Sunteți pe pagina 1din 101

7.

Formele medicamentoase lichide


Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.1. CLASIFICARE, NOŢIUNI GENERALE

Formele medicamentoase lichide sunt formate dintr-un mediu de dispersie (vehicul


lichid), în care se găsesc dispersate substanţele medicamentoase.
Substanţele care se dispersează în vehiculul lichid formează faza dispersată (solvatul,
solvitul), iar lichidul în care se produce dispersarea se numeşte faza dispersantă (solventul).
Faza dispersată poate fi reprezentată de substanţe: gazoase, lichide sau solide.
După modul de preparare, soluţiile se obţin prin:
• preparare: dizolvare (la rece, la cald sau prin intermediu) sau solubilizare (la rece, la
cald sau prin intermediu);
• extracţie: infuzare, decocţie, percolare, extragere.
Medicamentele lichide ocupă un loc însemnat în practica medicală veterinară,
considerându-se că 30-35% din întreaga receptură este reprezentată de formele lichide.
Soluţiile se pot clasifica în funcţie de mărimea particulelor fazei dispersate în:
• dispersii moleculare (soluţii moleculare, soluţii adevărate), în care particulele fazei
dispersate au dimensiuni cuprinse între 0,001-0,0001mm.
Acestea sunt particule moleculare disociate sau nu în ioni. Răspândirea lor între
moleculele solventului este uniformă, formând un sistem omogen, care nu poate fi separat
prin filtrare sau centrifugare. Prin evaporare se obţin cristale sau pulberi amorfe.
• dispersii coloidale (soluţii micelare; pseudosoluţii) unde faza dispersată este formată
din molecule cu greutate mare sau micelii (conglomerate de molecule).
Particulele fazei sunt peste 0,001 mm. Spre deosebire de soluţiile moleculare, aici pot
interveni fenomene fizice şi chimice care produc coagularea sau precipitarea fazei dispersate.
Prin evaporarea solventului, se formează geluri.
• dispersii mecanice (soluţii macromoleculare), la care faza dispersată are în
componenţă particule mari (peste 100 µm), care sunt reţinute de filtrele obişnuite.
Ele sunt sisteme monofazice, stabile din punct de vedere termodinamic.
În funcţie de felul fazei dispersate care intră în amestec, soluţiile se clasifică în:
• emulsii - dispersii lichid/lichid, cu particule peste 100µm;
• suspensii - dispersii solid/lichid, cu particule peste 100µm;
• mixturi - forme medicamentoase lichide cu compoziţie complexă de tip suspensoid sau
coloidal (cu administrare pe cale orală).
Din punct de vedere al compoziţiei solventului, formele medicamentoase lichide se
clasifică în:
• soluţii apoase (ape medicamentoase, ape aromatice, limonade, siropuri, mixturi, licori);
• soluţii alcoolice;
• soluţii hidroalcoolice;
• soluţii uleioase;
• soluţii glicerinate;
• soluţii hidro-alcoolice-glicerinate;
• soluţii eterice sau etero-alcoolice;
• soluţii cu solvenţi organici apoşi (ex. propilenglicoli; polietilenglicoli).
După calea de administrare a soluţiilor medicamentoase, acestea se împart în:
• de uz intern,
• de uz extern.
După organul sau sistemul asupra căruia acţionează, soluţiile medicamentoase pot fi
clasificate în:
• soluţii oftalmice (gr. ophtalmos= ochi)
• erine (gr. en =în; rhinos =nas);
• gargarisme (gr. gargarisein = a clăti gura prin evacuarea aerului);
• colutorii (lat. colluere = a spăla) (fig.7.1.);

196
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Fig. 7.1. Colutoriu Cleaning (Heiland).


Este utilizat în igiena dinilor şi gingiilor la carnivore.

• badijonări (lat. badijein = a tampona) (fig. 7.2.);

Fig. 7.2. Vetisept (Albrecht).


Conţine: complex iodat. Este utilizat în badijonări la animale.

• cataplasme (gr. kataplasma = aplicaţie);


• aspersiuni (lat. aspersio = a picura sub presiune) (fig. 7.3.);

Fig. 7.3. Leoreilles (Leo). Soluţie pentru aspersiuni auriculare la câine.


Conţine: acid boric 2,35g, mentol 0,9g, clorotimol 0,1g, borat de sodiu 0,4g, benzil sulfat de sodiu 0,08 şi
excipient până la 100ml.
Este utilizat periodic şi aspersiuni auriculare pentru menţinerea igienei.

• licori (lat. liquor = lichid limpede);


• fricţii (lat. frictio = a freca)(fig. 7.4.);

Fig. 7.4. Soluţie Algyval (Sepval-Sogeval) – frecţie antalgică.


Conţine: extract de Arachis hypogea, excipient la 100ml. Este utilizată ca frecţie antalgică la câini, pisici şi
cabaline în procesele inflamatorii dureroase, în contuzii dureroase.

197
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• limonade (ar. leimonu = lămâie);


• clisme (gr. kluzein = a spăla);
• poţiuni (lat. potio =băutură)(fig. 7.5.)

Fig. 7.5. Poţiune de igienă orală – Antirobe (Pharmacia-Upjohn).


Conţine: clindamicină 25ml şi excipient. Este utilizat în tratamentul plăgilor, supuraţiilor şi abceselor
dentare, stomatite, gingivite, pioree, asociat cu detartraj.
• loţiuni (lat. lotio = a spăla) (fig. 7.6.);

Fig. 7.6. Loţiune tanantă Solipat (TVM).


Conţine: acid tricloracetic 3%, acid tricloracetic 2 ml, formaldeidă 3ml, extract fluid de Cewntella asiatica 3ml şi
Aloe vera 0,1ml, excipient la 100ml. Este utilizată în protecţia cuzineţilor plantari şi ameliorarea rezistenţei la
uzură a acestora.
• mixturi (lat. mixtura = amestec)(fig. 7.7.);

Fig. 7.7. Mixtură de uz extern Fucidine C (Leo) mixtură uleioasă.


Conţine: sulfat de franicetină 500mg, fusidat de dietanolamină 500mg, nistatin 10 milioane U.I., prednisolon
250mg, ulei de susan 100g. este utilizat în otite şi dermatoze.

198
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• spălături şi băi medicamentoase (lat. balneus = baie) (fig. 7.8.).

Fig. 7.8. Soluţie pentru băi locale (Pour on) Ivomec (Merck).
Conţine: ivermectină 0,5g, excipient la 100ml cu efect antiparazitar intern şi extern.

Criteriul esenţial de clasificare rămâne gradul de dispersie care ţine cont şi de celelalte
criterii de clasificare (operaţii de preparare, proprietăţi fizico-chimice şi terapeutice ale
substanţelor active, ajutătoare şi cele ale solvenţilor).
Condiţia pe care trebuie să o îndeplinească orice medicament lichid este omogenitatea
(în idea unei repartiţii uniforme a substanţei active în toată masa soluţiei medicamentoase (pot
asigura dozări corecte).
Spre deosebire de alte amestecuri, soluţiile se caracterizează, în primul rând, prin
întrepătrunderea reciprocă activă a componentelor, în urma căreia între componente nu există
suprafeţe de separare astfel că (spre deosebire de restul sistemelor disperse) vor lipsi
fenomenele de suprafaţă.
Într-o soluţie, între molecule pot avea loc interreacţii care au caracterul unor legături
secundare (de tip Van der Waals, legături de hidrogen sau a energiilor dipol - dipol; ion -dipol).
Fiecare soluţie, în funcţie de structura sa moleculară are o anumită constituţie spaţială,
atât a elementelor constitutive, cât şi a legăturilor lor secundare, această constituţie permiţând
deplasări în cadrul sistemului.
Energia medie a legăturilor secundare dintre molecule va condiţiona fenomenele de:
tensiune superficială, densitate, tensiune de vapori etc.
Relaţiile mai puternice între componentele unor soluţii duc la asocieri cu grade diferite
de putere între moleculele solventului şi solvitului.
Formarea acestor asociate poartă numele de solvatare (în cazul apei: hidratare), iar
pătura moleculelor de solvent care înconjoară particula dizolvată se numeşte înveliş de
solvatare (de hidratare, în cazul apei).
Concentraţia
Cantitatea de substanţă dizolvată conţinută într-o anumită cantitate de solvent sau
soluţie poartă denumirea de concentraţie.
O soluţie este saturată când conţine cantitatea maximă de solvit pe care solventul are
capacitatea să o dilueze1.Concentraţia soluţiilor se exprimă în concentraţii raportate la unităţi
de masă sau de volum2.
După Farmacopeea Română concentraţiile se exprimă în:
• "% g/g", cantitatea în grame de substanţă conţinută în 100g produs final.
1
Între substanţa dizolvată şi cea nedizolvată se formează un echilibru care este dependent de temperatură, variind în funcţie de
ea soluţiile care nu au atins această stare de echilibru vor fi nesaturate.
2
Concentraţia % raportată la unităţi de masă se exprimă prin: cantitatea de substanţă în grame dizolvată în 100ml soluţie
ex. o soluţie apoasă de NaCl 10g/100g conţine 10g NaCl + 90g H2O = 100g soluţie.
Concentraţia % raportată la volum se exprimă prin: câţi mililitri de substanţă lichidă sunt dizolvaţi în 100 ml soluţie.
Aşa se exprima de obicei concentraţia amestecurilor lichide (ex. 50ml etanol cu 50ml apă)
199
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Formele farmaceutice lichide, indiferent de solvent, se prepară la greutate (g/g).


Soluţiile injectabile şi reactivii se prepară la volum, concentraţia exprimându-se prin:
• "% v/v", volumul în ml conţinut în 100 ml produs final
• "% g/v", volumul în grame conţinut în 100ml produs final.
Se mai cunosc exprimările:
• “% v/g”, care este volumul în ml conţinut în 100g produs final,
• solubilitatea maximă este numărul de părţi de lichid exprimat în volume necesare
pentru dizolvarea unei părţi exprimate în grame.
Ex. 0,9 NaCl în 100ml apă distilată (ser fiziologic).
7.2. AVANTAJE BI DEZAVANTAJE
7.2.1. Avantaje
Avantajele soluţiilor medicamentoase sunt:
• distribuţia medicamentelor este perfect omogenă,
• cele mai adecvate pentru absorbţia în organism,
• permit o dozare exactă a substanţelor active,
• prin prepararea unor diluţii diferite se poate asigura adaptarea posologiei în funcţie de
specia animalului,
• evită acţiunea potenţial iritantă a unor forme medicamentoase solide (pilule, boluri etc.)
care pot provoca iritaţii ale tractului digestiv,
• acţiunea iritantă a unor substanţe medicamentoase se pot atenua prin folosirea
soluţiilor diluate,
• asigură biodisponibilitate3 maximă,
• la soluţiile de uz intern în general nu se cunosc procese care limitează absorbţia, dacă
substanţa se menţine în soluţie după ce soluţia a fost ingerată,
• soluţiile de uz intern acţionează mai rapid ca alte forme administrate pe această cale,
• soluţiile de uz extern permit aplicarea uniformă a substanţei medicamentoase,
• este forma cea mai adecvată pentru substanţele eutectice şi higroscopice, care nu pot
fi menţinute uşor sub formă solidă),
• pot fi uşor colorate, îndulcite sau aromatizate.
7.2.2. Dezavantaje
Dezavantajele, cele mai importante sunt:
• stabilitate redusă, datorită solventului (în majoritatea cazurilor, apa, a cărei prezenţă
favorizează degradările).
• între componentele soluţiilor pot avea loc, cu uşurinţă, numeroase reacţii,
incompatibilităţile fiind mult mai des întâlnite decât la alte forme medicamentoase.
• volumul mare, datorită cantităţilor mari de vehicul, ceea ce reclamă ambalaj, spaţii de
depozitare şi transport relativ dificil.
7.3. COMPONENŢA SOLUŢIILOR
Materiile prime principale întrebuinţate la prepararea soluţiilor medicamentoase sunt
substanţele medicamentoase active şi vehiculele, la care se mai pot adăuga şi stabilizanţi,
corectori etc.
7.3.1. Substanţele active
Substanţele active reprezintă, de obicei, faza dispersată a soluţiilor şi sunt în marea lor
majoritate solide. Substanţele active solide trebuie să sufere procese de solubilizare în
principalii solvenţi.

3
Eficacitatea preparatului depinde, în primul rând, de caracterul ionic al substanţei active, de menţinerea solubilităţii în fluidele
şi ţesuturile corpului, astfel încât absorbţia să fie rapidă şi totală (deoarece medicamentele ajung la receptori pe calea lichidelor
de distribuţie ale organismului).
200
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Solubilitatea depinde de constituţiile chimice ale substanţei dizolvate şi ale solventului:


• substanţele hidrofile se dizolvă în solvenţi polari, iar cele
• hidrofobe, în solvenţi apolari.
Solubilitatea se poate exprima:
• cantitativ şi se referă la vehiculul în care se dizolvă o parte (1g) de substanţă activă
pentru a se obţine o soluţie saturată la temperatură normală (ex. 1 parte acid acetilsalicilic se
poate dizolva în: 300 p apă, 20 p de eter, 17 p de cloroform sau 5 p alcool).
• prin utilizarea unor termeni sau expresii (tab.7.1)
Tabelul. 7.1.
4
Termeni de exprimare a solubilităţii (F.R. X. )
Expresia folosită Părţi de dizolvant necesare
Foarte uşor solubil Cel mult 1 p
Uşor solubil De la 1-10 p
Solubil De la 30-100 p
Greu solubil De la 100-1000 p
Foarte greu solubil De la 1000-10.000 p
Practic insolubil Peste 10.000 p

Constituţia chimică a substanţelor poate da indicaţii asupra solubilităţii:


• sărurile minerale şi organice sunt în majoritatea lor solubile în apă şi insolubile în
hidrocarburi, uleiuri, cloroform, eter;
• derivaţii aromatici, fenolii, hidrocarburile, uleiurile volatile, acizii organici sunt solubile
în cloroform şi eter, dar sunt insolubili în apă.
7.3.2. Solvenţii
Constituie faza dispersantă, dizolvantul sau vehiculul care va face ca o substanţă solidă,
lichidă sau gazoasă să fie trecută în soluţie printr-o operaţie de dizolvare.
Acţiunea de dizolvare a unui solvent se explică prin constituţia sa.
Din acest punct de vedere, ei se clasifică în: polari şi nepolari.
Substanţele polare sunt constituite din atomi individuali sau grupe de atomi având
diferenţe de potenţial între molecule şi care sunt dizolvate de solvenţii polari (ex. apă, alcooli,
glicerină).
Substanţele nepolare sunt constituite din atomi şi grupe de atomi care nu posedă forţe
de echilibru reciproce care sunt dizolvate în solvenţi nepolari (ex. benzen, benzină, sulfură de
carbon, ulei de parafină etc.).
Polaritatea solvenţilor fiind mai mult sau mai puţin relativă, cele două tipuri de solvenţi
nu se pot delimita net.
După reacţia cu acizii sau cu bazele pe care le dizolvă, solvenţii se clasifică în:
• solvenţi indiferenţi (inerţi, aprotici): aceştia au constanta dielectrică mică neavând
posibilitatea de a ceda sau de a accepta protoni (benzenul, toluenul, cloroformul, tetraclorura
de carbon). În aceşti solvenţi, acizii şi bazele dizolvate nu disociază, iar reacţiile au loc între
molecule. Sunt consideraţi solvenţi indiferenţi şi: cetonele şi nitrilii (acetona, metilcetonă,
acetonitril, nitrobenzen).
• solvenţii neindiferenţi (proteolitici sau protici) sunt constituiţi din molecule polare cu
constantă dielectrică mare. Ei au o acţiune ionizantă asupra moleculelor dizolvate. După
tendinţa lor de a ceda sau accepta protoni acest subgrup se clasifică la rândul său în:
- solvenţi protogeni (acizi) care cedează protoni, imprimând substanţelor dizolvate un
caracter bazic (ex. acidul acetic, formic, sulfuric, anhidrida acetică etc.);
- solvenţi protofili (bazici) corespund unor substanţe cu caracter bazic cu afinitate
crescută, care acceptă protoni, imprimând substanţelor dizolvate caracter acid (ex. apa,
hidroxidul de amoniu, etilendiamida, piridina etc.).
Cea mai mare afinitate faţă de protoni o au ionii NH- şi OH-;

4
Toate datele din farmacopee sunt aproximative, având doar un caracter informativ. Deoarece uneori în timpul preparării
soluţiilor se lucrează la diferite temperaturi se pot consulta curbele de solubilitate ale substanţelor în funcţie de temperatură.
Solubilitatea la solvenţi este dată de constituţia chimică a acestora.
201
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

- solvenţi amfiprotici au proprietăţi amfotere comportându-se atât ca acizi (cedare de


protoni) cât şi ca baze (acceptare de protoni) (ex. apa, etanolul, propilenglicolul sau 1,2-
propandiolul etc.).
Manifestarea caracterului acid sau bazic al substanţelor nu se poate face decât în
prezenţa altor substanţe susceptibile de a ceda sau accepta protoni (adică în prezenţa altor
baze sau acizi). Exact acest rol îl au solvenţii.
Solvenţii trebuie să:
• aibă acţiune dizolvantă sau extractivă bună;
• acţiunea lor de dizolvare să fie cât mai selectivă;
• fie incolori;
• dacă e cazul să fie neutri şi anhidri;
• fie stabili şi să nu reacţioneze cu substanţele dizolvate sau pe care le extrag sau cu
materialul recipientelor în care se lucrează;
• nu fie toxici sau inflamabili;
• se conserve bine şi să fie ieftini;
• poată fi uşor recuperaţi (mai ales când au servit la prepararea unor soluţii extractive);
• asigure o bună conservare a substanţelor active.
Lloyd împarte solvenţii farmaceutici în trei clase:
Clasa I: apă, glicerină, alcool etilic, alcool metilic;
Clasa a II-a: acetonă, cloroform, alcool amilic, acid acetic, eter acetic, eter;
Clasa a III-a: benzen, sulfură de carbon, benzină, ulei de terebentină, parafină lichidă
Cei mai importanţi solvenţi folosiţi:
Apa
Apa este bine tolerată de către ţesuturi. Molecula de apă este un dipol, având doi centri
electrici plasaţi la o anumită distanţă unul de celălalt ceea ce îi asigură un moment electric
permanent.
Datorită constantei proprii dielectrice, apa este un excelent solvent pentru electroliţi
(aceştia disociind în ionii).
Este cel mai uzual dizolvant din farmacie având bune calităţi de solvent pentru: acizi,
baze, săruri, zaharuri, fenoli, aldehide, cetone, alcooli, aminoacizi, glicozide, gume, taninuri,
enzime.
Apa nu dizolvă: rezine, alcaloizi, uleiuri, grăsimi, hidrocarburi.
Apa dizolvă substanţe cu grupări polare, soluţiile respective având la rândul lor
capacitate de dizolvare mai mare decât a apei pure (ex. acizi, zaharuri, săruri minerale).
De aceea adesea pentru o bună dizolvare i se adaugă apei acizi sau baze (ex. soluţia
apoasă de acid clorhidric 5% dizolvă un număr apreciabil de compuşi anorganici şi organici5.
Datorită puterii sale mărite de disociere, apa este socotită drept solventul cel mai potrivit
pentru reacţii ionice.
Calitatea apei distilate depinde de mai mulţi factori: calitatea apei potabile; modul de
preparare; modul de colectare al apei distilate6; modul de conservare.
Purificarea apei se face prin procedeul de distilare a apei potabile care constă în
transformarea unui lichid în vapori şi condensarea lor ulterioară.

5
Apa distilată este un lichid limpede, fără gust, fără miros (de H2S), trebuie să fie complet lipsită de impurităţi, apirogen, săruri,
microorganisme (alge, protozoare) şi de asemenea să nu fie bogată în gaze (desigur că o apă distilată complet lipsită de CO2 şi
O2 este foarte greu de obţinut, însă ea trebuie să fie complet lipsită de alte gaze (ex. amoniac, HCl).
Apa are calitatea de a forma legături de hidrogen (deoarece fiecare moleculă are doi atomi de hidrogen şi două perechi de
electroni neparticipanţi) şi astfel poate forma patru legături de hidrogen.
Datorită repartizării sarcinilor pozitive ale hidrogenilor şi negative ale oxigenilor molecula apei apare asimetrică, reprezentând
un dipol permanent (asemănător cu un magnet mic).
6
Teoriile care explică comportarea apei ca solvent pornesc de la structura geometrică tridimensională a moleculelor.
Ex. la 20°C moleculele apei ce au 4 legături de H este 23%; cu 3 legături - 20%; cu 2 legături - 40%, moleculele nelegate
reprezentând 30%. Aceste proporţii se modifică dependent de temperatură, de prezenţa ionilor, a macromoleculelor, a agenţilor
tensioactivi etc. Odată cu creşterea temperaturii moleculele prezentând legături de H se împuţinează.
De asemenea, datorită puterii sale de disociere, apa distilată este considerată solventul cel mai potrivit pentru reacţii ionice.
202
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Procesul de distilare se aplică în variante şi aparatură diferite, după scopul urmărit:


purificări, distilare în vid, autoclavare cu vapori de apă etc. (vezi cap. 3.6. şi 3.7.).
Apa nu suferă modificări structurale prin acţiunea căldurii, ceea ce este un avantaj
pentru preparările de soluţii şi sterilizările prin căldură.
În afară de utilizarea apei distilate la prepararea medicamentelor lichide se poate folosi
şi apa demineralizată (mai puţin pentru soluţiile oftalmice şi cele injectabile).
Apa demineralizată se obţine din purificare cu schimbători de ioni sau celule
electroosmotice. Metoda de obţinere a apei demineralizate se bazează pe schimbul de cationi
şi anioni care pot fi absorbiţi de către unele răşini.
Apa potabilă nu se poate folosi la prepararea de soluţii având în vedere conţinutul mare
de săruri, impurităţi insolubile şi microorganisme.
Apele aromatice sunt de obicei vehicule în compoziţia unor medicamente de uz intern.
Ele se prepară prin distilare cu vapori de apă a produselor vegetale cu conţinut în uleiuri
volatile sau prin dizolvarea în apă a acestor uleiuri.
Conservarea apei distilate
Condiţiile de puritate prevăzute de F.R. sunt valabile doar pentru apa proaspăt distilată
(sau dacă apa distilată a fost sterilizată imediat după preparare şi păstrată bine închisă).
În condiţii normale, apa distilată nu se obţine sterilă, ea putând fi invadată de
microorganisme (care chiar dacă ar fi distruse ulterior prin sterilizare impurifică apa prin
produse de metabolism denumite: substanţe pirogene, care pot provoca accidente grave
introduse în organism (în cadrul soluţiilor injectabile)7.
Alcoolul etilic (Etanolul: C2H5OH)
Este unul din cele mai utilizate vehicule (fie 95c (v/v) sau 94,9c (g/g) = alcoolul oficinal,
fie 70c (v/v) sau 62,4° (g/g) = alcoolul diluat).
Alcoolul este miscibil în orice proporţie cu apa, acetona cloroformul, glicerina, la
amestecarea cu apa având loc o concentraţie de volum (de aceea pentru obţinerea de soluţii
diferite nu se vor aplica calculele de diluţie, ci se vor folosi tabelele din farmacopee) (tab. 7.2).
Tabelul 7.2.
Diluarea alcoolului de concentraţii diferite prin amestec cu apă la 20°°C (F.R. X)
Concentraţia alcoolului Concentraţii de alcool
care se diluează 35°° 40°° 45°° 50°° 55°° 60°° 65°° 70°° 75°° 80°° 85°° 90°° 95°°
35°° 167
40°° 335 144
45°° 505 290 127
50°° 674 436 255 114
55°° 845 583 389 229 103
60°° 1017 730 514 344 207 95
65°° 1189 878 644 460 311 190 88
70°° 1360 1027 774 577 417 285 175 81
75°° 1535 1177 906 694 523 382 264 163 76
80°° 1709 1327 1039 812 630 480 353 246 153 72
85°° 1884 1478 1172 932 738 578 443 329 231 144 68
90°° 2061 1630 1306 1052 847 677 535 414 310 218 138 65
95°° 2239 1785 1443 1174 957 779 629 501 391 295 209 133 46

Alcoolul are capacitate bună de dizolvare a substanţelor organice şi minerale, dizolvând,


într-o măsură mai mică sau mai mare: iodul, camforul, acidul salicilic, uleiurile volatile,

7
În timp, în apa distilată se pot petrece modificări importante, prin dizolvarea bioxidului de carbon din aer, pH-ul poate să scadă
până la 5-6 (prin fierbere parte din CO2 se va elimina modificând şi pH-ul la 6,5, iar când acesta este mai mare se poate bănui
prezenţa impurităţilor sau alcalinitatea sticlei.
Conservarea apei prin procedeul oligodinamic (cu ioni de argint), deşi împiedică dezvoltarea unor microorganisme este fără
acţiunea asupra saprofiţilor (şi modifică pH-ul spre alcalin).
Apa distilată obţinută în aparatură de metal conţine deseori urme de metal în cantităţi foarte mici care ar putea cataliza unele
reacţii de oxidare mai ales la repararea soluţiilor injectabile (ele pot fi blocate cu cantităţi minime de substanţe care formează cu
metalul complecşi neionizabili).
De aceea apa distilată se face cel mai bine în flacoane de sticlă neutre cât mai pline, acoperite şi sterilizate.
Acest deziderat este dificil de înfăptuit, având în vedere consumul destul de mare de apă distilată.
Recomandabil ar fi ca apa distilată să se prepare numai pe măsura consumului.
203
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

coloranţii, lecitina, uleiul de ricin, săpunurile; balsamurile, rezinele; esterii acidului


parahidroxibenzoic, polisorbaţi, polivinilpirolidina, gelatinele etc.
Concentraţia alcoolului joacă rol important în capacitatea de dispersare (ex. rezinele,
camforul sunt solubile în alcool concentrat, odată cu diluarea progresivă producându-se
precipitarea).
Alcoolul este incompatibil cu: acidul azotic, gumele, permanganatul de potasiu,
provoacă precipitarea proteinelor, inactivarea enzimelor şi descompunerea unor antibiotice
(ex. penicilinele).
Pentru prepararea soluţiilor alcoolice extractive (din drogurile vegetale) sunt
recomandate diferite concentraţii, care asigură cel mai bun randament.
La 42° concentraţia prezintă cele mai bune avantaje, deoarece la această concentraţie
prezintă vâscozitatea maximă.
Pentru oprirea fermenţilor cea mai recomandată este concentraţia de 70°.
Alcoolul de asemenea se poate include în fazele apoase ale emulsiilor cu rol conservant
în proporţii de 15%.
Pe baza acestui tabel se pot prepara diverse concentraţii de alcool.
Astfel: pentru a obţine alcool de concentraţia din prima coloană orizontală se vor
amesteca 1.000 ml alcool de concentraţia indicată în prima coloană verticală cu cantităţile de
apă aflate la intersecţia coloanelor orizontală şi verticală la temperatura de 20°C.
De exemplu, pentru a obţine un alcool de 75° dintr-un alcool de 90° se vor amesteca
1.000 ml alcool de 90° cu 310 ml apă (sau la 100 ml alcool 90° şi 31 ml apă).
Alcoolul ca dizolvant pentru prepararea soluţiilor extractive se foloseşte mai ales la
prepararea soluţiilor extractive care urmează a fi conservate perioade îndelungate.
Avantaje: se evaporă uşor, bun antiseptic, inhibă activitatea enzimelor, nu influenţează
hidroliza, precipită materiile albuminoide şi poate servi la îndepărtarea lor, dizolvă alcaloizii-
bază şi rezinele (pe care apa nu le poate dizolva).
Dezavantaje: este inflamabil, are activitate farmacodinamică proprie, transmite miros
soluţiilor extractive, nu are aceeaşi putere de pătrundere prin membranele celulare, ca apa.
De aceea o mai bună soluţie extractivă este cea hidroalcoolică.
Vinul medicinal - are proprietăţi dizolvante asemănătoare cu apa, dar acidul tartric şi
alcoolul îi măresc capacitatea de dizolvare.
Vinul terapeutic trebuie să aibă un conţinut în alcool de 10-16%, procente mai mici de
9% supunându-l fermen-taţiei acetice.
Oţetul (CH3COOH) are caracteristici similare cu ale vinului, cu deosebirea că alcoolul a
fost transformat în acid acetic.
Concentraţia trebuie să fie cuprinsă între 6-9°. Farmacopeea Română permite înlocuirea
oţetului de vin cu soluţie de acid acetic (având aceeaşi concentraţie).
Alcoolul izopropilic (CH3CH-OHCH3). Este miscibil cu apa, eterul, cloroformul şi este
solvent pentru creozot. Se foloseşte ca dezinfectant al pielii, seringilor şi acelor de seringă,
precum şi în loţiunile şi linimentele pentru păr şi pielea capului.
Glicerina (Glycerolum;1,2,3-propantriol, C3H8O3). Este alcool trihidric care se prezintă
sub forma de lichid limpede, incolor, de consistenţă siropoasă, higroscopic, fără miros, cu gust
dulceag. Se amestecă în orice proporţie cu apă şi alcool şi este practic insolubilă în: eter,
cloroform şi uleiuri grase. Soluţia apoasă are reacţie neutră.
Este incompatibilă cu oxidanţii, acidul azotic, permanganaţii, peroxizii.
Nu este miscibilă cu lanolina şi vaselina. Soluţiile cu acidul boric sunt acide (datorită
acidului gliceroboric).
Funcţia OH alcoolică pe care o are glicerina este hidrofilă şi dizolvă alcoolii, poliolii,
zaharurile, multe săruri minerale şi organice şi chiar oxizii metalici.
Puterea dizolvantă a glicerinei creşte prin încălzire.
Glicerina are de asemenea proprietăţi antiseptice, la concentraţii peste 40%
microorganismele ne mai dezvoltându-se.

204
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Pe cale externă este: un protector cutanat; antiflogistic, aplicându-se în loţiuni,


unguente, paste; laxativ în formă de clisme şi supozitoare (în asociere cu săpunul); de
asemenea, în afecţiuni genitale (ovule).
În soluţii pentru uzul extern, glicerina este vehicul pentru iod, fenol, mentol sau pentru
prepararea unor soluţii anhidre (cu anestezină, antipirină) pentru ureche.
Glicerina are vâscozitate ridicată, ceea care favorizează aderarea la piele şi mucoase.
Higroscopicitatea ei va menţine starea de umiditate sub forma ei anhidră poate produce
deshidratarea ţesuturilor.
Pe cale internă: are acţiune laxativă fiind iritantă pentru ţesuturi şi mucoase
(administrată repetat pe cale bucală produce frecvent gastrite).
Polietilenglicolii lichizi (PEG) Polyglycol:H(OCH2CH2)n OH) n≥ ≥4. Sunt polimeri de
condensare ai oxidului de etilenă cu apa.
Cele mai utilizate produse sunt cele cu greutate moleculară medie până la 600 (cel mai
folosit este polietilenglicolul 400).
Au densitate cuprinsă între 1,11şi 1,13 şi sunt:
- solubili în: apă, alcool, acetonă şi glicerină,
- practic - insolubili în: eter, grăsimi, uleiuri şi parafină lichidă.
PEG au posibilitatea de a forma punţi de hidrogen, putând constitui vehicule utile în
amestecul lor cu apă sau soluţii anhidri (ex. PEG 400 în concentraţie de 30% în apă
favorizează dizolvarea barbituricelor, iar la 50% este utilizat ca solvent pentru etilsuccinatul de
eritromicină).
De asemenea pot dizolva:
- cloramfenicolul,
- neomicina,
- tetraciclinele
alte antibiotice sunt însă inactivate:
- penicilinele,
- bacitracinele,
- acid salicilic,
- camfor,
- hidrocortizon,
- nitrofurazonă,
- acid nudecilenic,
- sulfamidele,
- anestezina.
Sunt incompatibili cu:
• aminofenazona,
• fenolii, creozotul,
• iodurile,
• sărurile de argint,
• taninurile,
• tioderivaţii,
• timolul etc.
Dizolvarea acidului boric în PEG nu va micşora pH-ul (ca şi în cazul glicerinei).
Cel mai adesea PEG lichizi se folosesc pentru uzul extern, aeasta şi datorită vâscozităţii
ridicate.
Propilenglicolul (propylenglicolum: CH3-CHOH-CH2OH). Face parte din grupa
glicofilă (alcooli dihidrici la care două grupe OH sunt ataşate la diferiţi atomi de C într-un lanţ
hidrocarbonat). Propilenglicolul este cel mai utilizat dintre aceştia, fiind un lichid limpede,
incolor, vâscos, fără miros, cu gust slab caracteristic asemănător glicerinei.

205
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Este miscibil cu apa, acetona, cloroformul, solubil 1:6 în eter, nu se amestecă cu


uleiurile. Soluţia apoasă 2% este izoosmotică cu serul.
Este superior glicolului în ceea ce priveşte dizolvarea: uleiurilor eterice, alcaloizilor,
bazelor, sulfamidelor, antipirinei, anestezinei, cloramfenicolului, codeinei, ciclobarbitalului,
fenobarbitalului, fedrinei, hexilrezorcinolului, mentolului, timolului, vitaminelor A, D, grupului B,
steroizilor, coloranţilor, iodului, iodurilor, clorurilor fosfat, bicarbonatului de sodiu etc.
Este utilizat ca dizolvant pentru substanţe puţin solubile în apă şi se foloseşte atunci
când apare riscul hidrolizei unor substanţe.
Alte avantaje:
- Este puţin toxic şi se poate utiliza şi pentru uzul intern.
- Vâscozitatea este apropiată de cea a glicerinei.
- Se poate steriliza prin căldură.
- Propilenglicolul potenţează conservantă a parabenilor.
- Se foloseşte în diferite aplicaţii pe piele pentru a preveni uscarea cutisului.
Acţiunea de dizolvare faţă de grăsimile din piele este de 11 ori mai mare decât a
glicerinei. Este de asemenea bine tolerat de mucoasa oculară şi se foloseşte în soluţii
oftalmice, ca solvent pentru cloramfenicol.
Este incompatibil cu acidul picric, hipocloriţii, permanganatul de potasiu, cloratul de
potasiu. Propilenglicolul are marele avantaj că poate fi presurizat sub formă de spray (datorită
capacităţii de a stabiliza mărimea picăturilor).
Tot cu aceleaşi rezultate se mai poate utiliza şi butilenglicolul.
Păstrarea se face întotdeauna în vase închise.
Acetona ((CH3)2CO). Este un lichid volatil, inflamabil, transparent, cu miros caracteristic,
necesitând atenţie la manipulare. Este miscibilă cu apa, eterul, alcoolul, cloroformul şi unele
uleiuri volatile.
Se foloseşte ca vehicul pentru extracţia oleorezinelor (în locul eterului) şi ca solvent
pentru: grăsimi, rezine, piroxilină, derivaţi mercuriali.
Eterul (Aether: (C3H5)2O). Este produs de sinteză practic nepolar (caracterele lui de
polaritate se pot mări prin amestecul cu alcoolul).
Este miscibil cu apa (10%), dizolvând apa (2%).
Este inflamabil şi foarte volatil (fierbe la 34-36°C).
Dizolvă produşii nepolari: grăsimi, uleiuri, uleiuri volatile, unii alcaloizi (baze), unele
principii active din plante (ex. filicina).
Cel mai adesea se foloseşte la prepararea soluţiei alcoolice de eter, a siropului de eter
şi a unor tincturi.
Monoetanolamina(HOCH2CH2-NH2). Este un lichid clar, incolor, moderat vâscos,
sensibil la lumină. Este miscibil cu apa, alcoolul, acetona, glicerina, cloroformul.
Dizolvă uleiuri fixe şi esenţiale, grăsimi. Se combină cu eterul, uleiurile fixe, hexanul.
Formează săpunurile de etanolamină utilizate ca emulgatori în emulsii, creme şi loţiuni.
Trietanolamina (N(CH2CH2OH)3). Este un lichid de obicei slab gălbui, vâscos,
higroscopic, cu miros uşor de amoniac, dă soluţii de tip alcalin, sensibil la lumină.
Miscibil cu apa şi alcoolul. Se foloseşte în loţiuni (ex. loţiunea de benzoat de benzil).
Împreună cu acizii graşi dă emulsii, datorită formării săpunului de trietanolamină
(emulgator de tip U/A).
Acetatul de etil (CH3COOC2H5). Este transparent, incolor, cu miros caracteristic. Se
dizolvă în apă 1:10 şi este miscibil cu alcoolul, acetona, cloroformul, uleiurile fixe şi volatile.
Se foloseşte ca agent de corectare al mirosului şi gustului, precum şi la prepararea
esenţelor artificiale.
Uleiurile vegetale. Intră în compoziţia formelor lichide (chiar şi parenterale) fiind
obţinute prin exprimarea la rece sau cald sau prin centrifugarea boabelor sau pericarpului
unor fructe oleaginoase.

206
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Purificarea sau rafinarea permite ameliorarea calităţilor, limpezirea şi delimitarea


acidităţii. Uleiurile folosite ca solvenţi trebuie să fie lichide vâscoase, mai mult sau mai puţin
inodore, insipide, incolore sau gălbui.
Consistenţa lor este de obicei asigurată de trigliceride, acizi graşi, steroli, vitamine,
pigmenţi, substanţe nesaponificabile etc.
Calitatea uleiurilor este controlată prin determinarea mai multor indici8 care au ca scop
evitarea acidităţii şi instabilităţii naturale.
Grăsimile şi uleiurile sunt folosite ca şi solvenţi pentru obţinerea de soluţii de alcaloizi,
baze, uleiuri volatile, rezine etc.
Dintre uleiuri, cele mai întrebuinţate în farmacia veterinară sunt:
Uleiul de floarea soarelui (Ol. Helianthi). Acesta poate înlocui cu succes uleiul de
măsline sau alte uleiuri vegetale.
Are în compoziţie gliceride ale acidului: linolic, linoleic, oleic, palmitic, stearic, ceruri etc.
Pentru medicamentele injectabile şi colire se va folosi Ol. Helianthi neutralisatum, din
care s-au eliminat acizii graşi liberi şi apoi s-a sterilizat la 180°C timp de o oră.
Uleiul de arahide se extrage din boabele de Arachis hypogea este folosit atât extern cât
şi intern (ex. oleum camforat = un amestec 9/1 de ulei de arahide sau măsline şi camfor
natural sau sintetic).
Uleiul de măsline se extrage din pericarpul măslinelor şi are excelente utilizări în
soluţiile injectabile (sterilizat şi neutralizat) (ex. sol. injectabilă de colicalciferol 1g la 100ml
ulei).
Uleiul de migdale amare se extrage din seminţele de Amygdalus communis.
Are în compoziţie aproape în întregime gliceride ale acidului oleic. Se foloseşte extern.
Alte uleiuri care se mai pot folosi: uleiul de garoafe, din seminţe de in negru, dovleac,
soia, germeni de porumb, ricin, seminţe de bumbac etc.
Acestea dizolvă uleiurile volatile, fenolii, terpenele, acizii aromatici, aminele, alcaloizii
bază, iodul, fosforul, camforul, alcoolii şi esterii aromatici.
Majoritatea sărurilor organice şi minerale sunt puţin solubile în uleiuri.
De asemenea prezenţa apei de cristalizare în anumite produse duce la soluţii uleioase
tulburi.
Oleatul de etil (oficinal) este ester etilic de acid oleic cu d = 0,872.
Este mai fluid decât uleiurile vegetale, oxidează uşor şi este foarte folosit în farmacia
veterinară.
Uleiurile minerale sunt constituite din amestecuri de hidrocarburi saturate extrase de
obicei din petrol care au o mare stabilitate chimică.
Sunt utilizate în soluţii pentru uzul extern sau intramamar.
Uleiul de parafină: se obţine prin distilarea fracţionată a petrolului; este neutru, nepolar,
oleofil. Dizolvă substanţe nepolare sau slab polare, uleiuri, grăsimi etc.
Cloroformul (CHCl3). Este lichid clar, uşor gălbui, volatil, cu miros caracteristic.
Cloroformul este bun solvent pentru grăsimi, uleiuri fixe, uleiuri volatile, alcaloizi baze.
Este miscibil cu majoritatea solvenţilor organici.
Benzenul este folosit pentru prepararea soluţiei adezive de colofoniu 45% (Mastisol).
Eterul (etilic) este un solvent folosit pentru grăsimi, ceruri, alcaloizi, fiind utilizat cel mai
adesea sub forma soluţiei alcoolice 25%.

