ce incumbă acestora pentru susţinerea căsniciei şi apărarea intereselor copiilor minori.
Instanţele judecătoreşti au posibilităţi mai largi de intervenţie în cazul neînţelegerilor dintre
soţi cu privire la bunurile lor. Acestea, învestite fiind cu soluţionarea litigiilor de împărţire a
bunurilor comune, fie după pronunţarea divorţului, fie chiar în timpul căsătoriei, dacă există motive
temeinice în sensul prevederilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, sau cu soluţionarea unor cereri de
stabilire a caracterului comun al unora dintre bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dacă acestea,
de pildă, au fost achiziţionate şi figurează numai pe numele unuia dintre soţi (de exemplu, cazul
imobilelor sau al împărţirii fructelor bunurilor comune)3, vor pronunţa hotărâri prin care vor stabili
caracterul de bunuri comune sau proprii ale soţilor.
3.1.4. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor

Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a consacrat noţiunea de
proprietate comună în devălmăşie.
S-a propus însă4, justificat credem noi, noţiunea de comunitate patrimonială în devălmăşie,
întrucât conţinutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci şi
de alte drepturi reale ca: dreptul de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute, de superficie, creanţele
comune şi garanţiile acestor drepturi. Soţii răspund, potrivit art. 32 Codul familiei, împreună şi
pentru datoriile lor comune. Desigur, este corectă noţiunea de proprietate comună în devălmăşie,
atunci când ne referim la dreptul de proprietate al soţilor, sintagma de comunitate matrimonială
urmând a fi folosită atunci când este vorba de întregul comunităţii matrimoniale.
Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre
soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel ca şi în cazul coproprietăţii de
drept comun.
Ea cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii (având pasiv şi activ), asemănându-se deci cu
indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părţi, aparţinând ambilor soţi în devălmăşie până la
desfacerea căsătoriei sau la împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (2) Codul
familiei.
Devălmăşia nu poate fi calificată ca societate, neavând natură convenţională şi nici scop
lucrativ, şi nici ca persoană juridică, neîntrunind condiţiile cerute pentru aceasta5.
1
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 119.
2
V.D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul cod al familiei, în R.R.D. nr. 3/1972, pag. 67. A se
vedea şi Al. Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, în revista Dreptul nr.
4/2001, 92
3
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, pag. 11 şi Trib. Supr. în
compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, secţ.
civ., dec. nr. 39/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 126, cu notă de R. Petrescu.
4
5
S-a mai susţinut în literatura juridică1 că devălmăşia ar atrage, din punct de vedere subiectiv,
o limitare a capacităţii de folosinţă a soţilor, întrucât ei nu pot să dobândească, în timpul căsătoriei,
decât bunuri comune şi abia cu titlu de excepţie bunuri proprii. Părerea a rămas singulară căci, astfel
cum în mod just s-a arătat2, legiuitorul a urmărit nu să modifice condiţia personală a soţilor, ci să
stabilească un regim al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care oferă o sferă de posibilităţi de
acţiune uneori mai largă, alteori mai restrânsă, a subiecţilor săi.
Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe cote-părţi în
mai multe privinţe:
a) În timp ce în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi sunt determinate, abstract, cotele
fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în devălmăşie cota fiecăruia dintre soţi nu
este determinată în nici un fel, aceasta stabilindu-se numai cu ocazia unei eventuale împărţiri a
bunurilor comune.
b) În cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa abstractă de
proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi. Nici unul dintre soţi, însă,
nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul său asupra bunurilor comune,
acesta nefiind determinat.
c) Potrivit art. 35 din Codul familiei, oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă şi
de administrare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie, prezumându-se că are mandat
de la celălalt soţ, cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la imobile, când este necesar
consimţământul expres al ambilor soţi, pe când coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu
acordul tuturor.
d) Proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe când
proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiple cauze precum: legea, succesiunea,
convenţia părţilor.
e) Împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele dinainte cunoscute,
pe când în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele nefiind cunoscute, ele urmează a fi
stabilite chiar cu ocazia împărţirii, în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor
comune.
f) Proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor, respectiv de calitatea
de soţ, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, titular al dreptului de proprietate poate fi
orice persoană. Calitatea de coproprietar poate fi şi transmisă prin acte juridice, ceea ce nu e posibil
în cazul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor.
g) Exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme
de proprietate.
Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât nici unul nu exercită o
posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 674 Cod procedură civilă. În cazul proprietăţii
comune pe cote-părţi, însă, coproprietarul care exercită posesia asupra unor bunuri în mod exclusiv
poate, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă, să exercite
acţiunea posesorie faţă de un alt coproprietar. Faţă de terţi însă, codevălmaşul are posibilitatea
exercitării acţiunii posesorii, aceasta fiind un act de administraţie care poate fi efectuat şi de către
unul dintre soţi în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc. Coproprietarul nu poate exercita singur
acţiunea posesorie împotriva unui terţ, întrucât, în acest mod, prin hotărâre judecătorească, i s-ar
recunoaşte o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar prejudicia interesele celorlalţi
coproprietari.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, de vreme ce bunurile comune sunt în detenţia
ambilor soţi, nici unul dintre ei nu are acţiunea în revendicare împotriva celuilalt. Pentru motive
1
Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului
familiei, în L.P. nr. 6/1955, pag. 612.
2
44 Dreptul familiei
temeinice, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, soţul interesat are la îndemână
acţiunea în constatarea bunurilor comune1. Aceeaşi este situaţia şi în cazul proprietăţii comune pe
cote-părţi, coproprietarii neavând acţiune în revendicare unul împotriva altuia. Împărţirea bunului
poate fi cerută oricând, fără a fi necesară dovedirea sau existenţa unor motive temeinice. Faţă de
terţi, codevălmaşul poate introduce acţiunea în revendicare, întrucât ea profită şi celuilalt soţ. În
cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, nici unul dintre coproprietari nu poate introduce singur
acţiunea în revendicare, deoarece ei nu au, priviţi individual, un drept de proprietate exclusiv2. Toţi
coproprietarii pot însă introduce acţiunea în revendicare împotriva unui terţ posesor, dar
neproprietar.
3.2. Bunurile soţilor
3.2.1. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor

Accepţiunea care trebuie conferită noţiunii de bunuri, folosită de Codul familiei, este aceea
din dreptul civil3, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile şi imobile) precum şi toate
drepturile reale (principale şi accesorii) şi drepturile de creanţă, adică tot ceea ce se află în circuitul
civil.
Din analiza prevederilor art. 30 şi 31 Codul familiei rezultă că legiuitorul a instituit două
categorii de patrimonii legate de persoana soţului: pe de o parte, categoria bunurilor comune
ambilor soţi, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.
Art. 30 Codul familiei prevede, în alineatul întâi, că: “Bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar prin
alineatul al treilea instituie o scutire de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune al căror caracter
este prezumat de legiuitor.
Regula este, deci, că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune,
însă, prin excepţie soţii au, cum rezultă din prevederile art. 31 Codul familiei, şi bunuri proprii.
Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;
c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii4, precum şi alte asemenea
bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare.
3.2.2. Bunurile comune ale soţilor

Categoria bunurilor comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a celor doi
soţi; ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susţinerii familiei.
Prezumţia de comunitate are un caracter relativ, (juris tantum), ea constituind, cum in
1
2
În sens contrar, R. Dumitru, Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea, Iaşi, 1974, pag.
176.
3
M.I. Eremia, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti,
1967, pag. 200; P. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1980,
pag. 144; M. Eliescu, op. cit., pag. 183-185.
4
Conform noii legislaţii în materie, inovaţia nu mai este reglementată.
terminis o spune legiuitorul, o scutire de dovadă. Posibilitatea invocării prezumţiei de comunitate

nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soţi o are de a cere să se constate, în timpul căsătoriei,
că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soţi, ci un bun comun, sau invers1.
Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei criterii care
izvorăsc din prevederile art. 30 alin. (1) Codul familiei, şi anume:
a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;
b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31 Codul
familiei.
Pentru ca aceste criterii să devină funcţionale se cuvin lămurite câteva noţiuni implicate în
conţinutul lor: noţiunea de dobândire; calitatea de soţ a dobânditorului, legată de timpul căsătoriei;
data sau momentul dobândirii şi modul în care bunurile devin comune.
a) Noţiunea de dobândire
Întrucât Codul familiei foloseşte, fără nici o altă precizare, noţiunea de “dobândire”,
urmează să înţelegem că vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul
soţilor prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost
achiziţionate de unul sau de ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
Drepturile reale vor fi considerate ca dobândite de soţi fie că au la bază un mod originar de
dobândire, fie unul derivat. Înscrierea în cartea funciară a unui astfel de drept numai pe numele
unuia dintre soţi este o împrejurare care nu schimbă apartenenţa bunului la comunitate. Înscrierea în
cartea funciară a dreptului numai pe numele unuia dintre soţi este o condiţie pentru dobândirea
acelui drept de către acel soţ; şi, în puterea legii (art. 30 alin. (1) Codul familiei), bunurile dobândite
de oricare dintre soţi, şi nu numai de către aceştia împreună, sunt bunuri comune. În cazul în care în
actul de dobândire figurează ambii soţi, iar în cartea funciară se indică şi cota fiecăruia, bunul va fi
considerat bun comun în devălmăşie şi nu coproprietate pe cote-părţi2.
Bunul achiziţionat de către unul din soţi devine comun, chiar dacă celălalt soţ îl reprezintă la
încheierea actului pe vânzător, aceasta nefiind o încălcare a prevederilor art. 1308 alin. (2) din
Codul civil, care opresc cumpărarea de către mandatar a bunurilor ce a fost însărcinat a le vinde3.
Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice
oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt, în temeiul dispoziţiilor art. 31
lit. b) Codul familiei, bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat că acele
bunuri urmează să fie comune.
În ceea ce priveşte uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, considerăm
că în cazul celei de 30 de ani (art. 1890 Cod civil) bunul urmează să fie considerat comun sau
propriu, după cum termenul de uzucapiune a început să curgă în timpul căsătoriei sau în afara ei4,
având în vedere caracterul retroactiv al acesteia; în cazul celei de 10-20 de ani, după cum data
justului titlu se situează sau nu în timpul căsătoriei5.
1
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, pag. 11-14; Trib. Supr.,
secţ. civ., dec. nr. 1249/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, pag. 161.
2
M. Eliescu, op. cit., pag. 186, 201-202.
3
A se vedea şi O. Căpăţînă, Cu privire la procura dată unui soţ de a vinde celuilalt soţ un
bun al mandatarului, în L.P. nr. 6/1955, pag. 605-612.
4
În acelaşi sens, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 60; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
493/1968, în R.R.D. nr. 8/1968, pag. 172. În sens contrar, că bunul este comun dacă termenul de
uzucapiune se împlineşte în timpul căsătoriei, între soţi neaplicându-se caracterul retroactiv al
uzucapiunii, P. Anca, în Încheierea căsătoriei şi efectele ei, coordonator I.P. Filipescu, Editura
Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 115-116; A se vedea şi D. Andrei, R. Petrescu, Examen teoretic al
practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune, în R.R.D. nr. 11/1981, pag. 45 şi urm.
5
În sens contrar, respectiv că bunul dobândit prin uzucapiunea de 10-20 de ani este comun,
46 Dreptul familiei
Dobândirea drepturilor de creanţă în patrimoniul comun al soţilor poate avea ca izvor orice
act juridic generator de obligaţii, delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei etc.
În legătură cu creanţa ce are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate, nu există o unitate de
vederi în literatura de specialitate.
În ce ne priveşte, de vreme ce, potrivit legii, în noţiunea de bun se includ şi creanţele,
considerăm că acestea devin bunuri comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, şi proprii,
dacă sunt dobândite în afara acesteia 1.
Concluzionând, aşadar, prin dobândire se înţelege obţinerea, sub semnul prezumţiei de
comunitate, de către oricare din soţi sau de ei împreună, a unui drept patrimonial, real sau de
creanţă, în temeiul legii, al unui act sau fapt juridic2.
b) Calitatea dobânditorului
Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (1) Codul
familiei, acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună, fie de către oricare dintre soţi, singur.
Deci, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. În legătură cu determinarea calităţii de soţ a
dobânditorului se impun anumite precizări relativ la timpul sau durata căsătoriei.
Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de stare
civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie, şi acela al desfacerii
căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre
judecătorească.
Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a
hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Rezultă că, dacă anumite bunuri au fost
dobândite în intervalul de timp de la pronunţarea hotărârii şi până la rămânerea ei irevocabilă,
prezumţia de comunitate există şi în privinţa acestora3.
Faţă de terţi, potrivit art. 39 alin. (2) Codul familiei, prezumţia de comunitate încetează
numai la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie
sau la data când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale. Terţii vor fi îndreptăţiţi să considere
comune chiar acele bunuri care, fiind dobândite după desfacerea căsătoriei, în raporturile dintre soţi
sunt considerate bunuri proprii. Practica judiciară mai veche s-a şi pronunţat4, în sensul că vor fi
considerate bunuri proprii, iar nu comune, acelea care au fost dobândite după data desfacerii
căsătoriei prin divorţ, însă cu bani proveniţi de la celălalt soţ, în timpul căsătoriei. Soţul de la care
provin banii va avea, în acest caz, numai un drept de creanţă pentru suma dată soţului dobânditor, şi
nu un drept de proprietate devălmaş5.
În cazul morţii fiziceşte constatată nu se pun probleme deosebite, bunurile dobândite după
data decesului de către soţul supravieţuitor vor fi, evident, bunuri proprii.
Căsătoria poate lua sfârşit şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Data
morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce
înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a
hotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, vor fi
retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.
a se vedea P. Anca în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 116.

1
T.R. Popescu, op. cit., pag. 68. În sensul că acele creanţe, născute înainte de căsătorie în
patrimoniul unui soţ, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în
timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie, sunt bunuri comune, a se vedea M. Eliescu, op. cit.,
pag. 199.
2
I. Albu, Căsătoria …, op. cit., pag. 128.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, pag. 94.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1991/1972, în C.D. 1972, pag. 221.
5
Aşa cum s-a remarcat în literatura juridică1 se poate ca, ulterior rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, să se dovedească prin certificatul de deces o altă dată
reală a morţii, împrejurare care duce la anularea hotărârii declarative de moarte şi la schimbarea
retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în
proprii sau invers, după cum data reală a morţii, dovedită prin certificatul de deces, se situează
anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care data morţii,
stabilită prin hotărâre judecătorească, este, ulterior, rectificată.
Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, o dată cu
reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată
prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art.
22 din Codul familiei, dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, o dată cu reîntoarcerea acestuia
prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile,
inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.
În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este retroactiv desfiinţată, bărbatul şi
femeia fiind consideraţi că niciodată nu au fost căsătoriţi. Toate bunurile achiziţionate vor fi
considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la
achiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanţă sau va fi considerat
coproprietar, dacă cota sa din bunul în discuţie a fost determinată, prezumţia de comunitate
funcţionând numai în cazul căsătoriei.
De la această regulă, art. 23 Codul familiei, ocrotind buna-credinţă, creează o importantă
excepţie atunci când prevede că “soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei,
declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă că beneficiul comunităţii, în cazul
căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă.
Despărţirea în fapt a soţilor nu face să înceteze comunitatea matrimonială, aşa încât vor fi
considerate bunuri comune şi acelea achiziţionate în astfel de perioade2. Faptul că unul dintre soţi
nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt, va fi luat în
considerare la stabilirea părţii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soţ3.
Deoarece numai căsătoria generează prezumţia de comunitate, în cazul concubinajului
aceasta nu funcţionează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni
proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor4. Dovada proprietăţii
indivize, în ceea ce-i priveşte pe concubini, se face raportat la fiecare bun în parte şi nu la totalitatea
bunurilor, cum se procedează în cazul comunităţii de bunuri generate de căsătorie5, iar contribuţia
fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor, fiind o problemă de fapt, urmează a fi lămurită prin
1
A. Ionaşcu, Anularea hotărârii de declarare a morţii prezumate a unei persoane a cărei
moarte reală a fost constatată anterior prin act de deces, în L.P. nr. 11/1960, pag. 53.
2
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 32; Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr.
19/1960, L.P. nr. 9/1960, pag. 56; V.D. Zlătescu, Semnificaţia şi consecinţele juridice ale unor
situaţii de fapt ivite între soţi, în lumina legislaţiei privitoare la întărirea familiei, în R.R.D. nr.
7/1967, pag. 49-50.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 800/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 172; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1130/1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 21;Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 630/1974, în C.D. 1974, pag. 167; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D.
nr. 12/1983, pag. 94; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1868/1982, în R.R.D. nr. 11/1983, pag. 67.
4
Trib. Supr, secţ. civ., dec. nr. 183/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, pag. 57-58;Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1241/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, pag. 64; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1047/1981, în
R.R.D. nr. 2/1982, pag. 60.
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2581/1974, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1979-1975,
pag. 31.
48 Dreptul familiei
probele ce se administrează în proces1.

c) Momentul dobândirii
Dobândirea bunurilor comune înseamnă, aşa cum s-a arătat deja, intrarea acestora în
patrimoniul soţilor, astfel că momentul dobândirii este acela care potrivit dreptului comun,
marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terţe persoane în acela al soţilor.
În cazul drepturilor de creanţă, în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun sau propriu, problemele se
complică, atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară exprimându-se păreri diferite, uneori
iremediabil divergente.
Într-o primă opinie s-a susţinut că simpla dobândire a unui drept de creanţă marchează
momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului ce
alcătuieşte obiectul acelei creanţe este dobândit ulterior2.
Într-o altă opinie s-a susţinut, fără nici o distincţie, că, de vreme ce în dreptul nostru orice
bun, inclusiv drepturile de creanţă, poate deveni bun comun, din momentul în care dreptul de
creanţă, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, a intrat în
patrimoniul unuia dintre soţi, lucrul respectiv devine bun comun3.
În fine, s-a mai susţinut că dreptul de creanţă şi, respectiv, dreptul de proprietate intră în
comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii,
bunuri comune4.
Aceste opinii oferă, după cum cu uşurinţă se poate observa, soluţii numai pentru ipoteza în
care ambele momente, atât cel al naşterii dreptului de creanţă, cât şi cel al dobândirii pe baza
acestuia a dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei, când ambele vor fi, evident,
bunuri comune, sau în afara ei, când ambele vor fi bunuri proprii. Există, însă, numeroase situaţii
când dreptul de creanţă, având ca obiect un drept de proprietate, este dobândit de unul din soţi
înainte de încheierea căsătoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobândeşte în
timpul acesteia, sau invers.
O serie de clarificări se impun şi pentru situaţia locuinţelor proprietate personală, construite
cu sprijinul statului, mai ales că nici în această chestiune literatura de specialitate şi practica
judiciară nu au oferit soluţii unanime.
S-a considerat5 că, dacă dreptul de creanţă în virtutea căruia se poate pretinde dreptul de
proprietate asupra apartamentului, ca urmare a încheierii contractului de câte unul dintre soţi înainte
de a fi căsătorit, se naşte anterior căsătoriei, apartamentul urmează a fi considerat bun propriu, chiar
dacă procesul-verbal de predare-preluare a acestuia, care marchează momentul dobândirii dreptului
de proprietate, se semnează în timpul căsătoriei. Tot astfel, dacă dreptul de creanţă s-a născut în
patrimoniul comun al soţilor în timpul căsătoriei, ca urmare a încheierii contractului de construire,
apartamentul va fi bun comun, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare va fi semnat după
desfacerea sau încetarea căsătoriei. Dreptul de proprietate rămâne legat - se argumentează această
opinie - de patrimoniul în care s-a născut dreptul de creanţă şi dreptul de proprietate eventual, aşa
încât determinant pentru calificarea bunului ca aparţinând comunităţii sau nu este nu momentul
dobândirii efective a dreptului de proprietate, ci acela al încheierii contractului de construire, adică,
1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2160/1971, dec. civ. nr. 1360/1970, dec. civ. nr. 1801/1972,
în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 97-99; Trib. mun. Bucureşti , secţ. a IV-a
civ., dec. nr. 22/1990, în I.G. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de
editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1991.
2
3
T.R. Popescu, op. cit, pag. 168.
4
5
D. Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri a soţilor, în
R.R.D. nr. 6/1984, pag. 11-16.
adăugăm noi, acela al naşterii dreptului de creanţă. “Un drept cu conţinut patrimonial - fie el de
creanţă sau drept de proprietate eventual - este şi rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut,
schimbarea stării civile a subiectului (subiecţilor) activ(i) al (ai) unui astfel de drept, prin căsătorie
sau desfacerea căsătoriei, după caz, nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului
din patrimoniul în care s-a născut şi fixat într-un altul, la executarea creanţei sau la realizarea
eventualităţii, după caz”1. Dobândirea proprietăţii este efectul unei cauze, care este dreptul de
creanţă; or, acest efect nu poate fi mai important decât cauza care l-a determinat2.
Practica judiciară şi, în special, cea a fostului Tribunal Suprem s-a situat pe o poziţie
contrară. Se consideră că hotărâtor pentru determinarea caracterului de bun comun sau propriu,
asupra locuinţei construite cu credit de la stat, este nu momentul încheierii contractului de
construire, ci acel al semnării procesului-verbal de predare-preluare, care este privit ca moment al
dobândirii dreptului de proprietate, chiar în cazul în care contractul de construire a fost încheiat
numai de către unul dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei. Se argumentează în această opinie
că, dacă apartamentul a fost predat, prin procesul-verbal de predare-preluare, în timpul căsătoriei, el
constituie bun comun al soţilor, întrucât dreptul de proprietate nu se dobândeşte prin contract, ci la
predarea efectivă a locuinţei3.
Soluţionarea acestei chestiuni a fost realizată de alţi autori mult mai tranşant4, arătându-se că
atât dreptul de creanţă, cât şi dreptul de proprietate sunt bunuri pentru care interesează data
dobândirii lor şi, prin urmare, dacă oricare dintre aceste drepturi este dobândit în timpul căsătoriei,
bunul este comun, dacă nu se încadrează în categoriile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor cu
titlu de excepţie în art. 31 Codul familiei.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că criteriile îndeobşte acceptate de doctrina şi practica
judiciară pentru determinarea caracterului bunurilor soţilor nu trebuie privite decât ca un ghid
general, absolutizarea lor nefiind admisibilă, fiindcă diferite categorii de bunuri comportă
particularităţi în privinţa dobândirii lor, a căror ignorare ar putea duce la soluţii inacceptabile.
Apreciem, de asemenea, că soluţia problemei ar putea fi influenţată şi de răspunsul la întrebarea - ce
are un rol hotărâtor: captarea creanţei în patrimoniul soţilor sau a dreptului de proprietate?
Particularităţile semnalate deja cu privire la dobândirea unor categorii de bunuri comune sau
proprii urmează a fi mai îndeaproape analizate în cele ce urmează.
Se mai impune, însă, precizarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii
afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de
convenţii nu mai fac parte din comunitate.
Dacă acele convenţii sunt efectuate sub condiţie, soluţia diferă după cum condiţia este
suspensivă sau rezolutorie. Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţie suspensivă nu
vor fi considerate bunuri comune decât în situaţia în care condiţia s-a realizat. O dată condiţia
realizată, chiar după desfacerea căsătoriei, bunurile vor fi considerate comune, fiindcă realizarea
condiţiei are efect retroactiv. Dacă bunul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei sub condiţie
rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face
1
Idem, pag. 13.
2
Idem, pag. 14.
3
civ., dec. nr. 1799/1982, în C.D. 1982, pag. 8-10. În acelaşi sens, P. Anca, Natura juridică a
contractului de construire de locuinţe proprietate personală, în R.R.D. nr. 5/1977, pag. 39; E.
Bolbose, Cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei construite de soţi cu credit de stat, în
R.R.D. nr. 3/1980, pag. 39-40; Fr. Deak, Examen teoretic al practicii judiciare privind contractele
de construire de locuinţe proprietate personală şi de vânzare-cumpărare a locuinţelor din fondul
locativ de stat, în R.R.D. nr. 7/1982, pag. 25; C. Toader, Discuţii cu privire la partajarea unui
apartament ce constituie bun comun al soţilor, nota II, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 31.
4
50 Dreptul familiei
ca actul juridic să se desfiinţeze cu efect retroactiv, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat.

