Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
196
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
197
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
198
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Fig. 7.8. Soluţie pentru băi locale (Pour on) Ivomec (Merck).
Conţine: ivermectină 0,5g, excipient la 100ml cu efect antiparazitar intern şi extern.
Criteriul esenţial de clasificare rămâne gradul de dispersie care ţine cont şi de celelalte
criterii de clasificare (operaţii de preparare, proprietăţi fizico-chimice şi terapeutice ale
substanţelor active, ajutătoare şi cele ale solvenţilor).
Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească orice medicament lichid este omogenitatea
(în idea unei repartiţii uniforme a substanţei active în toată masa soluţiei medicamentoase (pot
asigura dozări corecte).
Spre deosebire de alte amestecuri, soluţiile se caracterizează, în primul rând, prin
întrepătrunderea reciprocă activă a componentelor, în urma căreia între componente nu există
suprafeţe de separare astfel că (spre deosebire de restul sistemelor disperse) vor lipsi
fenomenele de suprafaţă.
Într-o soluţie, între molecule pot avea loc interreacţii care au caracterul unor legături
secundare (de tip Van der Waals, legături de hidrogen sau a energiilor dipol - dipol; ion -dipol).
Fiecare soluţie, în funcţie de structura sa moleculară are o anumită constituţie spaţială,
atât a elementelor constitutive, cât şi a legăturilor lor secundare, această constituţie permiţând
deplasări în cadrul sistemului.
Energia medie a legăturilor secundare dintre molecule va condiţiona fenomenele de:
tensiune superficială, densitate, tensiune de vapori etc.
Relaţiile mai puternice între componentele unor soluţii duc la asocieri cu grade diferite
de putere între moleculele solventului şi solvitului.
Formarea acestor asociate poartă numele de solvatare (în cazul apei: hidratare), iar
pătura moleculelor de solvent care înconjoară particula dizolvată se numeşte înveliş de
solvatare (de hidratare, în cazul apei).
Concentraţia
Cantitatea de substanţă dizolvată conţinută într-o anumită cantitate de solvent sau
soluţie poartă denumirea de concentraţie.
O soluţie este saturată când conţine cantitatea maximă de solvit pe care solventul are
capacitatea să o dilueze1.Concentraţia soluţiilor se exprimă în concentraţii raportate la unităţi
de masă sau de volum2.
După Farmacopeea Română concentraţiile se exprimă în:
• "% g/g", cantitatea în grame de substanţă conţinută în 100g produs final.
1
Între substanţa dizolvată şi cea nedizolvată se formează un echilibru care este dependent de temperatură, variind în funcţie de
ea soluţiile care nu au atins această stare de echilibru vor fi nesaturate.
2
Concentraţia % raportată la unităţi de masă se exprimă prin: cantitatea de substanţă în grame dizolvată în 100ml soluţie
ex. o soluţie apoasă de NaCl 10g/100g conţine 10g NaCl + 90g H2O = 100g soluţie.
Concentraţia % raportată la volum se exprimă prin: câţi mililitri de substanţă lichidă sunt dizolvaţi în 100 ml soluţie.
Aşa se exprima de obicei concentraţia amestecurilor lichide (ex. 50ml etanol cu 50ml apă)
199
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
3
Eficacitatea preparatului depinde, în primul rând, de caracterul ionic al substanţei active, de menţinerea solubilităţii în fluidele
şi ţesuturile corpului, astfel încât absorbţia să fie rapidă şi totală (deoarece medicamentele ajung la receptori pe calea lichidelor
de distribuţie ale organismului).
200
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
4
Toate datele din farmacopee sunt aproximative, având doar un caracter informativ. Deoarece uneori în timpul preparării
soluţiilor se lucrează la diferite temperaturi se pot consulta curbele de solubilitate ale substanţelor în funcţie de temperatură.
Solubilitatea la solvenţi este dată de constituţia chimică a acestora.
201
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
5
Apa distilată este un lichid limpede, fără gust, fără miros (de H2S), trebuie să fie complet lipsită de impurităţi, apirogen, săruri,
microorganisme (alge, protozoare) şi de asemenea să nu fie bogată în gaze (desigur că o apă distilată complet lipsită de CO2 şi
O2 este foarte greu de obţinut, însă ea trebuie să fie complet lipsită de alte gaze (ex. amoniac, HCl).
Apa are calitatea de a forma legături de hidrogen (deoarece fiecare moleculă are doi atomi de hidrogen şi două perechi de
electroni neparticipanţi) şi astfel poate forma patru legături de hidrogen.
Datorită repartizării sarcinilor pozitive ale hidrogenilor şi negative ale oxigenilor molecula apei apare asimetrică, reprezentând
un dipol permanent (asemănător cu un magnet mic).
6
Teoriile care explică comportarea apei ca solvent pornesc de la structura geometrică tridimensională a moleculelor.
Ex. la 20°C moleculele apei ce au 4 legături de H este 23%; cu 3 legături - 20%; cu 2 legături - 40%, moleculele nelegate
reprezentând 30%. Aceste proporţii se modifică dependent de temperatură, de prezenţa ionilor, a macromoleculelor, a agenţilor
tensioactivi etc. Odată cu creşterea temperaturii moleculele prezentând legături de H se împuţinează.
De asemenea, datorită puterii sale de disociere, apa distilată este considerată solventul cel mai potrivit pentru reacţii ionice.
202
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
7
În timp, în apa distilată se pot petrece modificări importante, prin dizolvarea bioxidului de carbon din aer, pH-ul poate să scadă
până la 5-6 (prin fierbere parte din CO2 se va elimina modificând şi pH-ul la 6,5, iar când acesta este mai mare se poate bănui
prezenţa impurităţilor sau alcalinitatea sticlei.
Conservarea apei prin procedeul oligodinamic (cu ioni de argint), deşi împiedică dezvoltarea unor microorganisme este fără
acţiunea asupra saprofiţilor (şi modifică pH-ul spre alcalin).
Apa distilată obţinută în aparatură de metal conţine deseori urme de metal în cantităţi foarte mici care ar putea cataliza unele
reacţii de oxidare mai ales la repararea soluţiilor injectabile (ele pot fi blocate cu cantităţi minime de substanţe care formează cu
metalul complecşi neionizabili).
De aceea apa distilată se face cel mai bine în flacoane de sticlă neutre cât mai pline, acoperite şi sterilizate.
Acest deziderat este dificil de înfăptuit, având în vedere consumul destul de mare de apă distilată.
Recomandabil ar fi ca apa distilată să se prepare numai pe măsura consumului.
203
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
204
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
205
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
206
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
8
Controlul acidităţii se face prin stabilirea indicelui de aciditate care este corespunzător numărului de mg de potasiu necesare
pentru neutralizarea acizilor graşi liberi prezenţi într-un gram de ulei.
Eşantionul este dizolvat într-un amestec alcool – eter şi apoi titrat cu potasiu alcoolic (I.A. < 2 pentru uleiuri foarte pure).
Uleiurile destinate preparatelor uleioase injectabile sunt adesea neutralizate cu carbonat disodic.
Controlul caracterului oxidant: Indicele de iod. Acesta exprimă numărul de centigrame de iod susceptibile de a fi fixate de un
gram de materie grasă şi este de fapt gradul de nesaturare al acizilor graşi constituenţi şi “aptitudinile” de râncezire sau
caracterul sicativ: 80-100 nesicativ uleiul de arahide; 95-110 uleiul de rapiţă; 103-123 uleiurile de porumb, floarea soarelui,
susan; 131-185 – uleiurile de ricin, nucă etc.
207
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
9
Deşi există dependenţă între solubilitate şi viteza de dizolvare, nu întotdeauna solubilitatea mare este însoţită de viteză de
dizolvare mare (ex. clorhidratul de papaverină, deşi este solubil în apă în 25p, soluţia se va obţine după un timp mare de
agitare).
208
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Procesul de difuziune are loc, fie prin convecţie liberă, fie prin convecţie forţată10:
• convecţia liberă are loc când se produce deplasarea unei particule de substanţă activă
dintr-un fluid de la o poziţie la alta printre alte particule ale solventului, ca urmare a diferenţei
de greutate specifică. Din punct de vedere practic, acest fenomen este destul de restrâns,
deoarece acest proces se întâlneşte numai la particulele foarte mici sau la moleculele care se
găsesc în stare liberă (izolate) în solvent (fenomen guvernat de legea lui Fick).
• convecţia forţată are loc mult mai frecvent şi se realizează în practică prin agitare
deplasarea unei particule realizându-se sub acţiunea unor forţe externe (altele decât cele care
determină convecţia liberă). Când lichidul se află în repaus sau chiar în mişcare, la suprafaţa
cristalului se va forma o zonă de fluid imobilizată, un "film" lichid denumit "strat limită". Acest
strat va determina formarea a 3 zone de scurgere, în care lichidul este în mişcare faţă de
particulele de solid:
• zonă de curgere laminară (solventul se deplasează în fascicole paralele pe lângă
peretele cristalului, de fapt alături de stratul de film);
• zonă de tranziţie (intermediară);
• zonă externă (de fapt masa fluidului). Viteza de trecere a corpului solid în faza lichidă
depinde şi de fenomenele care au loc la nivelul interfeţelor, precum şi de natura regimului
difuzional.
Temperatura
Este un alt factor important care influenţează dizolvarea. În general, cu cât temperatura
creşte, cu atât şi solubilitatea, respectiv viteza de dizolvare cresc.
Cifrele de solubilitate din Farmacopeea Română corespund solubilităţii la 20°C.
Majoritatea substanţelor farmaceutice solide prezintă căldură de dizolvare pozitivă, deci
solubilitatea lor creşte cu temperatura.
Există şi câteva substanţe solide care posedă căldură de dizolvare negativă (ex.
hidroxidul de calciu, metilceluloza, glicerofosfatul şi citratul de calciu), deoarece odată cu
procesul de desprindere al moleculelor se produce şi o reacţie chimică exotermă cu formarea
de hidraţi. Ridicarea temperaturii este contraindicată în cazul produselor volatile (ex. cetone,
uleiuri eterice etc.) sau termostabile (ex. bicarbonatul de sodiu care poate trece în carbonat de
sodiu).
Se cunosc cazuri unde solubilitatea nu este influenţată decât foarte slab de temperatură
(ex. clorura de sodiu care are solubilitatea de 35g la 100g apă la temperatura camerei, iar la
100°C va fi solubilă doar în proporţie de 39g la 100g apă).
În cazul dizolvării gazelor, solubilitatea va scădea odată cu creşterea temperaturii
(spunem că este în general exotermică, cu căldură de dizolvare negativă).
Presiunea
Aceasta influenţează în mod special dizolvarea gazelor (acest proces respectă în
general legea lui Henry).
Adaosul altor substanţe şi influenţa pH-ului
Adesea soluţiile farmaceutice au în componenţă nu doar un component care se dizolvă,
ci două sau mai multe. Acest fapt poate determina condiţii de dizolvare particulare.
Solubilitatea se poate modifica şi prin adaosul altor componente. Adiţia sărurilor, acizilor
sau bazelor modifică esenţial procesul de dizolvare:
Adaosul de săruri. În funcţie de sistemul de solubilizat aportul de săruri acţionează
diferit:
• în sistemul gaz/lichid, gazele dizolvate se pot elibera prin adăugarea unui electrolit (ex.
clorură de sodiu) sau a unui neelectrolit (ex. zaharoza). Degajarea are loc ca urmare a
interacţiunii specifice dintre acestea şi moleculele de apă. Contactul va reduce densitatea
dizolvantului, eliminând astfel solubilitatea moleculelor de gaz;
10
Convecţie, curenţi de convecţie = mişcarea de ansamblu a particulelor unui fluid. Mişcarea pe verticală a particulelor unui
lichid, determinată de inegalitatea densităţilor acestora.
209
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
11
pH-ul este logaritmul cu semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă.
Aciditatea sau alcalinitatea unei soluţii medicamentoase este foarte importantă pentru: identificarea şi determinarea purităţii unei
substanţe, asigurarea stabilităţii formei medicamentoase, asigurarea unei activităţi optime a formelor medicamentoase
(corespunzătoare condiţiilor fiziologice a organismului), evitarea incompatibilităţilor (datorate reacţiei mediului).
Reacţia unei soluţii se bazează pe capacitatea solventului şi a substanţei dizolvate de a disocia în ioni de H+ şi OH-.
Pentru formarea de ioni H+, într-o soluţie trebuie ca solventul să provoace ionizarea substanţei dizolvate care conţine în
moleculă atomi de hidrogen ionizaţi.
Apa ca solvent nu acţionează numai prin ionizarea substanţelor dizolvate ci şi prin disocierea proprie în ionii H+ şi OH-:H2O ↔
H+ + OH-; H2O + H2O H3O + OH-
Valoarea pH-ului unei soluţii va da indicaţii asupra acidităţii sau bazicităţii ei:
Valoarea pH-ului Reacţia soluţiei
sub 2 puternic acidă
2-4 acidă
4 - 6,5 Slab acidă
6,5 - 7,5 neutră
7,5 - 10 Slab alcalină
10 - 12 alcalină
peste 12 puternic alcalină
.
210
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
12
Tensioactivii sunt substanţe chimice în molecula cărora se găseşte cel puţin un grup activ cu afinitate pentru solvenţii polari şi
un radical cu afinitate pentru solvenţii apolari (substanţe amfifile). Moleculele unui agent tensioactiv au proprietatea de a se
asocia în soluţiile apoase formând agregate "micelele", care au formă sferică sau lamelară. Micelele prezintă un nucleu lipofil, o
zonă palisadică şi o zonă superficială, moleculele substanţei de solubilizat localizându-se într-un din aceste trei zone.
13
Tweenurile sunt esteri ai sorbitanului cu acizi graşi şi eteri cu polioxietilenglicolii. Au caracter bipolar sau amfifil, la dizolvarea
lor în apă (după depăşirea concentraţiei micelare critice, vor forma micele care se orientează spre exterior (spre apă) cu
grupările hidrofile, puternic polare şi spre interior cu partea hidrocarbonatată a moleculei (nepolară sau slab polară). Aceste
grupări au afinităţi faţă de componentele cu caracter asemănător lor.În practica farmaceutică se cunosc: Tween 20; 40; 60; 65;
80 şi 85 corespunzători polioxietilenglicolilor sorbitani: monolaurat; monopalmitat; monostearat; tristearat; monooleat şi trioleat,
în concentraţii de maximum 2-3%.
211
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
212
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
213
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Pentru soluţiile apoase se foloseşte numai apă distilată14. În cazul dizolvărilor la cald nu
se va lua în lucru întreaga cantitate de apă prescrisă (dacă ea este în cantitate mai mare), ci
se va lăsa deoparte cam 5-10% cu care se va spăla vasul, pâlnia şi filtrul.
Prelucrarea direct în vasul de expediţie poate prezenta dezavantajul că unele suspensii
din lichide (impurităţi, precipitate etc.) pot adera de sticlă, şi pot tulbura soluţia (de aceea se
solicită încă 2-3 filtrări).
În cazul în care cantităţile de soluţie sunt mici (ex. sol. oftalmică) operaţiunile de obţinere
se vor face cu grijă pentru a nu surveni pierderi prin îmbibarea filtrului.
Dizolvările la cald se vor aplica numai substanţelor termostabile nefiind recomandate
dizolvările unor amestecuri de 2-3 substanţe.
Este preferabil ca substanţa mai greu solubilă să se dizolve în apă la cald, celelalte
substanţe să se adauge în soluţie după răcire.
Nu se recurge la dizolvarea la cald a substanţelor insolubile sau a substanţelor parţial
solubile (care prin depăşirea solubilităţii lor în apă rece, prin încălzire vor suprasatura soluţia
şi prin răcire vor recristaliza).
Cantităţile mici de substanţe active lichide, prescrise în picături, trebuie măsurate cu
picurătorul normal. Când se prepară soluţii apoase, acestora li se pot asocia tincturi sau
extracte. Datorită variaţiilor de concentraţie ale alcoolului, unele componente extrase vor
precipita, ele devenind greu solubile sau chiar insolubile în apa sau diluţia alcoolică rezultată
în urma amestecării cu apa.
Acest tip de soluţii impune necesitatea filtrării15 (deci eliberarea sub formă de soluţii
limpezi). Aşa cum se poate vedea argumentele pro şi contra filtrării sunt la fel de valabile.
Totuşi până la reglementarea oficială a acestei probleme, soluţiile apoase care conţin
tincturi sau extracte fluide (şi deci formează suspensii în amestec) nu se filtrează.
Dar pentru a se evita separarea rapidă şi neuniformitatea amestecului, prelucrarea se va
face în prezenţa unui agent de suspensie (mucilag de tragacanta, gumă arabică, alcool
polivinilic etc.).
Eliberarea se face cu eticheta: "A se agita înainte de utilizare". La fel se prezintă şi
soluţiile unde ca dizolvant este folosită o soluţie extractivă apoasă.
Soluţiile acestea sunt în general opalescente, decocturile care sunt filtrate fierbinţi pot să
precipite la răcire, soluţia fiind parţial saturată la fierberea cu componente greu solubile în apă
rece. Cum dizolvantul însuşi este opalescent sau tulbure, desigur că şi soluţia preparată după
dizolvarea altor componente va avea acelaşi aspect.
Aceste soluţii se vor elibera ca atare, iar atunci când cantitatea de precipitat este mai
mare se adaugă un agent de suspensie.
Un alt caz îl reprezintă prepararea soluţiilor înglobate în comprimate sau din soluţiile de
uz parenteral. În anumite situaţii, atunci când unele substanţe nu se află ca atare în farmacie,
ci sub formă de comprimate sau soluţii injectabile, apare necesitatea administrării unor soluţii
preparate din aceste forme medicamentoase.
14
În acest caz prin apă distilată proaspăt fiartă şi răcită se va înţelege apa distilată fiartă 3-5 minute, răcită la temperatură
normală şi folosită imediat.
Când apa este păstrată mai mult timp şi fără precauţii ar putea surveni unele reacţii datorită virajului pH datorită bioxidului de
carbon dizolvat în apă.
15
Argumentele pentru eliberarea soluţiilor nefiltrate sunt că: prin filtrate se îndepărtează o parte din componentele aflate în
tinctură sau extract şi deci poate avea loc modificarea parţială a acţiunii medicamentului.
Acest fapt este valabil mai ales că până în prezent s-a studiat destul de puţin acţiunea complexului de substanţe care însoţesc
principiile active în comparaţie cu substanţa activă pură din droguri.
Argumentele pentru filtrarea soluţiilor sunt tot atât de serioase mai ales când sunt furnizate de farmacopee.
Astfel, farmacopeea indică la prepararea unor extracte uscate defecarea cu apă a soluţiei alcoolice concentrate înainte de a fi
supuse evaporării până la sec. În acelaşi timp farmacopeea admite prepararea de extracte fluide din extractele uscate sau
tincturi (ex. o soluţie apoasă cu 2,5g extract fluid de china şi o alta cu 10g de data aceasta tinctură de China vor avea acelaşi
conţinut în alcaloizi total de 0,1g dar prima soluţie va fi puţin opalescentă, iar a doua va prezenta un precipitat.
Reacţia soluţiei preparată cu tinctura va fi uşor acidă.
În industria medicamentelor se prepară o serie de produse care conţin principii active totale din droguri într-o stare de puritate
avansată, debarasate de substanţele însoţitoare din drog.
Acestea dizolvate sau amestecate cu apă vor da soluţii limpezi, contrar soluţiilor extractive corespunzătoare.
214
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
În cazul când sunt prescrise direct un anumit număr de comprimate sau un număr de
mililitri de soluţie, se va trece la pulverizarea comprimatelor apoi la solubilizarea în apă
(eventual la cald).
Excipienţii de preparare insolubili (talc, amidon, lactoză etc.) sunt îndepărtaţi prin filtrare.
În cazul soluţiilor prescrise16 se va lua în lucru cantitatea sau fiolele indicate.
În cazul când sunt prescrise cantităţile de substanţă şi nu comprimate sau fiole se va lua
în lucru numărul de fiole sau comprimate corespunzător cantităţii prescrise, fără a se ţine cont
de greutatea comprimatelor (care au greutatea mai mare datorită adaosului excipienţilor).
După pulverizare comprimatele se dizolvă separat într-o parte de apă rece (sau la cald),
după proprietăţile substanţei, soluţia se filtrează, se spală filtrul, după care se vor dizolva
celelalte componente prescrise şi se va completa la cantitatea indicată.
După dizolvarea comprimatelor se va verifica claritatea soluţiilor (indicatoare a gradului
de solubilizare) după care se va executa filtrarea (după caz prin hârtie de filtru, vată sau alt
material poros).
7.4.1.4. Prescrierea, eliberarea şi conservarea soluţiilor
Soluţiile magistrale se prescriu întotdeauna în cantităţi relativ mici care se utilizează în
2-4 zile.
Vasele de eliberarea a medicamentelor se aleg în funcţie de cantităţile de soluţie
prescrise (fig. 7.11. şi 7.12.). Toate medicamentele lichide se expediază sub formă de soluţii
clare (soluţia filtrându-se).
16
În aceste situaţii se va avea în vedere dacă nu au avut loc, prin asociere cu celelalte comprimate, un mediu nefavorabil
substanţei active în soluţie sau dacă unii stabilizanţi componenţi ai soluţiei injectabile nu reacţionează cu celelalte substanţe.)
215
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Flacoanele de expediţie vor purta etichete cu indicaţia "intern" sau "extern" având
înscrise de asemenea şi modul de administrare complet.
Dacă este necesar, pe flacoane se mai pot aplica etichete cu textul:
- "Otravă",
- "A se păstra la loc răcoros",
- "La întuneric",
- "A se agita înainte de întrebuinţare" etc.
Majoritatea soluţiilor sunt limpezi posedând caracteristicile organoleptice şi fizico-
chimice ale componentelor, densitatea şi vâscozitatea variind în funcţie de natura substanţelor
dizolvate şi a solventului (aceasta determinând şi pH-ul foarte variat).
În multe situaţii pentru a se asigura stabilitatea fizico-chimică a soluţiilor se impune
ajustarea pH-ului la un optim de stabilitate17.
Controlul soluţiilor medicamentoase se face determinând:
- caracterele fizice,
- chimice şi
- organoleptice.
În acest scop se fac controale calitative şi cantitative în funcţie de natura substanţelor.