8
Controlul acidităţii se face prin stabilirea indicelui de aciditate care este corespunzător numărului de mg de potasiu necesare
pentru neutralizarea acizilor graşi liberi prezenţi într-un gram de ulei.
Eşantionul este dizolvat într-un amestec alcool – eter şi apoi titrat cu potasiu alcoolic (I.A. < 2 pentru uleiuri foarte pure).
Uleiurile destinate preparatelor uleioase injectabile sunt adesea neutralizate cu carbonat disodic.
Controlul caracterului oxidant: Indicele de iod. Acesta exprimă numărul de centigrame de iod susceptibile de a fi fixate de un
gram de materie grasă şi este de fapt gradul de nesaturare al acizilor graşi constituenţi şi “aptitudinile” de râncezire sau
caracterul sicativ: 80-100 nesicativ uleiul de arahide; 95-110 uleiul de rapiţă; 103-123 uleiurile de porumb, floarea soarelui,
susan; 131-185 – uleiurile de ricin, nucă etc.
207
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.4. SOLUŢIILE DE PREPARARE


7.4.1. Soluţii moleculare
De mare importanţă în prepararea soluţiilor este trecerea particulelor substanţei active în
solvent prin procese de dizolvare pentru a se obţine sisteme cât mai stabile şi cu eficacitate
optimă. Cele mai importante faze în prepararea soluţiilor sunt: dizolvarea, solubilizarea şi
filtrarea (ultima expusă în cap. 3.4.).
7.4.1.1. Procesul de dizolvare
Dizolvarea este operaţia prin care una sau mai multe substanţe solubile sunt dispersate
omogen până la dimensiuni moleculare sau ionice într-un dizolvant.
Lichidul omogen rezultat se numeşte soluţie.
Dizolvarea unei substanţe solide corespunde la scară macroscopică cu dezorganizarea
structurii ordonate a reţelei cristaline sub acţiunea solventului.
Particulele vor pătrunde în solvent şi dacă procesul continuă în timp, ele difuzează de la
suprafaţa solidului în interiorul soluţiei. Dizolvarea în solvent se face în funcţie de coeficientul
de solubilitate (cantitatea maximă de substanţă dizolvată în 100ml solvent).
Dizolvarea este un fenomen de suprafaţă. Viteza de trecere în soluţie a substanţelor cu
particule de dimensiuni de peste 10µm este direct proporţională cu suprafaţa particulelor (la
dimensiuni mai mici poate fi mai mare).
Importanţă mare are zona de interferenţă dintre particulă şi solvent, deoarece aici
moleculele, atomii sau ionii fazei solide difuzează în lichid.
O altă formă de dizolvare este dizolvarea extractivă care de fapt este extracţia în cursul
căreia principii activi sunt extraşi prin solubilizarea unei materii prime complexe (de origine
vegetală sau animală). Trecerea în soluţie depinde şi de cantitatea de substanţă care s-a
dizolvat (astfel că viteza de dizolvare va scădea pe măsură ce concentraţia creşte9).
Factorii care influenţează dizolvarea sunt multipli, cei mai importanţi sunt:
- mărimea şi forma particulelor;
- raportul dintre cantitatea de substanţă dizolvată/dizolvant şi difuziune;
- temperatura;
- presiunea;
- adaosul altor substanţe şi influenţa pH-ului;
- adaosul unui al doilea solvent;
- tehnica de preparare
Mărimea şi forma particulelor
În general, particulele mici se dizolvă mai repede, deoarece au suprafaţa mai mare şi
oferă un contact mult mai intim cu solventul.
În general, solubilitatea unor substanţe poate să crească cu 10-15% (numai la
particulele de dimensiuni submicrometrice).
De asemenea, solubilitatea este influenţată şi de forma particulelor; astfel substanţele fin
pulverizate (micrometric) au solubilitatea mai mare decât cristalele mari.
Aceasta se poate explica prin modificarea energiei libere de suprafaţă.
În cazul dizolvării particulelor cristaline care au mărime şi formă identică în funcţie de
configuraţia spaţială şi de tipul de aranjament în cristal, pot exista diferenţe de solubilitate.
Astfel se poate explica de ce unele particule asimetrice sunt mai solubile decât cele
simetrice.
Raportul: cantitate de substanţă dizolvată - dizolvant – difuziune
În condiţii fizice date, un dizolvant nu se încarcă decât cu o cantitate limitată de
substanţă dizolvată.

9
Deşi există dependenţă între solubilitate şi viteza de dizolvare, nu întotdeauna solubilitatea mare este însoţită de viteză de
dizolvare mare (ex. clorhidratul de papaverină, deşi este solubil în apă în 25p, soluţia se va obţine după un timp mare de
agitare).
208
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Procesul de difuziune are loc, fie prin convecţie liberă, fie prin convecţie forţată10:
• convecţia liberă are loc când se produce deplasarea unei particule de substanţă activă
dintr-un fluid de la o poziţie la alta printre alte particule ale solventului, ca urmare a diferenţei
de greutate specifică. Din punct de vedere practic, acest fenomen este destul de restrâns,
deoarece acest proces se întâlneşte numai la particulele foarte mici sau la moleculele care se
găsesc în stare liberă (izolate) în solvent (fenomen guvernat de legea lui Fick).
• convecţia forţată are loc mult mai frecvent şi se realizează în practică prin agitare
deplasarea unei particule realizându-se sub acţiunea unor forţe externe (altele decât cele care
determină convecţia liberă). Când lichidul se află în repaus sau chiar în mişcare, la suprafaţa
cristalului se va forma o zonă de fluid imobilizată, un "film" lichid denumit "strat limită". Acest
strat va determina formarea a 3 zone de scurgere, în care lichidul este în mişcare faţă de
particulele de solid:
• zonă de curgere laminară (solventul se deplasează în fascicole paralele pe lângă
peretele cristalului, de fapt alături de stratul de film);
• zonă de tranziţie (intermediară);
• zonă externă (de fapt masa fluidului). Viteza de trecere a corpului solid în faza lichidă
depinde şi de fenomenele care au loc la nivelul interfeţelor, precum şi de natura regimului
difuzional.
Temperatura
Este un alt factor important care influenţează dizolvarea. În general, cu cât temperatura
creşte, cu atât şi solubilitatea, respectiv viteza de dizolvare cresc.
Cifrele de solubilitate din Farmacopeea Română corespund solubilităţii la 20°C.
Majoritatea substanţelor farmaceutice solide prezintă căldură de dizolvare pozitivă, deci
solubilitatea lor creşte cu temperatura.
Există şi câteva substanţe solide care posedă căldură de dizolvare negativă (ex.
hidroxidul de calciu, metilceluloza, glicerofosfatul şi citratul de calciu), deoarece odată cu
procesul de desprindere al moleculelor se produce şi o reacţie chimică exotermă cu formarea
de hidraţi. Ridicarea temperaturii este contraindicată în cazul produselor volatile (ex. cetone,
uleiuri eterice etc.) sau termostabile (ex. bicarbonatul de sodiu care poate trece în carbonat de
sodiu).
Se cunosc cazuri unde solubilitatea nu este influenţată decât foarte slab de temperatură
(ex. clorura de sodiu care are solubilitatea de 35g la 100g apă la temperatura camerei, iar la
100°C va fi solubilă doar în proporţie de 39g la 100g apă).
În cazul dizolvării gazelor, solubilitatea va scădea odată cu creşterea temperaturii
(spunem că este în general exotermică, cu căldură de dizolvare negativă).
Presiunea
Aceasta influenţează în mod special dizolvarea gazelor (acest proces respectă în
general legea lui Henry).
Adaosul altor substanţe şi influenţa pH-ului
Adesea soluţiile farmaceutice au în componenţă nu doar un component care se dizolvă,
ci două sau mai multe. Acest fapt poate determina condiţii de dizolvare particulare.
Solubilitatea se poate modifica şi prin adaosul altor componente. Adiţia sărurilor, acizilor
sau bazelor modifică esenţial procesul de dizolvare:
Adaosul de săruri. În funcţie de sistemul de solubilizat aportul de săruri acţionează
diferit:
• în sistemul gaz/lichid, gazele dizolvate se pot elibera prin adăugarea unui electrolit (ex.
clorură de sodiu) sau a unui neelectrolit (ex. zaharoza). Degajarea are loc ca urmare a
interacţiunii specifice dintre acestea şi moleculele de apă. Contactul va reduce densitatea
dizolvantului, eliminând astfel solubilitatea moleculelor de gaz;

10
Convecţie, curenţi de convecţie = mişcarea de ansamblu a particulelor unui fluid. Mişcarea pe verticală a particulelor unui
lichid, determinată de inegalitatea densităţilor acestora.
209
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• în sistemul lichid/lichid, adăugarea sărurilor modifică timpul de dizolvare, care va


depinde de solubilitatea sărurilor în cele două lichide;
• în sistemul solid/lichid, adaosul unor săruri care au ioni comuni cu electrolitul dizolvat
va avea ca rezultat reducerea solubilităţii electrolitului, excepţie făcând-o complecşii.
Când în soluţia apoasă a unui compus se vor adăuga cantităţi mai mari de săruri
solubile se va produce precipitarea compusului sau salifierea.
Acest fenomen are loc datorită competiţiei dintre sare şi compusul organic pentru
solvent (apa).
Sărurile care nu au ioni comuni cu electrolitul puţin solubil pot acţiona prin mărirea
solubilităţii (ex. salicilatul sau benzoatul de sodiu va favoriza dizolvarea cafeinei în apă.
Astfel în amestec cu benzoatul de sodiu 1g de cafeină este solubilă şi în 1, 2ml apă, pe
când cafeina singură este solubilă 1g la 50ml apă).
Pentru evitarea precipitării unei sări mai puţin solubile în apă, se poate apela la adaosul
unei substanţe care să reducă concentraţia în substanţe insolubile prin formarea de complexe
(ex. ionul feric în soluţie sub forma hidroxidului feric este puţin solubil, dar se poate combina
cu citratul de sodiu mărind astfel solubilitatea).
Adaosul de acizi sau baze şi influenţa pH11-ului. Un număr mare de sub-stanţe
medicamentoase au caracter de acid sau bază slabă. Acestea vor reacţiona cu acizii şi cu
bazele tari. Efectul va fi modificarea solubilităţii substanţelor.
De exemplu, sulfamidele se comportă ca acizi slabi (datorită azotului alifatic pe care îl
conţin). Din această cauză sunt destul de greu solubile în apă.
Prin adăugarea alcalilor (NaOH în cazul de faţă) se vor forma săruri solubile.
Sărurile de sodiu ale sulfamidelor sunt uşor precipitate în prezenţa acizilor sau sărurilor
proprii (situaţie de care trebuie să se ţină seama la prescriere).
Alcaloizii, aminele simpaticomimetice, unele substanţe antihistaminice sau anestezice
locale conţin în molecula lor un atom bazic fiind foarte greu solubili în apă, dar solubili în
soluţii diluate de acizi (când formează săruri solubile).
Când în soluţie apar astfel de săruri prin adăugarea alcalilor baza liberă va precipita (ex.
sulfatul de atropină).
7.4.1.2. Procesul de solubilizare
Solubilizarea este operaţia de preparare a soluţiilor cu substanţe greu solubile sau chiar
insolubile, care constă în aducerea sub formă de dispersie moleculară a acestor substanţe cu
ajutorul unor agenţi de solubilizare.
Metodele de solubilizare sunt:
• solubilizarea substanţei prin formare de: săruri, complecşi şi de legături moleculare;
• includerea substanţei greu solubile în micela unei substanţe amfifile;
• solubilizarea substanţei prin modificări aduse solventului.
Adesea aceste trei metode se pot întrepătrunde.

11
pH-ul este logaritmul cu semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen dintr-o soluţie apoasă.
Aciditatea sau alcalinitatea unei soluţii medicamentoase este foarte importantă pentru: identificarea şi determinarea purităţii unei
substanţe, asigurarea stabilităţii formei medicamentoase, asigurarea unei activităţi optime a formelor medicamentoase
(corespunzătoare condiţiilor fiziologice a organismului), evitarea incompatibilităţilor (datorate reacţiei mediului).
Reacţia unei soluţii se bazează pe capacitatea solventului şi a substanţei dizolvate de a disocia în ioni de H+ şi OH-.
Pentru formarea de ioni H+, într-o soluţie trebuie ca solventul să provoace ionizarea substanţei dizolvate care conţine în
moleculă atomi de hidrogen ionizaţi.
Apa ca solvent nu acţionează numai prin ionizarea substanţelor dizolvate ci şi prin disocierea proprie în ionii H+ şi OH-:H2O ↔
H+ + OH-; H2O + H2O H3O + OH-
Valoarea pH-ului unei soluţii va da indicaţii asupra acidităţii sau bazicităţii ei:
Valoarea pH-ului Reacţia soluţiei
sub 2 puternic acidă
2-4 acidă
4 - 6,5 Slab acidă
6,5 - 7,5 neutră
7,5 - 10 Slab alcalină
10 - 12 alcalină
peste 12 puternic alcalină
.
210
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Solubilizarea substanţei prin formarea de săruri, complecşi şi de legături moleculare.


Una dintre posibilităţile la care se recurge în cadrul acestei metode este solubilizarea
unor substanţe prin modificarea pH-ului, adică transformarea în săruri solubile a substanţelor
cu caracter acid sau bazic greu solubile.
Fenobarbitalul, sulfatiazolul, acidul paraaminosalicilic, acidul acetil salicilic pot fi
dizolvate în apă prin obţinerea sărurilor proprii de sodiu.
Alcaloizii (baze) se pot dizolva prin formarea de săruri (ex. codeina, papaverina sub
formă de clorhidraţi; pilocarpina sub formă de azotat; atropina sub formă de sulfat).
Acest tip de solubilizare poate fi aplicat numai dacă nu este influenţată acţiunea
terapeutică sau dacă nu este afectată stabilitatea.
Includerea substanţei greu solubile în micele amfifile (solubilizarea cu tensioactivi12)
Acest tip de solubilizare duce la obţinerea unor soluţii apoase, clare (cel mult
opalescente), fără ca structura chimică sau acţiunea medicamentului să sufere vreo
modificare.
Cele mai reprezentative substanţe tensioactive folosite în tehnica farmaceutică sunt
tween-urile13 şi alchilaţii de sodiu.
Un agent de solubilizare prin structura sa trebuie să fie capabil să corecteze atât
tensiunea interfacială cât şi energia de hidratare a solventului, cu alte cuvinte să constituie el
însuşi o legătură între solvit şi solvent.
Solubilizarea are loc prin fenomenul de adsorbţie (particulele leagă astfel solubilizatorul
dispersat molecular).
Particula solubilizată este adsorbită la suprafaţa micelei şi apoi este atrasă şi inclusă în
stratul palisadic al micelei.
Aceasta are structură lamelară care după atingerea concentraţiei micelare critice
(C.M.C.), adică concentraţia maximă la care încetează caracterul de dispersie moleculară, se
va organiza ca micelă.
La început apar asociaţii de 3-4 molecule neorganizate, care prin mărirea concentraţiei
se vor dispune lamelar şi mai apoi sferic.
Pe măsură ce asociaţiile moleculare se măresc, micelele se alungesc, luând forma unui
tub închis la ambele capete (micela Debye) (fig. 7.9.).

Fig. 7.9. Micelele şi formarea lor.


a - începutul asocierii;
b - micelă de tip lamelar;
c - micelă de tip sferic;
d - micelă complexă (laurilsulfat de sodiu – alcool cetilic);
e - micelă tip debye;
f - micelă cu substanţă solubilizată;
g - substanţa solubilizată.

12
Tensioactivii sunt substanţe chimice în molecula cărora se găseşte cel puţin un grup activ cu afinitate pentru solvenţii polari şi
un radical cu afinitate pentru solvenţii apolari (substanţe amfifile). Moleculele unui agent tensioactiv au proprietatea de a se
asocia în soluţiile apoase formând agregate "micelele", care au formă sferică sau lamelară. Micelele prezintă un nucleu lipofil, o
zonă palisadică şi o zonă superficială, moleculele substanţei de solubilizat localizându-se într-un din aceste trei zone.
13
Tweenurile sunt esteri ai sorbitanului cu acizi graşi şi eteri cu polioxietilenglicolii. Au caracter bipolar sau amfifil, la dizolvarea
lor în apă (după depăşirea concentraţiei micelare critice, vor forma micele care se orientează spre exterior (spre apă) cu
grupările hidrofile, puternic polare şi spre interior cu partea hidrocarbonatată a moleculei (nepolară sau slab polară). Aceste
grupări au afinităţi faţă de componentele cu caracter asemănător lor.În practica farmaceutică se cunosc: Tween 20; 40; 60; 65;
80 şi 85 corespunzători polioxietilenglicolilor sorbitani: monolaurat; monopalmitat; monostearat; tristearat; monooleat şi trioleat,
în concentraţii de maximum 2-3%.
211
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Factorii care influenţează solubilizarea cu tensioactivi


• tipul de tensioactiv. Cantitatea de substanţă solubilizată creşte, de obicei, proporţional
cu concentraţia tensioactivului. În general nu se pot aplica aceleaşi reguli de solubilizare
pentru toţi tensioactivii.
• natura solubilizantului. Este importantă polaritatea, lungimea şi ramificarea catenei,
forma şi structura moleculei.
• temperatura, de obicei creşte gradul de solubilizare odată cu temperatura. Unii
tensioactivi ionici sub influenţa temperaturii pot separa la încălzire dând două faze.
• adaosul de electroliţi în soluţiile solubilizante cu tensioactivi are consecinţe importante
prin reducerea concentraţiei micelare critice (C.M.C.).
Aplicaţiile farmaceutice ale solubilizării cu tensioactivi
Solubilizarea cu tensioactivi este cea mai folosită metodă în tehnica farmaceutică
modernă. Cei mai utilizaţi sunt tensioactivii neionici care au avantajul că sunt mai puţin
sensibili la influenţele chimice.
În mod practic, produsul care va fi solubilizat se va amesteca cu tensioactivul topit (dacă
este necesar se adaugă cantităţi mici de apă şi se agită până la omogenizare; după care se
diluează cu apă până la concentraţia dorită). În practică se amestecă nouă părţi de agent
tensioactiv la o parte substanţă de dizolvat, după care se adaugă apa distilată şi se agită
(eventual la cald).
Dacă lichidul rămâne clar, cantitatea tensioactivului se poate reduce (până la limita când
adăugarea apei va duce la un lichid tulbure). Cel mai bine se pretează la solubilizările cu
tensioactivi de tipul polisorbaţilor:
• vitaminele liposolubile;
• steroizii (prednisonul, metilprednisonul, progesteronul, propionatul de testosteron,
cortizonul);
• steroizii nesteroidici (denestrolul, dietilstilbestrolul) sub formă de hidrodispersie;
• unele antibiotice şi sulfamide (cloramfenicolul, dihidrostreptomicina, griseofulvina,
sulfadiazina etc.);
• analgezicele şi barbituricele;
• uleiurile eterice şi alţi constituenţi ai produselor vegetale (eucalipt, fenicul, pin,
lavandă, mentă, cimbrişor, portocal, lămâie, camfor, mentol, taninuri, flori de tei, muşeţel etc.);
• substanţe antiseptice (crezol, timol, hexaclorofen, clorxilenol, soluţii de iod).
Dezavantajul folosirii substanţelor tensioactive în practica solubilizării este inactivarea
unor conservanţi: paraben, clorhexidină, hexaclorfen.
Solubilizarea substanţei prin modificări aduse solventului.
Solubilitatea unei substanţe este dependentă de raportul: parte hidrofilă /parte hidrofobă
a moleculei. Cu cât partea hidrofilă a unei substanţe este mai mare cu atât este mai mare şi
solubilitatea sa. Dacă este în exces partea hidrofobă moleculele nu sunt capabile să fixeze
moleculele de apă (hidratare).
În acest scop se pot folosi:
- sărurile unor acizi organici (salicilat, citrat, benzoat de sodiu etc.),
- amide,
- derivaţi de celuloză,
- proteine,
- mono şi polialcooli.
Prin adaosul acestor substanţe cu potenţial hidrotrop se va realiza hidratarea
suplimentară (explicată prin faptul că substanţa hidrotropă care are în moleculă o parte
hidrofobă: un rest hidrocarbonat alifatic, aromatic sau hidroaromatic, dar şi o parte puternic
hidrofilă; grupări: -OH, -SH, -NH2, -COOH, SO3H etc., va prezenta o afinitate a părţii polare a
moleculei faţă de apă).

212
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Substanţele cu caracter hidrotrop hidratează puternic, determinând scindarea parţială a


legăturilor de hidrogen intermoleculare ale apei (şi cu ajutorul punţilor de hidrogen va forma
asociaţii moleculare greu solubile).
7.4.1.3. Reguli practice la prepararea soluţiilor
La prepararea soluţiilor trebuie respectate o serie de reguli ţinând seama de caracterele
structurale, proprietăţile fizico-chimice şi de cele terapeutice ale componentelor.
Cele mai importante faze sunt:
• verificarea reţetei. Aceasta se citeşte cu atenţie verificându-se dacă corespunde din
punct de vedere al miscibilităţii sau solubilităţii substanţelor prescrise în raport cu cantitatea
de dizolvant. Când substanţele medicamentoase sunt solubile şi nu sunt prescrise în cantităţi
prea mari, soluţiile se prepară prin simpla aducere a substanţei într-o parte de vehicul
(solvent) într-un vas gradat sau direct în sticluţele de expediţie (tarate în prealabil).
În cazul în care cantităţile prescrise sunt mai greu solubile se va recurge la una din
modalităţile:
− înlocuirea componentei greu solubile cu un derivat solubil (ex. teobromina se
înlocuieşte cu diuretina);
− solubilizarea prin intermedii (ex. glicerofosfatul de calciu se dizolvă rapid prin adiţia de
acid citric). Solubilizarea se va face cu atenţie pentru a nu antrena unele reacţii cu
componentele din amestec;
− printr-o reacţie chimică cu formarea unei sări solubile (ex. aspirina în prezenţa
bicarbonatului de sodiu trece în aspirina sodică).
Cantităţile de substanţe adjuvante sau de derivaţi solubili se vor calcula în funcţie de
greutăţile moleculare ale componentelor prescrise.
Dozele maxime ale substanţelor active se vor verifica în raport cu numărul de doze total
reprezentat de soluţie şi în raport cu numărul de doze care se administrează pe zi (conform
prescripţiei) reducându-se acolo unde dozele sunt prescrise în cantităţi care depăşesc
necesarul pro die (pentru 24 ore).
Substanţele foarte active se vor folosi numai sub formă de soluţii sau pulberi titrate,
calculându-se unităţile (de soluţie sau pulbere titrată) corespunzătoare cantităţii de substanţă
prescrisă.
• Ustensilele de lucru - se referă atât la acelea necesare pentru preparare cât şi la
recipientele în care se expediază soluţiile.
Când substanţele dizolvate sunt insensibile la lumină se folosesc sticlele incolore, iar în
cazul celor sensibile sticle colorate (din punct de vedere chimic lumina acţionează mai ales
prin razele ultraviolete, care sunt reţinute în special de către sticla de culoare brună)(fig. 7.10).

Fig. 7.10. Sticle de receptură brune.

Când dizolvarea nu se face în flaconul de expediţie se recomandă să se folosească


aparatura de sticlă rezistentă la căldură (astfel ca dizolvarea componentelor să se poată face
şi la cald, dacă este cazul).
Dizolvările la cald se execută numai cu dizolvanţi puţin volatili (apă, ulei, glicerină).
Acest procedeu nu se face în solvenţi ca benzina sau alcoolul.

213
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Pentru soluţiile apoase se foloseşte numai apă distilată14. În cazul dizolvărilor la cald nu
se va lua în lucru întreaga cantitate de apă prescrisă (dacă ea este în cantitate mai mare), ci
se va lăsa deoparte cam 5-10% cu care se va spăla vasul, pâlnia şi filtrul.
Prelucrarea direct în vasul de expediţie poate prezenta dezavantajul că unele suspensii
din lichide (impurităţi, precipitate etc.) pot adera de sticlă, şi pot tulbura soluţia (de aceea se
solicită încă 2-3 filtrări).
În cazul în care cantităţile de soluţie sunt mici (ex. sol. oftalmică) operaţiunile de obţinere
se vor face cu grijă pentru a nu surveni pierderi prin îmbibarea filtrului.
Dizolvările la cald se vor aplica numai substanţelor termostabile nefiind recomandate
dizolvările unor amestecuri de 2-3 substanţe.
Este preferabil ca substanţa mai greu solubilă să se dizolve în apă la cald, celelalte
substanţe să se adauge în soluţie după răcire.
Nu se recurge la dizolvarea la cald a substanţelor insolubile sau a substanţelor parţial
solubile (care prin depăşirea solubilităţii lor în apă rece, prin încălzire vor suprasatura soluţia
şi prin răcire vor recristaliza).
Cantităţile mici de substanţe active lichide, prescrise în picături, trebuie măsurate cu
picurătorul normal. Când se prepară soluţii apoase, acestora li se pot asocia tincturi sau
extracte. Datorită variaţiilor de concentraţie ale alcoolului, unele componente extrase vor
precipita, ele devenind greu solubile sau chiar insolubile în apa sau diluţia alcoolică rezultată
în urma amestecării cu apa.
Acest tip de soluţii impune necesitatea filtrării15 (deci eliberarea sub formă de soluţii
limpezi). Aşa cum se poate vedea argumentele pro şi contra filtrării sunt la fel de valabile.
Totuşi până la reglementarea oficială a acestei probleme, soluţiile apoase care conţin
tincturi sau extracte fluide (şi deci formează suspensii în amestec) nu se filtrează.
Dar pentru a se evita separarea rapidă şi neuniformitatea amestecului, prelucrarea se va
face în prezenţa unui agent de suspensie (mucilag de tragacanta, gumă arabică, alcool
polivinilic etc.).
Eliberarea se face cu eticheta: "A se agita înainte de utilizare". La fel se prezintă şi
soluţiile unde ca dizolvant este folosită o soluţie extractivă apoasă.
Soluţiile acestea sunt în general opalescente, decocturile care sunt filtrate fierbinţi pot să
precipite la răcire, soluţia fiind parţial saturată la fierberea cu componente greu solubile în apă
rece. Cum dizolvantul însuşi este opalescent sau tulbure, desigur că şi soluţia preparată după
dizolvarea altor componente va avea acelaşi aspect.
Aceste soluţii se vor elibera ca atare, iar atunci când cantitatea de precipitat este mai
mare se adaugă un agent de suspensie.
Un alt caz îl reprezintă prepararea soluţiilor înglobate în comprimate sau din soluţiile de
uz parenteral. În anumite situaţii, atunci când unele substanţe nu se află ca atare în farmacie,
ci sub formă de comprimate sau soluţii injectabile, apare necesitatea administrării unor soluţii
preparate din aceste forme medicamentoase.

14
În acest caz prin apă distilată proaspăt fiartă şi răcită se va înţelege apa distilată fiartă 3-5 minute, răcită la temperatură
normală şi folosită imediat.
Când apa este păstrată mai mult timp şi fără precauţii ar putea surveni unele reacţii datorită virajului pH datorită bioxidului de
carbon dizolvat în apă.
15
Argumentele pentru eliberarea soluţiilor nefiltrate sunt că: prin filtrate se îndepărtează o parte din componentele aflate în
tinctură sau extract şi deci poate avea loc modificarea parţială a acţiunii medicamentului.
Acest fapt este valabil mai ales că până în prezent s-a studiat destul de puţin acţiunea complexului de substanţe care însoţesc
principiile active în comparaţie cu substanţa activă pură din droguri.
Argumentele pentru filtrarea soluţiilor sunt tot atât de serioase mai ales când sunt furnizate de farmacopee.
Astfel, farmacopeea indică la prepararea unor extracte uscate defecarea cu apă a soluţiei alcoolice concentrate înainte de a fi
supuse evaporării până la sec. În acelaşi timp farmacopeea admite prepararea de extracte fluide din extractele uscate sau
tincturi (ex. o soluţie apoasă cu 2,5g extract fluid de china şi o alta cu 10g de data aceasta tinctură de China vor avea acelaşi
conţinut în alcaloizi total de 0,1g dar prima soluţie va fi puţin opalescentă, iar a doua va prezenta un precipitat.
Reacţia soluţiei preparată cu tinctura va fi uşor acidă.
În industria medicamentelor se prepară o serie de produse care conţin principii active totale din droguri într-o stare de puritate
avansată, debarasate de substanţele însoţitoare din drog.
Acestea dizolvate sau amestecate cu apă vor da soluţii limpezi, contrar soluţiilor extractive corespunzătoare.
214
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

În cazul când sunt prescrise direct un anumit număr de comprimate sau un număr de
mililitri de soluţie, se va trece la pulverizarea comprimatelor apoi la solubilizarea în apă
(eventual la cald).
Excipienţii de preparare insolubili (talc, amidon, lactoză etc.) sunt îndepărtaţi prin filtrare.
În cazul soluţiilor prescrise16 se va lua în lucru cantitatea sau fiolele indicate.
În cazul când sunt prescrise cantităţile de substanţă şi nu comprimate sau fiole se va lua
în lucru numărul de fiole sau comprimate corespunzător cantităţii prescrise, fără a se ţine cont
de greutatea comprimatelor (care au greutatea mai mare datorită adaosului excipienţilor).
După pulverizare comprimatele se dizolvă separat într-o parte de apă rece (sau la cald),
după proprietăţile substanţei, soluţia se filtrează, se spală filtrul, după care se vor dizolva
celelalte componente prescrise şi se va completa la cantitatea indicată.
După dizolvarea comprimatelor se va verifica claritatea soluţiilor (indicatoare a gradului
de solubilizare) după care se va executa filtrarea (după caz prin hârtie de filtru, vată sau alt
material poros).
7.4.1.4. Prescrierea, eliberarea şi conservarea soluţiilor
Soluţiile magistrale se prescriu întotdeauna în cantităţi relativ mici care se utilizează în
2-4 zile.
Vasele de eliberarea a medicamentelor se aleg în funcţie de cantităţile de soluţie
prescrise (fig. 7.11. şi 7.12.). Toate medicamentele lichide se expediază sub formă de soluţii
clare (soluţia filtrându-se).

Fig. 7.11. Ambalarea flacoanelor de soluţii medicamentoase la Romvac Bucureşti.

Fig. 7.12. Soluţii ambalate în flacoane tip carpulă.

La medicamentele la care este prescrisă administrarea sub formă de picături, eliberarea


se va face de preferinţă în sticluţe cu picurător sau se va livra şi un picurător de sticlă, pentru
o corectă dozare (fig. 7.13.).

16
În aceste situaţii se va avea în vedere dacă nu au avut loc, prin asociere cu celelalte comprimate, un mediu nefavorabil
substanţei active în soluţie sau dacă unii stabilizanţi componenţi ai soluţiei injectabile nu reacţionează cu celelalte substanţe.)
215
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Fig. 7.13. Vectocyt (Sanofi) picături buvabile.


Conţine: cythioiat 1,766g, butilhidroxi-anisol 0,011g, galat de propil excipient până la 100g.
Este utilizat în ectoparazitozele câinelui (pureci).

Flacoanele de expediţie vor purta etichete cu indicaţia "intern" sau "extern" având
înscrise de asemenea şi modul de administrare complet.
Dacă este necesar, pe flacoane se mai pot aplica etichete cu textul:
- "Otravă",
- "A se păstra la loc răcoros",
- "La întuneric",
- "A se agita înainte de întrebuinţare" etc.
Majoritatea soluţiilor sunt limpezi posedând caracteristicile organoleptice şi fizico-
chimice ale componentelor, densitatea şi vâscozitatea variind în funcţie de natura substanţelor
dizolvate şi a solventului (aceasta determinând şi pH-ul foarte variat).
În multe situaţii pentru a se asigura stabilitatea fizico-chimică a soluţiilor se impune
ajustarea pH-ului la un optim de stabilitate17.
Controlul soluţiilor medicamentoase se face determinând:
- caracterele fizice,
- chimice şi
- organoleptice.
În acest scop se fac controale calitative şi cantitative în funcţie de natura substanţelor.
Alterările din timpul conservării
Pe perioada conservării, soluţiile medicamentoase pot suferi o serie de alterări care pot
fi observate prin modificări: ale culorii, ale gustului, ale pH-ului, prin apariţia de sedimente şi
flocoane. În multe cazuri însă, alterarea soluţiilor nu se poate sesiza prin fenomene vizibile.
De asemenea, între componentele asociate în soluţii pot avea loc o serie de reacţii care
duc la schimbări în detrimentul soluţiilor medicamentoase, urmate de unele incompatibilităţi
farmaceutice care duc la descompunerea sau inactivarea substanţelor asociate, ineficace
terapeutic, uneori chiar nocive, toxice.
Siropurile, datorită conţinutului pot deveni medii propice pentru dezvoltarea microbiană.
Pot de asemenea influenţa compoziţia soluţiilor: aerul, oxigenul atmosferic, diferenţele
de temperatură, lumina, alcalinitatea cedată de sticlele folosite ca ambalaje pot favoriza
reacţiile redox sau pot avea loc hidrolizările unor substanţe (procese care au loc în prezenţa
enzimelor hidrolizante).
Preparatele care au aspectul modificat nu se mai folosesc!
Exemple de soluţii apoase
Soluţia de sulfat acetat bazic de plumb (Solutio plumbi subacetici)
Plumbi oxydati 10,0
Plumbi acetici 30,0
Aquae q.s.
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Se foloseşte ca decongestiv în afecţiunile inflamatorii sub formă de comprese sau în compoziţia unor unguente.

17
pH-ul soluţiilor ajustat la un nivel optim de stabilitate poartă denumirea de pH euhidric.
216
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tot din această soluţie se prepară soluţia diluată de acetat de plumb (apa de plumb 20‰).
Soluţia de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici)
Aluminii sulfas 30,0
Acidi acetici diluti 36,5
Calcii carbonas 13,54
Aquae et acidi tartaric q.s. (F.R.IX)
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Conţine 95-105% aluminiu faţă de cantitatea corespunzătoare conţinutului în acetotartrat de aluminiu (1,39g Al).
Această soluţie se va elibera şi atunci când se prescrie "Liqour Burowi" sau "Solutio alumini acetici".
Se foloseşte în concentraţie de 5%, antiseptic moderat şi astringent sub formă de comprese.
Diluţia 1/2 se poate folosi şi ca spălături.
Soluţia de acid boric (Solutio acidi borici)
Acidi borici 3,0
Aq. destill. q.s. ad 100,0
M.f..sol.
D.S. ext. după aviz
Concentraţii mai mari de 3% nu se folosesc (recristalizează). Se foloseşte la spălături oculare (soluţie proaspătă) având
activitate bactericidă şi bacteriostatică.
S-a dovedit că efectul antiseptic este foarte moderat şi lent. În ultima vreme s-a demonstrat acţiunea toxică, iritantă a
soluţiei de acid boric.
Resorbţia acidului boric are loc şi prin administrarea externă mai ales aplicat sub formă de soluţii pe piele, după răniri sau
arsuri pe mucoase. De aceea soluţiile care conţin acid boric sau borax, deşi mult răspândite, trebuie administrate cu precauţie.
Clorura de metilrosalinină (violet de genţiana, pioctanina, cristal violet)(Solutio methylrosalisli)
Methylrosanilini chlorati 1,00
Aquae desttilatae ad. 100,00
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Violetul de genţiana se dizolvă în apă distilată pe baia de apă. După dizolvarea completă se filtrează prin tifon sau printr-
un strat subţire de vată.
Observaţii. Datorită puterii colorante mari a substanţei, se iau aceleaşi măsuri de precauţie ca la cântărirea albastrului de
metilen. Prin conservare, în timp, soluţiile depun precipitate în urma pierderii stabilităţii particulelor coloidale.
În alcool, violetul de genţiana este solubil (1:10), formând soluţii moleculare.
De asemenea, în glicerină are solubilitate mai mare decât în apă (1:20). De aceea, se recomandă prepararea soluţiei de
violet de genţiana în prezenţa a 10-20% alcool sau glicerină, când stabilitatea soluţiei este mărită.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină. Nu se recomandă păstrarea soluţiei timp îndelungat.
Acţiune terapeutică, întrebuinţări. Se indică extern, sub formă de aplicaţii pe mucoase şi tegumente, fiind foarte activă
în infecţiile cu germeni gram pozitivi (stafilococi); sub formă de badijonaje în infecţii faringiene.
Soluţia de lactat de etacridină (rivanol) 1‰
Ethacridini lactas 0,10
Aquae destilatae ad. 100,00
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Rivanolul se dizolvă în apă prin uşoară încălzire pe baia de apă. Se filtrează printr-un strat subţire de vată.
Observaţii. Fiind substanţă colorantă, cântărirea rivanolului se face pe o rondelă de celofan, nu direct pe platoul balanţei.
Soluţia de rivanol este relativ stabilă în timp.
Descriere: soluţie limpede, galbenă, cu fluorescenţă verde şi reacţie slab acidă (pH=5,5-7,0).
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină.
Acţiune terapeutică, indicaţii. Extern sub formă de aplicaţii pe mucoase şi tegumente, ca antiseptic, exercitând o
acţiune bactericidă asupra unui număr mare de germeni. Activitatea sa nu este inhibată de lichidele tisulare.
Nu este iritantă pentru ţesuturi şi mucoase. Are efect antiseptic, bactericid, micostatic, slab toxic, foarte eficient în
piodermatite, stomatite, eczeme supurative.
Soluţia de acetotartrat de aluminiu (Solutio aluminii acetico-tartrici)
Aluminii sulfas 30,00
Acidi acetici diluti 36,50
Calcii carbonas 13,54
Aquae et acidi tartarici q.s. (F.R.IX)
M.f. sol.
D.S. ext. după aviz
Acidi hydroclorici 23 ml
Aq. destill. ad. 100 ml
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Este eupeptic, excitant sau substituent al secreţiei acide a stomacului în hipoclorhidrie asociat cu pepsină. Se
administrează 20-50 de picături în funcţie de talia animalului.
Soluţia de bromură de calciu 50% (Solutio calcii bromidi 50%)
Se amestecă în părţi egale bromură de calciu şi apă (50g/50g). Este bun sedativ şi hipnotic în stări de agitaţie la animale.

217
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Soluţia de hidroxid de calciu 0,15% (Solutio calcii hydroxydi 0,15%)


Aquae calcis
Calcii oxydi aa 2,0ml
Aq. destill. q.s.
M.f..sol.
D.S.ext. după aviz
Oxidul de calciu se umectează cu 5g apă de var, se adaugă apoi treptat 100ml apă. Se va agita periodic suspensia
obţinută, fiind înlăturat supernatantul rezultat în urma decantării.
Reziduul se va amesteca din nou cu 100ml apă, se agită puternic şi se lasă să sedimenteze (în repaus). În momentul
întrebuinţării soluţia se decantează şi filtrează prin strat de vată.
Soluţia obţinută va fi incoloră, limpede cu reacţie alcalină. La contactul cu aerul, prin încălzire, soluţiile se pot tulbura
(carbonatează şi precipită carbonatul de calciu).
Se va păstra obligatoriu în sticle pline, bine închise la temperaturi sub 23-25°C (deoarece solubilitatea hidroxidului de
calciu este invers proporţională cu temperatura).
Depozitele de pe gâtul sticlei de carbonat de calciu se pot curăţa cu acid clorhidric diluat. Se întrebuinţează în toate
cazurile de hiperaciditate, timpanism şi ca antidiareic. Se poate folosi şi ca topic.
Soluţia iodo-iodurată forte (Solutio iodo-ioduratum forte)
Iodi 5,0
Kalii iodati 10,0
Aquae destillatae 85,0
M.f.sol.
D.S. ext. după aviz
Este soluţie antiseptică, antisclerozantă, caustică, cu acţiune topică în dermatomicoze.
Soluţia zinco-cuprică compusă (Solutio zinco-cuprica composita – apa Alibouri)
Cupri sulfurici 0,10
Zinci sulfurici 0,40
Acidi picrici 0,001
Spiritus camphorati 1,0
Aquae destillata ad 100 ml
Are efect caustic, astringent, antiseptic; indicat în piococii cutanate şi dermatomicozele vechi.

7.4.2. Soluţii coloidale


Soluţiile coloidale sunt sisteme disperse ultramicroeterogene, ale căror particule au mărimea
cuprinsă între 1-100µm18.
Proprietăţile soluţiilor coloidale se datoresc proprietăţilor noi pe care le câştigă substanţa
dispersată coloidal (fizice: absorbţia luminii, mişcarea browniană, difuziune, osmoză, fuziune
superficială etc.; chimice: rezultate în urma creşterii energiei superficiale).
Din punct de vedere farmaceutic, cele mai importante sunt dispersiile coloidale de solid
în lichid.
Substanţele care pot fi dispersate coloidal pot fi anorganice sau organice.
Aici se pot aminti diferitele tipuri de argint coloidal (protargol, colargol), de aur coloidal,
sulfura de arsen coloidal, acid silicic coloidal, bentonite, hidroxid de aluminiu coloidal etc.
La prelucrarea lor se va ţine seama că, în cazul coloizilor, atomii sunt legaţi între ei prin
valenţe principale sau macromolecule legate între ele prin valenţe reziduale, în agregate sau
micelii.
Coloizii anorganici, insolubili sub formă de agregate, sunt mai stabili, pe când coloizii
18
Mărimea particulelor este doar teoretică numai dacă se consideră că particulele sunt sferice. În realitate, macromoleculele
care dau dispersii coloidale au forma alungită, cubică, aglomerate etc. sau liniară (polimerii sintetici).
Care pot ajunge până la 500µm. Din acest motiv este mult mai corectă exprimarea mărimii particulelor prin numărul de atomi pe
care îi conţine (care este cuprins între 103-109).
Dispersiile coloidale sunt sisteme microheterogene compuse din cel puţin două faze.
Substanţele dispersate (ca şi mediul de dispersie) pot fi solide, lichide sau gazoase:
Mediul de dispersie Faza dispersată Sistemul de dispersie care rezultă
gaz -amestecuri moleculare
Gaz lichid -aerosoli
solid -praf,aerosoli
gaz -emulsii gazoase, spume
Lichid lichid -emulsii, liosoli
solid -suspensii
gaz -spume solide, zgură, xerogel
Solid lichid -emulsii solide, incluzii, parţial liogeluri
solid -soluri solide, pirosoluri, aliaje

218
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

organici sunt mai puţin stabili şi, prin modificări de temperatură, pH sau concentraţie, se pot
descompune şi solubiliza. De asemenea, mulţi coloizi organici au în componenţa lor grupări
acide sau bazice şi se comportă în mod similar cu electroliţii.
În funcţie de aceste proprietăţi, agenţii de dispersie şi emulgatorii, se clasifică în:
• coloizi anion-activi (ex. săpunuri alcaline, pectine, carboximetilceluloze),
• coloizi cation-activi (ex. gelatine acide, derivaţi de amoniu cuaternar),
• coloizi inactivi ionogen (ex. alcooli polivinilici, lecitine, metilceluloze, polietilenglicoli)
• În funcţie de comportarea fazei dispersate faţă de mediul de dispersie, sistemele
disperse coloidale se pot împărţi în două grupe:
• coloizi liofobi (coloizi corpusculari)
• coloizi liofili la rândul lor:
- moleculari (comp. macromoleculari);
- micelari (coloizi de asociaţie).
Coloizi liofobi (corpusculari)
Sunt particule de substanţe insolubile în faza dispersantă (dispersată), constituite dintr-
un ansamblu de atomi sau molecule neutre, care nu au afinitate faţă de mediul de dispersie.
Se utilizează mai ales sărurile coloidale de argint, la care particulele de argint metalic
sunt învelite încă de la preparare cu un coloid protector liofil, de natură proteică, care le
conferă stabilitate.
F.R. X oficializează proteinatul de argint (Argenti proteinas, protargol) şi argintul coloidal
(Argentum colloidale, colargol), care se folosesc sub formă de soluţii coloidale în concentraţii
de 1-2%. Se prepară, de asemenea, şi soluţii coloidale de vitelinat de argint (argirol),10%.
Exemple:
Rp./
Argenti proteinas 1,00
Aquae destillatae q.s. ad 100,00
M.f. sol.
D.S.ext. după aviz
Rp./
Colargoli 0,20
Aquae destillatae 10,00
M.f. sol.
D.S. ext., picături în ochi
Rp./
Protargoli 0,10
Aquae destillatae ad 10ml 1 fi I
M.f. sol.
D.S. ext., picături în nas
Rp./
Argenti vitelinas 10,00
Aquae destillatae q.s. a 100,00
M.f. sol.
D.S. ext.
Preparare. Într-o capsulă de porţelan se presară sare coloidală de argint la suprafaţa apei şi se lasă în repaus 30-60 de
minute. Dacă este nevoie, se omogenizează prin uşoară amestecare cu o baghetă de sticlă. Se filtrează prin tifon sau strat
subţire de vată.
Observaţii. Fiind substanţe colorate, sărurile coloidale de argint nu se cântăresc direct pe platanul balanţei, ci pe o
textură sau celofan, după ce au fost scoase din recipiente cu ajutorul unei linguri din plastic (nu de metal). La prepararea soluţiilor
apoase cu săruri coloidale de argint, dizolvarea se face "per descensum", evitând triturarea şi agitarea energică prin care s-ar
distruge structura particulelor coloidale. Prin agitare lichidul spumifică, îngreunând dispersarea particulelor coloidale din spumă
(fig.10.14.).