Aceleaşi soluţii se impun şi în cazul înstrăinării unui bun prin convenţie afectată de condiţie1.
3.2.3. Sfera bunurilor comune

În principiu prezumţia de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri, dacă au fost
dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelora care sunt considerate de lege bunuri
proprii. Se apreciază ca fiind bunuri comune orice lucruri care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii
patrimoniale şi drepturile reale privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite
categorii de bunuri se impun o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri
comune sau proprii a fost controversată în literatura juridică.
a) Venitul din muncă
Calificarea venitului din muncă al soţilor ca bun comun sau propriu a format obiectul unor
numeroase discuţii în literatura juridică. Sorgintea lor se află în diversitatea caracteristicilor pe care
Codul familiei, pe de o parte, şi legislaţia extrinsecă, mai ales cea de dreptul muncii, pe de altă
parte, le conferă veniturilor din muncă.
Discuţiile s-au purtat mai întâi în legătură cu salariul fiecărui soţ, fiind apoi extinse şi la alte
forme ale venitului din muncă, fiindcă, în adevăr, concluziile privitoare la salariu sunt valabile şi
pentru alte venituri din muncă, cu excepţia acelor care sunt considerate, potrivit dispoziţiilor art. 31
lit. d) Codul familiei, ca fiind bunuri proprii2.
Opinia dominantă în literatura juridică este aceea potrivit căreia venitul din muncă este bun
comun al soţilor3, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 şi
31 Codul familiei, din care prezentăm mai jos pe cele mai importante.
Pentru calificarea corectă a câştigului din muncă trebuie să avem în vedere nu legislaţia
muncii privitoare la salariu, ci prevederile art. 30 şi 31 Codul familiei, care sunt de strictă
interpretare, atât în ceea ce priveşte regula instituită de art. 30, în sensul că orice bunuri dobândite
de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât şi în ce priveşte excepţiile limitativ precizate de
art. 31 Codul familiei. Aşa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate
de art. 31 Codul familiei ca exceptate de la regimul comunităţii, trebuie considerat bun comun al
soţilor. Faptul că nu se aminteşte această categorie ca fiind bun propriu nu este o omisiune
legislativă, ci acest aspect relevă intenţia legiuitorului de a cuprinde venitul din muncă în categoria
bunurilor comune. Atunci când legiuitorul a voit ca anumite venituri să fie exceptate de la regimul
comunităţii a făcut-o în mod explicit. Este cazul premiilor şi al recompenselor prevăzute de art. 31
lit. d) Codul familiei. De asemenea, nu se poate crede nici că legiuitorul a lăsat această importantă
categorie de bunuri pe seama interpretului.
Dacă salariul ar fi considerat bun propriu, în virtutea art. 31 lit. f) Codul familiei orice s-ar
dobândi cu acesta ar trebui considerat tot bun propriu, ceea ce nu poate fi admis, având în vedere că
el este destinat, în principal, susţinerii sarcinilor căsătoriei. Pe cale de consecinţă, câştigul din
muncă ar trebui considerat bun comun nu numai după ce a fost încasat, ci şi atunci când se prezintă
sub forma unei creanţe neîncasate4.
Se recunosc, însă, şi anumite limitări ale tezei câştigului din muncă bun comun, aduse mai
ales prin legislaţia extrinsecă raporturilor de familie5. Potrivit legislaţiei muncii, soţul celui încadrat
1
Ibidem.
2
A. Ionaşcu ş.a., Familia şi rolul ei în societatea socialistă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1975, pag. 137.
3
M. Eliescu, op. cit., pag. 235-253; T.R. Popescu, op. cit., pag. 185-191; C. Oprişan,
Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu?, în L.P. nr. 10/1957, pag. 1189 şi
urm; A. Ionaşcu ş.a., op. cit., pag. 137.
4
5
Idem, pag. 247.
în muncă nu poate emite pretenţii legate de plata salariului şi nici alte pretenţii decurgând din
contractul de muncă al celuilalt soţ, negăsindu-şi aplicarea dispoziţiile art. 35 Codul familiei
relative la mandatul tacit. Tot astfel, procedura imputaţiei instituită de Codul muncii nu se
conciliază cu teza potrivit căreia creanţa celui încadrat în muncă ar fi bun comun, căci într-o atare
ipoteză societatea ar trebui mai întâi să urmărească, potrivit dispoziţiilor art. 33 Codul familiei,
bunurile proprii ale soţului angajat, şi numai după împărţirea bunurilor comune s-ar putea îndestula
din însăşi creanţa salariului celui încadrat.
Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că plata salariului sau altor sume cuvenite celui
angajat către alte persoane se poate face numai în temeiul unei procuri, indiferent dacă această
persoană este soţul său.
La polul opus, s-a conturat în literatura juridică o altă opinie, potrivit căreia salariul este bun
propriu1. Se susţine că nemenţionarea de către art. 31 Codul familiei a salariului printre bunurile
exceptate de la comunitate nu se datorează faptului că acesta ar fi bun comun, ci pentru că salariul
nu este un bun dobândit fără muncă şi nici provenit din economiile realizate din sume câştigate prin
muncă, ci un mijloc prin care se pot dobândi atât bunuri comune, cât şi proprii.
Salariul poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soţului angajat, ceea ce înseamnă că
nu constituie bun comun, de vreme ce bunurile comune nu pot fi urmărite, potrivit art. 33 Codul
familiei, de creditorii personali ai soţului decât după urmărirea bunurilor proprii prin împărţirea
bunurilor comune (art. 33 alin. (2) Codul familiei).
Potrivit dispoziţiilor art. 86 şi 41 Codul familiei, soţii îşi datorează reciproc întreţinerea, iar
ea se stabileşte în funcţie de veniturile fiecăruia; potrivit dispoziţiilor art. 29 Codul familiei soţii au
îndatorirea de a contribui la cheltuielile căsniciei, în raport cu mijloacele fiecăruia. Aşa fiind,
conchid susţinătorii acestei opinii, salariul nu poate fi considerat decât bun propriu al fiecăruia
dintre soţi.
Un alt argument invocat în sprijinul acestei teorii a fost şi acela că, deşi Codul familiei a
instituit regimul comunităţii de bunuri, el nu l-a instituit şi pe cel al comunităţii de patrimonii. Dacă
salariul este exclus din patrimoniul fiecărui soţ, practic se proclamă inexistenţa acestuia. Subrogaţia
reală funcţionează numai în cazul bunurilor prevăzute de art. 31 Codul familiei, astfel explicându-se
pentru ce bunurile dobândite din salariu şi enumerate în acest text legal nu devin comune.
Într-o altă opinie2 se face distincţie între salariul neîncasat, când există doar un drept de
creanţă în patrimoniul soţului angajat, şi salariul încasat, care constituie un bun de afectaţiune, din
el putându-se achiziţiona atât bunuri comune, cât şi bunuri proprii.
A existat şi o altă părere3, în sensul că salariul constituie bun propriu de afectaţiune,
făcându-se precizarea că dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Codului familiei nu se pot aplica
concomitent, ci numai succesiv. Salariul, în această opinie, - fie că nu a fost încasat, deci apare ca
un drept de creanţă, fie că a fost încasat, şi se evidenţiază ca un drept real - este un bun propriu.
Până la plata salariului i se aplică dispoziţiile Codului muncii, iar după încasarea lui de către cel
angajat se aplică prezumţia de comunitate, dar numai bunurilor dobândite din salariu, dacă nu se
încadrează în categoria celor proprii.
După cum se poate constata, ultimele două opinii au la bază aceleaşi raţionamente, între ele
1
I.P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag. 63;
D. Sadoveanu, Regimul comunităţii de bunuri ale soţilor şi salariul, în J.N. nr. 1/1956, pag. 85.
2
S. Brădeanu, Salariul fiecăruia dintre soţi poate fi considerat ca bun comun al ambilor
soţi, în L.P. nr. 4/1958, pag. 34; D. Ciobanu, Poate fi oare salariul încadrat în masa bunurilor
comune sau în masa bunurilor proprii?, în J.N. nr. 2/1959, pag. 284; D. Rizeanu, D. Protopopescu,
op. cit., pag. 133 şi urm.
3
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 140; Idem, Consideraţii de “lege lata şi lege
ferenda” privind regimul juridic al câştigului din muncă al soţilor, în R.R.D. nr. 2/1974, pag. 28-
33.
52 Dreptul familiei
existând doar deosebiri de nuanţă.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că se impune distincţia între salariul neîncasat, când el
apare ca un drept de creanţă, iar regimul aplicabil lui este guvernat în exclusivitate de normele
dreptului muncii, şi regimul juridic al salariului încasat, când acesta se evidenţiază ca un drept real
de proprietate1. În această a doua fază se observă tendinţa autorilor, chiar şi a acelora care au
susţinut că salariul este bun propriu2, precum şi a practicii judiciare3, de a considera că salariul este
guvernat de prezumţia de comunitate instituită de Codul familiei, fiind aşadar bun comun.
Nu putem ignora ceea ce s-a arătat în literatura de specialitate4 şi în practica judiciară5,
anume că din salariu se pot dobândi atât bunuri proprii cât şi bunuri comune, aşa încât ceea ce îi
determină în ultimă instanţă caracterul este actul de afectare, destinaţia sa economică. Împărtăşim
astfel părerea că nici după ce a fost încasat salariul nu devine, ipso facto, bun comun, păstrându-şi
caracterul de bun propriu până în momentul în care din el s-au achiziţionat bunuri care pot fi
comune sau proprii.
Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai considerat a fi
bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc6,
pensiile din cadrul asigurărilor sociale7, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi în
străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică8 şi veniturile din muncă ale
cooperatorilor.
Deşi în legătură cu remuneraţia autorilor se aplică aceleaşi reguli, se impun totuşi anumite
precizări determinate de specificul dreptului de autor.
Potrivit prevederilor art. 31 lit. d) Codul familiei, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea creaţii sunt bunuri
proprii, în considerarea efortului şi calităţilor legate strict de persoana celui care le-a creat. Din
momentul valorificării lor se nasc anumite drepturi patrimoniale cu privire la care se pune problema
încadrării lor în categoria bunurilor proprii sau comune.
Opinia dominantă în literatura de specialitate, împărtăşită şi de o parte a practicii (inclusiv
cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de
creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei,
chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată după
desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei9.
În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei, momentul în
1
P. Anca, nota II la dec. civ. nr. 516/1980 a Trib. jud. Gorj, în R.R.D. nr. 10/1981, pag. 53-
57.
2
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 100-101; P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op.
cit., pag. 110.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1977/1975, în C.D. 1975, pag. 142; Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr. 672/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, pag. 59.
4
5
6
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 101; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1912/30.11.1976,
în R.R.D. nr. 6/1977, pag. 58.
7
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2016/2.12.1976, în C.D. 1976, pag. 163.
8
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 101; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica
secţiei civile a Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 9/1977, pag. 45 şi urm.
9
P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 112; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
1309/1976, în C.D. 1976, pag. 170. De menţionat că, dacă valorificarea unui drept patrimonial de
autor implică prerogative nepatrimoniale ce se află la dispoziţia efectivă a autorului operei, nu se
poate vorbi de bun comun al soţilor - T.R. Popescu, op. cit., pag. 194.
care acestea devin comune este cel al naşterii dreptului de creanţă respectiv1.
De lege ferenda, considerăm că remuneraţia pentru opere de creaţie intelectuală, de orice
natură ar fi, trebuie considerată bun propriu al celui care realizează astfel de opere. O atare activitate
nu poate fi asimilată, în opinia noastră, cu oricare altă activitate obişnuită al cărei rezultat - salariul -
este considerat bun comun. Tocmai caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de
calităţile, talentul şi efortul deosebit al celui care creează opere de acest fel pledează pentru
considerarea remuneraţiei dreptului de autor ca bun propriu.
În cazul transmiterii drepturilor patrimoniale derivate din dreptul de autor, situaţia este
diferită după cum sunt transmise cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament, când, aşa cum rezultă
din prevederile art. 31 lit. b) Codul familiei, vor deveni bunuri proprii ale soţului gratificat, cu
excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune sau sunt transmise prin acte
oneroase, şi atunci ele vor deveni bunuri comune ale soţilor dobânditori. Este vorba, evident, în
aceste cazuri, de subiecţi derivaţi ai dreptului de autor.
b) Imobilele
Deşi prezumţia de comunitate funcţionează şi în cazul bunurilor imobile dobândite în timpul
căsătoriei, anumite precizări se impun, totuşi, întrucât uneori numai unul dintre soţi figurează în
actul de dobândire sau doar unul dintre soţi este înscris în cartea funciară ori în registrele de
transcripţiuni şi inscripţiuni.
Întrucât în cazul actelor juridice privind imobilele este necesară forma autentică, notarul
public are îndatorirea, în virtutea rolului său activ, să desluşească adevăratele raporturi dintre părţi
şi să refuze întocmirea actului în cazul încălcării prevederilor legale imperative.
La actele de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voinţă a
ambilor soţi, cum pretinde legea în cazul actelor juridice de înstrăinare. Aşa fiind, notarul public va
refuza întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soţi doar în cazul în care
ar exista opunere din partea celuilalt soţ, altfel el nefiind în măsură să facă cercetări cu privire la
starea civilă a persoanei solicitante, ci este obligat să ia act de declaraţiile părţilor. Aceasta nu
înseamnă că bunul dobândit în atare condiţii va forma proprietatea exclusivă a soţului care figurează
în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul este supus regimului juridic al comunităţii de bunuri,
indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul din soţi sau nici nu se face menţiune în
cuprinsul său că este căsătorit. De la această regulă fac excepţie, desigur, imobilele dobândite în
condiţiile art. 31 lit. b Codul familiei, care vor fi considerate bunuri proprii ale soţului dobânditor.
Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soţi o cer, să determine în cuprinsul actului de
dobândire cotele de proprietate ale fiecărui soţ, întrucât regimul juridic consacrat de legiuitor al
bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietăţii comune în devălmăşie.
Dacă, aşadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui singur soţ, tot astfel
se poate face şi înscrierea bunului în cartea funciară. Soţii pot, însă, de comun acord, potrivit art. 44
din Decretul nr. 32/1954, să ceară înscrierea dreptului celuilalt soţ. Dacă soţul care figurează singur
la cartea funciară se opune, celălalt soţ va putea să obţină înscrierea dreptului său pe calea acţiunii
în prestaţie tabulară2. Fostul Tribunal Suprem a hotărât3 că soţul interesat este în drept să ceară, pe
calea acţiunii în constatare, prevăzută de art. 111 Cod procedură civilă, să se stabilească dreptul de
proprietate în devălmăşie asupra unui bun care figurează numai pe numele celuilalt soţ. Interesul
său este determinat de împrejurări ca aceea că bunul sau bunurile sunt în posesia celuilalt soţ, care
ar putea să le înstrăineze, neputându-se obţine în timpul căsătoriei împărţirea lor, astfel că stabilirea
neechivocă a drepturilor sale, cu putere de lucru judecat, este admisibilă.
1
O. Căpăţână, În legătură cu bunurile comune ale soţilor şi opera de creaţie intelectuală, în
L.P. nr. 6/1960, pag. 48.
2
S. Brădeanu, Probleme de drept cu privire specială asupra dreptului de superficie, în J.N.
nr. 1/1957, pag. 47.
3
54 Dreptul familiei
Aşa cum s-a precizat în literatura juridică1 oricare dintre soţi poate să ceară chiar notarea la
cartea funciară a calităţii de bun comun, acest fapt ocrotind şi interesele terţilor care doresc să
încheie acte juridice cu privire la un bun supus prezumţiei de comunitate.
Prin aceste mijloace se urmăreşte, deci, a se realiza concordanţa între situaţia juridică reală a
bunului şi unele aparenţe formale.
• Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei
În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei se impun
anumite precizări, întrucât intră în coliziune două prezumţii juris tantum, şi anume aceea consacrată
de art. 492 Cod civil, potrivit căreia proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietarul
construcţiilor edificate asupra acestuia şi prezumţia comunităţii, rezultând din art. 30 Codul
familiei.
Regula ce urmează a se aplica în cazul despre care facem vorbire nu va fi cea izvorâtă din
prevederile art. 492 şi 494 Cod civil sau, cel puţin, nu în întregime aceasta, ci aceea a regimului
comunităţii, care are prioritate, astfel că, de principiu, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul
asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va
deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Dat fiind însă, complexitatea situaţiilor de fapt, regula
enunţată urmează a fi aplicată cu anumite nuanţări:
a) În situaţia în care unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune pe terenul proprietatea
celuilalt soţ, cu acordul acestuia, soţul proprietar al terenului nu va deveni şi proprietar al
construcţiei, ci aceasta va fi bun comun în devălmăşie al ambilor soţi. Soţul constructor având un
drept de superficie, soţul proprietar al terenului rămâne pe mai departe proprietar asupra acestuia,
dar dreptul său de proprietate este grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ2.
Soluţia rămâne valabilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/19743, precum şi după
aplicarea Legii nr. 9/1990 (privind interzicerea temporară a înstrăinărilor terenurilor prin acte între
vii) şi abrogarea Legii nr. 58/1974. Aceeaşi este soluţia în cazul construcţiilor adaos la unele
construcţii mai vechi alăturate sau învecinate cu acestea, respectiv construcţiile noi vor deveni
proprietatea comună a ambilor soţi, iar terenurile şi construcţiile vechi vor rămâne, mai departe,
proprietatea exclusivă a soţului titular, ab initio, al dreptului de proprietate. Şi în acest caz, soţul
constructor, neproprietar asupra terenului, va avea un drept de folosinţă asupra acestuia, care va
greva dreptul de proprietate asupra terenului celuilalt soţ4.
Cu toate modificările legislative intervenite prin apariţia Legii nr. 18/1991 a fondului
5
funciar şi a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru
1
C. Iulian, Notă de practică judiciară, în L.P. nr. 9/1960, pag. 99.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2065/1956, în L.P. nr. 6/1957, pag. 727; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1457/1956, în L.P. nr. 6/1957, pag. 750; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 70/1960, în L.P.
nr. 10/1960, pag. 98; S. Brădeanu, notă, în L.P. nr. 6/1957, pag. 750; D. Rizeanu, Observaţii pe
marginea deciziei de îndrumare nr. 13/1959 a Plenului Tribunalului Suprem cu privire la aplicarea
dispoziţiei art. 494 din Codul civil, în L.P. nr. 10/1961, pag. 674.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2167/15.11.1972, în C.D. 1972, pag. 212; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 168/1977, în R.R.D. nr. 3/1978, pag. 61; dec. nr. 566/1979, în R.R.D. nr. 8/1979, pag.
55; Pentru dobândirea dreptului de superficie ca urmare a partajului, a se vedea Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1325/1977, în R.R.D. nr. 2/1978, pag. 54; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe
anul 1977 a Tribunalului Suprem în materie civilă, în R.R.D. nr. 6/1978, pag. 27 şi urm.; Gh.
Dobrican, Din practica aplicării regimului legal al terenurilor aferente construcţiilor înstrăinate, în
R.R.D. nr. 7/1978, pag. 15 şi urm.; S. Brădeanu, Unele porbleme privind drepturile de superficie,
de abitaţie şi de servitute, în lumina prevederilor Legilor nr. 58 şi 59/1974, în R.R.D. nr. 5/1977,
pag. 30.
4
5
Modificată prin Legea nr. 169/1997 şi republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1/5
realizarea locuinţelor, se reţine că, în prezent, soluţia este aceeaşi, în sensul că soţul constructor
dobândeşte dreptul de proprietate în devălmăşie asupra construcţiilor ridicate, alăturate, învecinate
sau suprapuse, acea construcţie devenind bun comun al soţilor1.
b) Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace
comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţul
constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul art. 494 Cod civil, iar drepturile
care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.
c) Construcţia edificată de soţi împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietate a unuia
dintre ei, va fi evident, bun comun al soţilor, soţul neproprietar asupra terenului având un drept de
superficie, respectiv drept de proprietate comună în devălmăşie asupra construcţiei şi un drept de
folosinţă asupra porţiunii din teren aferentă construcţiei2.
d) În cazul în care unul dintre soţi ridică acea construcţie cu mijloace proprii, pe terenul
proprietate a celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului
constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează dreptul de proprietate asupra
terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt soţ.
e) Dacă o construcţie este edificată de unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul celuilalt
soţ, dar fără consimţământul acestuia sau chiar împotriva voinţei sale, soţul constructor este de rea-
credinţă, nedobândind dreptul de superficie şi urmează a se aplica dispoziţiile art. 494 Cod civil.
f) Când construcţia este edificată de către unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul
proprietate comună a ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia rămâne
bun propriu al soţului constructor. Dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit
chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 Cod
civil.
• Recondiţionări, reparaţii, adaosuri la construcţii vechi
În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o construcţie
proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular al
dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun
comun3, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a
uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului4. Sporul de valoare adus imobilului prin
lucrări de îmbunătăţire, renovări etc., efectuate de ambii soţi, constituie bun comun5 şi atunci când
imobilul este proprietatea indiviză a unuia din soţi şi a altor persoane. Dreptul de creanţă al soţului
neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota
de contribuţie a fiecărui soţ.
Dacă, însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a rezultat un bun
cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul căsătoriei în întregul său6. Trebuie
ianuarie 1998 şi completată prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi cele forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi
ale Legii nr. 169/1997, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/12 ianuarie 2000.
1
2
Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/8.09.1960, în L.P. nr. 9/1960, pag. 50-60; Trib. Supr.,
secţ. civ., dec. nr. 566/ 1979, în C.D. 1979, pag. 15; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1261/1982, în
R.R.D. nr. 7/1983, pag. 58.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 19/1982, în C.D. 1982, pag. 119-120; Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr. 1261/1982, citată.
4
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1960, pag. 29;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
1751/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, pag. 65.
5
pag. 19.
6
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 723/1978, în C.D. 1978, pag. 165; Trib. Supr., secţ. civ., dec.
56 Dreptul familiei
precizat că nu ne aflăm în această situaţie atunci când, cu materialele rezultate din vechiul imobil,
bun propriu al unuia din soţi, s-a construit unul nou, căci, dacă am admite că, şi în acest caz, bunul
rezultat va fi comun, ar însemna o schimbare a statutului juridic al bunului, din bun propriu în bun
comun, cu ignorarea prevederilor art. 31 lit. f) Codul familiei, potrivit cărora valoarea care
reprezintă şi înlocuieşte bunul propriu sau bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu
ca urmare a subrogaţiei reale. Fostul Tribunal Suprem1 a admis, totuşi, într-o decizie de speţă, că,
dacă la renovarea casei, bun propriu al unuia din soţi, celălalt soţ contribuie cu materiale proprii,
instanţa trebuie să examineze, cu ocazia procesului de partaj, dacă părţile, prin convenţie - expresă
sau tacită - nu s-au înţeles ca şi soţul care a contribuit cu materiale proprii să dobândească un drept
real de proprietate, şi nu unul de creanţă.
• Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane
În general, faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ a dat naştere la
numeroase şi dificile probleme juridice, asupra cărora practica judiciară şi literatura de specialitate
au fost chemate a se pronunţa. Dificultăţile de găsire a unui răspuns au fost generate, de fapt, de
adoptarea Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul
funciar (în prezent abrogate), şi anume de dispoziţiile prin care terenurile de orice fel, proprietatea
persoanelor fizice, nu puteau fi înstrăinate prin acte juridice, dreptul de proprietate asupra lor putând
fi dobândit doar prin moştenire legală. Dispoziţiile acestor acte normative au fost interpretate în
sensul că nu numai înstrăinarea dreptului de proprietate era interzisă, ci şi a dezmembrămintelor
acestuia, ceea ce a condus la concluzia că, după apariţia acestor acte normative, nu se mai putea
recunoaşte în favoarea constructorului pe terenul altei persoane dreptul de superficie2.
În ceea ce ne priveşte considerăm că prin Legea nr. 58/1974 s-a interzis numai înstrăinarea
dreptului de proprietate3 nu şi a dezmembrămintelor sale, astfel încât, pe cale de consecinţă, dreptul
de superficie se putea constitui şi după apariţia acestui act normativ. De altfel, în unele situaţii, ca în
cazul soţului care a construit pe terenul proprietatea celuilalt soţ, acest raţionament a fost acceptat
atât de literatură, cât şi de practică.
Chiar şi sub imperiul vechilor reglementări legale constituirea dreptului de superficie a fost
admisă, totuşi, în unele situaţii de excepţie, ca cea a soţilor care construiesc pe terenul proprietatea
unuia dintre ei, a copiilor care construiesc pe terenul proprietatea părinţilor4 şi când dreptul de
nr. 1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, pag. 67.

1
2
S. Brădeanu, Unele probleme privind …, op. cit., pag. 30 şi urm; M. Mayo, Consecinţele
ridicării unei construcţii de către beneficiarul unui antecontract de vânzare-cumpărare neurmat de
actul autentic de înstrăinare, în R.R.D. nr. 7/1976, pag. 27; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile
reale principale în R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 128; L. Pop, Regimul juridic al
terenurilor destinate localităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pag. 231 şi urm.; C. Bîrsan,
Regimul juridic al bunurilor imobile, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 62
şi urm.; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materie
civilă, op. cit., pag. 27 şi urm.; Gh. Dobrican, Din practica aplicării …, op. cit., pag. 15 şi urm;
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1966/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, pag. 56; Trib. Supr., secţ. civ., dec.
nr. 1927/1976, în C.D. 1976, pag. 60-62. În acelaşi sens, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1527/1977,
în C.D. 1977, pag. 12; dec. nr. 1584/1979, în R.R.D. nr. 3/1980, pag. 67.
3
În sensul că acele contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în forma înscrisului sub
semnătură privată, având ca obiect terenuri, sub imperiul Legii nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, sunt
antecontracte valabil încheiate, afectate, însă, de o condiţie suspensivă, constând în reintrarea
terenurilor în circuitul civil, a se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 146.
4
L. Pop, Dreptul …, op. cit., pag. 238-241; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare
privind regimul juridic al circulaţiei terenurilor, în R.R.D. nr. 11/1977, pag. 37; C. Bîrsan, Regimul
superficie ar rezulta din împărţeală1.