Alterările din timpul conservării
Pe perioada conservării, soluţiile medicamentoase pot suferi o serie de alterări care pot
fi observate prin modificări: ale culorii, ale gustului, ale pH-ului, prin apariţia de sedimente şi
flocoane. În multe cazuri însă, alterarea soluţiilor nu se poate sesiza prin fenomene vizibile.
De asemenea, între componentele asociate în soluţii pot avea loc o serie de reacţii care
duc la schimbări în detrimentul soluţiilor medicamentoase, urmate de unele incompatibilităţi
farmaceutice care duc la descompunerea sau inactivarea substanţelor asociate, ineficace
terapeutic, uneori chiar nocive, toxice.
Siropurile, datorită conţinutului pot deveni medii propice pentru dezvoltarea microbiană.
Pot de asemenea influenţa compoziţia soluţiilor: aerul, oxigenul atmosferic, diferenţele
de temperatură, lumina, alcalinitatea cedată de sticlele folosite ca ambalaje pot favoriza
reacţiile redox sau pot avea loc hidrolizările unor substanţe (procese care au loc în prezenţa
enzimelor hidrolizante).
Preparatele care au aspectul modificat nu se mai folosesc!
Exemple de soluţii apoase
Soluţia de sulfat acetat bazic de plumb (Solutio plumbi subacetici)
Plumbi oxydati 10,0
Plumbi acetici 30,0
Aquae q.s.
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Se foloseşte ca decongestiv în afecţiunile inflamatorii sub formă de comprese sau în compoziţia unor unguente.
17
pH-ul soluţiilor ajustat la un nivel optim de stabilitate poartă denumirea de pH euhidric.
216
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tot din această soluţie se prepară soluţia diluată de acetat de plumb (apa de plumb 20‰).
Soluţia de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici)
Aluminii sulfas 30,0
Acidi acetici diluti 36,5
Calcii carbonas 13,54
Aquae et acidi tartaric q.s. (F.R.IX)
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Conţine 95-105% aluminiu faţă de cantitatea corespunzătoare conţinutului în acetotartrat de aluminiu (1,39g Al).
Această soluţie se va elibera şi atunci când se prescrie "Liqour Burowi" sau "Solutio alumini acetici".
Se foloseşte în concentraţie de 5%, antiseptic moderat şi astringent sub formă de comprese.
Diluţia 1/2 se poate folosi şi ca spălături.
Soluţia de acid boric (Solutio acidi borici)
Acidi borici 3,0
Aq. destill. q.s. ad 100,0
M.f..sol.
D.S. ext. după aviz
Concentraţii mai mari de 3% nu se folosesc (recristalizează). Se foloseşte la spălături oculare (soluţie proaspătă) având
activitate bactericidă şi bacteriostatică.
S-a dovedit că efectul antiseptic este foarte moderat şi lent. În ultima vreme s-a demonstrat acţiunea toxică, iritantă a
soluţiei de acid boric.
Resorbţia acidului boric are loc şi prin administrarea externă mai ales aplicat sub formă de soluţii pe piele, după răniri sau
arsuri pe mucoase. De aceea soluţiile care conţin acid boric sau borax, deşi mult răspândite, trebuie administrate cu precauţie.
Clorura de metilrosalinină (violet de genţiana, pioctanina, cristal violet)(Solutio methylrosalisli)
Methylrosanilini chlorati 1,00
Aquae desttilatae ad. 100,00
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Violetul de genţiana se dizolvă în apă distilată pe baia de apă. După dizolvarea completă se filtrează prin tifon sau printr-
un strat subţire de vată.
Observaţii. Datorită puterii colorante mari a substanţei, se iau aceleaşi măsuri de precauţie ca la cântărirea albastrului de
metilen. Prin conservare, în timp, soluţiile depun precipitate în urma pierderii stabilităţii particulelor coloidale.
În alcool, violetul de genţiana este solubil (1:10), formând soluţii moleculare.
De asemenea, în glicerină are solubilitate mai mare decât în apă (1:20). De aceea, se recomandă prepararea soluţiei de
violet de genţiana în prezenţa a 10-20% alcool sau glicerină, când stabilitatea soluţiei este mărită.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină. Nu se recomandă păstrarea soluţiei timp îndelungat.
Acţiune terapeutică, întrebuinţări. Se indică extern, sub formă de aplicaţii pe mucoase şi tegumente, fiind foarte activă
în infecţiile cu germeni gram pozitivi (stafilococi); sub formă de badijonaje în infecţii faringiene.
Soluţia de lactat de etacridină (rivanol) 1‰
Ethacridini lactas 0,10
Aquae destilatae ad. 100,00
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Rivanolul se dizolvă în apă prin uşoară încălzire pe baia de apă. Se filtrează printr-un strat subţire de vată.
Observaţii. Fiind substanţă colorantă, cântărirea rivanolului se face pe o rondelă de celofan, nu direct pe platoul balanţei.
Soluţia de rivanol este relativ stabilă în timp.
Descriere: soluţie limpede, galbenă, cu fluorescenţă verde şi reacţie slab acidă (pH=5,5-7,0).
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină.
Acţiune terapeutică, indicaţii. Extern sub formă de aplicaţii pe mucoase şi tegumente, ca antiseptic, exercitând o
acţiune bactericidă asupra unui număr mare de germeni. Activitatea sa nu este inhibată de lichidele tisulare.
Nu este iritantă pentru ţesuturi şi mucoase. Are efect antiseptic, bactericid, micostatic, slab toxic, foarte eficient în
piodermatite, stomatite, eczeme supurative.
Soluţia de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici)
Aluminii sulfas 30,00
Acidi acetici diluti 36,50
Calcii carbonas 13,54
Aquae et acidi tartarici q.s. (F.R.IX)
M.f. sol.
D.S. ext. după aviz
Acidi hydroclorici 23 ml
Aq. destill. ad. 100 ml
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Este eupeptic, excitant sau substituent al secreţiei acide a stomacului în hipoclorhidrie asociat cu pepsină. Se
administrează 20-50 de picături în funcţie de talia animalului.
Soluţia de bromură de calciu 50% (Solutio calcii bromidi 50%)
Se amestecă în părţi egale bromură de calciu şi apă (50g/50g). Este bun sedativ şi hipnotic în stări de agitaţie la animale.
217
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
218
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
organici sunt mai puţin stabili şi, prin modificări de temperatură, pH sau concentraţie, se pot
descompune şi solubiliza. De asemenea, mulţi coloizi organici au în componenţa lor grupări
acide sau bazice şi se comportă în mod similar cu electroliţii.
În funcţie de aceste proprietăţi, agenţii de dispersie şi emulgatorii, se clasifică în:
• coloizi anion-activi (ex. săpunuri alcaline, pectine, carboximetilceluloze),
• coloizi cation-activi (ex. gelatine acide, derivaţi de amoniu cuaternar),
• coloizi inactivi ionogen (ex. alcooli polivinilici, lecitine, metilceluloze, polietilenglicoli)
• În funcţie de comportarea fazei dispersate faţă de mediul de dispersie, sistemele
disperse coloidale se pot împărţi în două grupe:
• coloizi liofobi (coloizi corpusculari)
• coloizi liofili la rândul lor:
- moleculari (comp. macromoleculari);
- micelari (coloizi de asociaţie).
Coloizi liofobi (corpusculari)
Sunt particule de substanţe insolubile în faza dispersantă (dispersată), constituite dintr-
un ansamblu de atomi sau molecule neutre, care nu au afinitate faţă de mediul de dispersie.
Se utilizează mai ales sărurile coloidale de argint, la care particulele de argint metalic
sunt învelite încă de la preparare cu un coloid protector liofil, de natură proteică, care le
conferă stabilitate.
F.R. X oficializează proteinatul de argint (Argenti proteinas, protargol) şi argintul coloidal
(Argentum colloidale, colargol), care se folosesc sub formă de soluţii coloidale în concentraţii
de 1-2%. Se prepară, de asemenea, şi soluţii coloidale de vitelinat de argint (argirol),10%.
Exemple:
Rp./
Argenti proteinas 1,00
Aquae destillatae q.s. ad 100,00
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Rp./
Colargoli 0,20
Aquae destillatae 10,00
M.f. sol.
D.S. ext., picături în ochi
Rp./
Protargoli 0,10
Aquae destillatae ad 10ml 1 fi I
M.f. sol.
D.S. ext., picături în nas
Rp./
Argenti vitelinas 10,00
Aquae destillatae q.s. a 100,00
M.f. sol.
D.S. ext.
Preparare. Într-o capsulă de porţelan se presară sare coloidală de argint la suprafaţa apei şi se lasă în repaus 30-60 de
minute. Dacă este nevoie, se omogenizează prin uşoară amestecare cu o baghetă de sticlă. Se filtrează prin tifon sau strat
subţire de vată.
Observaţii. Fiind substanţe colorate, sărurile coloidale de argint nu se cântăresc direct pe platanul balanţei, ci pe o
textură sau celofan, după ce au fost scoase din recipiente cu ajutorul unei linguri din plastic (nu de metal). La prepararea soluţiilor
apoase cu săruri coloidale de argint, dizolvarea se face "per descensum", evitând triturarea şi agitarea energică prin care s-ar
distruge structura particulelor coloidale. Prin agitare lichidul spumifică, îngreunând dispersarea particulelor coloidale din spumă
(fig.10.14.).
219
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Proteinatul de argint (protargol, F.R. X) conţine cel puţin 7,8% şi cel mult 8,3% argint,
este o pulbere fină, aderentă, galben-brună sau brună, fără miros cu gust amărui, metalic,
puţin higroscopică. Se dizolvă lent în 2ml apă, solubil în glicerol şi practic insolubil în alcool,
cloroform şi eter.
Argintul coloidal (colargol) conţine cel puţin 70% argint, se prezintă sub formă de
lamele cu luciu metalic sau pulbere granuloasă cenuşie, negru-verzui sau albastru închis, cu
miros slab caracteristic şi gust metalic. Se dizolvă lent în apă şi alcool diluat, este practic
insolubil în alcool şi eter.
Vitelinatul de argint (argirol) conţine cel puţin 20% argint, se prezintă sub formă de
fragmente sau lamele lucioase, albastru-închis sau verzui-negricios, higroscopic, fără miros.
Este solubil în apă (soluţiile apoase au miros caracteristic) şi glicerină, se dizolvă lent şi
complet în alcool diluat, este practic insolubil în alcool şi eter.
Datorită proprietăţilor chimice, sărurile coloidale ale argintului sunt incompatibile cu
electroliţii (produc eflorare coloidului), adrenalina, săruri de alcaloizi, tanin.
Prin încălzire, soluţiile cu săruri coloidale ale argintului se descompun şi floculează.
În general, aceste soluţii coloidale se prepară pe cale aseptică, ele fiind utilizate ca
picături în ochi, picături în nas, intră în compoziţia unguentelor, supozitoarelor.
În aceste cazuri, la preparare se respectă condiiile prevăzute de farmacopee la
monografiile respective.
Astfel, în cazul soluţiilor cu săruri coloidale de argint, picături pentru nas şi picături
pentru ochi, se poate folosi ca şi conservant boratul fenilmercuric în concentraţie de 1:50.000
(în scopul asigurării sterilităţii în decurs de o oră de la preparare), fapt care se menţionează
pe eticheta recipientului.
Când este necesară, izotonizarea soluţiilor cu săruri coloidale de argint se va face cu
glucoză.
Conservare. Se prepară la nevoie, în cantităţi mici şi se eliberează în recipiente colorate,
ferit de lumină, bine închise.
Întrebuinţări. Ca antiseptice de uz extern, sub formă de aplicaţii pe mucoase.
Coloizii liofili (macromoleculari, mucilagiile19)
Coloizii liofili utilizaţi în practica farmaceutică sunt substanţe anorganice sau organice, a
căror masă moleculară depăşeşte ordinul de mărime 104, cu structură liniară, filiformă şi ale
căror soluţii apoase sunt denumite mucilagii.
Prepararea mucilagiilor
Se realizează prin îmbibarea şi dizolvarea în apă a compuşilor macromoleculari naturali,
semisintetici sau sintetici. Îmbibarea este favorizată de prezenţa substanţelor cu grupări
hidrofile (alcool, glicerol, zaharoză), iar dizolvarea este favorizată de căldură (excepţie este
metilceluloza). Mucilagiile (hidrosoluri) sunt soluţii apoase cu concentraţii de 0,5% până la 1-
2%, coloizii liofili.
Hidrogelurile (de consistenţa unguentelor) conţin coloizi liofili în concentraţii mai mari, 5-
10%. Stabilitatea mucilagiilor este limitată, iar influenţa nefavorabilă a numeroşi factori20 se
19
Mai modern, mucilagiile sunt incluse în categoria coloizilor liofili macromoleculari.
Ele sunt sisteme tridimensionale având consistenţa semilichidă-vâscoasă, slab opace sau semiopace. Iniţial denumirea de
mucilag s-a dat soluţiei de gumă arabică, precum şi unor soluţii extractive apoase obţinute din droguri ca: rădăcina de nalbă
mare, seminţele de in, carageenul etc., dar şi-a pierdut sensul limitativ extinzându-se şi la soluţiile apoase obţinute cu substanţe
coloidale, noţiunea de mucilag suprapunându-se peste cea de gel.
Acestea pot servi ca emulgatori, agenţi de suspensie sau baze pentru unele unguente hidrofile.
Tot în această categorie se pot aminti: peliculele medicamentoase care sunt soluţii apoase de substanţe active, alături de
coloizi macromoleculari care dispersează coloidal în apă şi care după aplicare pe piele (prin evaporare) formează o peliculă
subţire aderentă (ex. peliculele elastice) şi lacurile care au acelaşi rol de a forma pe piele un film-peliculă, lac care aderă la piele
izolând-o de agenţii exteriori.
Acestea sunt insolubile în apă dar sunt solubile în dizolvanţi organici (alcool, eter, rezină, cloroform) cum ar fi rezine, ceruri
gutapercă (ex. soluţia de colofoniu).
20
Cei mai însemnaţi sunt invazia de către microorganisme şi alterarea. Astfel, mucilagiile de gumă arabică, tragacanta, pectine,
gelatine, mucegăiesc cel mai repede.
Mucilagiile de polimeri sintetici (metilcelulozele, carboximetil celulozele, alcoolii polivinilici) sau unele substanţe insolubile
(bentonitele, acidul silicic coloidal) sunt mai rezistente la atacul microorganismelor.
220
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
manifestă prin:
• depolimerizarea macromoleculelor cu scăderea concomitentă a vâscozităţii soluţiilor
(acţiunea temperaturii ridicate timp îndelungat, pH-ul foarte acid sau alcalin);
• deshidratarea, flocularea coloidului (electroliţii în concentraţii mari, alcoolul în
concentraţie de peste 30-40%, substanţele avide faţă de apă ca PEG-uri, glicerină,
propilenglicol);
• sfărâmarea unor săruri insolubile cu unele metale (clorura de calciu cu mucilagii de
alginat de sodiu, carboximetilceluloza sodică etc.).
În general, compuşii macromoleculari pot prezenta tendinţa de a forma complecşi cu
substanţele medicamentoase şi capacitatea de absorbţie prin legături secundare
(polivinilpirolidona, metilceluloză etc).
Conservare - în recipiente mici (50-100ml) bine închise, la loc răcoros pentru a evita
evaporarea apei şi modificarea consistenţei. Fiind medii care favorizează dezvoltarea
microorganismelor este necesară adăugarea de conservanţi, amestec nipagin-nipasol
(0,075g% şi, respectiv, 0,025g%) (F.R. X), borat fenilmercuric 1:50.000 (pt. preparatele de uz
extern). Sterilizarea se poate face (la termorezistente) în baia de apă, timp de 30 de minute.
Condiţii de calitate şi control
Descriere: lichide limpezi sau opalescente, vâscoase, incolore sau slab gălbui, fără
miros, cu pH specific.
Determinarea vâscozităţii. Se realizează cu ajutorul vâscozimetrului cu bilă (Hippler)
pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cu vâscozimetrul rotaţional (Brookfeld) pentru
determinarea vâscozităţii de structură.
Utilizare: ca agenţi de vâscozitate pentru stabilirea unor forme farmaceutice:-dispersii
eterogene (emulsii, suspensii), ca excipienţi aglutinanţi la prepararea pilulelor, comprimatelor,
drajeurilor, ca formatori de film pentru pelicuele medicamentoase, ca excipienţi pentru
unguente, supozitoare.
Mai rar se folosesc ca: emoliente (cataplasme), laxative (datorită capacităţii de îmbibare
sau corectoare de gust).
Exemple de mucilagii
Mucilag de gumă arabică 30%
Rp./
Gummi arabici 30,00
Methylis parahydrocxybenzoas 0,075
Propylis parahyderocxybenzoas 0,025
Aquae destillatae q.s. ad. 100,00
M.f. mucilagi
D.S.ext.
p-Hidrobenzoatul de metil şi p-hidroxiben-zoatul de propil se dizolvă prin încălzire în 68g apă; după răcire se completează
cu acelaşi solvent la 70g. Guma arabică se spală în prealabil sub jet de apă.
Se introduce într-un săculeţ de tifon.
Acesta se cufundă în vasul în care se află soluţia de parahidroxibenzoaţi.
După dizolvare se filtrează prin tifon şi se repartizează în recipiente de cel mult 100ml, care se închid şi se ţin în baia de
apă o oră (F.R. X).
Atunci când dispunem de pulbere de gumă arabică, aceasta se triturează în mojar cu soluţia de parahidroxibenzoaţi,
adăugată în porţiuni mici, formând o pastă care se diluează apoi cu restul soluţiei. În continuare se procedează conform
prevederilor farmacopeei.
Observaţii. Spălarea gumei are scopul de a îndepărta praful de pe suprafaţa granulelor.
Spălarea nu trebuie să dureze mai mult de 5 minute şi se realizează într-un pahar Berzelius sau pe o sită metalică deasă.
La folosirea pulberii de gumă arabică aerul adsorbit la suprafaţa particulelor împiedică umectarea şi determină formarea
de conglomerate mai greu de dispersat.
Înlăturarea aerului se face prin triturarea pulberii de gumă arabică singură sau prin umectarea cu alcool, glicerină,
propilenglicol (0,5g alcool pentru o parte gumă).
Alcoolul nu este absorbit de gumă ci favorizează pătrunderea mucilagului în baia de apă; timp de o oră are loc
desenzimarea şi sterilizarea mucilagului.
Dacă nu se produce desenzimarea, datorită oxidazelor şi peroxidazelor care acţionează ca oxidanţi, se produc coloraţii
sau precipitate la asociere cu substanţe ca: aminofenazona, antipirina, aspirina, adrenalina, cresolul, guaiacolul, fenolul,
resorcinolul, taninul, timolul, salicilatul de sodiu, alcaloizii (atropina, scopolamina).
La monografia “Gummi arabicum” F.R. X prevede ca în preparatele farmaceutice să se folosească numai “Gummi
221
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
222
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
cât şi în apă caldă, este higroscopică, solubilă şi în amestec de alcool şi apă şi în acetonă şi apă.
Fiind uşor solubilă în apă, aglomerarea particulelor este mai puţin accentuată mai ales dacă produsul este umectat în
prealabil sau dacă este dispersat cu ajutorul unei site.
Incompatibilităţi.
• carboximetilceluloza sodică, polielectrolit anionic, este sensibilă la acizi; la pH<3 are loc flocularea anionului
policarboxilic liber; formează săruri insolubile cu cationii metalelor grele (Ag+, Pb2+, Hg2+, Fe2+, Fe3+ şi cu clorurile de calciu şi
aluminiu;
• este incompatibil cu ionii cuaternari de amoniu, săruri de alcaloizi (chinină etc.);
• alcoolul (concentraţii mai mari de 50% g/g) şi poliolii în concentraţii mari produc flocularea prin deshidratare, la fel se
comportă ihtiolul.
Descriere: mucilag vâscos, limpede sau cel mult opalescent, incolor sau slab gălbui, fără miros, cu gust mucilaginos.
Solubilitate: miscibil cu apă şi glicerol.
Vâscozitate aparentă: cel puţin 75% şi cel mult 140% faţă de valoarea declarată.
Vâscozitate maximă: între pH=6-9.
Aspectul mucilagului: mucilagul diluat trebuie să fie limpede sau cel mult opalescent. pH = 6-8, se determină pe
mucilagul diluat cu un volum egal de apă proaspăt fiartă şi răcită.
Dozare: conform F.R. X.
Conservare: în recipiente bine închise, la 8-15°C (F.R. X). În timp, vâscozitatea scade foarte puţin. Este necesar adausul
de conservanţi deoarece în prezenţa microorganismelor au loc depolimerizări care duc la scăderea vâscozităţii.
Întrebuinţări. Ca agent de creştere a vâscozităţii, stabilizând emulsiile şi suspensiile. Comparativ cu metilceluloza (MC),
carboximetilceluloza sodică (CMCNa) datorită dispersării mai rapide prezintă avantajul că permite stabiizarea unor forme
farmaceutice prin tratare cu apă caldă a amestecului substanţelor medicamentoase cu polimeri, fără a folosi mucilagul ca
intermediar.
Mucilag de alcool polivinilic 10% (tipizat)
Rp./
Alcool polivinilic 10,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de alcool polivinilic se presară peste soluţia conservantă şi se încălzeşte pe baia de apă, într-o patentulă
emailată, amestecând continuu cu pistilul, până la obţinerea unei soluţii limpezi.
Observaţii. Alcoolul polivinilic este un produs de sinteză obţinut din acetatul de polivinil.
Solubilitatea alcoolului polivinilic depinde de gradul de polimerizare (3000-100000), de procentul de hidroliză, de prezenţa
grupelor acetil, de temperatură.
Polimerii inferiori şi cei cu grupe acetil sunt mai uşor hidrosolubili decât polimerii înalţi şi fără grupe acetil.
Pentru a se grăbi solubilizarea, amestecul se încălzeşte la aproximativ 95°C.
Pentru a se grăbi dispersarea, pulberea se poate umecta cu 10g alcool sau glicerol, după care se adaugă soluţia
conservantă şi se obţine dispersia încălzind pe baia de apă. Pentru a se evita formarea aglomeratelor se foloseşte apă distilată
caldă.
Incompatibilităţi.
• alcoolul şi electroliţii în concentraţii mari produc flocularea incompletă ce determină creşterea vâscozităţii; alcoolul,
PEG-urile lichide în concentraţii mari produc flocularea mucilagului;
• boraxul şi acidul boric în concentraţii mici determină gelificarea; .