Fig. 7.14. Solubilizarea “per descensum”.

219
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Proteinatul de argint (protargol, F.R. X) conţine cel puţin 7,8% şi cel mult 8,3% argint,
este o pulbere fină, aderentă, galben-brună sau brună, fără miros cu gust amărui, metalic,
puţin higroscopică. Se dizolvă lent în 2ml apă, solubil în glicerol şi practic insolubil în alcool,
cloroform şi eter.
Argintul coloidal (colargol) conţine cel puţin 70% argint, se prezintă sub formă de
lamele cu luciu metalic sau pulbere granuloasă cenuşie, negru-verzui sau albastru închis, cu
miros slab caracteristic şi gust metalic. Se dizolvă lent în apă şi alcool diluat, este practic
insolubil în alcool şi eter.
Vitelinatul de argint (argirol) conţine cel puţin 20% argint, se prezintă sub formă de
fragmente sau lamele lucioase, albastru-închis sau verzui-negricios, higroscopic, fără miros.
Este solubil în apă (soluţiile apoase au miros caracteristic) şi glicerină, se dizolvă lent şi
complet în alcool diluat, este practic insolubil în alcool şi eter.
Datorită proprietăţilor chimice, sărurile coloidale ale argintului sunt incompatibile cu
electroliţii (produc eflorare coloidului), adrenalina, săruri de alcaloizi, tanin.
Prin încălzire, soluţiile cu săruri coloidale ale argintului se descompun şi floculează.
În general, aceste soluţii coloidale se prepară pe cale aseptică, ele fiind utilizate ca
picături în ochi, picături în nas, intră în compoziţia unguentelor, supozitoarelor.
În aceste cazuri, la preparare se respectă condiiile prevăzute de farmacopee la
monografiile respective.
Astfel, în cazul soluţiilor cu săruri coloidale de argint, picături pentru nas şi picături
pentru ochi, se poate folosi ca şi conservant boratul fenilmercuric în concentraţie de 1:50.000
(în scopul asigurării sterilităţii în decurs de o oră de la preparare), fapt care se menţionează
pe eticheta recipientului.
Când este necesară, izotonizarea soluţiilor cu săruri coloidale de argint se va face cu
glucoză.
Conservare. Se prepară la nevoie, în cantităţi mici şi se eliberează în recipiente colorate,
ferit de lumină, bine închise.
Întrebuinţări. Ca antiseptice de uz extern, sub formă de aplicaţii pe mucoase.
Coloizii liofili (macromoleculari, mucilagiile19)
Coloizii liofili utilizaţi în practica farmaceutică sunt substanţe anorganice sau organice, a
căror masă moleculară depăşeşte ordinul de mărime 104, cu structură liniară, filiformă şi ale
căror soluţii apoase sunt denumite mucilagii.
Prepararea mucilagiilor
Se realizează prin îmbibarea şi dizolvarea în apă a compuşilor macromoleculari naturali,
semisintetici sau sintetici. Îmbibarea este favorizată de prezenţa substanţelor cu grupări
hidrofile (alcool, glicerol, zaharoză), iar dizolvarea este favorizată de căldură (excepţie este
metilceluloza). Mucilagiile (hidrosoluri) sunt soluţii apoase cu concentraţii de 0,5% până la 1-
2%, coloizii liofili.
Hidrogelurile (de consistenţa unguentelor) conţin coloizi liofili în concentraţii mai mari, 5-
10%. Stabilitatea mucilagiilor este limitată, iar influenţa nefavorabilă a numeroşi factori20 se

19
Mai modern, mucilagiile sunt incluse în categoria coloizilor liofili macromoleculari.
Ele sunt sisteme tridimensionale având consistenţa semilichidă-vâscoasă, slab opace sau semiopace. Iniţial denumirea de
mucilag s-a dat soluţiei de gumă arabică, precum şi unor soluţii extractive apoase obţinute din droguri ca: rădăcina de nalbă
mare, seminţele de in, carageenul etc., dar şi-a pierdut sensul limitativ extinzându-se şi la soluţiile apoase obţinute cu substanţe
coloidale, noţiunea de mucilag suprapunându-se peste cea de gel.
Acestea pot servi ca emulgatori, agenţi de suspensie sau baze pentru unele unguente hidrofile.
Tot în această categorie se pot aminti: peliculele medicamentoase care sunt soluţii apoase de substanţe active, alături de
coloizi macromoleculari care dispersează coloidal în apă şi care după aplicare pe piele (prin evaporare) formează o peliculă
subţire aderentă (ex. peliculele elastice) şi lacurile care au acelaşi rol de a forma pe piele un film-peliculă, lac care aderă la piele
izolând-o de agenţii exteriori.
Acestea sunt insolubile în apă dar sunt solubile în dizolvanţi organici (alcool, eter, rezină, cloroform) cum ar fi rezine, ceruri
gutapercă (ex. soluţia de colofoniu).
20
Cei mai însemnaţi sunt invazia de către microorganisme şi alterarea. Astfel, mucilagiile de gumă arabică, tragacanta, pectine,
gelatine, mucegăiesc cel mai repede.
Mucilagiile de polimeri sintetici (metilcelulozele, carboximetil celulozele, alcoolii polivinilici) sau unele substanţe insolubile
(bentonitele, acidul silicic coloidal) sunt mai rezistente la atacul microorganismelor.
220
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

manifestă prin:
• depolimerizarea macromoleculelor cu scăderea concomitentă a vâscozităţii soluţiilor
(acţiunea temperaturii ridicate timp îndelungat, pH-ul foarte acid sau alcalin);
• deshidratarea, flocularea coloidului (electroliţii în concentraţii mari, alcoolul în
concentraţie de peste 30-40%, substanţele avide faţă de apă ca PEG-uri, glicerină,
propilenglicol);
• sfărâmarea unor săruri insolubile cu unele metale (clorura de calciu cu mucilagii de
alginat de sodiu, carboximetilceluloza sodică etc.).
În general, compuşii macromoleculari pot prezenta tendinţa de a forma complecşi cu
substanţele medicamentoase şi capacitatea de absorbţie prin legături secundare
(polivinilpirolidona, metilceluloză etc).
Conservare - în recipiente mici (50-100ml) bine închise, la loc răcoros pentru a evita
evaporarea apei şi modificarea consistenţei. Fiind medii care favorizează dezvoltarea
microorganismelor este necesară adăugarea de conservanţi, amestec nipagin-nipasol
(0,075g% şi, respectiv, 0,025g%) (F.R. X), borat fenilmercuric 1:50.000 (pt. preparatele de uz
extern). Sterilizarea se poate face (la termorezistente) în baia de apă, timp de 30 de minute.
Condiţii de calitate şi control
Descriere: lichide limpezi sau opalescente, vâscoase, incolore sau slab gălbui, fără
miros, cu pH specific.
Determinarea vâscozităţii. Se realizează cu ajutorul vâscozimetrului cu bilă (Hippler)
pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cu vâscozimetrul rotaţional (Brookfeld) pentru
determinarea vâscozităţii de structură.
Utilizare: ca agenţi de vâscozitate pentru stabilirea unor forme farmaceutice:-dispersii
eterogene (emulsii, suspensii), ca excipienţi aglutinanţi la prepararea pilulelor, comprimatelor,
drajeurilor, ca formatori de film pentru pelicuele medicamentoase, ca excipienţi pentru
unguente, supozitoare.
Mai rar se folosesc ca: emoliente (cataplasme), laxative (datorită capacităţii de îmbibare
sau corectoare de gust).
Exemple de mucilagii
Mucilag de gumă arabică 30%
Rp./
Gummi arabici 30,00
Methylis parahydrocxybenzoas 0,075
Propylis parahyderocxybenzoas 0,025
Aquae destillatae q.s. ad. 100,00
M.f. mucilagi
D.S.ext.
p-Hidrobenzoatul de metil şi p-hidroxiben-zoatul de propil se dizolvă prin încălzire în 68g apă; după răcire se completează
cu acelaşi solvent la 70g. Guma arabică se spală în prealabil sub jet de apă.
Se introduce într-un săculeţ de tifon.
Acesta se cufundă în vasul în care se află soluţia de parahidroxibenzoaţi.
După dizolvare se filtrează prin tifon şi se repartizează în recipiente de cel mult 100ml, care se închid şi se ţin în baia de
apă o oră (F.R. X).
Atunci când dispunem de pulbere de gumă arabică, aceasta se triturează în mojar cu soluţia de parahidroxibenzoaţi,
adăugată în porţiuni mici, formând o pastă care se diluează apoi cu restul soluţiei. În continuare se procedează conform
prevederilor farmacopeei.
Observaţii. Spălarea gumei are scopul de a îndepărta praful de pe suprafaţa granulelor.
Spălarea nu trebuie să dureze mai mult de 5 minute şi se realizează într-un pahar Berzelius sau pe o sită metalică deasă.
La folosirea pulberii de gumă arabică aerul adsorbit la suprafaţa particulelor împiedică umectarea şi determină formarea
de conglomerate mai greu de dispersat.
Înlăturarea aerului se face prin triturarea pulberii de gumă arabică singură sau prin umectarea cu alcool, glicerină,
propilenglicol (0,5g alcool pentru o parte gumă).
Alcoolul nu este absorbit de gumă ci favorizează pătrunderea mucilagului în baia de apă; timp de o oră are loc
desenzimarea şi sterilizarea mucilagului.
Dacă nu se produce desenzimarea, datorită oxidazelor şi peroxidazelor care acţionează ca oxidanţi, se produc coloraţii
sau precipitate la asociere cu substanţe ca: aminofenazona, antipirina, aspirina, adrenalina, cresolul, guaiacolul, fenolul,
resorcinolul, taninul, timolul, salicilatul de sodiu, alcaloizii (atropina, scopolamina).
La monografia “Gummi arabicum” F.R. X prevede ca în preparatele farmaceutice să se folosească numai “Gummi

221
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

arabicum desensimatum” preparată conform tehnicii prevăzute.


Incompatibilităţi:
• este incompatibil cu săpunurile (de Ca şi Mg), cu alte mucilagii care pot deshidrata guma (ex. Tragacanta);
• formează precipitate prin asociere cu ioni de metale grele: clorură ferică (cărămiziu), acetat de plumb (alb floconos);
• precipită în prezenţa boraxului datorită alcalinităţii acestuia; fenomenul se evită prin adăugare de glicerol când se
formează gliceroboratul de sodiu şi acidul gliceroboric cu reacţie acidă;
• alcoolul în concentraţie de peste 20% precipită guma.
Conservare. Mucilagul de gumă arabică se alterează uşor, suferind procese de fermentaţie şi hidroliză.
Pentru o bună conservare a mucilagului se prevede folosirea amestecului conservant nipagin 0,075g% cu nipasol 0,025
g%, repartizarea în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină, la loc răcoros (8-l5°C), prepararea în cantităţi
mici.
Conservat necorespunzător (flacoane parţial umplute la cald), datorită fenomenelor de fermentaţie şi hidroliză, mucilagul
se alterează, devine fluid, cu miros neplăcut, cu vâscozitate micşorată şi capacitate de coloid protector diminuată.
Condiţii de calitate şi control. Lichid uşor opalescent, vâscos, gălbui, fără miros, cu gust fad, mucilaginos.
Densitatea relativă: δ2020 = l,11-1,14.
Aciditate-alcalinitate: folosind indicatorul roşu de metilorange.
Oxidare şi peroxidare: reacţia trebuie să fie negativă.
De asemenea, F.R. X prevede absenţa agarului, tragacantei, amidonului şi dextrinei, zaharozei şi fructozei, taninurilor ca
impurităţi.
Întrebuinţări. Ca agent de dispersare la prepararea emulsiilor şi a suspensiilor; ca corector de gust. Mai rar se foloseşte
ca agent de aglutinare la prepararea comprimatelor deoarece se întăreşte.
Se foloseşte la prepararea mucilagului de gumă arabică diluat.

Mucilag de tragacanta 2,5%


Rp./
Tragancanthae 2,50
Glyceroli 5,00
Alcoholi 5,00
Propylis parahydroxybenzoas 0,025
Aquae destillatae q.s. ad 100,00
M.f. mucilagi
D.S.ext.
p-Hidroxibenzoatul de metil şi p-hidroxibenzoatul de propil se dizolvă prin încălzire în 85ml apă, după răcire se
completează cu acelaşi solvent la 87,5g.
Pulberea de tragacanta se triturează cu amestecul de glicerol (R) şi alcool (R).
După omogenizare se adaugă dintr-o dată soluţia de parahidroxibenzoaţi încălzită la 50-60°C şi se agită energic. Se
răceşte, se completează cu apă la 100g, se filtrează prin tifon şi se repartizează în recipiente de cel mult 100ml, bine închise.
Observaţii. Tragacanta conţine tragacontină 20-40% solubilă în apă şi bazorină 50-60%, care se îmbibă cu apa şi
formează un gel în concentraţie de 10% tragaconta (F.R. X) preparatul se prezintă ca un gel (hidrogel).
Glicerina şi alcoolul servesc la umectarea şi dispersia tragacantei, evitând formarea de conglomerate la adăugarea
soluţiei de parahidroxibenzoaţi.
Datorită sensibilităţii tragacantei faţă de căldură, prepararea mucilagului ca şi uscarea gumei în vederea pulverizării (F.R.
X, pag. 943) se face la temperatură de 50°C.
Guma tragacanta nu necesită desenzimarea, însă asemeni gumei arabice, în mediu apos, constituie un mediu favorabil
dezvoltării microorganismelor. Acest fapt reclamă adăugarea amestecului nipagin 0,075g% şi nipasol 0,025g%, cu rol de
conservant.
Incompatibilităţi.
• cu subnitratul bazic de bismut şi salicilatul bazic de bismut (formează un gel solid care cimentează şi nu redispersează
la agitare), cu rivanolul (coagulare, aglomerare), alcoolul şi poliolii (glicerol, sorbitol, PEG), în funcţie de concentraţie pot
determina iniţial o creştere a vâscozităţii mucilagului iar la concentraţii mai mari flocularea acestuia (alcoolul în concentraţie peste
35%).
Condiţii de calitate şi control.
Descriere: lichid slab opalescent, fără miros, cu gust dulce şi reacţie slab acidă.
Stabilitatea şi vâscozitatea sunt maxime la pH = 4,5-6. Guma tragacanta folosită la prepararea mucilagului trebuie să
corespundă condiţiilor de calitate prevăzute de F.R. X la monografia “Tragacanta”(p.942).
Conservare: în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferit de lumină, la loc răcoros (8-15°C).
Întrebuinţări. Ca agent de emulsionare şi de suspendare, acţionând prin creşterea vâscozităţii mediului de dispersie şi cu
guma arabică la prepararea pilulelor, comprimatelor, ca excipient cu rol liant.
Mucilag carboximetilceluloză sodică 2%
Rp./
Carboxymethylcellulosae natrici 2,00
Alcoholi 10,00
Methyli parahydroxybenzoici 0,075
Propyli parahydroxybenzoici 0,025
Aquae destillatae q.s. ad. 100,00
Carboximetilceluloza sodică se aduce în porţiuni mici, sub agitare, peste 80g apă încălzită la 60-70°C şi se continuă
agitarea până la dispersarea completă a acesteia.
Se adaugă alcoolul în care s-au dizolvat p-hidroxibezoatul de metil şi p-hidroxibenzoatul de propil, se completează cu apă
la 100g şi se agită până la omogenizare, evitând încorporarea aerului.
Observaţii. Carboximetilceluloza (carmeloza, celuloglicolatul de sodiu) este derivat semisintetic, solubil atât în apă rece

222
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

cât şi în apă caldă, este higroscopică, solubilă şi în amestec de alcool şi apă şi în acetonă şi apă.
Fiind uşor solubilă în apă, aglomerarea particulelor este mai puţin accentuată mai ales dacă produsul este umectat în
prealabil sau dacă este dispersat cu ajutorul unei site.
Incompatibilităţi.
• carboximetilceluloza sodică, polielectrolit anionic, este sensibilă la acizi; la pH<3 are loc flocularea anionului
policarboxilic liber; formează săruri insolubile cu cationii metalelor grele (Ag+, Pb2+, Hg2+, Fe2+, Fe3+ şi cu clorurile de calciu şi
aluminiu;
• este incompatibil cu ionii cuaternari de amoniu, săruri de alcaloizi (chinină etc.);
• alcoolul (concentraţii mai mari de 50% g/g) şi poliolii în concentraţii mari produc flocularea prin deshidratare, la fel se
comportă ihtiolul.
Descriere: mucilag vâscos, limpede sau cel mult opalescent, incolor sau slab gălbui, fără miros, cu gust mucilaginos.
Solubilitate: miscibil cu apă şi glicerol.
Vâscozitate aparentă: cel puţin 75% şi cel mult 140% faţă de valoarea declarată.
Vâscozitate maximă: între pH=6-9.
Aspectul mucilagului: mucilagul diluat trebuie să fie limpede sau cel mult opalescent. pH = 6-8, se determină pe
mucilagul diluat cu un volum egal de apă proaspăt fiartă şi răcită.
Dozare: conform F.R. X.
Conservare: în recipiente bine închise, la 8-15°C (F.R. X). În timp, vâscozitatea scade foarte puţin. Este necesar adausul
de conservanţi deoarece în prezenţa microorganismelor au loc depolimerizări care duc la scăderea vâscozităţii.
Întrebuinţări. Ca agent de creştere a vâscozităţii, stabilizând emulsiile şi suspensiile. Comparativ cu metilceluloza (MC),
carboximetilceluloza sodică (CMCNa) datorită dispersării mai rapide prezintă avantajul că permite stabiizarea unor forme
farmaceutice prin tratare cu apă caldă a amestecului substanţelor medicamentoase cu polimeri, fără a folosi mucilagul ca
intermediar.
Mucilag de alcool polivinilic 10% (tipizat)
Rp./
Alcool polivinilic 10,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de alcool polivinilic se presară peste soluţia conservantă şi se încălzeşte pe baia de apă, într-o patentulă
emailată, amestecând continuu cu pistilul, până la obţinerea unei soluţii limpezi.
Observaţii. Alcoolul polivinilic este un produs de sinteză obţinut din acetatul de polivinil.
Solubilitatea alcoolului polivinilic depinde de gradul de polimerizare (3000-100000), de procentul de hidroliză, de prezenţa
grupelor acetil, de temperatură.
Polimerii inferiori şi cei cu grupe acetil sunt mai uşor hidrosolubili decât polimerii înalţi şi fără grupe acetil.
Pentru a se grăbi solubilizarea, amestecul se încălzeşte la aproximativ 95°C.
Pentru a se grăbi dispersarea, pulberea se poate umecta cu 10g alcool sau glicerol, după care se adaugă soluţia
conservantă şi se obţine dispersia încălzind pe baia de apă. Pentru a se evita formarea aglomeratelor se foloseşte apă distilată
caldă.
Incompatibilităţi.
• alcoolul şi electroliţii în concentraţii mari produc flocularea incompletă ce determină creşterea vâscozităţii; alcoolul,
PEG-urile lichide în concentraţii mari produc flocularea mucilagului;
• boraxul şi acidul boric în concentraţii mici determină gelificarea; .
• carbonat de sodiu, sulfat de amoniu, taninurile floculează mucilagul.
Descriere: mucilag vâscos, pseudoplastic, incolor, translucid sau opalescent, neionogen, miscibil cu apa. pH = 6-6,5,
care variază în funcţie de prezenţa sau absenţa grupărilor acetil.
Conservare. Deşi nu este un mediu favorabil dezvoltării microorganismelor, mucilagul de alcool polivinilic poate fi
contaminat cu fungi, fapt care reclamă adausul unui agent conservant (parahidroxibenzoaţi 0,1 %, propionat de sodiu 0,1-0,5%
sau pentru preparatele de uz extern borat fenil mercuric 1:50.000). Se conservă în recipiente bine închise.
Întrebuinţări. Ca agent de creştere a vâscozităţii mediului de dispersie în cazul emulsiilor şi a suspensiilor, în cantităţi
corespunzătoare unui conţinut de 2-5% alcool polivinilic pentru 100g fază lichidă, ca excipient aglutinant pentru capsule şi pilule,
ca vehicul pentru preparate (soluţii) oftalmice, (care au un indice de refracţie apropiat de cel al lichidului lacrimal), în soluţii
injectabile şi unguente.
Mucilag de alginat de sodiu 5% (tipizat)
Rp./
Alginat de sodiu 5,00
Sol. conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de alginat de sodiu se triturează cu soluţia conservantă şi se dispersează prin încălzire pe baia de apă,
amestecând continuu. După răcire se completează apa evaporată.
Mucilagul se poate prepara şi în prezenţa glicerinei, în acest caz pulberea de alginat de sodiu se triturează cu glicerina
luată în cantitate de 2-4 ori mai mare faţă de cantitatea de alginat şi se adaugă apa încălzită la 70°C; se triturează până la
omogenizare.
Observaţii. Alginatul de sodiu este o sare solubilă în apă (sare a acidului alginic), poliglucidă vegetală extrasă din alge
brune marine, constând din resturi de acid D-manironic legate 1-4 glucozidic.
Acidul alginic este un polielectrolit anionic, cu greutatea moleculară 40.000-250.000, insolubil în apă; sărurile sale (de
sodiu, magneziu şi amoniu) sunt solubile în apă.
Alginaţii de uz comercial au un grad de polimerizare cuprins între 100 şi 1000.
Glicerina folosită la prepararea mucilagului realizează umectarea, accelerând îmbibarea şi dizolvarea alginatului de sodiu,
fenomene favorizate şi de apa caldă. În locul glicerinei se poate folosi şi etanol, PEG, propilenglicol sau zahăr, care accelerează
dizolvarea în apă datorită grupărilor hidrofile.
Incompatibilităţi. Datorită grupărilor ionogene dă o serie de incompatibilităţi, astfel:
• precipită cu ionii de Ca2+, cu ionii altor metale polivalente cu excepţia Mg2+ (Ba2+, Zn2+, Cu2+, Al3+, Ag+);
• alcoolul în concentraţie de peste 30%, PEG-urile lichide, electroliţii în concentraţii ridicate produc flocularea;

223
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• în soluţii acide precipită acidul alginic; în mediu acid şi alcalin are loc scindarea legăturilor glicozidice şi
depolimerizarea;
• este incompatibil cu săruri cuaternare de amoniu şi, în general, cu substanţe cu caracter cationic; cu balsamul de Peru,
balsamul de Tolu, acidul salicilic.
Descriere: mucilag vâscos, de culoare gălbuie, translucid sau opalescent, miscibil cu apa.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină, la rece.
Întrebuinţări: ca agent de creştere a vâscozităţii mediului de dispersie în cazul emulsiilor şi a suspensiilor în cantităţi
corespunzătoare la 0,5-2g alginat de sodiu pentru 100g fază lichidă, la obţinerea unor preparate peliculogene.
Mucilag de bentonită 5% (tipizat)
Rp./
Bentonită purificată 5,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Bentonita se presară pe suprafaţa soluţiei conservante într-un mojar, lăsând să se îmbibe complet, după fiecare
adăugare. Porţiunile îmbibate se depun la fundul mojarului. După 24 de ore se completează la greutatea cerută şi se triturează
pentru omogenizare. Mucilagul de bentonită se poate obţine şi prin triturarea cu glicerină sau propilenglicol (în cantitate dublă sau
egală cu bentonita) şi apoi diluare cu restul apei. Se recomandă şi încălzirea pe baia de apă 15 minute.
Observaţii. Bentonita este un component macromolecular anorganic din clasa montmorilonitelor (silicat de aluminiu
hidratat conţinând oxizi de fier, oxizi alcalini şi alcalino-pământoşi, nisip, feldspadt).
Bentonita este insolubilă în apă, dar se hidratează puternic mărindu-şi volumul (aproximativ de 12 ori), datorită pătrunderii
apei în spaţiile libere dintre structurile reţelei cristaline a aluminosilicaţilor legaţi între ei prin punţi de oxizi sau cationi.
Descriere: mucilag de tip suspensie, tulbure, din care în timp sedimentează bentonita, dar care se omogenizează la
agitare.
Incompatibilităţi.
• floculează la pH acid sub 6, dispersia având o reacţie alcalină (pH=9).
Conservare: în vase bine închise.
Întrebuinţări: ca agent de stabilizare a unor suspensii în cantităţi corespunzătoare unui conţinut de 0,5-2,0% bentonită
pentru 100g fază lichidă.
Mucilag de carbopoli
Preparare. Carbopolul pulbere în concen-traţie de 0,1-2,0g% se dispersează în apă distilată prin agitare, evitând formarea
de aglomerate. În suspensia omogenă obţinută, fără bule de aer, se adaugă pentru fiecare gram de carbopol câte 3g soluţie
NaOH 10% la pH 7. După fiecare porţiune de soluţie alcalină adăugată se agită uşor.
Observaţie. Carbopolii sunt polimeri anionici de carboxivinil (CH2=CH-COOH) şi cu greutăţi moleculare foarte mari (în
farmaceutică se folosesc tipurile 934, 940, 941, 960, 961).
Între 0,1-0,25% se obţin dispersii lichide, iar peste 0,5% rezultă geluri. La prepararea mucilagului, carbopolii tind să
formeze aglomerate de particule, când stratul solvat de la suprafaţa acestor aglomerate va împiedica difuziunea apei spre
interiorul uscat. De aceea, dispersia carbopolului se face treptat, în apă rece, sub agitare energică.
În continuare se transformă carbopolul acid parţial solubil în sare solubilă prin tratare cu NaOH 10%. Neutralizarea se
poate face şi cu Na2CO3, NH3, C2HS-OH sau trietanolamină, obţinându-se însă preparate cu vâscozitate diferită. Soluţia alcalină
se adaugă în porţiuni şi se amestecă de fiecare dată evitând includerea aerului, care ulterior va fi greu de îndepărtat, datorită
vâscozităţii ridicate a mucilagului.
Vâscozitatea mucilagului de carbopol scade la un pH între 3 şi 12, sub influenţa luminii solare, în prezenţa electroliţilor.
Incompatibilităţi.
• incompatibil cu rezorcinolul şi fenilbutazona.
Conservare: în recipiente bine închise, ferit de lumină.
Ca şi conservanţi se pot folosi nipagin 0,1%, clorură de benzalconiu 0,01 %.
Întrebuinţări: ca agent de suspendare, acţionând prin creşterea vâscozităţii mediului de dispersie şi prin tipul de curgere
pe care îl conferă soluţiei (curgere plastică), ca emulgator pentru emulsiile de uz extern de tip U/A.
Mucilag de polivinilpirolidona 10% (tipizat)
Rp./
Polivinilpirolidonă 10,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Pulberea de polivinilpirolidonă se triturează mai întâi cu apa distilată fiartă şi răcită, se lasă în repaus 48 de ore pentru
îmbibare şi dizolvare, apoi se diluează la concentraţia prevăzută.
Observaţii. Polivinilpirolidona este un polimer neionogen, solubil în apă şi solvenţi organici. Proprietăţile hidrofile sunt
datorate, în mare măsură, potenţei grupării N-C-O.
Dispersiile 1-5% au comportare aproape newtoniană, iar la concentraţii mai mari sunt pseudoplastice, vâscoase.
Incompatibilităţi. Polivinilpirolidona este precipitată de cantităţi mici de săruri (sulfat de sodiu la rece, clorură de sodiu la
fierbere).
Descriere: mucilag incolor, clar sau slab gălbui, pH-5,7 (slab acid, deşi polivinilpirolidona este neionică).
Conservare: în recipiente bine închise.
Întrebuinţări: vehicul pentru suspensii datorită proprietăţilor de agent de îngroşare şi de coloid protector, ca excipient la
prepararea capsulelor, drajeurilor şi unguentelor.
Gelatină cu oxid de zinc (tipizat)
Rp./
Oxid de zinc 15,00
Gelatină 15,00
Glicerină 25,00
Soluţie conservantă q.s. ad. 100,00
Oxidul de zinc trecut prin sita VI se triturează cu 15g glicerină. Gelatina se umectează cu 45g soluţie conservantă, după
224
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

cel puţin 30 de min. se adaugă 10g glicerină şi se încălzeşte pe baia de apă până la dispersare.
Suspensia de oxid de zinc încălzită pe baia de apă se aduce peste soluţia de gelatină glicerinată, amestecând, se
completează cu soluţia conservantă caldă la 100g, se omogenizează şi se repartizează în flacoane cu deschidere largă.
Observaţii. Deoarece oxidul de zinc se găseşte sub formă de particule neionice, dar conglomerate, este necesară
trecerea prin sită (cernerea), iar triturarea cu glicerină îi măreşte hidrofilia.
Descriere: este masă albă, compactă, elastică, omogenă, cu gust dulce şi miros slab de gelatină.
Se fluidifică prin încălzire pe baia de apă. Este suspensie de oxid de zinc într-un gel de gelatină.
Conservare: în recipiente bine închise, la rece. Întrebuinţări: în ortopedie şi chirurgie ca fixator de bandaje. În acest scop
se va încălzi uşor vasul pentru a lichefia produsul, care se aplică peste bandajul fixator.

7.4.3. Dispersii mecanice


7.4.3.1. Suspensii
Suspensiile sunt preparate farmaceutice lichide, constituite din două sau mai multe
substanţe active insolubile, cu dimensiunea particulelor peste 100µ µm, suspendate într-
un mediu de dispersie lichid şi destinate administrării interne sau externe
Suspensiile sunt sisteme heterogene constituite din două faze: faza dispersată
(substanţa greu solubilă) şi mediul de dispersie (lichidul apos sau uleios).
Omogenitatea sistemului se realizează cu ajutorul agenţilor de dispesie, reprezentaţi de:
• agenţi de creştere a vâscozităţii mediului de dispersie;
• substanţe care formează un film în jurul particulelor dispersate;
• peptizatori (substanţe care conferă sarcină electrică particulelor fazei dispersate).
Reguli pentru prepararea suspensiilor
Se recurge la prepararea sub formă de suspensie în următoarele cazuri:
• prevenirea unor incompatibilităţi fizico-chimice (ex. salifierea papaverinei la
concentraţii mai mari de 5%,
• precipitarea unor alcaloizi în mediu alcalin,
• precipitarea unor acizi slabi din sărurile lor în mediu acid (fenobarbitalul sodic),
• precipitarea unor substanţe la diluarea soluţiilor lor cu solvenţi în care nu sunt solubile
(ex. soluţii alcaline de mentol, camfor diluate cu apă),
• împiedicarea unor reacţii chimice de oxido-reducere (azotat de sodiu + papaverină
hidroclorică);
• realizarea unor concentraţii crescute de substanţe într-un vehicul în care sunt foarte
puţin solubile (anestezină, fenobarbitalul în apă);
• substanţele foarte puţin solubile sunt mai stabile în mediu apos sub formă de
suspensie, decât derivaţii lor solubili (ex. fenobarbitalul);
• realizarea unor preparate retard,
• mascarea gustului unor substanţe (cloramfenicol palmitat).
Conform F.R. X, prepararea suspensiilor se face prin dispersarea substanţelor solide
aduse la un grad de fineţe corespunzător (scopului şi modului de administrare) în mediul de
dispersie lichid.
Pentru a se obţine gradul de dispersie cerut de F.R. X se pot aplica procedeele:
a) în cazul în care cantitate este mai mică de 5g pulverizarea se poate face la mojar, iar
când cantităţile depăşesc 5g pulverizarea se poate face prin trecerea prin site fine;
b) prin condensare (precipitare) în mediul de dispersie, în aceste condiţii modificându-se
pH-ul la punctul izoelectric;
c) prin dizolvarea particulelor de precipitat în solvenţi organici şi apoi diluarea soluţiei
obţinute (F.R. X indică limitarea dimensiunilor la 50m).
Pentru substanţele care dispersează prin prima metodă şi au tendinţa de a flota în apă
(datorită aerului adsorbit la suprafaţa particulelor) în aglomerate de particule, se foloseşte un
agent de umectare (lichid cu grupări hidrofile: alcool, glicerină, PEG-uri, TWEN-uri), în
proporţie de 0,5-1 părţi, pentru 1 parte substanţă de suspendat sau înde-părtarea aerului
adsorbit de particule prin folosirea unei cantităţi mici din mucilagul utilizat ca agent de
suspendare.
225
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Din această categorie21 fac parte substanţe ca: anestezina, salolul, salicilatul de bismut,
sulful, barbiturice, antibiotice, sulfamide, steroizi, cărbunele medicinal, fenacetina etc.
Cantitatea şi tipul agentului de suspensie se aleg în funcţie de proprietăţile lor, dar şi a
concentraţiei substanţei care se suspendă.
Se folosesc sub formă de pulbere, dar mai ales sub formă de mucilagii care să realizeze
o concentraţie optimă de agent de suspendare sub formă de pulbere (tab. 10.3).
Tabelul 7.3.
Cei mai folosiţi agenţi de suspensie
Cantitatea (g) la
Agent de suspensie
100g suspensie
alginat de sodiu 0,5-2
Gelatină 0,5-2
gumă arabică 2-5
Pectină 1-2
Tragacanta 0,5-1
Metilceluloză 0,5-1-2
carboximetilceluloză sodică 0,5-2
alcool polivinilic (APV) 1-5
Bentonită 3-5
Polivinilpirolidonă (PVP) 0,5-1

Aceştia asigură o vâscozitate de structură vehiculului, care constituie o barieră


mecanică împotriva coalisanţei (lipirea) particulelor suspendate.
În cazul suspensiilor uleioase, vâscozitatea poate fi crescută cu oxid de bismut coloidal
(Aerosil 200 în concentraţia 1%) sau săpunuri de aluminiu (stearat de aluminiu).
Cantitatea de agent de vâscozitate folosită se scade din vehicul şi se adnotează pe
reţetă. Adăugarea unor cantităţi mici (0,3-1g %) de peptizatori22 contribuie la creşterea
stabilităţii suspensiei.
În funcţie de modul cum este condusă operaţia de suspendare şi de excipienţii utilizaţi
(agenţi de vâscozitate, agenţi de floculare).
F.R. X face precizări la prepararea suspensiilor:
• oftalmice (să corespundă monografiei de generalităţi "Oculoguttae");
• injectabile (să corespundă monografiei de generalităţi "Injectabilia");
• cele care se aplică pe plăgi sau pe arsuri (se va asigura stabilitatea şi evitarea unei
contaminări ulterioare cu microorganisme).
Controlul calităţii suspensiilor
Descriere. Sunt preparate fluide, opace, omogene după agitare.
Culoarea, gustul şi mirosul sunt caracteristice componentelor (F.R. X).
Suspensiile defloculate formează în timp un sediment în care particulele sedimentează
individual, lent; sedimentul este redus ca înălţime, compact, dens, iar redispersarea lui se face
mai greu (nu se poate face delimitare netă între mediul de dispersie şi sediment)
supernatantul fiind opalescent.
Încărcarea electrică a particulelor (potenţialul Zeta) este ridicat.
Prin păstrarea suspensiilor defloculate timp mai îndelungat, sedimentul poate cimenta şi
nu mai redispersează. Suspensiile floculate au un sediment lax, voluminos, care se formează
rapid şi se redispersează uşor la agitare; există delimitare netă între sediment şi supernatant
care este limpede.
Determinarea mărimii particulelor
Se face microscopic, asupra unei mase de preparat cu un conţinut de circa 10mg

21
Capacitatea de a se lăsa umectată sau nu este determinată în farmacie, presărând pulberea care trebuie suspendată la
suprafaţa mediului de dispersie.
Dacă nu se lasă udată de lichid, va trebui umectată, iar dacă se lasă udată, va pătrunde în lichid şi nu va crea probleme la
încorporarea în vehiculul prescris.
Substanţele care nu sunt umectate de vehiculul uleios prescris vor fi umectate cu substanţe cu grupări lipofile (acid oleic) sau
amfifile (twen-uri).
22
Electroliţi ai căror ioni se adsorb pe suprafaţa particulelor suspendate şi le imprimă sarcini electrice de acelaşi fel.
226
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

substanţă activă suspendată, întinsă într-un strat subţire pe o lamă de microscop.


- 80% din particulele examinate trebuie să prezinte d≤50µm.
- pentru 10% din particulele examinate se admite d = 50- 180µm.
Pentru suspensiile oftalmice:
- 90% trebuie să aibă dmax =25µm,
- pentru l0% se admite diametrul de cel mult 50µm.
Suspensiile injectabile trebuie să corespundă probei de pasaj (F.R. X, p.512).
Controlul redispersării sedimentului
Suspensiile pot sedimenta în timp; după agitare l -2 minute trebuie să se redisperseze şi
să-şi menţină omogenitatea pe durata administrării.
Determinarea raportului de sedimentare se face prin introducerea suspensiei într-un
cilindru de sticlă gradat, notând înălţimea ultimă a sedimentului (Hn), măsurată după 24 de
ore şi înălţimea iniţială a sedimentului (Hc), F = Hn/Hc.
Cu cât valoarea lui F este mai apropiată de 1 cu atât suspensia este mai stabilă.
Variaţia în greutate şi dozare se face conform indicaţiilor din F.R. X
Conservare: în recipiente bine închise. În general, în farmacie, suspensiile se prepară la
nevoie. Pentru cele care necesită timp de conservare, F.R. X admite adăugarea agenţilor
conservanţi antimicrobieni (nipagin 0,1%, fenosept 0,2%).
Ambalare, etichetare-eliberare
Se face în flacoane de capacitate mai mare decât greutatea prescrisă pentru a permite
omogenizarea suspensiei prin agitare.
Pe eticheta de expediere se va menţiona “A se agita înainte de întrebuinţare”.
Suspensii defloculate de uz intern
Soluţia de clorhidrat de papaverină (Solutio papaverini chlorhydrati)
Rp./
Papaverini chlorhydrati 0,50
Phenobarbitali sodici 0,60
Diuretini 4,00
Sirupi simplici 20,00
Aq. destill. ad. 150,00
M.f..sol.
D.S.int. după aviz
Preparare. Clorhidratul de papaverină şi o cantitate egală de carbonat de sodiu vor fi pulverizate şi omogenizate în mojar,
în prezenţa unei cantităţi minime de apă.
Se adaugă agentul de suspendare sub formă de mucilag, apoi siropul şi în final soluţia de diuretină, obţinută prin
dizolvarea diuretinei în apă la fierbere (eventual tratată cu câteva picături de soluţie hidroxid de sodiu, până la obţinerea unei
soluţii limpezi), în care s-a dizolvat fenobarbitalul sodic, după răcirea acesteia.
Observaţii. Papaverina, substanţă practic insolubilă în apă, va fi scoasă din soluţie în me-diul alcalin creat de
fenobarbitalul sodic şi diuretină.
Pentru a evita această incompatibilitate, se va suspenda papaverina bază.
Întrucât aceasta nu există ca atare în farmacie, o vom obţine "ex tempore" sub forma unei dispersii omogene prin
deplasarea bazei slabe din sarea sa în prezenţa unei cantităţi egale de carbonat de sodiu şi adaosul unui agent de vâscozitate
(metilceluloză).
Diuretina va fi dizolvată în apă pentru a evita carbonatarea sa, fiind cunoscută afinitatea acestei substanţe pentru CO2.
Tot în scopul obţinerii unei soluţii limpezi, diuretina, eventual carbonatată, va fi tratată cu soluţie de hidroxid de sodiu 10%
câteva picături.
Rp./
Kalii iodati
Natrii benzoatis aa 2,00
Papaverini hydrochloridi 0,10
Codeini hydrochloridi 0,20
Cofeini et Natrii benzoatis 1,00
Sirupi tiocoli 60,00
Aquae ad 200,00
M.f.sol.
D.S.int., după aviz
Preparare. Papaverina se triturează în mojar cu o cantitate egală de carbonat de sodiu şi o cantitate minimă de apă.

227
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Se adaugă o cantitate de gumă arabică, dublă faţă de cantitatea de papaverină hidroclorică.


Se adaugă siropul şi apoi, treptat, prin omogenizare; soluţia celorlalte substanţe.
Observaţii. Benzoatul de sodiu şi siropul de tiocol creează mediu alcalin nefavorabil menţinerii în soluţie a papaverinei
hidroclorice. Are loc o reacţie de dublu schimb cu formarea papaverinei bază şi a acidului benzoic.
Se va forma şi codeina bază, dar cantitatea prescrisă în formulă se încadrează în limita de solubilitate (1:125).
Nu s-ar putea recurge la rezolvarea incompatibilităţilor dintre componentele soluţiei prin ajustarea pH-ului.
Prin acidularea soluţiei şi înlocuirea cofeinei şi a benzoatului de sodiu cu cofeină şi acid citric s-ar descompune benzoatul
de sodiu la acid benzoic.
În plus, iodura din soluţie determină salefierea papaverinei, fiind mai sensibilă faţă de aceasta, decât faţă de bromuri. În
mediu alcalin, papaverina hidroclorică nu este stabilă şi iese din soluţie sub forma de papaverină bază.
Cantitatea de gumă arabică se va lua proporţional cu cantitatea de substanţă de suspendat, astfel: pentru substanţă
activă sub 1g se va folosi o cantitate dublă de gumă arabică pentru 1-5g substanţă activă - o cantitate egală de agent de
suspendare; pentru o cantitate de substanţă activă mai mare de 5g vom folosi o cantitate de gumă arabică egală cu jumătate din
cantitatea de substanţă activă.