Care sunt atunci drepturile celor care construiesc pe terenul proprietate a unui terţ? Este o
problemă căreia nici doctrina şi nici practica judiciară nu i-au dat un răspuns unanim acceptat2.
Diferitele soluţii preconizate se fundamentează pe principiile Codului civil privitoare la accesiunea
imobiliară, potrivit cărora întotdeauna când un terţ edifică o construcţie pe terenul proprietatea altei
persoane, cu excepţia situaţiilor evidenţiate mai sus, când se consideră că acesta dobândeşte un
drept de superficie, proprietarul terenului dobândeşte, potrivit art. 488 şi 492 Cod civil, pe măsura
încorporării construcţiei în teren, un drept de proprietate asupra acesteia, raporturile dintre
proprietarul terenului şi constructor urmând a fi rezolvate după distincţiile stabilite de art. 494 Cod
civil. Astfel, constructorul de rea-credinţă ar putea fi obligat la dărâmarea construcţiei şi la
eventualele despăgubiri în favoarea proprietarului terenului. Dacă, însă, acesta din urmă doreşte să
reţină construcţia, el va fi îndatorat să-i plătească constructorului despăgubiri constând în
contravaloarea materialelor şi preţul muncii, sporirea valorii fondului nefiind luate în considerare.
Pentru demolarea construcţiei este necesară, însă, obţinerea, în prealabil, a autorizaţiei eliberate de
organul administrativ competent, conform dispoziţiilor Legii nr. 50/1991.
Dacă soţii constructori au fost de bună-credinţă, proprietarul terenului nu este în drept să
ceară dărâmarea construcţiei, ci este obligat să păstreze construcţia şi să-i despăgubească pe
constructori, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor şi cu preţul muncii sau cu sporul
de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei. Contravaloarea materialelor şi preţul
manoperei urmează a fi calculată, avându-se în vedere preţurile din momentul edificării construcţiei
şi nu acelea din momentul procesului dintre constructor şi proprietarul terenului3.
Doctrina4 şi practica judiciară5 au precizat, corect credem noi, că dispoziţiile art. 494 Codul
civil pot fi aplicate după distincţiile precizate mai sus, numai dacă este vorba de un terţ posesor de
bună sau rea-credinţă - după cum viciile titlului nu-i sunt sau îi sunt cunoscute - care a dobândit pe
orice cale un teren de la un neproprietar sau l-a posedat fără nici un titlu, şi pe care a ridicat o
construcţie, iar apoi se găseşte în faţa adevăratului moştenitor6.
Regulile prezentate mai sus guvernează raporturile dintre soţii constructori şi proprietarul
terenului din momentul în care acesta din urmă înţelege să-şi invoce drepturile izvorâte din
accesiune.
Există, însă, puternice motive pentru determinarea statutului juridic al construcţiilor înaintea
acestui moment, mai ales în cazurile, frecvent întâlnite în practică, când construcţia este edificată -
aceasta fiind şi situaţia soţilor - de mai multe persoane şi se cere partajul acesteia mai înainte ca
proprietarul terenului să-şi invoce dreptul de accesiune. Nici în această problemă, soluţiile oferite de
practica judiciară şi de literatură nu au fost unitare. Fostul Tribunal Suprem a decis că dacă
proprietarul terenului îi lasă constructorului folosinţa nestingherită asupra construcţiilor pe care le-a
ridicat, el nu va fi obligat să-l despăgubească pe acesta. Constructorul are, în atare situaţii, dreptul
…, op. cit., pag. 69. În sensul că, în cazul edificării de către copii a unei construcţii pe terenul
proprietate a părinţilor, copiii dobândesc numai un drept de creanţă, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
903/1982, în R.R.D. nr. 5/1983, pag. 73; Gh. Dobrican, Este admisibilă constituirea unui drept de
superficie, în situaţia în care copiii îşi construiesc o locuinţă pe terenul proprietatea părinţilor, cu
acordul acestora?, în R.R.D. nr. 11/1983, pag. 15-17.
1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1325/1977, în R.R.D. nr. 2/1978, pag. 54-55; L. Pop,
Dreptul …, op. cit., pag. 242-243. În sens contrar, C. Bîrsan, Regimul …, op. cit., pag. 69.
2
A se vedea C. Uscătescu (I), I.C. Bîrsan (II), Regimul juridic al construcţiilor edificate pe
terenul proprietate a altei persoane, în R.R.D. nr. 5/1985, pag. 28-38.
3
4
C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit., pag. 34.
5
6
58 Dreptul familiei
de folosinţă asupra construcţiilor şi dreptul de a fi despăgubit de proprietarul terenului, atunci când

acesta înţelege să-şi exercite dreptul izvorât din accesiune1. În alte cazuri, caracterizând drepturile
constructorului, tot fostul Tribunal Suprem a considerat că este vorba de drepturi personale şi nu
reale2, iar alteori, dimpotrivă, că este vorba despre un drept de proprietate asupra construcţiilor şi de
folosinţă asupra terenului, dar care nu poate fi pur şi simplu, din moment ce urmează o desocotire
cu proprietarul terenului3.
În ceea ce ne priveşte împărtăşim opinia - exprimată în literatura juridică4 - potrivit căreia
constructorul pe terenul altei persoane are un drept de proprietate rezolubilă, deci un drept de
proprietate afectat de un eveniment viitor şi nesigur, şi anume manifestarea de voinţă a
proprietarului terenului, care apare, astfel, ca o adevărată condiţie rezolutorie5. În adevăr, asupra
construcţiei edificată în aceste condiţii există, concomitent, dreptul celui care a ridicat-o, care
exercită asupra ei o posesie animo sibi habendi, posesie ce corespunde unui drept de proprietate
afectat de o condiţie rezolutorie, şi dreptul proprietarului terenului, fundamentat pe accesiunea
imobiliară, aşadar o dualitate de drepturi caracteristică dreptului de proprietate afectat de modalităţi.
În concluzie, soţii care au construit în timpul căsătoriei pe terenul proprietate a unui terţ, au
un drept de proprietate rezolubilă în devălmăşie cu caracteristicile pe care le-am precizat mai sus. În
cazul în care proprietarul terenului exercită împotriva lor o acţiune petitorie izvorâtă din accesiune,
raporturile dintre soţii constructori şi proprietarul terenului se vor soluţiona după cum ei au fost
constructori de bună sau rea-credinţă, după distincţiile prevăzute de art. 494 Cod civil. Dacă, însă,
unul dintre soţi a intentat împotriva celuilalt o acţiune de împărţire a bunurilor comune mai înainte
ca proprietarul terenului să manifeste vreo pretenţie în privinţa construcţiilor, acesta va putea fi
introdus forţat în proces, potrivit art. 57-59 Cod procedură civilă. Mai multe ipoteze pot să apară6:
a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga
pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor
cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei, după distincţiile prevăzute de art. 494 din
Codul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai dreptului de
creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii sunt
constructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra imobilului, până la acoperirea
integrală a creanţei lor.
b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia, în cazul soţilor constructori de rea-
credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei potrivit
art. 1075 şi 484 Cod civil, cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare. Riscul
demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de bună-
1
dec. nr. 1176/1983, în R.R.D. nr. 4/1984, pag. 67-69.
2
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 942/1983, nepublicată, citată de C. Uscătescu, op. cit., pag.
28.
4
C. Stătescu, În legătură cu practica judiciară privind partajul unor construcţii clădite fără
autorizaţia legală, în R.R.D. nr. 12/1982, pag. 21 şi urm.; C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit.,
pag. 36-37.
5
6
Dacă proprietarul terenului era necunoscut sau absent, s-a considerat că instanţa de
judecată va putea proceda la trecerea terenului în proprietatea statului, potrivit Decretului nr.
111/1951, la cererea organului financiar local. Soţii constructori urmau a fi despăgubiţi potrivit art.
494 Codul civil, în limitele Decretului nr. 467/1979, care se aplica prin analogie. Întrucât cele două
decrete sunt abrogate, soluţia menţionată nu mai este actuală. În prezent, soţii constructori pe
terenul unei persoane necunoscute vor putea, eventual, să dobândească dreptul de proprietate asupra
terenului prin invocarea cu succes a prescripţiei achizitive.
credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie
obligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea
materialului şi a manoperei), fie plusvaloarea dobândită de teren prin edificarea construcţiei, iar
dacă s-a construit pe bază de convenţie, valoarea de circulaţie a imobilului1.
c) Dacă proprietarul terenului era de acord să cedeze construcţia soţilor care au ridicat-o în
contul creanţei acestora, terenul aferent trecea în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din
Legea nr. 58/1974, fiind necesară şi autorizaţia de înstrăinare a construcţiei, potrivit art. 31 din
acelaşi act normativ (Legea nr. 9/1990 dădea posibilitatea proprietarului terenului de a ceda soţilor
constructori construcţia şi maxim 1000 mp teren aferent acesteia, iar prin apariţia Legilor nr.
18/1991 şi nr. 50/1991 constituirea dreptului de superficie nu mai constituie o problemă).
• Construcţii edificate de soţi pe un teren atribuit în folosinţă
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, modificată şi republicată la
31.12.1980 (abrogată prin Legea nr. 50/1991), statul a atribuit terenuri, cu plata unor taxe stabilite
de lege, pentru construcţia de locuinţe. Fiindcă acest drept de folosinţă este atribuit numai pe durata
existenţei construcţiei, înseamnă că, o dată ce construcţia nu mai există şi dreptul de folosinţă se
stinge, iar pentru a ridica o nouă construcţie este nevoie de un nou act administrativ de atribuire, în
consecinţă, dreptul de folosinţă asupra terenului, având un caracter accesoriu faţă de construcţie,
urmează soarta acesteia: dacă construcţia este bun comun acelaşi caracter îl împrumută şi dreptului
de folosinţă asupra terenului.
Relativ la natura juridică a dreptului celui care a primit un teren în folosinţă asupra
construcţiei edificate s-au purtat numeroase discuţii în literatura juridică2. În ceea ce ne priveşte,
considerăm că nu se putea susţine teza existenţei unui drept de superficie, deşi în multe privinţe
dreptul constructorului este asemănător acestuia, ci era, mai degrabă, un drept complex în
compunerea căruia intră ca element principal, dreptul de proprietate asupra construcţiei, şi ca
element accesoriu, dreptul de folosinţă asupra terenului, fiecare păstrându-şi natura juridică
proprie3.
În mod asemănător se prezintă situaţia şi în cazul dreptului de concesiune asupra terenului
(potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, republicată), el urmând a fi bun comun sau propriu după
cum locuinţa la rândul ei are calitatea de bun comun sau propriu4.
• Locuinţe construite cu credit
Pentru realizarea construcţiei de locuinţe proprietate personală, sprijinul statului, precum şi
al instituţiilor bancare private, se materializează şi prin acordarea de credite.
Soluţiile exprimate în practica judiciară, la problema stabilirii caracterului de bunuri comune
sau proprii al locuinţelor construite în timpul sau înaintea încheierii căsătoriei, au fost diferite. S-a
achiesat la un anumit moment, de către fostul Tribunal Suprem, la ideea că nu întreg imobilul
dobândit în timpul căsătoriei trebuie considerat bun comun, ci numai partea corespunzătoare sumei
achitate în timpul căsătoriei, din totalul împrumutului5. Această opinie, împărtăşită şi de o parte a
doctrinei6, a fost, în mod întemeiat considerăm noi, criticată de alţi autori1, care au susţinut că
1
C. Uscătescu, op. cit., pag. 33.
2
Cu privire la aceste discuţii a se vedea, L. Pop, Dreptul …, op. cit., pag. 145-150.
3
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 5/1963, în C.D. 1963, pag. 13; V. Georgescu,
Natura juridică a dreptului asupra locuinţei cumpărate cu credit de stat, în S.C.J. nr. 1/1958, pag.
276; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 117.
4
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit, pag. 118.
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 857/1960, în L.P. nr. 12/1960, pag. 100; Trib. Supr., secţ.
civ., dec. nr. 1000/1976, în C.D. 1976, pag. 169. În acelaşi sens Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
1103/1974, în R.R.D. nr. 3/1975, pag. 57; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 31/1973, în C.D. 1973,
pag. 128.
6
T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 200; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 147, I.P.
60 Dreptul familiei
imobilul trebuie considerat în întregimea lui ca fiind bun comun, de vreme ce momentul dobândirii
dreptului de proprietate se situează sub durata căsătoriei. Chiar fostul Tribunal Suprem a revenit
asupra practicii iniţiale, considerând că sunt bunuri comune ale soţilor nu sumele achitate de aceştia
în timpul căsătoriei ci locuinţa în întregul ei, întrucât momentul dobândirii bunului este acela al
predării lui efective beneficiarilor, şi nu acela al achitării în întregime a împrumutului acordat2.
Aşadar, în această concepţie, imobilul este bun comun în întregul său dacă predarea-preluarea se
situează în timpul căsătoriei indiferent când se plătesc ratele din preţ. În cazul în care acest moment
se situează înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi considerată bun propriu al soţului
dobânditor, chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei. Plata ratelor scadente va fi avută,
desigur, în vedere la o eventuală împărţire a bunurilor comune, pentru determinarea cotelor ce se
cuvin soţilor, care se stabilesc în funcţie de contribuţia lor efectivă la achiziţionarea bunurilor.
O altă opinie3 s-a exprimat, în sensul că nu momentul semnării procesului-verbal de predare-
preluare este determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra locuinţei, ci momentul
încheierii contractului de construire. În această concepţie, dacă contractul de construire a locuinţei
cu credit acordat de stat este încheiat de unul din viitorii soţi înainte de căsătorie, locuinţa este bun
propriu al celui care a încheiat contractul, chiar dacă aceasta a fost predată soţilor în timpul
căsătoriei; la fel, dacă contractul de construire este încheiat de unul sau de ambii soţi în timpul
căsătoriei, locuinţa va intra în comunitatea patrimonială de bunuri, chiar dacă predarea ei se face
după desfacerea căsătoriei, dar înainte de împărţirea bunurilor comune. Dacă partajul are loc înainte
de predarea-preluarea locuinţei, cum în patrimoniul comun al soţilor se află numai dreptul de
creanţă, pe baza căruia se poate cere predarea locuinţei, la termenul prevăzut în contract, şi un drept
de proprietate eventual, numai acestea urmează să fie cuprinse în masa partajabilă, nu şi dreptul de
proprietate propriu-zis, întrucât el nu există efectiv la data partajului. Aceste drepturi vor fi atribuite
numai împreună, unuia sau altuia dintre soţi, iar valoric se vor lua în calcul sumele efectiv achitate
de către foştii soţi până la data partajului4.
O dată cu încheierea contractului de construire, se susţine în această opinie, se nasc în
patrimoniul beneficiarilor un drept de creanţă şi un drept de proprietate eventual, care, o dată
captate într-un patrimoniu, rămân legate de patrimoniul în care s-au născut, schimbarea stării civile
a subiectului acestor drepturi prin căsătorie sau desfacerea ei nefiind o împrejurare de natură să
determine trecerea bunului dintr-un patrimoniu în altul5.
Deşi această opinie este interesantă, trebuie observat, totuşi, că dreptul de proprietate
propriu-zis asupra locuinţei se naşte numai în momentul semnării procesului-verbal de predare-
preluare; or, legea (art. 30 Codul familiei) vorbeşte de bunuri “dobândite“ în timpul căsătoriei,
astfel încât dreptul de proprietate fiind dobândit o dată cu predarea locuinţei, problema caracterului
de bun comun sau propriu al acesteia urmează a fi rezolvată funcţie de acest moment. Numai
bunurile “dobândite în timpul căsătoriei” sunt, de principiu, considerate de legiuitor drept bunuri
comune ale soţilor, astfel că, în ceea ce ne priveşte, apreciem că este de preferat cealaltă soluţie.
Filipescu, Dreptul familiei, Universitatea Bucureşti, 1976, pag. 106-107.

1
S. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special al
locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat în lumina practicii judiciare, în
L.P. nr. 1/1967, pag. 28.
2
dec. nr. 1292/1975, în C.D. 1975, pag. 138-140; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1079/1979, în
R.R.D. nr. 12/1979, pag. 51; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 482/1978, în C.D. 1978, pag. 147. În
acelaşi sens, şi Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1799/1982, în C.D. 1982, pag. 8-10.
3
D. Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri a soţilor, în
R.R.D. nr. 6/1984, pag. 11-16.
4
D. Chirică, Locuinţele construite cu …, op. cit., pag. 16.
5
Idem, pag. 12-13.
În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al
încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de bun
comun sau propriu al locuinţei1.
În cazul altor bunuri achiziţionate cu plata preţului în rate, dreptul de proprietate
dobândindu-se o dată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate bunuri comune sau
proprii tot în funcţie de faptul dacă momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează în
timpul căsătoriei sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preţ.
Făcând vorbire despre locuinţele cumpărate de soţi cu credit s-ar mai impune precizarea,
chiar anticipând problematica împărţirii unor astfel de bunuri comune, că evaluarea acestor imobile
precum şi a ratelor plătite, cu ocazia partajului, se va face nu în funcţie de preţul achitat de către soţi
la acel moment (ca, de exemplu, calculat în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 sau în cele ale
Legii nr.112/1995), ci după legea cererii şi a ofertei, fiindcă numai astfel se va putea stabili valoarea
de circulaţie reală a imobilului2 şi cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea acestuia.
• Situaţia acelor terenuri dobândite ca urmare a împroprietăririi3
În general, avându-se în vedere că, prin Decretul nr. 187/1945, s-a urmărit avantajarea
familiilor de ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, terenul primit trebuie considerat bun comun, chiar
dacă împroprietărirea a fost făcută numai pe numele unuia dintre soţi; cu totul alta este situaţia în
care împroprietărirea s-a făcut ca o recompensă sau pentru merite deosebite, caz în care terenul
trebuie considerat bun propriu, în considerarea dispoziţiilor art. 31 lit. d) Codul familiei4.
Două situaţii distincte deosebim şi în cazul împroprietăririi potrivit dispoziţiilor Legii nr.
18/1991, după cum ne găsim în situaţia reconstituirii dreptului de proprietate privată sau a
constituirii acestuia5. În primul caz, terenul este bun comun sau propriu în funcţie de caracterul pe
care el l-a avut la momentul în care s-a produs cooperativizarea şi trecerea în proprietatea statului şi
dacă terenul se atribuie fostului proprietar. Dacă terenul este obţinut de moştenitorii fostului
proprietar, vor fi incidente dispoziţiile art. 31 lit. b) Codul familiei.
Pentru cazul de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului, terenul va
avea calitatea de bun comun (dacă nu cumva atribuirea se face în considerarea persoanei care
primeşte).
• Construcţiile edificate de concubini
1
I. Mihuţă, Probleme de drept în practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materia
dreptului muncii şi a dreptului familiei, în R.R.D. nr. 4/1978, pag. 41; E. Bolbose, Cu privire la
dreptul de proprietate asupra locuinţei construite de soţi cu credit de la stat, în R.R.D. nr. 3/1980,
pag. 37; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 101-103; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit.,
pag. 124; D. Ghihamiş, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun
al soţilor, nota I, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 29.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1197/1989, în revista Dreptul nr. 4/1990; C.S.J., dec. secţ.
civ. nr. 1285/1993, în revista Dreptul nr. 9/1994, pag. 81; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1288/1992,
nepublicată; D. Ghihamiş, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun
comun al soţilor, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 29; D. Ghihamiş (I), C. Toader (II), op. cit.,
pag. 27 şi urm.
3
Pentru detalii cu privire la împroprietărirea de care beneficiază veteranii de război cărora
le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, în
condiţiile în care astfel de drepturi nu le-au fost acordate prin Legea nr. 18/1989, a se vedea Legea
nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi ale văduvelor de
război, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172/7.07.1994.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 725/8.07.1961, în C.D. 1961, pag. 204-207; Pentru
dezvoltarea ideii şi despre regimul juridic al terenurilor şi construcţiilor în I.P. Filipescu, Drept
civil. Drepturi reale, op. cit., pag. 79-86.
5
62 Dreptul familiei
Concubinajul fiind o uniune liberă, nu are un statut juridic, astfel că raporturile patrimoniale
dintre concubini sunt guvernate de regulile dreptului comun şi nu de cele ale dreptului familiei.
Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a
achiziţionat, în afara cazului în care la dobândirea lor a contribuit şi celălalt concubin, când fiecare
va avea o cotă de proprietate proporţională cu contribuţia sa, care va trebui dovedită, nefiind
prezumată1.
Dacă unul dintre concubini ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, el nu va
deveni proprietar al construcţiei, ci titularul unui drept de creanţă, aplicându-i-se regulile cuprinse
în art. 494 Cod civil.
La cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, s-a hotărât în practica judiciară că
faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani, nu-i conferă un drept
de proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanţă2. Dacă starea de concubinaj a fost
urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul din concubini a încheiat un contract
pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuinţa va fi
considerată bun comun, întrucât soţul necontractant nu a plătit ratele cu intenţia de a împrumuta
celuilalt sumele de bani respective, ci cu scopul de avea o locuinţă comună, care să le aparţină
amândurora în devălmăşie. Este vorba în acest caz, a precizat fostul Tribunal Suprem, de o
convenţie între concubini care-şi produce efectele pe data încheierii căsătoriei şi care este pe deplin
valabilă3.
În ceea ce priveşte drepturile dobândite de concubini din faptul edificării unei construcţii pe
terenul proprietate a unui terţ, a fost consacrată în practica judiciară aceeaşi soluţie ca în cazul
soţilor. Terţul proprietar al terenului este îndreptăţit, potrivit art. 488 Cod civil, să invoce dreptul de
proprietate, având ca temei accesiunea imobiliară artificială, cu obligaţia de a-i despăgubi pe cei
care au realizat construcţiile4.
În condiţiile existenţei în circuitul civil a terenurilor proprietate privată, este posibilă
dobândirea unui drept de superficie de către concubinii care au construit pe terenul proprietatea unei
terţe persoane sau de către concubinul care a construit pe terenul proprietatea celuilalt5.
• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei
Deşi natura juridică a dreptului de folosinţă asupra locuinţei este controversată, substanţa sa
patrimonială fiind în afară de orice îndoială, se pune problema încadrării într-una din cele două
categorii de bunuri ale soţilor.
1
pag. 31; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1047/1979, în C.D. 1979, pag. 146; a se vedea şi D. Radu,
Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, în R.R.D.
nr. 9/1984, pag. 47-54.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 226/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, pag. 63; V. Lăzărescu,
Soluţiile practicii judiciare în legătură cu unele raporturi patrimoniale dintre persoanele fizice, în
R.R.D. nr. 10/1972, pag. 122-131.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 321/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, pag. 65; C.S.J. în
compunerea prevăzută de art.39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1968, dec. nr. 115/1992, în revista
Dreptul nr. 8/1993, pag. 78. Tot astfel, cu privire la celelalte bunuri dobândite de concubini în
perioada convieţuirii, s-a decis că, deşi nu li se aplică dispoziţia prevăzută de art. 30 Codul familiei,
nimic nu împiedică însă, constatarea pe baza convenţiei lor, expresă sau tacită, că bunurile s-au
dobândit pentru a fi proprietatea lor; C.S.J., dec. civ. nr. 793/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme
de drept …, pag. 19-23; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 331/1990, în revista Dreptul nr. 9-12/1990, pag.
230-231; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 793/1990, nepublicată.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 199/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, pag. 70-71; a se vedea şi
supra Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unui terţ.
5
Sub imperiul vechii reglementări legale (Legea nr. 5/1973 abrogată de Legea locuinţei nr.
114/1996) s-a concluzionat că dreptul de folosinţă locativă, izvorât dintr-un contract de închiriere,
nu putea fi inclus în categoria bunurilor comune, întrucât el nu aparţine numai soţilor, ci tuturor
membrilor familiei, fiindcă toţi aceştia deţineau un drept de folosinţă originar asupra locuinţei1,
chiar dacă contractul de închiriere fusese încheiat anterior datei căsătoriei.
În cazul contractelor de închiriere, accesorii contractului de muncă, drepturile celorlalţi
membrii ai familiei (inclusiv ale soţului) sunt derivate din dreptul titularului contractului de
închiriere.
Este vorba, aşadar, de o stare de indiviziune sui generis2, ai cărei subiecţi sunt toţi membrii
familiei, fără, însă, a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar şi atunci când împărţirea în
fapt a locuinţei ar fi posibilă.
Noua lege a locuinţei (Legea nr. 114/1996) aduce unele nuanţări ale drepturilor locative
deţinute în temeiul acestui act normativ şi stabileşte condiţii de continuare a locaţiunii în favoarea
unor alte persoane şi în cazuri limitativ determinate de legiuitor. Astfel, drept locativ dobândeşte,
potrivit prevederilor art. 21 lit. k) (Legea nr. 114/1996), atât titularul contractului de închiriere, cât
şi alte persoane care locuiesc împreună cu titularul.
În condiţiile părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau
al decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege,
în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poate
continua în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul acelor
descendenţi sau ascendenţi care, de asemenea, au locuit împreună cu titularul sau în beneficiul altor
persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul un an şi care au fost înscrise în contractul de
închiriere3.
Nici în această nouă reglementare, considerăm noi, nu se poate aprecia că dreptul de
folosinţă a locuinţei este bun comun4.
În privinţa contractului de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şi urm.)
dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi categorisit ca bun propriu sau comun după cum
contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei5.
c) Sumele economisite, depuse la C.E.C sau la bănci
Calificarea sumelor de bani depuse pe livret la C.E.C. a format obiect de discuţii în
doctrină6. S-a impus opinia, justificată în ceea ce ne priveşte, potrivit căreia aceste sume sunt bunuri
1
Dacă unul dintre soţi pleacă sau este alungat din locuinţa comună, singur sau împreună cu
copiii, el nu-şi pierde prin neuz dreptul locativ, putând cere oricând reintegrarea în acel spaţiu. Nu
se putea cere evacuarea soţului din locuinţa comună, dar se putea solicita evacuarea concubinului. A
se vedea în acest sens Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 12/1981, în R.R.D. nr. 8/1981, pag. 38; Fr.
Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, T.U.B., 1983, pag. 136.
2
P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 105.
3
Aceste dispoziţii au fost preluate, cu unele modificări, în art. 12 al Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia
de locuinţe, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 148/8 aprilie 1999. Se prevede, în plus, că
şi soţul sau soţia, pentru a beneficia de continuarea închirierii, trebuie să fi fost înscris în contractul
de închiriere al titularului. De lege ferenda, considerăm că soţul şi descendenţii minori ar trebui să
beneficieze de continuarea închirierii chiar fără să fi fost înscrişi în contract, în condiţiile în care se
dovedeşte că au locuit împreună cu titularul.
4
În acelaşi sens, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 131.
5
6
M. Mayo, Raporturile patrimoniale în …, op. cit., pag. 328; D. Rizeanu, D. Protopopescu,
op. cit., pag. 134.
64 Dreptul familiei
comune1, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre
soţi sau al amândurora, cu excepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri
prevăzute de art. 31 Codul familiei ca bunuri proprii. Aceasta deoarece aplicarea normelor instituite
de Codul familiei în privinţa comunităţii de bunuri a soţilor au un caracter imperativ şi de
neînlăturat2, independent de eventualele dispoziţii cuprinse în legi speciale relativ la secretul
depunerilor.
Unele precizări, credem că s-ar mai impune, cu atât mai mult cu cât practica judiciară s-a
confruntat cu asemenea cazuri, relativ la sumele de bani depuse de către soţi la C.E.C. pe numele
copiilor şi caracterul câştigurilor obţinute din aceste sume.
Curtea Supremă de Justiţie3 s-a pronunţat, corect considerăm noi, în sensul că, dacă soţii au
depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că astfel şansele de câştig vor fi mai mari,
atunci sumele de bani nu au ieşit din patrimoniul comun; dacă, însă, prin depunerea acelor sume
soţii au avut intenţia de a-i gratifica pe copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de
bani sunt, de la data depunerii lor, proprietatea minorilor. Funcţie de natura actului juridic pe care
soţii l-au efectuat, în contextul celor deja menţionate, se va stabili şi caracterul câştigurilor.
d) Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C.
În literatura juridică s-a impus opinia că acele câştiguri realizate la loto, pronoexpres etc.
sunt bunuri comune sau proprii după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia dintre
cele două categorii de bunuri4. Raţionamentul este corect, dar se impune observaţia că, practic, este
foarte greu, dacă nu imposibil, de determinat provenienţa acestor sume cu atât mai mult cu cât, de
cele mai multe ori, ele nu sunt foarte mari.
Hotărâtoare în realizarea câştigurilor nu este, în opinia noastră, provenienţa sumei cu care s-
a jucat şi câştigat, ci hotărârea de a juca şi şansa, motiv pentru care considerăm că bunurile câştigate
în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii ale aceluia dintre soţi care le-a câştigat. Fac
excepţie câştigurile pe librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror provenienţă se poate cu
uşurinţă determina. Câştigul realizat în acest fel va avea acelaşi regim juridic cu al sumelor depuse
pe livret.
e) Fructele şi productele
În ceea ce priveşte fructele bunurilor comune, făcându-se aplicarea regulii accesiunii,
instituită de art. 483 Cod civil, nu au existat discuţii în literatură; fără nici o îndoială, fructele
bunurilor comune au fost, la rândul lor, considerate bunuri comune.
Păreri contradictorii au existat în legătură cu fructele bunurilor proprii.
Într-o primă opinie s-a susţinut ideea că şi acestea trebuie considerate bunuri comune,
întrucât art. 31 Codul familiei nu le enumeră printre bunurile proprii, iar calitatea de bun comun nu
este condiţionată de modul de dobândire, astfel că art. 483 Cod civil nu-şi găseşte aplicarea5. În
1
dec. nr. 1309/1976, în C.D. 1976, pag. 170.
2
nr. 153/1967, în C.D. 1967, pag. 143;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 322/1979, în R.R.D. nr. 6/1979,
pag. 47; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2139/1979, în C.D. 1979, pag. 143; A se vedea şi M. Eliescu,
notă la dec. civ. nr. 689/1962 a Trib.Galaţi, în J.N. nr. 2/1964, pag. 108.
3
C.S.J. în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea
judecătorească, dec. civ. nr. 132/1991, în revista Dreptul nr. 6/1992, pag. 84.
4
M. Eliescu, op. cit., pag. 233; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 147.
5
C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica
judecătorească şi în literatura de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 59; T.R. Popescu, op. cit.,
vol. I, pag. 203; D. Ştefănescu, Regimul legal al fructelor produse de bunurile proprii în timpul
căsătoriei, în R.R.D. nr. 5/968, pag. 75-82; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare a
Tribunalului Suprem în materie civilă, în R.R.D. nr. 9/1977, pag. 39.
mare parte aceasta a fost şi opinia împărtăşită de practica judiciară1.