• carbonat de sodiu, sulfat de amoniu, taninurile floculează mucilagul.
Descriere: mucilag vâscos, pseudoplastic, incolor, translucid sau opalescent, neionogen, miscibil cu apa. pH = 6-6,5,
care variază în funcţie de prezenţa sau absenţa grupărilor acetil.
Conservare. Deşi nu este un mediu favorabil dezvoltării microorganismelor, mucilagul de alcool polivinilic poate fi
contaminat cu fungi, fapt care reclamă adausul unui agent conservant (parahidroxibenzoaţi 0,1 %, propionat de sodiu 0,1-0,5%
sau pentru preparatele de uz extern borat fenil mercuric 1:50.000). Se conservă în recipiente bine închise.
Întrebuinţări. Ca agent de creştere a vâscozităţii mediului de dispersie în cazul emulsiilor şi a suspensiilor, în cantităţi
corespunzătoare unui conţinut de 2-5% alcool polivinilic pentru 100g fază lichidă, ca excipient aglutinant pentru capsule şi pilule,
ca vehicul pentru preparate (soluţii) oftalmice, (care au un indice de refracţie apropiat de cel al lichidului lacrimal), în soluţii
injectabile şi unguente.
Mucilag de alginat de sodiu 5% (tipizat)
Rp./
Alginat de sodiu 5,00
Sol. conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de alginat de sodiu se triturează cu soluţia conservantă şi se dispersează prin încălzire pe baia de apă,
amestecând continuu. După răcire se completează apa evaporată.
Mucilagul se poate prepara şi în prezenţa glicerinei, în acest caz pulberea de alginat de sodiu se triturează cu glicerina
luată în cantitate de 2-4 ori mai mare faţă de cantitatea de alginat şi se adaugă apa încălzită la 70°C; se triturează până la
omogenizare.
Observaţii. Alginatul de sodiu este o sare solubilă în apă (sare a acidului alginic), poliglucidă vegetală extrasă din alge
brune marine, constând din resturi de acid D-manironic legate 1-4 glucozidic.
Acidul alginic este un polielectrolit anionic, cu greutatea moleculară 40.000-250.000, insolubil în apă; sărurile sale (de
sodiu, magneziu şi amoniu) sunt solubile în apă.
Alginaţii de uz comercial au un grad de polimerizare cuprins între 100 şi 1000.
Glicerina folosită la prepararea mucilagului realizează umectarea, accelerând îmbibarea şi dizolvarea alginatului de sodiu,
fenomene favorizate şi de apa caldă. În locul glicerinei se poate folosi şi etanol, PEG, propilenglicol sau zahăr, care accelerează
dizolvarea în apă datorită grupărilor hidrofile.
Incompatibilităţi. Datorită grupărilor ionogene dă o serie de incompatibilităţi, astfel:
• precipită cu ionii de Ca2+, cu ionii altor metale polivalente cu excepţia Mg2+ (Ba2+, Zn2+, Cu2+, Al3+, Ag+);
• alcoolul în concentraţie de peste 30%, PEG-urile lichide, electroliţii în concentraţii ridicate produc flocularea;
223
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
• în soluţii acide precipită acidul alginic; în mediu acid şi alcalin are loc scindarea legăturilor glicozidice şi
depolimerizarea;
• este incompatibil cu săruri cuaternare de amoniu şi, în general, cu substanţe cu caracter cationic; cu balsamul de Peru,
balsamul de Tolu, acidul salicilic.
Descriere: mucilag vâscos, de culoare gălbuie, translucid sau opalescent, miscibil cu apa.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină, la rece.
Întrebuinţări: ca agent de creştere a vâscozităţii mediului de dispersie în cazul emulsiilor şi a suspensiilor în cantităţi
corespunzătoare la 0,5-2g alginat de sodiu pentru 100g fază lichidă, la obţinerea unor preparate peliculogene.
Mucilag de bentonită 5% (tipizat)
Rp./
Bentonită purificată 5,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Bentonita se presară pe suprafaţa soluţiei conservante într-un mojar, lăsând să se îmbibe complet, după fiecare
adăugare. Porţiunile îmbibate se depun la fundul mojarului. După 24 de ore se completează la greutatea cerută şi se triturează
pentru omogenizare. Mucilagul de bentonită se poate obţine şi prin triturarea cu glicerină sau propilenglicol (în cantitate dublă sau
egală cu bentonita) şi apoi diluare cu restul apei. Se recomandă şi încălzirea pe baia de apă 15 minute.
Observaţii. Bentonita este un component macromolecular anorganic din clasa montmorilonitelor (silicat de aluminiu
hidratat conţinând oxizi de fier, oxizi alcalini şi alcalino-pământoşi, nisip, feldspadt).
Bentonita este insolubilă în apă, dar se hidratează puternic mărindu-şi volumul (aproximativ de 12 ori), datorită pătrunderii
apei în spaţiile libere dintre structurile reţelei cristaline a aluminosilicaţilor legaţi între ei prin punţi de oxizi sau cationi.
Descriere: mucilag de tip suspensie, tulbure, din care în timp sedimentează bentonita, dar care se omogenizează la
agitare.
Incompatibilităţi.
• floculează la pH acid sub 6, dispersia având o reacţie alcalină (pH=9).
Conservare: în vase bine închise.
Întrebuinţări: ca agent de stabilizare a unor suspensii în cantităţi corespunzătoare unui conţinut de 0,5-2,0% bentonită
pentru 100g fază lichidă.
Mucilag de carbopoli
Preparare. Carbopolul pulbere în concen-traţie de 0,1-2,0g% se dispersează în apă distilată prin agitare, evitând formarea
de aglomerate. În suspensia omogenă obţinută, fără bule de aer, se adaugă pentru fiecare gram de carbopol câte 3g soluţie
NaOH 10% la pH 7. După fiecare porţiune de soluţie alcalină adăugată se agită uşor.
Observaţie. Carbopolii sunt polimeri anionici de carboxivinil (CH2=CH-COOH) şi cu greutăţi moleculare foarte mari (în
farmaceutică se folosesc tipurile 934, 940, 941, 960, 961).
Între 0,1-0,25% se obţin dispersii lichide, iar peste 0,5% rezultă geluri. La prepararea mucilagului, carbopolii tind să
formeze aglomerate de particule, când stratul solvat de la suprafaţa acestor aglomerate va împiedica difuziunea apei spre
interiorul uscat. De aceea, dispersia carbopolului se face treptat, în apă rece, sub agitare energică.
În continuare se transformă carbopolul acid parţial solubil în sare solubilă prin tratare cu NaOH 10%. Neutralizarea se
poate face şi cu Na2CO3, NH3, C2HS-OH sau trietanolamină, obţinându-se însă preparate cu vâscozitate diferită. Soluţia alcalină
se adaugă în porţiuni şi se amestecă de fiecare dată evitând includerea aerului, care ulterior va fi greu de îndepărtat, datorită
vâscozităţii ridicate a mucilagului.
Vâscozitatea mucilagului de carbopol scade la un pH între 3 şi 12, sub influenţa luminii solare, în prezenţa electroliţilor.
Incompatibilităţi.
• incompatibil cu rezorcinolul şi fenilbutazona.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină.
Ca şi conservanţi se pot folosi nipagin 0,1%, clorură de benzalconiu 0,01 %.
Întrebuinţări: ca agent de suspendare, acţionând prin creşterea vâscozităţii mediului de dispersie şi prin tipul de curgere
pe care îl conferă soluţiei (curgere plastică), ca emulgator pentru emulsiile de uz extern de tip U/A.
Mucilag de polivinilpirolidona 10% (tipizat)
Rp./
Polivinilpirolidonă 10,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de polivinilpirolidonă se triturează mai întâi cu apa distilată fiartă şi răcită, se lasă în repaus 48 de ore pentru
îmbibare şi dizolvare, apoi se diluează la concentraţia prevăzută.
Observaţii. Polivinilpirolidona este un polimer neionogen, solubil în apă şi solvenţi organici. Proprietăţile hidrofile sunt
datorate, în mare măsură, potenţei grupării N-C-O.
Dispersiile 1-5% au comportare aproape newtoniană, iar la concentraţii mai mari sunt pseudoplastice, vâscoase.
Incompatibilităţi. Polivinilpirolidona este precipitată de cantităţi mici de săruri (sulfat de sodiu la rece, clorură de sodiu la
fierbere).
Descriere: mucilag incolor, clar sau slab gălbui, pH-5,7 (slab acid, deşi polivinilpirolidona este neionică).
Conservare: în recipiente bine închise.
Întrebuinţări: vehicul pentru suspensii datorită proprietăţilor de agent de îngroşare şi de coloid protector, ca excipient la
prepararea capsulelor, drajeurilor şi unguentelor.
Gelatină cu oxid de zinc (tipizat)
Rp./
Oxid de zinc 15,00
Gelatină 15,00
Glicerină 25,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Oxidul de zinc trecut prin sita VI se triturează cu 15g glicerină. Gelatina se umectează cu 45g soluţie conservantă, după
224
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
cel puţin 30 de min. se adaugă 10g glicerină şi se încălzeşte pe baia de apă până la dispersare.
Suspensia de oxid de zinc încălzită pe baia de apă se aduce peste soluţia de gelatină glicerinată, amestecând, se
completează cu soluţia conservantă caldă la 100g, se omogenizează şi se repartizează în flacoane cu deschidere largă.
Observaţii. Deoarece oxidul de zinc se găseşte sub formă de particule neionice, dar conglomerate, este necesară
trecerea prin sită (cernerea), iar triturarea cu glicerină îi măreşte hidrofilia.
Descriere: este masă albă, compactă, elastică, omogenă, cu gust dulce şi miros slab de gelatină.
Se fluidifică prin încălzire pe baia de apă. Este suspensie de oxid de zinc într-un gel de gelatină.
Conservare: în recipiente bine închise, la rece. Întrebuinţări: în ortopedie şi chirurgie ca fixator de bandaje. În acest scop
se va încălzi uşor vasul pentru a lichefia produsul, care se aplică peste bandajul fixator.
Din această categorie21 fac parte substanţe ca: anestezina, salolul, salicilatul de bismut,
sulful, barbiturice, antibiotice, sulfamide, steroizi, cărbunele medicinal, fenacetina etc.
Cantitatea şi tipul agentului de suspensie se aleg în funcţie de proprietăţile lor, dar şi a
concentraţiei substanţei care se suspendă.
Se folosesc sub formă de pulbere, dar mai ales sub formă de mucilagii care să realizeze
o concentraţie optimă de agent de suspendare sub formă de pulbere (tab. 10.3).
Tabelul 7.3.
Cei mai folosiţi agenţi de suspensie
Cantitatea (g) la
Agent de suspensie
100g suspensie
alginat de sodiu 0,5-2
Gelatină 0,5-2
gumă arabică 2-5
Pectină 1-2
Tragacanta 0,5-1
Metilceluloză 0,5-1-2
carboximetilceluloză sodică 0,5-2
alcool polivinilic (APV) 1-5
Bentonită 3-5
Polivinilpirolidonă (PVP) 0,5-1
21
Capacitatea de a se lăsa umectată sau nu este determinată în farmacie, presărând pulberea care trebuie suspendată la
suprafaţa mediului de dispersie.
Dacă nu se lasă udată de lichid, va trebui umectată, iar dacă se lasă udată, va pătrunde în lichid şi nu va crea probleme la
încorporarea în vehiculul prescris.
Substanţele care nu sunt umectate de vehiculul uleios prescris vor fi umectate cu substanţe cu grupări lipofile (acid oleic) sau
amfifile (twen-uri).
22
Electroliţi ai căror ioni se adsorb pe suprafaţa particulelor suspendate şi le imprimă sarcini electrice de acelaşi fel.
226
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
227
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
228
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
7.4.3.2. Emulsii
Emulsiile sunt preparate lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase, constituite dintr-un
sistem dispers, format din două faze lichide, heterogene, nemiscibile, realizat cu
ajutorul unor emulgatori şi destinat administrării interne sau externe
Ca formă de prezentare emulsiile pot fi: lichide, moi sau semisolide (unele linimente,
unguente sau supozitoare pot fi considerate, din punct de vedere fizico-chimic, emulsii).
Farmacopeele delimitează sub denumirea de emulsii doar formele lichide, din acest punct de
vedere calsificându-se în:
• emulsii U/A (ulei/apă) şi
• emulsii A/U (apă/ulei).
Pentru administrările interne se folosesc numai emulsiile U/A. Componentele unei
emulsii sunt:
• faza internă (faza dispersată) discontinuă, constituită dintr-un lichid dispersat sau
emulsionat sub formă de picături fine (cu d =0,1-10µm). Mărimea obişnuită a particulelor este
de 0,2-5µm. Cu cât particulele sunt mai mici, stabilitatea emulsiei creşte.
• faza externă (faza dispersantă, mediu de dispersie, faza continuă);
• emulgatorul (agentul de emulsionare) care favorizează dispersarea fazei interne,
nemiscibilă cu faza externă şi asigură stabilitatea emulsiei pentru un anumit timp.Emulsiile
sunt mai stabile atunci când diferenţa dintre densităţile celor două faze este minimă, diametrul
particulelor dispersate este foarte mic (1-5 µm), concentraţia fazei dispersate este mică,
vâscozitatea mediului23 de dispersare este cât mai mare.
O emulsie este considerată fină, când particulele dispersate au dimensiunile cuprinse
până la 5-6µm şi grosieră, când particulele au diametrul de până la 10µm.
Aspectul de opacitate este rezultanta indicilor diferiţi de refracţie a fazelor, starea de
transparenţă a sistemelor întâlnindu-se doar la mărimi ale particulelor sub 0,5µm.
În funcţie de mecanismele de acţiune, emulgatorii pot fi:
• emulgatori propriu-zişi (adevăraţi) care acţionează prin formarea unui film coerent în
jurul particulelor dispersate şi reduc tensiunea superficială interfacială (ex. substanţele
tensioactive amfifile tween-uri, spanuri, săpunuri);
23
Vâscozitatea emulsiei poate fi dată de vâscozităţile proprii ale fazelor externe, interne, de concentraţia şi mărimea particulelor
fazei disperse, precum şi de către tipul emulgatorului. S-a constatat că există o relaţie directă între vâscozitatea unei emulsii şi
aceea a fazei externe. În raport cu vâscozitatea fazei externe, vâscozitatea fazei interne este mult mai redusă. Vâscozitatea
emulsiilor este influenţată în măsură mai mare de concentraţia fazei interne. Mărimea particulelor influenţează vâscozitatea,
aceasta fiind cu atât mai mare cu cât fineţea dispersiei este mai mare.
Denumire comercială Compoziţie
Span (20, 40, 60, 65, 80, 85) monostearaţi, tristearaţi, trioleaţi monovalenţi de sorbitan
Tween (20, 21, 40, 60, 61, 65, 80, 81, 85) monostearaţi, monooleaţi, trioleaţi, tristearaţi, monolauraţi de polietilenglicol sorbitan
Myrj (45, 49, 51, 52, 53, 59) monostearaţi, oleaţi de sodiu, de polietilenglicol
Arlacel (85, 65, 83, 80, 60, 20) monooleaţi, trioleaţi, monostearaţi, tristearaţi, sesquioleaţi de sorbitan
esteri ai ac. graşi cu propilenglicol, etilenglicol, dietilenglicol, polipropilenglicol,
Atlas G (peste 50 tipuri)
tetraetilenglicol
Emcol (peste 10 tipuri) esteri ai acizilor graşi cu dietilenglicol, etilenglicol, propilengligol
“Pure” monostearaţi de propilenglicol şi de gliceril
Tegin (515) monostearaţi de gliceril – solubili
Atmul (67, 84) monostearaţi de gliceril
Aldo (28) monostearaţi de gliceril – solubili
Glaurin monolauraţi de dietilenglicol
Renex esteri ai acizilor graşi şi răşini cu polietilenglicoli
Tensopol laurilsulfaţi de sodiu
Oleat de sodiu oleaţi sodici
G (1702, 1425, 1256, 1096, 1144, 1471) eteri ai POES cu derivaţi de uleiuri, lanolină etc.
Esteri ai acizilor graşi cu zaharoza distearaţi, dioleaţi, dipalmitaţi şi monopalmitaţi de zaharoză
Brij (35, 30) eteri laurici ai polietilenglicolului
Methocel Metilceluloza
Span (60, 80, 40, 20) monolauraţi, monopalmitaţi, mono-oleaţi, monostearaţi de sorbitan
Emulphor VN-430 esteri de polietilenglicoli cu acizi graşi
PEG-400 monolauraţi şi monostearaţi de polietilenglicol
Igepal Ca-630 polietilenglicoli-alkil-fenoli
Numărul emulgatorilor este mult mai mare şi în continuă creştere, cei mai noi fiind: Ceepryn, Roccal, Isothane, Duponol,
Ultrawet şi Hyamine.
Majoritatea emulgatorilor sunt, din punct de vedere al naturii ionice, agenţi tensioactivi neionici, existând şi câteva excepţii:
Ceeprugu, Roccal, Hyanine, Isothane (cationici) şi Auponal, Ultrawet, Oleatul de sodiu, Aldo (anionici).
229
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
24
HLB = termen consacrat care desemnează balanţa hidrolipidică (Hidrophyl-Lipophyl Balance).
230
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
231
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
folosite la preparare.
Emulsii de uz intern
Emulsia uleioasă (F.R. X)
La monografia "Emulsiones", se menţionează că, dacă în prescripţia medicală se prevede ca vehicul, emulsia uleioasă.
Aceasta se prepară din:
Ulei de floarea soarelui 10,0
Gumă arabică dezenzimată 5,0
Apă distilată 7,5
care se triturează împreună în mojar, iar după obţinerea emulsiei primare se adaugă, treptat şi în porţiuni mici, apă, până
la 100 părţi.
Observaţii. Emulsia uleioasă este o emulsie de tip U/A obţinută prin metoda gumei uscate (4:2:3). Uleiul de floarea
soarelui se amestecă uşor, fără triturare energică, cu guma arabică fin pulverizată, pentru a evita acoperirea particulelor de gumă
cu un film de ulei care ar întârzia apoi dizolvarea în apă.
Apoi se adaugă deodată apa necesară obţinerii emulsiei primare şi se aşteaptă 1-2 minute pentru a permite gumei să se
hidrateze. În continuare, se triturează amestecul cu pistilul, energic, într-un singur sens, pană se obţine o pastă vâscoasă, albă,
uniformă, cu aspect omogen, care este emulsia primară.
Vâscozitatea şi aderenţa sa fac ca triturarea să fie însoţită de un sunet caracteristic.
Diluarea emulsiei primare se face cu porţiuni mici de apă, astfel încât vâscozitatea emulsiei primare să fie micşorată
treptat, evitând astfel distrugerea emulsiei.
Dacă emulsionarea se efectuează într-un omogenizator electric, la prepararea emulsiei uleioase se poate folosi şi
mucilag de gumă arabică, în cantităţi corespunzătoare cantităţii de gumă din formulă (circa 15g).
În acest caz, mucilagul se introduce în aparat, se adaugă ule-iul şi apa şi se supun omogenizării.
Controlul calităţii: conform prevederilor.
Conservare: recipiente închise, la 8-15°C.
Întrebuinţări: ca vehicul pentru unele substanţe medicamentoase în prescripţii magistrale.
Emulsia de ulei de ricin
Este o emulsie de tip U/A a uleiului de ricin.
Se prepară prin metoda gumei uscate, folosind un mojar încălzit.
Nu se respectă proporţiile de ulei/emulgator/apă, necesare obţinerii emulsiei primare (deoarece uleiul de ricin are
vâscozitate mai mare, iar emulsia care s-ar fi obţinut ar fi fost prea vâscoasă).
Uleiul de ricin se poate prescrie în cantităţi de până la 40g, iar ca emulgatori se pot folosi: guma arabică 5g + tragacanta
2g pentru 100g emulsie, gumă arabică 7,5%, metilceluloză, alginat de sodiu, monostearat de PEG 400.
Emulsiei de ricin i se pot adăuga aromatizanţi (vanilină 0,004 g% care se dizolvă în 1g alcool şi se amestecă cu uleiul de
ricin) şi edulcoranţi (sirop, zaharină sodică 0,02%, care se dizolvă în 20g apă distilată).
Emulsii cu substanţe solide insolubile în apă sau solubile în ulei
Substanţele solide insolubile în apă (mentol, camfor, guaiacol, salol, timol) se dizolvă în
ulei de floarea soarelui, ţinând cont de solubilitatea lor, iar substanţa uleioasă obţinută se
emulsionează în vehicul apos.
Dacă solubilitatea în ulei a unor substanţe solide este mică (ex. anestezina 1:50) se
recurge la suspendarea lor. Vi în aceste cazuri faza uleioasă trebuie să fie între 5-10% pentru
ca la prepararea prin metoda gumei uscate, guma arabică adăugată în cantitate de 2-5g% să
confere preparatului o vâscozitate corespunzătoare.
Exemple:
Emulsio camphorae
Rp./
Camphorae 2,00
Ephedrini hydrochloridi 0,60
Sirupi simplici 15,0
Aquae q.s. ad. 120,00
M.f.emulsio.
D.S. int.
Preparare. Camforul insolubil în apă se va dizolva în ulei de floarea soarelui (solubilitate 1:4).
Prin urmare, se dizolvă cele 2g de camfor în 8-10g ulei de floarea soarelui, obţinând astfel 10-12g fază uleioasă pentru
120g emulsie. Preparând emulsia prin metoda gumei uscate, cantitatea de gumă corespunzătoare fazei uleioase este 5,6 g.
După obţinerea emulsiei primare se adaugă siropul şi restul de apă în care s-a dizolvat clorhidratul de efedrină.
Emulsii de uz extern
Emulsiile de uz extern nu au o monografie specială, în F.R. se prevede însă că aceste
forme farmaceutice trebuie să corespundă prevederilor monografiei generale de la
"Oculoguttae", "Otoguttae" şi "Rhinoguttae", iar, datorită variaţiilor în greutate şi a conţinutului
în principii activi, se va face conform prevederilor monografiei formelor farmaceutice de care
aparţin.
233
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Emulsiile de uz extern sunt, în cea mai mare parte, emulsii de tip A/U, dar se întâlnesc şi
emulsii de tip U/A.
Erine cu efedrină şi eucaliptol
Rp./
Ephedrini hydrochloridi 0,15
Olei eucalypti 1% 20,00
M.f.emulsio.