Suspensii obţinute prin condensare


Metoda de precipitare prin condensare este aplicată, în general, la obţinerea unor
suspensii cu antibiotice.
Suspensia cu clorhidrat de oxitetraciclină (tipizată)
Clorhidrat de oxitetraciclină 5,40
Lecitină 0,50
Vanilină 0,01
Alcool 6,00
Acetat de sodiu 2,10
Sirop simplu 40,00
Mucilag de metilceluloză 20,00
Apă distilată la 100,00
Preparare. Clorhidratul de oxitetraciclină se dizolvă cu apă prin uşoară încălzire (aproape 50°C).
Se amestecă cu siropul, mucilagul de metilceluloză, soluţia de lecitină, soluţia alcoolică de vanilină obţinută prin dizolvare
pe baia de apă şi la sfârşit soluţia apoasă de acetat de sodiu.
Observaţii. Oxitetraciclina bază precipită din sarea sa în soluţia coloidală de metilceluloză, prin tamponare cu acetat de
sodiu la pH = 4-4,5.
Sub această formă, oxitetraciclina este mai stabilă decât derivatul său solubil şi are un gust mai uşor de acceptat.
Lecitina, substanţă puternic hidrofilă, este folosită ca agent de umectare, formând în jurul particulelor suspendate un film hidrofil
care favorizează stabilitatea, dar şi omogenizarea uşoară a suspensiei.
Suspensii la care adăugarea de agenţi de suspendare nu este necesară
a) un vehicol cu vâscozitate crescută
Suspensio magnesii carbonici
Rp/
Magnesii subcarbonici (VII) 10,00
Emulsio ad l00,00
M.f. susp.
D.S.int., la 10 minute o lingură (în intoxicaţii cu acizi)
Preparare. Se prepară emulsia uleioasă şi se adaugă în porţiuni peste carbonatul acetic de magneziu aflat în mojar,
triturând continuu până la obţinerea unei suspensii omogene.
Observaţii. Datorită gumei arabice utilizate la prepararea emulsiei uleioase, în scurt timp va apare un sediment care nu
se redispersează la agitare (fenomenul de cimentare).
Apare incompatibilitatea între guma arabică şi magneziul din preparat.
Fenomenul de cimentare poate fi împiedicat prin adăugarea unui agent peptizator (fosfat trisodic 0,5-1 %, citrat de sodiu
0,5%, citrat de potasiu 0,5%) în cantitate corespunzătoare, care nu trebuie depăşită, deoarece excesul retrogradează procesul de
peptizare.
b) prezenţa unor substanţe cu caracter permanent hidrofil
Suspensio glicerophosphati
Rp./
Calcii chlorati 3,00
Calcii glycerophosphatii 10,00
T-rae colae 1,5
Sirupi Aurantii 20,00
Aquae ad 100,00
M.f.susp.
D.S.int., după aviz
Preparare. Glicerofosfatul de calciu se triturează în mojar cu întreaga cantitate de sirop.
Peste acest amestec se aduce soluţia apoasă a componentelor prescrise.
Observaţii. Glicerofosfatul de calciu, substanţă puţin solubilă în apă (1:40-50), va fi suspendată în soluţia apoasă fără
adaus de agent de umectare, datorită hidrofiliei sale.

228
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.4.3.2. Emulsii
Emulsiile sunt preparate lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase, constituite dintr-un
sistem dispers, format din două faze lichide, heterogene, nemiscibile, realizat cu
ajutorul unor emulgatori şi destinat administrării interne sau externe
Ca formă de prezentare emulsiile pot fi: lichide, moi sau semisolide (unele linimente,
unguente sau supozitoare pot fi considerate, din punct de vedere fizico-chimic, emulsii).
Farmacopeele delimitează sub denumirea de emulsii doar formele lichide, din acest punct de
vedere calsificându-se în:
• emulsii U/A (ulei/apă) şi
• emulsii A/U (apă/ulei).
Pentru administrările interne se folosesc numai emulsiile U/A. Componentele unei
emulsii sunt:
• faza internă (faza dispersată) discontinuă, constituită dintr-un lichid dispersat sau
emulsionat sub formă de picături fine (cu d =0,1-10µm). Mărimea obişnuită a particulelor este
de 0,2-5µm. Cu cât particulele sunt mai mici, stabilitatea emulsiei creşte.
• faza externă (faza dispersantă, mediu de dispersie, faza continuă);
• emulgatorul (agentul de emulsionare) care favorizează dispersarea fazei interne,
nemiscibilă cu faza externă şi asigură stabilitatea emulsiei pentru un anumit timp.Emulsiile
sunt mai stabile atunci când diferenţa dintre densităţile celor două faze este minimă, diametrul
particulelor dispersate este foarte mic (1-5 µm), concentraţia fazei dispersate este mică,
vâscozitatea mediului23 de dispersare este cât mai mare.
O emulsie este considerată fină, când particulele dispersate au dimensiunile cuprinse
până la 5-6µm şi grosieră, când particulele au diametrul de până la 10µm.
Aspectul de opacitate este rezultanta indicilor diferiţi de refracţie a fazelor, starea de
transparenţă a sistemelor întâlnindu-se doar la mărimi ale particulelor sub 0,5µm.
În funcţie de mecanismele de acţiune, emulgatorii pot fi:
• emulgatori propriu-zişi (adevăraţi) care acţionează prin formarea unui film coerent în
jurul particulelor dispersate şi reduc tensiunea superficială interfacială (ex. substanţele
tensioactive amfifile tween-uri, spanuri, săpunuri);
23
Vâscozitatea emulsiei poate fi dată de vâscozităţile proprii ale fazelor externe, interne, de concentraţia şi mărimea particulelor
fazei disperse, precum şi de către tipul emulgatorului. S-a constatat că există o relaţie directă între vâscozitatea unei emulsii şi
aceea a fazei externe. În raport cu vâscozitatea fazei externe, vâscozitatea fazei interne este mult mai redusă. Vâscozitatea
emulsiilor este influenţată în măsură mai mare de concentraţia fazei interne. Mărimea particulelor influenţează vâscozitatea,
aceasta fiind cu atât mai mare cu cât fineţea dispersiei este mai mare.
Denumire comercială Compoziţie
Span (20, 40, 60, 65, 80, 85) monostearaţi, tristearaţi, trioleaţi monovalenţi de sorbitan
Tween (20, 21, 40, 60, 61, 65, 80, 81, 85) monostearaţi, monooleaţi, trioleaţi, tristearaţi, monolauraţi de polietilenglicol sorbitan
Myrj (45, 49, 51, 52, 53, 59) monostearaţi, oleaţi de sodiu, de polietilenglicol
Arlacel (85, 65, 83, 80, 60, 20) monooleaţi, trioleaţi, monostearaţi, tristearaţi, sesquioleaţi de sorbitan
esteri ai ac. graşi cu propilenglicol, etilenglicol, dietilenglicol, polipropilenglicol,
Atlas G (peste 50 tipuri)
tetraetilenglicol
Emcol (peste 10 tipuri) esteri ai acizilor graşi cu dietilenglicol, etilenglicol, propilengligol
“Pure” monostearaţi de propilenglicol şi de gliceril
Tegin (515) monostearaţi de gliceril – solubili
Atmul (67, 84) monostearaţi de gliceril
Aldo (28) monostearaţi de gliceril – solubili
Glaurin monolauraţi de dietilenglicol
Renex esteri ai acizilor graşi şi răşini cu polietilenglicoli
Tensopol laurilsulfaţi de sodiu
Oleat de sodiu oleaţi sodici
G (1702, 1425, 1256, 1096, 1144, 1471) eteri ai POES cu derivaţi de uleiuri, lanolină etc.
Esteri ai acizilor graşi cu zaharoza distearaţi, dioleaţi, dipalmitaţi şi monopalmitaţi de zaharoză
Brij (35, 30) eteri laurici ai polietilenglicolului
Methocel Metilceluloza
Span (60, 80, 40, 20) monolauraţi, monopalmitaţi, mono-oleaţi, monostearaţi de sorbitan
Emulphor VN-430 esteri de polietilenglicoli cu acizi graşi
PEG-400 monolauraţi şi monostearaţi de polietilenglicol
Igepal Ca-630 polietilenglicoli-alkil-fenoli
Numărul emulgatorilor este mult mai mare şi în continuă creştere, cei mai noi fiind: Ceepryn, Roccal, Isothane, Duponol,
Ultrawet şi Hyamine.
Majoritatea emulgatorilor sunt, din punct de vedere al naturii ionice, agenţi tensioactivi neionici, existând şi câteva excepţii:
Ceeprugu, Roccal, Hyanine, Isothane (cationici) şi Auponal, Ultrawet, Oleatul de sodiu, Aldo (anionici).
229
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Substanţele tensioactive (Tween, Span)


Se folosesc ca emulgatori în concentraţie de 3-5%, ca atare sau sub forma unor asocieri
ţinând seama de HLB24-uI lor.
Pentru emulsii:
U/A se aleg emulgatori cu valoarea HLB>8, iar pentru obţinerea emulsiilor
A/U, emulgatori cu valoarea HLB<8.
HLB-ul optim de stabilitate al emulsiei depinde însă şi de HLB-ul optim al uleiului de
emulsionat. Valorile HLB al unor uleiuri frecvent folosite în practică sunt:
• ulei de floarea soarelui: 8,5;
• ulei de ricin: 8,0-12 (pt. 40% ulei);
• ulei de ricin: 14,0 (pt. 20% ulei);
• ulei de parafină: 10,5 (pt. 50% ulei);
• ulei de parafină: 8,5-9-11 (pt. 20% ulei).
Pentru a emulsiona un ulei cu un amestec de doi emulgatori tensioactivi, cantitatea lor în
amestec se calculează în funcţie de HLB-ul lor şi de cel al uleiului de emulsionat.
Ex. să se emulsioneze 50g ulei de parafină în 100g apă, utilizând ca emulgatori Tween
80 şi Span 80. Calculele se efectuează folosind regula săgeţilor, notând în stânga HLB-ul
emulgatorilor, iar la centru HLB-ul uleiului:
Tween 80 1,5 6,2
10,5 (ulei)
Span 80 4,3 4,5
10,7
Vtiind că pentru emulsionare este suficientă o cantitate de 5% emulgator tensioactiv,
proporţiile necesare din cei doi emulgatori în amestec sunt:
10,7 ............................... 6,2 g Twen 80
5,0 .................................x
x = 2,9g Tween 80 5 - 2,9 = 2,1g Span 80
Preparare: Într-un flacon de sticlă de 150g vom introduce 50g ulei de parafină, 2,9g Tween 80, 2,1g Span 80 şi apă
distilată până la 100g. Se agită puternic şi se obţine emulsia U/A cu o stabilitate corespunzătoare.
• emulgatori secundari (cvasiemulgatori, pseudoemulgatori) care acţionează prin
creşterea vâscozităţii forţelor externe (ex. compuşii macromoleculari - guma arabică,
metilceluloza, alcoolul polivinilic) etc.
Pentru asigurarea stabilităţii emulsiilor, la acestea se mai pot asocia agenţi de
vâscozitate şi conservanţi.
Pentru corectarea gustului se utilizează aromatizanţi şi edulcoranţi.
Substanţele auxiliare folosite trebuie să fie compatibile cu componentele active.
Prepararea emulsiilor
Se cunosc până în prezent:
Metoda gumei uscate (metoda continentală; suspensiei sau metoda 4: 2: 3)
Faza de dispersat, alcătuită din uleiuri diverse, substanţe fluide insolubile sau soluţii
uleioase ale substanţelor medicamentoase solide, se amestecă cu emulgatorul guma
arabică), luat în cantitate egală cu jumătate din faza dispersată, apoi se adaugă apa (în
cantitate egală cu jumătatea sumei dintre faza internă şi emulgator) şi se triturează până la
obţinerea emulsiei primare consistente.
Emulsia primară se diluează cu restul de apă sau cu soluţia extractivă prescrisă (răcită
în prealabil) în care se dizolvă substanţele medicamentoase hidrosolubile, conservantul
(eventual aromatizantul şi edulcorantul). Metoda se recomandă atunci când nu dispunem de
mijloace mecanice de emulsionare (la receptură).
Emulsia se prepară într-un mojar de capacitate de 3-4 ori mai mare decât volumul
emulsiei; mojarul trebuie să aibă fund plat, iar triturarea se face cu un pistil cu capul plat,
pentru ca suprafaţa de triturare să fie cât mai mare.

24
HLB = termen consacrat care desemnează balanţa hidrolipidică (Hidrophyl-Lipophyl Balance).
230
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Mojarul trebuie să fie de asemenea uscat, pentru a evita formarea de conglomerate cu


pulberea de gumă arabică (aceasta dispersându-se greu, împiedică obţinerea emulsiei).
Uleiul se măsoară într-o capsulă uscată, iar triturarea amestecului U / emulgator / A se
face cu întreruperi, cu pauze de aproximativ 30 de sec. pentru a favoriza adsorbţia şi
orientarea emulgatorului la suprafaţa particulelor dispersate.
\

Metoda gumei umede (metoda engleză sau metoda soluţiei)


Metoda engleză prezintă dezavantajul că necesită un timp de lucru dublu faţă de
metoda continentală.
Întotdeauna se porneşte de la o soluţie a emulgatorului (un mucilag): emulgatorul sau
agentul de vâscozitate se dizolvă în faza în care este solubil, iar soluţia (mucilagul) obţinută
se amestecă cu faza insolubil (adăugată treptat) triturând după fiecare adăugare până la
obţinerea emulsiei care, în final se diluează cu restul de apă.
Proporţiile de ulei, emulgator şi apă sunt aceleaşi ca la metoda continentală.
Această metodă se aplică atunci când dispunem de mijloace mecanice de emulsionare
(aparat de emulsionare sau omogenizator electric).
Metoda solventului comun
Constă în solubilizarea fazei interne şi a emulgatorului într-un solvent comun miscibil cu
mediul de dispersie.
Soluţia obţinută se diluează cu apă distilată (faza externă) adăugată treptat şi sub
agitare energică. De exemplu, eucaliptolul sau terpinolul, faza internă şi lecitina (emulgatorul)
se dizolvă în alcool concentrat şi se agită apoi cu apa, rezultând o emulsie de tip U/A a
eucaliptolului.
La aplicarea acestei metode, emulgatorul trebuie să fie în exces pentru a mări
capacitatea de emulsionare şi pentru a asigura solubilitatea emulsiei.
Metoda solventului comun se aplică mai rar, deoarece există un număr mai mic de
substanţe active şi emulgatori solubili în acelaşi solvent.
Alte metode de preparare a emulsiilor: metoda flaconului, metoda maionezei, metoda
seringii, emulsionarea cu ultrasunete etc.
Alegerea emulgatorului şi a cantităţii în care se va solubiliza la prepararea emulsiei se
face de către farmacist, în funcţie de natura fazelor şi a tipului de emulsie dorit.
Astfel, pentru a prepara 100g emulsie cu 10% fază internă se folosesc ca emulgatori
compuşi macromoleculari în următoarele concentraţii:
• gumă arabică 2-5%,
• alcool polivinilic 2-5%,
• tragacanta 0,5-1%,
• metilceluloză 0,5-1%,
• alginat de sodiu 1-2%,
• pectină 1-2%,
• gelatină 0, 5-1%.
Compuşii macromoleculari se folosesc ca emulgatori sub forma dispersiilor apoase
(mucilagii) luate în cantitate corespunzătoare concentraţiei de emulgator dorită pentru 100g
emulsie (10-20g mucilag).
Excepţie face guma arabică care se poate utiliza şi ca atare.
După F.R. X, prepararea emulsiilor se realizează în următorul mod: emulgatorul se
dizolvă în faza externă şi în aceasta se dispersează printr-o metodă adecvată faza internă;
emulsia formată se completează cu faza externă la masa prevăzută (m/m).
În fiecare din cele două faze se pot dizolva una sau mai multe substanţe active.
Descriere. Emulsiile au aspect lăptos şi omogen. Culoarea, mirosul şi gustul sunt
caracteristice componentelor. Diluate cu faza externă, în proporţie de 1:10, emulsiile trebuie
să rămână omogene (examinate la lupa 4,5 x) (F.R. X).

231
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Emulsiile pentru uz intern preparate în farmacie trebuie să se reomogenizeze prin


agitare 1-2 min, iar cele realizate în industrie trebuie să-şi păstreze caracteristicile iniţiale pe
toată durata valabilităţii produsului.
Controlul calităţii emulsiilor
Determinarea omogenităţii(F.R. X.):
Determinarea tipului de emulsie se poate face prin:
• tehnica diluării - emulsia se diluează fără a se separa în cele două faze, cu lichidul
care constituie faza externă (emulsiile U/A cu apă, iar emul-siile A/U cu ulei);
• tehnica colorării - la emulsiile U/A faza externă se colorează în albastru la folosirea
albastrului de metil colorant hidrofil; la emulsiile A/U mediul de dispersie se colorează cu
Sudan III (colorant lipofil);
• tehnica conductibilităţii electrice - trecând prin emulsie un curent alternativ, acul
indicator al unui miliampermetru este deviat numai în cazul emulsiilor de tip U/A, deoarece
apa şi soluţiile apoase sunt bune conducătoare de electricitate, în timp ce uleiul nu este bun
conducător.
Determinarea gradului de dispersie prin stabilirea numărului de miliarde de particule
date de 1g fază internă dispersată, care se exprimă prin cifra K:
• K = 100 - 50 miliarde particule emulsie foarte bună
• K = 50 - 20 miliarde particule emulsie bună
• K = 20 – 10 miliarde particule emulsie satisfăcătoare
• K = 10 – 1 miliarde particule emulsie de calitate inferioară
• K<1 miliard particule emulsie necorespunzătoare
Proba se efectuează pe o placă hemocitometrică, prin numărarea particulelor la
microscop. Dintr-o emulsie diluată de concentraţie cunoscută.
Se face media numărului de particule citite în 10 pătrate ale hemocitometrului.
Controlul vâscozităţii emulsiilor se realizează cu ajutorul vâscozimetrului rotaţional
(Brookfield)
Masa totală pe un recipient se stabileşte prin cântărirea individuală a conţinutului din 10
recipiente. Se admit abaterile procentuale prevăzute în tabelul din F.R. X (p. 388).
Dozare: conform prevederilor din monografia respectivă.
Abaterile procentuale sunt prevăzute în tabelul din F.R. X (p.388).
Conservare. Emulsiile sunt sisteme disperse heterogene cu stabilitate limitată.
Instabilitatea acestor forme farmaceutice manifestându-se prin:
- ecremare,
- sedimentare,
- dezemulsionare sau
- inversarea fazelor.
De asemenea, în urma interacţiunilor între componente, favorizate de agenţi externi
(lumină, căldură, aer), procese fizico-chimice (reacţii de hidroliză, oxido-reducere),
microorganisme (bacterii, fungi), scade vâscozitatea emulsiilor, faza uleioasă râncezeşte şi
componentele se degradează, iar emulsiile devin acide şi cu un miros neplăcut.
Acestea sunt motivele pentru care F.R. X prevede că la prepararea emulsiilor se pot
folosi şi substanţe auxiliare (stabilizanţi, agenţi de creştere a vâscozităţii, conservanţi
antimicrobieni potriviţi); emulsiile destinate administrării interne pot conţine şi agenţi pentru
corectarea gustului şi a mirosului.
Pentru emulsiile de uz intern se pot folosi conservanţi ca: benzoatul de sodiu, nipaesteri;
iar pentru cele de uz extern: derivaţii de fenilmercur 0,1-0,2%, rezorcinol, hidrochinonă,
naftochinonă. F.R. X mai prevede că emulsiile se conservă în recipiente bine închise, la 8-
15°C şi se face observaţia că pe eticheta recipientelor care conţin emulsii trebuie să se
menţioneze "A se agita înainte de administrare".
Emulsiile se eliberează în flacoane cu capacitate mai mare decât conţinutul, pentru a fi
posibilă agitarea, iar, pe prescripţia medicală, se notează şi cantitatea substanţelor auxiliare
232
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

folosite la preparare.
Emulsii de uz intern
Emulsia uleioasă (F.R. X)
La monografia "Emulsiones", se menţionează că, dacă în prescripţia medicală se prevede ca vehicul, emulsia uleioasă.
Aceasta se prepară din:
Ulei de floarea soarelui 10,0
Gumă arabică dezenzimată 5,0
Apă distilată 7,5
care se triturează împreună în mojar, iar după obţinerea emulsiei primare se adaugă, treptat şi în porţiuni mici, apă, până
la 100 părţi.
Observaţii. Emulsia uleioasă este o emulsie de tip U/A obţinută prin metoda gumei uscate (4:2:3). Uleiul de floarea
soarelui se amestecă uşor, fără triturare energică, cu guma arabică fin pulverizată, pentru a evita acoperirea particulelor de gumă
cu un film de ulei care ar întârzia apoi dizolvarea în apă.
Apoi se adaugă deodată apa necesară obţinerii emulsiei primare şi se aşteaptă 1-2 minute pentru a permite gumei să se
hidrateze. În continuare, se triturează amestecul cu pistilul, energic, într-un singur sens, pană se obţine o pastă vâscoasă, albă,
uniformă, cu aspect omogen, care este emulsia primară.
Vâscozitatea şi aderenţa sa fac ca triturarea să fie însoţită de un sunet caracteristic.
Diluarea emulsiei primare se face cu porţiuni mici de apă, astfel încât vâscozitatea emulsiei primare să fie micşorată
treptat, evitând astfel distrugerea emulsiei.
Dacă emulsionarea se efectuează într-un omogenizator electric, la prepararea emulsiei uleioase se poate folosi şi
mucilag de gumă arabică, în cantităţi corespunzătoare cantităţii de gumă din formulă (circa 15g).
În acest caz, mucilagul se introduce în aparat, se adaugă ule-iul şi apa şi se supun omogenizării.
Controlul calităţii: conform prevederilor.
Conservare: recipiente închise, la 8-15°C.
Întrebuinţări: ca vehicul pentru unele substanţe medicamentoase în prescripţii magistrale.
Emulsia de ulei de ricin
Este o emulsie de tip U/A a uleiului de ricin.
Se prepară prin metoda gumei uscate, folosind un mojar încălzit.
Nu se respectă proporţiile de ulei/emulgator/apă, necesare obţinerii emulsiei primare (deoarece uleiul de ricin are
vâscozitate mai mare, iar emulsia care s-ar fi obţinut ar fi fost prea vâscoasă).
Uleiul de ricin se poate prescrie în cantităţi de până la 40g, iar ca emulgatori se pot folosi: guma arabică 5g + tragacanta
2g pentru 100g emulsie, gumă arabică 7,5%, metilceluloză, alginat de sodiu, monostearat de PEG 400.
Emulsiei de ricin i se pot adăuga aromatizanţi (vanilină 0,004 g% care se dizolvă în 1g alcool şi se amestecă cu uleiul de
ricin) şi edulcoranţi (sirop, zaharină sodică 0,02%, care se dizolvă în 20g apă distilată).
Emulsii cu substanţe solide insolubile în apă sau solubile în ulei
Substanţele solide insolubile în apă (mentol, camfor, guaiacol, salol, timol) se dizolvă în
ulei de floarea soarelui, ţinând cont de solubilitatea lor, iar substanţa uleioasă obţinută se
emulsionează în vehicul apos.
Dacă solubilitatea în ulei a unor substanţe solide este mică (ex. anestezina 1:50) se
recurge la suspendarea lor. Vi în aceste cazuri faza uleioasă trebuie să fie între 5-10% pentru
ca la prepararea prin metoda gumei uscate, guma arabică adăugată în cantitate de 2-5g% să
confere preparatului o vâscozitate corespunzătoare.
Exemple:
Emulsio camphorae
Rp./
Camphorae 2,00
Ephedrini hydrochloridi 0,60
Sirupi simplici 15,0
Aquae q.s. ad. 120,00
M.f.emulsio.
D.S. int.
Preparare. Camforul insolubil în apă se va dizolva în ulei de floarea soarelui (solubilitate 1:4).
Prin urmare, se dizolvă cele 2g de camfor în 8-10g ulei de floarea soarelui, obţinând astfel 10-12g fază uleioasă pentru
120g emulsie. Preparând emulsia prin metoda gumei uscate, cantitatea de gumă corespunzătoare fazei uleioase este 5,6 g.
După obţinerea emulsiei primare se adaugă siropul şi restul de apă în care s-a dizolvat clorhidratul de efedrină.

Emulsii de uz extern
Emulsiile de uz extern nu au o monografie specială, în F.R. se prevede însă că aceste
forme farmaceutice trebuie să corespundă prevederilor monografiei generale de la
"Oculoguttae", "Otoguttae" şi "Rhinoguttae", iar, datorită variaţiilor în greutate şi a conţinutului
în principii activi, se va face conform prevederilor monografiei formelor farmaceutice de care
aparţin.
233
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Emulsiile de uz extern sunt, în cea mai mare parte, emulsii de tip A/U, dar se întâlnesc şi
emulsii de tip U/A.
Erine cu efedrină şi eucaliptol
Rp./
Ephedrini hydrochloridi 0,15
Olei eucalypti 1% 20,00
M.f.emulsio.
D.S.ext., picături în nas
Preparare. Efedrina, fiind insolubilă în ulei, dar uşor solubilă în apă (1:4), se dizolvă în cantitatea de apă necesară (circa
1g apă), iar soluţia obţinută se va emulsiona cu o cantitate egală de lanolină în uleiul 1%.
Practic, reţeta se execută astfel: lanolina (1g) se dizolvă prin uşoară încălzire în aproximativ 5g ulei de Eucalipt, se aduce
într-un mojar şi se adaugă soluţia apoasă de efedrină hidroclorică, triturând energic pentru formarea emulsiei primare.
Aceasta se diluează apoi cu restul de ulei.
Omogenizarea timp de 35 de min. la omogenizatorul electric, cu 5.000-10.000 tur./min. duce la obţinerea unei emulsii de
calitate superioară. Preparatul este emulsie de tip A/U, faza apoasă fiind soluţia de efedrină hidroclorică, iar faza uleioasă uleiul
de Eucalipt.
Emulgatorul este lanolina, care datorită colesterolului conţinut, formează emulsii de tip A/U.
Lanolina anhidră încorporează 200-300% apă distilată, sub forma de emulsie de tip A/IU, dar în reţetă fiind vorba despre
o soluţie, lanolina se ia în cantitate egală cu soluţia de emulsionat.
Uleiul de Eucalipt se obţine prin amestecarea eucaliptolului (măsurat în picături) cu ulei de floarea soarelui.
Preparatul fiind o erină este interzisă utilizarea uleiului de parafină ca vehicul (F.R. X). Dacă în prescripţie mai sunt şi alte
substanţe medicamentoase, acestea se vor dizolva în funcţie de solubilitatea lor în apă sau în ulei.
Emulsii de tip U/A
Prelucrarea sub formă de emulsie U/A favorizează mai mult contactul cu mucoasa
umedă decât emulsiile A/U. În acest caz, faza apoasă fiind continuă, substanţele hidrosolubile
sunt uşor resorbite, iar cele liposolubile vin în contact intim cu mucoasa şi pot acţiona.
Exemple de formule tipizate:
Erine cu efedrină
Efedrină hidroclorică 20,00
Mentol 0,05
Eucaliptol 0,10
Apă la 10,00
Mentolul şi eucaliptolul sunt insolubile în apă, dar foarte uşor solubile în ulei. De aceea, mentolul se dizolvă în 0,5-1g ulei
de floarea soarelui, se adaugă eucaliptolul şi se emulsionează cu 2,5-5g mucilag de metilceluloză 2% (0,5-1% metilceluloză). În
locul apei se recomandă utilizarea soluţiei izotonice (NaCI 0,9%, dizolvant pentru picături de ochi, glucoză 5%) şi adăugarea unui
conservant (borat fenil mercuric 1:50.000).
Preparare. Se aduc într-un mojar 3g mucilag de metilceluloză şi se adaugă în picături, triturând pentru emulsionare
soluţia de ulei de floarea soarelui (1g) care conţine mentolul şi eucaliptolul.
Emulsia primară obţinută se diluează până la 10g cu o soluţie izotonică (circa 6g) de NaCI sau de glucoză în care s-a
dizolvat efedrina hidroclorică; se adaugă 2 picături soluţie de borat fenil mercuric 0,2% şi se omogenizează.
Observaţii. Se obţine o emulsie de tip U/A, faza uleioasă fiind constituită din eucaliptol, mentol şi ulei de floarea soarelui.
S-ar putea emulsiona chiar numai soluţia (eutecticul) obţinută prin dizolvarea mentolului în eucaliptol, fără adăugarea de ulei, dar
acesta reduce efectul iritant al eucaliptolului şi mentolului.
Cântărirea eucaliptolului este mai comodă dacă se reduce la o soluţie 10% eucaliptol în ulei de floarea soarelui, din care
se ia 1g.
Emulgatorul de tip U/A este metilceluloza, care acţionează prin mărirea vâscozităţii fazei externe.
Serul fiziologic are rol de izotonizant. Utilizarea soluţiei izotonizante de glucoză conferă preparatului un gust mai uşor de
suportat, dacă la administrare ajunge întâmplător în cavitatea bucală. Conservant este boratul fenil mercuric.
Erine aromate
Eucaliptol
Camfor
Gomenol
Mentol aa 0,05
Clorhidrat de efedrină 20,00
Erine cu gomenol şi efedrină
Gomenol 0,05
Efedrină 0,05
Apă la 10,00

234
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.5. SOLUŢIILE PARENTERALE


Preparatele parenterale (para enteron = în afara intestinului) includ medicamente
administrate pe diverse căi (vaginală, uretrală, rectală) sub formă de spălături, gargarisme,
soluţii, colutorii, pulverizaţii, picături nazale, soluţiile oftalmice sau pentru ureche.
Cele mai importante soluţii parenterale sunt soluţiile injectabile şi cele perfuzabile.
7.5.1. Medicamente injectabile (injectabilia)
Medicamentele injectabile sunt soluţii moleculare medicamentoase, soluţii coloidale,
suspensii sau pulberi atomizate destinate administrărilor parenterale.
Perfuziile sunt tot soluţii medicamentoase injectabile (rar emulsii) sterile destinate
administrării intravenoase25 (foarte rar intraarteriale sau intraperitoneale) în volume mari.
Substanţele active pentru a acţiona este nevoie să fie absorbite.
Absorbţia mai lentă, cum este cea digestivă, poate fi dezavantajoasă, în cazul formelor
acute de boală, când sunt reclamate concentraţii mai mari de substanţă activă în organism.
Cele mai importante avantaje ale formelor injectabile şi a căii parenterale sunt:
• acţiune rapidă (ordinul minutelor sau chiar secundelor) pe cale i.v.;
• absorbţia practic în totalitate;
• biodisponibilitate optimă;
• răspuns terapeutic sigur în comparaţie cu calea orală, (nu mai este afectat de către
tractul digestiv şi de echipamentul său enzimatic26);
• dozare corectă evitarea efectelor secundare27;
• cea mai utilizată în administrarea soluţiilor electrolitice, pentru restabilirea echilibrului
hidromineral (în cazul intervenţiilor chirurgicale sau a unor boli infecţioase),
• tratamentul şocului (este esenţială în refacerea volumelor pierdute),
• înlocuirea masei eritrocitare cu ajutorul înlocuitorilor de plasmă28;
• asigurarea homeostaziei prin posibilitatea de alimentare artificială, pe cale
parenterală când calea gastrointestinală nu este posibilă (în reanimare, debilizare etc.);
• asigurarea efectelor de lungă durată, zile, săptămâni (formulări long - acting).
Dezavantajele majore ale acestei căi:
• lezionarea ţesuturilor şidurere;
• necesitatea unei asepsii perfecte şi cunoaşterea tehnicii de administrare;
• stabilitatea redusă, comparativ cu formele orale;
• condiţii speciale de preparare: sterilitate, absenţa impurităţilor, stabilitate de lungă
durată şi toleranţă bună.
Materiile prime
La preparările soluţiilor injectabile se folosesc:
• substanţe medicamentoase,
• solvenţi;
• substanţe ajutătoare.
a) Substanţele medicamentoase
25
Aplicarea medicamentelor pe cale injectabilă s-a putut realiza odată cu inventarea seringii de către Pravaz, în 1831, dar
realizarea tehnică a avut un traiect sinuos până la descoperirea sterilizării soluţiilor.
Prima aplicare subcutanată îi aparţine lui Lafargue, care a administrat clorhidrat de morfină subcutan.
După ce Pasteur pune bazele sterilizării, calea medicaţiei parenterale este deschisă. Primii care au produs ambalaje destinate
medicamentelor pentru uz injectabil au fost rusul Pel şi francezul Limonsin, în 1885-1886.
În România medicamentele injectabile au fost oficializate în 1925, în ediţia a 2-a a farmacopeei, figurând peste 20 de
monografii.
26
Multe medicamente care au structură polipeptidică (hormoni gonadotropi, insulină) sunt inactivate de echipamentul enzimatic
din intestin, în acelaşi context, penicilinele G, heparina, arsenobenzolii, vitamina B12, unele anestezice locale nu sunt absorbite
în intestin, de aceea calea parenterală asigură avantajul administrării eficiente.
27
De exemplu, per os, emetina are acţiune vomitivă, iar morfina este constipantă.
28
Acestea sunt, de obicei, macromolecule (cu greutate moleculară mare) care nu traversează intestinul şi, de aceea, calea de
administrare este calea i.v.
Ele au capacitatea de a vehicula ore sau chiar zile în organismele deshidratate, menţinând astfel raportul hidromineral.
235
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Acestea trebuie obligatoriu să îndeplinească condiţiile impuse de F.R. sau normele


speciale care sunt în vigoare.
Pe lângă condiţiile impuse, legate de calitate, proprietăţi fizice, puritate, mai este
necesară stabilitatea chimică (în vederea sterilizării, când viteza proceselor de reacţie este
mai ridicată). În cazul substanţelor injectabile condiţionate sub formă de pulberi, se impune
prezenţa unor caractere fizice care să permită solubilizarea sau obţinerea suspensiei în timp
scurt, de la adăugarea solventului.
La unele substanţe active trebuie să se cunoască cu exactitate gradul de hidratare,
numărul de molecule de apă de cristalizare fiind absolut necesar pentru a se stabili exact
cantitatea care se va lua în lucru.
b) Solvenţii
Vehiculul întrebuinţat cel mai frecvent este apa, uleiurile vegetale fiind utilizate în cazul
insolubilităţii în apă a substanţelor active. În cazuri mai rare, se folosesc amestecuri de apă,
alcool, glicerină, eter, iar în cazuri speciale, când descompunerea sau inactivarea
substanţelor active o impune, se pot folosi solvenţi organici anhidrici (etilen, propilenglicol,
polietilenglicoli).
Alegerea solventului se va face întotdeauna în funcţie de solubilitatea substanţei active
şi efectul urmărit.
Apa distilată veche sau păstrată impropriu poate conţine produşi de secreţie ai
metabolismului bacterian care pot provoca în organism reacţii patologice.
Dintre acestea, cele mai frecvente sunt cele legate de creşterea temperaturii corporale,
însoţite uneori de nosee sau vomă.
De obicei, aceste fenomene se instalează după 15-60 minute, reacţiile clinice fiind
nuanţate, în funcţie de caz. Pentru acest motiv, majoritatea autorilor folosesc pentru aceste
substanţe denumirea de substanţe pirogene29.
Uleiurile vegetale Cel mai adesea se recurge la aceşti solvenţi pt. solubilizarea
substanţelor active hidrofobe sau când se urmăreşte o resorbţie lentă.
Cel mai utilizat solvent uleios rămâne Oleum helianthi neutralisatum (uleiul neutralizat
de floarea soarelui).
În cazul dizolvării substanţelor greu solubile şi în ulei, se adaugă adjuvanţi de
solubilizare: alcool benzilic, benzoat de benzil, lactat de etil (10-50 %), cu rol în asigurarea
sterilităţii preparatelor.
Uleiul de ricin este mai bine tolerat la aplicarea i.m., resorbţia după 48-72 ore fiind
considerată înaltă (85-90%).
Alcoolul etilic în amestec cu apa se foloseşte în concentraţii de 10%.
Dezavantajul este că, injecţiile sunt dureroase (produc vasodilataţie).
Propilenglicolul este folosit pt. solubilizarea substanţelor hidrolizabile în mediu apos
(de obicei, 60%, propilenglicol şi 40%, apă).
Polietilenglicolii cei mai utilizaţi sunt cei cu greutate moleculară mică (200-600) fiind
mai puţin higroscopici, comparativ cu glicerina.
Au avantajul termostabilităţii soluţiilor preparate.
Glicofurolul şi tetraglicolul se folosesc în soluţii apoase 10-20% (sau 40% pentru
dizolvarea cloramfenicolului) şi au avantajul de a fi puţin toxice.

29
Structura substanţelor pirogene nu este încă pe de-plin lămurită. Se pare că este vorba de macropolizaharide
termorezistente la 100°C, cu un conţinut variabil în azot, sulf, fosfor, diverşi radicali (acetil, de acizi graşi etc.).
Aceste fracţiuni pot fi distruse destul de greu (la 200°C, timp de o oră) deci, în consecinţă, metodele de sterilizare uzuale nu
sunt eficiente.
O modalitate de a depirogena apa distilată “pro injectione” este de a agita timp de 15 min. 1.000ml apă distilată în prezenţa a 1g
cărbune medicinal activat.
Din aceste considerente, recomandarea este de a se utiliza, întotdeauna, apă distilată sterilizată proaspătă, cât mai repede,
după preparare, fiind interzisă utilizarea apei demineralizate pentru soluţiile injectabile. F.R. prevede teste chimice şi biologice
obligatorii pentru controlul soluţiilor injectabile.
236
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Dimetilacetamida înlocuieşte dimetilformamida (mai toxică) şi este folosită larg pentru


prepararea soluţiilor injectabile i.m. (ex. clorhidratul de tetraciclină, oxitetraciclină, soluţii i.v. de
cloramfenicol etc.).
Alcoolul benzilic se utilizează în concentraţii 1-5% la soluţiile de mornat de sodiu şi,
pentru unele soluţii, anestezice locale cu acţiune imediată.
Oleatul de etil este înlocuitorul uleiurilor vegetale fiind mult mai avantajos din prisma
vâscozităţii (mai scăzută), proprietăţilor dizolvante (mai mari) şi a tolerabilităţii locale (mai
bună). Alţi solvenţi sunt în studiu sau în curs de introducere, în producţie, numărul lor fiind tot
mai mare. Dintre acestea, se pot enumera: lactatul de etil şi tensioactivele neionice
(Polisorbatul 80; Cremoforul).
c) Substanţele ajutătoare
În formulările injectabile se adaugă uzual substanţe care vor asigura stabilitatea sau
eficacitatea, substanţe care au rolul de a menţine sau chiar ameliora calităţile soluţiilor
injectabile, ferindule, de asemenea, de pericolul dezvoltării microorganismelor.
Stabilitatea soluţiilor este asigurată cu ajutorul:
• antioxidanţilor,
• gazelor inerte,
• agenţilor de chelatare sau
• substanţelor tampon.
Adăugarea acestor substanţe, deşi împiedică apariţia unor reacţii, pot induce altele, ca
apariţia unor incompatibilităţi, reacţii chimice vizibile sau invizibile, care pot, în final,
descompune sau inactiva substanţa activă.
De aceea, probabil, viitorul preparării soluţiilor injectabile este în defavoarea acestui
grup de substanţe.
Prepararea formelor injectabile ‚

Prepararea medicamentelor injectabile trebuie să respecte mai multe faze:


• pregătirea recipientelor,
• prepararea soluţiei
• medicamentoase,
• aducerea soluţiei la pH,
• izotonizarea soluţiei,
• filtrarea soluţiei,
• umplerea recipientelor
• închiderea fiolelor,
• sterilizarea,
• etichetarea şi ambalarea finală,
• controlul medicamentelor injectabile.
Pregătirea recipientelor
Recipientele pentru produsele parenterale sunt confecţionate din sticlă şi sunt astupate
prin aplicarea unui dop de cauciuc sau de plastic (flacoanele) sau închise prin topirea sticlei
(fiolele).
Fiolele (ampulae) au forme variabile şi sunt prevăzute cu o prelungire efilată.
Capacităţile cele mai frecvente în medicina veterinară a fiolelor sunt cuprinse între 1 şi
20cm3 şi conţin de obicei doze unice de medicament.
În fiole, medicamentele sterile se pot afla sub formă de soluţii, suspensii sau stare solidă
(pulbere sau comprimate).
Sticla din care se fabrică fiolele trebuie să întrunească anumite condiţii de calitate
(asupra cărora nu vom reveni).
În România, se folosesc cinci tipuri de fiole care trebuie să îndeplinească condiţiile
impuse de STAS 80-65 (tab. 7.4).