Potrivit unei alte opinii, fructele bunurilor proprii trebuie considerate tot bunuri proprii, prin
aplicarea regulii accesiunii instituită de art. 483 Cod civil2. Culegerea fructelor este un drept izvorât
din dreptul de proprietate, care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândirii
fructelor.
În ceea ce ne priveşte împărtăşim această din urmă opinie, fructele urmând soarta bunului
care le-a produs, cu amendamentul, exprimat în literatura juridică3, că ele urmează a fi, totuşi,
considerate bunuri comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a soţilor4.
În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după
categoria de bunuri care le-a produs, întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor
respective5, consumând însăşi substanţa acestora.
3.2.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art. 35 Codul
familiei, potrivit cărora: “soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul
celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren
sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt
soţ”.
Este de observat, din textul reprodus mai sus, că legiuitorul a consacrat şi în această privinţă
egalitatea soţilor cu privire la administrarea şi la folosirea bunurilor comune. Pentru că nu toate
actele de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie pot fi aduse la îndeplinire cu consimţământul
expres al ambilor soţi, fiindcă aceasta ar îngreuna foarte mult exercitarea drepturilor soţilor asupra
bunurilor lor comune precum şi circuitul civil, în aliniatul al doilea al art. 35 Codul familiei a fost
reglementat mandatul tacit reciproc. Se prezumă că fiecare soţ, atunci când îşi exercită singur
drepturile precizate în alineatul întâi al aceluiaşi text, are şi consimţământul celuilalt.
a) Actele de administrare. Din conţinutul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune fac
parte, în primul rând, aşa cum rezultă din prevederile art. 35 alin. (1) Codul familiei, actele de
administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se întreţin şi se pun în valoare, ca
de pildă: contractul de închiriere pe o durată determinată6, acţiunea în evacuare1, contractul de
1
dec. nr. 1250/1972, în C.D. 1972, pag. 204-207; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 72/1972, în I.G.
Mihuţă, Repertoriu ... pe anii 1969-1975, pag. 21-22; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 148/1978, în
R.R.D. nr. 7/1978, pag. 46; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 785/1973, în C.D. 1973, pag. 243.
2
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 37; M. Eliescu, op. cit., pag. 233-234; I.P.
Filipescu, Tratat ..., op. cit., pag. 135; M. Banciu, op. cit., pag. 75.
3
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 144-145.
4
Într-o decizie de speţă s-a considerat că, în cazul unui teren aflat în coproprietatea mai
multor persoane, fructele produse pe acel teren nu vor fi incluse în masa partajabilă, dacă sunt
rezultatul muncii depuse numai de către unul dintre coproprietari, ele urmând a profita numai
acestuia. Pentru ca acele fructe să profite şi celorlalţi, aceştia urmează să facă dovada că au cerut şi
ei să muncească terenul, dar au fost împiedicaţi. În acest sens, Trib.Supr., secţ. civ., dec. nr.
777/1984, nepublicată.
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 72/1972, citată; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2135/1979, în
R.R.D. nr. 4/1980, pag. 61; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 136; E. Florian, op. cit., pag. 108.
6
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag. 237-238; P. Anca, Drepturile soţilor cu privire la
bunurile lor comune, în R.R.D. nr. 9/1976, pag. 18.
66 Dreptul familiei
reparare a unui imobil etc.

Actele de administrare se împart în: acte de administrare prin natura lor, cum sunt cele
arătate mai sus, şi acte de administrare prin scopul lor ca: vânzarea bunurilor supuse stricăciunii sau
a fructelor naturale2, acţiunea posesorie3 etc.
b) Actele de folosinţă. Conceptul de acte de folosinţă la care se referă, în al doilea rând,
textul art. 35 alin. (1) Codul familiei cuprinde în conţinutul său atât facultatea folosirii în natură a
bunurilor comune, cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc4.
c) Actele de conservare. Codul familiei nu face nici o referire la o atare categorie de acte.
Existenţa lor nu poate fi, însă, ignorată, ele constând în acele acte care sunt necesare dobândirii sau
păstrării unui drept, ca, de pildă, transcrierea unui act de dobândire sau întabularea unui drept,
întreruperea unei prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă. În practica judiciară s-a hotărât5 că
astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi, chiar dacă celălalt se opune, întrucât profită masei
de bunuri ce alcătuiesc comunitatea. În acest caz nu este vorba despre un mandat de reprezentare
din partea soţului neparticipant la încheierea lor, căci ele se încheie în numele soţului care le
efectuează6.
d) Actele de dispoziţie. În categoria acestora se cuprind atât actele de dispoziţie juridică, ca
cele de înstrăinare sau cele de grevare a unui bun, de renunţare la un drept patrimonial, cât şi cele de
dispoziţie materială asupra bunului, precum şi actele de consumare, de stabilire a destinaţiei lor
economice, de transformare a lor etc.
e) Prezumţia de mandat tacit reciproc. Exercitând acte de administrare, de folosinţă şi de
dispoziţie oricare dintre soţi este prezumat că are mandat din partea celuilalt soţ (art. 35 alin. (2)
Codul familiei), astfel că el lucrează nu numai în numele său, ci şi al celuilalt.
Rostul acestei prezumţii instituite de legiuitor este acela ca operaţiile juridice să poată fi
efectuate mai uşor, atât din punctul de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de bună-credinţă7.
Această prezumţie are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul neparticipant la actul
juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa.
Opoziţia, chiar dovedită, nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru
anularea contractului va trebui, aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa consimţământului
unuia dintre soţi, ci faptul că terţul cu care s-a contractat a cunoscut existenţa opunerii acelui soţ sau
că a cunoscut acele împrejurări care exclud acordul celuilalt soţ la încheierea actului8. Cum, potrivit
1
Trib. reg. Iaşi, dec. civ. nr. 621/1966, în R.R.D. nr. 5/1968, pag. 129, cu notă de Sp. Proca;
Trib. Cluj, dec. civ. nr. 347/1957, în L.P. nr. 12/1957, pag. 1503, cu nota de C. Iluţiu şi S.
Şerbănescu; A. Sitaru, În legătură cu dreptul soţilor de a administra şi de a folosi împreună
bunurile comune, în R.R.D. nr. 5/1976, pag. 26-29; În sensul că nici unul dintre soţi nu poate
introduce acţiune în evacuarea celuilalt atunci când se ivesc dificultăţi în legătură cu exercitarea
posesiei, a folosinţei sau a dispoziţiei, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1581/1979, în
R.R.D. nr. 1/1980, pag. 62.
2
În legătură cu discuţiile din literatura juridică privind delimitarea actelor de administrare de
cele de dispoziţie, a se vedea P. Anca, Drepturile soţilor cu …, cit. supra.
3
4
În privinţa neînţelegerilor dintre soţi privind folosinţa bunurilor comune a se vedea, Trib.
jud. Timiş, dec. civ. nr. 966/ 1972, în R.R.D. nr. 4/1973, pag. 174; Trib. Supr. în compunerea
prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 89/1972, cu
notă de R. Petrescu, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 128.
5
6
7
M. Eliescu, op. cit., pag. 315-316.
8
I.C. Vurdea, Propuneri “de lege ferenda” privind regimul înstrăinării autoturismelor
proprietate personală, în R.R.D. nr. 3/1981, pag. 19; I. Mihuţă, Probleme de drept în materia
dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) Codul civil, buna-credinţă se prezumă, reaua-credinţă a terţului cu
care s-a contractat va trebui dovedită de soţul care invocă nulitatea actului, instanţa de judecată
trebuind să manifeste un rol activ1. Practica judiciară2 a subliniat, în privinţa terţilor cu care soţii
intră în raporturi juridice, că ei nu vor fi consideraţi de bună-credinţă nici atunci când există
opunere expresă a celuilalt soţ la încheierea actului juridic şi nici atunci când opoziţia acestuia
rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la
încheierea actului3.
Prezumţia de mandat tacit va putea fi chiar înlăturată prin convenţia soţilor, însă nu în
general şi definitiv, ci pentru fiecare act în parte, fiindcă altfel ar însemna să se modifice prin
convenţia soţilor însuşi regimul juridic impus de lege în privinţa comunităţii matrimoniale, ceea ce
este inadmisibil. Evident că o astfel de modificare, cu atât mai mult, nu poate fi făcută prin actul
unilateral al unuia din soţi4.
• Limitele mandatului tacit reciproc
- Limitele legale ale mandatului tacit
O primă limitare, pe care art. 35 alin. (2) Codul familiei o prevede expres, este în privinţa
terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi
înstrăinate sau grevate5 de nici unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt. Raţiunea
instituirii unei asemenea limitări se găseşte în importanţa acestor acte juridice, ce produc efecte
notabile relativ la comunitatea matrimonială.
În literatura juridică s-a discutat dacă prevederile art. 35 alin. (2) Codul familiei se aplică
numai imobilelor prin natura lor sau şi celor prin destinaţie (art. 468-470 Cod civil) şi celor prin
obiectul la care se referă (uzufructul imobilelor, servituţile, dreptul de superficie). Deşi la început s-
a exprimat părerea că textul menţionat se aplică numai imobilelor prin natura lor6, opinia
dominantă7 în prezent este că dispoziţia legală este incidentă şi în cazul imobilelor prin destinaţie şi
prin obiectul la care se referă.
dreptului familiei, a dreptului muncii şi a dreptului procesual civil din practica Tribunalului
Suprem pe semestrul al II-lea al anului 1978, în R.R.D. nr. 10/1979, pag. 41; Trib. Supr., secţ. civ.,
dec. nr. 1153/1978, în C.D. 1978, pag. 159-161.
1
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 988/1967, în C.D. 1967, pag. 152-155; Jud. Piatra Neamţ,
sent. civ. nr. 3555/1973, cu notă de T. Bistriceanu, în R.R.D. nr. 5/1974, pag. 41; Trib. Supr.,
secţ.civ., dec. nr. 640/1982, cit. supra; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1153/1978, în C.D. 1978, pag.
159-161; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 730/1979, în C.D. 1979, pag. 148; C.S.J. dec. secţ. civ. nr.
1645/1992, în V. Bogdănescu ş.a, Probleme de drept …, pag. 167-170.
3
S-au considerat a fi astfel de împrejurări: despărţirea în fapt a soţilor, existenţa unei acţiuni
civile de divorţ între aceştia, încheierea actului într-o altă localitate decât aceea în care soţii îşi au
domiciliul, aceea că s-a cerut de către celălalt soţ, punerea unui bun sub sechestru pentru a se evita
înstrăinarea lui etc. A se vedea în acest sens, D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al
soţilor, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 122; P. Anca, Prezumţia de
mandat tacit de vânzarea bunurilor comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în R.R.D. nr.
4/1974, pag. 24.
4
5
Contractul de garanţie ipotecară asupra unui imobil bun comun, încheiat de unul dintre soţi
fără consimţământul celuilalt, este lovit de nulitate deoarece încalcă prevederile art. 35 alin.2 teza a
2-a din Codul familiei, chiar dacă ipoteca a fost întabulată în cartea funciară (C.S.J., secţ.com., dec.
nr. 419/2000, în revista Dreptul nr.7/2001, p.215).
6
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 69.
7
M. Eliescu, op. cit., pag. 324; T.R. Popescu, op. cit., pag. 207-208; I.P. Filipescu, Tratat
…, op. cit., pag. 146.
68 Dreptul familiei
Practica judiciară s-a mai pronunţat1 în sensul că prin încheierea de către unul dintre soţi a
unui antecontract de vânzare-cumpărare privind un imobil, bun comun al soţilor, nu s-au încălcat
limitele mandatului tacit al soţilor, întrucât textul art. 35 alin. (2) Codul familiei se referă numai la
“înstrăinarea” imobilelor, or încheierea antecontractului, având semnificaţia unei promisiuni de
vânzare, nu are ca efect transferul proprietăţii, creând doar obligaţii personale pentru părţile
contractante. Astfel, se arată în motivarea deciziei menţionate, o asemenea convenţie nu diminuează
patrimoniul comun şi valabilitatea ei nu e condiţionată de existenţa consimţământului expres al
ambilor soţi.
Deşi împărţeala nu are, în principiu, caracter constitutiv de drepturi, ci numai declarativ, în
practica judiciară s-a decis2 că, la împărţirea bunurilor comune imobile, trebuie să participe ambii
soţi, acţiunea în împărţeală fiind deci, asimilată, prin consecinţele ei, cu actele de înstrăinare.
O altă problemă controversată a fost şi aceea dacă cerinţa consimţământului expres al
ambilor soţi trebuie îndeplinită numai în cazul actelor prin care se înstrăinează imobilele comune
sau şi atunci când se achiziţionează, cu bani comuni, în timpul căsătoriei, asemenea bunuri. Fostul
Tribunal Suprem a decis3 că, întrucât Codul familiei îngrădeşte numai înstrăinarea şi grevarea
terenurilor şi a construcţiilor ce fac parte din comunitate, dispoziţiile de excepţie ale art. 35 alin. (2)
Codul familiei nu pot fi extinse şi la dobândirea unor astfel de bunuri. Soluţia a fost, pe bună
dreptate, criticată în doctrină şi în practica mai recentă4, întrucât din cuprinsul deciziei menţionate
se desprinde ideea că bunurile imobile pot fi achiziţionate şi fără consimţământul expres al ambilor
soţi, chiar şi atunci când ar exista opunere din partea unuia dintre ei, asimilându-se, aşadar, actele de
realizare a drepturilor cu cele de conservare, cu toate că între aceste două categorii de acte juridice
există importante deosebiri5. Susţinătorii opiniei potrivit căreia nu este necesar consimţământul
celuilalt soţ în cazul actelor de dispoziţie privind dobândirea bunurilor imobile comune aduc, totuşi,
amendamentul că se exclude situaţia în care prin aceste acte se asumă obligaţii care necesită
înstrăinarea sau grevarea altor bunuri imobile ale soţilor6.
În fine, deşi s-a acreditat ideea că, de lege lata, necesitatea consimţământului expres nu
poate fi extinsă şi la bunuri mobile, chiar dacă sunt de valoare deosebită, socotim, alături de alţi
autori7, că cel puţin de lege ferenda o atare soluţie s-ar impune, întrucât unele bunuri mobile au,
1
C.S.J., dec. secţ. civ. nr. 1992/1993, în revista Dreptul nr. 7/1994, pag. 79; În sensul că
lipsa semnăturii unuia dintre soţi de pe înscrisul constatator al unei convenţii de înstrăinare sau de
grevare a unui imobil nu duce, în orice condiţii, la concluzia lipsei consimţământului acestuia la
încheierea convenţiei, a se vedea C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 2554/1993, în revista Dreptul nr. 9/1994,
pag. 81-82.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 113/1962, în C.D. 1962, pag. 171. S-a considerat, de
asemenea, că este admisibilă acţiunea prin care soţia solicită, în contradictoriu cu soţul şi ceilalţi
coindivizari, partajul unui imobil, opunerea soţului pârât fiind considerată abuzivă. A se vedea Trib.
Cluj, dec. civ. nr. 1195/1983, în R.R.D. nr. 4/1984, pag. 63.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1315/1972, în C.D. nr. 1972, pag. 212; Trib. mun. Bucureşti,
secţ. a III-a civ., dec. nr. 2248/1984, în R.R.D. nr. 1/1985, pag. 61; În acelaşi sens O. Căpăţînă, Cu
privire la procura unui soţ de a vinde celuilalt soţ un bun al mandatarului, în L.P. nr. 6/1955, pag.
605; T.R. Popescu, op. cit., pag. 208.
4
C.S.J., dec. secţ. civ. nr. 1220/1994, în Curtea Supremă de Justiţie.Buletinul
jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, Editura Proema, Baia Mare, 1995, pag. 68-72.
5
D. Rizeanu, Efectele faţă de soţul necontractant ale antecontractului pentru cumpărarea
unui imobil, în R.R.D. nr. 11/1977, pag. 29; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 129; M.
Eliescu, op. cit., pag. 323.
6
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 147, T.R. Popescu, op. cit., pag. 208.
7
D. Rizeanu, A. Lesviodax, C. Oprişan, I. Băcanu, M. Ionescu, Consideraţii pe marginea
unor probleme de drept civil, de familie, în R.R.D. nr. 7/1968, pag. 108.
prin valoarea lor ridicată, aceeaşi însemnătate (dacă nu cumva superioară - de exemplu o operă de
artă) ca bunurile imobile.
O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă
implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotărât că, dacă un soţ
dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă,
întrucât prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri1.
Oricare dintre soţi, însă, poate efectua fără consimţământul celuilalt daruri manuale care prin
valoarea lor redusă nu afectează comunitatea matrimonială.
- Limitări ale mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor
Aşa cum am anticipat deja, întrucât mandatul tacit reciproc dintre soţi este numai prezumat
de lege, iar prezumţia are un caracter relativ, soţii pot, fie de comun acord, fie prin manifestări
unilaterale de voinţă, să-i aducă limitări, însă nu în general şi definitiv, ci numai determinând cu
exactitate care sunt acele acte juridice, în caz contrar aducându-se modificări însuşi regimului legal
al comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil.
Soţii pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de către unul
dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu consimţământul expres
al ambilor.
Acţiunea în revendicare2. Luarea în discuţie a problematicii legate de acţiunea în
revendicare, mult dezbătută în literatura juridică şi în practica judiciară, plasează chestiunea în
domeniul dreptului procesual civil, vizând calitatea procesuală a unui soţ de a intenta singur o atare
acţiune sau, dimpotrivă, necesitatea de a figura ca părţi în proces ambii soţi.
S-a susţinut, într-o primă opinie, că acţiunea în revendicare, fiind un mijloc de conservare a
bunului comun, oricare dintre soţi are calitatea procesuală de a o intenta3.
Opinia a fost, însă, criticată4, susţinându-se că acţiunea în revendicare nu poate fi calificată
drept act de conservare şi că atunci când ea priveşte bunuri imobile este nevoie de consimţământul
expres al ambilor soţi pentru exercitarea ei.
S-ar putea argumenta că acţiunea civilă sau dreptul la acţiune este o instituţie procesuală,
distinctă şi autonomă de dreptul subiectiv material dedus judecăţii, deşi ea declanşează un proces
care se poartă, evident, cu privire la anumite drepturi subiective, însă natura ei juridică îşi are, mai
degrabă, izvorul în dreptul de petiţionare, care este propriu oricărei persoane cu capacitate deplină
de exerciţiu, aşa încât, independent de obiectul acţiunii, acest drept este legat exclusiv de persoana
fiecărui soţ.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că, atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri
1
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2267/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, pag. 67. S-a susţinut, cu
deplin temei, că prezumţia instituită de art. 35 alin. (2) Codul familiei nu se aplică nici în cazul
liberalităţilor şi nici în cel al actelor dezinteresate (între vii). A se vedea L. Mihai, Este aplicabilă şi
actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, în R.R.D. nr. 8/1984, pag. 44-
2
Pentru o analiză amănunţită a problematicii acţiunii în revendicare, cu privire specială
asupra posibilităţii intentării ei de către un singur coindivizar sau doar cu respectarea regulii
unanimităţii, a se vedea: D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un
singur coindivizar, în revista Dreptul nr. 1/1998, p.23-30 şi I. Lulă, Opinii privitoare la
posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în revista Dreptul
nr. 4/2002, p.75-84
3
T.R. Popescu, op. cit., pag. 206-207; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 158; E.
Florian, op. cit., pag. 126; Trib. reg. Bucureşti, dec. nr. 4162/1955, în L.P. nr. 3/1956, pag. 302;
4
V. Panţurescu, Câteva probleme privind regimul juridic al bunurilor comune, în J.N. nr.
7/1963, pag. 101; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 145.
70 Dreptul familiei
imobile, ambii soţi trebuie să participe ca părţi, atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi atunci
când sunt pârâţi. Acţiunea civilă, chiar dacă este o instituţie a dreptului procesual civil, priveşte un
drept substanţial1, în cazul nostru dreptul de proprietate asupra unui imobil, referitor la care
urmează a se pronunţa instanţa de judecată, care poate constata, prin hotărâre, nu numai încălcarea
sau contestarea acestui drept, ci şi inexistenţa lui în patrimoniul soţilor, împrejurare cu consecinţe
notabile pentru comunitatea matrimonială. Mai mult, în cursul procesului se poate încheia o
tranzacţie cu privire la dreptul dedus judecăţii, a cărei valabilitate depinde de prezenţa ambilor soţi.
De altfel, şi fostul Tribunal Suprem se pare că a achiesat la această opinie atunci când, într-o acţiune
în grăniţuire, a decis2 că este necesară prezenţa ambilor soţi, întrucât ea se referă la imobile, iar
mandatul tacit reciproc nu funcţionează dacă se pune şi o problemă de proprietate3.
• Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc
a) Despărţirea în fapt a soţilor
Această situaţie este, într-adevăr, o împrejurare de natură să nască întrebarea dacă mandatul
tacit reciproc între soţi mai funcţionează. Cu toate că în literatura juridică s-a susţinut că, întrucât
legea nu face în această privinţă nici o distincţie (fiindcă ubi lex non distinguit nec nos distinguere
debemus), mandatul tacit prezumat de legiuitor funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă
soţii trăiesc despărţiţi, practica judiciară, în mod întemeiat socotim noi, a consacrat punctul de
vedere opus, în sensul că în perioada despărţirii în fapt a soţilor (şi cu atât mai mult dacă este
introdusă acţiunea de divorţ) consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit4.
b) Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie
Dreptul de reprezentare pe care soţii îl au între ei nu se stinge în situaţiile amintite,
neputându-se face analogie cu situaţia despărţirii în fapt a soţilor.
Dacă, însă, s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub
interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului
prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să
le facă5.
Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimţământul
expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art. 147 Codul
familiei).
c) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarte
Întrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată, după cum,
ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, se poate constata că
persoana declarată moartă este în viaţă, se pot ivi situaţii când, retroactiv, o persoană necăsătorită
apare ca fiind căsătorită sau invers, situaţii care au anumite implicaţii şi în privinţa exercitării
mandatului tacit prezumat de lege.
Într-o primă împrejurare, iniţial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană
căsătorită, iar, ulterior, ea apare retroactiv, ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziţie încheiate
cu privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate valabile, fie că
au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind consimţământul soţilor, fie că nu.
Într-o a doua situaţie, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsătorită iar,
1
Al. Bacaci, Unele consideraţii cu privire la raportul dintre dreptul substanţial şi acţiunea
civilă, în S.C.J. nr. 3/1984, pag. 217-222.
2
3
C. Bîrsan, Acţiunea în grăniţuire, în R.R.D. nr. 8/1984, pag. 77.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 534/1975, în C.D. 1975, pag. 150; dec. nr. 2267/1974, în
R.R.D. nr. 8/1975, pag. 67; dec. civ. nr. 1153/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, pag. 51; dec. nr.
640/1982, în C.D. 1982, pag. 126-127. A se vedea şi R. Dumitru, Prezumţia de mandat tacit de
vânzarea bunurilor comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în R.R.D. nr. 4/1977, pag. 24.
5
În acelaşi sens M. Eliescu, op. cit., pag. 13-18.
ulterior, ea are, retroactiv, calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate, în acest caz, cu privire
la bunurile aparţinătoare comunităţii ar urma să fie anulate, dacă bunurile se încadrează în categoria
acelora pentru valabilitatea cărora era nevoie de consimţământul expres al celuilalt soţ. Având în
vedere, însă, aparenţa creată, terţul cu care s-a contractat se afla într-o eroare comună, invincibilă,
astfel că, nefiind de rea-credinţă, el este apărat de o eventuală acţiune în anularea acelui act (error
communis facit jus).
• Sancţiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 Codul
familiei
La început s-a admis doar că actele de dispoziţie privind terenurile şi construcţiile încheiate
de unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt sunt lovite de nulitate, fără să se precizeze
natura acestei nulităţi1.
S-a acreditat apoi teza nulităţii relative şi parţiale a unui astfel de act juridic, în sensul că
soţul al cărui consimţământ a lipsit la încheierea actului poate să-l confirme, iar în caz contrar
înstrăinarea sau grevarea rămâne valabilă în limita cotei ce se cuvine soţului care a încheiat actul2.
Într-o altă opinie, care a beneficiat de cea mai largă susţinere3 (probabil şi ca urmare a
adoptării ei de către fostul Tribunal Suprem4), s-a acreditat ideea nulităţii relative şi integrale a
actelor de dispoziţie încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2), partea finală, din Codul
familiei, cu motivarea, în esenţă, că este vorba despre “o nulitate de protecţie” a soţului care nu şi-a
exprimat consimţământul, singurul în măsură să invoce dispoziţiile art. 35 alin. (2) Codul familiei,
putând însă şi să confirme expres sau tacit actul juridic.
Alţi autori au susţinut şi teza nulităţii absolute5.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că un act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art.
35 alin. (2) Codul familiei este lovit de nulitatea absolută. Argumentele pe care ne sprijinim ideea
sunt, cel puţin în parte, altele decât cele exprimate în literatura juridică.
Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunităţii de bunuri în devălmăşie a soţilor
celui al separaţiei de bunuri, dar i-a conferit un caracter imperativ prin reglementările consacrate,
impunându-l ca atare. Literatura juridică este unanimă în a considera că prevederea din art. 30 alin.
(1) Codul familiei este numai o dispoziţie de principiu ce se realizează prin celelalte reglementări
privind raporturile patrimoniale dintre soţi cuprinse de art. 30-36 Codul familiei. În aceste condiţii,
dispoziţia din art. 30 alin. (2) Codul familiei, prin care se instituie sancţiunea nulităţii absolute
pentru orice convenţie contrară comunităţii de bunuri, priveşte toate actele juridice încheiate cu
1
M. Mayo, Raporturile patrimoniale în …, în J.N. nr. 3/1958, pag. 339; C. Oprişan, Situaţia
juridică a bunurilor soţilor în timpul căsătoriei, în J.N. nr. 5/1954, pag. 645; Trib. reg. Cluj, dec. nr.
4642/1957, în J.N. nr. 3/1958, pag. 480, cu notă de E. Weinberg; Trib. reg. Galaţi, dec. nr.
775/1957, în J.N. nr. 3/1958, pag. 482.
2
Trib. reg. Cluj, dec. nr. 3469/1957, în L.P. nr. 1/1958, pag. 88 cu notă de C. Linzmeier.
3
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 66; T.R. Popescu, Dreptul familiei, vol. I,
Bucureşti, 1960, pag. 233-234; C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor,
în L.P. nr. 4/1960, pag. 57; C. Şerbănescu, op. cit., pag. 84; M. Eliescu, op. cit., pag. 325-327; D.
Rizeanu, Consideraţii în legătură cu caracterul nulităţii actelor de dispoziţie încheiate de unul din
soţi cu privire la anumite bunuri comune, în J.N. nr. 2/1965, pag. 49-54; V. Panţurescu, Câteva
probleme privind regimul juridic al bunurilor comune, în J.N. nr. 7/1963, pag. 103-104; I.P.
Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 150; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1100/1992, în D. Crişu ş.a.,
Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Bucureşti,
1995, pag. 139.
4
5
C. Sasu, Valabilitatea actelor de dispoziţie făcute de unul din soţi asupra bunurilor
comune fără consimţământul expres al celuilalt soţ, în J.N. nr. 1/1962, pag. 94-98.
72 Dreptul familiei
încălcarea oricăreia din dispoziţiile ce organizează comunitatea matrimonială1. Dacă nulitatea

