1. Realizează portretul unei mame din literatura română.

Scriitorul american William Makepeace Thackeray nota că „ MAMA este numele lui
Dumnezeu pe buzele şi în inimile copiilor.”. Mama! Ce cuvânt fermecător şi înălţător! Întâiul
nostru cuvânt! Un sentiment de dragoste şi o imagine sfântă ne apare în faţa ochilor atunci
când îl rostim! O privire caldă şi ocrotitoare ne urmăreşte fiecare pas al vieţii.
În prezentul eseu, voi apela la literatură română pentru desăvârşirea a ceea ce presupune
conceptul de „Mamă”. Atunci când suntem nesiguri, când ne este frică, când ne este foame,
când ne este frig, când suferim, când avem nevoie de ocrotire şi de iubire, când suntem
singuri… şi ne este teamă, dorim ca Mama să se afle lângă noi şi să ne ocrotească, oferindu-
ne ceea ce numai ea poate în modul cel mai sincer şi cel mai curat – dragostea. Voi încerca să
exprim ce înseamnă pentru mine Mama. Mama înseamnă dragoste, iubire necondiţionată,
ajutor, sacrificiu, călăuză, prietenie, sfetnic, sinceritate, sprijin…
Începând cu poeziile populare, doinele şi baladele au cântat în cuvinte simple dragostea
copilului pentru Mamă şi, mai ales, dragostea Mamei pentru copil. În basme, Mama este cea
care deţine batista fermecată, din sângerarea căreia află că feciorul îi este în primejdie şi astfel
porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute. Folclorul românesc aduce un elogiu impresionant
Mamei, de la îngânările de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete. Cântecele, doinele,
baladele noastre prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă, hotărâtă,
activă, care caracterizează femeia-Mamă din literatura română.
În ceea ce mă privește, consider că literatura română dispune de un număr extrem de larg în
care se face apologia/ lauda mamei într-un mod remarcabil. Opere însemnate ale întregii
literaturi române au în centrul lor imaginea Mamei: „Doamna Chiajna” de Al. Odobescu,
„Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc etc.
Dintre acestea, cea mai reușită evocare a chipului mamei în literatura noastră apare la
marele scriitor clasic Ion Creangă, în scrierea autobiografică „Amintiri din copilărie”, care
prezintă dragostea pentru Mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor: „Şi eu
eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi
mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a
se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi râde
la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu… Aşa era mama în
vremea copilăriei mele, plină de minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte,
căci braţele ei m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i, gângurind
şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am
împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine
vremea de a pricepe omul ce-i bine şi ce-i rău.”
Criticul literar Valeriu Cristea, în lucrarea sa „Dicționarul personajelor lui Creangă,”,
publicată la București, Editura Fundației Culturale Române, în anul 1999, realizează
caracterizarea a 151 de pesonaje din opera scriitorului, între care chipul Smarandei ocupă un
loc aparte. Criticul notează, încă din primele rânduri ale caracterizării acesteia, faptul că
Smaranda este „cea mai cunoscută mamă din câte apar în literatura română din toate
timpurile. Poate și pentru faptul că a fost de două ori mamă a aceluiași fiu: a unui oarecare
Ion și a unicului Ion Creangă.”
Am optat, în lucrarea mea, să fac prezentareaacestui personaj, deoarece îl cunosc din primii
ani ai copilăriei, ir, pe de altă parte, dată fiind calitatea mea de posibil cadru didactic, care va
avea obligația profesională de a-i familiariza pe copii cu scrierile marelui povestitor român.
Cum spațiul alocat prezentei lucrări este unul limitat, sunt de părere că, aflându-mă, încă, la
începutul studiilor postliceale, am la dispoziție timpul necesar în vederea formării mele sub
îndrumarea unor profesori de calitate.