D.S.ext., picături în nas
Preparare. Efedrina, fiind insolubilă în ulei, dar uşor solubilă în apă (1:4), se dizolvă în cantitatea de apă necesară (circa
1g apă), iar soluţia obţinută se va emulsiona cu o cantitate egală de lanolină în uleiul 1%.
Practic, reţeta se execută astfel: lanolina (1g) se dizolvă prin uşoară încălzire în aproximativ 5g ulei de Eucalipt, se aduce
într-un mojar şi se adaugă soluţia apoasă de efedrină hidroclorică, triturând energic pentru formarea emulsiei primare.
Aceasta se diluează apoi cu restul de ulei.
Omogenizarea timp de 35 de min. la omogenizatorul electric, cu 5.000-10.000 tur./min. duce la obţinerea unei emulsii de
calitate superioară. Preparatul este emulsie de tip A/U, faza apoasă fiind soluţia de efedrină hidroclorică, iar faza uleioasă uleiul
de Eucalipt.
Emulgatorul este lanolina, care datorită colesterolului conţinut, formează emulsii de tip A/U.
Lanolina anhidră încorporează 200-300% apă distilată, sub forma de emulsie de tip A/IU, dar în reţetă fiind vorba despre
o soluţie, lanolina se ia în cantitate egală cu soluţia de emulsionat.
Uleiul de Eucalipt se obţine prin amestecarea eucaliptolului (măsurat în picături) cu ulei de floarea soarelui.
Preparatul fiind o erină este interzisă utilizarea uleiului de parafină ca vehicul (F.R. X). Dacă în prescripţie mai sunt şi alte
substanţe medicamentoase, acestea se vor dizolva în funcţie de solubilitatea lor în apă sau în ulei.
Emulsii de tip U/A
Prelucrarea sub formă de emulsie U/A favorizează mai mult contactul cu mucoasa
umedă decât emulsiile A/U. În acest caz, faza apoasă fiind continuă, substanţele hidrosolubile
sunt uşor resorbite, iar cele liposolubile vin în contact intim cu mucoasa şi pot acţiona.
Exemple de formule tipizate:
Erine cu efedrină
Efedrină hidroclorică 20,00
Mentol 0,05
Eucaliptol 0,10
Apă la 10,00
Mentolul şi eucaliptolul sunt insolubile în apă, dar foarte uşor solubile în ulei. De aceea, mentolul se dizolvă în 0,5-1g ulei
de floarea soarelui, se adaugă eucaliptolul şi se emulsionează cu 2,5-5g mucilag de metilceluloză 2% (0,5-1% metilceluloză). În
locul apei se recomandă utilizarea soluţiei izotonice (NaCI 0,9%, dizolvant pentru picături de ochi, glucoză 5%) şi adăugarea unui
conservant (borat fenil mercuric 1:50.000).
Preparare. Se aduc într-un mojar 3g mucilag de metilceluloză şi se adaugă în picături, triturând pentru emulsionare
soluţia de ulei de floarea soarelui (1g) care conţine mentolul şi eucaliptolul.
Emulsia primară obţinută se diluează până la 10g cu o soluţie izotonică (circa 6g) de NaCI sau de glucoză în care s-a
dizolvat efedrina hidroclorică; se adaugă 2 picături soluţie de borat fenil mercuric 0,2% şi se omogenizează.
Observaţii. Se obţine o emulsie de tip U/A, faza uleioasă fiind constituită din eucaliptol, mentol şi ulei de floarea soarelui.
S-ar putea emulsiona chiar numai soluţia (eutecticul) obţinută prin dizolvarea mentolului în eucaliptol, fără adăugarea de ulei, dar
acesta reduce efectul iritant al eucaliptolului şi mentolului.
Cântărirea eucaliptolului este mai comodă dacă se reduce la o soluţie 10% eucaliptol în ulei de floarea soarelui, din care
se ia 1g.
Emulgatorul de tip U/A este metilceluloza, care acţionează prin mărirea vâscozităţii fazei externe.
Serul fiziologic are rol de izotonizant. Utilizarea soluţiei izotonizante de glucoză conferă preparatului un gust mai uşor de
suportat, dacă la administrare ajunge întâmplător în cavitatea bucală. Conservant este boratul fenil mercuric.
Erine aromate
Eucaliptol
Camfor
Gomenol
Mentol aa 0,05
Clorhidrat de efedrină 20,00
Erine cu gomenol şi efedrină
Gomenol 0,05
Efedrină 0,05
Apă la 10,00
234
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
29
Structura substanţelor pirogene nu este încă pe de-plin lămurită. Se pare că este vorba de macropolizaharide
termorezistente la 100°C, cu un conţinut variabil în azot, sulf, fosfor, diverşi radicali (acetil, de acizi graşi etc.).
Aceste fracţiuni pot fi distruse destul de greu (la 200°C, timp de o oră) deci, în consecinţă, metodele de sterilizare uzuale nu
sunt eficiente.
O modalitate de a depirogena apa distilată “pro injectione” este de a agita timp de 15 min. 1.000ml apă distilată în prezenţa a 1g
cărbune medicinal activat.
Din aceste considerente, recomandarea este de a se utiliza, întotdeauna, apă distilată sterilizată proaspătă, cât mai repede,
după preparare, fiind interzisă utilizarea apei demineralizate pentru soluţiile injectabile. F.R. prevede teste chimice şi biologice
obligatorii pentru controlul soluţiilor injectabile.
236
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
237
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tabelul 7.4.
Condiţiile obligatorii pe fiole (STAS 80-65)
Criteriul Cerinţa
Culoarea Incolore sau cu nuanţe foarte slabe verzui sau colorată uniform în brun
Băşici în masa sticlei care se sparg cu un
Nu se admit
vârf metalic
Băşici care nu se sparg prin apăsare cu un
vârf metalic: Nu se admit
Fiole tip A, B, C
Fiole tipul D Se admit negrupate, max. 4, cu dimensiunea cea mai mare până la 2,5mm
Aţe: fiole tipul A, B, C Nu se admit
Fiole tipul D Se admit distanţate şi nepalpabile
Striuri palpabile Nu se admit
Incluziuni active Nu se admit
Incluziuni inactive Nu se admit
Zgârieturi Nu se admit
Ondulaţii optice pronunţate Nu se admit
Fisuri sau crăpături Nu se admit
Impurităţi în interiorul fiolelor (praf, sticlă,
Nu se admit vizibile cu ochiul liber
grăsimi etc.)
La încercare nu trebuie să se găsească mai mult de o fiolă
Rezistenţă la sterilizarea chimică
necorespunzătoare
Stabilitatea chimică Să corespundă încercării descrise
Calciu, plumb şi zinc Lipsă
În afară de fiole, F.R. mai admite folosirea flacoanelor pentru perfuzii sau pentru
condiţionarea mai multor doze de soluţii atomizate sau liofilizate, fără a se menţiona neapărat
condiţiile de calitate.
În alte ţări sunt oficializate flacoane fabricate din sticlă şi materiale plastice; flacoane din
sticlă borosilicat, cu rezistenţă hidrolitică mare sau flacoane din sticlă sodocalcică, cu
suprafaţa interioară tratată (tratarea sticlei se face prin metode termochimice sau prin
siliconare cu soluţii 1% de dimetil silicon).
Prepararea soluţiei medicamentoase
La prepararea soluţiilor injectabile se respectă condiţiile amintite la prepa-rarea soluţiilor
moleculare, în plus, respectându-se şi exigenţe legate de: aducerea soluţiilor la pH-ul
necesar, izotonizare şi izoionizare, filtrarea soluţiei, umplerea şi închiderea fiolelor şi
sterilizare.
Aducerea soluţiei la pH-ul necesar
Senzaţia dureroasă determinată de reacţia soluţiilor injectabile datorită naturii
substanţelor componente şi presiunii osmotice a soluţiilor, impune obţinerea unui pH cât mai
aproape de neutralitate. Deci, soluţiile injectabile vor fi aduse la pH cuprins între 7 şi 7,5,
pentru a fi cât mai bine suportate de către organism. Exigenţele pentru aducerea soluţiilor la
pH-ul necesar sunt de ordin biologic şi tehnologic.
Exigenţe biologice. pH-ul soluţiilor injectabile trebuie să fie cât mai apropiat de pH-ul
lichidelor biologice.
Serul sanguin, în condiţii fiziologice normale, posedă pH cuprins între 7,3 şi 7,5.
Soluţiile care au pH diferit de cel al serului sanguin, vor putea produce un complex de
fenomene:
- reacţii de intoleranţă,
- inflamaţii,
- congestii,
- exsudaţie,
- eliberarea enzimelor proteolitice,
- coagularea albuminelor,
- necrozarea elementelor celulare, toate însoţite de durere la locul injectării.
Aceste reacţii sunt cu atât mai marcante, cu cât mediul este mai sărac în soluţii tampon
(de obicei, enzime).
Sângele posedă potenţial tampon mult mărit faţă de alte ţesuturi şi, din această cauză,
soluţiile cu caracter puternic acid sau bazic se vor administra, întotdeauna strict intravenos.
În schimb, pentru alte căi, fenomenele de intoleranţă survin în afara limitelor de pH 6-8,
toleranţa crescând progresiv de la calea subcutană la calea intravenoasă.
238
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Preparatele tamponate la pH nefiziologic vor fi întotdeauna mai rău tolerate decât cele
netamponate la acelaşi pH, deoarece ţesuturile readuc mai uşor la starea de neutralitate o
soluţie (substanţă) netamponată.
În infecţiile locale ale spaţiilor extracelulare au loc procese de acidoză, tulburări ale
metabolismului tisular şi circulator.
Dacă în aceste situaţii se vor administra soluţii cu caracter acid, procesul va fi agravat în
detrimentul activităţii medicamentului.
Totuşi, când se injectează cantităţi mici (de până la 5 ml) pH-ul soluţiilor injectabile
poate fi neglijat, deoarece în organism există sisteme tampon (albumine, fosfaţi, bicarbonaţi),
care vor tampona rapid soluţiile.
Exigenţe tehnologice. Nu toate substanţele active destinate soluţiilor injectabile sunt
solubile şi stabile la pH 7.
Această cerinţă nu poate fi îndeplinită deoarece ar conduce la precipitarea alcaloizilor
din soluţii (chinina, narcotina, papaverina, stricnina) sau alterarea (atropina, cocaina, morfina
etc.).
Soluţiile injectabile cu hormoni protidici (ex. insulina), extractele opoterapice, adrenalina
care necesită un pH cuprins între 3,5 şi 4 sunt doar câteva exemple dintre aceste substanţe.
În practica medicală vom găsi, aşadar:
• soluţii acide obţinute pornindu-se de la săruri ale bazelor slabe şi ale acizilor puternici
(ex. clorhidratul de tetraciclină, adrenalina care au pH=2,5-3,5),
• soluţii alcaline în care se găsesc săruri de baze puternice şi acizi slabi (ex. săruri
sodice de sulfamide, barbiturice care au pH=10-11) şi
• soluţiile neutre care sunt tamponate30 la folosire.
Aşadar, pentru realizarea unor soluţii stabile se impune aducerea mediilor la valori de
pH foarte îndepărtate de neutralitate (de la 2 până la 11).
De exemplu, în situaţia unor abcese, s-a constatat că procaina este fără efect. Lipsa de
eficacitate a fost pusă şi pe baza acidozei din abces.
De la această observaţie s-a concluzionat că anestezicele au efect mai mare la pH
alcalin. Astfel, soluţiile apoase de cocaină bază sunt de patru ori mai active în comparaţie cu
clorhidratul de cocaină.
Adiţia de bicarbonat de sodiu la clorhidratul de procaină măreşte efectul anestezic de
până la 10 ori. Preparatele injectabile, pentru a fi tolerate de organism, trebuie să fie izotone
cu serul sanguin.
O soluţie va fi izotonică atunci când are aceeaşi presiune osmotică (deci, aceeaşi
concentraţie moleculară).
Soluţiile care au acelaşi punct de congelare cu serul nu sunt neapărat izotonice,
izotonicitatea fiind determinată de permeabilitatea faţă de eritrocite.
Membrana eritrocitelor se va comporta adesea diferit de membranele semipermeabile
(de aceea, preparatele nu pot fi considerate izotonice decât dacă se testează într-un sistem
biologic corespunzător).
Soluţiile cu concentraţie moleculară mai mică decât serul sangvin se numesc hipotonice,
iar cele care au concentraţia moleculară mai mare sunt hipertonice.
Soluţiile hipertonice se administrează numai intravenos.
Formele hipotonice prezintă dezavantajul că pot provoca hemoliză.
În contact cu o soluţie hipotonică eritrocitele gonflează şi se sparg (datorită presiunii
osmotice).
În cazul unui aport hidroelectrolitic modificat din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ
vor apare modificări nete ca:
- deshidratarea hipertonă (pierdere de apă fără pierdere de electroliţi),
30
Neutralizarea soluţiilor se face prin adăugarea bicarbonatului de sodiu sau a tampon fosfaţilor (NaH2PO4, 2H20 şi Na2HPO4 )
în proporţii determinate.
Neutralizarea soluţiilor injectabile trebuie evaluată în funcţie de stabilitatea substanţelor medicamentoase (deoarece pot suferi
modificări după sterilizarea la cald), activitatea şi toleranţa acestora, pH-ul soluţiilor trebuind să asigure stabilitatea lor.
239
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
- hiperhidratarea hipotonă (aport de apă sau soluţii energetice, fără aport electrolitic),
- hiperhidratarea izotonă (introducerea în organism a soluţiilor izotone, care va fi urmată
de mărirea spaţiilor celulare şi de producerea edemelor.
Modificările balanţei hidroelectrolitice mai pot fi determinate şi de aportul
necorespunzător de sodiu, în unele afecţiuni glandulare sau renale.
Deshidratările însoţite de pierderea de electroliţi vor determina modificarea echilibrului
acido-bazic, de aceea, asocierea de bicarbonat de sodiu sau lactat de sodiu la soluţiile saline
va compensa atât pierderea apei cât şi acidoza.
Apa liberă din organism se găseşte în compartimentul celular (apa celulară) şi în afara
lui (apa extracelulară).
Lichidele din cele două compartimente sunt separate prin peretele celular şi cel vascular
(care se comportă ca două membrane semipermeabile).
Moleculele sau ionii substanţelor prezente în lichidul celular prezintă energie cinetică
proprie manifestată prin presiunea pe care o exercită: presiunea osmotică.
Aceasta este direct proporţională cu numărul de molecule sau ioni care se găsesc în
unitatea de volum a lichidului celular sau extracelular.
În cazul în care într-unul din compartimente concentraţia de electrolit este mai mare, apa
din celălalt compartiment va difuza în compartimentul cu concentraţie mai mare, trecând prin
peretele celular şi diluând soluţia până la atingerea echilibrului de concentraţie.
Traversarea membranei celulare de către un lichid spre zona cu concentraţie mai mică
de lichid se numeşte osmoză.
În funcţie de concentraţie, între lichidele celulare şi cele extracelulare au loc migraţii de
lichid (ca urmare a modificărilor din compoziţia lichidelor extracelulare).
Celulele vor fi protejate de către mediul extracelular, acesta fiind furnizorul elementelor
necesare metabolismului.
Când are loc depleţia masivă de lichide extracelulare, săruri (în special ioni de sodiu)
sau dacă are loc un aflux masiv de ioni de sodiu, lichidul va deveni hipo sau hipertonic.
Rezultanta acestei variaţii de concentraţie între lichidele celular şi extracelular va fi un
transfer de apă în vederea restabilirii echilibrului osmotic.
În concluzie, scăderea concentraţiei sodiului extracelular va produce hidratarea celulară,
iar creşterea acesteia, deshidratarea celulelor.
Când se injectează soluţii hipotonice în ţesuturi, celulele vor deveni turgescente, datorită
gonflării protoplasmei şi, deci, extinderea membranei celulare.
Tensiunea asupra membranei se traduce prin durere la locul injectării, putându-se
produce chiar ruperea membranei (plasmoliză).
În cazul injectării intramusculare de soluţii hipertonice, celulele din zonă se vor
deshidrata (cedând apa celulară).
Protoplasma îşi va micşora volumul şi se va desprinde de pe membrană (proces însoţit
de durere). Celulele se vor deforma, membrana se va denivela (aspect boselat) modificându-
şi permeabilitatea. Rezultatul va fi hemoliza.
În comparaţie cu lichidul vascular (circuit rapid), lichidele interstiţiale au un circuit lent.
Datorită acestui fapt, soluţiile administrate pe cale i.m. vor staţiona timp îndelungat în
regiunea injectată, celulele deformate se vor rupe rezultând plasmoliză.
În funcţie de concentraţia şi volumul administrat, pot surveni accidente grave, chiar
mortale, situaţie care nu va avea loc în cazul administrărilor intravenoase, când echilibrul
osmotic se va restabili cu rapiditate.
Administrările intravenoase de soluţii hiper- sau hipo-tonice vor afecta viabilitatea
globulară (globulele vor îmbătrâni mult mai repede, din cauza variaţiei osmotice rezistenţa
globulară fiind minimă).
În traseul lor ele se vor izbi continuu de pereţii vasculari, fenomenul de hemoliză
instalându-se mult mai rapid.
Pierderile de lichid care sunt însoţite şi de depleţia potasiului vor duce la perturbări mai
grave decât pierderile de sodiu (potasiul participă la procesul de excitaţie a miocardului şi în
240
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
anabolismul aminoacizilor).
Ca rezultat al pierderilor de lichid extracelular, se poate instala modificarea gradientului
de concentraţie pentru potasiu între lichidul extracelular şi cel intracelular.
Pierderile apei şi a electroliţilor precum şi compensarea echilibrului acido-bazic, în
practică, se realizează prin perfuzii.
Soluţiile perfuzabile urmăresc aceste scopuri, precum şi:
• înlocuirea lichidelor sanguine pierdute,
• administrarea de substanţe roborante,
• administrarea de substituenţi de plasmă sau sânge,
• precum şi înlocuirea altor lichide pierdute prin fistule sau prin pirexie.
Prin sisteme complexe de reglare, organismul are capacitatea de a reţine elementele
necesare şi de a elimina surplusul, sistem cunoscut sub denumirea de homeostazie.
Homeostazia apei şi a electroliţilor este reglată de glande (hipofiza, paratiroida,
suprarenalele) precum şi de impulsurile nervoase care acţionează la diferite niveluri ale
sistemului nervos sau prin hipotalamus.
Cu rol important în acest proces participă: pielea, plămânul şi, mai ales, rinichiul.
În concluzie, o soluţie hipertonică, în cantităţi mari, se va administra numai intravenos.
Soluţiile hipotonice, pentru a fi mai bine tolerate (atunci când se administrează de la 5 ml în
sus) vor fi obligatoriu izotonizate.
Având în vedere că majoritatea soluţiilor injectabile pentru uzul veterinar sunt hipotonice,
izotonizarea este o procedură frecvent aplicată.
În practica farmaceutică curentă soluţiile izotonice se pot prepara direct dintr-o
substanţă activă sau o soluţie hipotonică se poate izotoniza.
De exemplu:
Soluţia de glucoză 41,544 g ‰ este izotonică cu sângele, concentraţia moleculară a
soluţiei se poate afla prin împărţirea lui 41,544 la 180 (care este greutatea moleculară a
glucozei anhidre), fiind egală cu 0,2308.
Deci, soluţia de glucoză 0,2308 N va fi izotonică cu sângele şi va avea punctul
crioscopic egal cu al sângelui.
Pentru a se putea calcula cantitatea de substanţă (G) pe care va trebui să o solubilizăm
în 100 ml apă pentru a obţine o soluţie izotonică, se va multiplica 0,2308 cu greutatea sa
moleculară (m): G= 0,2308 x m.
În cazul electroliţilor trebuie să se ţină seama şi de numărul de ioni în care disociază,
deoarece se ştie că ionii disociaţi se comportă în faţa presiunii osmotice întocmai ca
moleculele întregi.
Un electrolit, până la o anumită concentraţie, va influenţa presiunea osmotică după
numărul ionilor disociaţi (şi nu după concentraţia sa moleculară).
Ca rezultat al disocierii electrolitului, se va forma un număr dublu, triplu etc. de
“componente active” (şi, deci, pentru a se afla presiunea osmotică corectă, trebuie să se ţină
seama de numărul de ioni disociaţi).
Numărul de ioni mai este cunoscut şi sub denumirea de coeficient de disociere şi va fi
notat în calcule cu simbolul “i”.
Aceşti coeficienţi au fost deduşi de către De Vries pentru soluţii de la 0,1 până la 0,25N
şi nu sunt riguros exacţi (pentru neelectroliţi: i = 1; pentru electroliţii care disociază în doi ioni: i
= 1,5; pentru electroliţii care disociază în trei ioni i = 2, pentru electroliţii care disociază în
patru ioni: I = 2,5).
În cazul electroliţilor, formula generală anterioară va deveni:
G = 0,2308 / i x m.
De exemplu: NaCl disociază în doi ioni (Cl-+Na+), rezultă că pentru a prepara o soluţie izotonică de NaCl, G=
0,2308/1,5 x 58,5 = 9,0. Deci, prin dizolvarea a 9 grame clorură de sodiu în 1000 ml apă se va obţine o soluţie izotonică.
În acelaşi mod, pentru a prepara o soluţie injectabilă de sulfat de magneziu, izotonică, G= 0,2308/1,5 x 246,5 = 40,13.
Adică, 40,13 grame sulfat de magneziu se vor solubiliza cu apă până la 1000ml.
Soluţiile injectabile apoase hipotonice se izotonizează respectând formula:
241
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
G = (0,2308 - C x i): i’ x m,
unde:
G = este cantitatea în grame substanţă izotonizantă pentru 1000 ml soluţie injectabilă;
C = concentraţia moleculară a substanţei active;
I = coeficientul de disociere a substanţei active;
i’ = coeficientul de disociere al substanţei izotonizante;
m = greutatea moleculară a substanţei izotonizante.
În situaţia în care se impune izotonizarea unei soluţii injectabile hipotonice în care se află mai multe
substanţe active, calculul se va face după formula:
0,2308 - (Ci + Ci/i + C2/2)
G = -------------------------------------- x m,
i’
în care se însumează C,C1,C2X.Cx. Calcularea cantităţii necesare de izotonizant se mai poate face şi după
formulele care au la bază valoarea punctelor crioscopice ale soluţiilor, cunoscându-se că soluţiile cu concentraţii
moleculare egale au puncte crioscopice identice.