instituită prin art. 30 alin. (2) Codul familiei vizează orice convenţie încheiată între soţi, între
aceştia şi terţe persoane, prin care se eludează dispoziţiile relative la comunitatea matrimonială, nu
ar exista motive ca această sancţiune să nu se aplice convenţiilor încheiate cu încălcarea
prevederilor art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei2.
Pe de altă parte, acceptând teza nulităţii relative, acţiunea în anulare a soţului neparticipant
la încheierea actului juridic apare ca inadmisibilă după regulile consacrate în materia nulităţilor3. În
plus, având în vedere că, de cele mai multe ori, o asemenea acţiune se intentează după desfacerea
căsătoriei (când relaţiile dintre soţi sunt deteriorate), dacă s-ar accepta că este vorba de nulitate
relativă, termenul de prescripţie ar fi, în majoritatea situaţiilor, împlinit.
Desigur, problema sancţiunilor aplicabile în cazul depăşirii mandatului tacit reciproc nu
trebuie limitată numai la domeniul specific al reglementărilor din Codul familiei, fiind necesar a se
avea în vedere şi sancţiunile de drept penal, în cazul săvârşirii infracţiunilor de furt între soţi şi de
abuz de încredere.
3.2.5. Datoriile comune ale soţilor

La polul opus activului, format din bunurile soţilor, în patrimoniul lor există şi un pasiv,
format din datoriile lor.
În ceea ce priveşte regimul legal al acestora, determinat de prevederile art. 32-34 Codul
familiei, este de remarcat că, în preocuparea sa de a ocroti comunitatea matrimonială, legiuitorul în
timp ce determină limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii, (art. 31 Codul familiei),
prezumând că toate celelalte sunt comune, în privinţa datoriilor le determină limitativ pe cele
comune (art. 32 Codul familiei) prezumând, deci, că toate celelalte sunt proprii.
Potrivit dispoziţiilor art. 32 Codul familiei “soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune;
b) obligaţiile ce au contractat împreună;
c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale
căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri
proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.”
Această delimitare a grupei bunurilor afectate satisfacerii datoriilor comune de grupa
celorlalte, afectate satisfacerii datoriilor personale - cum s-a remarcat în literatura juridică4 - nu
poate fi considerată ca exclusivă, întrucât obligaţiile solidare ale soţilor şi, mai ales, cele indivizibile
pot fi urmărite asupra tuturor bunurilor lor.
De asemenea, distincţia pe care legea o face în privinţa bunurilor soţilor în funcţie de cum
acestea pot fi urmărite pentru satisfacerea creanţelor unor creditori nu împietează asupra dreptului
de gaj pe care creditorii îl au asupra tuturor bunurilor debitorilor în temeiul art. 1718 Cod civil,
indiferent de calitatea creditorilor. Prin această dispoziţie s-a stabilit numai o ordine de prioritate
potrivit căreia creditorii comuni nu pot urmări bunurile proprii ale soţilor decât numai după
urmărirea neîndestulătoare a bunurilor comune, iar creditorii personali nu pot urmări bunurile
comune, putând, însă, cere împărţirea acestora în măsura necesară acoperirii creanţei lor (art. 33 şi
34 Codul familiei).
1
M. Eliescu, op. cit., pag. 176; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 160; I. Albu, Dreptul
familiei, op. cit., pag. 120.
2
Pentru detalii, a se vedea Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pag. 75-77.
3
C. Sasu, op. cit., pag. 96; Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 2207/1967, în R.R.D. nr. 6/1968,
pag. 162.
4
P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 132.
a) Cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune (art. 32 lit. a) Codul familiei)

Din această categorie fac parte cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea şi
repararea bunurilor comune. Deşi textul vorbeşte numai de cheltuielile făcute cu administrarea
bunurilor comune, tot în această categorie trebuie incluse şi cheltuielile făcute cu însăşi dobândirea
lor.
S-a apreciat în doctrină că, întrucât textul legii menţionează cheltuielile “făcute”, nu este
suficient numai ca scopul sau cauza impulsivă să fie o cheltuială de administrare a bunurilor
comune, ci este necesar ca acest scop să fie îndeplinit. În acest sens s-a decis1 că un împrumut făcut
de unul din soţi nu va putea fi considerat datorie comună pe baza declaraţiei debitorului că
împrumutul s-a făcut în legătură cu administrarea bunurilor comune, ci va trebui să se stabilească
dacă în adevăr sumele de bani s-au folosit în acest scop. Cu alte cuvinte, numai acele datorii vor
putea fi urmărite asupra bunurilor comune care izvorăsc din acte de administrare efectuate,
respectiv “a căror realitate a fost dovedită”2.
În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia contrară, la care nu aderăm, în sensul că nu
ar fi necesar să se facă dovada că sumele au fost efectiv cheltuite pentru scopurile determinate, fiind
suficient a se proba că obligaţia asumată este în legătură cu bunurile comune3.
Din ansamblul reglementărilor privind raporturile patrimoniale ale soţilor se degajă ideea că,
în general vorbind, urmează a fi considerate datorii comune numai acelea care sunt legate de
bunurile comune sau sunt necesare susţinerii familiei, iar cele care izvorăsc din acte juridice
privitoare la bunurile unuia dintre soţi, vor fi datorii proprii ale aceluia.
Analizând dispoziţiile art. 32 Codul familiei se poate formula concluzia că legiuitorul,
pentru a determina care anume obligaţii urmează a fi satisfăcute din bunurile comune, a folosit, în
principal criteriul naturii acestora, dar şi pe cel al modului de contractare. Astfel, pe de o parte, se
menţionează cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune sau obligaţiile privind nevoile
obişnuite ale căsniciei, iar, pe de altă parte, obligaţiile “contractate împreună” sau de “fiecare din
soţi”.
În privinţa cheltuielilor făcute cu administrarea bunurilor comune s-a susţinut4 că, în
principiu, în actul prin care se contractează obligaţia trebuie să figureze numai unul din soţi, căci,
dacă ar fi menţionaţi ambii, obligaţia ar deveni comună, dar nu în temeiul art. 32 lit. a) Codul
familiei, ci al art. 32 lit. b) Codul familiei. Dar, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 35 Codul familiei,
soţul care exercită un drept asupra bunurilor comune se prezumă că are şi consimţământul celuilalt,
astfel că juridic obligaţia este contractată de ambii soţi, s-a apreciat că demarcaţia dintre obligaţiile
prevăzute de art. 32 lit. a) Codul familiei şi cele prevăzute în art. 32 lit. b) Codul familiei s-ar
realiza prin aceea că în cazul celor de la litera a) numai unul dintre soţi figurează în act, dar într-o
dublă calitate, reprezentându-l şi pe celălalt, pe când în cazul celor de la litera b) ambii soţi
figurează în actul prin care s-a asumat obligaţia.
b) Obligaţiile contractate de soţi împreună (art. 32 lit. b) Codul familiei)
Relativ la această categorie de obligaţii s-a susţinut, că nu interesează cauza, obligaţiile
urmând a fi comune chiar dacă nu au nici o legătură cu nevoile căsătoriei5. În ceea ce ne priveşte,
apreciem că această afirmaţie nu este tocmai exactă. Atunci când legiuitorul vorbeşte, în art. 32 lit.
b) Codul familiei, de obligaţii “contractate de soţi împreună”, considerăm că sintagma are înţelesul
juridic concordant cu prevederile art. 35 alin. (2) Codul familiei. Aşadar, trebuie considerate
1
Trib. reg. Ploieşti, dec. nr. 86/1967, în R.R.D. nr. 10/1967, pag. 151.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1464/1981, citată supra.
3
4
M. Eliescu, op. cit., pag. 288-289; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 222; I.P. Filipescu,
Tratat …, op. cit., pag. 170; M. Banciu, op. cit., pag. 92.
5
T.R. Popescu, op. cit., pag. 222; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 171; M. Banciu, op.
cit., pag. 93.
74 Dreptul familiei
comune, potrivit art. 32 lit. b) Codul familiei, acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35 alin. (2)
Codul familiei cere participarea efectivă a soţilor la încheierea actului juridic pentru a-şi exprima un
consimţământ expres. Participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea şi a altor acte juridice decât
cele vizate de art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei este oricum superfluă, întrucât se
prezumă că unul dintre soţi exprimă consimţământul amândurora, iar efectele actului se vor
răsfrânge asupra comunităţii matrimoniale câtă vreme terţul cu care s-a contractat nu a cunoscut în
mod obiectiv dezacordul celuilalt soţ.
Dacă s-ar accepta ideea că dispoziţiile art. 35 lit. b) Codul familiei vizează orice fel de
obligaţii, indiferent de cauza lor, cu singura condiţie de a fi asumate de soţi împreună, înseamnă că
soţii pot, prin convenţii încheiate cu terţe persoane, să prejudicieze interesele comunităţii de bunuri,
ceea ce nu este admisibil1.
Legiuitorul menţionând că este vorba despre obligaţii contractate, înseamnă că vor intra în
această categorie nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice bilaterale, ci şi cele constatate prin
acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că s-au făcut în interesul comun al căsniciei2.
De asemenea, nu este nevoie ca soţii să se oblige prin acelaşi act juridic, obligaţia putând fi
asumată succesiv şi prin acte juridice diferite, precum este posibil şi ca unul dintre soţi să-şi asume
obligaţia pur şi simplu, iar celălalt sub condiţie sau termen.
Textul permite, astfel cum s-a precizat în literatura juridică3, ca obligaţia unuia dintre soţi să
fie principală, iar a celuilalt accesorie, cu condiţia de a fi contractată de ambii soţi.
c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale
căsătoriei (art. 32 lit. c) Codul familiei)
Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant în considerarea
lor ca datorii comune. Aceste obligaţii îşi pot avea originea fie într-un act juridic unilateral, fie într-
unul bilateral, însă asumate de un singur soţ, fiindcă dacă ar contractate de ambii soţi ar face parte
din categoria celor reţinute de art. 32 lit. b) Codul familiei.
Dintre “nevoile obişnuite ale căsătoriei”, aflate, evident, în permanentă schimbare în funcţie
de evoluţia societăţii, fac parte: procurarea de alimente, plata taxelor şi a impozitelor, cheltuielile
făcute cu achiziţionarea obiectelor casnice, pentru medicamentele necesare tratării unor boli de care
suferă un membru al familiei şi chiar şi cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal
(îmbrăcăminte etc.), deşi acestea din urmă sunt bunuri proprii (art. 31 lit. c) Codul familiei).
d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate
publică (art. 32 lit. d) Codul familiei)
Necesitatea ocrotirii avutului public a fost aceea care a determinat includerea acestei
categorii de obligaţii în grupa obligaţiilor comune.
Potrivit dispoziţiilor art. 135 pct. 2 din Constituţia României, proprietatea este publică şi
privată. În acelaşi articol se face precizarea că “proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale” (art. 135 pct. 3).
Categoria de obligaţii la care se referă art. 32 lit. d) Codul familiei nu izvorăşte din acte
juridice reprezentând manifestări licite de voinţă, ci îşi au sursa în comiterea, de către unul dintre
soţi, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public.
Potrivit textului legal, pentru ca obligaţia să fie comună trebuie îndeplinite mai multe
condiţii:
• Să se fi produs un prejudiciu patrimonial care generează obligaţia de reparare.
• Prejudiciul să se fi produs prin însuşirea unor bunuri ce fac obiectul dreptului de
1
M. Eliescu, op. cit., pag. 176; P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 87-88; M.
Mureşan, Familia …, op. cit., pag. 115; Al. Bacaci, Relaţiile …, op. cit., pag. 150.
2
M. Eliescu, op. cit., pag. 292, 293; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 170.
3
G. Giurcă, Constituirea garanţiei suplimentare prin afectarea bunurilor comune ale
gestionarului şi ale soţului său, în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 91-93.
proprietate publică. Deşi textul se referă la dreptul de proprietate, s-a arătat1 în literatura juridică, că
el trebuie înţeles şi în sensul că se referă la elementele patrimoniului. Deci, textul îşi are
aplicabilitate nu numai atunci când s-a adus atingere dreptului de proprietate în întregul său, ci şi
unui drept de folosinţă sau unui alt drept real, în condiţiile menţionate.
În ceea ce priveşte termenul de “însuşire”, două păreri au fost exprimate în literatura
juridică.
Într-o primă opinie s-a susţinut că art. 35 lit. d) Codul familiei se referă nu numai la ipoteza
săvârşirii unei infracţiuni, ci şi la orice act sau fapt juridic de natură civilă care ar atrage
răspunderea ambilor soţi cu bunurile comune, în măsura în care acestea au sporit2.
Într-o a doua părere, la care ne raliem, se susţine că prin termenul de “însuşire” folosit de
art. 32 lit. d) Codul familiei se înţelege numai activitatea infracţională, fiindcă, în caz contrar, textul
s-ar referi nu la “însuşire”, ci la “dobândire”; or, însuşirea este o activitate ilicită care constituie,
întotdeauna, o infracţiune3.
• Însuşirea să fi fost săvârşită de către unul dintre soţi. Dacă însuşirea s-a produs înainte de
încheierea căsătoriei, textul art. 32 lit. d) Codul familiei nu este aplicabil, chiar dacă rezultatul
însuşirii s-ar fi folosit pentru dobândirea de bunuri după încheierea căsătoriei, fiindcă aceste bunuri
nu sunt comune, ci proprii, potrivit art. 31 lit. f) Codul familiei4.
• Bunurile comune să fi înregistrat o sporire, în sensul că au fost achiziţionate noi bunuri,
a sporit valoarea celor existente sau a fost evitată diminuarea valorii celor pe care soţii le aveau
deja.
• Să se dovedească existenţa raportului de cauzalitate între faptul însuşirii şi sporul de
valoare al bunurilor comune. Deşi la început s-a considerat5 că raportul de cauzalitate între însuşire
şi sporul de valoare realizat trebuie prezumat ori de câte ori acesta din urmă este posterior însuşirii,
credem că el trebuie dovedit, în acelaşi sens opinând şi fostul Tribunal Suprem6.
Considerăm şi noi, alături de alţi autori7, că, de lege ferenda, o atare răspundere se impune a
fi instituită nu numai pentru ipoteza însuşirii unor bunuri aparţinând proprietăţii publice, ci şi în
cazul bunurilor proprietate privată, cu atât mai mult cu cât legea fundamentală ocroteşte în mod egal
proprietatea, indiferent de titular.
Bunurile comune vor putea fi urmărite numai în limita sporului de valoare realizat, ceea ce
nu înseamnă că vor fi avute în vedere numai acele bunuri care au sporit valoric, ci şi alte bunuri
comune, chiar dacă au fost dobândite înainte de însuşire8.
1
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 173; Pentru detalii a se vedea şi I.P. Filipescu,
Noţiunea de patrimoniu şi relaţiile dintre soţi privind bunurile şi datoriile lor, în revista Dreptul nr.
3/1993, pag. 37 şi urm.
2
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 87; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 161;
M. Banciu, op. cit., pag. 95.
3
I. Stoenescu, Unele probleme privind executarea silită a creanţelor …, în J.N. nr. 1/1962,
pag. 45; Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 244-245; C. Oprişan, Situaţia juridică a bunurilor soţilor în timpul
căsătoriei, în J.N. nr. 5/1954, pag. 649; E. Florian, op. cit., pag. 154.
4
I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 174; E. Florian, op. cit., pag. 154.
5
Trib. Craiova, dec. nr. 1925/1956, în L.P. nr. 8/1956, pag. 978, cu notă de N.I. Şchiopu;
Trib. Cluj, dec. civ. nr. 4494/1956, în J.N. nr. 5/1957, pag. 881, cu notă de D. Bărbieru; Trib. Supr.,
secţ. civ., dec. nr. 1618/1960; T.R. Popescu, op. cit., pag. 225; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
1509/1989, în revista Dreptul nr. 4/1990, pag. 65.
6
7
8
D. Rizeanu, În legătură cu …, op. cit., în J.N. nr. 2/1962, pag. 87; I. Stoenescu, Unele
probleme …, op. cit, pag. 47; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 175.
76 Dreptul familiei
În cazul în care activitatea de însuşire a fost realizată de ambii soţi, titularul dreptului de
despăgubire va putea urmări bunurile comune ale soţilor, fără a i se putea opune beneficiul de
discuţiune, în sensul de a urmări, în prealabil, bunurile proprii ale soţilor, fiindcă într-o atare situaţie
ambii sunt ţinuţi a răspunde solidar, potrivit art. 1003 Cod civil1.
• Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor
Aşa cum rezultă din prevederile art. 33 şi 34 Codul familiei, există o corespondenţă între
natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Bunurile comune nu pot fi
urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor. Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu,
numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot
cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. Se observă că
nu se realizează o abatere de la regulă fiindcă, în măsura în care bunurile comune s-au împărţit, ele
au devenit proprii ale soţului debitor şi astfel pot fi urmărite de creditorii personali.
La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor
proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor.
Această ordine de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi, prin urmare, nu
se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligaţia ar fi solidară.
Creditorii comuni care trec şi la urmărirea bunurilor proprii, dacă cele comune nu sunt
suficiente, vor trebui să-şi dividă urmărirea faţă de ambii soţi, fiecare dintre aceştia trebuind să
răspundă pentru jumătate din valoarea creanţei rămase neachitată. Dacă, însă, obligaţiile sunt
solidare sau indivizibile, creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soţi pentru valoarea
întregii creanţe rămasă neachitată.
Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia
împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, desigur, proporţională cu
partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.
3.2.6. Aspecte patrimoniale în dreptul familiei derivând din Legea nr. 31/19902 privind
societăţile comerciale
Soţii pot fi asociaţi sau, respectiv, acţionari în orice tip de societate comercială.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunurile constituite ca aport în natură în
societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei la registrul comerţului3.
În acest context se pune întrebarea dacă soţii pot contribui la constituirea sau la majorarea
capitalului social al unei societăţi comerciale cu bunurile comune.
Pentru a oferi răspuns la această întrebare se impune precizarea că actul juridic prin care
bunurile comune trec în proprietatea societăţii comerciale este unul de dispoziţie.
O primă situaţie ce poate apărea este aceea în care ambii soţi participă cu bunuri comune la
constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale.
1
2
Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, modificată
prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, Legea nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991,
Legea nr.142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, Legea nr. 263 din 23
decembrie 1991 şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
178 din 28 iulie 1992, republicată în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 32/1997,
Legea nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997,
Legea nr. 335 din 28 noiembrie 1997.
3
C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 199/1997, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul
jurisprudenţei. Culegere … pe anul 1997, op. cit., pag. 408; C.S.J., secţ. com., dec. nr. 11/1994, în
Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii… pe anul 1994, op. cit.,
pag. 209.
Considerăm întemeiate soluţiile oferite în practica judiciară1 prin care s-a statuat că este
posibilă participarea soţilor, împreună, la constituirea unei societăţi comerciale fără a fi necesară, în
prealabil, separaţia de patrimonii, întrucât această cerinţă nu rezultă nici din dispoziţiile Legii nr.
31/1990 şi nici din cele ale Codului familiei. În motivarea acestei soluţii s-a arătat că: “Dispoziţiile
art. 30 alin. (2) Codul familiei, potrivit cărora este nulă orice convenţie care ar contraveni prevederii
conţinută în alineatul (1) al aceluiaşi text, în conformitate cu care bunurile dobândite în timpul
căsătoriei … sunt bunuri comune ale soţilor, au un caracter de protecţie a fiecăruia dintre soţi de a
nu fi prejudiciat de celălalt, sancţiunea intervenind atunci când micşorarea comunităţii de bunuri
prin fapta unuia din soţi ar fi în dezavantajul proprietăţii personale a celuilalt, situaţie în care frauda
trebuie dovedită”, ceea ce nu este cazul în situaţia în care soţii participă împreună la constituirea
societăţii (deci dispun “împreună“ de bunurile comune).
Beneficiile obţinute din activitatea comercială, precum şi cota-parte ce revine soţilor asociaţi
în cazul excluderii sau al retragerii din societate ori în cazul dizolvării societăţii comerciale, vor fi
bunuri comune.
A doua situaţie este aceea în care numai unul dintre soţi participă la constituirea capitalului
social al unei societăţi comerciale cu bunurile comune.
Soluţia diferă după cum bunul comun este unul mobil sau imobil.
a) Când este vorba de un bun mobil, actul prin care bunul este adus la capitalul social poate
fi încheiat de către soţul asociat sau acţionar fără consimţământul celuilalt soţ în baza mandatului
tacit instituit prin art. 35 alin. (2) Codul familiei. În acest caz, însă, beneficiile obţinute şi cota-parte
ce se cuvine soţului asociat la dizolvarea societăţii sau la retragerea ori la excluderea sa din
societatea comercială vor fi tot bunuri comune, întrucât sunt dobândite în timpul căsătoriei ca fructe
civile ale unor bunuri comune.
b) Când bunul comun adus la capitalul social este imobil, unul dintre soţi nu va putea
dispune de el fără consimţământul expres al celuilalt.
Dacă acest consimţământ a fost obţinut, iar bunul a intrat în patrimoniul societăţii
comerciale în mod valabil, beneficiile şi sumele acordate la dizolvarea societăţii comerciale vor fi
bunuri comune.
Relativ la beneficiile obţinute urmează a se face distincţie asemănătoare aceleia care apare
în doctrină în legătură cu salariul.
Cât timp beneficiile nu au fost încasate, soţul asociatului nu le poate revendica, pentru că
dreptul la dividende este unul social fundamental al fiecărui asociat şi nu poate fi înstrăinat decât
prin convenţia părţilor2.
După încasarea lor de către soţul asociat, beneficiile intră în patrimoniul comun al soţilor.
În cazul în care asociatul a dispus de bunul comun fără consimţământul soţului, clauza
corelativă din contractul de societate va fi lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate
limitele mandatului tacit reciproc prevăzute expres în Codul familiei.
Răspunderea soţilor asociaţi pentru datoriile societăţii. Problema se ridică numai în cazul
societăţilor de persoane3, pentru că în societăţile de capitaluri4 răspunderea este limitată la aportul
asociaţilor.
1
C.S.J., secţ. com., dec. nr. 178/1992, în V. Bogdănescu ş.a., op. cit., pag. 484-486.
2
C.S.J., secţ. com., dec. nr. 191/1996, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii…pe
anul 1996, op. cit., pag. 218.
3
Societatea în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în comandită simplă şi societatea
în comandită pe acţiuni.
4
Societatea pe acţinuni şi societatea cu răspundere limitată, chiar dacă despre aceasta din
urmă se apreciază că nu se încadrează în nici una dintre cele două categorii, împrumutând unele
caractere atât de la societăţile de persoane, cât şi de la cele de capitaluri, S.D. Cărpenaru, Drept
comercial român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, pag. 32-33.
78 Dreptul familiei
Dacă ambii soţi au calitatea de asociaţi într-o societate în nume colectiv sau comanditaţi
într-o societate în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, ei răspund nelimitat şi solidar în
cazul în care patrimoniul societăţii comerciale nu este îndestulător, atât cu bunurile comune, cât şi
cu cele proprii.
Dacă numai unul dintre soţi este asociat într-o astfel de societate, chiar dacă a adus la
capitalul social un bun comun, răspunderea sa va fi personală1. Creditorii vor urmări, în primul
rând, patrimoniul societăţii, apoi bunurile proprii ale soţului asociat, iar dacă sunt insuficiente, ei
vor putea cere, pe calea acţiunii oblice, împărţirea bunurilor comune, pentru a se îndestula din
partea ce revine soţului asociat.
3.2.7. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