237
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tabelul 7.4.
Condiţiile obligatorii pe fiole (STAS 80-65)
Criteriul Cerinţa
Culoarea Incolore sau cu nuanţe foarte slabe verzui sau colorată uniform în brun
Băşici în masa sticlei care se sparg cu un
Nu se admit
vârf metalic
Băşici care nu se sparg prin apăsare cu un
vârf metalic: Nu se admit
Fiole tip A, B, C
Fiole tipul D Se admit negrupate, max. 4, cu dimensiunea cea mai mare până la 2,5mm
Aţe: fiole tipul A, B, C Nu se admit
Fiole tipul D Se admit distanţate şi nepalpabile
Striuri palpabile Nu se admit
Incluziuni active Nu se admit
Incluziuni inactive Nu se admit
Zgârieturi Nu se admit
Ondulaţii optice pronunţate Nu se admit
Fisuri sau crăpături Nu se admit
Impurităţi în interiorul fiolelor (praf, sticlă,
Nu se admit vizibile cu ochiul liber
grăsimi etc.)
La încercare nu trebuie să se găsească mai mult de o fiolă
Rezistenţă la sterilizarea chimică
necorespunzătoare
Stabilitatea chimică Să corespundă încercării descrise
Calciu, plumb şi zinc Lipsă

În afară de fiole, F.R. mai admite folosirea flacoanelor pentru perfuzii sau pentru
condiţionarea mai multor doze de soluţii atomizate sau liofilizate, fără a se menţiona neapărat
condiţiile de calitate.
În alte ţări sunt oficializate flacoane fabricate din sticlă şi materiale plastice; flacoane din
sticlă borosilicat, cu rezistenţă hidrolitică mare sau flacoane din sticlă sodocalcică, cu
suprafaţa interioară tratată (tratarea sticlei se face prin metode termochimice sau prin
siliconare cu soluţii 1% de dimetil silicon).
Prepararea soluţiei medicamentoase
La prepararea soluţiilor injectabile se respectă condiţiile amintite la prepa-rarea soluţiilor
moleculare, în plus, respectându-se şi exigenţe legate de: aducerea soluţiilor la pH-ul
necesar, izotonizare şi izoionizare, filtrarea soluţiei, umplerea şi închiderea fiolelor şi
sterilizare.
Aducerea soluţiei la pH-ul necesar
Senzaţia dureroasă determinată de reacţia soluţiilor injectabile datorită naturii
substanţelor componente şi presiunii osmotice a soluţiilor, impune obţinerea unui pH cât mai
aproape de neutralitate. Deci, soluţiile injectabile vor fi aduse la pH cuprins între 7 şi 7,5,
pentru a fi cât mai bine suportate de către organism. Exigenţele pentru aducerea soluţiilor la
pH-ul necesar sunt de ordin biologic şi tehnologic.
Exigenţe biologice. pH-ul soluţiilor injectabile trebuie să fie cât mai apropiat de pH-ul
lichidelor biologice.
Serul sanguin, în condiţii fiziologice normale, posedă pH cuprins între 7,3 şi 7,5.
Soluţiile care au pH diferit de cel al serului sanguin, vor putea produce un complex de
fenomene:
- reacţii de intoleranţă,
- inflamaţii,
- congestii,
- exsudaţie,
- eliberarea enzimelor proteolitice,
- coagularea albuminelor,
- necrozarea elementelor celulare, toate însoţite de durere la locul injectării.
Aceste reacţii sunt cu atât mai marcante, cu cât mediul este mai sărac în soluţii tampon
(de obicei, enzime).
Sângele posedă potenţial tampon mult mărit faţă de alte ţesuturi şi, din această cauză,
soluţiile cu caracter puternic acid sau bazic se vor administra, întotdeauna strict intravenos.
În schimb, pentru alte căi, fenomenele de intoleranţă survin în afara limitelor de pH 6-8,
toleranţa crescând progresiv de la calea subcutană la calea intravenoasă.
238
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Preparatele tamponate la pH nefiziologic vor fi întotdeauna mai rău tolerate decât cele
netamponate la acelaşi pH, deoarece ţesuturile readuc mai uşor la starea de neutralitate o
soluţie (substanţă) netamponată.
În infecţiile locale ale spaţiilor extracelulare au loc procese de acidoză, tulburări ale
metabolismului tisular şi circulator.
Dacă în aceste situaţii se vor administra soluţii cu caracter acid, procesul va fi agravat în
detrimentul activităţii medicamentului.
Totuşi, când se injectează cantităţi mici (de până la 5 ml) pH-ul soluţiilor injectabile
poate fi neglijat, deoarece în organism există sisteme tampon (albumine, fosfaţi, bicarbonaţi),
care vor tampona rapid soluţiile.
Exigenţe tehnologice. Nu toate substanţele active destinate soluţiilor injectabile sunt
solubile şi stabile la pH 7.
Această cerinţă nu poate fi îndeplinită deoarece ar conduce la precipitarea alcaloizilor
din soluţii (chinina, narcotina, papaverina, stricnina) sau alterarea (atropina, cocaina, morfina
etc.).
Soluţiile injectabile cu hormoni protidici (ex. insulina), extractele opoterapice, adrenalina
care necesită un pH cuprins între 3,5 şi 4 sunt doar câteva exemple dintre aceste substanţe.
În practica medicală vom găsi, aşadar:
• soluţii acide obţinute pornindu-se de la săruri ale bazelor slabe şi ale acizilor puternici
(ex. clorhidratul de tetraciclină, adrenalina care au pH=2,5-3,5),
• soluţii alcaline în care se găsesc săruri de baze puternice şi acizi slabi (ex. săruri
sodice de sulfamide, barbiturice care au pH=10-11) şi
• soluţiile neutre care sunt tamponate30 la folosire.
Aşadar, pentru realizarea unor soluţii stabile se impune aducerea mediilor la valori de
pH foarte îndepărtate de neutralitate (de la 2 până la 11).
De exemplu, în situaţia unor abcese, s-a constatat că procaina este fără efect. Lipsa de
eficacitate a fost pusă şi pe baza acidozei din abces.
De la această observaţie s-a concluzionat că anestezicele au efect mai mare la pH
alcalin. Astfel, soluţiile apoase de cocaină bază sunt de patru ori mai active în comparaţie cu
clorhidratul de cocaină.
Adiţia de bicarbonat de sodiu la clorhidratul de procaină măreşte efectul anestezic de
până la 10 ori. Preparatele injectabile, pentru a fi tolerate de organism, trebuie să fie izotone
cu serul sanguin.
O soluţie va fi izotonică atunci când are aceeaşi presiune osmotică (deci, aceeaşi
concentraţie moleculară).
Soluţiile care au acelaşi punct de congelare cu serul nu sunt neapărat izotonice,
izotonicitatea fiind determinată de permeabilitatea faţă de eritrocite.
Membrana eritrocitelor se va comporta adesea diferit de membranele semipermeabile
(de aceea, preparatele nu pot fi considerate izotonice decât dacă se testează într-un sistem
biologic corespunzător).
Soluţiile cu concentraţie moleculară mai mică decât serul sangvin se numesc hipotonice,
iar cele care au concentraţia moleculară mai mare sunt hipertonice.
Soluţiile hipertonice se administrează numai intravenos.
Formele hipotonice prezintă dezavantajul că pot provoca hemoliză.
În contact cu o soluţie hipotonică eritrocitele gonflează şi se sparg (datorită presiunii
osmotice).
În cazul unui aport hidroelectrolitic modificat din punct de vedere cantitativ şi/sau calitativ
vor apare modificări nete ca:
- deshidratarea hipertonă (pierdere de apă fără pierdere de electroliţi),

30
Neutralizarea soluţiilor se face prin adăugarea bicarbonatului de sodiu sau a tampon fosfaţilor (NaH2PO4, 2H20 şi Na2HPO4 )
în proporţii determinate.
Neutralizarea soluţiilor injectabile trebuie evaluată în funcţie de stabilitatea substanţelor medicamentoase (deoarece pot suferi
modificări după sterilizarea la cald), activitatea şi toleranţa acestora, pH-ul soluţiilor trebuind să asigure stabilitatea lor.
239
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

- hiperhidratarea hipotonă (aport de apă sau soluţii energetice, fără aport electrolitic),
- hiperhidratarea izotonă (introducerea în organism a soluţiilor izotone, care va fi urmată
de mărirea spaţiilor celulare şi de producerea edemelor.
Modificările balanţei hidroelectrolitice mai pot fi determinate şi de aportul
necorespunzător de sodiu, în unele afecţiuni glandulare sau renale.
Deshidratările însoţite de pierderea de electroliţi vor determina modificarea echilibrului
acido-bazic, de aceea, asocierea de bicarbonat de sodiu sau lactat de sodiu la soluţiile saline
va compensa atât pierderea apei cât şi acidoza.
Apa liberă din organism se găseşte în compartimentul celular (apa celulară) şi în afara
lui (apa extracelulară).
Lichidele din cele două compartimente sunt separate prin peretele celular şi cel vascular
(care se comportă ca două membrane semipermeabile).
Moleculele sau ionii substanţelor prezente în lichidul celular prezintă energie cinetică
proprie manifestată prin presiunea pe care o exercită: presiunea osmotică.
Aceasta este direct proporţională cu numărul de molecule sau ioni care se găsesc în
unitatea de volum a lichidului celular sau extracelular.
În cazul în care într-unul din compartimente concentraţia de electrolit este mai mare, apa
din celălalt compartiment va difuza în compartimentul cu concentraţie mai mare, trecând prin
peretele celular şi diluând soluţia până la atingerea echilibrului de concentraţie.
Traversarea membranei celulare de către un lichid spre zona cu concentraţie mai mică
de lichid se numeşte osmoză.
În funcţie de concentraţie, între lichidele celulare şi cele extracelulare au loc migraţii de
lichid (ca urmare a modificărilor din compoziţia lichidelor extracelulare).
Celulele vor fi protejate de către mediul extracelular, acesta fiind furnizorul elementelor
necesare metabolismului.
Când are loc depleţia masivă de lichide extracelulare, săruri (în special ioni de sodiu)
sau dacă are loc un aflux masiv de ioni de sodiu, lichidul va deveni hipo sau hipertonic.
Rezultanta acestei variaţii de concentraţie între lichidele celular şi extracelular va fi un
transfer de apă în vederea restabilirii echilibrului osmotic.
În concluzie, scăderea concentraţiei sodiului extracelular va produce hidratarea celulară,
iar creşterea acesteia, deshidratarea celulelor.
Când se injectează soluţii hipotonice în ţesuturi, celulele vor deveni turgescente, datorită
gonflării protoplasmei şi, deci, extinderea membranei celulare.
Tensiunea asupra membranei se traduce prin durere la locul injectării, putându-se
produce chiar ruperea membranei (plasmoliză).
În cazul injectării intramusculare de soluţii hipertonice, celulele din zonă se vor
deshidrata (cedând apa celulară).
Protoplasma îşi va micşora volumul şi se va desprinde de pe membrană (proces însoţit
de durere). Celulele se vor deforma, membrana se va denivela (aspect boselat) modificându-
şi permeabilitatea. Rezultatul va fi hemoliza.
În comparaţie cu lichidul vascular (circuit rapid), lichidele interstiţiale au un circuit lent.
Datorită acestui fapt, soluţiile administrate pe cale i.m. vor staţiona timp îndelungat în
regiunea injectată, celulele deformate se vor rupe rezultând plasmoliză.
În funcţie de concentraţia şi volumul administrat, pot surveni accidente grave, chiar
mortale, situaţie care nu va avea loc în cazul administrărilor intravenoase, când echilibrul
osmotic se va restabili cu rapiditate.
Administrările intravenoase de soluţii hiper- sau hipo-tonice vor afecta viabilitatea
globulară (globulele vor îmbătrâni mult mai repede, din cauza variaţiei osmotice rezistenţa
globulară fiind minimă).
În traseul lor ele se vor izbi continuu de pereţii vasculari, fenomenul de hemoliză
instalându-se mult mai rapid.
Pierderile de lichid care sunt însoţite şi de depleţia potasiului vor duce la perturbări mai
grave decât pierderile de sodiu (potasiul participă la procesul de excitaţie a miocardului şi în

240
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

anabolismul aminoacizilor).
Ca rezultat al pierderilor de lichid extracelular, se poate instala modificarea gradientului
de concentraţie pentru potasiu între lichidul extracelular şi cel intracelular.
Pierderile apei şi a electroliţilor precum şi compensarea echilibrului acido-bazic, în
practică, se realizează prin perfuzii.
Soluţiile perfuzabile urmăresc aceste scopuri, precum şi:
• înlocuirea lichidelor sanguine pierdute,
• administrarea de substanţe roborante,
• administrarea de substituenţi de plasmă sau sânge,
• precum şi înlocuirea altor lichide pierdute prin fistule sau prin pirexie.
Prin sisteme complexe de reglare, organismul are capacitatea de a reţine elementele
necesare şi de a elimina surplusul, sistem cunoscut sub denumirea de homeostazie.
Homeostazia apei şi a electroliţilor este reglată de glande (hipofiza, paratiroida,
suprarenalele) precum şi de impulsurile nervoase care acţionează la diferite niveluri ale
sistemului nervos sau prin hipotalamus.
Cu rol important în acest proces participă: pielea, plămânul şi, mai ales, rinichiul.
În concluzie, o soluţie hipertonică, în cantităţi mari, se va administra numai intravenos.
Soluţiile hipotonice, pentru a fi mai bine tolerate (atunci când se administrează de la 5 ml în
sus) vor fi obligatoriu izotonizate.
Având în vedere că majoritatea soluţiilor injectabile pentru uzul veterinar sunt hipotonice,
izotonizarea este o procedură frecvent aplicată.
În practica farmaceutică curentă soluţiile izotonice se pot prepara direct dintr-o
substanţă activă sau o soluţie hipotonică se poate izotoniza.
De exemplu:
Soluţia de glucoză 41,544 g ‰ este izotonică cu sângele, concentraţia moleculară a
soluţiei se poate afla prin împărţirea lui 41,544 la 180 (care este greutatea moleculară a
glucozei anhidre), fiind egală cu 0,2308.
Deci, soluţia de glucoză 0,2308 N va fi izotonică cu sângele şi va avea punctul
crioscopic egal cu al sângelui.
Pentru a se putea calcula cantitatea de substanţă (G) pe care va trebui să o solubilizăm
în 100 ml apă pentru a obţine o soluţie izotonică, se va multiplica 0,2308 cu greutatea sa
moleculară (m): G= 0,2308 x m.
În cazul electroliţilor trebuie să se ţină seama şi de numărul de ioni în care disociază,
deoarece se ştie că ionii disociaţi se comportă în faţa presiunii osmotice întocmai ca
moleculele întregi.
Un electrolit, până la o anumită concentraţie, va influenţa presiunea osmotică după
numărul ionilor disociaţi (şi nu după concentraţia sa moleculară).
Ca rezultat al disocierii electrolitului, se va forma un număr dublu, triplu etc. de
“componente active” (şi, deci, pentru a se afla presiunea osmotică corectă, trebuie să se ţină
seama de numărul de ioni disociaţi).
Numărul de ioni mai este cunoscut şi sub denumirea de coeficient de disociere şi va fi
notat în calcule cu simbolul “i”.
Aceşti coeficienţi au fost deduşi de către De Vries pentru soluţii de la 0,1 până la 0,25N
şi nu sunt riguros exacţi (pentru neelectroliţi: i = 1; pentru electroliţii care disociază în doi ioni: i
= 1,5; pentru electroliţii care disociază în trei ioni i = 2, pentru electroliţii care disociază în
patru ioni: I = 2,5).
În cazul electroliţilor, formula generală anterioară va deveni:
G = 0,2308 / i x m.
De exemplu: NaCl disociază în doi ioni (Cl-+Na+), rezultă că pentru a prepara o soluţie izotonică de NaCl, G=
0,2308/1,5 x 58,5 = 9,0. Deci, prin dizolvarea a 9 grame clorură de sodiu în 1000 ml apă se va obţine o soluţie izotonică.
În acelaşi mod, pentru a prepara o soluţie injectabilă de sulfat de magneziu, izotonică, G= 0,2308/1,5 x 246,5 = 40,13.
Adică, 40,13 grame sulfat de magneziu se vor solubiliza cu apă până la 1000ml.
Soluţiile injectabile apoase hipotonice se izotonizează respectând formula:

241
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

G = (0,2308 - C x i): i’ x m,
unde:
G = este cantitatea în grame substanţă izotonizantă pentru 1000 ml soluţie injectabilă;
C = concentraţia moleculară a substanţei active;
I = coeficientul de disociere a substanţei active;
i’ = coeficientul de disociere al substanţei izotonizante;
m = greutatea moleculară a substanţei izotonizante.
În situaţia în care se impune izotonizarea unei soluţii injectabile hipotonice în care se află mai multe
substanţe active, calculul se va face după formula:
0,2308 - (Ci + Ci/i + C2/2)
G = -------------------------------------- x m,
i’
în care se însumează C,C1,C2X.Cx. Calcularea cantităţii necesare de izotonizant se mai poate face şi după
formulele care au la bază valoarea punctelor crioscopice ale soluţiilor, cunoscându-se că soluţiile cu concentraţii
moleculare egale au puncte crioscopice identice.
(0,52° - a) x c
G= -------------------------- , în care:
B
G - este cantitatea în grame de substanţă izotonizantă necesară pentru 100 ml soluţie hipotonică;
0,52° - punctul crioscopic al serului sanguin;
a - punctul crioscopic al soluţiei de izotonizat;
b - punctul crioscopic al soluţiei cu care izotonizează;
c - cantitatea în grame de substanţă izotonizantă care, dizolvată în 100 ml apă, dă o soluţie cu punct crioscopic egal cu al soluţiei b.

De exemplu, punctul crioscopic al soluţiei de clorură de sodiu 9%o este de 0,52°.


Înlocuind în formulă se va obţine:
0,52 - (a + a1 +a2V+ax) x c
G=-----------------------------------------
b
Aplicarea acestor formule necesită tabele cu valorile punctelor crioscopice pentru soluţii cu diferite
concentraţii.
Tabelul 7.5.
Valorile concentraţiei (g/100ml) şi ale punctului crioscopic (°°) pentru
principalele soluţii utilizate a.u.v. (F.R. IX, X)
Substanţa Concentraţia soluţiei Punctul crioscopic
(g/100ml) (°)
Acid boric 1-2 0,25 -0,52
Citrat de sodiu 1-2,5 0,185 - 0,45
Cloretona 0,50 0,07
Clorhidrat de efedrină 1 0,16
Clorhidrat de pilocarpină 3 0,42
Clorhidrat de procaină 1-2-4 0,14 - 0,25 - 0,56
Clorhidrat de morfină 1 -2 0,096 - 0,185
Clorură de potasiu 1 - 1,01 - 1,77 0,49 - 0,52 - 0,30
Clorură de sodiu 0,9 - 1 - 1,4 0,52 - 0,58 - 0,80
Dionină 1 0,09
Fosfat disodic 1-2 0,26 - 0,52
Glucoză anhidră 1 - 4,5 0,10 - 0,52
Nitrat de argint 0,10 - 0,50 - 1 - 2 0,02 - 0,10 - 0,20 - 0,39
Nitrat de sodiu 1 - 1,2 0,40 - 0,52
Salicilat de eserină 0,50 0,07
Sulfat de atropină 1 0,74
Sulfat de potasiu 2,01 0,52
Sulfat de magneziu 6,6 0,46
Sulfat de sodiu anhidru 1 0,32
Sulfat de sodiu cristalin 1 - 4,07 0,15 - 0,56
Sulfat de zinc 0,10 - 0,50 0,015 - 0,07

O altă modalitate de calcul pentru izotonizare bazată tot pe punctele crioscopice ale
soluţiilor izoosmotice este redată în formula:
0,52 - ∆1
G=------------------- ,
∆2
în care:
G = cantitatea în grame de substanţă izotonizantă pentru 100 ml soluţie;
∆1 = punctul crioscopic al soluţiei de izotonizat;
∆2 = punctul crioscopic al unei soluţii de clorură de sodiu de concentraţie dată (9‰).

Punctele crioscopice se citesc, aşa cum s-a văzut, din tabel. Pentru a uşura calculele de
izotonizare ale soluţiilor injectabile hipotonice, s-au adoptat monogramele.
242
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Acestea sunt compuse din trei scale verticale: A, B şi C:


- pe scala A este exprimată concentraţia în miligrame pe mililitru,
- pe scala B sunt înşiruite medicamentele cele mai uzuale sub formă de soluţii
injectabile,
- pe scala C fiind exprimată cantitatea de clorură de sodiu (mg/ml) necesară izotonizării.
Unind printr-o linie dreaptă scala A (substanţa medicamentoasă) cu scala B
(concentraţia soluţiei medicamentoase), în prelungirea ei, la intersecţia cu scala C se va afla
cantitatea de clorură de sodiu necesară izotonizării.
Limpiditatea
Această caracteristică este atribuită doar soluţiilor injectabile.
Soluţiile injectabile trebuie să fie perfect clare, lipsite de impurităţi în suspensie31, care ar
putea produce reacţii în organism.
Această exigenţă solicită filtrarea soluţiilor medicamentoase. La filtrarea soluţiilor se va
avea în vedere timpul de filtrare. Cu cât durata acestuia va fi mai scurtă, cu atât va fi mai mică
şansa de a impurifica sau infecta soluţia.
În cazul filtrărilor prin hârtie de filtru acestea se vor spăla cu apă distilată fierbinte pentru
îndepărtarea scamelor, primele porţiuni de filtrat fiind refiltrate prin acelaşi filtru, până când
soluţia va deveni clară. Se va avea în vedere acoperirea pâlniilor cu cristalizatoare sau plăci
de sticlă, pentru a împiedica evaporările şi impurificările. În industrie, tot mai mult îşi fac loc
filtrele poroase de porţelan sau sticlă, care prezintă avantajul realizării în acelaşi timp a
sterilizării şi clarificării soluţiilor. Acestea au capacitate mărită antibacteriană reţinând cu
succes substanţele pirogene. Soluţiile injectabile uleioase se filtrează uzual la cald.
Umplerea şi închiderea fiolelor
Soluţiile sau suspensiile injectabile proaspăt filtrate se vor distribui în fiole imediat după
preparare.

Fiole de tip A: închis şi deschis

Fiolă de tip B (pt. Fiolă de tip C (pt. Fiolă de tip D


soluţii uleioase). soluţii buvabile) (mare capacitate)

Carpulă.

Fig. 7.15. Tipuri de fiole şi flacoane utilizate în medicina veterinară.

31
Verificarea limpidităţii se face prin examen vizual, în bune condiţii de observare, de obicei folosind fondul alb sau negru cu
lumină puternică din lateral. La vizualizare nu este permisă depistarea particulelor în suspensie. Natura particulelor străine
poate fi foarte diversă, de la particule de sticlă, cauciuc, hârtie de filtru, precipitate datorită modificărilor care pot apare, toate
modificările de culoare, tulburările sau alte modificări ale aspectului iniţial descalificând produsele vizualizate.
243
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Pentru a se putea umple şi închide corespunzător fiolele vor respecta etapele:


• tăierea,
• spălarea,
• uscarea şi
• signarea.
Tăierea fiolelor
Pentru a nu fi impurificate cu praf sau contaminate cu microorganisme fiolele sunt
livrate, cel mai adesea, cu vârful închis. De aceea, înainte de procesarea lor în continuare,
fiolele vor fi tăiate cu ajutorul pilelor din oţel sau carborund. iolele fixate pe planşete se vor
plimba pe muchia pilei şi printr-o apăsare uşoară va ceda.
Datorită inegalităţii dintre fiole, vor rezulta fragmente de sticlă care pot pătrunde în
interiorul fiolelor.
Sistemele moderne de tăiere a fiolelor, au cuţitul de secţionat sticla confecţionat dintr-un
oţel foarte dur şi acţionat de motoare electrice.
Cantitatea de sticlă care se scurge în fiole este mult mai redusă, dar nu este eliminată
definitiv, la control putându-se constata "praful de sticlă", care este absorbit după detaşarea
gâtului (datorită vidului format în fiolă). Îndepărtarea acestui praf este foarte dificilă şi de
aceea s-au încercat diferite metode de evitare a acestui neajuns.
Fabricile de medicamente folosesc de mult fiole cu vârful deschis.
Spălarea fiolelor
Este necesară pentru îndepărtarea impurităţilor care au aderat la suprafaţa sticlei şi, nu
în ultimul rând, pentru a reduce alcalinitatea peretelui interior al fiolelor.
Operaţiunea este obligatorie şi pentru fiolele şi flacoanele care se livrează deschise.
În farmacie. Spălarea se face cu ajutorul unei pâlnii de separare, pusă în legătură cu un
tub efilat. Se foloseşte apă distilată fierbinte, filtrată, în fiecare fiolă, apoi apa se va înlătura
prin scuturare.
În industrie. Fiolele sunt introduse în casete metalice care se vor spăla mai întâi la
exterior, după care vor fi spălate la interior. Operaţiunea se efectuează cu instalaţii speciale
cu ajutorul vidului. Cele mai cunoscute maşini de spălat fiole sunt maşinile de spălat tip,
STRUNCK HP RSA, complet mecanizate, cu un randament de 10.000 - 15.000 fiole/oră (fig.
7.16.).

Fig. 7.16. Imagini din Uzina de medicamente Bucureşti.


1 - instalaţie pt. prepararea medicamentelor injectabile;
2 - secţia de umplut-închis soluţii.
244
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Uscarea şi sterilizarea fiolelor


Operaţiunea de uscare se realizează prin încălzirea la 140-160°C, timp de 2 ore sau 1
oră la 180°C.
Controlul fiolelor
Se referă la:
• controlul rezistenţei hidrolitice (reactivitatea suprafeţei sticlei în contact cu apa),
• cantitatea limită de ioni de sodiu sau calciu (pe care îi poate ceda sticla)
• controlul morfologic (verificarea regularităţii formei fiolelor).
După spălare, fiolele vor fi uscate în etuve sau în tuneluri de uscare tip S.T.T., care fac
trecerea de la sala de spălat la sala de umplut şi închis fiole.
Signarea fiolelor.
Signarea este operaţiunea de inscripţionare care se aplică după uscarea şi sterilizarea
fiolelor goale. Pe fiole se va inscripţiona: denumirea produsului, concentraţia, numărul şarjei
etc., cu ajutorul unor instalaţii automatizate (ex. instalaţia Frewilt, care oferă posibilitatea de a
signa în două culori) şi care execută operaţiunea în flux continuu.
După umplere şi sterilizare, fiolele signate sunt preluate de o bandă transportoare şi
trecute într-un tunel de uscare a cernelii (fie sub flux de aer cald, fie într-o atmosferă de ozon).
În funcţie de natura, destinaţia şi modul de administrare, signarea se face în culori
diferite, cu cerneală litografică.
Medicamentele de uz uman:
• cele pentru administrările intramusculare sau subcutanate, albastru
• cele pentru administrările strict intravenoase, verde
• cele de la categoria Separanda şi Venena, roşu
Medicamentele pentru uz veterinar:
• codul de culoare în ţara noastră este negru
Fiolele folosite pentru soluţii fotosensibile (sticla brună) vor fi signate cu cerneală albă
sau galbenă.
Volumul de lichid care se introduce în fiolă este cuprins, în general, între 1 şi 20 ml, F.R.
admiţând diferite limite de umplere a fiolelor (tabelul 7.6.)
Tabelul 7.6.
Volumul de lichid care se poate introduce în fiole (F.R. IX, X)
Volumul Volumul care trebuie introdus în fiole
nominal (ml) apoase (%) uleioase (%)
1 1,1±
±5 1,2±
±5
2 2,2±
±5 2,3±
±5
3 3,2±
±5 3,3±
±5
4 4,25±±5 4,4±
±5
5 5,3±
±5 5,5±
±5
10 10±±5 10,8±
±3
20 20,6±±3 21,0±
±3

Volumul de lichid se verifică pe 20 de fiole şi se admite ca lichidul dintr-o fiolă poate să


prezinte o variaţie de maximum 10%.
Umplerea fiolelor se face cu ajutorul unor distribuitoare tip seringă care pot fi acţionate
manual (pentru un număr mic de fiole) sau automat.
Un inconvenient la umplerea fiolelor cu soluţii cu conţinut organic este prelingerea pe
gâtul fiolelor (în momentul scoaterii tuburilor efilate din fiole).
La închiderea fiolelor cu ajutorul căldurii substanţele de pe gâtul fiolelor vor carboniza şi
astfel vor impurifica soluţiile.
Pentru a se evita acest neajuns s-a aplicat (pentru umplerea manuală) o presiune
uşoară a tubului de cauciuc care face legătura cu recipientul care conţine soluţia
medicamentoasă.
După presare cauciucul va reveni la volumul său iniţial şi astfel va absorbi picătura
rămasă în vârful capilarei, care va fi îndepărtată şi nu se va mai prelinge.

245
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Pericolul de prelingere se mai poate înlătura prin pulverizare cu apă distilată peste
fiolele umplute cu soluţie (picăturile formate la gâtul fiolei se vor spăla).
Soluţiile uleioase sunt destul de dificil de introdus în fiole, datorită vâscozităţii lor
procesul de umplere reclamând presiune de aer sau încălzire uşoară (pentru micşorarea
vâscozităţii).
O altă dificultate o reprezintă umplerea fiolelor cu soluţii care conţin substanţe sensibile
la aer (ex. acidul ascorbic). În această situaţie înfiolarea trebuie să se facă într-o atmosferă
lipsită de aer, atmosferă care se obţine prin barbotarea unui gaz inert (CO2, N2) în soluţie în
timpul umplerii.
Gazele inerte, care se introduc pentru a se elimina eventualele particule solide care ar
putea exista în ele, se vor spăla.
Procesul de înfiolare trebuie să fie foarte rapid, imediat după umplere, deoarece
majoritatea soluţiilor injectabile sunt medii prielnice şi prezintă riscul de a se impurifica cu
substanţe pirogene32.
Închiderea fiolelor.
În industrie. Se face, în mod curent, prin sudare la flacăra de gaz. Becurile utilizate
permit arderea completă a gazului (pentru că comunică, atât cu sursa de gaz, cât şi cu un
compresor de aer sau altă sursă de oxigen, care ajută la arderea completă a gazului).
Tot în scopul închiderii fiolelor se pot folosi sisteme de sudare cu arc voltaic.
În farmacie. Închiderea fiolelor se poate face prin încălzirea vârfului fiolei până la
incandescenţă şi modelarea acestuia cu o pensă (se trage repede). Se va forma un fir de
sticlă care se va rupe. Apoi vârful fiolei se va ţine deasupra flăcării până se va întări şi rotunji.
Verificarea închiderii fiolelor
Se face după operaţiunea de sterilizare a soluţiilor injectabile în fiole.
Fiolele încă fierbinţi se vor introduce în soluţii colorate. Acestea, dacă sunt fisurate, vor
permite pătrunderea apei colorate, fiind astfel uşor de depistat.
Dacă procedeele de sterilizare sunt fără căldură, fiolele se vor menţine în vase cu apă
colorată cuplate la o sursă de vid. Aici se vor menţine 10-15 minute, după care se va restabili
presiunea atmosferică. În acest mod lichidul colorat va pătrunde în fiolele fisurate.
Sterilizarea
F.R. lasă libertatea de a alege procedeul de sterilizare, dar numai cu aprobarea
Ministerului Sănătăţii. De asemenea, farmacopeea face menţiuni speciale pentru procedeele
care nu oferă garanţii complete.
De exemplu, în cazul preparărilor aseptice este prevăzut să se treacă obligatoriu pe
eticheta recipientelor: "preparat aseptic"
La soluţiile supuse filtrării bacteriene se menţionează obligatoriu pe etichetă "sterilizat
prin filtrare". Menţionarea datei de preparare pe etichete (mai ales pentru farmaciile mici,
indiferent de metoda de sterilizare folosită) este foarte importantă pentru că se va evita
stocarea pe timp îndelungat. Acest lucru este necesar întrucât preparatele "sterile" realizate în
officina nu se supun controlului sterilităţii (aşa cum prevede farmacopeea pentru produsele
tipizate).
Alegerea metodei pentru obţinerea de produse sterile (soluţii injectabile) se va face
întotdeauna în funcţie de natura substanţelor.
Metodele care se bazează pe distrugerea microorganismelor prin căldură33, deşi sunt
încă cele mai folosite, au dezavantajul că favorizează descompunerea substanţelor
medicamentoase (descompunere amplificată în cazul soluţiilor injectabile).

32
Sunt substanţe naturale, de obicei endotoxine, provenite din microorganisme (ciuperci inferioare, bac-terii) care devin active
la doze foarte mici (10-3µm/l) care acţionează predilect asupra centrilor hipotalamici (în 4-12 ore), inducând un tablou clinic
specific (puls rapid, modificări respiratorii, hipertermie etc.). În general, pirogenii au capacitatea de a traversa majoritatea
filtrelor, fiind destul de rezistenţi la sterilizare.
De aceea, eliminarea substanţelor pirogene este esenţială pentru formele injectabile, vaccinuri şi seruri. În prezent, se folosesc
pentru eliminarea pirogenilor metode de distilare sau prin tratarea cu substanţe oxidante (ex. permanganatul de potasiu), în
funcţie de stabilitatea principiului activ.
246
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Ambalarea fiolelor
Se face în cutii de carton divizate în compartimente. Pe acestea se vor aplica etichete
pe care se va nota:
• numărul şi capacitatea fiolelor,
• denumirea preparatului,
• concentraţia,
• modul de administrare,
• fabrica producătoare,
• numărul fabricaţiei,
• şarja şi data fabricaţiei redată în cifre.
Fiecare cutie va conţine prospectul preparatului şi un tichet pentru reclamaţii. Cutiile se
sigilează cu o banderolă transversală.
7.5.2. PERFUZIILE (infundibilia; infusiones)
Sunt soluţii sterile apoase (foarte rar emulsii de tipul U/A), care se administrează în
cantităţi mari pe cale intravenoasă.
Aministrarea perfuziilor intravenoase realizează concentraţii ridicate de medicament în
sânge pentru o perioadă mai lungă (zile), toleranţa medicamentelor fiind bună în general.
În medicina veterinară, perfuziile nu sunt prea comode putând determina sclerozarea
venelor (mai ales la animalele de talie mică) sau unele efecte secundare.
Totuşi, necesitatea acestui tip de injecţii este indiscutabilă în cazurile de urgenţă
chirurgicală, accidente sau ca mijloc de tratament temporar.
Tabelul 7.7.
Exemple de medicamente injectabile utilizabile în medicina veterinară (sinteză)
Denumirea produsului Prezentare Indicaţii Valabilitate şi păstrare
Venena, ferit de lumină
Adrenalina fiole de 1ml, 1‰ crize de astm bronşic, stop cardiac
- 1 an
Sulfat de atropină fiole de 1 ml, 1 ‰, 0,25 ‰ Parasimpaticolitic Venena, ferit de lumină
Bromura de calciu fiole de 10 ml, 10% stări de hipersensibilitate nervoasă la loc uscat, ferit de lumină
spasmofilie, tetanie, hemoragii, carenţă de
Clorura de calciu fiole de 10 ml, 10%, 20% Idem
calciu, pleurezii, diferite stări alergice
fiole 1 ml cu 12,5% cafeină,
Cafeină natriu benzoică analeptic respirator şi cardiovascular Separanda
12,5% benzoat de sodiu
hipocalcemie, rahitism, tuberculoză,
Gluconat de calciu fiole 5 şi 10ml, 10% Idem
hemoragii, convalescenţă
la loc uscat, răcoros, ferit de
Edetamin fiole de 10 ml, 10 % intoxicaţii cu metale
lumină
simpaticomimetic, în sindroame alergice,
Efedrină fiole de 1 ml, 1%, 5% Separanda
hipotensiune arterială, intoxicaţii
sedativ, hipnotic de lungă durată,
fiole de 2 ml, 10% în propi-
Fenobarbital anticonvulsivant, în intoxicaţii cu stricnină, Separanda
lenglicol condiţionat
în tetanos
substanţă energetică, deshidratant al
ţesuturilor, diuretic prin hidremie,
fiole de 10 ml, 20%, 33%, 40% - la loc uscat, ferit de lumină -
Glucoză alimentaţie parenterală, insuficienţă
strict i.v. 2 ani
cardiacă, renală şi hepatică, şoc traumatic
şi operator
Heparină fiole de 1 ml, 5.000 U.I. / ml anticoagulant şi factor lipolitic Separanda
analgezic central de tip morfinic, neoplazii,
Hidromorfon (Dilauden) fiole de 1ml, 0,2% infarct miocardic şi pulmonar acut, colici, stupefiant – Venena
arsuri întinse
spasmolitic, anticonvulsivant,
Sulfat de magneziu fiole de 10 ml, 20 % ____
antiemetizant şi sedativ
antiseptic al căilor urinare, eficace mai
ferit de lumină, la
Metenamin (Hexamin) fiole de 5 ml, 25 % ales când urina are pH acid, indicat în
temperatura camerei
infecţii urinare
fiole de 1 ml, 2 % clorhidrat de
Morfina analgezic central puternic stupefiant - Venena
morfină
antiinflamator, analgezic, antipiretic,
fiole brune de 10 ml, 10 %, 20 %, ferit de lumină, la
Salicilat de sodiu antireumatic în poliartrită, artrită, gută
40 % temperatura camerei
articulară, varice ca sclerozant
desensibilizant şi antitoxic, accidente
Tiosulfat de sodiu fiole de 10 ml, 10 şi 20 % ____
anafilactice şi reacţii alergice (boala

33
Metodele de sterilizare din ultimii ani sunt în permanenţă revizuite eliminându-se sterilizarea la 100°C şi introducându-se ca
metodă valabilă sterilizarea la 120 °C, cu vapori sub presiune sau, la 140-180°C, la aer încălzit.
247
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

serului, dermatoze alergice, urticarie,


eczeme) - i.v. lent
Fi. x 1 ml, 0,1 % sulfat de
stări de astenie nervoasă, convalescenţă,
Ser neurotonic stricnină, 5% cacodilat de Separanda
debilitate
sodiu,10% glicerofosfat de sodiu
tonic şi epitelizant, indicat în sechele
fiole de 2 ml cu 500 mg alcool posthepatice, enterite, procese inflamatorii
Panthenol
pantotenilic ale căilor respiratorii superioare,
dermatoze, rahiodermite
antispastic, musculotrop, vasodilatator
(coronarian, cerebral), indicat în colică
Papaverina fiole de 1 ml 4 %, !0 % Separanda
renală şi biliară, angină pectorală, astm
bronşic, atero-scleroză
fiole de 2 ml, 1, 2, 4, 8% clorhidrat
Procaina (Novocaină) anestezic local, pt. rahianestezie (8%) ferit de lumină
de procaină
fiole de 2 ml, 8% clorhidrat de anestezic local în intervenţii de mică
Procaină cu adrenalină Venena, ferit de lumină
procaină şi 0,06% adrenalină chirurgie
fiole 0,5%, 2%, 4% clorhidrat de
Xilină anestezic local şi de infiltraţie ferit de lumină
lidocaină
fiole a 3 ml, 2% lidocaină şi 0,003
Xilină cu adrenalină anestezic local şi vasoconstrictor Venena, ferit de lumină
% adrenalină
stimulator al sistemului nervos central şi al
Soluţii 0,1, 0,2, 0,3 sau 0,4% măduvei, tonifiant al musculaturii, indicat
Sulfat de stricnină Separanda
sulfat de stricnină în pareze şi paralizii, incontinenţă, astenie
nervoasă
scorbut, boli infecţioase, stări de efort,
Vitamina C (Acid ascorbic) fiole de 2 şi 5 ml, 10% ferit de lumină
hepatite, alergii, gestaţi, parodontoză
beri- beri, stări de hipovitaminoză, febră
fiole cu 10, 25, 100mg clorhidrat prelungită, boli epuizante, nevrite şi
Vitamina B1 (Tiamină) ferit de lumină, loc răcoros
de tiamină polinevrite, se izotonizează înainte de
administrare
regenator tisular în metabolismul
fiole de 1 şi 2 ml, 5 mg şi 10 mg glucidelor, în carenţe polivitaminice ale loc uscat, temperatura
Vitamina B2 (Riboflavină)
riboflavină complexului B, tulburări de creştere, camerei
anemie, dureri musculare
afecţiuni hematologice şi dermatologice,
fiole de 5 ml cu 5% clorhidrat de polinevrite de origine toxică şi
Vitamina B6 (Piridoxină) Idem
piridoxină medicamentoasă, hepatită infecţioasă,
astenie nervoasă
glicozid cu proprietăţi ale vitaminei P,
micşorează permeabilitatea şi creşte
Rutozid fiole de 2ml cu 80 mg rutozid rezistenţa capilarelor, indicat în hemoragii Idem
prin fragilitate capilară, hemoptizii,
hemoragii digestive
fiole de 1 ml ce conţin 50 şi 1000γ anemie pernicioasă, neuropatii, hepatite şi
Vitamina B12 Idem
cianocobalamină ciroze
hemoragii şi diateze hemoragice, hepatite,
Vitamina K3 (Menadionă) fiole de 1 ml, 1% 1 an, la loc răcoros
ciroze
hipoprotrombinemie, carenţă de vitamina ferit de lumină, îngheţ,
Vitamina K1(Fitomenadion) fiole de 1 ml cu 0,01 g vit. K1
K din insuficienţa hepatică, antihemoragic la temp. Mediului
în toate manifestările de pelagră, lupus
fiole de 1 şi 2 ml cu 3 şi 5 % acid eritematos, eritrodermii, nevralgii
Vitamina PP Idem
nicotinic sau nicotinamidă trigeminale, boală hipertensivă, arterite,
hepatite
carenţe specifice, stări de hipo sau
Vitamina A fiole de 1 ml cu 300.000 U.I. avitaminoză, unele boli de piele, la nou- Idem
născuţi alimentaţi artificial
profilactic pentru a mări rezistenţa la
infecţii ale tractului respirator, rinită
fiole de 2 ml a 200.000 U.I.
Vitamina A palmitat atrofică, rinofaringite uscate, în Idem
vitamina A palmitat hidrosolubila
oftalmologie, în keratite, ulcere corneene,
în unele afecţiuni dermatologice
fiole a 600.000 U.I. ergosterol
iradiat soluţie buvabilă profilaxia şi tratamentul rahitismului,
ferit de lumină; loc răcoros,
Vitamina D2 fiole cu sol. inj a 400.000 U.I decalcifierea în perioada de gestaţie,
uscat
respectiv 600.000 U.I. ergosterol consolidarea fracturilor
iradiat
fiole a 2 ml cu 600.000 U.I. vit. D3
Vitamina D3 hidrosolubilă Rahitism Idem
hidrosolubilă
fiole cu sol. Uleioasă inj. 1%, 3% avort spontan, sterilitate, afecţiuni
Vitamina E Idem
şi 30% (10, 30 şi 300mg s.a. / ml) dermatologice, parodo hepatite
fiole a 2 ml cu sol. apoasă in-
avitaminoze şi hipovitaminoze, afecţiuni
jectabilă: vit.B1 0,01g, vit.B2
Vitamino-complexul B neurologice, afecţiuni dermatologice, Idem
0,002g, vit.B6 0,006g,
afecţiuni oftalmologice, stări de stres
nicotinamidă 0,05g

Perfuziile pot conţine electroliţi, substanţe energetice, reconstituante, substanţe


medicamentoase care se administrează cu ajutorul aparatului de perfuzie, lent, picătură cu
picătură.
Tot în această categorie se pot aminti şi lichidele pentru dializă peritoneală şi soluţiile
coloidale înlocuitoare de plasmă şi sânge.
248
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Această succintă enumerare a deosebirilor dintre soluţiile injectabile şi perfuzii, justifică


tratarea lor ca două forme farmaceutice diferite, farmacopeea având prevăzute monografii
separate. Totuşi, tehnic vorbind, modul de preparare şi sterilizare este în mare parte acelaşi.
Perfuziile se prepară prin dizolvarea substanţelor în apă distilată proaspătă şi apirogenă.
Soluţiile perfuzabile trebuie să fie limpezi, fără particule în suspensie. Controlul se face
prin răsturnarea de câteva ori a flacoanelor şi vizualizarea, în faţa unui ecran (jumătate alb,
jumătate negru) puternic luminat.
Emulsiile perfuzabile trebuie să prezinte un aspect omogen (diametrul particulelor să fie
sub un micrometru) şi să-şi menţină stabilitatea între 4 şi 25°C, pe toată durata valabilităţii. În
situaţiile în care perfuziile nu sunt perfect incolore F.R. solicită un etalon de culoare.
Conţinutul în substanţe active se poate exprima în g/v sau miniechivalenţi (MEq).
Soluţiile perfuzabile hipotonice se izotonizează.
După operaţiunea de filtrare (repetată) se va face condiţionarea în flacoane gradate de
sticlă sau material plastic de volume variabile (100, 200, 500, chiar 1.000ml) şi apoi se vor
steriliza.
Tabelul 7.8.
Între preparatele injectabile şi perfuzabile există diferenţe:
Preparat injectabil Preparat perfuzabil
Conţin substanţe medicamentoase cu activitate Servesc mult mai rar ca mod de administrare a unui
farmacodinamică medicament
Pot avea ca vehicul, în afară de apă: uleiurile,
Vehiculul este exclusiv apa.
diverşi dizolvanţi organici.
Substanţele active pot fi dispersate şi sub formă Substanţele active sunt dispersate molecular,
de suspensii. coloidal, rar emulsii.
Administrările se fac în volume mici, medii (uzual Se prepară şi se administrează în cantităţi mari, de la
1-20ml). 100ml în sus.
Se pot administra pe cale i.m., s.c., i.v., i.d., i.p. Se administrează strict pe cale i.v.
Durata administrărilor scurtă (sec./ minute), Durata de administrare lungă (min, chiar ore), dificil la
comod la animale. animale.
Izotonia şi izohidria nu sunt obligatorii Izotonia este obligatorie, pH-ul 7,4 şi compoziţia
întotdeauna. ionică, cât mai apropiate de lichidele organismului.
Prepararea se face în flacoane sau ambalaje de 200-
Prepararea se face în fiole, rar în flacoane, de
1000 ml, fără conservanţi.
volume mici
Pentru dializa peritoneală ambalajele pot de 10-20l.
Teoretic condiţia pirogenităţii (mai ales la
Condiţiile de preparare trebuie să asigure soluţii
cantităţile mici de soluţie injectată) este mai puţin
perfect sterile, fără substanţe pirogene.
importantă.