Drept concluzii, am ales combinarea mai multor păreri care aparțin celor mai avizați și
importanți critici literari români, precum: George Călinescu, Eugen Simion, Nicolae
Manolescu. În opinia acestora, Mama este fiinţa căreia îi suntem datori cu un respect profund,
căreia îi mulţumim pentru faptul că ne-a adus pe lume, dăruindu-ne cel mai frumos cadou pe
care-l putem primi – viaţa. Primul zâmbet, primul pas, primul cuvânt, o carte cu poveşti,
copilăria cu toate tainele ei, totul sunt legate de Mamă. Mama este o zână ce a coborât din
tărâmul basmelor pentru a fi alături de noi. Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în
care se îmbină recunoştinţă, încredere, veneraţie, duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în
literatura română întruchipări artistice deosebite, care impresionează prin sinceritate şi
căldură. În final, ne lăsăm visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de vers eminescian: „O,
mamă, dulce mamă…”.
BIBLIOGRAFIE ŞI SURSE.

1.CĂLINESCU, George, 1965, Estetica basmului, Bucureşti: Editura pentru Literatură.

2.CĂLINESCU, G., 1988, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Ediţia A II-A,
revăzută şi adăugită, Ediţie şi Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti: Minerva.
3. CREANGĂ, ION, 1983, Povestiri. Povești. Amintiri. Iași, Editura Junimea.
4. CRISTEA, VALERIU, 1999, DicȚionarul personajelui lui Creangă, București, Editura
Fudației Culturale Române.
5. MANOLESCU, Nicolae, 2008, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Piteşti:
Paralela 45.
6. SIMION, Euge, 1976-1989, Scriitori români de azi, vol. I-IV, Bucureşti: Cartea românească.
7.www.google.com.
2. Argumentați și fundamentați, cu ajutorul exemplelor, diferența între conceptele de
TRAGEDIE și DRAMĂ, referindu-vă la opere literare din literatura română și
universală.
În principiu, orice operă dramatică este reprezentată din două părți definitorii: textul
dialogat, text reprezentat de replicile personajelor și din indicațiile autorului (didascaliile),
text în care se aude vocea celui care scrie. Indicațiile autorului cuprind: a) lista numelor
personajelor, așezată la începutul piesei; b) numele înscrise în fața fiecărei replici; c) datele
despre spațiul și timpul acțiunii; d) denumirile ce indică secvențele textului ( acte, scene,
cânturi); e) indicațiile scenice ( referitoare la gesturile sau la mișcarea personajelor, la
intonație etc.).
În principiu, genul dramatic (GD) cuprinde operele literare, în versuri sau în proză,
destinate reprezentarii scenice. Potrivit DTL (p. 130-132), termenul dramatic provine din fr.
dramatique, derivat din drame (=dramă), și desemnează totalitatea operelor literare scrise în
formă de dilog și menite (în majoritatea cazurilor) a fi reprezentate pe scenă. Dacă genul liric
se poate defini pe baza categoriei de liric, iar genul epic pe baza epicului, genul dramatic nu
își confundă sfera cu dramaticul, deoarece acesta din urmă este o categorie estetică mai
cuprinzătoare decât genul dramatic, el fiind aproape sinonim cu conceptul operațional de
„conflict”, care se poate regăsi, ca stare de spirit, în toate genurile literare. Până în secolul al
XVIII-lea, discuția despre GD se reducea la definirea teoretică a celor două specii care îl
alcătuiau: tragedia și comedia și la discutarea chestiunilor teoretice legate de ele (mimesisul),
ca raport al creatorului cu lumea, exprimarea prin intermediul personajelor în acțiune, care
reprezintă obiectivări/ instanțieri ale eului, necesitatea de a respecta, în construcție, regula
celor trei unități. În același secol, apare și comedia lacrimogenă (melodrama), drama lirică,
iar, odată cu apariția termenului de dramă, se poate vorbi și de genul dramatic ce cuprinde
toate dramele, în sensul cel mai larg al termenului, de piese de teatru, fie ele tragedii, comedii,
pastorale etc.