(0,52° - a) x c
G= -------------------------- , în care:
B
G - este cantitatea în grame de substanţă izotonizantă necesară pentru 100 ml soluţie hipotonică;
0,52° - punctul crioscopic al serului sanguin;
a - punctul crioscopic al soluţiei de izotonizat;
b - punctul crioscopic al soluţiei cu care izotonizează;
c - cantitatea în grame de substanţă izotonizantă care, dizolvată în 100 ml apă, dă o soluţie cu punct crioscopic egal cu al soluţiei b.
O altă modalitate de calcul pentru izotonizare bazată tot pe punctele crioscopice ale
soluţiilor izoosmotice este redată în formula:
0,52 - ∆1
G=------------------- ,
∆2
în care:
G = cantitatea în grame de substanţă izotonizantă pentru 100 ml soluţie;
∆1 = punctul crioscopic al soluţiei de izotonizat;
∆2 = punctul crioscopic al unei soluţii de clorură de sodiu de concentraţie dată (9‰).
Punctele crioscopice se citesc, aşa cum s-a văzut, din tabel. Pentru a uşura calculele de
izotonizare ale soluţiilor injectabile hipotonice, s-au adoptat monogramele.
242
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Carpulă.
31
Verificarea limpidităţii se face prin examen vizual, în bune condiţii de observare, de obicei folosind fondul alb sau negru cu
lumină puternică din lateral. La vizualizare nu este permisă depistarea particulelor în suspensie. Natura particulelor străine
poate fi foarte diversă, de la particule de sticlă, cauciuc, hârtie de filtru, precipitate datorită modificărilor care pot apare, toate
modificările de culoare, tulburările sau alte modificări ale aspectului iniţial descalificând produsele vizualizate.
243
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
245
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Pericolul de prelingere se mai poate înlătura prin pulverizare cu apă distilată peste
fiolele umplute cu soluţie (picăturile formate la gâtul fiolei se vor spăla).
Soluţiile uleioase sunt destul de dificil de introdus în fiole, datorită vâscozităţii lor
procesul de umplere reclamând presiune de aer sau încălzire uşoară (pentru micşorarea
vâscozităţii).
O altă dificultate o reprezintă umplerea fiolelor cu soluţii care conţin substanţe sensibile
la aer (ex. acidul ascorbic). În această situaţie înfiolarea trebuie să se facă într-o atmosferă
lipsită de aer, atmosferă care se obţine prin barbotarea unui gaz inert (CO2, N2) în soluţie în
timpul umplerii.
Gazele inerte, care se introduc pentru a se elimina eventualele particule solide care ar
putea exista în ele, se vor spăla.
Procesul de înfiolare trebuie să fie foarte rapid, imediat după umplere, deoarece
majoritatea soluţiilor injectabile sunt medii prielnice şi prezintă riscul de a se impurifica cu
substanţe pirogene32.
Închiderea fiolelor.
În industrie. Se face, în mod curent, prin sudare la flacăra de gaz. Becurile utilizate
permit arderea completă a gazului (pentru că comunică, atât cu sursa de gaz, cât şi cu un
compresor de aer sau altă sursă de oxigen, care ajută la arderea completă a gazului).
Tot în scopul închiderii fiolelor se pot folosi sisteme de sudare cu arc voltaic.
În farmacie. Închiderea fiolelor se poate face prin încălzirea vârfului fiolei până la
incandescenţă şi modelarea acestuia cu o pensă (se trage repede). Se va forma un fir de
sticlă care se va rupe. Apoi vârful fiolei se va ţine deasupra flăcării până se va întări şi rotunji.
Verificarea închiderii fiolelor
Se face după operaţiunea de sterilizare a soluţiilor injectabile în fiole.
Fiolele încă fierbinţi se vor introduce în soluţii colorate. Acestea, dacă sunt fisurate, vor
permite pătrunderea apei colorate, fiind astfel uşor de depistat.
Dacă procedeele de sterilizare sunt fără căldură, fiolele se vor menţine în vase cu apă
colorată cuplate la o sursă de vid. Aici se vor menţine 10-15 minute, după care se va restabili
presiunea atmosferică. În acest mod lichidul colorat va pătrunde în fiolele fisurate.
Sterilizarea
F.R. lasă libertatea de a alege procedeul de sterilizare, dar numai cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii. De asemenea, farmacopeea face menţiuni speciale pentru procedeele
care nu oferă garanţii complete.
De exemplu, în cazul preparărilor aseptice este prevăzut să se treacă obligatoriu pe
eticheta recipientelor: "preparat aseptic"
La soluţiile supuse filtrării bacteriene se menţionează obligatoriu pe etichetă "sterilizat
prin filtrare". Menţionarea datei de preparare pe etichete (mai ales pentru farmaciile mici,
indiferent de metoda de sterilizare folosită) este foarte importantă pentru că se va evita
stocarea pe timp îndelungat. Acest lucru este necesar întrucât preparatele "sterile" realizate în
officina nu se supun controlului sterilităţii (aşa cum prevede farmacopeea pentru produsele
tipizate).
Alegerea metodei pentru obţinerea de produse sterile (soluţii injectabile) se va face
întotdeauna în funcţie de natura substanţelor.
Metodele care se bazează pe distrugerea microorganismelor prin căldură33, deşi sunt
încă cele mai folosite, au dezavantajul că favorizează descompunerea substanţelor
medicamentoase (descompunere amplificată în cazul soluţiilor injectabile).
32
Sunt substanţe naturale, de obicei endotoxine, provenite din microorganisme (ciuperci inferioare, bac-terii) care devin active
la doze foarte mici (10-3µm/l) care acţionează predilect asupra centrilor hipotalamici (în 4-12 ore), inducând un tablou clinic
specific (puls rapid, modificări respiratorii, hipertermie etc.). În general, pirogenii au capacitatea de a traversa majoritatea
filtrelor, fiind destul de rezistenţi la sterilizare.
De aceea, eliminarea substanţelor pirogene este esenţială pentru formele injectabile, vaccinuri şi seruri. În prezent, se folosesc
pentru eliminarea pirogenilor metode de distilare sau prin tratarea cu substanţe oxidante (ex. permanganatul de potasiu), în
funcţie de stabilitatea principiului activ.
246
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Ambalarea fiolelor
Se face în cutii de carton divizate în compartimente. Pe acestea se vor aplica etichete
pe care se va nota:
• numărul şi capacitatea fiolelor,
• denumirea preparatului,
• concentraţia,
• modul de administrare,
• fabrica producătoare,
• numărul fabricaţiei,
• şarja şi data fabricaţiei redată în cifre.
Fiecare cutie va conţine prospectul preparatului şi un tichet pentru reclamaţii. Cutiile se
sigilează cu o banderolă transversală.
7.5.2. PERFUZIILE (infundibilia; infusiones)
Sunt soluţii sterile apoase (foarte rar emulsii de tipul U/A), care se administrează în
cantităţi mari pe cale intravenoasă.
Aministrarea perfuziilor intravenoase realizează concentraţii ridicate de medicament în
sânge pentru o perioadă mai lungă (zile), toleranţa medicamentelor fiind bună în general.
În medicina veterinară, perfuziile nu sunt prea comode putând determina sclerozarea
venelor (mai ales la animalele de talie mică) sau unele efecte secundare.
Totuşi, necesitatea acestui tip de injecţii este indiscutabilă în cazurile de urgenţă
chirurgicală, accidente sau ca mijloc de tratament temporar.
Tabelul 7.7.
Exemple de medicamente injectabile utilizabile în medicina veterinară (sinteză)
Denumirea produsului Prezentare Indicaţii Valabilitate şi păstrare
Venena, ferit de lumină
Adrenalina fiole de 1ml, 1‰ crize de astm bronşic, stop cardiac
- 1 an
Sulfat de atropină fiole de 1 ml, 1 ‰, 0,25 ‰ Parasimpaticolitic Venena, ferit de lumină
Bromura de calciu fiole de 10 ml, 10% stări de hipersensibilitate nervoasă la loc uscat, ferit de lumină
spasmofilie, tetanie, hemoragii, carenţă de
Clorura de calciu fiole de 10 ml, 10%, 20% Idem
calciu, pleurezii, diferite stări alergice
fiole 1 ml cu 12,5% cafeină,
Cafeină natriu benzoică analeptic respirator şi cardiovascular Separanda
12,5% benzoat de sodiu
hipocalcemie, rahitism, tuberculoză,
Gluconat de calciu fiole 5 şi 10ml, 10% Idem
hemoragii, convalescenţă
la loc uscat, răcoros, ferit de
Edetamin fiole de 10 ml, 10 % intoxicaţii cu metale
lumină
simpaticomimetic, în sindroame alergice,
Efedrină fiole de 1 ml, 1%, 5% Separanda
hipotensiune arterială, intoxicaţii
sedativ, hipnotic de lungă durată,
fiole de 2 ml, 10% în propi-
Fenobarbital anticonvulsivant, în intoxicaţii cu stricnină, Separanda
lenglicol condiţionat
în tetanos
substanţă energetică, deshidratant al
ţesuturilor, diuretic prin hidremie,
fiole de 10 ml, 20%, 33%, 40% - la loc uscat, ferit de lumină -
Glucoză alimentaţie parenterală, insuficienţă
strict i.v. 2 ani
cardiacă, renală şi hepatică, şoc traumatic
şi operator
Heparină fiole de 1 ml, 5.000 U.I. / ml anticoagulant şi factor lipolitic Separanda
analgezic central de tip morfinic, neoplazii,
Hidromorfon (Dilauden) fiole de 1ml, 0,2% infarct miocardic şi pulmonar acut, colici, stupefiant – Venena
arsuri întinse
spasmolitic, anticonvulsivant,
Sulfat de magneziu fiole de 10 ml, 20 % ____
antiemetizant şi sedativ
antiseptic al căilor urinare, eficace mai
ferit de lumină, la
Metenamin (Hexamin) fiole de 5 ml, 25 % ales când urina are pH acid, indicat în
temperatura camerei
infecţii urinare
fiole de 1 ml, 2 % clorhidrat de
Morfina analgezic central puternic stupefiant - Venena
morfină
antiinflamator, analgezic, antipiretic,
fiole brune de 10 ml, 10 %, 20 %, ferit de lumină, la
Salicilat de sodiu antireumatic în poliartrită, artrită, gută
40 % temperatura camerei
articulară, varice ca sclerozant
desensibilizant şi antitoxic, accidente
Tiosulfat de sodiu fiole de 10 ml, 10 şi 20 % ____
anafilactice şi reacţii alergice (boala
33
Metodele de sterilizare din ultimii ani sunt în permanenţă revizuite eliminându-se sterilizarea la 100°C şi introducându-se ca
metodă valabilă sterilizarea la 120 °C, cu vapori sub presiune sau, la 140-180°C, la aer încălzit.
247
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Ermetizarea flacoanelor de sticlă se face cu dopuri de cauciuc, iar a pungilor din plastic
prin termosudare (fig. 7.17.).
Acestea sunt prevăzute cu un dispozitiv de administrare (de perfuzare) care este
constituit dintr-un tub de perfuzie din plastic, care face legătura între flaconul rezervor şi
racordul de cauciuc prevăzut cu acul pentru injecţii intravenoase.
Tubul de perfuzie mai poate fi prevăzut cu o clemă de reglare a vitezei de scurgere a
soluţiei perfuzabile (care se poate vedea în dispozitivul de picurare) (fig. 7.18.).
249
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Fig. 7.18. Sistem de perfuzare Flowline (Arnolds) şi sistem de perfuzare clasic cu tuburile aferente.
7.5.2.1. Perfuzii cu electroliţi
În cazul pierderii unor cantităţi mari de apă şi a unor electroliţi, în cazuri patologice,
accidente, operaţii, reechilibrarea balanţei hidroelectrolitice şi a echilibrului acido-bazic, a
carenţei de potasiu care se instalează şi pentru terapia şocului ca urmare a perturbărilor
hemodinamice se folosesc perfuzii cu electroliţi.
În cazul pierderilor masive de apă sau electroliţi sau în cazul unui aport insuficient
(datorită febrei, transpiraţiei, vomei, enteritei, stenozei pilorice, acidozei, pierderilor de sânge
în cazurile chirurgicale, sau a arsurilor masive) pot să apară:
• deshidratarea hipertonă: pierderea apei şi retenţia sărurilor;
• hiperhidratarea hipotonă: aport de apă, fără aport de electroliţi sau alte substanţe;
• hiperhidratare izotonă: aportul soluţiilor saline izotonice (care vor mări spaţiile
intracelulare şi pot genera edeme).
În alterările funcţiei renale sau glandulare pot avea loc, de asemenea, dereglări ale
echilibrului acido-bazic ca urmare a pierderilor de electroliţi.
Din această cauză, la soluţiile saline perfuzabile se poate asocia lactatul sau
bicarbonatul de sodiu, care va compensa atât pierderea apei34 şi a electroliţilor, cât şi balanţa
acidobazică.
Necesarul exogen de apă este foarte diferit la rândul său, în funcţie de mai mulţi factori35
(specie, stare fiziologică, vârstă etc.).
Balanţa negativă de apă va conduce la deshidratare, echilibrul fiind menţinut prin
intervenţia factorilor fizici, fizico-chimici şi neuroumorali.
Balanţa pozitivă, hidratarea este favorizată de prezenţa coloizilor hidrofili (ex. 1g
serumalbumine reţin 18g apă).
34
Apa reprezintă din greutatea totală a animalelor 50-60% (fiind diferenţe legate de sex, vârstă, stare de întreţinere, specie etc).
35
Animalele la naştere conţin 75% apă, fetusul 86%, embrionul 95% din greutatea corporală.
Conţinutul scade pe parcursul dezvoltării şi maturizării, dezvoltării scheletice şi a stratului adipos.
Masculii au în ţesuturi mai multă apă decât femelele, iar cele supuse regimului de îngrăşare, mai puţină.
În ţesuturi repartiţia este diferită: ţesut nervos 90%, epitelii 70%, muşchi 75%, oase 25%, ţesut adipos 10%. În funcţie de
specie variaţiile conţinutului de apă sunt: cabaline 67 %, bovine 64%, măgar 62%, ovine 61%, caprine 59%, suine 50%.
Estimarea cantităţii de apă din organism se poate face cu precizie prin două metode:
- metoda apei grele (D2O) sau
- a apei tritiate (HTO). Pierderile hidrice pe durata a 24 de ore, de obicei, balansează aportul apei.
Apa este nu numai de origine exogenă, dar şi endogenă.
Pe lângă apa potabilă şi apa din constituţia furajelor, apa endogenă este rezultanta proceselor catabolice ale nutrienţilor.
Compuşii organici cu conţinut mare în hidrogen produc cantităţi mai mari de apă (ex. prin oxidarea a 100g lipide se produc 119g
apă, a 100g glucide - 56g apă, iar a 100g protide - 45g apă).
Deci, oxidarea lipidelor este principala sursă de apă endogenă, animalele reuşind să supravieţuiască până la pierderi de 25-
30% a apei corporale (ex. cămila, măgarul).
Omul suportă aceste pierderi doar până la 10-12%.
250
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
251
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tabelul 7.10.
Exemple de perfuzii cu electroliţi (F.R: IX, X)
Denumire soluţie Concentraţia Osmolaritate pH Utilizarea
Sol. inj. de carbonat de sodiu 1,4 % izotonică 7,0-8,5 Alcalinizant
Sol. inj. de clorură de sodiu 4,2 % hipertonică 7,0-9,0 Alcalinizant
Sol. inj. de clorură de sodiu 0,9% izotonică 4,5-7,0 rehidratant, solvent 100ml = 15,4 mEq Na+
Sol. inj. de clorură de sodiu 10% hipertonică 4,5-7,0 diuretic, corector metabolic
Sol. inj. de glucoză 5% izotonică 3,5-6,5 solvent - rehidratant, aport energetic
Sol. inj. de glucoză 30% hipertonică 3,5-6,5 diuretic, corector metabolic
Sol. inj de manitol 10% hipertonică 5,0-6,5 Diuretic
Sol. inj. de clorură de calciu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 18 mEq Ca++
Sol. inj. de clorură de magneziu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 9,84 mEq Mg++
Sol. inj. de clorură de potasiu 7,5% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 10 mEq K+
252
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Exemple:
Infundibile kalii et natrii chlorhidrorum (perfuzie de clorură de potasiu şi de sodiu)
Rp./
+
Clorură de potasiu 51 mEg K 3,8
+
Clorură de sodiu 103 mEq Na 60,0
Apă distilată ad 1000,0
+ +
(soluţia conţine 2 g K şi 2,4 g Na )
253
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Esenţial în retenţia sodiului, aldosteronul nu este desigur singurul hormon implicat şi alte
funcţii fiziologice sau hormoni (vasopresina, hidrocortizonul) putând corecta dezechilibrele
acido-bazice.
Exemple de perfuzii pentru redresarea echilibrului acido-bazic
Acetatul de sodiu (tipizat)
Acetat de sodiu anhidru 13,0
Apă distilată la 1000,0
Acetatul de sodiu anhidru se dizolvă în 800 ml apă proaspăt distilată. Se completează la v-lum şi se
sterilizează timp de 15 min. Se prescrie în stări de acidoză
Soluţia de bază “echilibratoare” acido-bazică
Acetat de sodiu cristalizat 2,72
Clorură de potasiu 1,92
Clorură de magneziu cristalizată 0,52
Clorură de sodiu 0,88
Fosfat de potasiu 1,56
Sorbitol 50,00
Apă distilată la 1000,00
+ 2+ - 2
Această soluţie conţine pe lângă electroliţii din ser şi cationii şi anionii lichidului intracelular (K , Mg , HPO 4 ).
Soluţie “declanşatoare” renală (tipizată)
Clorură de sodiu 2,64
Acetat de sodiu cristalizat 2,04
Sorbitol 50,00
Apă distilată la 1000,00
Această soluţie se prescrie când există riscul hiperkaliemiei (din anurii, respectiv oligurii).
Sorbitolul va fi transformat în ficat în prezenţa unei dehidrogenaze, fără o fosforilare prealabilă în d-
fructoză.
La administrările orale sau parenterale sorbitolul va fi transformat încet în bioxid de carbon.
Perfuzie de THAM ( Trometanol) (tipizată)
Trihidroximetilaminometan 36,30
Acid acetic 6,20
Sorbitol 50,00
Apă distilată ad 1000,00
Este o perfuzie lentă în acidoză metabolică şi respiratorie, în intoxicaţie acută cu salicilaţi sau cu barbiturice,
în acidoză diabetică.
Soluţia este recomandată mai ales în cazurile în care este contraindicat aportul de sodiu.
Componentele se dizolvă în 800 ml apa distilată apirogenă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează la
1000 ml, se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C. Soluţia are pH= 10.
Efectul alcalinizant a 1000ml soluţie THAM echivalează cu 1350ml soluţie 1/6 molară de bicarbonat de
sodiu (1,4%).
Soluţia se poate administra în caz de urgenţe concomitent cu produsul tipizat Rheomacrodex, cu care
prezintă compatibilitate.
Soluţia Darow (tipizată)
Clorură de potasiu 2,8
Clorură de sodiu 4,0
Soluţie de lactat de sodiu 20% 29,0
Apă distilată la 1000,0
Soluţia se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120°C.
Soluţia Butler (tipizată)
Clorură de sodiu 0,58
Clorură de potasiu 0,89
Fosfat de potasiu bibazic sic. 0,25
Soluţie de lactat de sodiu 20% 1,2
Glucoză 54,0
Apă distilată ad 1000,0
Soluţia se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C.
Soluţia perfuzabilă de bicarbonat de sodiu (tipizată)
Bicarbonat de sodiu 12,5g 23g 50g 84 g
Apa distilată ad 1000ml 1000ml 1000ml 1000ml
Se poate administra în cazurile de acidoză metabolică gravă (5-6 ml/kgc/24 h soluţia izotonică). Se
recomandă precauţie în cazul afecţiunilor renale, hepatice, cardiace.
254
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Soluţia se prepară prin dizolvarea bicarbonatului de sodiu în apă distilată proaspătă, după care se filtrează
direct în flacoanele de perfuzii lăsându-se un spaţiu de 30% din volumul flacoanelor.
Soluţia se răceşte la 8-9°C la curent de apă sau la gheaţă şi se omogenizează uşor. Se filtrează într-un alt
flacon, se închide ermetic şi se ste-rilizează 30 min. la 120C, flacoanele fiind introduse în autoclav cu dopul în jos
(pentru a se evita pierderile de bioxid de carbon).
Unele farmacopee (D.A.B.) prevăd că încăl-zirea autoclavului să se facă lent, deschiderea lui efectuându-se
doar după răcirea completă, altfel, soluţia poate deveni tulbure, iar la păstrare va prezenta sediment, atribuit de unii
autori urmelor de ioni de calciu şi magneziu cedaţi de sticlele de proastă calitate ale flacoanelor sau datorită
calităţii necorespunzătoare a dopurilor. O soluţie pentru clarificarea soluţiilor de bicarbonat de sodiu este
adăugarea de 0,1% edetat de sodiu.
Farmacopeele europene consideră soluţia izotonică soluţia de bicarbonat de sodiu între:1,25-1,40%.
Se mai prescriu, de asemenea, soluţiile hipertonice între: 2,3% şi 5%. În cazul menţinerii soluţiilor la
temperaturi crescute, bicarbonatul de sodiu se transformă în carbonat de sodiu alcalin, CO2 şi H2O. Această
reacţie este reversibilă, bicarbonatul de sodiu putându-se regenera. Soluţia de bicarbonat de sodiu se poate în-
locui cu cea de lactat de sodiu, mult mai uşor de sterilizat. O soluţie de bicarbonat de sodiu este şi Speciale 2411
(Cachil) (fig. 7.19.)
256
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Perfuzii cu lipide
Pentru a se compensa carenţa în lipide sau pentru a furniza organismului o sursă
majoră de energie (lipidele au valoare energetică dublă faţă de glucide şi protide, respectiv
9,3 cal faţă de 4,1-4,2 cal).
De reţinut că lipidele nu sunt eliminate ca atare prin rinichi, evitânduse astfel "depleţia
calorică”, comparativ cu soluţiile de glucide.
36
1 calorie (cal.) este cantitatea de energie necesară pt. a ridica temperatura unui gram de apă cu 1° între 14,5 şi 15,5°; 1.000
de calorii = 1 kilocalorie (Kcal.).
257
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
De asemenea, emulsiile de lipide sunt lipsite practic de efecte osmotice, nu sunt iritante
pentru endoteliul venos (aşa cum sunt soluţiile hipertonice).