Ermetizarea flacoanelor de sticlă se face cu dopuri de cauciuc, iar a pungilor din plastic
prin termosudare (fig. 7.17.).
Acestea sunt prevăzute cu un dispozitiv de administrare (de perfuzare) care este
constituit dintr-un tub de perfuzie din plastic, care face legătura între flaconul rezervor şi
racordul de cauciuc prevăzut cu acul pentru injecţii intravenoase.
Tubul de perfuzie mai poate fi prevăzut cu o clemă de reglare a vitezei de scurgere a
soluţiei perfuzabile (care se poate vedea în dispozitivul de picurare) (fig. 7.18.).

Fig. 7.17. Flacon de sticlă ermetizat şi pungi de plastic termosudate.

249
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

În funcţie de scopul terapeutic urmărit, perfuziile pot fi:


• perfuzii cu electroliţi;
• perfuzii pentru stabilirea echilibrului acido-bazic;
• perfuzii cu substanţe energetice şi reconstituante;
• perfuzii de soluţii coloidale înlocuitoare de plasmă;
• perfuzii medicamentoase.

Fig. 7.18. Sistem de perfuzare Flowline (Arnolds) şi sistem de perfuzare clasic cu tuburile aferente.
7.5.2.1. Perfuzii cu electroliţi
În cazul pierderii unor cantităţi mari de apă şi a unor electroliţi, în cazuri patologice,
accidente, operaţii, reechilibrarea balanţei hidroelectrolitice şi a echilibrului acido-bazic, a
carenţei de potasiu care se instalează şi pentru terapia şocului ca urmare a perturbărilor
hemodinamice se folosesc perfuzii cu electroliţi.
În cazul pierderilor masive de apă sau electroliţi sau în cazul unui aport insuficient
(datorită febrei, transpiraţiei, vomei, enteritei, stenozei pilorice, acidozei, pierderilor de sânge
în cazurile chirurgicale, sau a arsurilor masive) pot să apară:
• deshidratarea hipertonă: pierderea apei şi retenţia sărurilor;
• hiperhidratarea hipotonă: aport de apă, fără aport de electroliţi sau alte substanţe;
• hiperhidratare izotonă: aportul soluţiilor saline izotonice (care vor mări spaţiile
intracelulare şi pot genera edeme).
În alterările funcţiei renale sau glandulare pot avea loc, de asemenea, dereglări ale
echilibrului acido-bazic ca urmare a pierderilor de electroliţi.
Din această cauză, la soluţiile saline perfuzabile se poate asocia lactatul sau
bicarbonatul de sodiu, care va compensa atât pierderea apei34 şi a electroliţilor, cât şi balanţa
acidobazică.
Necesarul exogen de apă este foarte diferit la rândul său, în funcţie de mai mulţi factori35
(specie, stare fiziologică, vârstă etc.).
Balanţa negativă de apă va conduce la deshidratare, echilibrul fiind menţinut prin
intervenţia factorilor fizici, fizico-chimici şi neuroumorali.
Balanţa pozitivă, hidratarea este favorizată de prezenţa coloizilor hidrofili (ex. 1g
serumalbumine reţin 18g apă).

34
Apa reprezintă din greutatea totală a animalelor 50-60% (fiind diferenţe legate de sex, vârstă, stare de întreţinere, specie etc).
35
Animalele la naştere conţin 75% apă, fetusul 86%, embrionul 95% din greutatea corporală.
Conţinutul scade pe parcursul dezvoltării şi maturizării, dezvoltării scheletice şi a stratului adipos.
Masculii au în ţesuturi mai multă apă decât femelele, iar cele supuse regimului de îngrăşare, mai puţină.
În ţesuturi repartiţia este diferită: ţesut nervos 90%, epitelii 70%, muşchi 75%, oase 25%, ţesut adipos 10%. În funcţie de
specie variaţiile conţinutului de apă sunt: cabaline 67 %, bovine 64%, măgar 62%, ovine 61%, caprine 59%, suine 50%.
Estimarea cantităţii de apă din organism se poate face cu precizie prin două metode:
- metoda apei grele (D2O) sau
- a apei tritiate (HTO). Pierderile hidrice pe durata a 24 de ore, de obicei, balansează aportul apei.
Apa este nu numai de origine exogenă, dar şi endogenă.
Pe lângă apa potabilă şi apa din constituţia furajelor, apa endogenă este rezultanta proceselor catabolice ale nutrienţilor.
Compuşii organici cu conţinut mare în hidrogen produc cantităţi mai mari de apă (ex. prin oxidarea a 100g lipide se produc 119g
apă, a 100g glucide - 56g apă, iar a 100g protide - 45g apă).
Deci, oxidarea lipidelor este principala sursă de apă endogenă, animalele reuşind să supravieţuiască până la pierderi de 25-
30% a apei corporale (ex. cămila, măgarul).
Omul suportă aceste pierderi doar până la 10-12%.
250
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Procesul de hidratare/deshidratare este influenţat de electroliţi (ex. 6g sare reţin în


organism 1.000ml apă).
Pierderea sărurilor şi proteinelor sanguine va antrena pierderi de apă în proporţii
corespunzătoare.
Circulaţia hidrică este constituită din schimburile dintre compartimentele cu conţinut
lichid şi apa de constituţie, acest schimb fiind continuu şi constituind circuitul apei în organism.
Viteza de reînnoire a apei reprezintă "turn overul" ei, la speciile de mamifere apa
reînnoindu-se complet în 20 de zile.
În 24 de ore "turn overul" este foarte variabil în funcţie de specie:
• 143ml/kgc la vacă,
• 150ml/kgc la oaie,
• 73ml/kgc la capră,
• 75ml/kgc la măgar,
Bilanţul hidric este în funcţie de raportul dintre ingesta şi excreta apei. În stările febrile
animalele bolnave au nevoie de un plus de apă.
Prin creşterea temperaturii cu un grad, necesarul de apă creşte cu 300-500 ml/m2
suprafaţă corporală (aportul de apă fiind mai bine individualizat pe fiecare caz în parte).
În cazul tineretului, în special la sugari, trebuie să se ţină cont de suprafaţa corporală,
care în raport cu greutatea este de 3-4 ori mai mare şi, din această cauză, pierderile de apă
sunt mai mari ca la adulţi, compoziţia lichidelor corporale fiind mai bogată în sodiu şi mai
săracă în potasiu.
Din acest considerent, lichidele saline pentru animalele tinere trebuie să aibă un conţinut
în electroliţi de până la max. 45 miliechivalenţi/litru.
Tratamentul de echilibrare a organismului cu perfuzii de soluţii cu conţinut în electroliţi
va ţine obligatoriu seama de raportul în care se află anionii şi cationii în organism.
Concentraţia electroliţilor se exprimă în miliechivalenţi (1 miliechivalent este a mia parte
dintr-un atom - gram)
Termenul de miliechivalent se prescurtează mEq pentru acelaşi lucru, unii autori
folosind şi termenul de: milival (mval), 1 mEq = 1 mval.
De exemplu:
+ +
1mEq K = 1 milimol/valenţă =39,1/1=39,1 mg K .
++ ++
1mEq Ca =1 milimol/valenţă =40 mg/2=20 mg Ca .
Tabelul 7.9.
Necesarul exogen de apă la animalele domestice în condiţii normale.
(Sursa: Carter, 2003)
Specia şi starea fiziologică Consumul/cap/zi
Cabaline mature 5,4l/100kg c
Iepe în lactaţie 4l apă/1l lapte secretat
Bovine adulte 38-45l sau 3-8l/kg furaje uscate
Tineret bovin 15-23l
Tineret bovin îngrăşat 30-38l
Vaci în lactaţie 45-136l sau 3-4l apă/1l lapte secretat
Viţei 4-8 săptămâni 3,8-5,6l
Viţei 12-20 săptămâni 7,6-17l
Viţei 24 săptămâni 15l
Scroafe gestante 13-17l
Scroafe în lactaţie 19-23l
Tineret suin până la 15kg 2,3-4l
de la 25 la 35kg 5l
de la 35 la 55kg 7,5l
Porci de la 90 la 105kg 5,7-13l
Miei la îngrăşat 3l
Oi 3,8l
Oi în lactaţie 5,7l
Găini l îngrăşat 19l/100 capete
Găini ouătoare 19-28l/100 capete
Pui de 4 săptămâni 7,6l/100 capete
Pui de 8 săptămâni 15,5l/100 capete
Pui de 12 săptămâni 21l/100 capete

251
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tabelul 7.10.
Exemple de perfuzii cu electroliţi (F.R: IX, X)
Denumire soluţie Concentraţia Osmolaritate pH Utilizarea
Sol. inj. de carbonat de sodiu 1,4 % izotonică 7,0-8,5 Alcalinizant
Sol. inj. de clorură de sodiu 4,2 % hipertonică 7,0-9,0 Alcalinizant
Sol. inj. de clorură de sodiu 0,9% izotonică 4,5-7,0 rehidratant, solvent 100ml = 15,4 mEq Na+
Sol. inj. de clorură de sodiu 10% hipertonică 4,5-7,0 diuretic, corector metabolic
Sol. inj. de glucoză 5% izotonică 3,5-6,5 solvent - rehidratant, aport energetic
Sol. inj. de glucoză 30% hipertonică 3,5-6,5 diuretic, corector metabolic
Sol. inj de manitol 10% hipertonică 5,0-6,5 Diuretic
Sol. inj. de clorură de calciu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 18 mEq Ca++
Sol. inj. de clorură de magneziu 10% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 9,84 mEq Mg++
Sol. inj. de clorură de potasiu 7,5% hipertonică 5,0-6,5 10 ml = 10 mEq K+

În tabelul 7.11. sunt redate formele unor soluţii oficinale.


Tabelul 7.11.
Formulele diferitelor soluţii oficinale utilizate în practica veterinară şi de laborator (g‰)
(la 1000 ml apă distilată) (Sursa: Negoiţă, 1962)
Denumirea Clorură de Clorură de Clorură de Bicarbonat Fosfat de Clorură de Carbonat de
Glucoză
soluţiei sodiu potasiu calciu de sodiu sodiu magneziu sodiu
NaCl 9,50 - - - - - - -
Sol. Ringer 6,0 - 9,0 6,42 0,24 0,15 - - - -
Ringer-Locke 6,0 - 8,0 0,2 - 0,4 0,2 - 0,3 0,1 - 0,2 1,0 - - -
Richter 9,0 0,20 0,20 - - 0,10 0,10 -
Tyrode 8,0 0,20 0,20 0,10 1,0 0,05 0,10 20,0
Sol. biologică 9,0 0,20 0,20 0,20 - - - -
Dakin - - 20p* 20p - - ac. boric4p 12p
p = părţi; * = în loc de clorură de magneziu

Transformările din miligrame în miliechivalenţi şi invers se pot calcula după formulele:


gr mol
mg / l = mEq / l ------------ ;
v
v
mEq / l = mg / l ------------ ;
gr mol
gr mol
mg / 100 ml = mEq / l ------------ ;
10 v
10 v
mEq / l = mg / 100 ------------ ,
gr mol
Valorile pentru v, mEq şi pentru factorii de transformare din mEq / l în mg / 100 şi
respectiv din mg / 100 ml în mEq / l a câtorva ioni importanţi din perfuzii sunt în tabelul 7.12.
Tabelul 7.12.
Valori utile pentru prepararea perfuziilor veterinare (F.R. IX, X)
gr mol. Factori de transformare
Ionul Valenţa gr mol. mEq = ---------- gr mol./10 v pt. mEq/l 10 v / gr mol pt.
v (mg/100 ml) mg/100 ml (în mEq/l)
Cationi
Na+ 1 23 23 2,3 0,435
K+ 1 39,1 39.1 3.91 0.256
Ca++ 2 40 20 2,0 0,500
Mg++ 2 24,3 12,15 1,21 0,823
Anioni
Cl- 1 35,5 35,5 3,55 0,282
HCO3- (rez. alcalină) 1 61,02 61,2 6,10 0,164
HPO42- 2 96 48 4,8 0,208
SO42- (rez. alcalină) 2 96,08 48,04 4,8 0,208
ion lactat C3H5O3- 1 89 89 8,9 0,112

În cazul preparării de soluţii de electroliţi se porneşte de la valorile normale de


concentraţie care sunt comparate cu ionograma animalului bolnav.
Ionograma reprezintă analiza cantitativă simultană a electroliţilor.
Atât apa, cât şi electroliţii din organism prezintă un bilanţ care poate fi urmărit şi
controlat. Serul sanguin conţine în medie 304 mEq anioni + cationi per litru sau 0,805g %.

252
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Exemple:
Infundibile kalii et natrii chlorhidrorum (perfuzie de clorură de potasiu şi de sodiu)
Rp./
+
Clorură de potasiu 51 mEg K 3,8
+
Clorură de sodiu 103 mEq Na 60,0
Apă distilată ad 1000,0
+ +
(soluţia conţine 2 g K şi 2,4 g Na )

7.5.2.2. Perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic


Pierderile de lichide sunt însoţite întotdeauna şi de pierderi însemnate de electroliţi care
antrenează modificarea echilibrului acido-bazic.
Pentru menţinerea echilibrului (pH 7,4) organismul apelează la trei strategii:
• sisteme tampon,
• funcţia compensatorie a plămânilor şi
• reglarea renală.
Dintre acestea, sistemul tampon acid carbonic - bicarbonat este cel mai important.
În lichidul extracelular, sistemul tampon NaHCO3, HHCO3 este în raportul 20:1
(corespunzător unui pH de 7,4) Producerea metabolică a bioxidului de carbon este o sursă
permanentă de acid carbonic şi bicarbonat.
În condiţii fiziologice normale, compensarea unei acidoze sau alcaloze se face prin
modificarea minutvolumului respirator, în sensul creşterii sau descreşterii concentraţiilor de
acid carbonic. În situaţiile când bicarbonatul de sodiu prezintă în sânge niveluri crescute, pH-
ul va creşte depăşind valorile normale şi se va instala alcaloza.
Alcaloza se instalează cel mai frecvent în urma tulburărilor respiratorii când se pierde
excesiv bioxid de carbon sau în cazul unor dismetabolii. În cazul unei scăderi a concentraţiei
bicarbonatului, pH-ul se va modifica şi el şi se va instala acidoza.
Acidoza se produce datorită unor tulburări metabolice sau în urma acumulării în exces a
acidului carbonic.
Limitele pH-ului compatibile cu viaţa sunt cuprinse între 6,9 şi 8,2 !
Funcţia compensatorie a plămânilor şi reglarea renală este legată de sistemul tampon al
fosfaţilor care acţionează intracelular, cu predilecţie în hematii şi în celulele tubulare renale.
Funcţia compensatorie pulmonară
Sângele venos este slab oxigenat, el se încarcă cu oxigen la nivelul capilarelor
pulmonare, şi trece în oxihemoglobinat de potasiu, printr-un proces la care participă activ
hemoglobina.
Bioxidul de carbon va desface oxihemoglobinatul de potasiu în: KHCO3, hemoglobină şi
oxigen. Excesul de bioxid de carbon de la nivelul membranei alveolare va trece în eritrocite şi
de aici va fi eliminat prin respiraţie. Tot aici, oxigenul va difuza din alveolă în eritrocit unde va
fi fixat sub forma oxihemoglobinatului de potasiu.
Prin acest mecanism continuu, eritrocitele au rol important în menţinerea echilibrului
acido-bazic, conferind hemoglobinei rol de tampon.
În cazul unei disfuncţii ventilatorii, rezervele de oxigen vor epuiza, echilibru deteriorat în
favoarea acumulării bioxidului de carbon
Reglarea renală
Este legată de corectarea dezechilibrelor fie prin:
• blocarea eliminării selective a unor electroliţi
• absorbţia acestora la nivelul tubilor urinari,
• modificarea concentraţiei ionilor de hidrogen sub acţiunea anhidrazei carbonice, fie a
ionilor oxidril (sub acţiunea glutaminazei).
Reglarea metabolismului electroliţilor şi al apei cu rol în absorbţia ionilor de Cl- şi Na+ de
către tubii renali îl are aldosteronul (mineralcorticoid secretat de suprarenală).

253
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Esenţial în retenţia sodiului, aldosteronul nu este desigur singurul hormon implicat şi alte
funcţii fiziologice sau hormoni (vasopresina, hidrocortizonul) putând corecta dezechilibrele
acido-bazice.
Exemple de perfuzii pentru redresarea echilibrului acido-bazic
Acetatul de sodiu (tipizat)
Acetat de sodiu anhidru 13,0
Apă distilată la 1000,0
Acetatul de sodiu anhidru se dizolvă în 800 ml apă proaspăt distilată. Se completează la v-lum şi se
sterilizează timp de 15 min. Se prescrie în stări de acidoză
Soluţia de bază “echilibratoare” acido-bazică
Acetat de sodiu cristalizat 2,72
Clorură de potasiu 1,92
Clorură de magneziu cristalizată 0,52
Clorură de sodiu 0,88
Fosfat de potasiu 1,56
Sorbitol 50,00
Apă distilată la 1000,00
+ 2+ - 2
Această soluţie conţine pe lângă electroliţii din ser şi cationii şi anionii lichidului intracelular (K , Mg , HPO 4 ).
Soluţie “declanşatoare” renală (tipizată)
Clorură de sodiu 2,64
Acetat de sodiu cristalizat 2,04
Sorbitol 50,00
Apă distilată la 1000,00
Această soluţie se prescrie când există riscul hiperkaliemiei (din anurii, respectiv oligurii).
Sorbitolul va fi transformat în ficat în prezenţa unei dehidrogenaze, fără o fosforilare prealabilă în d-
fructoză.
La administrările orale sau parenterale sorbitolul va fi transformat încet în bioxid de carbon.
Perfuzie de THAM ( Trometanol) (tipizată)
Trihidroximetilaminometan 36,30
Acid acetic 6,20
Sorbitol 50,00
Apă distilată ad 1000,00
Este o perfuzie lentă în acidoză metabolică şi respiratorie, în intoxicaţie acută cu salicilaţi sau cu barbiturice,
în acidoză diabetică.
Soluţia este recomandată mai ales în cazurile în care este contraindicat aportul de sodiu.
Componentele se dizolvă în 800 ml apa distilată apirogenă proaspăt fiartă şi răcită şi se completează la
1000 ml, se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C. Soluţia are pH= 10.
Efectul alcalinizant a 1000ml soluţie THAM echivalează cu 1350ml soluţie 1/6 molară de bicarbonat de
sodiu (1,4%).
Soluţia se poate administra în caz de urgenţe concomitent cu produsul tipizat Rheomacrodex, cu care
prezintă compatibilitate.
Soluţia Darow (tipizată)
Clorură de potasiu 2,8
Clorură de sodiu 4,0
Soluţie de lactat de sodiu 20% 29,0
Apă distilată la 1000,0
Soluţia se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120°C.
Soluţia Butler (tipizată)
Clorură de sodiu 0,58
Clorură de potasiu 0,89
Fosfat de potasiu bibazic sic. 0,25
Soluţie de lactat de sodiu 20% 1,2
Glucoză 54,0
Apă distilată ad 1000,0
Soluţia se filtrează şi se sterilizează în flacoane timp de 20 min. la 120 C.
Soluţia perfuzabilă de bicarbonat de sodiu (tipizată)
Bicarbonat de sodiu 12,5g 23g 50g 84 g
Apa distilată ad 1000ml 1000ml 1000ml 1000ml
Se poate administra în cazurile de acidoză metabolică gravă (5-6 ml/kgc/24 h soluţia izotonică). Se
recomandă precauţie în cazul afecţiunilor renale, hepatice, cardiace.

254
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Soluţia se prepară prin dizolvarea bicarbonatului de sodiu în apă distilată proaspătă, după care se filtrează
direct în flacoanele de perfuzii lăsându-se un spaţiu de 30% din volumul flacoanelor.
Soluţia se răceşte la 8-9°C la curent de apă sau la gheaţă şi se omogenizează uşor. Se filtrează într-un alt
flacon, se închide ermetic şi se ste-rilizează 30 min. la 120C, flacoanele fiind introduse în autoclav cu dopul în jos
(pentru a se evita pierderile de bioxid de carbon).
Unele farmacopee (D.A.B.) prevăd că încăl-zirea autoclavului să se facă lent, deschiderea lui efectuându-se
doar după răcirea completă, altfel, soluţia poate deveni tulbure, iar la păstrare va prezenta sediment, atribuit de unii
autori urmelor de ioni de calciu şi magneziu cedaţi de sticlele de proastă calitate ale flacoanelor sau datorită
calităţii necorespunzătoare a dopurilor. O soluţie pentru clarificarea soluţiilor de bicarbonat de sodiu este
adăugarea de 0,1% edetat de sodiu.
Farmacopeele europene consideră soluţia izotonică soluţia de bicarbonat de sodiu între:1,25-1,40%.
Se mai prescriu, de asemenea, soluţiile hipertonice între: 2,3% şi 5%. În cazul menţinerii soluţiilor la
temperaturi crescute, bicarbonatul de sodiu se transformă în carbonat de sodiu alcalin, CO2 şi H2O. Această
reacţie este reversibilă, bicarbonatul de sodiu putându-se regenera. Soluţia de bicarbonat de sodiu se poate în-
locui cu cea de lactat de sodiu, mult mai uşor de sterilizat. O soluţie de bicarbonat de sodiu este şi Speciale 2411
(Cachil) (fig. 7.19.)

Fig. 7.19. Soluţia rehidratantă hipertonică alcalină Speciale 2411 (Coophavet).


Conţine: bicarbonat de sodiu şi zaharoză. Datorită presiunii osmotice ridicate şi dozei în bicarbonat de sodiu
este un excelent remediu în restabilirea balanţei electrolitice.
Soluţia perfuzabilă de lactat de sodiu
Soluţia perfuzabilă de lactat de sodiu conţine 1,72% lactat de sodiu. Se dizolvă lactatul de sodiu în 800 ml
+
apă, se completează la 1000 ml, se filtrează şi se sterilizează. 1000 ml soluţie conţine 153 mEq Na . Este un
preparat antiacid care poate mări rezerva alcalină şi diminuează aciditatea urinii. Este indicată în acidozele
metabolice fixe (în diaree, nefrita interstiţială, insuficienţa renală etc.). În industrie se prepară sub denumirea lactat
+
de sodiu, soluţie 11,2%, perfuzii şi fiole a 10 ml, care conţin 20 mEq Na şi 20 mEq lactat.
Perfuzia de lactat de sodiu după BP
Farmacopeea britanică recomandă o soluţie de lactat de sodiu izotonică preparată direct din acid lactic şi
hidroxid de sodiu după formula:
Acid lactic 14,0 ml
Hidroxid de sodiu 6,7 g
Acid clorhidric diluat q.s.
Apă distilată ad 1000,0
M.f.perfusio
D.S.ext.i.v.
Soluţia perfuzabilă de lactat de potasiu 25,63 %
-
Soluţia poate fi condiţionată şi sub formă de fiole de 10%. Preparatul acţionează ca substituent al HCO3
seric. După injectarea i.v., ionul lactat este convertit în bicarbonat, determinând creşterea rezervei alcaline şi
scăderea acidităţii urinii. Indicaţia majoră este în stările de acidoză. În cazul folosirii fiolelor, conţinutul unei fiole se
diluează cu soluţie de glucoză 5% până la volumul de 125ml.
Perfuzia de clorură de potasiu concentrată 15%
Clorura de potasiu se dizolvă în 800 ml apă, se aduce la 1000 ml. Se filtrează, se sterilizează la 120°C, timp
de 20 de minute. Soluţia este limpede, incoloră, cu gust sărat, fără miros, pH 5-7. Soluţia perfuzabilă 15% se
+
administrează după diluarea cu apă sterilă apirogenă la concentraţia necesară (1000ml soluţie = 2000mEq K ).
Perfuzia de clorură de potasiu şi de sodiu (tipizată)
+
Clorură de potasiu 3,8 51 mEg K
+
Clorură de sodiu 6,0 103 mEq Na
Apă distilată ad 1000,0
+ +
(soluţia conţine 2 g K şi 2,4 g Na )
Se dizolvă clorura de potasiu şi clorura de sodiu în apă, se filtrează direct în flacoane şi se sterilizează la
120°C, timp de 20 de minute. Se prepară ex tempore.
255
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Perfuzia de clorură de potasiu şi glucoză (tipizată)


Clorură de potasiu 3,8
Glucoză anhidră 33,8
Apă distilată ad 1000,0
- +
În F.R. IX această soluţie conţine la 1000ml: 1,81 g Cl , 1,99 g K (51 mEq) şi 33,8 g glucoză.
Clorura de potasiu şi glucoza anhidră se dizolvă în 800 ml apă. Soluţia se completează la 1000 ml, se
filtrează, se sterilizează timp de 20 min., la 120C. Soluţia este limpede, cu gust dulceag, fără miros şi incoloră, cu
pH 4-6. Se prepară ex tempore.
Soluţia de clorură de sodiu
Soluţia perfuzabilă conţine 9‰ clorură de sodiu. Clorura se dizolvă în 900 ml apă, se com-pletează la 1000
ml, se filtrează în recipiente de sticlă sau plastic şi se sterilizează. Lichid limpede, incolor, gust sărat, pH 5,5-7.
+
1000 ml soluţie conţin 155 mEq Na (fig. 7.20.).

Fig. 7.20. Soluţia perfuzabilă de clorură de sodiu 0,9% (Vetoflex).


Soluţie perfuzabilă Ringer (tipizată)
Clorură de sodiu 8,60
Clorură de calciu 0,50
Clorură de potasiu 0,30
Apă distilată ad 1000,00
Soluţia se prepară prin dizolvarea clorurilor în 800 ml apă apirogenă proaspăt fiartă şi răcită, se
completează la 1000 ml, se filtrează, se sterilizează. Lichid limpede, incolor, gust sărat, pH 5-7.
Se prepară ex tempore.
Soluţia perfuzabilă Ringer lactată (tipizată)
Clorură de sodiu 6,0
Clorură de calciu 0,5
Clorură de potasiu 0,3
Lactat de sodiu 0,5
Apă distilată ad 1000,0
Se prepară ca reţeta anterioară, dar, în plus, în cei 800 ml de apă apirogenă proaspăt fiartă se adaugă
lactatul de sodiu sau cantitatea corespunzătoare de lactat de sodiu 20% (25ml), se completează cu apă la 1000ml,
+ + +
se filtrează şi se sterilizează. Se prepară ex tempore. 1000ml soluţie 4 mEq K , 4,6 mEq Ca şi 147 mEq Na (fig.
7.21).

Fig. 7.21. Soluţia Calci Tad N 25 (Lohman Animal Health).


Conţine: gluconat de calciu 1,55, burogluconat de calciu 21,45g, hidroxid de calciu 0,66g, clorură de magneziu
3,25g, dihidrogenaminoetil 0,3g, hidroxi-benzoat 0,10g – în pareze hipocalcemice, eclampsie, alergii la
animalele de rentă şi câine.

256
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.5.2.3. Perfuzii cu substanţe energetice şi reconstituante


Procesele metabolice din organism solicită un suport energetic obţinut prin
transformarea substanţelor energogeneratoare din furaje (glucide, lipide, aminoacizi).
În afară de apă şi electroliţi, homeostazia organismelor are nevoie şi de un aport caloric,
acesta fiind obţinut în urma proceselor digestive care desfac moleculele de amidon în glucide
simple, pe cele de lipide în acizi graşi şi pe cele de proteine în aminoacizi. În stări patologice,
pentru a se aduce un aport caloric, se poate recurge la alimentaţia prin perfuzii.
Caloriile36 sunt rezultatul arderilor hidraţilor de carbon, a grăsimilor şi parţial din proteine
ca urmare a oxidărilor care au loc în ţesuturi şi în ficat. Nevoile energetice sunt în funcţie de
specie, talie, precum şi serviciul zilnic.
Administrările unor substanţe nutritive prin perfuzii priveşte restabilirea cât mai rapidă a
pacienţilor, ca aceştia să poată consuma furaje, în mod obişnuit. De obicei, aceste tratamente
durează 1-3 zile, foarte rar, o săptămână.
Exemple de perfuzii cu substanţe energetice şi reconstituante
Manitol. Soluţiile oficinale sunt 5%, 10%, 20%.
Manitolul se dizolvă la cald în 800ml. Soluţia 50 ‰ este izotonică - “Soluţia Fleig”
Sorbitol - soluţie oficinală 50g, 100g sau 400g la 1000ml.
Glucoză - soluţie perfuzabilă 5%
Fructoză - 5,4g%, 10g%, 40g%; produsul industrial - fiole a 100ml sol. 20‰.
Alcool şi fructoză
Compoziţia I II III IV
Alcool 96° 40 40 55 55
Fructoză 40 100 40 100
Apă ad 1000 1000 1000 1000
Alcool şi glucoză
Compoziţia I II III IV
Alcool 50 100 50 100
Glucoză 50 100 50 100
Apă ad 1000 1000 1000 1000

O soluţie rehidratantă energetică – reconstituantă hipertonică, frecvent folosită în uzul


veterinar, este D. Hydrat (Cadril) (fig. 7.22.). Acţionează prin aport imediat de glucide şi
restaurarea echilibrului elec-trolitic extracelular; cofeina este tonic general şi stimulant SNC.

Fig. 7.22. D.Hydrat (Cadril)


Conţine: clorură de sodiu, bicarbonat de sodiu, zaharoză, glucoză şi cofeină.

Perfuzii cu lipide
Pentru a se compensa carenţa în lipide sau pentru a furniza organismului o sursă
majoră de energie (lipidele au valoare energetică dublă faţă de glucide şi protide, respectiv
9,3 cal faţă de 4,1-4,2 cal).
De reţinut că lipidele nu sunt eliminate ca atare prin rinichi, evitânduse astfel "depleţia
calorică”, comparativ cu soluţiile de glucide.

36
1 calorie (cal.) este cantitatea de energie necesară pt. a ridica temperatura unui gram de apă cu 1° între 14,5 şi 15,5°; 1.000
de calorii = 1 kilocalorie (Kcal.).
257
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

De asemenea, emulsiile de lipide sunt lipsite practic de efecte osmotice, nu sunt iritante
pentru endoteliul venos (aşa cum sunt soluţiile hipertonice).
În mod uzual, realizarea preparatelor perfuzabile din grăsimi pt. administrarea venoasă
ridică numeroase probleme de tehnică farmaceutică, pt. a obţine dispersii de mare fineţe şi
stabilitate.
Dispersiile insuficient de fin divizate pot duce la embolii, fiind greu metabolizate.
Dimesiunile particulelor uleioase trebuie să fie de până la 0,5µm (dimensiuni apropiate
de cele ale particulelor care apar în sânge, după consumul de lipide).
Lipidele injectate sunt constituite din trigliceride, fosfolipide, colesterol, proteine, plasma
având rolul de a hidroliza trigliceridele când acestea sunt cuplate la proteine.
Această lipoproteinolipază (denumită şi "clearing factor") este strâns legată de prezenţa
heparinei în sânge şi eliberează lipază tisulară.
Din această cauză, o mare proporţie din lipide este fixată în plămân (organ bogat în
heparină). Lipidele utilizate sunt în mod uzual:
- uleiul din seminţe de bumbac,
- uleiul de soia,
- susan,
- măsline (emulsii de tipul U/A).
Emulgatorii folosiţi trebuie să fie aleşi astfel încât să fie metabolizaţi în organism.
Aceştia sunt de două categorii:
- naturali: lecitine purificate şi hidrogenate parţial din soia sau in) şi
- sintetici: monooleat de poliglicerol; polisorbaţi; derivaţi de polipropilen-polietilenglicoli-
pluronici; rezine polietilenice de p-octilfenol-formaldehidă-tritoni).
Emulsiile perfuzabile trebuie să fie stabile, atât la conservare (să nu separe sau să
râncezească), cât şi la contactul cu alte componente adăugate în timpul administrării (la
adăugarea de cantităţi egale de alcool etilic combinat sau de soluţie molară de clorură de
sodiu, emulsia trebuie să rămână intactă). Pentru conservarea soluţiilor se poate utiliza
tocoferol.
Emulsiile sunt condiţionate în flacoane cu pereţi siliconaţi, în atmosferă de azot, sau, în
cazul în care sunt concentrate, în fiole de 25 ml, care se vor dilua în momentul administrărilor.
Vâscozitatea lichidelor perfuzabile trebuie să fie de 1,5-2 cP.
Emulsiile de lichide perfuzabile nu trebuie să producă modificări ale compoziţiei sângelui
şi să nu aglutineze eritrocitele.
Exemple de perfuzii cu lipide:
Lipofundin 10% (Braun)
se administrează în perfuzii lente şi are formula:
Ulei de seminţe de bumbac 100,0
Sorbitol 50,0
Fosfaţi din soia 7,5
Dl - α - tocoferol 0,585
Apă distilată ad 1000,0
Tabelul 7.13.
Exemple de perfuzii cu emulsii de uleiuri vegetale
Denumirea I II II IV
Ulei de soia 100 g - - -
Ulei de bumbac - 150 g - 100 - 150 g
Ulei de susan - - 200 g -
Lecitină de ou 12 g - - -
Lecitină de soia hidrogenată - 12 g 2g 15 g
Pluronic F 68 - 3g - -
Sorbitol - - - 50 g
Glicerol 25 g - - -
Glucoză - 40 g 80 g -
D.L. metionină - - 4g -
Apă până la 1000 ml 1000 ml 1000 ml 1000 ml
Calorii / 1000 ml 1100 1600 - 1240 - 1650

258
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Perfuziile cu aminoacizi
Medicaţia este constituită din amestecuri cu aminoacizi sub forma hidrolizatelor
proteice37 sau a asociaţiilor de aminoacizi în stare pură.
Dezavantajul preparatelor hidrolizate este compoziţia neuniformă şi conţinutul variabil de
aminoacizi. Preparatele nu pot fi formulate individual, în funcţie de necesităţile în aminoacizi
ale organismului. Acest lucru poate determina apariţia unor fenomene secundare (vertij,
cefalee).
La preparatele cu aminoacizi se pot asocia: electroliţi, alcool, glucoză, sorbitol, vitamine
şi alte componente, absolut necesare alimentaţiei parenterale, concentraţiile uzuale fiind
cuprinse între 5-10%.
Viteza de perfuzare este mică (500-600ml în 3-4 ore), doza zilnică utilă fiind de 0,5-
5g/kg corp, în funcţie de specia animalului.
Perfuziile cu aminoacizi puri
Au avantajul că sunt formulate exact, asigurând o medicaţie mult mai exactă. Aceste
preparate conţin obligatoriu aminoacizii esenţial:
- izoleucina,
- leucina,
- lizina,
- metionina,
- fenilalanina,
- treonina,
- triptofanul şi
- valina, care nu pot fi sintetizaţi în organism.
Lipsa doar a unui singur aminoacid induce modificări metabolice în defavoarea balanţei
azotate. De obicei, soluţiile conţin L-amino-acizi (levogiri) care sunt în întregime activi, dar şi
forme racemice (amestecuri echimoleculare de forme dextrogire şi levogire).
Alături de aminoacizii esenţiali, în soluţiile cu aminoacizi se mai adăugă şi aminoacizi
neesenţiali:
- alanină,
- prolină,
- glicină,
- colină,
- histidină etc.
Proporţia de preparare este de 1:2 (aminoacizi esenţiali/neesenţiali).
Medicaţia cu aminoacizi este indicată în stările carenţiale grave: carenţă în albumine,
arsuri grave, post-operator, contraindicaţia majoră fiind: afecţiunile hepatice şi renale grave.
Flacoanele sau pungile cu aminoacizi se folosesc o singură dată, ex-tempore.
Exemple de perfuzii cu aminoacizi:
Amigen - soluţie apoasă care conţine: hidrolizat de cazeină 5%, dextroză 5g%,
metionină, triptofan, bisulfit de sodiu.
Aminofusin - soluţie perfuzabilă care conţine: aminoacizi cristalizaţi puri, sorbitol,
vitamine şi electroliţi.
Perfuzii cu soluţii coloidale înlocuitoare de plasmă (Plasma espander)
Pierderea masivă de sânge poate fi compensată cu ajutorul transfuziilor (injectarea
directă de sânge din vena unui donator sănătos în vena bolnavului).
În medicina veterinară, acest demers este foarte dificil şi însoţit de numeroase
inconveniente: tehnica laborioasă, probabilitatea mare a incompatibilităţilor de grup sanguin,
durata limitată de conservare a sângelui (20-30 zile).

37
Hidrolizatele proteice se obţin fie prin scindarea nezimatică a albuminelor (care în prezenţa enzimelor pancreatice se
transformă parţial - 40-60%, restul albuminelor şi a peptidelor cu greutate mare fiind separat) fie prin hidroliză acidă (care duce
la pierderea triptofanului şi degradări esenţiale ale argininei, histidinei şi triptofanului şi care sunt adăugaţi ulterior în preparat).
materialele prime utilizate pentru obţinerea hidrolizatelor sunt: cazeina, lactalbumina, fibrina şi proteina musculară.
259
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Încercările de a înlocui sângele cu soluţii de electroliţi s-a lovit şi de inconvenientul


eliminării lor foarte rapide.
Soluţiile coloidale hidrofile au avantajul că realizează creşterea volumului plasmatic în
mai mare măsură, decât cantităţile de lichid administrat, datorită atragerii plasmei capilare.
Acest avantaj, la care se adaugă posibilitatea asocierii cu alţi electroliţi, fără pericolul
incompatibilităţilor fizico-chimice şi de grup sanguin, a impus grupa coloizilor hidrofili
înlocuitori de plasmă în terapeutica curentă.
Condiţiile esenţiale care se impun acestor soluţii sunt: să dea soluţii coloidale cu efect
osmotic comparabil cu al plasmei; să fie metabolizate în organism sau să aibă un ritm de
eliminare convenabil (zile); să nu producă aglutinarea eritrocitelor şi să nu producă efecte
antigenice.
Exemple de perfuzii cu soluţii înlocuitoare de plasmă
Polivinilpirolidona (PVP) (cu greutate moleculară medie - 40.000) A fost prima substanţă utilizată ca
înlocuitor de plasmă. Vâscozitatea apropiată de cea a sângelui asigură menţinerea lichidelor din patul vascular
pentru o perioadă îndelungată. Polivinilpirolidona nu este metabolizată, eliminarea fiind foarte lentă.
Soluţiile sunt utilizate izotonizate cu clorură de sodiu 5%.
Dezavantajul major al PVP este faptul că poate conţine fracţiuni cu greutate moleculară mai mare, acest
lucru limitând repetarea administrărilor pentru perioadă îndelungată.
Dextranul este un polizaharid, fiind cel mai utilizat înlocuitor de plasmă obţinut pe calea biosintezei prin
38
acţiunea enzimatică a microorganismelor (ex. Leuconostoc mesenteroides) cultivate pe medii cu zaharoză .
Se cunosc două tipuri de dextran macromolecular: cu greutatea moleculară 70.000 (Macrodex), respectiv
40.000 (Rheamacrodex) realizate de firma Pharmacia.
Produsul autohton corespunzător Macrodex-ului este Dextran 70, care conţine 60g dextran (G.M.=70.000),
9g clorură de sodiu (pentru izotonizare) şi apă distilată ad. 1.000, condiţionat în flacoane de 500ml. Produsul nu
este toxic şi, în general, nu dă reacţii alergice.
Utilizarea majoră este în hipovolemiile dramatice, şocuri şi după pierderi masive de lichide (consecutiv
arsurilor). Se conservă ferit de îngheţ şi lumină.
Gelatina. Se utilizează cea cu greutate moleculară de 30.000, în concentraţii de 4-6%.
Dezavantajele majore ale gelatinei sunt: deprimarea sintezei proteice, antigenitatea, efectul
pseudoalgutinant şi efect hemodinamic redus (24 ore). Tendinţa de a gelifica impune încălzirea la 40°C înainte de
administrare.
Produsul românesc este Marisang (soluţie de gelatină modificată şi parţial hidrolizată).
Alginatul de sodiu. Are greutate moleculară de aproximativ 15.000 şi este utilizat în concentraţii de 0,3%.
Izotonizarea este făcută cu glucoză 5g%, în apă caldă.
Albumina serică. Se poate obţine din serul, plasma sau sângele animalelor în concentraţii de 5-20% şi este
netoxică. Albumina serică este un substituent de plasmă care se administrează în perfuzii lente.
Gamaglobulinele. Se pot prepara din ser sau plasmă animală şi se utilizează ca preparat imunitar.
Conferă imunitate pasivă 4-6 săptămâni animalelor slăbite sau după boli infecţioase.
Administrarea se face strict intramuscular.
Lichide pentru dializă peritoneală şi hemodializă.
Lichidele pentru dializă peritoneală sunt soluţii de electroliţi administrate în cantităţi mari (2-3 litri), la
39
temperatura corpului, în cavitatea peritoneală , după care acestea vor fi eliminate.
Se pot elimina: apă, electroliţi, uree, substanţe rezultate din metabolism, medicamente, dar şi unele
substanţe toxice.
Lichidele peritoneale trebuie să conţină toţi electroliţii sângelui şi să aibă aceeaşi tonicitate pentru ca
peritoneul să fie permisiv schimburilor.
Aceste schimburi vor avea loc până la echilibrul osmotic.
Menţinerea lichidelor în cavitatea peritoneală este de 30-60 minute, în 24 de ore putându-se
administra până la 20-40litri în funcţie de specie.
Soluţiile pentru hemodializă. Sunt denumite şi "soluţii pentru rinichi artificial" (hemodializor) şi sunt
utilizate în cazurile de anurie (urmarea insuficienţei renale), în intoxicaţii grave, în general, în cazurile unde este
necesară epurarea sângelui.
Hemodializorul este prevăzut cu o membrană semipermeabilă care permite dializă extra-corporală.
Sângele este pus în contact cu soluţii de polielectroliţi cu conţinut asemănător plasmei sanguine.
Prin membrană, se vor petrece schimburi între substanţele din plasma sanguină şi soluţia pentru rinichiul
artificial. Cantităţile pentru dializă sunt de ordinul sutelor de litri în funcţie de specie.