Povestirile despre soarta dificilă a personajelor și opoziția lor față de dificultățile vieții îi
iubește pe cei mai mulți oameni. Drama și tragedia sunt genuri de cinematografie, teatru și
literatură, care spun despre viața reală fără înfrumusețare, despre complexitatea alegerii și
despre lupta care are loc în interiorul fiecărei persoane. Pentru viitorul personajelor,
spectatorii și cititorii se confruntă cu seriozitate, căci povestile tragice și dramatice sunt atât
de sclipitoare și emoționale, încât este foarte dificil să rămână indiferent. Care este diferența
dintre drama și tragedie?
 Odată stabilită această ipoteză, considerăm oportun/ potrivit să definim cele două specii,
respectiv să evidențiem diferențele dintre acestea. Drama este definită cel mai adesea drept
specie a genului dramatic în care un conținut serios, uneori tragic, este prezentat într-o formă
familiară, chiar comică, cuprinzând orice fel de personaje, sentimente, tonalități, spectatorul
trecând de la lacrimi la râs.Istoria speciei începe cu drama satirică din teatrul antic, menită să
destindă publicul după prezentarea trilogiei tragice. De cealaltă prte, tragedia desemnează
specia genului dramatic bazată pe reprezentarea în acțiune a categoriei estetice a tragicului.
Tragicul exprimă estetic un conflict al cărui deznodământ constă în înfrângerea sau moartea
unei valori umane, , un tip de raportare a individului la univers sau la existență, la autenticitate
sau la moarte, la prăbușirea inevitabilă, fatală, a unei valori ce se opunealtor valori, superioare
sau mai puternice.
Așadar, drama este o formă de artă considerată a fi cea mai apropiată de imaginea vieții
reale, adesea baza acesteia este situația obișnuită a gospodăriei, care este privită din diferite
părți. Fie că este un film de teatru sau o carte de teatru, spectatorul și cititorul se vor arunca
complet în viața privată a unei persoane obișnuite, la fel ca sutele de oameni pe care îi
întâlnesc zilnic pe drumul lor de muncă sau care trăiesc lângă ei. Accentul în acest tip de gen
este pus pe contradicțiile care sunt inerente în comportamentul personajelor, lupta lor
interioară, lipsa unei viziuni exacte a modului de a rezolva problema și cum să reziste soarta și
barierele fericirii în situații dificile de viață.
Pe de altă parte, tragedia este o tendință în artă, un gen de opere de artă care
portretizează conflictele sociale, viața reală și dificultățile eroilor, acut și intens, cu scopul
de a simpatiza cu personajele, trăind pentru ei, întrebându-se cum ar putea să acționeze într-o
astfel de situație de viață. Evenimentele tragediei conduc fără probleme la un final catastrofal,
ceea ce este inevitabil. Contradicțiile vieții care au apărut în viața eroului sunt insolubile, duc
la distrugerea vieții sale și la sfârșitul tragic. Autorii tragediei încearcă să prezinte viața
personajelor cât mai plauzibil posibil, personajele au caractere complexe, comportamentul lor
este contradictoriu și viața este plină de suferință.
Tragedia și drama ca genuri se regăsesc în literatură, film și teatru. Drama este foarte
obișnuită în cinematografie, pentru mulți scriitori și regizori este un gen preferat de gen.
Tragediile le place să pună mai mult pe scenă, astfel încât povestea pentru spectator să pară
cea mai credibilă și realistă. Baza creatiilor dramatice si tragice - probleme grave filosofice,
conflicte profunde si contradictii clare. Eroii, atât tragedii, cât și comedii, suferă, stau la o
răscruce de drum și nu știu cum să găsească o cale de ieșire din impasul de viață care a fost
creat.
S-a întâmplat că la început un astfel de gen a apărut ca o tragedie. În teatrul grecesc antic,
tragediile erau considerate cele mai populare, erau iubite pentru complotul intens și emoțional
în care eroii trebuiau să sfideze soarta și să-și apere cu fermitate dreptul la fericire, victorie
sau iubire. Împreună cu comedia, tragedia a fost genul principal, iar numai câțiva ani mai
târziu a apărut drama, care la înlocuit în cele din urmă. Pentru a înțelege diferențele dintre
cele două genuri, acestea ar trebui analizate pe deplin.