În mod uzual, realizarea preparatelor perfuzabile din grăsimi pt. administrarea venoasă
ridică numeroase probleme de tehnică farmaceutică, pt. a obţine dispersii de mare fineţe şi
stabilitate.
Dispersiile insuficient de fin divizate pot duce la embolii, fiind greu metabolizate.
Dimesiunile particulelor uleioase trebuie să fie de până la 0,5µm (dimensiuni apropiate
de cele ale particulelor care apar în sânge, după consumul de lipide).
Lipidele injectate sunt constituite din trigliceride, fosfolipide, colesterol, proteine, plasma
având rolul de a hidroliza trigliceridele când acestea sunt cuplate la proteine.
Această lipoproteinolipază (denumită şi "clearing factor") este strâns legată de prezenţa
heparinei în sânge şi eliberează lipază tisulară.
Din această cauză, o mare proporţie din lipide este fixată în plămân (organ bogat în
heparină). Lipidele utilizate sunt în mod uzual:
- uleiul din seminţe de bumbac,
- uleiul de soia,
- susan,
- măsline (emulsii de tipul U/A).
Emulgatorii folosiţi trebuie să fie aleşi astfel încât să fie metabolizaţi în organism.
Aceştia sunt de două categorii:
- naturali: lecitine purificate şi hidrogenate parţial din soia sau in) şi
- sintetici: monooleat de poliglicerol; polisorbaţi; derivaţi de polipropilen-polietilenglicoli-
pluronici; rezine polietilenice de p-octilfenol-formaldehidă-tritoni).
Emulsiile perfuzabile trebuie să fie stabile, atât la conservare (să nu separe sau să
râncezească), cât şi la contactul cu alte componente adăugate în timpul administrării (la
adăugarea de cantităţi egale de alcool etilic combinat sau de soluţie molară de clorură de
sodiu, emulsia trebuie să rămână intactă). Pentru conservarea soluţiilor se poate utiliza
tocoferol.
Emulsiile sunt condiţionate în flacoane cu pereţi siliconaţi, în atmosferă de azot, sau, în
cazul în care sunt concentrate, în fiole de 25 ml, care se vor dilua în momentul administrărilor.
Vâscozitatea lichidelor perfuzabile trebuie să fie de 1,5-2 cP.
Emulsiile de lichide perfuzabile nu trebuie să producă modificări ale compoziţiei sângelui
şi să nu aglutineze eritrocitele.
Exemple de perfuzii cu lipide:
Lipofundin 10% (Braun)
se administrează în perfuzii lente şi are formula:
Ulei de seminţe de bumbac 100,0
Sorbitol 50,0
Fosfaţi din soia 7,5
Dl - α - tocoferol 0,585
Apă distilată ad 1000,0
Tabelul 7.13.
Exemple de perfuzii cu emulsii de uleiuri vegetale
Denumirea I II II IV
Ulei de soia 100 g - - -
Ulei de bumbac - 150 g - 100 - 150 g
Ulei de susan - - 200 g -
Lecitină de ou 12 g - - -
Lecitină de soia hidrogenată - 12 g 2g 15 g
Pluronic F 68 - 3g - -
Sorbitol - - - 50 g
Glicerol 25 g - - -
Glucoză - 40 g 80 g -
D.L. metionină - - 4g -
Apă până la 1000 ml 1000 ml 1000 ml 1000 ml
Calorii / 1000 ml 1100 1600 - 1240 - 1650
258
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Perfuziile cu aminoacizi
Medicaţia este constituită din amestecuri cu aminoacizi sub forma hidrolizatelor
proteice37 sau a asociaţiilor de aminoacizi în stare pură.
Dezavantajul preparatelor hidrolizate este compoziţia neuniformă şi conţinutul variabil de
aminoacizi. Preparatele nu pot fi formulate individual, în funcţie de necesităţile în aminoacizi
ale organismului. Acest lucru poate determina apariţia unor fenomene secundare (vertij,
cefalee).
La preparatele cu aminoacizi se pot asocia: electroliţi, alcool, glucoză, sorbitol, vitamine
şi alte componente, absolut necesare alimentaţiei parenterale, concentraţiile uzuale fiind
cuprinse între 5-10%.
Viteza de perfuzare este mică (500-600ml în 3-4 ore), doza zilnică utilă fiind de 0,5-
5g/kg corp, în funcţie de specia animalului.
Perfuziile cu aminoacizi puri
Au avantajul că sunt formulate exact, asigurând o medicaţie mult mai exactă. Aceste
preparate conţin obligatoriu aminoacizii esenţial:
- izoleucina,
- leucina,
- lizina,
- metionina,
- fenilalanina,
- treonina,
- triptofanul şi
- valina, care nu pot fi sintetizaţi în organism.
Lipsa doar a unui singur aminoacid induce modificări metabolice în defavoarea balanţei
azotate. De obicei, soluţiile conţin L-amino-acizi (levogiri) care sunt în întregime activi, dar şi
forme racemice (amestecuri echimoleculare de forme dextrogire şi levogire).
Alături de aminoacizii esenţiali, în soluţiile cu aminoacizi se mai adăugă şi aminoacizi
neesenţiali:
- alanină,
- prolină,
- glicină,
- colină,
- histidină etc.
Proporţia de preparare este de 1:2 (aminoacizi esenţiali/neesenţiali).
Medicaţia cu aminoacizi este indicată în stările carenţiale grave: carenţă în albumine,
arsuri grave, post-operator, contraindicaţia majoră fiind: afecţiunile hepatice şi renale grave.
Flacoanele sau pungile cu aminoacizi se folosesc o singură dată, ex-tempore.
Exemple de perfuzii cu aminoacizi:
Amigen - soluţie apoasă care conţine: hidrolizat de cazeină 5%, dextroză 5g%,
metionină, triptofan, bisulfit de sodiu.
Aminofusin - soluţie perfuzabilă care conţine: aminoacizi cristalizaţi puri, sorbitol,
vitamine şi electroliţi.
Perfuzii cu soluţii coloidale înlocuitoare de plasmă (Plasma espander)
Pierderea masivă de sânge poate fi compensată cu ajutorul transfuziilor (injectarea
directă de sânge din vena unui donator sănătos în vena bolnavului).
În medicina veterinară, acest demers este foarte dificil şi însoţit de numeroase
inconveniente: tehnica laborioasă, probabilitatea mare a incompatibilităţilor de grup sanguin,
durata limitată de conservare a sângelui (20-30 zile).
37
Hidrolizatele proteice se obţin fie prin scindarea nezimatică a albuminelor (care în prezenţa enzimelor pancreatice se
transformă parţial - 40-60%, restul albuminelor şi a peptidelor cu greutate mare fiind separat) fie prin hidroliză acidă (care duce
la pierderea triptofanului şi degradări esenţiale ale argininei, histidinei şi triptofanului şi care sunt adăugaţi ulterior în preparat).
materialele prime utilizate pentru obţinerea hidrolizatelor sunt: cazeina, lactalbumina, fibrina şi proteina musculară.
259
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
38
În prima fază, zaharoza este scindată în glucoză şi fructoză, apoi fructoza va fi polimerizată, formând macromolecule cu lanţ
lung. Va rezulta dextran brut insolubil (cu greutatea moleculară = 1.000.000), care va fi supus hidrolizei, obţinându-se diferite
fracţiuni cu greutăţi moleculare convenabile.
39
Peritoneul se comportă ca o membrană semipermeabilă care în contact cu lichidele permite difuzarea acestora.
260
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
40
Picăturile pentru ochi sunt preparate apoase sau uleioase (foarte rar, suspensii) destinate tratamentului afecţiunilor ochiului,
pupilei, conjunctivei sau corneei, prin aplicări repetate. Colirele se pot clasifica după starea de agregare: gazoase, lichide, moi şi
solide (cu aplicare exclusivă în medicina veterinară, acestea sunt pulberi extrafine suflate în ochi sau creioanele oftalmice).
261
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tratamentul afecţiunilor oculare implică cunoştinţe despre globul ocular şi anexele sale:
Globul ocular este segmentul periferic al analizorului vizual, fiind în legătură cu scoarţa
cerebrală prin fasciculul optic.
Ochiul este format din trei membrane suprapuse:
- tunica externă (formată din sclerotică şi cornee);
- tunica mijlocie (corpul ciliar, coroidal şi irisul);
- tunica internă sau retina (care conţine retina propriu-zisă, ciliară şi iriantă).
Tratamentele zonelor oculare în medicina veterinară se referă la:
- tunica externă a globului ocular,
- conjunctivă şi
- aparatul lacrimal, care sunt cel mai adesea sediul infecţiilor sau suferă lezionări relativ
frecvente.
Conjunctiva acoperă partea anterioară a globului ocular şi partea internă a pleoapelor.
Caracterul de membrană mucoasă este dată de glandele diferite conţinute.
Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală situată în unghiul extern al orbitei (pleoapa
superioară) sub conjunctivă.
Sclerotica, de obicei, albă, de natură conjunctivă, conţine un pachet de vase şi nervi.
În partea anterioară, sclerotica este întreruptă şi continuată de cornee, mai bombată, de natură
epitelioconjunctivă, care abundă în terminaţii nervoase care ajung până în epiteliul exterior.
Umoarea apoasă se află sub cornee şi ocupă cavitatea dintre cornee şi cristalin.
Umoarea apoasă are indicele de refracţie de 1,337.
Umoarea sticloasă este situată între cristalin şi retină şi are indicele de refracţie de 1,338.
Tratamentele oculare sunt exclusiv tratamente locale, deoarece corneea nu beneficiază
de vase sanguine, iar sclerotica este irigată foarte slab.
În acest fel, concentraţiile principiilor active aduse ochiului de sânge, ca urmare a
tratamentelor generale, sunt foarte mici pentru a asigura efecte terapeutice.
De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că fluxul lacrimal (care este mult amplificat în
cazurile de inflamaţie şi iritare ale ochiului) va îndepărta rapid principiile active instilate în
sacul conjunctival.
În condiţii normale, soluţiile oftalmice care staţionează în sacul conjunctival 4-5 minute,
durata această putând fi prelungită destul de mult prin mărirea vâscozităţii soluţiilor.
Mai mult, se cunoaşte că 15-20% din substanţa activă care pătrunde în cornee va difuza
în sclerotică şi nu va ajunge în camera anterioară.
Acest fapt impune mărirea concentraţiei substanţei active, în aşa fel încât în puţine
picături să se afle cantitatea terapeutică optimă (evitându-se, pe cât posibil, sensibilitatea41
nervoasă a ochiului).
Pătrunderea prin cornee a substanţelor active este strâns legată de starea de ionizare a
acestora în soluţii, de caracterul lor hidrofil sau lipofil şi, nu în ultimul rând, de mărimea
moleculelor.
Terapia locală prezintă avantajul unei acţiuni rapide şi directe cu concentraţii mici de
medicamente.
Uzual, colirele sunt preparate multidoze, condiţiile pentru ca să fie bine suportate de
ochi fiind următoarele:
- să fie limpezi,
- să fie izotone,
- să asigure stabilitatea fizico-chimică a principiilor activi şi a adjuvanţilor,
- să aibă o bună toleranţă fiziologică şi
- să asigure sterilitatea şi conservabilitatea.
Prepararea colirelor
Condiţiile cerute la prepararea colirelor sunt identice cu cele cerute şi pentru prepararea
soluţiilor injectabile. Solventul uzual este apa distilată, proaspăt fiartă şi sterilă.
În afară de apă, se mai poate folosi şi ulei de floarea soarelui neutralizat.
Farmacopeea mai recomandă şi alte vehicule, cele mai uzuale fiind:
41
Zonele de sensibilitate nervoasă cele mai importante sunt corneea şi sclerotica.
262
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
263
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Soluţiile hipotone pot provoca senzaţia de usturime şi durere, datorită iritării membranei
oculare. Aceeaşi senzaţie se poate realiza şi prin administrările de soluţii hipertone, deoarece
ochiul nu are posibilitatea de a egala presiunea osmotică a unei cantităţi mai mari de lichid42
Farmacopeea Română prevede ca, atunci când cantitatea de substanţă activă este sub
1%, soluţia oftalmică să se obţină prin dizolvarea substanţei active în soluţiile izotonice de
acid boric sau în dizolvantul pentru soluţii oftalmice.
Atunci când cantitatea de substanţă activă depăşeşte 1%, izotonizarea se va face la fel
ca pentru "Injectiones". Izotonizările se fac cu clorură de sodiu. În cazul în care aceasta este
contraindicată se poate folosi nitratul de sodiu, de potasiu, glucoza sau diferite soluţii tampon
(când se realizează în acelaşi timp pH optim).
pH-ul soluţiilor oftalmice
Pentru a fi uşor tolerate pe lângă izotonie se mai impune şi condiţia de izohidrie.
Lichidul lacrimal are pH-ul cuprins între 7,3 şi 7,8, în funcţie de specia animalului. pH-ul
ideal cerut este 7,4.
Ochiul poate suporta destul de uşor soluţiile care au pH-ul cuprins între 6,5-7,4, de
aceea pH-ul soluţiilor oftalmice se recomandă a fi condiţionat între aceste limite.
Este de reţinut că nu se poate realiza un pH uniform pentru toate colirele, deoarece nu
toate substanţele active sunt stabile la aceste pH-uri (colirele cu săruri de alcaloizi reclamă
mediu acid). În aceste situaţii, este necesar să se asigure un echilibru satisfăcător stabilitate -
acţiune fiziologică -tolerabilitate.
Soluţiile tampon sunt dictate în funcţie de substanţele active cu care se asociază: soluţii
de acid boric (pentru pH=5); soluţii tampon de fosfaţi (pentru pH 5,7-7,6) (tab. 7.14.).
Vâscozitatea soluţiilor oftalmice
Vâscozitatea crescută a colirelor se poate realiza prin adăugarea de substanţe
macromoleculare hidrofile într-un vehicul apos (gelatină soluţie 3%, metilceluloză, mucilagii
0,5-1,5%, polietileglicol, polivinilpirolidonă).
Substanţele macromoleculare imprimă colirelor acţiune lubrifiantă, identică cu a
mucusului conjunctival, şi măresc timpul de contact al substanţelor active cu corneea.
Sterilizarea soluţiilor oftalmice
Epiteliul corneean este o bună barieră fiziologică faţă de infecţii, deci poate suporta
soluţii nesterile.
Situaţia însă se schimbă în cazul lezionării corneei când soluţii oftalmice nesterile pot
provoca accidente grave.
F.R. prevede ca soluţiile oftalmice care se aplică o singură dată să se sterilizeze, iar
cele constituite din mai multe doze trebuie să conţină substanţe cu activitate bactericidă şi
fungicidă în concentraţiile necesare pentru a asigura sterilitatea preparatelor pe toată durata
tratamentului.
Tabelul 7.14.
Valori Ph recomandabile pentru asigurarea stabilităţii toleranţei şi eficacităţii (F.R. IX, X)
pH Soluţii
6,4-6,5 sulfat de atropină, bromhidrat de atropină, scopolamină, penicilină
6,3 nitrat de argint, sulfat de zinc, etilhidrocupreină
6,05 clorhidrat de: amilocaină, cocaină, efedrină, procaină, salicilat de ezerină, rezorcină
5 săruri de adrenalină, dionină, pantocaină, prostigumină
44
Sulfatul de zinc este efervescent, cristalizează cu 7 molecule de apă.
De aceea se recomandă ca sulfatul de zinc să fie menţinut 4 ore la 170°C.
Sulfatul de zinc în soluţie apoasă disociază.
La pH 5,5 soluţia este foarte iritantă pentru conjunctivă, de aceea este necesară tamponarea cu acetat de sodiu, care în
prezenţa sulfatului de zinc formează un acetat de zinc uşor solubil, care are pH 6.3-6,5.
Efectele iritante ale colirului se pot datora şi diferenţei de presiune osmotică (ceea ce reclamă izotonizarea cu clorură de sodiu).
45
Se poate accepta o coloraţie slabă care nu trebuie să fie mai intensă decât un etalon preparat din 0,1 ml KO + 0,15 ml Fe şi
apă la 5 ml
266
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Colire cu antibiotice
Cele mai utilizate antibiotice în soluţiile oftalmice veterinare sunt: etc.
Alegerea antibioticului celui mai cloramfenicolul, bacitracina, tetraciclinele, streptomicina şi neomicina.
Alegerea antibioticului se face în funcţie de natura infecţiei oculare, sensibilitatea la antibiotic sau de
rezistenţa microorganismelor la antibiotice.
Prepararea colirelor
Impune respectarea condiţiilor de igienă a vaselor, aparaturii, folosirea excipienţilor
adecvaţi, adausul de soluţii tampon şi conservanţi.
Fiecare soluţie de antibiotic prezintă caractere diferite, legate de stabilitate, solubilitate,
activitatea optimă la un anumit pH, termolabilitatea şi reactivitatea faţă de enzime sau
substanţele chimice. În categoria soluţiilor oftalmice, mai amintim:
- apele oftalmice,
- soluţiile oftalmice vâscoase,
- suspensiile oftalmice şi
- colirele uleioase.
Apele oftalmice
Sunt soluţii diluate pentru spălarea ochilor, care se administrează călduţe cu ajutorul
unui pahar special sau prin aspersare uşoară (în medicina veterinară).
Apele oftalmice, în medicina veterinară, sunt preparate având la bază bicarbonat de
sodiu, borax, acid boric, acetat de amoniu, apă de Foenicul, soluţii antiparazitare sau
antimicotice.
Soluţiile pentru spălături oculare nu trebuie să conţină particule în suspensie şi se
prepară aseptic.
La preparare, se va avea în vedere importanţa pH-ului şi faptul ca soluţiile trebuie să fie
izotone, deoarece în contact prelungit cu mucoasa oculară nu pot fi influenţate de sistemul
tampon lacrimal.
Se recomandă ca aceste soluţii să conţină un conservant (dacă substanţa activă nu are
calităţi bactericide).
Soluţiile oftalmice vâscoase
Sunt utilizate doar pentru medicina umană, ca soluţii vâscoase pentru lentilele de
contact (gonioscopie) sau ca lacrimi artificiale (oculoguttae viscosa) destinate pentru a înlocui
lichidul lacrimal în cazurile când secreţia lacrimală este insuficientă.
Suspensiile oftalmice
Acestea se folosesc în medicaţia oftalmologică, sub formă de picături, după o prealabilă
agitare a flaconului.
Substanţele active trebuie aduse la un grad de fineţe avansat, dimensiunea fiind
esenţială pentru stabilitatea şi calităţile fiziologice ale produselor.
Pentru stabilizare, se utilizează cel mai adesea agenţi de dispersare din categoria
compuşilor macromoleculari hidrofili.
Eliberarea suspensiilor se face cu eticheta: "A se agita înainte de folosire".
Suspensia oftalmică cea mai utilizată în medicina veterinară este:
Suspensia oftalmică de hidrocortizon acetat:
Hidrocortizon acetat 1,0
Carboximetil celuloză sodică 0,5
Polivinilpirolidonă 1,0
Citrat trisodic 0,1
Borat fenilmercuric 2‰ 1ml
Apă până la 100ml
Se va dizolva citratul de sodiu în apă; se filtrează şi se divide.
În prima parte se va dispersa carboximetil celuloza sodică, iar în cea de a doua se va dizolva
polivinilpirolidona. Soluţiile se vor reuni.
Hidrocortizonul se va tritura cu o porţiune din vehicul, suspensia obţinută diluându-se cu restul de solvent.
În final, se va adăuga soluţia de borat fenilmercuric. Suspensia se va omogeniza uşor.
267
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tabelul 7.16.
Cantităţile necesare de sare alcaloid pt. colire uleioase care să conţină 1% alcaloid bază (F.R. IX, X)
Sare alcaloid Cantitatea (g)
Atropină sulfurică 1,20
Cocaină clorhidrică 1,12
Eterină salicilică 1,50
Morfină clorhidrică 1,32
Pilocarpina clorhidrică 1,18
Pilocarpina nitrică 1,32
268
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
270
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Protoxidul de azot şi bioxidul de carbon se pot considera parţial solubile în faza lichidă
(produs), dar, de obicei, se utilizează gaze (cum ar fi azotul sau argonul).
În farmaceutică, se utilizează, cu precădere, azotul purificat, care este perfect tolerat,
inert din punct de vedere chimic.
În cazul folosirii de gaze lichefiate, presiunea din recipient va fi determinată de
presiunea de vapori a propulsorului şi nu de cantitatea acestuia.
Din această cauză, presiunea va rămâne constantă. La deschiderea valvei, se va
elibera o anumită cantitate de amestec propulsor - medicament, dar presiunea internă va
rămâne aceeaşi. La ieşirea din recipient, se va produce volatilizarea bruscă a propulsorului
care va duce la mărirea volumului (până la 200 de ori).
Deşi prezintă risc ecologic, totuşi în medicina veterinară încă mai sunt actuale într-o
măsură redusă gazele lichefiate din familia hidrocarburilor alifatice simple sau halogenate, cu
punct de fierbere relativ apropiat de temperatura ambiantă şi care se pot lichefia convenabil,
fie prin presiune, fie prin răcire.
Derivaţii clorofluoraţi ai metanului şi ai etanului (freonii) cei mai întâlniţi sunt:
• diclordifluormetanul (CCl2F2) (Freon Propulsor 12), cu punctul de fierbere la -29,8°C,
cel mai utilizat, netoxic;
• triclorfluormetanul (CCl3F) (Propulsor 11) are punct de fierbere mai ridicat, de aceea
are utilizări limitate;
• diclordifluormetanul (CCl3F2-CCl2) (Freon 114);
• clortrifluormetanul (CF3);
• tetrafluormetanul (CF4) etc.
Aceste substanţe poartă denumiri brevetate, ca: freoni; frigeni; arctoni; eskimoni etc.;
sunt stabili chimic, neimflamabili, la presiune lichefiază când sunt sub formă de gaze sau sub
formă lichidă. Au calitatea de a dizolva unele lichide polare.
Aparatura pentru producerea aerosolilor
Aerosolii se produc ex-tempore, cu ajutorul a două tipuri de dispozitive:
a) generatoare de aerosoli în care se introduc substanţele de aerosolizat;
b) generatoare de aerosoli care servesc şi pt. conservarea substanţei active de
dispersat
Se cunosc numeroase încercări de a genera aerosoli. Un dispozitiv simplu este
dispozitivul "Pandula” (fig. 7.25.).
b-dispozitiv cu pară
de cauciuc.
a-dispozitiv cu diuză şi
pereţi din material
plastic deformabil.