38
În prima fază, zaharoza este scindată în glucoză şi fructoză, apoi fructoza va fi polimerizată, formând macromolecule cu lanţ
lung. Va rezulta dextran brut insolubil (cu greutatea moleculară = 1.000.000), care va fi supus hidrolizei, obţinându-se diferite
fracţiuni cu greutăţi moleculare convenabile.
39
Peritoneul se comportă ca o membrană semipermeabilă care în contact cu lichidele permite difuzarea acestora.
260
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Perfuzie de dextran - Infusio dextrani


Dextran (G.M. 40.000) 100,0
Glucoză 50,0
Clorură de sodiu 9,0
Apă distilată ad 1000,0
Perfuzie complexă cu dextran (tipizată)
Dextran (G.M. 40.000) 40,0
Sorbitol 20,0
Rutină 0,3
Acid ascorbic 0,3
+
Na (125 mEq/l) 2,87
+
K (5 mEq/l) 0,20
-
Cl (90 mEq/l) 3,19
Acetat (40 mEg/l) 2,36
Apă distilată ad 1000,0
Marisang - produs românesc - soluţie de gelatină modificată şi parţial hidrolizată cu
greutate moleculară medie 30.000.
Gelofusine - gelatină parţial hidrolizată 4%, clorură de sodiu 0,85% şi 0,5% clorură de
calciu.
Perfuziile medicamentoase
În situaţiile în care viteza de eliminare a medicamentelor este mare, concentraţiile
terapeutice din sânge nu se pot realiza, fiind necesară perfuzia.
De asemenea, medicamentele care nu sunt bine tolerate pe cale orală pot fi
administrate pe cale perfuzabilă.
Acest tip de administrare este specific medicinii umane, cel mai adesea această cale de
administrare fiind aleasă în cazul terapiei antituberculoase cu amilazină şi PAS-sodic (p-
aminosalicilat de sodiu).
În medicina veterinară, această cale ar putea fi aleasă concomitent cu alte perfuzii prin
introducerea lor în flacoane, fără a mai face injectări în plus (vitamine, hormoni).
7.5.3. Soluţiile oftalmice (oculenta, oculostillae, collyrie oculoguttae40)
Colirele sunt conform Farmacopeei Române "preparate farmaceutice lichide sterile
apoase sau uleioase destinate tratamentului sau diagnosticării bolilor de ochi".
Colirele se pot prepara sub formă de soluţii, emulsii sau suspensii.
Sub denumirea de colire sunt incluse şi băile oculare (apele pentru ochi) aplicate destul
de rar în medicina veterinară.
Sunt soluţii care conţin concentraţii mici de substanţe active şi sunt folosite pentru
spălarea globului ocular şi a conjunctivei, având un efect calmant decongestionant sau
astringent. În medicina veterinară au aplicare în tratamentul telaziozei (parazitoză a ochiului)
(fig. 7.23.).

Fig. 7.23. Loţiunea oculară sterilă Ocryl (T.V.M.)


Conţine: clorură de benzalconiu 7mg, albastru de metilen 0,1mg, esenţă de trandafir şi excipient la 100ml.
Utilizat pentru curăţirea fiziologică a ochilor şi a pupilei la câine, pisică şi cal.

40
Picăturile pentru ochi sunt preparate apoase sau uleioase (foarte rar, suspensii) destinate tratamentului afecţiunilor ochiului,
pupilei, conjunctivei sau corneei, prin aplicări repetate. Colirele se pot clasifica după starea de agregare: gazoase, lichide, moi şi
solide (cu aplicare exclusivă în medicina veterinară, acestea sunt pulberi extrafine suflate în ochi sau creioanele oftalmice).
261
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tratamentul afecţiunilor oculare implică cunoştinţe despre globul ocular şi anexele sale:
Globul ocular este segmentul periferic al analizorului vizual, fiind în legătură cu scoarţa
cerebrală prin fasciculul optic.
Ochiul este format din trei membrane suprapuse:
- tunica externă (formată din sclerotică şi cornee);
- tunica mijlocie (corpul ciliar, coroidal şi irisul);
- tunica internă sau retina (care conţine retina propriu-zisă, ciliară şi iriantă).
Tratamentele zonelor oculare în medicina veterinară se referă la:
- tunica externă a globului ocular,
- conjunctivă şi
- aparatul lacrimal, care sunt cel mai adesea sediul infecţiilor sau suferă lezionări relativ
frecvente.
Conjunctiva acoperă partea anterioară a globului ocular şi partea internă a pleoapelor.
Caracterul de membrană mucoasă este dată de glandele diferite conţinute.
Aparatul lacrimal este format din glanda lacrimală situată în unghiul extern al orbitei (pleoapa
superioară) sub conjunctivă.
Sclerotica, de obicei, albă, de natură conjunctivă, conţine un pachet de vase şi nervi.
În partea anterioară, sclerotica este întreruptă şi continuată de cornee, mai bombată, de natură
epitelioconjunctivă, care abundă în terminaţii nervoase care ajung până în epiteliul exterior.
Umoarea apoasă se află sub cornee şi ocupă cavitatea dintre cornee şi cristalin.
Umoarea apoasă are indicele de refracţie de 1,337.
Umoarea sticloasă este situată între cristalin şi retină şi are indicele de refracţie de 1,338.
Tratamentele oculare sunt exclusiv tratamente locale, deoarece corneea nu beneficiază
de vase sanguine, iar sclerotica este irigată foarte slab.
În acest fel, concentraţiile principiilor active aduse ochiului de sânge, ca urmare a
tratamentelor generale, sunt foarte mici pentru a asigura efecte terapeutice.
De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că fluxul lacrimal (care este mult amplificat în
cazurile de inflamaţie şi iritare ale ochiului) va îndepărta rapid principiile active instilate în
sacul conjunctival.
În condiţii normale, soluţiile oftalmice care staţionează în sacul conjunctival 4-5 minute,
durata această putând fi prelungită destul de mult prin mărirea vâscozităţii soluţiilor.
Mai mult, se cunoaşte că 15-20% din substanţa activă care pătrunde în cornee va difuza
în sclerotică şi nu va ajunge în camera anterioară.
Acest fapt impune mărirea concentraţiei substanţei active, în aşa fel încât în puţine
picături să se afle cantitatea terapeutică optimă (evitându-se, pe cât posibil, sensibilitatea41
nervoasă a ochiului).
Pătrunderea prin cornee a substanţelor active este strâns legată de starea de ionizare a
acestora în soluţii, de caracterul lor hidrofil sau lipofil şi, nu în ultimul rând, de mărimea
moleculelor.
Terapia locală prezintă avantajul unei acţiuni rapide şi directe cu concentraţii mici de
medicamente.
Uzual, colirele sunt preparate multidoze, condiţiile pentru ca să fie bine suportate de
ochi fiind următoarele:
- să fie limpezi,
- să fie izotone,
- să asigure stabilitatea fizico-chimică a principiilor activi şi a adjuvanţilor,
- să aibă o bună toleranţă fiziologică şi
- să asigure sterilitatea şi conservabilitatea.
Prepararea colirelor
Condiţiile cerute la prepararea colirelor sunt identice cu cele cerute şi pentru prepararea
soluţiilor injectabile. Solventul uzual este apa distilată, proaspăt fiartă şi sterilă.
În afară de apă, se mai poate folosi şi ulei de floarea soarelui neutralizat.
Farmacopeea mai recomandă şi alte vehicule, cele mai uzuale fiind:
41
Zonele de sensibilitate nervoasă cele mai importante sunt corneea şi sclerotica.
262
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Soluţia izotonică de acid boric (pH 5)


Acid boric 1,9
Sol. de borat fenilmercuric 2% 2,0
Apă distilată ad. 100,0
Acidul boric se dizolvă la fierbere în 90 ml apă, după răcire se adaugă soluţia de borat fenilmercuric se
completează la 100 g şi se filtrează.
Soluţie oftalmică
Acid boric 1,22
Clorură de sodiu 0,23
Tetraborat de sodiu 0,13
Borat fenil mercuric 0,2% 1,0
Apă distilată ad 100,0
Soluţia are pH 6,8, este izotonică cu lichidul lacrimal şi se foloseşte atunci când substanţa activă este
prescrisă sub 1% şi este stabilă la acest pH.
Soluţiile oftalmice apoase se prepară prin dizolvarea substanţelor în apa distilată
proaspăt fiartă şi răcită, în soluţii izotonice sau soluţii tampon, după care se filtrează şi se
sterilizează.
Soluţiile oftalmice uleioase se prepară în condiţii aseptice prin dizolvarea substanţelor
medicamentoase în ulei de floarea soarelui neutralizat şi sterilizat.
Substanţele medicamentoase folosite la prepararea suspensiilor trebuie să fie fin
pulverizate pentru a obţine particule de cel mult 50nm.
Prepararea colirelor trebuie să respecte condiţii riguroase:
Condiţii tehnice
Colirele sunt expediate în flacoane picătoare sau flacoane obişnuite când sunt însoţite
de un instilator. Flacoanele pot fi închise cu dopuri speciale care prin răsturnare permit
obţinerea de picături.
Limpiditatea
Este esenţial ca soluţiile oftalmice să fie limpezi, atât după obţinerea soluţiei, cât şi după
sterilizare sau în timpul conservării.
Claritatea soluţiilor este dată de calitatea substanţelor active, de solvenţi şi chiar de
calitatea ambalajelor din sticlă sau din material plastic.
Alegerea celor mai potrivite soluţii tampon, izotonizante sau conservante, vor evita
incompatibilităţile. Filtrarea este foarte importantă în claritatea soluţiilor oftalmice, evitându-se
eventualele iritaţii provocate de suspensiile mecanice.
Ineficacitatea produselor oftalmice se poate datora, fie unui pH slab acid sau slab alcalin
al soluţiei, fie unei diferenţe de concentraţie moleculară dintre lichidul lacrimal şi soluţia
oftalmică.
Aceste deficienţe pot antrena iritaţia mucoasei oculare şi înlăturarea soluţiei oftalmice de
către lichidul lacrimal, înainte de apariţia efectului terapeutic sau acţiunii asupra germenilor
prezenţi pe mucoase. Majoritatea acestor deficienţe se datorează defecţiunilor de tehnică
farmaceutică, legate în special de:
• alegerea unui vehicul, excipient sau tehnică de lucru, care trebuie să asigure
stabilitatea componentelor şi să evite incompatibilităţile;
• ajustarea pH-ului, pentru a fi bine tolerate de către conjunctivă şi cornee;
• realizarea unor divizări foarte fine, pentru o dispersare cât mai omogenă în bazele de
excipient;
• izotonizarea soluţiilor apoase;
• asigurarea unei sterilizări corespunzătoare a preparatelor.
Tonicitatea soluţiilor oftalmice
Colirele sunt izotonice atunci când posedă aceeaşi presiune osmotică precum lichidul
lacrimal.
Presiunea osmotică a lichidului lacrimal este egală cu cea a clorurii de sodiu 0,9% (deci
aceeaşi presiune osmotică cu a sângelui).

263
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Soluţiile hipotone pot provoca senzaţia de usturime şi durere, datorită iritării membranei
oculare. Aceeaşi senzaţie se poate realiza şi prin administrările de soluţii hipertone, deoarece
ochiul nu are posibilitatea de a egala presiunea osmotică a unei cantităţi mai mari de lichid42
Farmacopeea Română prevede ca, atunci când cantitatea de substanţă activă este sub
1%, soluţia oftalmică să se obţină prin dizolvarea substanţei active în soluţiile izotonice de
acid boric sau în dizolvantul pentru soluţii oftalmice.
Atunci când cantitatea de substanţă activă depăşeşte 1%, izotonizarea se va face la fel
ca pentru "Injectiones". Izotonizările se fac cu clorură de sodiu. În cazul în care aceasta este
contraindicată se poate folosi nitratul de sodiu, de potasiu, glucoza sau diferite soluţii tampon
(când se realizează în acelaşi timp pH optim).
pH-ul soluţiilor oftalmice
Pentru a fi uşor tolerate pe lângă izotonie se mai impune şi condiţia de izohidrie.
Lichidul lacrimal are pH-ul cuprins între 7,3 şi 7,8, în funcţie de specia animalului. pH-ul
ideal cerut este 7,4.
Ochiul poate suporta destul de uşor soluţiile care au pH-ul cuprins între 6,5-7,4, de
aceea pH-ul soluţiilor oftalmice se recomandă a fi condiţionat între aceste limite.
Este de reţinut că nu se poate realiza un pH uniform pentru toate colirele, deoarece nu
toate substanţele active sunt stabile la aceste pH-uri (colirele cu săruri de alcaloizi reclamă
mediu acid). În aceste situaţii, este necesar să se asigure un echilibru satisfăcător stabilitate -
acţiune fiziologică -tolerabilitate.
Soluţiile tampon sunt dictate în funcţie de substanţele active cu care se asociază: soluţii
de acid boric (pentru pH=5); soluţii tampon de fosfaţi (pentru pH 5,7-7,6) (tab. 7.14.).
Vâscozitatea soluţiilor oftalmice
Vâscozitatea crescută a colirelor se poate realiza prin adăugarea de substanţe
macromoleculare hidrofile într-un vehicul apos (gelatină soluţie 3%, metilceluloză, mucilagii
0,5-1,5%, polietileglicol, polivinilpirolidonă).
Substanţele macromoleculare imprimă colirelor acţiune lubrifiantă, identică cu a
mucusului conjunctival, şi măresc timpul de contact al substanţelor active cu corneea.
Sterilizarea soluţiilor oftalmice
Epiteliul corneean este o bună barieră fiziologică faţă de infecţii, deci poate suporta
soluţii nesterile.
Situaţia însă se schimbă în cazul lezionării corneei când soluţii oftalmice nesterile pot
provoca accidente grave.
F.R. prevede ca soluţiile oftalmice care se aplică o singură dată să se sterilizeze, iar
cele constituite din mai multe doze trebuie să conţină substanţe cu activitate bactericidă şi
fungicidă în concentraţiile necesare pentru a asigura sterilitatea preparatelor pe toată durata
tratamentului.
Tabelul 7.14.
Valori Ph recomandabile pentru asigurarea stabilităţii toleranţei şi eficacităţii (F.R. IX, X)
pH Soluţii
6,4-6,5 sulfat de atropină, bromhidrat de atropină, scopolamină, penicilină
6,3 nitrat de argint, sulfat de zinc, etilhidrocupreină
6,05 clorhidrat de: amilocaină, cocaină, efedrină, procaină, salicilat de ezerină, rezorcină
5 săruri de adrenalină, dionină, pantocaină, prostigumină

Sterilizarea preparatelor se face:


- la cald (cu aer cald în etuve, 2-3 ore la 160-140°C, vapori sub presiune, la autoclav 20
- 30 minute la 120 -115°C; încălziri repetate în băi de apă în autoclave, lăsând deschis
robinetul de evacuare al vaporilor);
- prin filtrare, în cazul substanţelor active termolabile, toate operaţiunile premergătoare
realizându-se aseptic.
42
S-a constat că, totuşi, corneea (deşi este ţesutul cel mai sensibil la durere) nu necesită izotonie strictă.
De asemenea, s-a constat că ochiul suportă, totuşi, mai bine soluţiile hipertonice, decât pe cele hipotonice.
264
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Conservarea soluţiilor oftalmice


Evitarea contaminării se face prin adăugarea conservanţilor în concentraţii care să
asigure distrugerea florei microbiene care poate contamina soluţiile la preparare sau în timpul
utilizărilor.
Cele mai utilizate substanţe conservante sunt:
- clorura de benzalconiu: 1 : 10.000 - 1: 50.000;
- mertiolatul de sodiu: 0,01-0,001%;
- clorhexidina: 1 : 15.000-1:50.000, are avantajul că nefiind tensioactivă
este inofensivă pentru ochi;
- sărurile de mercur, care au dezavantajul că se acumulează în cazul aplicărilor multiple:
- borat fenilmercuric: 1 : 50.000 - 1: 100.000 sol. apoasă 0,2%;
- acetat fenilmercuric 1 : 600 sol. aposă;
- nitrat fenilmercuric 1 : 1.500, sol. apoasă;
- nipaginul şi nipasolul, 1 : 2.000
- alcoolul feniletilic (0,9%) în apă;
Termenul de valabilitate
Soluţiile oftalmice oficinale se păstrează în farmacie timp de 2 luni.
Se recomandă ca termene de valabilitate:
• 12 zile, pentru soluţiile oftalmice de cloramfenicol,
• 30 de zile, pentru solventul soluţiilor oftalmice,
• 24 de ore, pentru băile oculare (de la deschiderea recipienţilor) până la 3 zile.
• 5 ani, pentru produsele tipizate.
În cursul preparărilor de soluţii oftalmice, pentru uzul veterinar, pot să apară
incompatibilităţile (7.15.). Cei mai uzuali sunt: azotaţii, proteinaţii şi vitelinaţii.
Colirele cu complecşi coloidali se prepară aseptic, deoarece nu se pot steriliza (căldura
precipitând suportul coloidal43).
De asemenea, colirele cu complecşi coloidali nu se pot izotoniza cu clorură de sodiu,
datorită clorurii de argint insolubile.
Pe de altă parte clorura de sodiu ca electrolit modifică structura coloidală a complecşilor.
Totuşi, există posibilitatea izotonizării cu azotat de sodiu (care nu coagulează coloidul).
Tabelul 7.15.
Incompatibilităţile soluţiilor oftalmice cel mai frecvent întâlnite şi care trebuie evitate
(Sinteză Cristina)
Substanţa Incompatibil cu
halogenii, fosfaţii, borax (din principii active, izotonizare, stabilizanţi, soluţii
nitrat de argint
tampon), lumină (reduceri)
argirol, protargol, colargol electroliţi (floculare)
albastru de metilen electroliţi (floculare)
sulfamide (săruri) pH sub 8,2 (precipitare)
mercurocrom substanţe cu reacţie acidă, cu excepţia acidului boric (precipitare)
ezerină şi săruri oxidanţi formarea oxiezerinei, ce se-nlătură prin adăugarea sulfitului de sodiu 1%
hiposulfiţi substanţe acide (precipită sulful)
penicilină glicerină, glicol, reacţie acidă sau alcalină (se tamponează la pH 6,3 - 6,8); căldură
Compuşii de argint
Colirul cu azotat de argint 1%
Azotatul de argint şi azotatul de sodiu se dizolvă în 90 g apă distilată, se completează la 100 g şi se
filtrează. pH-ul optim, care asigură stabilitatea colirului, este 6,3. Se eliberează în flacoane colorate, se prepară ex-
tempore.
Colirul cu protargol
Soluţia se prepară 5%. Apa distilată fiartă şi răcită se pune în contact cu protargolul (se prepară fără a
amesteca), se lasă 30 de minute, apoi soluţia se transfuzează într-o sticlă brună, neutră, sterilă.
Pentru izotonizare se poate utiliza glucoza 4,4% sau azotatul de sodiu 1,38%.
Soluţiile de protargol nu se filtrează deoarece coloidul este reţinut prin porii filtrului, prin capilaritate şi
adsorbţie. Se va menţine la întuneric soluţia fiind fotosensibilă.
Se întrebuinţează în tratamentul conjunctivitelor, oftalmii purulente, blefarite.
43
Complecşii coloidali de argint nu se pot înlocui între ei, deoarece conţinutul de argint (metalic) variază (argint proteic 8%,
argint coloidal 70%, argint nucleinic 10%, vitelinat 20%).
265
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Colirul cu argirol (vitelinat de argint)


Soluţia oftalmică de argirol se prepară 5%. Vitelinatul de argint se presară deasupra apei şi se lasă în
repaus 30 de minute. Soluţia se poate filtra prin vată şi tifon, obţinându-se o soluţie neutră sau uşor alcalină (pH
optim 6,8). Nu se impune adăugarea de substanţe tampon, dar se pot adăuga substanţe conservante (nipagin,
nipasol) în asociere cu substanţe antiseptice (clorcrezol).
Argirolul are proprietăţi şi utilizări asemănătoare cu protargolul, însă este mai puţin iritant pentru ţesut.
Colir cu colargol (argint coloidal)
Soluţiile se utilizează în oftalmologie în con-centraţii de 1-5%.
Soluţia oftalmică de colargol se prepară aseptic.
Peste colargolul cântărit se adaugă apă fiartă şi răcită şi se lasă 30 de minute în repaus.
Se filtrează prin vată. Se utilizează la fel ca soluţiile anterioare.
Compuşii de zinc
Colirul cu sulfatul de zinc
Soluţia oftalmică (F.R. X) se prepară din: sulfat de zinc 0,25, acetat de sodiu 0,50; clorură de sodiu 0,70,
soluţie de borat fenilmercuric 1ml, apă până la 100ml.
44
Se dizolvă substanţele solide , în 90 ml apă proaspăt fiartă şi răcită se adaugă sol. de borat fenilmercuric,
se completează, se lasă în repaus 60 min. după care se filtrează.
Soluţiile de sulfat de zinc 0,25-0,50% depun precipitat la scurt timp după preparare (7-8 zile), precipitatul
fiind format din microorganismele care se dezvoltă în colirul cu sulfat de zinc.
Din această cauză soluţiile de sulfat de zinc se prepară ex-tempore în cantităţi mici.
Soluţiile obţinute au gust sărat, metalic, slab astringent, şi sunt inodore.
Se foloseşte ca astringent şi medicament de elecţie în afecţiunile cauzate de Diplococcus conjunctivitis.
Alţi compuşi
Colirul cu rezorcinol
Farmacopeea Română recomandă asocierea: rezorcinol 1,0; acid boric 1,3; soluţie de borat fenilmercuric
0,5ml, apă până la 100.
Acidul boric se dizolvă în 80 g apă la fierbere, după răcire se adaugă rezorcinolul şi soluţia de borat
fenilmercuric; se completează şi se filtrează.
45
Va rezulta o soluţie limpede incoloră , cu pH de 5,3-5,7.
Rezorcinolul este foarte solubil în apă, cu reacţie foarte slabă acidă.
Soluţiile sunt fotosensibile, de aceea se eliberează în flacoane colorate. În prezenţa acidului boric (pH 5,0)
se obţine o soluţie izotonică. Se poate utiliza ca antiseptic.
Colire cu sulfamide
Sulfamidele, agenţi antibacterieni cu activitate împotriva bacteriilor Gram pozitive (Streptococcus spp.;
Pneumococcus spp.; Staphylococcus spp. etc.) şi Gram negative (Gonococcus spp.; Meningococcus spp. etc).
Cel mai des folosite sulfamide în practica oftalmologică curentă sunt: sulfacetamida, sulfatiazolul,
sulfamerazina, sulfadiazina, sub forma sărurilor sodice (forme solubile), dar care au dezavantajul că imprimă un pH
alcalin. La prepararea lor, pH-ul favorabil stabilităţii se menţine folosind soluţii tampon.
Asocierea cu ureea măreşte puterea bactericidă a sulfamidelor hidrosolubile şi are în plus şi acţiune
antioxidantă şi de amplificare a penetrării sulfacetamidei sodice prin cornee.
Soluţia este limpede, alb-gălbuie, cu pH 7-8, puternic hipertonă, dar neiritantă.
Se utilizează ca soluţii bacteriostatice faţă de germenii sensibili (agenţi ai infecţiilor conjunctivale de diferite
etiologii). Soluţiile sunt sensibile la lumină, de aceea se păstrează ferite de lumină, în sticle colorate, bine închise,
la loc răcoros.
Colire săruri de alcaloizi
La prepararea soluţiilor oftalmice cu alca-loizi, se utilizează sărurile hidrosolubile.
Sărurile de alcaloizi au stabilitate maximă la pH acid, pH la care soluţiile sunt iritante şi au acţiune fiziologică
redusă. Din această cauză, prepararea soluţiilor oftalmice cu săruri de alcaloizi reclamă ajustarea până la valori ale
pH-ului care să asigure echilibrul între tolerabilitate - acţiune fiziologică - stabilitate.
De aceea se apelează la diferite sisteme tampon care să aducă pH-ul la 6,5-7 pentru asigurarea stabilităţii
chimice, acţiunii optime şi toleranţei locale crescute.
Dintre sărurile de alcaloizi mai importante pentru medicina veterinară, amintim: soluţia oftalmică de atropină
1%; ezerină (fizostigmină) 0,2% şi pilocarpină 2%.

44
Sulfatul de zinc este efervescent, cristalizează cu 7 molecule de apă.
De aceea se recomandă ca sulfatul de zinc să fie menţinut 4 ore la 170°C.
Sulfatul de zinc în soluţie apoasă disociază.
La pH 5,5 soluţia este foarte iritantă pentru conjunctivă, de aceea este necesară tamponarea cu acetat de sodiu, care în
prezenţa sulfatului de zinc formează un acetat de zinc uşor solubil, care are pH 6.3-6,5.
Efectele iritante ale colirului se pot datora şi diferenţei de presiune osmotică (ceea ce reclamă izotonizarea cu clorură de sodiu).
45
Se poate accepta o coloraţie slabă care nu trebuie să fie mai intensă decât un etalon preparat din 0,1 ml KO + 0,15 ml Fe şi
apă la 5 ml
266
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Colire cu antibiotice
Cele mai utilizate antibiotice în soluţiile oftalmice veterinare sunt: etc.
Alegerea antibioticului celui mai cloramfenicolul, bacitracina, tetraciclinele, streptomicina şi neomicina.
Alegerea antibioticului se face în funcţie de natura infecţiei oculare, sensibilitatea la antibiotic sau de
rezistenţa microorganismelor la antibiotice.
Prepararea colirelor
Impune respectarea condiţiilor de igienă a vaselor, aparaturii, folosirea excipienţilor
adecvaţi, adausul de soluţii tampon şi conservanţi.
Fiecare soluţie de antibiotic prezintă caractere diferite, legate de stabilitate, solubilitate,
activitatea optimă la un anumit pH, termolabilitatea şi reactivitatea faţă de enzime sau
substanţele chimice. În categoria soluţiilor oftalmice, mai amintim:
- apele oftalmice,
- soluţiile oftalmice vâscoase,
- suspensiile oftalmice şi
- colirele uleioase.
Apele oftalmice
Sunt soluţii diluate pentru spălarea ochilor, care se administrează călduţe cu ajutorul
unui pahar special sau prin aspersare uşoară (în medicina veterinară).
Apele oftalmice, în medicina veterinară, sunt preparate având la bază bicarbonat de
sodiu, borax, acid boric, acetat de amoniu, apă de Foenicul, soluţii antiparazitare sau
antimicotice.
Soluţiile pentru spălături oculare nu trebuie să conţină particule în suspensie şi se
prepară aseptic.
La preparare, se va avea în vedere importanţa pH-ului şi faptul ca soluţiile trebuie să fie
izotone, deoarece în contact prelungit cu mucoasa oculară nu pot fi influenţate de sistemul
tampon lacrimal.
Se recomandă ca aceste soluţii să conţină un conservant (dacă substanţa activă nu are
calităţi bactericide).
Soluţiile oftalmice vâscoase
Sunt utilizate doar pentru medicina umană, ca soluţii vâscoase pentru lentilele de
contact (gonioscopie) sau ca lacrimi artificiale (oculoguttae viscosa) destinate pentru a înlocui
lichidul lacrimal în cazurile când secreţia lacrimală este insuficientă.
Suspensiile oftalmice
Acestea se folosesc în medicaţia oftalmologică, sub formă de picături, după o prealabilă
agitare a flaconului.
Substanţele active trebuie aduse la un grad de fineţe avansat, dimensiunea fiind
esenţială pentru stabilitatea şi calităţile fiziologice ale produselor.
Pentru stabilizare, se utilizează cel mai adesea agenţi de dispersare din categoria
compuşilor macromoleculari hidrofili.
Eliberarea suspensiilor se face cu eticheta: "A se agita înainte de folosire".
Suspensia oftalmică cea mai utilizată în medicina veterinară este:
Suspensia oftalmică de hidrocortizon acetat:
Hidrocortizon acetat 1,0
Carboximetil celuloză sodică 0,5
Polivinilpirolidonă 1,0
Citrat trisodic 0,1
Borat fenilmercuric 2‰ 1ml
Apă până la 100ml
Se va dizolva citratul de sodiu în apă; se filtrează şi se divide.
În prima parte se va dispersa carboximetil celuloza sodică, iar în cea de a doua se va dizolva
polivinilpirolidona. Soluţiile se vor reuni.
Hidrocortizonul se va tritura cu o porţiune din vehicul, suspensia obţinută diluându-se cu restul de solvent.
În final, se va adăuga soluţia de borat fenilmercuric. Suspensia se va omogeniza uşor.
267
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tabelul 7.16.
Cantităţile necesare de sare alcaloid pt. colire uleioase care să conţină 1% alcaloid bază (F.R. IX, X)
Sare alcaloid Cantitatea (g)
Atropină sulfurică 1,20
Cocaină clorhidrică 1,12
Eterină salicilică 1,50
Morfină clorhidrică 1,32
Pilocarpina clorhidrică 1,18
Pilocarpina nitrică 1,32

Se eliberează în flacoane de sticlă colorate, bine închise şi etichetate. Se prepară ex-


tempore.
Colirele uleioase
De obicei, sub formă de colire uleioase se prescriu alcaloizi şi se prepară prin dizolvarea
alcaloidului bază în ulei.
În cazul în care alcaloidul bază nu se găseşte în farmacie gata preparat, acesta se
poate obţine prin extracţie în eter, printr-o soluţie apoasă a sării alcaloidului, alcalinizată cu
soluţii de hidroxid de sodiu.
7.5.4. Aerosolii medicamentoşi (Nebulogena, Nebulae, Inhalosum)
Aerosolii sunt particule foarte fine, solide sau lichide, destinate aplicării pe căile
respiratorii, piele sau mucoase, sub formă de picături fine, dispersate cu ajutorul unor
dispozitive speciale.
Importanţa aerosolilor medicamentoşi a fost sesizată încă din primul deceniu al secolului
nostru, importanţa acestei forme medicamentoase fiind reflectată prin oficializarea în aproape
toate farmacopeele importante. upă domeniile de utilizare, aerosolii farmaceutici pot fi
clasificaţi în:
• aerosoli pentru căile respiratorii,
• aerosoli utilizaţi în dermatologie,
• aerosoli anestezici etc.
Dependent de numărul fazelor componente se cunosc:
• aerosoli
• bifazici
• trifazici.
După modul de preparare se clasifică în:
• aerosoli de dispersie sau
• de condensare.
În condiţii naturale (fumul, norii, ceaţa), ca şi în mod artificial, aerosolii iau naştere prin
dispersare sau condensare.
Gradul de dispersie al majorităţii aerosolilor este sub cel al sistemelor coloidale (D=103-
10 x cm-1). Mărimea particulelor dispersate ale aerosolilor medicamentoşi este de la 0,01-
5

1µm, până la câteva zeci de micrometri.


7.5.4.1. Aerosolii pentru căile respiratorii
Aerosolii destinaţi căilor respiratorii sunt denumiţi şi aerosoli de inhalaţie.
Se consideră că introducerea de medicamente sub formă de particule cu diametrul între
2 şi 20µm, poate asigura efecte terapeutice optime.
Administrarea de medicamente sub formă de aerosoli poate duce la un efect asupra
mucoaselor, musculaturii sau florei bacteriene din căile respiratorii (efect local).
Aerosolii pot fi folosiţi şi pentru a obţine efecte sistemice (substanţele active pătrund din
circulaţia sanguină pulmonară, în cordul drept şi apoi în sistemul arterial, răspunsul terapeutic
fiind rapid).

268
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Avantajele administrărilor de aerosoli:


• aerosolii destinaţi căii interne asigură o administrare mai comodă comparativ cu căile
parenterale;
• substanţele active evită bariera digestivă şi pe cea hepatică;
• rata absorbţiei aerosolilor de către tractul respirator este mai mare, comparativ cu cea
obţinută pe cale parenterală (i.v.).
• suprafaţa pulmonară mare care vine în contact cu substanţele active, grosimea foarte
mică a pereţilor alveolelor pulmonare (0,005-0,007µm) permit o penetrare foarte uşoară;
• administrările pe cale aeroforă a aerosolilor permite doze mai reduse de substanţă
activă, comparativ cu alte căi de administrare;
• prin asigurarea unui anumit grad de dispersie al substanţelor active se poate dirija
acţiunea la diferite “etaje” ale căilor respiratorii;
• administrările de aerosoli se fac fără contact, fără risc de contaminare, sunt rapide,
deci, practice.
Dezavantajele aerosoloterapiei
• necesitatea utilizării unei aparaturi relativ costisitoare, manipularea ei efectuându-se
sub control calificat;
• cerinţa unei dozări corecte, adesea dificilă (care poate antrena iritarea mucoasei
respiratorii).
Penetrarea şi resorbţia aerosolilor în căile respiratorii
Gradul de penetrare al particulelor de aerosoli este legat de mărimea particulelor şi
forţele care acţionează asupra lor.
Energia cinetică descreşte pe măsură ce particulele pătrund în căile respiratorii
ramificate spre alveole (unde devine nulă).
Pe traiectul lor, sedimentarea particulelor este în funcţie de gravitaţie şi mişcarea
browniană. Particulele peste 0,6µm sunt sedimentate (datorită gravitaţiei), în timp ce
particulele sub 0,6µm se depun datorită mişcării browniene.
La dimensiuni sub 0,1 µm, particulele se comportă asemănător cu particulele gazoase,
penetrarea fiind asigurată de legile difuziunii.
Studiile au precizat rata penetrării particulelor în tractul aerofor, în funcţie de mărimea
particulelor (tab. 7.17).
Retenţia unui aerosol depinde de tipul de contact al aerosolului cu suprafaţa mucoasei.
În cazul respiraţiei rapide, superficiale, retenţia aerosolilor este foarte scăzută, în timp ce
respiraţia profundă, lentă asigură o rată de reţinere înaltă a aerosolilor, starea de apnee
mărind eficacitatea retenţiei.
Tabelul 7.17.
Nivelul penetrării particulelor funcţie de mărime
Mărime particula Nivel de penetrare
<30µ
µm fosele nazale
20-30µ
µm Traheea
10-20µ
µm bronhii şi bronhiole
2-5µ
µm Bronhiole
>3µµm alveole pulmonare
0,8-2µ
µm expirate din nou

Aerosolii de uz intern utilizaţi în medicina veterinară sunt din categoria: substanţelor


antiinflamatorii, antihistaminicelor, expectorantelor, antibioticelor, anestezicelor locale,
vitaminelor, hormonilor şi asigură tratarea complicaţiilor locale pulmonare (bronşite acute şi
cronice, pneumonii, traheite, abces pulmonar etc.) şi au activitate sistemică.
Alte tipuri de aerosoli
Aceştia sunt utilizaţi: în scopuri igienice şi în îmbolnăvirile pielii, folosiţi prin aplicarea
directă a substanţelor active pe piele sau mucoasele unor orificii naturale, ca mucoasa nazală,
vaginală, rectală, auriculară etc.
269
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• în terapia afecţiunilor gâtului şi faringelui, se utilizează, în general: dezinfectante


uşoare, vasoconstrictoare, antibiotice.
• în terapia afecţiunilor mucoaselor vaginale şi rectale: anestezice, antipruriginoase,
antimicrobiene, antimicotice, antiseptice.
• în terapia afecţiunilor pielii: sicative, antiseptice, dezodorizante, antifungice,
antiparazitare, anestezice (arsuri), antimicrobiene
Condiţionarea aerosolilor
Aerosolii sunt condiţionaţi în ambalaje ermetice, din care conţinutul poate fi expulzat cu
ajutorul unor gaze propulsoare. Recipienţii trebuie să fie rezistenţi la o anumită presiune
internă bine definită.
Se cunosc recipienţi metalici (fier, oţel, aluminiu), vopsiţi la interior, siliconaţi sau
acoperiţi cu un strat de oţel inoxidabil, recipienţi de sticlă acoperiţi sau nu, cu material plastic
(clorură de polivinil), recipienţi din material plastic (fig. 7.24.).

Fig. 7.24. Diferite tipuri de condiţionare pt. aerosoli


(recipienţi din metal, plastic, sticlă, valve cu jet continuu sau dozatoare simple).

Valva este elementul care asigură obturarea etanşă a recipientului, permiţând


distribuirea conţinutului prin apăsare.
De fapt, este o supapă mobilă verticală, care, prin apăsare, produce deschiderea.
Reluarea poziţiei se face sub presiunea unui arc, la încetarea presiunii exercitate asupra
valvei. Valvele, în funcţie de rolul lor, se pot clasifica în:
• valve dozatoare - care eliberează cantităţi determinate de conţinut, indiferent de
durata presiunii şi care sunt dotate cu o cameră dozatoare;
• valve cu debit continuu - care asigură emisiunea atât timp cât durează presiunea pe
capul de apăsare. Emisiile pot fi sub formă de:
• jet (pentru suprafeţe mici),
• pensulă (pentru zonele cutanate),
• de ceaţă (pentru căile respiratorii),
• de emulsie (la creme şi spumele aerosolizate).
Propulsorii (vehiculant; mediul de dispersiune)
Sunt reprezentaţi de un amestec de gaze comprimate sau lichefiate, care exercită o
presiune asupra conţinutului din recipienţi mai mare decât cea atmosferică şi se comportă ca
un piston asupra suprafeţei conţinutului din reci-pient.
Gazele comprimate, care sunt utilizate ca propulsori, pot fi parţial solubile sau
insolubile în soluţia dispersată.

270
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Protoxidul de azot şi bioxidul de carbon se pot considera parţial solubile în faza lichidă
(produs), dar, de obicei, se utilizează gaze (cum ar fi azotul sau argonul).
În farmaceutică, se utilizează, cu precădere, azotul purificat, care este perfect tolerat,
inert din punct de vedere chimic.
În cazul folosirii de gaze lichefiate, presiunea din recipient va fi determinată de
presiunea de vapori a propulsorului şi nu de cantitatea acestuia.
Din această cauză, presiunea va rămâne constantă. La deschiderea valvei, se va
elibera o anumită cantitate de amestec propulsor - medicament, dar presiunea internă va
rămâne aceeaşi. La ieşirea din recipient, se va produce volatilizarea bruscă a propulsorului
care va duce la mărirea volumului (până la 200 de ori).
Deşi prezintă risc ecologic, totuşi în medicina veterinară încă mai sunt actuale într-o
măsură redusă gazele lichefiate din familia hidrocarburilor alifatice simple sau halogenate, cu
punct de fierbere relativ apropiat de temperatura ambiantă şi care se pot lichefia convenabil,
fie prin presiune, fie prin răcire.
Derivaţii clorofluoraţi ai metanului şi ai etanului (freonii) cei mai întâlniţi sunt:
• diclordifluormetanul (CCl2F2) (Freon Propulsor 12), cu punctul de fierbere la -29,8°C,
cel mai utilizat, netoxic;
• triclorfluormetanul (CCl3F) (Propulsor 11) are punct de fierbere mai ridicat, de aceea
are utilizări limitate;
• diclordifluormetanul (CCl3F2-CCl2) (Freon 114);
• clortrifluormetanul (CF3);
• tetrafluormetanul (CF4) etc.
Aceste substanţe poartă denumiri brevetate, ca: freoni; frigeni; arctoni; eskimoni etc.;
sunt stabili chimic, neimflamabili, la presiune lichefiază când sunt sub formă de gaze sau sub
formă lichidă. Au calitatea de a dizolva unele lichide polare.
Aparatura pentru producerea aerosolilor
Aerosolii se produc ex-tempore, cu ajutorul a două tipuri de dispozitive:
a) generatoare de aerosoli în care se introduc substanţele de aerosolizat;
b) generatoare de aerosoli care servesc şi pt. conservarea substanţei active de
dispersat
Se cunosc numeroase încercări de a genera aerosoli. Un dispozitiv simplu este
dispozitivul "Pandula” (fig. 7.25.).

Fig. 7.25. Generator de aerosoli Pandula.


a-generator de vapori de apă; b-sursă de căldură; c-tub efilat care conduce vaporii;
d-tub dispus în soluţia medicamentoasă; e-tub de direcţionare a aerosolilor.