Regimul comunităţii matrimoniale ca principal efect patrimonial al căsătoriei, trebuie să fie
în fiinţă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea sa, căci
acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a înţelegerii sau a neînţelegerii soţilor. În cele mai
multe cazuri regimul comunităţii durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor
sau ale soţilor pot duce la împărţirea bunurilor comune nu numai la desfacerea şi la încetarea
căsătoriei, dar şi în timpul acesteia, în condiţiile art. 36 alin. (2) Codul familiei.
a) Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei
În timpul căsătoriei împărţirea bunurilor are caracter de excepţie, putându-se face la cererea
unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai pentru “motive temeinice”.
Admiterea numai în mod excepţional a împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei urmează
aceeaşi concepţie a legiuitorului de ocrotire a comunităţii matrimoniale. Atunci când apar anumite
împrejurări de natură a prejudicia interesele unuia sau ale altuia dintre soţi sau ale terţilor,
împărţirea bunurilor comune se justifică, chiar dacă nu s-a formulat acţiune de divorţ.
Legiuitorul nu determină ce se va înţelege prin “motive temeinice”, clarificarea conţinutului
acestei noţiuni rămânând în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare.
• Împărţirea cerută de unul dintre soţi
Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) Codul familiei, bunurile comune se pot
împărţi la cererea unuia dintre soţi, pentru motive temeinice, fie în întregime, fie numai în parte.
Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împărţite, precum şi cele care
se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.
Practica judiciară a apreciat în diferitele soluţii de speţă că este, spre exemplu, motiv
temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosirea
sau la administrarea bunurilor comune2. Simpla despărţire în fapt nu constituie un motiv temeinic
pentru împărţirea bunurilor comune, decât coroborată cu alte împrejurări, ca aceea că unul dintre
soţi înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a
şi le însuşi3. Reprezintă, de asemenea, împrejurare de natură a justifica împărţirea bunurilor comune
în timpul căsătoriei faptul că sumele de bani ce constituie bun comun sunt depuse la C.E.C. pe
numele unuia din soţi, care-l împiedică pe celălalt să le folosească pentru nevoile căsniciei4, sau că,
după despărţirea în fapt, prin alungarea de la domiciliu a soţiei, soţul trăieşte în concubinaj cu o altă
1
A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 115-
116.
2
Trib. reg. Bucureşti, dec. nr. 1219/1959, în L.P. nr. 11/1959, pag. 97.
3
nr. 138/1971, în C.D. 1993, pag. 133; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2091/1981, în R.R.D. nr.
9/1982, pag. 66; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 408/1990, în I. Mihuţ, Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L, Bucureşti 1991, pag.
26.
4
femeie în casa construită în timpul căsătoriei1. Folosirea, după separaţia în fapt, înstrăinarea,
degradarea bunurilor comune de către unul din soţi sunt considerate “motive temeinice”, justificând
împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei2.
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii de către unul dintre
soţi a infracţiunilor de furt sau de abuz de încredere, cererea de împărţire a bunurilor comune este
justificată prin existenţa hotărârii de condamnare3.
Împrejurările enunţate mai sus sunt exclusiv exemplificative, neputându-se face o enumerare
completă a acelora care constituie “motive temeinice”, fiind în sarcina instanţelor judecătoreşti a
statua, de la caz la caz, funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă o
astfel de acţiune este întemeiată sau nu.
Dacă, prin moartea unuia dintre soţi, căsătoria încetează, acţiunea de împărţire a bunurilor
comune, intentată anterior, nu mai poate fi continuată împotriva sau de către moştenitori, fiind
lipsită de obiect4.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai prin hotărâre
judecătorească. Convenţia soţilor în această privinţă este inadmisibilă fiind lovită de nulitate
absolută5. Împărţirea poate fi cerută în timpul căsătoriei nu numai pe cale principală, ci şi
incidentală6. În practică, s-a decis că nici partajul folosinţei bunurilor comune nu este admisibil
întrucât, atâta timp cât există comunitatea de bunuri, soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele7. Fostul Tribunal Suprem a admis8, însă, posibilitatea
împărţirii fructelor bunurilor comune, această împărţeală nefiind contrară dispoziţiilor art. 36 alin.
(2) Codul familiei, deoarece fructele reprezintă practic o parte din bunurile comune, ori textul
invocat permite împărţirea, fie în tot, fie în parte a bunurilor comune.
“În timpul căsătoriei”, reprezintă perioada la care se referă art. 36 alin. (2) Codul familiei şi
înseamnă intervalul cuprins între încheierea căsătoriei şi rămânerea irevocabilă a hotărârii de
divorţ9.
S-ar mai impune precizarea că, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmează a se lua
în calcul valoarea pe care bunurile o au la acea dată (şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în
momentul în care au intrat în comunitate)10, aprecierea făcându-se funcţie de valoarea de circulaţie,
care urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, efectuată în procesul de împărţire.
• Împărţirea cerută de creditori
Astfel cum am arătat deja, creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi
pot satisface creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea
1
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 138/1971, în R.R.D. nr. 10/1971, pag. 168, C.S.J., dec. secţ.
civ. nr. 1862/1992, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, pag. 176-179; Trib. jud.
Constanţa, dec. civ. nr. 159/1992, în revista Dreptul nr. 5/1992, pag. 82
3
Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 7/1974, în C.D. 1974, pag. 49.
4
5
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 214/1966, în J.N. nr. 5/1966, pag. 152.
6
7
8
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 89/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 126 cu notă de R.
Petrescu.
9
În literatura juridică s-a exprimat şi părerea, pe care n-o împărtăşim, în sensul că, după
intentarea acţiunii de divorţ, împărţirea bunurilor comune în temeiul art. 36 alin. (2) Codul familiei
nu mai poate avea loc, ea urmând a se face o dată cu soluţionarea acţiunii de divorţ, I.P. Filipescu,
Tratat …, op. cit., pag. 157.
10
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, pag. 143, I.P. Filipescu,
80 Dreptul familiei
bunurilor comune, pentru ca partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la
satisfacerea în întregime a creanţei.
Acest drept de urmărire, credem şi noi alături de alţi autori1, aparţine tuturor creditorilor
personali şi nu numai celor chirografari, întrucât legea nu face nici o distincţie2.
Împărţirea bunurilor comune se poate face, aşa cum rezultă din prevederile art. 33 alin. (2) şi
art. 36 alin. (2) Codul familiei, numai prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie trebuie
îndreptată împotriva ambilor soţi, pentru ca hotărârea dată să fie opozabilă3.
Creditorii personali vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura necesară
acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile proprii
ale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un caracter imperativ, astfel că, dacă nici unul
dintre soţi nu invocă beneficiul de discuţiune, el va trebui ridicat de instanţă din oficiu4. Bunurile
care exced nevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne, evident,
bunuri proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii.
Acţiunea în împărţeală se poate exercita pe cale principală şi pe calea contestaţiei la
executare silită (pe cale incidentală)5. Creditorii personali exercită, atunci când cer împărţirea
bunurilor comune un drept propriu şi nu dreptul soţului debitor pe calea acţiunii oblice sau
subrogatorii, împărţirea bunurilor comune în cele două situaţii făcându-se în condiţii deosebite.
Doar câteva succinte precizări s-ar mai impune în ceea ce priveşte confiscarea unor bunuri
anume determinate sau a cotei părţi dintr-un bun al soţilor. Astfel, există reglementări legale privind
confiscarea specială privită ca măsură de siguranţă (art. 254-257 şi art. 329 Cod penal, confiscarea
având ca obiect banii, valorile sau orice alte bunuri în legătură cu infracţiunea efectiv săvârşită,
după cerinţele menţionate în textele sancţionatoare), o confiscare contravenţională (Legea nr.
61/1991, republicată) şi o confiscare reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996 privind
declararea şi controlul averii demnitarilor, a magistraţilor, a funcţionarilor publici şi a altor persoane
cu funcţii de conducere6.
Pedeapsa confiscării se repercutează asupra părţii din masa bunurilor comune ce aparţine
soţului condamnat, statul substituindu-se acestuia şi devenind în acest mod proprietar comun cu
celălalt soţ asupra bunurilor determinate7.
b) Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei
La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) Codul familiei, bunurile comune se pot
împărţi prin învoiala soţilor, şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de
judecată.
În ceea ce priveşte momentul în care poate interveni învoiala soţilor referitor la împărţirea
bunurilor comune s-au exprimat opinii diferite.
S-a observat, în mod just considerăm noi, în literatura juridică, aceea că expresia din art. 36
alin. (1) Codul familiei - “la desfacerea căsătoriei”- determină numai momentul în care o atare
convenţie îşi va produce efectele şi nu momentul în care ea poate fi încheiată. De aici s-ar putea
1
2
În sens contrar, I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 167.
3
M. Eliescu, op. cit., pag. 379; T.R. Popescu, op. cit., pag. 213; I. Albu, Dreptul familiei,
op. cit., pag. 167.
4
5
Pentru detalii în legătură cu problema ridicată în literatura de specialitate, respectiv dacă s-
ar putea soluţiona cererea de împărţire a bunurilor comune a soţilor de către instanţele Curţii de
Conturi învestite cu soluţionarea unei contestaţii la executare, a se vedea M. Vâtcă (I), Gh.
Menchenie (II), în revista Dreptul nr. 9/1994, pag. 47 şi urm.
6
7
I. Stoenescu, Executarea silită a confiscării, în L.P. nr. 3/1961, pag. 26; I.P. Filipescu,
concluziona că acea convenţie ar fi posibil a se încheia oricând, dar că îşi va produce efectele numai
la desfacerea căsătoriei.
Au existat opinii fie în sensul că învoiala de împărţire poate interveni numai după rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ1, fie că ea poate interveni chiar înaintea divorţului, dacă prin ea nu se
urmăreşte desfacerea căsătoriei2, fie că învoiala poate avea loc numai după introducerea acţiunii de
divorţ3, la aceasta din urmă interpretare achiesând şi fostul Tribunal Suprem4.
De obicei, după divorţ soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor comune, însă nimic
nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care bunurile neîmpărţite rămân pe mai
departe bunuri comune5.
Atunci când soţii au încheiat o convenţie de împărţeală, ei pot fie să stabilească în cuprinsul
ei numai cotele care le revin, fie să determine în concret bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor
cote. În prima ipoteză, dacă soţii ajung la neînţelegeri în privinţa formării concrete a loturilor va
hotărî instanţa de judecată, însă potrivit cotelor stabilite de părţi. În plus instanţele, în virtutea
rolului lor activ, ar trebui şi să atragă atenţia părţilor că pot proceda la o împărţeală prin bună
învoială6.
În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împărţirea
bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă normelor dreptului comun, fără
a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a acesteia este cerută ad validitatem.
• Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ
Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanţele judecătoreşti să procedeze la
stabilirea cotelor ce se cuvin soţilor din bunurile comune. Pornindu-se de la existenţa relaţiilor de
căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat şi cu egalitatea soţilor din toate punctele de vedere,
concluzia ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie
1
C. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955,
pag. 230; C. de Apel Suceava, secţ. civ., dec. nr. 833/2001 (nepublicată), citată şi criticată de
T.Pungă, Din jurisprudenţa Curţii de Apel Suceva în domeniul dreptului civil, dreptului familiei,
dreptul muncii şi dreptul procesual civil pe semestrul I/2001, în revista Dreptul nr.3/2002, p. 142.
2
M. Eliescu, op. cit., pag. 350-356; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1537/1955, în C.D. 1955,
vol. I, pag. 222; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1071/1975, în C.D. 1975, pag. 146-147; P. Anca,
Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 154-155.
3
T.R. Popescu, op. cit., pag. 283; I. Stoenescu, Probleme patrimoniale rezolvate prin
hotărârea de divorţ, în L.P. nr. 11/1959, pag. 29-30.
4
civ., dec. nr. 517/1972, dec. nr. 1467/1973 şi dec. nr. 1071/1975, toate în I. Mihuţ, Repertoriu … pe
anii 1969-1975, pag. 26. Şi în doctrină s-a arătat că sintagma “la desfacerea căsătoriei”, prevăzută
în art. 36 alin.1 C. fam. Are în vedere momentul de la care convenţia urmează să-şi producă
efectele, T. Pungă, Din jurisprudenţa Curţii …, loc. cit., p. 143. Mai mult, în practică s-a decis ca
atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt şi divorţul e iminent, deşi o convenţie de împărţire a
bunurilor comune e nulă, ea poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, alături de alte dovezi,
pentru a stabili corect masa bunurilor comune, unele bunuri proprii etc., fără ca instanţa să poată lua
act de partajul intervenit solo consensu (Trib.Supr., secţ. civ., dec. nr. 61/1986, în R.R.D. nr.
10/1986, p. 63-64).
5
În practică s-a arătat că efectele tranzacţiei încheiate de soţi în timpul procesului de divorţ
cu privire la anumite bunuri comune nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune, astfel
încât e admisibilă acţiunea unuia dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale
judecătorească, a bunurilor comune la care nu se referă tranzacţia. În consecinţă un partaj
suplimentar de bunuri comune e admisibil, neexistând nici o prevedere legală care să-l interzică
(C.S.J., secţ. civ., dec. nr.5599/2001, în revista Dreptul nr. 6/2002, p. 211).
6
Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 10/1969, în C.D. 1969, pag. 40-49.
82 Dreptul familiei
nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situaţia inechitabilă ca, oricât de mică ar fi
contribuţia unui soţ la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să
beneficieze, totuşi, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit,
acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ
la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situaţia unor
cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo
contribuţie la dobândirea bunurilor1.
Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contribuţia acelui
soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în
gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor2.
Se va ţine seama şi de faptul că unul dintre soţi a distrus o parte din bunurile comune. De
asemenea, dacă după despărţirea în fapt unele bunuri au rămas în folosinţa exclusivă a unuia dintre
soţi, cu ocazia partajului instanţa va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărţirii soţilor3.
La împărţirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea
totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte4 şi, de asemenea, se va lua în calcul
inegalitatea veniturilor5 şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele din preţul cu care bunurile au fost
achiziţionate6.
În cazul despărţirii în fapt a soţilor, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul
comunităţii matrimoniale nu este suspendat. De această împrejurare, cum şi practica judiciară a
stabilit7, se va ţine seama numai în măsura în care a influenţat contribuţia soţilor la achiziţionarea
bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă.
Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soţi din bunurile comune se impune, evident,
numai cu prilejul împărţirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei. În timpul căsătoriei o
asemenea acţiune în justiţie este inadmisibilă, deoarece prin stabilirea cotelor fiecărui soţ s-ar
interverti regimul juridic al devălmăşiei în proprietate comună pe cote-părţi. Pe de altă parte, o
stabilire a cotelor, la un anume moment, nu ar avea nici o eficienţă de vreme ce, ulterior, cota de
contribuţie a soţilor s-ar modifica. Nu mai puţin, însă, în practica judecătorească, s-a considerat ca
fiind admisibilă acţiunea care are ca obiect stabilirea faptului că un imobil care este întabulat numai
1
Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că instanţele judecătoreşti nu trebuie să
pornească “de la premisa că drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt egale, potrivit art. 36
Codul familiei; drepturile subiective sunt în funcţie de contribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor
comune […]. Numai în cazul în care contribuţia nu ar putea fi determinată, instanţa va fi
îndreptăţită să conchidă că părţile în cauză cu drepturi egale”, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.
865/1960, în C.D. 1960, pag. 282. A se vedea şi Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1542/1970, în R.R.D.
nr. 8/1971, pag. 156.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 753/1980, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, pag. 22.
Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 1054/1992, cu notă de I. Mihuţă, în Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, pag.
32-33.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 128/1978, în C.D. 1978, pag. 158; Trib. mun. Bucureşti,
secţ. a III-a civ., dec. nr. 1333/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, pag. 21.
4
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1624/1960, în C.D. 1960, pag. 272; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.
907/1993, în revista Dreptul nr. 7/1994, pag. 80.
5
6
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 487/1967, în C.D. 1967, pag. 150; G. Nedelschi, Cu privire
la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955, pag. 228; T.R. Popescu, op. cit., pag.
55 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., pag. 343-344; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 170.
7
nr. 213/1978, în C.D. 1978, pag. 149.
pe numele unuia din soţi este în realitate bun comun, fără ca prin aceasta să se determine cotele
fiecăruia1.
• Procedura împărţirii bunurilor comune
Dispoziţiile legale care guvernează procedura de soluţionare a cererilor care au ca obiect
împărţirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art. 6731-67314 din Codul de
procedură civilă2, la care se adaugă dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului civil (art. 728 şi
urm.).
La început se cuvine făcută precizarea că dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune
nu se prescrie3.
Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile şi
indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de
desfacere a căsătoriei sau separat4
Pe toată durata procesului de împărţire a bunurilor comune, instanţa de judecată poate lua
măsuri de conservare a acestora, dacă există pericol de înstrăinare sau deteriorare sau dacă unul
dintre soţi îl împiedică pe celălalt să beneficieze de veniturile produse de aceste bunuri5. În acest
scop se poate institui un sechestru judiciar sau se poate proceda la inventarierea bunurilor comune
folosindu-se procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.
În regimul de evidenţă al cărţilor funciare nu este necesar ca, în prealabil, să se înscrie în
cartea funciară caracterul de bunuri comune al bunurilor soţilor, părţile putând dovedi în cursul
procesului – împotriva înscrierii în cartea funciară – cotele reale ce li se cuvin dintr-un imobil6.
Notarea în cartea funciară a introducerii acţiunii în împărţeală nu duce la imposibilitatea înstrăinării
bunului, prin aceasta realizându-se numai încunoştiinţarea terţilor despre existenţa litigiului7.
Potrivit articolului 6736 din Codul de procedură civilă, dacă pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele, pentru care instanţa nu are date suficiente, va
1
Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 519/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag. 163.
2
Procedura împărţelii judiciare face obiectul Capitolului VII1 al Cărţii a VI-a din Codul de
procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000
şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.59/2001
3
Trib. reg, Maramureş, dec. civ. nr. 824/1963, în J.N. nr. 9/1964, pag. 109-110, cu notă de
V. Almaşi.
4
Această interpretare a art. 17 din Codul de procedură civilă a fost dată în soluţionarea unui
recurs în interesul legii, prin dec. nr.VIII din 21 dec. 2000 de către C.S.J., publicată în M.Of., P.I,
nr.84/19.02.2001. Decizia Curţii Supreme a fost considerată a fi “o gravă eroare”, o încălcare a
principiului separaţiei puterilor în stat, prin care C.S.J. modifică “ texe de lege de o claritate fără
reproş, urmărind, în esenţă, să-şi restrângă competenţa fără intervenţia legiuitorului”. Conform
autorilor acestei critici, soluţia corectă este aceea că judecătoria este competentă în soluţionarea
împărţirii bunurilor comune numai când aceasta se solicită prin aceeaşi cerere cu acţiunea de divorţ,
iar când formează obiectul unei acţiuni civile separate competenţa urmează a se determina funcţie
de prevederile dreptului comun, respectiv de criteriul valoric. Aceasta este şi în opinia noastră
soluţia justă; în caz contrar s-ar ajunge, cum s-a arătat în opinia menţionată, ca, mergând pe logica
C.S.J., acţiunile în împărţirea bunurilor comune în caz de nulitate a căsătoriei să fie judecate de
tribunal în primă instanţă, indiferent de criteriul valoric şi de caracterul principal sau accesoriu al
cererii (V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae notă la dec. nr. VIII din 2000 a C.S.J., în revista
Dreptul nr. 5/2001, p. 220-227. În acelaşi sens, a se vedea Gh. Comăniţă, Partajul judiciar, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.35 şi urm.).
5
6
Trib. reg. Oradea, dec. civ. nr. 3093/1959, în L.P. nr. 9/1960, pag. 97; G. Kovacs, notă la
dec. civ. nr. 1083/1969 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 8/1970, pag. 143.
7
84 Dreptul familiei
pronunţa o încheiere prin care va stabili calitatea de copărtaşi a părţilor, cotele ce li se cuvin,
bunurile supuse împărţelii şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care
codevălmaşii le au unii faţă de alţii. Dacă, după pronunţarea acestei încheieri şi înainte de darea
hotărârii de împărţeală, se constată că au fost omise unele bunuri, instanţa va putea da o nouă
încheiere care va cuprinde bunurile omise. Scoatere unui bun cuprins din eroare în masa de împărţit
va putea fi făcută de instanţă cu acordul codevălmaşilor. Toate aceste încheieri pot fi atacate cu
apel, potrivit dreptului comun, mai înainte de pronunţarea hotărârii finale, dacă apelul priveşte
calitatea de codevălmaşi, cota-parte ce se cuvine fieccăruia sau masa bunurilor supuse împărţelii.
Această încheiere nu are un caracter obligatoriu, aşa încât dacă împărţirea bunurilor nu
ridică probleme deosebite, toate aceste aspecte pot fi rezolvate prin însăşi hotărârea ce se va
pronunţa1.
În continuare, instanţa va trece la formarea şi la atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor
prin bună învoială ori la licitaţie publică, în cazul în care împărţirea în natură nu este
posibilă2.Practica judecătorească este bogată în această materie, aducând numeroase precizări
privind modalităţile concrete de înfăptuire a împărţelii. Astfel, s-a hotărât că, de vreme ce art. 741
Cod civil prevede că la formarea şi la compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărei părţi, pe cât
posibil, aceleaşi feluri de bunuri, iar art. 742 Codul civil aduce amendamentul că, doar în caz de
inegalitate a loturilor atribuite în natură, să se procedeze la compensarea în bani, se poate
concluziona că nu se va alege varianta compensării în bani şi a atribuirii bunurilor în totalitate
numai uneia din părţi, întrucât, în acest fel, nu s-ar realiza practic o împărţeală, ci o cumpărare de
către unul dintre soţi a cotei celuilalt, ceea ce ar fi posibil numai pe calea unei tranzacţii3.
La formarea loturilor, instanţele de judecată trebuie să ţină seama de acordul părţilor,
mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unul dintre codevălmaşi,
înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celuilalt sau altele
asemenea.
La determinarea căruia dintre soţi i se cuvine locuinţa construită împreună, instanţele
urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceştia există, cât şi
posibilităţile fiecăruia dintre soţi de a-şi asigura o altă locuinţă. S-a decis4, în acest sens, că faptul
construirii de către soţi a unei locuinţe pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, nu este de
natură a conchide, ab initio, că locuinţa să i se atribuie proprietarului terenului, atâta vreme cât
proprietarul terenului are mai multe posibilităţi de dobândire a unei alte locuinţe, indiferent cu ce
titlu, în raport cu celălalt care nu are nici o altă opţiune.
În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care foştii soţi nu doresc să realizeze o împărţire
a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de devălmăşie într-
una de indiviziune, acţiunea lor, având drept scop determinarea cotelor ce li se cuvin şi stabilirea
bunurilor din comunitate, este admisibilă. O astfel de hotărâre judecătorească va avea autoritate de
lucru judecat în privinţa cotelor stabilite şi a bunurilor ce urmează a fi împărţite chiar în faţa
instanţei căreia se va solicita, ulterior, împărţirea bunurilor comune.
1
Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare, referitor la încheierea de admitere în
principiu – a se vedea G. Costi, Procedura partajului judiciar al bunurilor comune ale soţilor, în
J.N. nr. 4/1966, pag. 98; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 96.
2
Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 4/1967, în C.D. 1967, pag. 23; În sensul că
vânzarea la licitaţie este o modalitate extremă, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 224/1980,
în R.R.D. nr. 7/1980, pag. 52.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1520/1962, în J.N. nr. 1/1964, pag. 158; Trib. Supr, secţ.
civ., dec. nr. 1624/1960, în C.D. 1960, pag. 273; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1313/1960, în C.D.
1960, pag. 158;
4
Trib. mun. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 472/1992, în I. Mihuţă, Culegere ... pe anul
1992, pag. 31-32.
În cazul în care împărţeala nu se poate realiza în nici una din modalităţile prevăzute de lege,
instanţa va hotărâ închiderea dosarului.
• Efectele hotărârii de împărţire
O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune devin proprii, potrivit cotelor
stabilite de instanţă.
Hotărârile de partaj au un caracter declarativ şi nu constitutiv, fiecare coproprietar fiind
considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la data dobândirii lor şi că niciodată
nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 Codul civil). În cazul soţilor, însă, efectul
hotărârii de împărţire retroactivează numai până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei, moment
până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmăşiei şi numai după acea dată, pe
cote-părţi.
Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu
executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus
predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă părţile au precizat expres că
nu solicită predarea bunurilor1.
Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bunuri, mai ales că împărţirea se
face, de regulă, după trecerea unei perioade de timp de la desfacerea căsătoriei, a născut în literatura
juridică o adevărată controversă.
Într-o primă opinie s-a susţinut că proprietatea comună în devălmăşie se menţine şi după
desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj, argumentându-se mai ales prin aceea că, până la
această dată, nici unul dintre soţi nu are o cotă-parte determinată din bunurile comune şi astfel nu se
poate susţine ideea indiviziunii, care presupune fracţionarea dreptului2.
Într-o altă opinie s-a apreciat că proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se transformă
pe data desfacerii căsătoriei în indiviziune de drept comun. În argumentarea opiniei se arată, pe de o
parte, că, de vreme ce comunitatea de bunuri a soţilor este un efect al căsătoriei, ea nu mai poate
supravieţui acesteia, iar, pe de altă parte, criteriul pentru determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ nu se
mai schimbă după desfacerea căsătoriei. Dacă până la divorţ fiecare soţ avea un drept eventual
asupra unei cote-părţi din bunurile comune, după această dată acel drept se preface ope legis într-un
drept actual şi născut3. Se arată, însă, că proprietatea comună în devălmăşie a soţilor nu se
transformă direct într-un drept exclusiv şi diviz al fiecărui soţ asupra unor bunuri determinate
concret, ci într-o “indiviziune de drept comun pe cote-părţi care va lua sfârşit numai prin
împărţeală”4.
Potrivit unei a treia opinii, mai nuanţată, codevălmăşia soţilor se menţine şi după desfacerea
căsătoriei până în momentul împărţirii bunurilor comune, însă nu-şi mai găseşte aplicarea regimul
juridic al bunurilor comune, cum este consacrat de Codul familiei, aşa încât administrarea, folosinţa
şi dispoziţia bunurilor se vor exercita în condiţiile dreptului comun5.
Astfel: a) actele de conservare şi de administrare vor putea fi efectuate de fiecare soţ potrivit
1
2
G. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955,
pag. 227; C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica
judecătorească şi în literatura juridică de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 44-57; M. Eremia,
notă la dec. civ. nr. 378/1955 a Trib. Galaţi, în L.P. nr. 2/1956, pag. 217-218.
3
G. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, în J.N. nr. 6/1955, pag. 614; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 279 şi urm.; M. Eliescu, op.
cit., pag. 332 şi urm.
4
M. Eliescu, op. cit., pag. 335; D. Lupulescu, op. cit., pag. 164.
5
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 71-72; S. Şerbănescu, op. cit., pag. 93-94; D.
Rizeanu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi în timpul dintre data desfacerii
căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag. 58-65.
86 Dreptul familiei
dispoziţiilor privitoare la gestiunea de afaceri (art. 987 - 991 Cod civil), iar actele de dispoziţie vor
putea fi realizate de oricare dintre foştii soţi, dar cu consimţământul expres al celuilalt; b) urmărirea
bunurilor comune se va face după dispoziţiile dreptului comun şi nu după cele ale art. 32-34 Codul
familiei. Creditorii pot urmări bunurile comune şi cele proprii, potrivit dispoziţiilor privitoare la
gajul general al creditorilor (art. 1718 Cod civil şi art. 490 Cod procedură civilă) fie concomitent,
fie pe rând la alegerea lor; c) împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale judecătorească sau
prin învoiala foştilor soţi.
Ulterior, acceptându-se distincţia între dreptul de proprietate, ca drept subiectiv al foştilor
soţi asupra bunurilor comune, şi regimul juridic aplicabil acestora, astfel cum s-a preconizat în
această din urmă opinie, a fost criticat modul în care s-a considerat exercitarea drepturilor foştilor
soţi asupra bunurilor comune1. S-a arătat că gestiunea de afaceri nu poate primi aplicaţie în cazul
comunităţii foştilor soţi, ea fiind o instituţie juridică de excepţie care se aplică numai atunci când
gestiunea are loc fără cunoştinţa proprietarului (art. 987 Cod civil). Dimpotrivă, în dreptul nostru,
când ea are loc fără împuternicire, însă cu cunoştinţa proprietarului, ne aflăm în faţa unui mandat
tacit. Extinderea, deci, a regulilor gestiunii de afaceri “până la a constitui un regim juridic legal de
drept comun depăşeşte limitele instituţiei gestiunii de afaceri propriu-zise”2. S-a mai observat că şi
cerinţa consimţământului expres al ambilor foşti soţi, în cazul actelor de dispoziţie, constituie în
realitate o regulă a coproprietăţii de drept comun.
Aşa fiind, în această concepţie se acceptă că, în privinţa regimului juridic al bunurilor
foştilor soţi, se aplică regulile indiviziunii de drept comun, concluzia fiind împărtăşită şi de
susţinătorii tezei transformării de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a devălmăşiei în
indiviziune. Se impun două precizări: prima, că regimul juridic al indiviziunii de drept comun, care
se aplică ca regim legal după desfacerea căsătoriei, nu este obligatoriu, la fel ca regimul juridic al
comunităţii matrimoniale, ci are doar un caracter supletiv; şi a doua, că acest regim juridic prezintă
anumite particularităţi determinate tocmai de faptul că dreptul de proprietate al foştilor soţi asupra
bunurilor comune nu este determinat prin cote precis stabilite, ci numai determinabil. Astfel,
potrivit aceleiaşi concepţii comunitatea de bunuri a foştilor soţi îmbină, în perioada de la desfacerea
căsătoriei şi până la împărţirea lor, elemente ale devălmăşiei şi ale indiviziunii de drept comun, aşa
că, încercându-se a se reflecta în chiar denumire această realitate, s-a propus ca proprietatea foştilor
soţi asupra bunurilor comune să fie convenţional denumită “proprietate comună de tranziţie între
proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi sau mai scurt comunitate
postmatrimonială de bunuri”3.
În ce ne priveşte, socotim că este în afară de orice îndoială că dreptul de proprietate în
devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei până la realizarea împărţirii bunurilor comune,
pentru argumentul hotărâtor că şi în această perioadă dreptul fiecăruia din foştii soţi este numai
determinabil sau, cum afirma un alt autor4, “dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale
foştilor soţi (…) nu este încă divizat, ci numai de esenţă divizibilă”, neputându-se ajunge la
fracţionarea sa decât pe calea împărţelii, astfel că, această caracteristică a indiviziunii nefiind
prezentă, nu se poate vorbi de o transformare de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a
devălmăşiei în indiviziune. Prezumţia legală de mandat tacit reciproc nu mai funcţionează o dată cu
desfacerea căsătoriei, căci nu mai există acele relaţii care-şi găseau aplicarea în timpul căsătoriei şi
care au justificat-o. De asemenea, obligaţiile asumate de foştii soţi în această perioadă nu mai pot fi
considerate comune.
1
I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe timpul dintre data
desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag. 65-75; I. Albu, Dreptul familiei,
op. cit., pag. 177.
2
Ibidem.
3
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit, pag. 74.
4
D. Lupulescu, Dreptul …, op. cit., pag. 167.
În consecinţă, dacă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate ca drept subiectiv al foştilor