Caracterele tragediilor grecești antice au fost eroi mitologici și apoi figuri istorice . Tragedia
a povestit despre circumstanțele excepționale de viață, situații dificile în care personajele au
fost forțate să arate curaj, hotărâre sau suferință, doar pentru a accepta inevitabilitatea
tragicului final. Drama a devenit mai populară decât tragedia din Grecia antică, pentru că
personajele ei erau oameni obișnuiți.
Eroii dramei se confruntă cu conflicte acute, în viața lor există situații dificile și tensionate,
din care pare imposibil de găsit o cale de ieșire. Adesea, în lucrările de teatru există un
monolog, care ajută la înțelegerea mai bună a eroului și a celorlalte personaje, pentru a se
apropia de el și pentru a-și pătrunde pe deplin perspectivele sale.
De multă vreme, tragediile au fost considerate mai sublime, deoarece au relatat despre
suferințele pe care le-a trăit eroul, în timp ce adesea sa sacrificat de dragul rudelor și rudelor
sale, distrugându-și viața și distrugându-se, neputând să stingă conflictul intern. Povestea
dramei este o situație domestică care se desfășoară într-o familie obișnuită. O situație dificilă
poate apărea pe fondul unei iubiri neînduplecate sau nefericite, sau poate să se refere la o
persoană care găsește dificil să rezolve un conflict intern și să trăiască în armonie cu el și cu
societatea. Lipsa de bani, sărăcia, inegalitatea socială, conflictele dintre părinți și copii, soarta
tare - toate acestea sunt toate poveștile care servesc drept temelie a dramei.
Sfârșitul lucrării servește și ca un semn clar al diferenței dintre tragedie și drama. Astfel,
dramă, în ciuda seriozității a ceea ce se întâmplă, profunzimea experiențelor eroilor și a
problemelor și conflictelor acute, încă rar se termină cu moartea personajului principal .
În viața sa, ceva poate fi mai bun sau speranță, pentru că vor apărea cele mai bune, sau
spectatorul va vedea că fundul social absoarbe tot mai mult caracterul și ieșirea din acesta nu
va funcționa. De asemenea, se întâmplă ca eroul să moară, dar, în același timp, face o astfel de
alegere pe cont propriu și dacă ar acționa diferit, o astfel de finală ar putea să nu fie.
Eroul are dreptul de a alege, în timp ce în tragedie el nu are dreptul de a alege, de la bun
început este clar că toate evenimentele care se petrec se apropie treptat de sfârșitul trist, care
va fi marcat de moarte. În tragedia eroului domină soarta soarta, în ciuda tuturor eforturilor și
încercărilor de a rezolva situația fără speranță, el moare. Dacă în dramă se vede că în realitate
totul este decis de o persoană și numai el este responsabil pentru viața sa, atunci în tragedie o
persoană se supune soartei și, în ciuda tuturor încercărilor de ao contesta, sfârșitul povestirii
va fi tragic.
După ce am întreprins acest amplu demers teoretic, concluzionăm că tragedia este o formă
de dramă caracterizată de seriozitate și demnitate, care de obicei implică un conflict între un
personaj și o putere superioară, ca de exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Originile ei
sunt obscure dar cu siguranță că este un produs al bogatelor tradiții poetice si religioase al
vechii Grecii.
Mai precis, originile sale pot fi regăsite in ditirambi, cânturile și dansurile care îl celebrau pe
zeul grec Dionisos, mai târziu preluat de romani ca Bachus. Se crede că spectacolele acestea
extatice și legate de băutură au fost create de satiri, ființe pe jumătate țapi care îl înconjurau
pe Dionisos la petreceri. De asemenea, o altă origine a termenului este legată de cuvintele
grecești tragos semnificând ‘țap’ și aeidein- ‘a cânta’, combinate dând ‘cântece ale țapilor’,
din care a rezultat ‘tragedie’.
Drept concluzie, notăm faptul că din rândul marilor autori de tragedii fac parte nume ca: (cei
trei corifei greci: Sofocle, Euripide, Eschil; William Shakespeare), iar din rândul
reprezentanților de drame fac parte nume ca: Victor Hugo, Henrik Ibsen, Alexandru Davila,
Vasile Alecsandri, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu etc.