272
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
În toate procedeele de umplere, se vor folosi recipienţi sterili, din care s-a scos aerul.
Dozarea cantităţilor de fluide aerosolizate se face gravimetric şi volumetric (pompe
dozatoare care se umplu şi se golesc alternativ, cu conţinut fix, care sunt introduse în
flacoanele de aerosolizare).
Obţinerea aerosolilor
Aerosolii se obţin, în principiu, prin două metode: prin condensare şi prin dispersare.
Prepararea prin condensare constă în obţinerea unui volum iniţial de gaz suprasaturat
cu substanţa activă ca urmare a unei reacţii chimice, combustii, volatilizări rapide, urmată de o
răcire (în spaţiu rece) a gazului suprasaturat sau prin detentă adiabatică (care determină
condensarea în dispersie foarte fină a substanţei active).
În medicina veterinară, cel mai simplu, pseudoaerosolii se obţin prin arderea unor
droguri şi inhalarea fumului rezultat sau prin volatilizarea unor uleiuri eterice prin antrenare cu
vapori de apă (care, la condensare, formează aerosoli inhalanţi).
Cea mai simplă metodă de a obţine aerosoli inhalanţi este presărarea peste apă
fierbinte a unor produse vegetale cu conţinut în uleiuri eterice sau a unor tincturi de uleiuri
eterice.
Prepararea prin dispersare este utilizată pentru obţinerea aerosolilor medicamentoşi.
Metoda constă în dispersarea foarte fină a fazei lichide (sau uneori solide) cu ajutorul
unor mijloace mecanice, cu un curent de aer sau alt gaz sau prin detenta unui gaz care obligă
faza lichidă să străbată o duză sau un orificiu capilar (imobil sau rotativ).
În acest scop, se întrebuinţează dispozitive (nebulizatoare, pulverizatoare, atomizoare)
prin care curentul de aer sau gaz este dirijat spre deschiderea unui tub capilar, introdus în
soluţia de dispersat, fapt ce va provoca aspirarea lichidului sub formă de jet.
De obicei, acesta este proiectat asupra unei suprafeţe sau obstacol de captare care
realizează omogenizarea dispersiei gazoase, după care aerosolul este condus la locul de
aplicare.
Aerosolii farmaceutici posedă două componente:
46
Sertizarea este deformarea părţii inferioare şi fixarea etanşă la gâtul recipientului metalic.
273
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
a) substanţa activă (faza dispersă), cel mai adesea sub formă de soluţie dar şi solidă
b) mediul vehiculant (faza de dispersiune, propulsorul).
Substanţele active pot fi utilizate şi sub formă de suspensii, ceea ce reclamă
micronizarea şi folosirea agenţilor de stabilizare47 umectanţi (Tween).
Substanţa activă poate fi utilizată şi sub formă de emulsie tip U/A.
Controlul preparatelor pe bază de aerosoli
Controlul aerosolilor urmăreşte calitatea diferitelor componente (substanţele active,
propulsorii, recipienţii).
Pentru aerosolii adevăraţi, activitatea terapeutică este condiţionată de o anumită
capacitate de pătrundere şi fixare în căile respiratorii.
Omogenitatea şi stabilitatea aerosolilor este determinată de dispozitivul generator.
Capacitatea de penetrare şi fixare în căile respiratorii depinde şi de dispozitivul de
aerosolizare, care trebuie să fie adaptaţi, în funcţie de ventilaţia pulmonară.
Nivelul de penetraţie a particulelor de substanţă activă dispersate este influenţat de
curentul de aer şi de dimensiunea particulelor.
Diametrul cel mai eficient al particulelor, pentru pătrunderea în alveolele pulmonare,
este diametrul sub 5µm, (cele sub 1µm sunt îndepărtate prin expirare) şi nu se fixează.
Studiul granulometric al aerosolilor necesită captarea particulelor dispersate.
Aceasta se poate realiza printr-o reţea de fibre de plexiglas (port-obiectiv), prin care
aerosolul controlat este menţinut câteva secunde.
Microparticulele sunt reţinute de firele portobiectivului care se adaptează la un
microscop prevăzut cu un ocular micrometric cu ajutorul căruia se poate stabili dimensiunea
particulelor.
Controlul aerosolilor include:
a) controlul toxicităţii acute a agenţilor propulsori;
b) controlul compatibilităţii fiziologice pentru fiecare nouă formulă de preparare şi
condiţionare sub formă de aerosoli, prin determinarea concentraţiei maxime (exprimată în
ppm, ml/m3) de produs aerosolizat care, timp de 8 ore, nu provoacă vreo acţiune dăunătoare
sau iritantă asupra mucoaselor şi pielii.
c) determinarea stabilităţii principiilor activi se face după 6 luni de păstrare a flacoanelor
la temperatura camerei sau după 3 luni de păstrare la temperatura de 50°C.
47
Stabilitatea aerosolilor este mult mai mică decât a hidrosolilor.
Aceasta se datorează în special mediului de dispersiune gazos, care are vâscozitate mult mai mică decât a apei (aerul are
vâscozitate de circa 1,8 x 104 poise, în timp ce apa, la 20°C are o vâscozitate de 10-2 poise).
Datorită vâscozităţii mici a mediului de dispersie gazos, particulele dispersate se găsesc antrenate într-o mişcare intensă, care
are ca rezultat ciocniri frecvente ale particulelor care pot agrega în particule mai mari, solicitate de forţa gravitaţiei.
Acest proces este un proces de coagulare pericinetică.
În sedimentarea lor, particulele vor întâlni şi alte particule pe care le vor antrena în sedimentare.
Acest proces este denumit coagulare ortocinetică.
Aceste două tipuri de coagulare se petrec nu numai în aerosoli ci şi în cazul altor sisteme disperse.
Baza particulelor exercită o influenţă esenţială asupra aerosolilor, astfel încât numai aerosolii cu un grad mare de dispersie sunt
relativ mai stabili (106-105 x cm-1).
Un alt factor care contribuie la o stabilitate scăzută a aerosolilor (comparativ cu suspensiile, soluţiile, emulsiile) este încărcarea
redusă cu sarcini electrice (sau chiar lipsa acestora) de pe suprafaţa particulelor disperse.
Sursa încărcării electrice (atunci când ea există) se datorează modului de obţinere a aerosolului sub influenţa unui efect brusc
sau a unei acţiuni ionizante, ca urmare a coliziunii particulelor cu ionii atmosferici.
Uneori aerosolii pot fi constituiţi din particule încărcate cu sarcini electrice opuse.
Sub acţiunea forţei gravitaţionale, mişcării browniene şi fenomenelor de adsorbţie numărul şi diametrul particulelor aerosolilor
variază foarte mult în timp.
Aerosolii tind să se stabilizeze când diametrul particulelor este cuprins între 0,1-1µm (dimensiuni la care viteza de sedimentare
a particulelor este sensibil echivalentă amplitudinii mişcării browniene.
274
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
276
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Filtrarea
F.R. X prevede ca infuziile să se filtreze după 30 de minute, iar decocturile imediat după
preparare, prin vată, deoarece hârtia de filtru şi materialele textile reţin prin adsorbţie o parte
din principiile active.
7.6.1.1. Maceratele
Maceratele sunt preparate farmaceutice lichide obţinute prin extracţia principiilor activi
din produse vegetale la temperatura normală.
F.R. X precizează că metoda se foloseşte la extragerea mucilagiilor din produse
vegetale.
Tehnică: peste produsul vegetal mărunţit (cu excepţia seminţelor de in) şi spălat sub jet
de apă se adaugă masa de apă prevăzută şi se ţine la temperatura camerei timp de 30 de
min, agitând de 5-6 ori. Lichidul se decantează şi se filtrează prin vată.
Filtratul se completează la masa prevăzută prin spălarea reziduului cu apă, fără a presa.
Dacă soluţia extractivă rezultată depăşeşte 100g se adaugă un amestec de p-
hidroxilbenzoat de metil şi p-hidroxilbenzoat de propil (75mg şi respectiv 25mg pentru fiecare
100g soluţie extractivă rezultată).
Macerarea poate fi de mai multe feluri:
• simplă (după procedeul de mai sus);
• dublă (extracţia se face cu adăugarea de două ori a solventului);
• multiplă.
Macerarea se mai poate efectua şi prin metoda per descensum (asemănător procesului
de dizolvare de la soluţiile de preparare).
Procedeul este indicat la prepararea soluţiilor extractive din produsele mucilaginoase.
Macerarea se aplică mai ales în cazul extracţiei principiilor uşor solubile la rece şi
termolabile. În cazul macerării, având ca solvent apa, lichidul extractiv nu va fi foarte stabil şi
se pot produce inactivări (datorită proceselor enzimatice).
Digestia este o macerare la 40-60°C. După adăugarea solventului peste drog, vasul se
menţine la această temperatură pe baia de apă timp de 2-6 ore, agitând periodic.
Digestia este utilă pentru extracţia substanţelor mai greu solubile la rece (mai puţin
termolabile).
Macerarea apoasă asigură extracţia principiilor active sensibile la căldură, permite
extracţia selectivă, însă incompletă. Maceratele apoase, pot deveni medii favorabile
dezvoltării microorganismelor, şi, de aceea, la preparare, se iau măsuri pentru evitarea
contaminării (prin utilizarea vaselor acoperite, filtrarea în cel mai scurt timp posibil şi/sau
adăugarea unui conservant antimicrobian).
Timpul de macerare pentru extracţiile apoase este de la 30 de minute la 5-6 ore; pentru
cele alcoolice (vezi tincturi şi extracte) 6-10 zile. Timpul de macerare se scurtează prin
agitare.
Exemple de macerate oficinale:
Maceratul de nalbă mare
Rp./
Macerati Altheae radicis 6/180
Aminophenazoni* 1,00
Tincturae Belladonae* 0,50
Sirupi codeini 20,00
M.f. macerati
D.S.int.
(Dozele maxime prevăzute de F.R. IX pentru aminofenazonă şi de F.R. X pentru tinctura de Belladonae nu
vor fi depăşite.)
Preparare. Peste rădăcina de nalbă mare, mărunţită la sita I şi spălată sub jet de apă se adaugă cantitatea
de apă prevăzută (180g) şi se ţine la temperatura camerei timp de 30 de minute, agitând de 5-6 ori.
Lichidul obţinut se decantează şi se filtrează prin vată, iar flotantul se completează la 180g prin spălarea cu
277
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
49
F.R. recomandă folosirea apei acidulate (acid clor-hidric 1%) în cazul extracţiei drogurilor care conţin alcaloizi.
În cazul drogurilor cu conţinut în uleiuri volatile umectarea se va face cu o cantitate de alcool 50° (cât este necesar pentru
umezirea abundentă a drogului).
Operaţia se execută în infuzoare acoperite, după 5 minute se adaugă apa fierbinte, după care se filtrează. În cazul produselor
vegetale care conţin glicozide (ex. Digitalis, Convalaria) drogul mărunţit se amestecă cu apă rece şi apoi se menţine 15 minute
pe baia de apă la 90°C.
Pentru a stabiliza glicozidele se recomandă adaosul de 10% alcool la soluţia rece.
În situaţia când drogurile conţin saponine, extracţia se va face în apă alcalinizată cu bicarbonat de sodiu (1g bicarbonat/10g
produs vegetal).
Procedeul de a turna apă în clocot peste drogul uscat nu este recomandabil deoarece apa clocotită va coagula albuminele şi
astfel va îngreuna extracţia.
278
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
279
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
După 5 minute se adaugă 250g apă încălzită la fierbere şi se lasă în contact 30 de minute.
Se filtrează prin vată şi soluţia obţinută se completează la masa prevăzută (250g) prin spălare cu apă sau
prin stoarcerea reziduului. În soluţia extractivă obţinută, la cald, se adaugă acidul boric şi tetraboratul de sodiu, iar
după răcire se adaugă 2,5g soluţie de boratfenil mercuric 0,2%.
Observaţii. Infuzia de flori de muşeţel nu este menţionată în F.R. X, dar la monografia de generalităţi
"Solutiones extractivae aquasol" se specifică masa de flori de muşeţel în procente (3%).
Vasul în care se face extracţia trebuie să fie bine închis pentru a nu se permite pierderea uleiului volatil.
Florile de muşeţel conţin:
• substanţe amare de natură secvinterpenică (matricarina şi matricina) care la distilarea cu vapori de apă
pentru obţinerea uleiului volatil se descompune parţial cu formare de derivaţi de azulen, în principal, comazulen;
• un ulei volatil în proporţie de 0,3% albastru, datorită prezenţei azulenelor (comazulena), cu miros aromat
puternic şi gust acru sensibil la lumină; alături de azulene, uleiul volatil mai conţine disabolol, compus cu acţiune
antiinflamatoare puternică;
• flavone, rezinee, mucilagii. Infuzia este utilizată sub formă de comprese oculare.
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Infuzia de flori de muşeţel se utilizează ca antiinflamator (datorită
bisobolului) şi cicatrizant (datorită romazulenei). Acţiunea cicatrizantă se explică prin influenţa favorabilă asupra
metabolismului pielii, conducând la regenerarea ţesuturilor prin procese de granulare şi epitelizare.
Are şi acţiune radioprotectoare.
Extern, se utilizează în afecţiunile cutanate (intertrigo şi iritaţii cutanate, zona zoster, furuncule, erupţii) şi,
sub formă de clisme, în stări iritative ale intestinului gros.
Intern, infuzia de flori de muşeţel se utilizează ca antiseptic (datorită cumarinelor, flavonelor şi bisabololului),
antiinflamator, stomahic, în inflamaţii gastrointestinale, stări dis-peptice, colite, meteorism de origine spastică,
inflamaţii ale căilor urinare.
Infuzia de flori de coada şoricelului
Rp./
Infuzii Millefolii flores 1/l00
Natrii borati 1,00
M.f. inf.
D.S.ext.
Preparare. Infuzia de flori de coada şoricelului se prepară prin tehnica cunoscută, ţinând cont de conţinutul
de ulei volatil al acestui produs vegetal.
În soluţia extractivă obţinută se dizolvă, prin uşoară încălzire, tetraborat de sodiu, iar după răcire se poate
adăuga cantitatea corespunzătoare de soluţie Fenosept 0,2%. Se eliberează în flacoane colorate, având menţionat
pe etichetă modul de întrebuinţare, data reparării, "A se agita", " A se păstra la rece".
Observaţii. Componentul principal al acestor flori fiind uleiul volatil (0,1-0,5%), pentru fiecare gram de ulei
vegetal se folosesc pentru umectare 0,5ml alcool diluat, iar infuzarea se va face în vase bine acoperite, pentru a se
evita volatilizarea alcoolului şi a uleiului volatil.
Uleiul volatil din flori şi frunze conţine în principal azulene (50%), care se formează in timpul distilării cu
vapori de apă din proazulene şi care îi conferă culoare albastră, şi, spre deosebire de uleiul volatil din Chamomillae
flores, nu conţine bisobolol, alcool secvinterpenic.
Acţiune terapeutică. Infuzia de coada şoricelului este indicată, datorită proprietăţilor antiinflamatoare,
calmante, antiseptice, ca hemo-static anal, vezical, nazal, intestinal.
Infuzii de produse vegetale ce conţin alcaloizi
Rp./
Coffeini et natrii benzoati 0,50
Aminophenazoni 1,00
Codeini phosphati 0,20
Inf. Ipecacuanhae radix 0,50/150
Sol. ammonii chloridi anisati 2,00
Sirupi simplici 20,00
M.f. inf.
D.S.int.
Preparare. Rădăcina de Ipeca se mărunţeşte la sita V. Peste ea se adaugă 1,5g apă (30 de picături).
După un repaus de 50 de minute se aduce cantitatea de apă prescrisă încălzită la fierbere, acidulată cu
două picături de acid clorhidric diluat. După 30 de minute, soluţia extractivă se decantează şi se filtrează prin vată.
Se completează la 180g spălând reziduul cu apă distilată şi se filtrează prin aceeaşi vată.
Într-o mică porţiune de filtrat (circa 5-10g) se dizolvă fosfatul de codeină. În restul soluţiei extractive se
dizolvă aminofenazona, apoi codeina şi benzoatul de sodiu şi se reunesc soluţiile.
În sticla de expediere se cântăreşte soluţia de clorură de amoniu anisată, siropul şi peste aces-tea se
adaugă infuzia în care s-au dizolvat substanţele.
Dacă este nevoie lichidul se filtrează din nou prin vată.
Se etichetează indicând modul de administrare, data preparării şi menţiunile "A se păstra la rece", "A se
agita înainte de întrebuinţare".
280
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Infuzia de rădăcină de ipeca este indicată, în doze mici, ca expectorant
stimulând secreţia mucoaselor şi fluidificând expectoraţia, în bronşite acute şi cronice, bronhopneumonii, deoarece
nu provoacă efecte secundare.
Substanţele medicamentoase asociate infuziei completează sau poten-ţează efectele acesteia, codeina
acţionează ca antitusiv , aminofenazona ca analgezic, antipiretic, soluţia de clorură de amoniu anisată ca
expectorant antiseptic al căilor respiratorii.
7.6.1.3. Decocturile
Decocturile sunt preparate farmaceutice lichide obţinute prin acţiunea extractivă a apei
timp de 30 de minute, la baia de apă.
Decocţia se foloseşte la extragerea componentelor active din produsele vegetale care
conţin ţesuturi lemnoase (rădăcini, rizomi, scoarţe, fructe coriacee).
Tehnica de preparare este oarecum asemănătoare cu cea a infuziilor:
- Drogul se va mărunţi şi se va îmbiba în 5 părţi apă rece.
- Se macerează 5 minute şi se adaugă apoi restul de apă fierbinte la proporţia cerută
(1% sau 5%).
- Se încălzeşte, pe baia de apă, 30 minute (la fierbere), se strecoară şi reziduul se spală
până la volumul prescris (la drogurile cu conţinut în uleiuri eterice se vor umecta bine cu
alcool de 50°C, apoi se va adăuga apă fierbinte).
Exemple de decocturi magistrale:
Decocturi din produse care conţin glicozide fenolice
Decoctul de merişor
Rp./
Decocti Vitis idaeae Fol. 20/180
Methenamini 15,00
Natrii benzoati 2,00
Sirupi simplici 20,00
M.f. sol.
D.S.int., 3 linguri pe zi
Conform F.R. IX, Uvae ursi folium se poate înlocui cu Vitis idea folium (frunze de merişor) în cantitate dublă.
Aceasta are aceeaşi acţiune farmacodinamică şi abundă în zona subalpină la noi în ţară.
Preparare. Frunzele de merişor se mărunţesc la sita V, se umectează cu 60g apă şi se lasă în repaus 50 de
minute. Se adaugă masa de apă prevăzută (180g), încălzită la fierbere şi se ţine în baia de apă 30 de minute.
Soluţia fierbinte se filtrează prin sită şi se completează la masa prevăzută prin spălare cu apă sau prin
stoarcerea reziduului. În soluţia extractivă se dizolvă metanamina, benzoatul de sodiu şi cantitatea
corespunzătoare de amestec conservant nipagin: nipasol (0,135g, respectiv 0,045g).
Soluţia se aduce în sticla de expediere în care s-a cântărit siropul simplu.
Observaţii. Principiile active mai importante ale frunzelor de merişor sunt metilarbutozida, alături de care se
mai pot găsi tanin galic, acid ursolic, glucide, ceară, flavonozide etc.
Drogul se mărunţeşte la fineţea sitei V, conform prevederilor F.R. X pentru produse vegetale care conţin
glicozide. Frunzele de merişor sunt coriacee şi acoperite cu un strat ceros, care împiedică pătrunderea solventului
în celule. Prin încălzire timp de 30 de minute pe baia de apă la fierbere, stratul ceros este înmuiat, iar solventul
extrage principiile active şi din ţesutul compact al frunzei.
Datorită taninurilor, soluţia extractivă nu se asociază cu săruri de alcaloizi, precipitatele care apar fiind
toxice.
Acţiune terapeutică şi întrebuinţare. Decoctul de frunze de merişor se foloseşte în tratamentul bolilor
căilor urinare, mai ales în stări inflamatorii purulente.
Pe traiectul urinar, arbutozida şi metilarbutozida sunt hidrolizate la hidrochinonă, metilhidrochinonă şi
glucoză.
Acţiunea antiseptică se datorează hidrochinonei, care se elimină rapid prin urină colorând-o în verde.
Hidroliza arbutozidei şi deci acţiunea antiseptică este posibilă numai într-o urină alcalină (pH= 8-8,5), ceea ce se
realizează prin administrarea concomitentă de bicarbonat.
Taninurile au o acţiune sinergică cu hidrochinona, prin calităţile astringente şi antiseptice.
Decoctul de China
Rp./
Decocti Chinae cortex 10,0/300,0
Extractae colae fluidi 10,0
Sirupi simplici 50,0
M.f. sol.
D.S.int., 2 x 1 linguriţe
281
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Preparare. Scoarţa de China mărunţită la fineţea sitei V se umectează cu 15g apă, se omogenizează cu o
baghetă şi după 5 minute se adaugă 120g apă încălzită la fierbere, acidulată cu 0,5g acid clorhidric diluat (10
picături). Se menţine în baia fierbinte amestecând. Reziduul se spală cu apă şi se completează soluţia la masa
prevăzută, apoi se verifică pH-ul soluţiei care trebuie să fie acid, (pentru a evita precipitarea alcaloizilor).
Soluţia obţinută se aduce în sticluţa de expediere, în care se cântăreşte siropul simplu apoi se adaugă
tincturile. Pe eticheta recipientului se menţionează modul de administrare, data preparării, "A se agita înainte de
întrebuinţare", "A se păstra la rece".
Observaţii. Alcaloizii din scoarţa de China; chinina, chimidina, cinconina se găsesc sub formă de complecşi
chinotanici foarte greu solubili, mai ales la rece. Prin încălzire trec în soluţie în cantitate mai mare, însă după răcire
precipită parţial şi decoctul se tulbură. Prin extracţia scoarţei de China cu apă acidulată cu HCl (1,5 ml HCl pentru
1g alcaloizi), aşa cum prevede F.R. X, alcaloizii trec în soluţie sub formă de clorhidraţi mai solubili, fiind astfel
extraşi aproape în totalitate. Filtrarea decoctului de China se face la cald, deoarece alcaloizii, chiar sub formă de
clorhidraţi, au o stabilitate mai mică la rece decât la cald. Tot datorită acestei diferenţe de stabilitate în funcţie de
temperatură, decoctul de China preparat în condiţii bune poate avea aspect tulbure sau poate prezenta un
sediment, motiv pentru care se impune agitarea preparatului înainte de întrebuinţare.