soţi el îşi păstrează caracterul devălmaş din timpul căsătoriei, determinat fie şi numai de faptul că
partea fiecăruia nu este stabilită nici măcar printr-o cotă ideală, dar şi de aceea că bunurile care
formează comunitatea au fost dobândite în timpul căsătoriei, astfel că se menţin caracteristicile lor
din momentul dobândirii până la realizarea împărţelii, acest drept are un caracter sui generis, prin
îmbinarea caracteristicilor indiviziunii de drept comun cu anumite elemente specifice, determinate
de faptul că drepturile foştilor soţi nu sunt încă divizate. Credem, aşadar, că denumirea acestei
comunităţi ca o comunitate postmatrimonială, al cărei conţinut constă tocmai într-o proprietate
comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi,
corespunde unei realităţi ce nu poate fi ocolită.
c) Împărţirea bunurilor în cazul încetării căsătoriei
În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea bunurilor
comportă două operaţii succesive, prima constând în determinarea cotei care se cuvine soţului
supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de
moştenitor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/19441.
Problema este mai complexă în situaţia în care moartea unuia dintre soţi a fost declarată
judecătoreşte. În acest caz, data morţii va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce
înseamnă că, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti bunurile dobândite de soţul
în viaţă au stat sub semnul prezumţiei de comunitate, o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii,
retroactiv, aceste bunuri îşi pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii, cu toate
consecinţele ce derivă de aici cu privire la actele juridice încheiate în legătură cu ele.
Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954, se poate întâmpla ca data morţii, stabilită prin
hotărâre judecătorească, să fie rectificată printr-o hotărâre ulterioară acesteia, ceea ce va atrage după
sine intervertirea retroactivă a calităţii bunurilor din comune în proprii, sau invers.
Hotărârea judecătorească de declarare a morţii poate fi nu numai rectificată ulterior, dar şi
anulată, dacă se dovedeşte că cel declarat mort este în viaţă. Căsătoria va fi considerată, de această
dată, ca existentă pe toată durata, încetarea ei în baza hotărârii de declarare a morţii dovedindu-se a
fi numai o aparenţă. În consecinţă, regimul comunităţii matrimoniale va avea aplicare pentru
întreaga perioadă, cu excepţia drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, cu titlu oneros,
înainte de intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte.
Atunci când soţul prezent s-a recăsătorit, iar cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă,
anulându-se hotărârea declarativă de moarte, potrivit art. 22 Codul familiei căsătoria cea nouă
rămâne valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Încetarea raporturilor patrimoniale dintre soţul prezent şi cel declarat mort nu se mai raportează la
data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a morţii, ci la data încheierii noii
căsătorii.
d) Împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătoriei
Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, efect de
esenţa sancţiunii nulităţii, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune, regimul bunurilor
dobândite sub durata căsătoriei aparente fiind acela de drept comun, la fel ca în cazul concubinilor.
Nu mai puţin, însă, trebuie precizat că actele juridice de conservare, de administrare ori de
dispoziţie, încheiate de cei formal căsătoriţi cu terţe persoane, trebuie considerate valabile, interesul
care se impune ocrotit fiind acela al terţilor care erau puşi în faţa unei aparenţe pe care nu aveau
cum să o ignore.
De la regula generală a retroactivităţii nulităţilor, Codul familiei consacră o însemnată
derogare în favoarea soţilor care au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, ignorând viciul
care a atras anularea acesteia.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 23 şi 24 Codul familiei “soţul care a fost de bună-
1
Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 12/1968, în C.D. 1968, pag. 30.
88 Dreptul familiei
credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă” şi, ca o
consecinţă, “cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre
bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ”.
Textele nu sunt clare în înţelegerea faptului dacă buna-credinţă la care se referă legiuitorul
este o condiţie numai cu privire la dreptul de întreţinere sau şi în privinţa celorlalte raporturi
patrimoniale, astfel că în încercarea de a se desluşi sensul exact s-au dat naştere, în literatura
juridică, unor opinii divergente.
Codul menţionează buna-credinţă numai când face referire la cererea de întreţinere, iar când
este vorba despre celelalte raporturi patrimoniale nu mai precizează această condiţie, ci doar faptul
că, prin asemănare, se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ. Cu toate acestea, textele au
fost interpretate în sensul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi considerate bunuri
comune numai în beneficiul soţului de bună-credinţă sau, cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri va
fi alcătuită doar din bunurile dobândite în timpul căsătoriei de soţul de rea-credinţă1. Interpretarea
contrară ni se pare mai realistă2. Potrivit ei, deşi legiuitorul a voit, în mod netăgăduit, să-l
ocrotească pe soţul de bună-credinţă, o construcţie juridică ce rezultă dintr-o aplicare unilaterală a
dispoziţiilor legale privitoare la comunitatea de bunuri numai pentru soţul de bună-credinţă este de
neacceptat. Existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsură să justifice aplicarea
regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul retroactiv al
desfiinţării actului juridic al căsătoriei. Este de neconceput să se considere că bunurile dobândite de
soţul de bună-credinţă ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de cel de rea-credinţă ar fi comune,
fiindcă într-o atare ipoteză s-ar crea un regim matrimonial sui generis, nereglementat3, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, aceasta ar echivala cu o sancţiune patrimonială pentru soţul de rea-
credinţă, care ar excede chiar răspunderii delictuale, ceea ce este inadmisibil.
În consecinţă, în situaţia anulării căsătoriei, când doar unul dintre soţi a fost de bună-
credinţă, la împărţirea bunurilor se va face aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.
3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor

Dacă, de regulă, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune,
prin art. 31 Codul familiei se determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale
fiecăruia dintre cei doi soţi.
La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor se folosesc mai multe criterii ca: data
dobândirii lor (art. 31 lit. a) Codul familiei); legătura bunului cu persoana soţului (art. 31 lit. b)-e)
Codul familiei); subrogaţia reală (art. 31 lit. f) Codul familiei); iar în alte formulări se mai adaugă şi
criteriul afectaţiunii bunului.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se adăuga pe linie
verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 Codul familiei. Pe linie orizontală, însă, în cadrul
fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care
legiuitorul face referire.
Cele două categorii mari, bunurile comune şi proprii, nu trebuie considerate ca delimitate
ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin
împărţirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat
retroactiv, ca în cazul declarării morţii unuia din soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau
1
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 137; T.R. Popescu, op. cit., pag. 346; C.
Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica judecătorească şi în
literatura de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 47.
2
Tr. Ionaşcu, Căsătoria în dreptul ..., op. cit., pag. 99; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op.
cit., pag. 179.
3
chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.