BIBLIOGRAFIE ŞI SURSE.

1. DAOLR = Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol. I-IV, coord. Ion Pop, Cluj-
Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă.
2. DTL = Dicționar de termeni literari, București, Editura Academiei R.S.R, 1976.
3. PAMFIL, Alina, 2008, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise,
ediţia a V-a, Piteşti: Paralela 45.
4.
5. Realizați un eseu comparativ, în care să abordați poeziile lui Lucian Blaga, Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii și Paradis în destrămare.
Cele două domenii majore ale creației lui Lucian Blaga , poezia și filosofia, se întrepătrund
într-o operă de mare profunzime în care liricul freamătă de marile întrebări ale existenței și
cunoașterii, iar cugetarea filozofică mărturisește prin bogăția sa metaforică și prin
terminologia originală viziunea poetică a autorului.
Sistemul filosofic blagian se preocupă de problema cunoașterii și de filosofia culturii. Cea
dintâi se bazează pe două concepte originale: cunoașterea paradisiacă, de tip logic, rațional,
care se revarsă asupra obiectului cunoașterii și nu-l depășește, vrând să lumineze misterul pe
care astfel să-l reducă, respectiv cunoașterea luciferică, al cărei scop nu este lămurirea
misterului, ci potențarea/ mărirea lui.
Lucian Blaga este o personalitate de tip enciclopedist a culturii române, remarcându-se ca
poet, dramaturg și filosof. El aparține perioadei interbelice a literaturii naționale, deschizând
calea noului curent literar promovat de către criticul literar Eugen Lovinescu, anume
modernismul, în special prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”, orientarea
artistică ce a promovat o înnoire a literaturii prin desprinderea de trecut și prin crearea unei
modalități inovatoare de exprimare. În acest sens, în ceea ce privește poezia, sunt formulate
următoarele deziderate/ scopuri: crearea unui lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor
sufletești, înlănțuirea totală a obiectivității, ambiguitatea limbajului, prin utilizarea metaforei
(plasticizante și revelatorii), respectiv inovația formală, prin renunțarea la prozodia
tradițională.
Desfășurată pe mai multe decenii, creația poetică a lui Lucian Blaga prezintă o evoluție
evidentă, atât în raportul dintre eu și lume, cât și în modalitățile de expresie. O analiză
comparativă între cele două texte poetice nu este una ușor de realizat. Un prim argument este
acela că poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, publicată în volumul de debut
Poemele luminii (1919), ca veritabilă artă poetică (ars poetica/ poezie programatică),
sintetizând conceptele exprimate de filosoful Blaga într-un limbaj artistic impresionist, axat
pe metafora luminii, a cunoașterii, în primul rând prin iubire, cea mai importantă cale către
definirea poetică a misterelor lumii. Celălalt text poetic, „Paradis în destrămare”, face parte
din volumul Laudă somnului (1928) aparține mai degrabă curentului tradiționalist,
teoretizat și promovat de către Nichifor Crainic, poezia valorificând într-o manieră
particulară un motiv biblic cu o bogată carieră literară: „Și izgonind pe Adam, l-a așezat în
preajma raiului celui din Eden și a pus heruvimi și sabie de flăcări vâlvâitoare să păzească
drumul spre pomul vieții.” (Biblia, Facerea, 3:24).
 „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Este o artă poetică modernă deoarece interesul
autorului este deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație; este o
structură metaforică și sintetizează ideea poetică centrală; metafora „corola de minuni” se
referă la perfecțiunea universului înconjurător prin asocierea cu simbolistica noțiunii de cerc;
Pe de altă parte, poezia Paradis în destrămare este o expresie a destrămării echilibrului
lumii, a toposului sacru, poetul dând glas unei tristeți metafizice; metaforă-simbol revelatorie,
surprinde o acțiune distructivă în proces de desfășurare; paradisul pierdut este un motiv de
proveniență biblică, dar pierderea lui este perpetuată cu fiecare generație care se înstrăinează
tot mai mult de sacralitate;”