Acţiune terapeutică: tonică, stomahică, eupeptică.
Decoctul de ciuboţica cucului
Rp./
Decocti Primulae radix 3/150g
Aminophenasoni
Natrii benzoati aa 1,00
Sirupi simplici 20,00
M.f.sol.
D.S.int.
Preparare. Rădăcina de ciuboţica-cucului, mărunţită la fineţea sitei V, se umectează cu 9 g apă, se lasă în
repaus 5 minute. În 150g apă în fierbere se dizolvă 0,3g bicarbonat de sodiu, soluţia se aduce peste produsul
vegetal, apoi se menţine în baia de apă la fierbere timp de 30 de minute. Lichidul extractiv se filtrează imediat şi se
completează la 150g prin spălarea reziduului. În soluţia extractivă se dizolvă masa corespunzătoare de amestec
conservant (nipagin-nipasol, aminofenazonă şi benzoatul de sodiu). Se reunesc soluţiile şi se adaugă peste siropul
cântărit în sticla de expediţie.
Observaţii. F.R. X prevede că masa de rădăcină de ciuboţica cucului necesară pentru 100g solvent de
extracţie este de 3g. Din punct de vedere al compoziţiei chimice, rădăcina de ciuboţica cucului conţine o saponină
(primulina) şi două glicozide (primverozidul şi primula-verozidul). Saponinele din rădăcina de Primula sunt
saponine triterpenice acide, greu solubile în apă, dar solubile în prezenţa bicarbonaţilor, când trec în sărurile
corespunzătoare. Acesta este motivul pentru care F.R. X prevede ca la extracţia produselor vegetale care conţin
saponine acide greu solubile în apă să se folosească 1g bi-carbonat de sodiu pentru 10g produs vegetal. De
asemenea, se va respecta gradul de mărunţire (sita V) în cazul rădăcinii de ciuboţica cucului. Se etichetează cu
menţiunile "A se păstra la rece" şi "A se agita înainte de întrebuinţare".
Agitarea însă nu se va face în mod exagerat, deoarece soluţia spumifică abundent la agitare datorită
saponinelor, putând să iasă din flacoane.
Acţiune terapeutică şi întrebuinţări. Decoctul datorită saponinelor, are acţiune expectorantă,
fluldificatoare a secreţiilor bronşice (benzoat de sodiu), antipiretică (aminofenazona). Este indicat în bronşite acute
şi cronice.
Conservarea soluţiilor extractive
F.R. X prevede ca soluţiile extractive apoase să se prepare la nevoie (cantitatea
necesară pentru cel mult 2-3 zile), deoarece, în afară de principii active mai conţin şi
substanţe balast (substanţe amilacee, pectine, albumine etc.), datorită cărora fermentează
uşor şi sunt invadate de microorganisme. În timpul întrebuinţării vor fi păstrate la rece,
menţionându-se acest lucru pe etichetă menţiunea "A se agita înainte de întrebuinţare" se
face deoarece substanţele balast sedimentează destul de repede şi pot absorbi din
substanţele active ale preparatelor.
În scopul evitării contaminării preparatelor cu microorgansime, se prevede adăugarea
unui amestec de 0,025g nipasol şi 0,075g nipagin pentru fiecare 100 soluţie extractivă
(macerat, infuzie, decoct) obţinute.
7.6.2. Soluţii extractive alcoolice
7.6.2.1. Tincturi
F.R. X. defineşte tincturile ca fiind: “preparate farmaceutice lichide extractive, sub
formă de soluţii alcoolice, hidroalcoolice sau eteroalcoolice, obţinute prin extracţia
produselor vegetale sau animale”.
282
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Denumirea vine deci latinescul tingere =a colora, deoarece tincturile50 sunt soluţii
colorate. Drogurile se aduc la gradul de mărunţire prevăzut în monografia respectivă.
Raportul drog: solvent este de 1:10 (m/m) pentru tincturile preparate din produse
vegetale care conţin substanţe puternic active (10%) şi 1:5 (m/m) pt. tincturile preparate din
alte produse vegetale (20%).
Solventul folosit la extracţie este în general alcoolul diluat (70%).
Se mai folosesc:
- amestecuri hidro-alcoolo-eterice,
- alte concentraţii de alcool (50%),
- uneori acidulat de regulă cu acid clorhidric diluat,
- acid formic diluat 1%,
- acid fosforic 59%, în special pentru produsele vegetale care conţin alcaloizi.
Produsele vegetale care au conţinut lipidic vor fi degresate în prealabil pt. a se obţine un
randament optim şi preparate cu stabilitate corespunzătoare.
Umiditatea drogurilor uscate poate să fie cuprinsă între 2-20% (având în vedere că
drogurile, deşi uscate, conţin un procent de umiditate important. Chiar dacă sunt preparate
corect, tincturile ar putea să fie mai diluate din cauza apei conţinute. În această situaţie se
recomandă folosirea unei cantităţi mai mari de drog sau folosirea unui alcool mai concentrat.
Metodele de preparare sunt: macerarea, macerarea repetată şi percolarea.
Tincturile care au stabilitate redusă se prepară prin dizolvarea extractelor uscate sau
prin diluarea extractelor fluide.
Când se foloseşte o altă metodă de preparare, tincturile obţinute trebuie să corespundă
condiţiilor prevăzute în monografiile din F.R.
Descriere: sunt lichide limpezi, colorate, cu mirosul şi gustul caracteristice
componentelor produsului vegetal şi solventului folosit la preparare.
Prin diluare cu apă, unele tincturi devin opalescente sau se tulbură.
În F.R. se prevăd limite pentru:
• Fe3+ (0,001 %) decelat sub forma complexului hexacianoferat (II) de potasiu (albastru),
în comparaţie cu o soluţie etalon;
• metale grele (0,001 %) decelate ca sulfuri şi comparate cu soluţie etalon.
• conţinut în alcool determinat conform prevederilor F.R. X la "Concentraţia în alcool a
preparatelor farmaceutice”;
• reziduul prin evaporare: 10g tinctură se evaporă la sicitate pe baia de apă, într-o fiolă
de cântărire cu d = 4cm şi înălţimea de 2cm, în prealabil cântărită; se usucă la 105°C timp de
3 ore, se cântăreşte şi se raportează la 100g tinctură;
• dozare: se face conform metodelor indicate la fiecare monografie, concentraţia
exprimându-se la 100g tinctură, de obicei în cel mai important principiu activ sau în principii
activi totali.
Conservare:
Se conservă în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină.
Tincturile a căror masă este mai mare de 250g se conservă la temperaturi cuprinse între
8-15°C. Datorită conţinutului în principii şi substanţe balast antrenate în timpul preparării,
tincturile au o conservabilitate limitată.
Sunt sensibile la acţiunea oxidantă a aerului, mai ales preparatele care conţin uleiuri
volatile, rezine, balsamuri, alcaloizi, taninuri, care, în urma acestui proces, accelerat de
lumină, de cele mai multe ori, se modifică culoarea preparatului.
Prezenţa unor enzime provenite din produsele vegetale, precum hidrolaze, oxidaze,
poate provoca degradări urmate de inactivări ale principiilor activi. Tincturile fiind, în
majoritatea cazurilor, soluţii saturate, prin depozitare, în timp, se vor separa substanţele mai
greu solubile şi cele insolubile aflate în stare coloidală. Dacă diferenţa dintre temperatura de
50
Nu pot fi considerate tincturi soluţiile alcoolice obţinute prin dizolvarea unor substanţe chimice în alcool (ex. soluţia iodo-
iodurată alcoolică, impropriu denumită, tinctură de iod).
283
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
preparare şi cea de conservare este mare, poate fi antrenată în aceste depozite şi o cantitate
apreciabilă din principiul activ, ceea ce duce la scăderea calităţii preparatului. În aceste situaţii
nu se va proceda la îndepărtarea sedimentului balast prin filtrare, ci, aşa cum recomandă F.R.
X, se va folosi lichidul decantat, cu condiţia ca acesta să corespundă prevederilor din
monografia respectivă. Temperatura prea ridicată poate fi şi ea nefavorabilă, în sensul
evaporării unei cantităţi de vehicul, uneori şi principii activi, urmată de concentrarea tincturii,
descompuneri, inactivări.
Componentele extrase din droguri vegetale în tincturi se modifică prin conservare
(datorită unor procese biochimice, chimice şi fotochimice). Rezultatul (mai ales în extractele
fluide) va fi apariţia sedimentelor constituite din substanţe balast (coloizi, albumine, substanţe
grase) şi, uneori, din substanţe active (care pot suferi procese de oxidare, hidroliză şi chiar
enzimatice). Tincturile trebuie preparate, în general, în cantităţi corespunzătoare unui consum
limitat în timp. F.R. prevede pentru majoritatea tincturilor prepararea anuală sau controlul
analitic. Filtrarea sedimentelor din tincturi şi extracte fluide este contraindicată deoarece
favorizează evaporarea alcoolului, de asemenea contactul cu aerul şi unele pierderi.F.R.
prevede peste 30 de tincturi dintre care cele cu importanţă pentru medicina veterinară sunt
redate în tabelul 7.18.
Tabelul 7.18.
Tincturi oficinale cu folosirea în medicina veterinară (F.R. X)
Nr. Drog g/‰ Obţinere
Tinctura Prezentare Acţiunea
crt. /solvent51 prin:
Asupra terminaţiunilor nervoase, în
100/Alc.90°° Lichid galben-brun, limpede, amar,
1. Aconiti Percolare laringite (în amestecuri), bronşite,
+ HCl dil. înţepător (Separanda)
accese de tuse
2. Amara 200/Alc.40°° Percolare Lichid gălbui, limpede, gust foarte amar Excitant reflex al secreţiei gastrice
3. Auricae 100/Alc.40°° Percolare Lichid gălbui cu miros caracteristic, amar Antiinflamator al tegumentelor intacte
Lichid gălbui-brun, miros caracteristic, Excitosecretor gastric, excitant al
4. Aurantii 200/Alc.70°° Macerare
gust slab aromat, amar mobilităţii gastrointestinale
100/Alc.70°° Lichid limpede, brun-verzui, miros
Sedativ, antispastic al musculaturii
5. Belladonae + Macerare caracteristic, reacţie acidă, gust amar
netede şi intestinal
HCl dil. (Separanda)
Lichid limpede, brun-roşiatic, gust iute, în
6. Capsici 100/Alc.70°° Percolare Rubefiant, revulsiv, iritant, eupeptic
volume egale cu apa se tulbură
Lichid limpede, brun, gust amar Stimulator al S.N.C., indicat în boli
7. Colae 200/Alc.70°° Macerare
astringent, miros cara-cteristic infecţioase, depresii, oboseală
Lichid limpede, verde-brun, gust amar.
8. Digitalis 100/Alc.95°° Macerare Activitatea se verifică după un an Cardiotonic, în insuficienţă cardiacă
(Separanda)
Lichid limpede, brun sau verde, gust În bronşite cronice, rinofaringite,
9. Eucalipti 200/Alc.70°° Macerare
amar, miros caracteristic sinuzite congestive
Lichid limpede, de la galben la brun-
10. Gentianae 200/Alc.70°° Macerare Stomahic, tonic amar
roşcat, gust amar, miros caracteristic
Lichid limpede, brun-verzui, miros
11. Hiosciami 100/Alc.70°° Macerare Sedativ
caracteristic, gust amar
100/Alc.70°° Lichid limpede, galben-brun, gust amar.
Expectorant în bronşite şi
12. Ipecacuanhae + Percolare Conţinutul în alcaloizi se verifică la un an
HCl dil.
bronhopneumonii (doze mari - vomitiv)
(Separanda)
Acţiune locală în alopecii
Limpede, gălbui, gust şi miros
13. Jalopae 100/Alc.60°° Macerare necicatriceale. Asociat cu loţiuni şi
caracteristic
unguente.
Lichid limpede, brun închis, gust amar,
Constipant, antispastic, analgezic. În
14. Opii 50/Alc.70°° Dizolvare miros caracteristic. Cu apa dă soluţii
gastroenterite acute.
opalescente (Venena)
Limpede, brun-roşcat, gust amar, miros
15. Primulae 100/Alc.70°° Macerare Expectorant.
caracteristic. Cu apa formează spumă.
Roşu-brun, inodor, gust acru. Astringent, antidiareic, indicat în
16. Rataniae 200/Alc.70°° Macerare
Precipită cu apa. enteritele cronice.
17. Reventi 200/Alc.70°° Macerare Limpede, brun-roşu, amar, miros specific Laxativ, doze mici, purgativ, doze mari
18. Saponariae 200/Alc.60°° Macerare Limpede, galben, gust amărui Expectorant
Limpede, galben-brun, gust amar (toxic).
19. Strychnini 100/Alc.70°° Percolare Conţinutul în alcaloizi se verifică la un an Tonic S.N.C.
(Separanda)
Limpede, roşu-brun, cu miros caracteristic
20. Valerianae 200/Alc.60°° Macerare Antiseptic, sedativ uşor
şi reacţie slab acidă
51
Concentraţia alcoolului la prepararea tincturilor şi extractelor variază cu natura substanţelor. Astfel alcoolul concentrat dizolvă
mai bine: rezinele, balsamurile, esenţele, pe când alcoolul diluat: saponinele şi gumerezinele.
284
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
285
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
286
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
287
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Tinctura de Eucalipt
Acţiune terapeutică, indicaţii. Antiseptic al căilor respiratorii, expectorant datorită uleiurilor volatile conţinute
(eucaliptol).
Se prescrie în amestec cu alte tincturi care conţin uleiuri volatile, în preparate magistrale administrate prin
inhalare pentru decongestionarea căilor respiratorii.
Tinctura de Ghinţură (Gentianae)
Acţiune terapeutică. Datorită conţinutului în genţiopiorozită, tinctura are utilizare ca substanţă tonică
amară, stomahic şi apiretic, alături de alte tincturi.
Tinctura de Odolean (Valerianae)
Indicaţii terapeutice. Uleiul volatil este format dintr-un amestec heterogen de mono şi sesquiterpene, în
special esteri ai borneolului (izovalerianatul de bornil) care imprimă mirosul caracteristic.
Dacă până nu demult s-a considerat că izovaleriatul de bornil este principiul activ, cercetări mai recente
arată că fiecare component posedă propria sa activitate, ceea ce conduce la concluzia că există un fitocomplex
bazat pe sinergism, care se stabileşte între diferiţi componenţi. În orice caz, acţiunea principiilor din rădăcina de
odolean este de sedare a sistemului nervos şi antispastică, administrată în diferite forme de nevroze cardiace,
digestive şi agitaţie.
Se administrează ca atare, în picături (15-20 picături de 2-3 ori/zi) sau asociată cu bromuri în poţiuni.
Tinctura de Ipeca (F. R. IX)
Solventul de extracţie, alcoolul diluat, este acidulat cu HCl 10%, 10g, conform prevederilor de la monografia
"Tincturae" pentru produsele vegetale care conţin alcaloizi.
Indicaţii terapeutice. Datorită conţinutului în alcaloizi, dintre care cel mai important este emetina, care în
doze mici are acţiune expectorantă, iar, în doze mari, vomitiv, tinctura se prescrie în compoziţia unor preparate
vegetale magistrale destinate tratamentului afecţiunilor căilor respiratorii, când influenţează direct volumul şi
fluiditatea secreţiilor bronhice.
Tincturi oficinale obţinute prin dizolvare
Tinctura de Balsam de Tolu
Balsamum Tolutanum 20,00
Alcoholum q. s.
Balsamul de Tolu se lasă în contact cu 80g alcool (R) timp de 10 zile, agitând din când în când, se filtrează
şi se completează cu alcool (R), astfel încât să se obţină 100g tinctură.
Observaţii. La preparare, se foloseşte alcoolul concentrat, deoarece conţinutul balsamului de Tolu în rezine
îl face insolubil în apă, dar solubil în alcool 90°.
Indicaţii terapeutice. Intră în compoziţia siropului de balsam de Tolu, care se asociază în diferite prescripţii
magistrale cu soluţii extractive apoase destinate tratamentului afecţiunilor căilor respiratorii. Acţionează ca
expectorant şi antiseptic al căilor respiratorii, antispastic asupra musculaturii netede a bronhiilor.
Tincturi oficinale prin percolare cu solvent acidulat
Tinctura de Omag (Aconiti)
Indicaţii terapeutice: Conţin 0,05% alcaloizi enterosolubili, exprimaţi în aconitină, principiul activ al
rădăcinilor tuberizate de Omag. Aconitina are o acţiune selectivă asupra terminaţiilor nervoase (selective)
senzitive, producând iritaţii ale pielii, manifestate prin prurit, diverse parestezii, ajungând până la anestezie totală.
Datorită acestei acţiuni se prescrie în nevralgii de trigemen, ticuri dureroase faciale, sciatică.
Este folosită şi ca antitusiv în diverse asocieri, destinate tratamentului adjuvant al unor bronşite, laringite,
tuse convulsivă. Intră în compoziţia siropurilor Tusomag şi Sirogal.
Tincturi oficinale obţinute prin amestecare
Tinctură anticolerină (Tinctura Davilla)
Rp./
Tinctura Opii 17,00
Extractum Frangulae fluidium 3,40
Cinamoni aetheroleum 1,00
Menthae aetheroleum 5,00
Acidum hydrochloricum dil. 1,00
Alcoholum q.s. ad 100,00
Se amestecă şi se filtrează după 48 de ore. Conţine 0,17% morfină anhidră şi cel puţin 5,8% m/v ulei volatil.
Indicaţii terapeutice. Are acţiune constipantă (datorită tincturii de opiu) şi spasmolitică (datorită uleiul de
mentă); este uşor analgezică şi antispastică, diminuând peristaltismul şi secreţia intestinală.
Se recomandă ca atare, eliberată în cantitate de max. 10ml. odată, administrată sub formă de picături în
colici gastro-intestinale.
Conservare: "Venena".
288
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
290
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
292
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
Bibliografie
• Alexandra Trif, Valeriu Curtui - 1997 – Compendiu de botanică medicală, Ed. Brumar,
Timişoara.
• Balaci P., Mateescu T. (1964) - Lucrări practice de farmacologie şi receptură, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
• Balaci, P., Stătescu, C. (1976) – Farmacologie şi receptură veterinară, Lito. Inst. Agr. N.
Bălcescu, Bucureşti.
• Ban, Petra, Savopol, E. (1978) - Soluţii sterile, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Bonnefoi, M., Burgat, V., Petit, C. (1991) - Pharmacie galenique, E.N.V. Toulouse.
• Cooke W. (1994) - Notes of veterinary pharmacology, Univ. of Liverpool.
• Cuparencu, B., Pleşca, Luminiţa (1995) - Contribuţii la studiul farmacodinamic al soluţiilor
hipertonice, în: Actualităţi în Farmacologie şi Fiziopatologie, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 225-234.
• Cuparencu, B., Safta, L., Suciu, Gh., Varga, A. (1984) - Îndreptar de farmacografie şi
interacţiuni medicamentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. I, Ed. Medicală, Bucureşti
• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. II, Ed. Medicală, Bucureşti
• Fica, Cornelia (1970) - Tehnică farmaceutică pentru asistenţii de farmacie, Ed. Medicală.
Bucureşti.
• Fica, Cornelia (1973) - Emulsii şi suspensii farmaceutice, Ed. Medicală, Bucureşti
• Fica, Cornelia (1983) - Îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor, Ed. Medicală,
Bucureşti.
• Georgescu, N. (1962) - Lucrări practice de farmacologie, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti
• Gherdan A. (1992) - Caiet de farmacologie, Vol.II, Lito IAT, Timişoara.
• Grecu, I., Curea, Elena (1976) – Interacţiuni între substanţele macromoleculare şi
medicaentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
• Halkin, H., Lidji, M., Rubinstein, E. (1981) - The influence of endotoxin induced pyrexia on the
pharmacokinetics of gentamicin in rabbit, J. Pharmacol., Exp. Therap., 216, 415-418.
• Hartshorn, E.A. (1972) - Drug interaction and their therapeutic implications in Perspectives in
clinical pharmacy, Ed. D.E. Francke and H.A.K. Whitney Drug Intelligence Public. Hamilton, Ill.,
178-188.
• Ionescu, Stoian, P., Ciocănelea, V., Adam, L., Rub-Saidac, A., Ban, I., Georgescu, Elena,
Savopol, E. (1974) - Tehnică farmaceutică, ed. a II-a rev., Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti.
• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E. (1977) - Extracte vegetale, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E., Georgescu, Elena (1970) - Medicamente injectabile şi colire,
Ed. Medicală, Bucureşti.
• Kissel, T., Demirdere, A. (1987) – Microspheres - a Controlled Release System for Parenteral
application, in Controlled Drug Delivery Ed. by B.W. Müller Wissenschaftliche
Verlagsgesellschaft mgbH Stuttgart, 103-131.
• Kramer, W.R., Inglott, A.S., Cluxton, R.J. (1987) - Some physical and chemical incompatibilities
of drugs for i.v. administration in J.A.V.M.A., 438-456.
• Martindale's (1977) - The Extra Pharmacopeia, Ed. XXVII, The Pharmaceutical Press London.
• Meyer Jones, L., Booth, N.H., Mc Donald, L.E. (1977) - Veterinary Pharmacology and
th
Therapeutics, 4 Edition, Iowa State Univ. Press.
• Negoiţă, S., Mărăşoiu, Gh. (1962) – Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Pârvu D. (1996) - Introducere în chimia suprafeţelor şi coloizilor, Ed. Eurobit, Timişoara.
• Pârvu, Dorel (1995) - Chimie fizică, Lito, U.S.A.M.V.B., Timişoara.
• Pintea, V., Cotruţ, M., Manta, D.A., Sălăgeanu, Gh. (1982) - Fiziologie medical eterinară, Ed. Did.
şi Pedag., Bucureşti
• Riviere, J.E. (1984) - The value and limitation of pharmakinetics in predicting dosage
regiments: Effects of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary
Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers, J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 99-118.
• Simiti, I. (red.) (1984) – Elemente de farmacie clinică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
• Simonelli, A.P., Dreesback, D.S. – Principles of formulation of parenteral dosage forms: Effects
of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers,
J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 390-421.
294
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide
295