3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor
Dacă, de regulă, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune,
prin art. 31 Codul familiei se determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale
fiecăruia dintre cei doi soţi.
La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor se folosesc mai multe criterii ca: data
dobândirii lor (art. 31 lit. a) Codul familiei); legătura bunului cu persoana soţului (art. 31 lit. b)-e)
Codul familiei); subrogaţia reală (art. 31 lit. f) Codul familiei); iar în alte formulări se mai adaugă şi
criteriul afectaţiunii bunului.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se adăuga pe linie
verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 Codul familiei. Pe linie orizontală, însă, în cadrul
fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care
legiuitorul face referire.
Cele două categorii mari, bunurile comune şi proprii, nu trebuie considerate ca delimitate
ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin
împărţirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat
retroactiv, ca în cazul declarării morţii unuia din soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau
chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.
a) Categoriile bunurilor proprii
• Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a) Codul familiei)
Faţă de prevederile art. 30 Codul familiei, potrivit cărora sunt considerate bunuri comune
cele dobândite în timpul căsătoriei, categoria bunurilor prevăzute în art. 31 lit. a) Codul familiei se
înţelege a fi formată din bunuri proprii, chiar dacă legea nu ar fi prevăzut în mod expres aceasta. Pe
linia aceluiaşi raţionament sunt bunuri proprii şi cele dobândite după desfacerea sau încetarea
căsătoriei, deşi textul art. 31 Codul familiei nu se referă la ele. Chiar dacă bunurile au fost dobândite
înainte de căsătorie sau după desfacerea acesteia de către soţi împreună, ele se califică tot ca proprii,
dreptul soţilor asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote-părţi şi nu în devălmăşie1.
• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b) Codul familiei)
Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să confere acestei categorii de bunuri caracterul de
bunuri proprii este, în cazul moştenirii legale, legătura de rudenie sau de căsătorie dintre moştenitor
şi cel care lasă moştenirea, împrejurare strict personală, iar în cazul legatelor sau al donaţiilor,
caracterul lor intuitu personae, ele fiind efectuate în considerarea persoanei gratificate.
Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se
referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, cât
şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, adică la moştenirea testamentară. Bunurile primite
prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de donaţie directă, indirectă sau deghizată ori de
dar manual. În practica judiciară s-a decis2 că, în cazul înstrăinării făcută de ascendent
descendentului, prezumată a fi o liberalitate, potrivit art. 845 Cod civil, cu rezerva dreptului de
uzufruct, bunul astfel dobândit este un bun propriu şi nu comun. Donaţiile făcute de un soţ celuilalt
pot avea ca obiect numai bunuri proprii, nu şi comune, căci altfel s-ar micşora comunitatea de
bunuri, ceea ce este inadmisibil potrivit art. 30 alin. (2) Codul familiei.
În cazul liberalităţilor cu sarcini, acestea având parţial caracter oneros, bunul donat sau testat
- s-a spus - va fi bun propriu, exceptat de la comunitate, dar numai în limita diferenţei dintre
emolumentul sarcinii şi valoarea bunului3.
Dispoziţia din art. 31 lit. b) Codul familiei, potrivit căreia bunurile dobândite în modurile
1
T.R. Popescu, op. cit., pag. 173; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 147/1979, în C.D. 1979,
pag. 146-147.
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2065/1956, în L.P. nr. 6/1957.
3
90 Dreptul familiei
arătate nu sunt bunuri comune, ci proprii, comportă o excepţie care rezultă din acelaşi text, în sensul
că dispunătorul poate prevedea ca astfel de bunuri să devină totuşi comune. Excepţia nu poate privi,
evident, moştenirea legală, în cazul căreia devoluţiunea are loc în temeiul legii, ci numai moştenirea
testamentară şi donaţia între vii.
Astfel cum s-a precizat în literatura juridică1, voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun nu
trebuie să fie neapărat expresă, ea putând fi şi tacită, dar neîndoielnică.
Voinţa dispunătorului prin care acesta a înţeles ca bunurile donate să devină comune ale
ambilor soţi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv prin martori sau prezumţii. În lipsa
unor asemenea dovezi, bunul va fi considerat, în temeiul art. 31 lit. b) Codul familiei, bun propriu al
soţului gratificat2. În general, contribuţia părinţilor la achiziţionarea unor bunuri în timpul căsătoriei
este considerată a fi o donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că
s-a dorit gratificarea ambilor soţi3.
În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate
bunuri comune ale soţilor, cu motivarea că sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este
acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei4. În doctrină5 s-a
exprimat şi părerea contrară, în sensul că bunurile donate, indiferent de momentul primirii lor,
trebuie considerate bunuri proprii, dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că problema ridicată trebuie privită nuanţat. Atunci când, cu
ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac de către participanţi daruri obişnuite, ele într-adevăr se prezumă
a fi făcute ambilor soţi, în ideea enunţată deja, a constituirii minimului patrimonial necesar în
căsnicie. Ar fi excesiv să se pretindă în astfel de împrejurări precizări exprese, în sensul că darul se
efectuează în considerarea numai a unuia sau ambilor soţi. Dacă, însă, este vorba de bunuri având
valori ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale soţului
care le primeşte, neputându-se presupune numai datorită momentului la care donaţia a avut loc că
voinţa donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soţi.
În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui
testament, voinţa dispunătorului - dat fiind forma solemnă a actului - va fi cea care va stabili şi
natura de bun comun sau propriu .
Practic pot apărea în această privinţă următoarele situaţii:
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun,
ipoteză care nu comportă discuţii;
- liberalitatea este făcută ambilor soţi, însă fără menţiunea expresă ca bunul să devină
comun, când bunul va fi comun în devălmăşie6, deşi s-a exprimat şi părerea că bunul ar fi în această
situaţie proprietatea comună pe cote-părţi a soţilor7;
1
2
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1490/1974, în C.D. 1974, pag. 179-185. S-a considerat, de
exemplu, că o garnitură de mobilă este bun propriu al soţiei, deşi a fost cumpărată în timpul
căsătoriei cu plata în rate, de vreme ce s-a dovedit că ratele au fost plătite din sumele de bani
primite de către aceasta de la părinţii ei. A se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1289/1978, în
R.R.D. nr. 3/1979, pag. 52.
3
Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2078/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, pag. 36. În sens contrar, B.
Diamant, V. Luncean, notă la sent. civ. nr. 3916/1995 a Judecătoriei Mediaş, în revista Dreptul nr
2/1997, pag. 113-114; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 529/1991, în I. Mihuţă,
Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Editura Proema, Bucureşti, 1992, pag. 26-27.
4
dec. nr. 79/1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 19.
5
Fr. Deak, St. Cărpereanu, op. cit., pag. 82.
6
7
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 108-109.
- liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să devină
comun, caz în care bunul va fi considerat comun;
- liberalitatea este făcută unuia dintre soţi fără nici o altă menţiune, când bunul va fi
propriu, dar celălalt soţ va putea dovedi că voinţa tacită a dispunătorului a fost ca bunul să devină
comun1.
• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c) Codul
familiei)
Caracterul de bunuri proprii este conferit acestor două categorii de bunuri de afectaţiunea lor
uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi. O definiţie legală a acestor categorii de bunuri nu este
dată, după cum legea nu cuprinde nici vreo enumerare exemplificativă.
- Bunurile de uz personal. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi. Se poate întâmpla ca bunul să aparţină unuia din
soţi, dar să fie folosit de celălalt, situaţie în care bunul poate fi considerat aparent ca fiind propriu al
aceluia care îl foloseşte. Bunăoară, obiectele de îmbrăcăminte feminină moştenite de soţ, dar
folosite de soţia acestuia, nu vor putea fi considerate ca bunuri proprii ale soţiei, ci vor fi bunuri
proprii ale soţului în temeiul art. 31 lit. b) Codul familiei. În consecinţă, trebuie precizat că, dacă, în
general, destinaţia bunului şi folosinţa lui efectivă, sunt în măsură să ne ofere criteriul de bază în
determinarea caracterului de bunuri proprii în sensul art. 31 lit. c) Codul familiei, uneori totuşi este
nevoie şi de alte criterii, ca de exemplu acela al modului de dobândire.
b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de dobândire,
în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie din cele enumerate în art.
31 Codul familiei, astfel cum am arătat mai sus. Deci, bunul va fi propriu chiar dacă a fost procurat
cu mijloace comune. Dacă unul dintre soţi a contribuit cu munca sa la achiziţionarea unui bun
propriu al celuilalt soţ, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanţă fundamentat pe
îmbogăţirea fără just temei2.
c) Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre
3
soţi . Singură destinaţia după natura bunului nu este suficientă pentru calificarea acestuia ca
propriu, fiind necesară şi folosinţa efectivă a bunului de către unul dintre soţi.
Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar dacă
îndeplinesc toate condiţiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie, însă, absolutizată, ci avută în
vedere întotdeauna situaţia de fapt, nivelul de viaţă al soţilor în funcţie de care valoarea bijuteriilor
etc. poate sau nu părea disproporţionată.
Accentuând în mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, considerate obiecte
de lux cu o valoare deosebită, s-a ajuns la concluzia4, eronată socotim noi, că bijuteriile oferite de
părinţi sau de rudele apropiate unui soţ celuilalt soţ sau cele oferite de prieteni sau rudele comune
oricăruia dintre aceştia sunt bunuri comune, dacă donaţia a fost făcută cu ocazia nunţii. În primul
rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (şi nu în
comun de către ambii soţi), nu sunt cadouri făcute ambilor soţi, chiar cu ocazia nunţii, ci unuia
dintre ei. Pe de altă parte, nu putem accepta nici ideea că astfel de bunuri sunt “destinate să formeze
începutul patrimoniului comun al soţilor”. Cu atât mai mult, opiniem noi, dacă bijuteriile sunt
donate cu ocazia nunţii de către părinţi, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.
- Bunurile destinate exercitării profesiei. Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate
1
2
3
4
L. Pîrvu, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei,
în revista Dreptul nr. 10/1992, pag. 45-49; pentru opinii contrare a se vedea şi nota II la acelaşi
articol, de S. Şerban.
92 Dreptul familiei
exercitării efective a profesiei unuia dintre soţi, ca uneltele pentru îndeplinirea unei meserii,
instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură etc.
- Situaţia pluralităţii de profesiuni. Dacă unul dintre soţi exercită două sau mai multe
profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar dacă o
profesiune este principală şi alta secundară sau una este permanentă, iar alta temporară, afară dacă
ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul vremelnice1.
- Situaţia profesiunilor succesive. Într-o primă părere2, de mai largă audienţă, s-a apreciat
că în cazul mai multor profesiuni exercitate succesiv, vor fi considerate bunuri proprii toate bunurile
destinate realizării profesiei, cu condiţia să nu se fi dovedit că soţul a abandonat definitiv una din
ele. Urmează, deci, a se cerceta în concret situaţia soţului cu mai multe profesiuni pentru a se evita
ca acesta, în cazul revenirii la profesia anterioară, să fie pus în situaţia de a nu o mai putea exercita.
În fine, s-a mai susţinut3 şi, credem, cu deplin temei, că bunurile destinate exercitării
profesiunii sunt proprii chiar dacă soţul a abandonat definitiv acea profesie, căci, o dată ce bunurile
au dobândit acest caracter, ele îl păstrează în permanenţă. De pildă, chiar dacă soţul s-a pensionat,
bunurile care i-au servit la exerciţiul profesiei îşi păstrează caracterul de bunuri proprii, ele având şi
o semnificaţie afectivă pentru acel soţ4. Este adevărat că practica judecătorească s-a pronunţat cel
mai adesea în sensul că bunurile destinate exercitării profesiei îşi păstrează acest caracter cu
condiţia ca profesia să nu fi fost abandonată definitiv5. Considerăm alături de alţi autori6, că această
interpretare a textului legal este greşită, condiţia ca bunurile să fie “destinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi” fiind necesară numai pentru ca bunurile să capete acest caracter, pe care nu-l vor
mai schimba indiferent de modificările intervenite ulterior în statutul profesional al soţului.
- Situaţia profesiunii comune a soţilor. În această privinţă s-a impus, atât în literatura de
specialitate, cât şi în practica judiciară, părerea că bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma
coproprietăţii în cote-părţi egale pentru ambii soţi7.
Oricare dintre soţi, însă, va putea dovedi că are o cotă mai mare din aceste bunuri, ţinând
seama de contribuţia sa la achiziţionarea lor, sau că anumite bunuri sunt în întregime proprii dacă,
de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau prin donaţie8.
• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art.
31 lit. d) Codul familiei)
Această categorie de bunuri este considerată a fi proprie în virtutea caracterului excepţional
al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte.
O primă grupă o constituie premiile şi recompensele. În interpretarea practicii judiciare9 şi a
doctrinei10, aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au
acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă pentru merite deosebite. Tot astfel
va fi şi situaţia recompenselor care sunt premii acordate pentru merite deosebite, regăsindu-se, de
exemplu, în cazul invenţiilor.
1
În acelaşi sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 209-210; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag.
2
D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 110-111.
3
4
Trib. mun. Bucureşti, col. II, dec. nr. 3109/1956, în L.P. nr. 5/1957, pag. 607.
5
Trib. Capitalei, dec. nr. 131/1968, în R.R.D. nr. 8/1969, pag. 183.
6
7
M. Eliescu, op. cit., pag. 211; T.R. Popescu, op. cit., pag. 179; I. Albu, Dreptul familiei,
op. cit., pag. 134; Trib. Capitalei, dec. civ. nr. 3109/1956, în L.P. nr. 5/1957, pag. 607.
8
M. Eliescu, op. cit., pag. 211; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 134.
9
Trib. Supr., dec. civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955, pag. 550.
10
I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 134-135; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 81.
În literatura juridică mai veche1 s-a exprimat şi opinia că, într-o viitoare reglementare legală,
această categorie de bunuri ar trebui inclusă în bunurile comune. Nu achiesăm la acest punct de
vedere, motivat tocmai de caracterul deosebit al acestor bunuri, care îşi are izvorul în efortul
personal al soţului care le-a obţinut, fiind rezultatul unor creaţii şi activităţi ce exced cadrului celor
obişnuite.
O a doua grupă din cadrul acestei categorii o constituie manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii.
Caracteristica comună tuturor acestor bunuri este aceea că sunt rezultatul unei activităţi
excepţionale care materializează capacitatea creatoare, artistică, literară sau ştiinţifică a unuia sau
altuia dintre soţi. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu este vorba aici de însăşi opera
de creaţie intelectuală ori de drepturile cu caracter personal nepatrimonial, căci diviziunea în bunuri
proprii şi comune reglementată în Codul familiei are în vedere exclusiv categoria drepturilor
patrimoniale. Astfel de bunuri la care se referă textul sunt numai lucrurile materiale în care s-a
materializat opera de creaţie intelectuală, fiindcă, aşa cum a stabilit practica fostului Tribunal
Suprem2, sumele dobândite pentru realizarea operelor literare, artistice, ştiinţifice şi altor opere de
creaţie intelectuală, constituie bun comun şi nu bun propriu a celui care l-a realizat.
Deşi această opinie este, cum am arătat, împărtăşită de doctrina şi de practica judiciară, în
ceea ce ne priveşte considerăm că sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de
orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere şi nu bun comun.
O astfel de activitate nu poate fi asimilată, în opinia noastră, cu activitatea obişnuită al cărei rezultat
să fie considerat bun comun. Tocmai caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de
capacitatea, de talentul şi de efortul deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a considera
contravaloarea bănească a activităţii de creaţie bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a
lucrurilor în care s-a încorporat creaţia intelectuală nu aduce autorului nici o recompensă sau nici un
stimulent material, de vreme ce sumele de bani şi orice fel de recompensă vor fi socotite bun
comun. Facem această afirmaţie în considerarea faptului că încadrarea remuneraţiei de autor într-o
categorie sau alta are consecinţe deosebite mai ales în eventualitatea împărţirii bunurilor soţilor ca
urmare a desfacerii, a încetării sau a desfiinţării căsătoriei, situaţie în care, acceptând opinia
dominantă, ajungem la a-i acorda soţului celui care a creat opere de acest gen avantaje materiale cu
privire la care nu a avut nici un merit.
• Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei (art.
31 lit. e) Codul familiei)
Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul legii sunt bunuri
proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să
asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate şi
despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un delict civil.
În consecinţă, raţiunea ce face ca aceste sume să fie bunuri proprii constă în aceea că, prin
ele, se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat3.
Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n-au
fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de sursa banilor. Dar nu numai sumele încasate ar urma să
fie considerate bunuri proprii, ci şi creanţele în indemnitate şi în despăgubire, de vreme ce acceptăm
că nu numai dreptul de proprietate este susceptibil de a intra în patrimoniul soţilor, ci şi orice alt
drept absolut sau relativ4. Mai precizăm că textul art. 31 lit. e) se referă la asigurarea de persoane şi
1
P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 118-119; În sens contrar şi I.P. Filipescu,
2
civ., dec. nr. 1309/1976, C.D. 1976, pag. 170-171.
3
M. Eliescu, op. cit., pag. 214-215.
4
Idem, pag. 215-216.
94 Dreptul familiei
nu la asigurarea de bunuri, în cazul căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii după
categoria din care fac parte bunurile asigurate.
• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare (art. 31 lit. f) Codul familiei)
Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evită confuziunea între grupa bunurilor proprii şi aceea
a bunurilor comune, făcându-se aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal la celelalte categorii de
bunuri enumerate în acelaşi text.
Aşa cum s-a observat în literatura juridică1 subrogaţia reală este reglementată expres de
Codul familiei numai în privinţa bunurilor proprii, deşi ea funcţionează şi în cazul bunurilor
comune, ca o consecinţă a prezumţiei instituite de art. 30 alin. (1) Codul familiei, în sensul că toate
bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune, cele proprii
trebuind a fi dovedite.
Potrivit art. 31 lit. f) Codul familiei devin bunuri proprii: bunurile dobândite în schimbul
altor bunuri proprii, sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii, creanţele preţului de
vânzare a unor bunuri proprii, sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu, bunurile
cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri proprii, indemnitatea de asigurare
pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despăgubirile datorate pentru daunele cauzate unor
bunuri proprii.
Desigur enumerarea de mai sus nu are caracter exhaustiv. Subrogaţia poate să fie şi parţială
atunci când, de pildă, într-un bun comun se investesc, în vederea reparării sau a modificării, valori
proprii şi când un bun este dobândit în parte cu valori proprii şi în parte cu valori comune. Cum
regula este că accesoriul urmează principalul, înseamnă că vor exista bunuri comune în care sunt
incluse şi valori proprii sau invers - bunurile proprii care încorporează valori comune2.
b) Dovada bunurilor proprii
Întrucât bunurile proprii aparţin în exclusivitate fiecărui soţ, drepturile de folosinţă, posesie
şi dispoziţie se vor exercita fără restricţii de către soţul titular al dreptului de proprietate, potrivit
dreptului comun. Prin instituirea prezumţiei de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul
căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât “calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită” (art. 30 alin. (3) Codul familiei), ceea ce ne îndreptăţeşte la concluzia că, în cazul în care
unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada în acest sens.
Prezumţia de comunitate având un caracter juris tantum, dovada contrară, respectiv a calităţii de
bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954). Formularea
folosită de legiuitor în acest din urmă text legal - “dovada că un bun este propriu se va putea face,
între soţi, prin orice mijloc de probă” - deşi pare simplă, a generat o adevărată controversă în
doctrină, formulându-se opinii, uneori, ireductibil divergente.
Într-o primă opinie3, care a absolutizat sensul literal al termenilor, s-a susţinut că oricare
dintre soţi poate să probeze că un bun este propriu prin orice mijloc de probă, fără nici o restricţie,
legiuitorul permiţând acest lucru în toate cazurile, fără vreo distincţie, astfel că ubi lex non
distinguit nec nos distinguere debemus. Rezultă că proba unui bun propriu se va putea face nu
numai prin înscrisuri, dar şi prin martori şi prezumţii, indiferent de valoarea actului juridic şi chiar
împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, fie că este vorba de bunuri mobile sau imobile. Prin
această teorie sunt înlăturate ambele condiţii ale art. 1191 Cod civil, respectiv atât aceea ce
limitează dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei la înscrisuri, cât şi aceea prin care
nu se îngăduie dovada cu martori împotriva şi peste ceea ce cuprinde un înscris, chiar dacă actul
1
2
Idem, pag. 317.
3
D. Ciobanu (II), Despre limitele aplicării art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului familiei, în J.N. nr. 8/1962, pag. 89; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag.
40-41.
juridic are o valoare de sub 250 lei1.

Alţi autori2 au admis o singură derogare de la libertatea totală de dovedire a caracterului de
bun propriu între soţi, şi anume la cazul în care calitatea de bun propriu ar izvorî din acte juridice
solemne, când dovada nu se va putea face decât cu înscrisul întocmit în conformitate cu dispoziţiile
legale.
Într-o altă opinie3 s-a considerat că actele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de probă
numai atunci când nu s-au întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, dar dacă astfel de
înscrisuri au fost întocmite, dovada prin martori sau prezumţii nu este admisibilă nici împotriva, nici
peste cuprinsul înscrisului. Derogarea instituită de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 din
Decretul nr. 32/1954, se arată în această opinie, priveşte numai regula din art. 1191 alin. (1) Codul
civil, nu şi pe aceea din aliniatul al doilea al aceluiaşi text. Argumentul ar fi acela că legiuitorul
îngăduie această derogare în materia probaţiunii numai când soţii s-au aflat în imposibilitatea, cel
puţin morală, de preconstituire a înscrisurilor; atâta vreme cât ele există (ori s-au întocmit) nu se
mai poate admite o slăbire a forţei lor doveditoare4.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că este în afară de orice îndoială faptul că, prin dispoziţia
analizată, legiuitorul a voit să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, înlăturând
unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobândite de aceştia stau sub
semnul prezumţiei de comunitate. În nici un caz, însă, nu trebuie să se aducă atingere categoriilor de
bunuri proprii, astfel cum au fost stabilite, tot de legiuitor, în cuprinsul art. 31 Codul familiei.
Stabilirea înţelesului art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu trebuia, în opinia noastră, făcută printr-o
interpretare strict literală şi rigidă a termenilor utilizaţi, ci având în vedere atât normele dreptului
probator comun, cât şi cele privitoare la existenţa specifică a categoriilor de bunuri proprii stabilite
de legiuitor, cu care se interferează în mod necesar.
În privinţa acelor bunuri a căror calitate de bunuri proprii rezultă din fapte juridice stricto
sensu, prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu aduc nici o derogare dreptului comun, căci
faptele juridice se pot dovedi şi în dreptul comun prin orice mijloc de probă.
Libertatea deplină în materie de probă se păstrează şi cu privire la acele bunuri a căror
calitate de a fi proprii unuia din soţi izvorăşte din principiul subrogaţiei reale (art. 31 lit. f) Codul
familiei). Această substituire de bunuri care are drept scop aceea de a conserva valoric patrimoniul
propriu al fiecărui soţ, se înfăţişează tot ca un fapt juridic stricto sensu, a cărui dovadă este permisă
prin orice mijloc de probă.
Nu mai puţin se cuvine a se observa disocierea făcută şi în literatura juridică între dovada
acestei substituiri valorice, pe de-o parte, şi dovada actelor juridice prin intermediul cărora astfel de
bunuri se dobândesc sau se înstrăinează, pe de altă parte. Împrejurarea că, din cuprinsul înscrisului
ce atestă actul juridic prin care bunul a fost dobândit, rezultă că bunul este comun sau că preţul a
fost plătit de ambii soţi, nu constituie un impediment în administrarea oricărui mijloc de probă
pentru a se dovedi că bunul este propriu ca urmare a subrogaţiei reale, chiar dacă înscrisul este
autentic5.
Motivaţia acestei afirmaţii constă în aceea că faptul subrogării este exterior actului juridic de
dobândire, iar dovada sa este numai aparent o dovadă împotriva şi peste ceea ce cuprinde înscrisul,
în realitate constituind o probă contrară prezumţiei de comunitate. Voinţa soţilor nu poate interverti
caracterul prezumţiei de comunitate (prezumţie juris tantum), ceea ce chiar s-ar putea întâmpla dacă
1
C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 434/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, pag. 164-
167 şi în revista Dreptul nr. 9-12/1990, pag. 231-232.
2
3
M. Eliescu, op. cit., pag. 221-222; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 149.
4
5
V. Panţurescu, notă la dec. civ. nr. 120/1962 a Trib. reg. Argeş, în J.N. nr. 11/1963, pag.
117-120.
96 Dreptul familiei
s-ar susţine că dovada caracterului de bun propriu nu este admisibilă dacă soţii, cu ocazia dobândirii
lui, au declarat că este bun comun sau că, dobânditorul fiind căsătorit, urmează a se aplica
dispoziţiile art. 30 din Codul familiei1. Dovada actului juridic de dobândire sau de înstrăinare nu se
poate face, însă, decât în condiţiile dreptului comun.
Dacă dobândirea bunurilor este legată de îndeplinirea unor solemnităţi cerute ad validitatem,
nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului dacă actul juridic în sine nu a
fost întocmit potrivit legii, fiindcă nu s-a realizat condiţia prealabilă dobândirii acestora.
Atunci când legiuitorul admite că, între soţi, dovada că un bun este propriu se poate face
prin orice mijloc de probă, el se referă, neîndoielnic, şi la mărturisire.
Art. 2 din Decretul nr. 32/1954, în înţelesul pe care l-am arătat mai sus, îi priveşte nu numai
pe soţi, ci şi pe cei care le înfăţişează drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu
universal, pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe creditorii
chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu.
Relativ la modalităţile procedurale de administrare a probelor, nu credem că legiuitorul a
voit să aducă vreo derogare prin prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, astfel că aceasta se va
face de către instanţele judecătoreşti cu respectarea prevederilor art. 189 din Codul de procedură
civilă2.
Concluzionând, arătăm că, în privinţa dovedirii, între soţi, a calităţii de bun propriu are loc o
interferenţă şi totodată, un impact între reglementarea din dreptul comun în materie de probaţiune şi
prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, precum şi între cele care alcătuiesc regimul juridic al
bunurilor soţilor. Neclarităţile textului legal fac, în mod necesar, intervenţia legiuitorului într-o
viitoare modificare legislativă.
În raporturile dintre soţi şi terţi. Determinarea calităţii de bun propriu se poate pune nu
numai în raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane ori numai între alte persoane.
Sunt considerate terţe persoane toţi cei care nu au nici un raport juridic cu soţii, succesorii
cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de autorii lor înainte de înstrăinarea
sau de predarea bunului asupra căruia aceştia au dobândit un drept cu titlu particular, precum şi
creditorii chirografari care invocă un drept propriu.
Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face
dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă
înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.
1
P. Anca (II), Cu privire la dovada …, op. cit., pag. 18.
2
E. Lipcanu, Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi, în R.R.D. nr. 11/1980,
pag. 35-48.

Cap 4

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 4

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Efectele căsătoriei 33

Secţiunea 1 - Consideraţii generale

Secţiunea a 2-a - Raporturile personale dintre soţi

2.1. Numele soţilor

2.2. Obligaţia de sprijin moral

2.3. Obligaţia de fidelitate

perspective ale aceleiaşi chestiuni.

2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

2.5. Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei

Secţiunea a 3-a – Raporturile patrimoniale dintre soţi

3.1.1. Categorii de raporturi patrimoniale

3.1.3. Regimul matrimonial în dreptul român actual. Caracteristici

3.1.4. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor

3.2. Bunurile soţilor

3.2.1. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor

3.2.2. Bunurile comune ale soţilor

terminis o spune legiuitorul, o scutire de dovadă. Posibilitatea invocării prezumţiei de comunitate

a se vedea P. Anca în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 116.

probele ce se administrează în proces1.

ca actul juridic să se desfiinţeze cu efect retroactiv, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat.

3.2.3. Sfera bunurilor comune

existând doar deosebiri de nuanţă.

nr. 1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, pag. 67.

superficie ar rezulta din împărţeală1.

de folosinţă asupra construcţiilor şi dreptul de a fi despăgubit de proprietarul terenului, atunci când

Filipescu, Dreptul familiei, Universitatea Bucureşti, 1976, pag. 106-107.

mare parte aceasta a fost şi opinia împărtăşită de practica judiciară1.

3.2.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune

reparare a unui imobil etc.

încălcarea oricăreia din dispoziţiile ce organizează comunitatea matrimonială1. Dacă nulitatea

3.2.5. Datoriile comune ale soţilor

a) Cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune (art. 32 lit. a) Codul familiei)

3.2.7. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor

În consecinţă, dacă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate ca drept subiectiv al foştilor

3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor

chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.

juridic are o valoare de sub 250 lei1.

S-ar putea să vă placă și