Dispozitivele generatoare de aerosoli


Principalele tipuri de dispozitive generatoare de aerosoli sunt sistemele cu
- două faze şi cu
- trei faze.
Sistemele cu două faze
Sunt sisteme constituite dintr-o fază gazoasă şi una lichidă (fig. 7.26.).
Aerosolii cu gaz comprimat formează sisteme cu două faze.
271
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Fig. 7.26. Sistem bifazic.


1 - faza gazoasă;
2 - faza fluidă.
La deschiderea supapei, amestecul de propulsor lichefiat şi substanţă activă va fi
expulzat, şi prin evaporarea gazului, produsul activ este împrăştiat într-o dispersie foarte fină.
(fig. 7.27.).
Solvenţii utilizaţi pentru amestecul substanţei active cu propulsorul sunt: alcoolul etilic,
glicerina, propilenglicolul, polietilenglicolul, acetatul de etil, acetonă, uleiul de vaselină

b-dispozitiv cu pară
de cauciuc.

a-dispozitiv cu diuză şi
pereţi din material
plastic deformabil.

Fig. 7.27. Dispozitive manuale de aerosoli.

Sistemele cu trei faze


Acestea sunt formate din soluţia de medicament, gaz lichefiat care este nemiscibil cu
prima şi faza gazoasă a propulsorului.
În acest caz, propulsorul nu participă la formarea aerosolului, nefiind expulzat prin valvă
(ci are rolul de a crea presiunea necesară în recipient (fig. 7.28. şi 7.29.).
Acest sistem are o utilizare redusă în medicina veterinară, neproducând aerosoli
adevăraţi.

Fig. 7.28. Sistem trifazic.


1-faza gazoasă;
2-agent propulsor;
3-soluţia medicamentoasă.

Fig. 7.29. Dispozitiv generator de aerosoli


unde agentul propulsor este un gaz comprimat care apasă asupra soluţiei medicamentoase.

272
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Umplerea recipienţilor cu soluţii


Umplerea recipienţilor se face la temperatură scăzută şi sub presiune.
Umplerea la rece. Se face în prezenţa temperaturilor scăzute, în instalaţii frigorifice
adecvate.
Soluţia de substanţă activă şi propulsorul lichefiat se introduc în recipienţi deschişi,
după care se aplică valva.
Umplerea cu hidrocarburi fluorurate se face la -30°C.
Umplerea sub presiune se execută la temperatura mediului.
În recipient, se introduce substanţa activă (sub formă de soluţie, suspensie sau
emulsie), se aplică valva prin sertizare46, apoi propulsorul se va introduce în sens opus
funcţionării valvei (fig. 7.30.).

Fig. 7.30. Valvă.


1-supapă mobilă;
2-cap vaporizator;
3-arc valvă;
4-tub plonjor;
5-orificiul capului de vaporizare.

În toate procedeele de umplere, se vor folosi recipienţi sterili, din care s-a scos aerul.
Dozarea cantităţilor de fluide aerosolizate se face gravimetric şi volumetric (pompe
dozatoare care se umplu şi se golesc alternativ, cu conţinut fix, care sunt introduse în
flacoanele de aerosolizare).
Obţinerea aerosolilor
Aerosolii se obţin, în principiu, prin două metode: prin condensare şi prin dispersare.
Prepararea prin condensare constă în obţinerea unui volum iniţial de gaz suprasaturat
cu substanţa activă ca urmare a unei reacţii chimice, combustii, volatilizări rapide, urmată de o
răcire (în spaţiu rece) a gazului suprasaturat sau prin detentă adiabatică (care determină
condensarea în dispersie foarte fină a substanţei active).
În medicina veterinară, cel mai simplu, pseudoaerosolii se obţin prin arderea unor
droguri şi inhalarea fumului rezultat sau prin volatilizarea unor uleiuri eterice prin antrenare cu
vapori de apă (care, la condensare, formează aerosoli inhalanţi).
Cea mai simplă metodă de a obţine aerosoli inhalanţi este presărarea peste apă
fierbinte a unor produse vegetale cu conţinut în uleiuri eterice sau a unor tincturi de uleiuri
eterice.
Prepararea prin dispersare este utilizată pentru obţinerea aerosolilor medicamentoşi.
Metoda constă în dispersarea foarte fină a fazei lichide (sau uneori solide) cu ajutorul
unor mijloace mecanice, cu un curent de aer sau alt gaz sau prin detenta unui gaz care obligă
faza lichidă să străbată o duză sau un orificiu capilar (imobil sau rotativ).
În acest scop, se întrebuinţează dispozitive (nebulizatoare, pulverizatoare, atomizoare)
prin care curentul de aer sau gaz este dirijat spre deschiderea unui tub capilar, introdus în
soluţia de dispersat, fapt ce va provoca aspirarea lichidului sub formă de jet.
De obicei, acesta este proiectat asupra unei suprafeţe sau obstacol de captare care
realizează omogenizarea dispersiei gazoase, după care aerosolul este condus la locul de
aplicare.
Aerosolii farmaceutici posedă două componente:

46
Sertizarea este deformarea părţii inferioare şi fixarea etanşă la gâtul recipientului metalic.
273
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

a) substanţa activă (faza dispersă), cel mai adesea sub formă de soluţie dar şi solidă
b) mediul vehiculant (faza de dispersiune, propulsorul).
Substanţele active pot fi utilizate şi sub formă de suspensii, ceea ce reclamă
micronizarea şi folosirea agenţilor de stabilizare47 umectanţi (Tween).
Substanţa activă poate fi utilizată şi sub formă de emulsie tip U/A.
Controlul preparatelor pe bază de aerosoli
Controlul aerosolilor urmăreşte calitatea diferitelor componente (substanţele active,
propulsorii, recipienţii).
Pentru aerosolii adevăraţi, activitatea terapeutică este condiţionată de o anumită
capacitate de pătrundere şi fixare în căile respiratorii.
Omogenitatea şi stabilitatea aerosolilor este determinată de dispozitivul generator.
Capacitatea de penetrare şi fixare în căile respiratorii depinde şi de dispozitivul de
aerosolizare, care trebuie să fie adaptaţi, în funcţie de ventilaţia pulmonară.
Nivelul de penetraţie a particulelor de substanţă activă dispersate este influenţat de
curentul de aer şi de dimensiunea particulelor.
Diametrul cel mai eficient al particulelor, pentru pătrunderea în alveolele pulmonare,
este diametrul sub 5µm, (cele sub 1µm sunt îndepărtate prin expirare) şi nu se fixează.
Studiul granulometric al aerosolilor necesită captarea particulelor dispersate.
Aceasta se poate realiza printr-o reţea de fibre de plexiglas (port-obiectiv), prin care
aerosolul controlat este menţinut câteva secunde.
Microparticulele sunt reţinute de firele portobiectivului care se adaptează la un
microscop prevăzut cu un ocular micrometric cu ajutorul căruia se poate stabili dimensiunea
particulelor.
Controlul aerosolilor include:
a) controlul toxicităţii acute a agenţilor propulsori;
b) controlul compatibilităţii fiziologice pentru fiecare nouă formulă de preparare şi
condiţionare sub formă de aerosoli, prin determinarea concentraţiei maxime (exprimată în
ppm, ml/m3) de produs aerosolizat care, timp de 8 ore, nu provoacă vreo acţiune dăunătoare
sau iritantă asupra mucoaselor şi pielii.
c) determinarea stabilităţii principiilor activi se face după 6 luni de păstrare a flacoanelor
la temperatura camerei sau după 3 luni de păstrare la temperatura de 50°C.

47
Stabilitatea aerosolilor este mult mai mică decât a hidrosolilor.
Aceasta se datorează în special mediului de dispersiune gazos, care are vâscozitate mult mai mică decât a apei (aerul are
vâscozitate de circa 1,8 x 104 poise, în timp ce apa, la 20°C are o vâscozitate de 10-2 poise).
Datorită vâscozităţii mici a mediului de dispersie gazos, particulele dispersate se găsesc antrenate într-o mişcare intensă, care
are ca rezultat ciocniri frecvente ale particulelor care pot agrega în particule mai mari, solicitate de forţa gravitaţiei.
Acest proces este un proces de coagulare pericinetică.
În sedimentarea lor, particulele vor întâlni şi alte particule pe care le vor antrena în sedimentare.
Acest proces este denumit coagulare ortocinetică.
Aceste două tipuri de coagulare se petrec nu numai în aerosoli ci şi în cazul altor sisteme disperse.
Baza particulelor exercită o influenţă esenţială asupra aerosolilor, astfel încât numai aerosolii cu un grad mare de dispersie sunt
relativ mai stabili (106-105 x cm-1).
Un alt factor care contribuie la o stabilitate scăzută a aerosolilor (comparativ cu suspensiile, soluţiile, emulsiile) este încărcarea
redusă cu sarcini electrice (sau chiar lipsa acestora) de pe suprafaţa particulelor disperse.
Sursa încărcării electrice (atunci când ea există) se datorează modului de obţinere a aerosolului sub influenţa unui efect brusc
sau a unei acţiuni ionizante, ca urmare a coliziunii particulelor cu ionii atmosferici.
Uneori aerosolii pot fi constituiţi din particule încărcate cu sarcini electrice opuse.
Sub acţiunea forţei gravitaţionale, mişcării browniene şi fenomenelor de adsorbţie numărul şi diametrul particulelor aerosolilor
variază foarte mult în timp.
Aerosolii tind să se stabilizeze când diametrul particulelor este cuprins între 0,1-1µm (dimensiuni la care viteza de sedimentare
a particulelor este sensibil echivalentă amplitudinii mişcării browniene.
274
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.6. SOLUŢIILE EXTRACTIVE


Soluţiile extractive sunt forme farmaceutice care conţin proporţii mai mari sau mai mici
de substanţe active alături de alte substanţe mai puţin active, inerte, denumite “balast”
care au fost extrase cu ajutorul unui dizolvant din produse animale sau vegetale.
În funcţie de structura celulei vegetale viteza extracţiei va fi variabilă. Prin ţesuturile cu
parenchim, atât dizolvantul, cât şi soluţia extractivă, difuzează mai uşor.
Dacă textura este lemnoasă sau cu conţinut în substanţe hidrofobe (ceruri, rezine) şi
solventul este hidrofil, difuziunea va fi foarte scăzută sau chiar nulă.
La începutul extracţiei, în lichidul extractiv vor difuza într-o cantitate mai mare
substanţele cu greutate moleculară mică, procentul acestora va scădea şi în soluţie vor trece
substanţe cu greutate moleculară mare. (albumine, pectine, mucilagii etc.) care vor constitui
balastul.
Pentru a uşura procesul de dizolvare şi fenomenele de difuziune-osmoză a substanţelor
din droguri, produsele vegetale se vor îmbiba în solvenţi.
Îmbibarea sau umectarea se aplică în cazul solvenţilor hidroalcoolici sau al apei.
În timpul extracţiei are loc un schimb de substanţe între soluţia din interiorul celulei (cu
concentraţie mare în principii activi) şi dizolvantul folosit.
Acest proces de schimb se va încetini pe măsura extracţiei, până la stabilirea unui
echilibru între concentraţia soluţiei, de la interiorul şi exteriorul ei.
În cazul stabilirii echilibrului, difuziunea şi osmoza vor înceta.
7.6.1. Soluţiile extractive apoase
Soluţiile extractive apoase sunt preparate farmaceutice lichide obţinute prin macerarea,
infuzarea sau decocţia produselor vegetale cu apă.
În funcţie de modul de obţinere pot fi: macerate, infuzii, decocturi (FR X).
Soluţiile extractive sunt forme farmaceutice care conţin proporţii mai mici sau mai mari
de substanţe active alături de altele mai puţin active şi de balast, extrase cu ajutorul
solvenţilor. Pentru extracţia texturilor vegetale, se vor folosi plante întregi sau părţi din plante,
de obicei uscate (foarte rar proaspete)48.
Viteza şi rata extracţiei din sunt condiţionate de procesele de dizolvare, difuziune şi
osmoză.
Metoda de extracţie Forma farmaceutică Solventul folosit
Macerare Macerat Apa
Infuzie Infuzie Apa
Decocţie Decoct Apa
Macerare repetată Extracte Alcool, alcool + apă, eter
Percolare-diacolare Tincturi Alcool + eter
Macerare Vinuri medicinale Vinuri
Macerare Oţeturi Oţet
Macerare-digestie Uleiuri Uleiuri

Procedeul de extracţie se alege dependent de natura ţesutului produsului vegetal şi de


proprietăţile fizico-chimice ale principiilor active care urmează a fi extrase.
Metodele aplicate în vederea obţinerii soluţiilor extractive se pot aplica dependent de
natura drogului şi de forma farmaceutică care se va obţine.
Randamentul de extracţie al principiilor active depinde de factorii enumeraţi mai jos:
Gradul de mărunţire al produsului vegetal supus extracţiei
Cu cât produsul vegetal este adus la un grad de mărunţire mai avansat, cu atât
suprafaţa de contact este mai mare, deci extracţia este completă.
Totodată, se extrage şi o cantitate mai mare de substanţe de balast, care prin absorbţie
48
De obicei, se foloseşte acea parte a plantei care conţine cantitatea maximă de principii activi.
Din droguri proaspete, soluţiile extractive se prepară imediat după recoltare (pentru a se elimina orice pierdere sau modificare a
principiilor activi care ar putea surveni în procesul de uscare sau conservare).
Prin uscare, celulele plantei devin rugoase datorită contractării protoplasmei (care trece din starea de sol în cea de gel, proces
reversibil atunci când solventul este hidrofil şi pătrunde în celulă prin membrana semipermeabilă).
275
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

reţin o parte din principiile active scăzând astfel calitatea preparatului.


Din aceste motive, FR X prevede gradul de mărunţire al preparatelor vegetale folosite la
prepararea soluţiilor extractive, fiind avansat pentru produse vegetale cu structura compactă
(fructe, seminţe).
Pentru soluţiile extractive apoase, F.R. recomandă mărunţirea în funcţie de produsul
vegetal.
Pentru flori şi părţi ierboase (sita I şi II), pentru tulpini, scoarţe, rădăcini (sita III).
S-a constatat că pentru unele porţiuni vegetale un grad mai avansat de mărunţire
determină o rată mai mare a cantităţii substanţelor active extrase şi, în această situaţie, se
recomandă sita V (drogurile care conţin glicozizi, alcaloizi şi uleiuri volatile).
Pentru obţinerea soluţiilor extractive apoase nu este prevăzut nici un procedeu unanim
recunoscut. În acest context, la alegerea procedeului de extracţie, se va lua în calcul natura
substanţelor active care se vor extrage şi structura drogurilor care sunt extrase.
Pentru ţesuturile vegetale friabile, (frunze, flori, cu conţinut în uleiuri volatile, alcaloizi
sau glicozizi) se recomandă infuzarea.
Pentru ţesuturile lemnoase sau care conţin alcaloizi, taninuri, substanţe amare sau
saponine se recomandă decocţia.
Adesea se recomandă utilizarea mai multor procedee de extracţie pentru acelaşi drog.
Raportul produs vegetal – solvent
În cazul în care cantitatea de produs vegetal nu se indică din prescripţie, F.R. X prevede
următoarele proporţii: pentru rădăcina de odolean, rădăcina de ciuboţica cucului şi floarea de
muşeţel: 3%, pentru frunza de degeţel: 0,5%, pentru rădăcină de ipeca: 0,25% şi 6% pentru
restul produselor vegetale.
Dozele maxime, se verifică, conform F.R. X, pentru produsele vegetale ce conţin
principii puternic activi (rădăcina de ipeca, frunzele de degeţel lânos).
Umectarea prealabilă a produsului vegetal supus extracţiei
La infuzare şi decocţie, F.R. X prevede umectarea cu 3 ml apă pentru fiecare gram de
produs vegetal şi menţinerea în contact 5 minute, favorizând astfel extracţia ulterioară a
principiilor activi.
Produsul vegetal, în contact cu apa, se înmoaie, membrana sa celulară se îmbibă,
permite pătrunderea apei în interiorul celulei şi aduce protoplasma din stare de gel, în stare de
soluţie.
Umectarea are rostul de a deplasa aerul din ţesuturile materialului vegetal, împiedicând
flotarea lui la suprafaţa apei.
Timpul scurt de îmbibare împiedică instalarea unor procese enzimatice care ar putea
degrada unele principii active.
Apa folosită la extracţie este apa distilată.
Datorită pierderilor de apă care survin în timpul extracţiei prin evaporare, prin îmbibarea
produsului vegetal şi a materialului flotant, F.R. X prevede completarea la masa prevăzută
prin spălarea cu apă sau prin stoarcerea reziduului.
Cantităţile de apă folosite pentru umectarea drogului nu se iau în considerare la
completarea la greutate a soluţiei extractive apoase.
Temperatura şi timpul de încălzire
Influenţează în mod pozitiv randamentul de extracţie, datorită solubilităţii crescute a
principiilor active la cald. F.R. X prevede extracţia unor principii termostabili, la temperatura de
90- 100°C, în cazul infuziilor şi a decocturilor.
Timpul de încălzire prevăzut este de 15-30 de minute, în funcţie de tipul extractului.
Agitarea
Agitarea din când în când a amestecului în timpul extracţiei îndepărtează stratul saturat
în principii active din jurul produsului vegetal şi se înlocuieşte cu lichid extractiv mai puţin
concentrat, mărind astfel randamentul extracţiei.

276
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Filtrarea
F.R. X prevede ca infuziile să se filtreze după 30 de minute, iar decocturile imediat după
preparare, prin vată, deoarece hârtia de filtru şi materialele textile reţin prin adsorbţie o parte
din principiile active.
7.6.1.1. Maceratele
Maceratele sunt preparate farmaceutice lichide obţinute prin extracţia principiilor activi
din produse vegetale la temperatura normală.
F.R. X precizează că metoda se foloseşte la extragerea mucilagiilor din produse
vegetale.
Tehnică: peste produsul vegetal mărunţit (cu excepţia seminţelor de in) şi spălat sub jet
de apă se adaugă masa de apă prevăzută şi se ţine la temperatura camerei timp de 30 de
min, agitând de 5-6 ori. Lichidul se decantează şi se filtrează prin vată.
Filtratul se completează la masa prevăzută prin spălarea reziduului cu apă, fără a presa.
Dacă soluţia extractivă rezultată depăşeşte 100g se adaugă un amestec de p-
hidroxilbenzoat de metil şi p-hidroxilbenzoat de propil (75mg şi respectiv 25mg pentru fiecare
100g soluţie extractivă rezultată).
Macerarea poate fi de mai multe feluri:
• simplă (după procedeul de mai sus);
• dublă (extracţia se face cu adăugarea de două ori a solventului);
• multiplă.
Macerarea se mai poate efectua şi prin metoda per descensum (asemănător procesului
de dizolvare de la soluţiile de preparare).
Procedeul este indicat la prepararea soluţiilor extractive din produsele mucilaginoase.
Macerarea se aplică mai ales în cazul extracţiei principiilor uşor solubile la rece şi
termolabile. În cazul macerării, având ca solvent apa, lichidul extractiv nu va fi foarte stabil şi
se pot produce inactivări (datorită proceselor enzimatice).
Digestia este o macerare la 40-60°C. După adăugarea solventului peste drog, vasul se
menţine la această temperatură pe baia de apă timp de 2-6 ore, agitând periodic.
Digestia este utilă pentru extracţia substanţelor mai greu solubile la rece (mai puţin
termolabile).
Macerarea apoasă asigură extracţia principiilor active sensibile la căldură, permite
extracţia selectivă, însă incompletă. Maceratele apoase, pot deveni medii favorabile
dezvoltării microorganismelor, şi, de aceea, la preparare, se iau măsuri pentru evitarea
contaminării (prin utilizarea vaselor acoperite, filtrarea în cel mai scurt timp posibil şi/sau
adăugarea unui conservant antimicrobian).
Timpul de macerare pentru extracţiile apoase este de la 30 de minute la 5-6 ore; pentru
cele alcoolice (vezi tincturi şi extracte) 6-10 zile. Timpul de macerare se scurtează prin
agitare.
Exemple de macerate oficinale:
Maceratul de nalbă mare
Rp./
Macerati Altheae radicis 6/180
Aminophenazoni* 1,00
Tincturae Belladonae* 0,50
Sirupi codeini 20,00
M.f. macerati
D.S.int.
(Dozele maxime prevăzute de F.R. IX pentru aminofenazonă şi de F.R. X pentru tinctura de Belladonae nu
vor fi depăşite.)
Preparare. Peste rădăcina de nalbă mare, mărunţită la sita I şi spălată sub jet de apă se adaugă cantitatea
de apă prevăzută (180g) şi se ţine la temperatura camerei timp de 30 de minute, agitând de 5-6 ori.
Lichidul obţinut se decantează şi se filtrează prin vată, iar flotantul se completează la 180g prin spălarea cu

277
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

apă a reziduului, fără a presa.


Se adaugă apoi 0,135g nipagin şi 0,045g nipasol.
În soluţia extractivă se dizolvă aminofenazona (eventual la o uşoară încălzire pe baia de apă), se adaugă
siropul de codeină, apoi tinctura de mătrăgună măsurată în picături.
Se etichetează flaconul de expediere in-dicând modul de administrare, data preparării şi menţiunile "A se
păstra la rece" (2-8°C) şi "A se agita înainte de utilizare".
Observaţii. Rădăcina de nalbă se mărunţeşte în fragmente prea mici, deoarece ea conţine şi o cantitate
mare de amidon (35%), care la o mărunţire mai avansată s-ar extrage.
Amidonul extras, pe lângă faptul că nu are acţiune terapeutică, îngreunează extracţia mucilagiilor şi poate
favoriza alterarea preparatului.
Principiul medicamentos din rădăcina de nalbă mare este reprezentat de substanţele mucilaginoase uşor
solubile în apă rece.
Prin macerare se asigură o extracţie selectivă, evitându-se antrenarea amidonului, scop în care reziduul nu
se separă după filtrare.
Agitarea amestecului în timpul macerării este necesară pentru a îndepărta stratul de solvent (natural)
saturat din jurul drogului şi înlocuirea lui cu un strat mai puţin saturat, care va favoriza în continuare extracţia.
Observaţie: decoctul de nalbă este impropriu numit astfel, deoarece soluţia extractivă se prepară prin
macerare şi nu prin extracţie.
Întrebuinţare. Emolient şi calmant al tusei, acţiuni completate de restul componentelor active ale
prescripţiei (Tincturae Belladonnae, Sirupi codeini), analgezic şi antipiretic.
Maceratul de in
Rp./
Macerati Lini seminis 5/150
Methenamini 5,00
Sirupi balsame Tolutani 30,00
M.f. macerati
D.S.int., la şase ore câte o linguriţă la câine.
Preparare. Se prepară maceratul de seminţe de in (conform tehnicii din F.R. X ).
În maceratul obţinut, se dizolvă metanamina, iar soluţia obţinută se amestecă cu siropul din balsam de Tolu,
cântărit direct în sticluţa de expediere.
Precizări. Seminţele de in conţin în celulele epidermice un mucilag (3-7%) care va fi extras prin îmbibarea
lor cu apă, motiv pentru care nu mai este necesară mărunţirea seminţelor.
În acelaşi timp, seminţele fiind intacte, este evitată hidroliza glicozidelor cianogenetice cu eliberarea de HCN
sub acţiunea enzimei linimaraza.
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Datorită mucilagiilor conţinute în seminţele de in, preparatul este emolient
şi uşor laxativ (produce în intestin o dilatare a peretelui, ceea ce determină în mod reflex accelerarea
peristaltismului.
7.6.1.2. Infuziile
Sunt preparate farmaceutice lichide, obţinute prin acţiunea extractiva a apei încălzite la
fierbere asupra unor produse vegetale.
Infuzarea se foloseşte la extragerea principiilor active din produsele vegetale care conţin
ţesuturi friabile (flori, frunze, părţi ierbacee).
Tehnică: produsul vegetal se aduce la gradul de mărunţire prevăzut în monografia din
F.R. În continuare, pentru fiecare gram de produs vegetal se foloseşte, pentru umectare, apa,
cu excepţia produselor vegetale care conţin uleiuri volatile49 care se umectează cu 0,5 alcool
diluat.
După 5 minute, se adaugă masa de apă prevăzută, încălzită la fierbere şi se lasă în
contact timp de 30 de min.
Se filtrează prin vată şi soluţia obţinută se completează la masa prevăzută prin spălare

49
F.R. recomandă folosirea apei acidulate (acid clor-hidric 1%) în cazul extracţiei drogurilor care conţin alcaloizi.
În cazul drogurilor cu conţinut în uleiuri volatile umectarea se va face cu o cantitate de alcool 50° (cât este necesar pentru
umezirea abundentă a drogului).
Operaţia se execută în infuzoare acoperite, după 5 minute se adaugă apa fierbinte, după care se filtrează. În cazul produselor
vegetale care conţin glicozide (ex. Digitalis, Convalaria) drogul mărunţit se amestecă cu apă rece şi apoi se menţine 15 minute
pe baia de apă la 90°C.
Pentru a stabiliza glicozidele se recomandă adaosul de 10% alcool la soluţia rece.
În situaţia când drogurile conţin saponine, extracţia se va face în apă alcalinizată cu bicarbonat de sodiu (1g bicarbonat/10g
produs vegetal).
Procedeul de a turna apă în clocot peste drogul uscat nu este recomandabil deoarece apa clocotită va coagula albuminele şi
astfel va îngreuna extracţia.
278
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

cu apă sau prin stoarcerea reziduului.


Dacă soluţia extractivă rezultată depăşeşte 100g se adaugă un amestec de para-
hidroxibenzoat dimetil şi para-hidroxibenzoat de maril (75mg şi, respectiv, 25mg pentru
fiecare 100g soluţie extractivă rezultată.
Aspectul infuziilor trebuie să fie clar, limpede.
În funcţie de natura produsului vegetal supus extracţiei, această tehnică suferă
modificări, după cum se va observa în următoarele exemple oficinale:
Infuzia din specii pectorale
Rp./
Infusii Species pectorales 10/180
Kalii guajacoli sulfonici 3,00
Dionini 0,20
Sirupi simplici ad 200,00
M.f. inf.
D.S.int.
Preparare. Se prepară infuzia din specii pectorale după tehnica prevăzută, adăugând cantitatea
corespunzătoare de amestec conservant "nipagin-nipasol".
Într-o parte din soluţia extractivă obţinută se dizolvă tiocolul şi separat în restul soluţiei de dizolvă morfina
clorhidrat.
Se reunesc soluţiile şi se aduc în flaconul de expediere, completându-se apoi la 200g cu sirop simplu.
Se eliberează în flacoane colorate, ferit de lumină, care au prevăzute pe etichetă modul de administrare,
data preparării şi menţiunile "A se păstra la rece" şi "A se agita înainte de întrebuinţare".
Precizări. Infuzia de specii pectorale se prepară folosind recipiente de sticlă sau porţelan cu deschidere
largă (eventual în formă cilindrică) pentru a se putea introduce şi scoate uşor produsul vegetal şi pentru a se agita
amestecul, acoperite pentru a evita invadarea cu microorganisme şi răcirea rapidă.
Nu se folosesc vase de metal sau recipiente cu smalţul sărit datorită prezenţei tiocolului (complex colorat
3+
violet cu Fe ).
Dizolvarea tiocolului se va face la temperaturi care să nu depăşească 60-70°C, iar conservarea preparatului
se realizează în recipiente colorate datorită sensibilităţii acestuia faţă de lumină.
Acţiune terapeutică, indicaţii: emolient, expectorant, antiseptic, în afecţiuni ale căilor respiratorii la
animale tinere.
Infuzie din flori de tei
Rp./
Infusii Tiliae flores 5/100
Natrii benzoati 2,00
Kalii guajacolsufonatis 3,00
Sol. ammonii chloridi anisata IV gtts
Sirupi codeini 20,00
M.f. inf.
D.S.int., la două ore câte o lingură.
Preparare. Florile de tei mărunţite la sita I se umectează cu 15 g apă, se lasă în repaus 5 minute, după care
se adaugă cantitatea de apă încălzită la fierbere.
Se lasă 30 de minute în repaus, apoi se filtrează prin vată şi se completează la masa prevăzută prin
spălarea sau stoarcerea reziduului.
În soluţia extractivă se dizolvă benzoatul de Na, tiocolul, apoi se adaugă siropul de codeină şi soluţia de
clorură de amoniu anisată. Se eliberează în recipiente colorate, etichetate corespunzător (mod de administrare,
data preparării, menţiuni speciale).
Precizări. Deşi florile de tei conţin principii volatili (farnezolul), infuzia de flori de tei se prepară după tehnica
generală prevăzută de F.R. X, fără umectarea cu alcool (F.R. X prevede umectarea cu apă a florilor de tei) pentru
a nu precipita mucilagiile a căror prezenţă în infuzie este necesară pentru efectul emolient.
Alături de substanţele mucilaginoase se mai extrag flavone, quercetol, kempferol), taninuri, uleiuri volatile.
Infuzarea se face în vase bine închise pentru a evita volatilizarea parţială a farnesolului.
Întrebuinţări. Infuzia de tei se utilizează ca emolient, fluidizant al secreţiilor şi expectorant (flavonozide),
uşor sedativ. Aceste proprietăţi sunt completate sau potenţate de acţiunea celorlalte componente ale prescripţiei.
Infuzia de flori de muşeţel
Rp./
Infuzii Chlamomilae flores 5/250
Acidi borici
Natrii borati aa 3,00
M.f. inf.
D.S.ext., comprese pentru afecţiuni oftalmice
Preparare. Florile de muşeţel se mărunţesc la sita I, se amestecă cu 2,5g alcool diluat.

279
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

După 5 minute se adaugă 250g apă încălzită la fierbere şi se lasă în contact 30 de minute.
Se filtrează prin vată şi soluţia obţinută se completează la masa prevăzută (250g) prin spălare cu apă sau
prin stoarcerea reziduului. În soluţia extractivă obţinută, la cald, se adaugă acidul boric şi tetraboratul de sodiu, iar
după răcire se adaugă 2,5g soluţie de boratfenil mercuric 0,2%.
Observaţii. Infuzia de flori de muşeţel nu este menţionată în F.R. X, dar la monografia de generalităţi
"Solutiones extractivae aquasol" se specifică masa de flori de muşeţel în procente (3%).
Vasul în care se face extracţia trebuie să fie bine închis pentru a nu se permite pierderea uleiului volatil.
Florile de muşeţel conţin:
• substanţe amare de natură secvinterpenică (matricarina şi matricina) care la distilarea cu vapori de apă
pentru obţinerea uleiului volatil se descompune parţial cu formare de derivaţi de azulen, în principal, comazulen;
• un ulei volatil în proporţie de 0,3% albastru, datorită prezenţei azulenelor (comazulena), cu miros aromat
puternic şi gust acru sensibil la lumină; alături de azulene, uleiul volatil mai conţine disabolol, compus cu acţiune
antiinflamatoare puternică;
• flavone, rezinee, mucilagii. Infuzia este utilizată sub formă de comprese oculare.
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Infuzia de flori de muşeţel se utilizează ca antiinflamator (datorită
bisobolului) şi cicatrizant (datorită romazulenei). Acţiunea cicatrizantă se explică prin influenţa favorabilă asupra
metabolismului pielii, conducând la regenerarea ţesuturilor prin procese de granulare şi epitelizare.
Are şi acţiune radioprotectoare.
Extern, se utilizează în afecţiunile cutanate (intertrigo şi iritaţii cutanate, zona zoster, furuncule, erupţii) şi,
sub formă de clisme, în stări iritative ale intestinului gros.
Intern, infuzia de flori de muşeţel se utilizează ca antiseptic (datorită cumarinelor, flavonelor şi bisabololului),
antiinflamator, stomahic, în inflamaţii gastrointestinale, stări dis-peptice, colite, meteorism de origine spastică,
inflamaţii ale căilor urinare.
Infuzia de flori de coada şoricelului
Rp./
Infuzii Millefolii flores 1/l00
Natrii borati 1,00
M.f. inf.
D.S.ext.
Preparare. Infuzia de flori de coada şoricelului se prepară prin tehnica cunoscută, ţinând cont de conţinutul
de ulei volatil al acestui produs vegetal.
În soluţia extractivă obţinută se dizolvă, prin uşoară încălzire, tetraborat de sodiu, iar după răcire se poate
adăuga cantitatea corespunzătoare de soluţie Fenosept 0,2%. Se eliberează în flacoane colorate, având menţionat
pe etichetă modul de întrebuinţare, data reparării, "A se agita", " A se păstra la rece".
Observaţii. Componentul principal al acestor flori fiind uleiul volatil (0,1-0,5%), pentru fiecare gram de ulei
vegetal se folosesc pentru umectare 0,5ml alcool diluat, iar infuzarea se va face în vase bine acoperite, pentru a se
evita volatilizarea alcoolului şi a uleiului volatil.
Uleiul volatil din flori şi frunze conţine în principal azulene (50%), care se formează in timpul distilării cu
vapori de apă din proazulene şi care îi conferă culoare albastră, şi, spre deosebire de uleiul volatil din Chamomillae
flores, nu conţine bisobolol, alcool secvinterpenic.
Acţiune terapeutică. Infuzia de coada şoricelului este indicată, datorită proprietăţilor antiinflamatoare,
calmante, antiseptice, ca hemo-static anal, vezical, nazal, intestinal.
Infuzii de produse vegetale ce conţin alcaloizi
Rp./
Coffeini et natrii benzoati 0,50
Aminophenazoni 1,00
Codeini phosphati 0,20
Inf. Ipecacuanhae radix 0,50/150
Sol. ammonii chloridi anisati 2,00
Sirupi simplici 20,00
M.f. inf.
D.S.int.
Preparare. Rădăcina de Ipeca se mărunţeşte la sita V. Peste ea se adaugă 1,5g apă (30 de picături).
După un repaus de 50 de minute se aduce cantitatea de apă prescrisă încălzită la fierbere, acidulată cu
două picături de acid clorhidric diluat. După 30 de minute, soluţia extractivă se decantează şi se filtrează prin vată.
Se completează la 180g spălând reziduul cu apă distilată şi se filtrează prin aceeaşi vată.
Într-o mică porţiune de filtrat (circa 5-10g) se dizolvă fosfatul de codeină. În restul soluţiei extractive se
dizolvă aminofenazona, apoi codeina şi benzoatul de sodiu şi se reunesc soluţiile.
În sticla de expediere se cântăreşte soluţia de clorură de amoniu anisată, siropul şi peste aces-tea se
adaugă infuzia în care s-au dizolvat substanţele.
Dacă este nevoie lichidul se filtrează din nou prin vată.
Se etichetează indicând modul de administrare, data preparării şi menţiunile "A se păstra la rece", "A se
agita înainte de întrebuinţare".
280
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Acţiune terapeutică şi indicaţii. Infuzia de rădăcină de ipeca este indicată, în doze mici, ca expectorant
stimulând secreţia mucoaselor şi fluidificând expectoraţia, în bronşite acute şi cronice, bronhopneumonii, deoarece
nu provoacă efecte secundare.
Substanţele medicamentoase asociate infuziei completează sau poten-ţează efectele acesteia, codeina
acţionează ca antitusiv , aminofenazona ca analgezic, antipiretic, soluţia de clorură de amoniu anisată ca
expectorant antiseptic al căilor respiratorii.

7.6.1.3. Decocturile
Decocturile sunt preparate farmaceutice lichide obţinute prin acţiunea extractivă a apei
timp de 30 de minute, la baia de apă.
Decocţia se foloseşte la extragerea componentelor active din produsele vegetale care
conţin ţesuturi lemnoase (rădăcini, rizomi, scoarţe, fructe coriacee).
Tehnica de preparare este oarecum asemănătoare cu cea a infuziilor:
- Drogul se va mărunţi şi se va îmbiba în 5 părţi apă rece.
- Se macerează 5 minute şi se adaugă apoi restul de apă fierbinte la proporţia cerută
(1% sau 5%).
- Se încălzeşte, pe baia de apă, 30 minute (la fierbere), se strecoară şi reziduul se spală
până la volumul prescris (la drogurile cu conţinut în uleiuri eterice se vor umecta bine cu
alcool de 50°C, apoi se va adăuga apă fierbinte).
Exemple de decocturi magistrale:
Decocturi din produse care conţin glicozide fenolice
Decoctul de merişor
Rp./
Decocti Vitis idaeae Fol. 20/180
Methenamini 15,00
Natrii benzoati 2,00
Sirupi simplici 20,00
M.f. sol.
D.S.int., 3 linguri pe zi
Conform F.R. IX, Uvae ursi folium se poate înlocui cu Vitis idea folium (frunze de merişor) în cantitate dublă.
Aceasta are aceeaşi acţiune farmacodinamică şi abundă în zona subalpină la noi în ţară.
Preparare. Frunzele de merişor se mărunţesc la sita V, se umectează cu 60g apă şi se lasă în repaus 50 de
minute. Se adaugă masa de apă prevăzută (180g), încălzită la fierbere şi se ţine în baia de apă 30 de minute.
Soluţia fierbinte se filtrează prin sită şi se completează la masa prevăzută prin spălare cu apă sau prin
stoarcerea reziduului. În soluţia extractivă se dizolvă metanamina, benzoatul de sodiu şi cantitatea
corespunzătoare de amestec conservant nipagin: nipasol (0,135g, respectiv 0,045g).
Soluţia se aduce în sticla de expediere în care s-a cântărit siropul simplu.
Observaţii. Principiile active mai importante ale frunzelor de merişor sunt metilarbutozida, alături de care se
mai pot găsi tanin galic, acid ursolic, glucide, ceară, flavonozide etc.
Drogul se mărunţeşte la fineţea sitei V, conform prevederilor F.R. X pentru produse vegetale care conţin
glicozide. Frunzele de merişor sunt coriacee şi acoperite cu un strat ceros, care împiedică pătrunderea solventului
în celule. Prin încălzire timp de 30 de minute pe baia de apă la fierbere, stratul ceros este înmuiat, iar solventul
extrage principiile active şi din ţesutul compact al frunzei.
Datorită taninurilor, soluţia extractivă nu se asociază cu săruri de alcaloizi, precipitatele care apar fiind
toxice.
Acţiune terapeutică şi întrebuinţare. Decoctul de frunze de merişor se foloseşte în tratamentul bolilor
căilor urinare, mai ales în stări inflamatorii purulente.
Pe traiectul urinar, arbutozida şi metilarbutozida sunt hidrolizate la hidrochinonă, metilhidrochinonă şi
glucoză.
Acţiunea antiseptică se datorează hidrochinonei, care se elimină rapid prin urină colorând-o în verde.
Hidroliza arbutozidei şi deci acţiunea antiseptică este posibilă numai într-o urină alcalină (pH= 8-8,5), ceea ce se
realizează prin administrarea concomitentă de bicarbonat.
Taninurile au o acţiune sinergică cu hidrochinona, prin calităţile astringente şi antiseptice.
Decoctul de China
Rp./
Decocti Chinae cortex 10,0/300,0
Extractae colae fluidi 10,0
Sirupi simplici 50,0
M.f. sol.
D.S.int., 2 x 1 linguriţe

281
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Preparare. Scoarţa de China mărunţită la fineţea sitei V se umectează cu 15g apă, se omogenizează cu o
baghetă şi după 5 minute se adaugă 120g apă încălzită la fierbere, acidulată cu 0,5g acid clorhidric diluat (10
picături). Se menţine în baia fierbinte amestecând. Reziduul se spală cu apă şi se completează soluţia la masa
prevăzută, apoi se verifică pH-ul soluţiei care trebuie să fie acid, (pentru a evita precipitarea alcaloizilor).
Soluţia obţinută se aduce în sticluţa de expediere, în care se cântăreşte siropul simplu apoi se adaugă
tincturile. Pe eticheta recipientului se menţionează modul de administrare, data preparării, "A se agita înainte de
întrebuinţare", "A se păstra la rece".
Observaţii. Alcaloizii din scoarţa de China; chinina, chimidina, cinconina se găsesc sub formă de complecşi
chinotanici foarte greu solubili, mai ales la rece. Prin încălzire trec în soluţie în cantitate mai mare, însă după răcire
precipită parţial şi decoctul se tulbură. Prin extracţia scoarţei de China cu apă acidulată cu HCl (1,5 ml HCl pentru
1g alcaloizi), aşa cum prevede F.R. X, alcaloizii trec în soluţie sub formă de clorhidraţi mai solubili, fiind astfel
extraşi aproape în totalitate. Filtrarea decoctului de China se face la cald, deoarece alcaloizii, chiar sub formă de
clorhidraţi, au o stabilitate mai mică la rece decât la cald. Tot datorită acestei diferenţe de stabilitate în funcţie de
temperatură, decoctul de China preparat în condiţii bune poate avea aspect tulbure sau poate prezenta un
sediment, motiv pentru care se impune agitarea preparatului înainte de întrebuinţare.
Acţiune terapeutică: tonică, stomahică, eupeptică.
Decoctul de ciuboţica cucului
Rp./
Decocti Primulae radix 3/150g
Aminophenasoni
Natrii benzoati aa 1,00
Sirupi simplici 20,00
M.f.sol.
D.S.int.
Preparare. Rădăcina de ciuboţica-cucului, mărunţită la fineţea sitei V, se umectează cu 9 g apă, se lasă în
repaus 5 minute. În 150g apă în fierbere se dizolvă 0,3g bicarbonat de sodiu, soluţia se aduce peste produsul
vegetal, apoi se menţine în baia de apă la fierbere timp de 30 de minute. Lichidul extractiv se filtrează imediat şi se
completează la 150g prin spălarea reziduului. În soluţia extractivă se dizolvă masa corespunzătoare de amestec
conservant (nipagin-nipasol, aminofenazonă şi benzoatul de sodiu). Se reunesc soluţiile şi se adaugă peste siropul
cântărit în sticla de expediţie.
Observaţii. F.R. X prevede că masa de rădăcină de ciuboţica cucului necesară pentru 100g solvent de
extracţie este de 3g. Din punct de vedere al compoziţiei chimice, rădăcina de ciuboţica cucului conţine o saponină
(primulina) şi două glicozide (primverozidul şi primula-verozidul). Saponinele din rădăcina de Primula sunt
saponine triterpenice acide, greu solubile în apă, dar solubile în prezenţa bicarbonaţilor, când trec în sărurile
corespunzătoare. Acesta este motivul pentru care F.R. X prevede ca la extracţia produselor vegetale care conţin
saponine acide greu solubile în apă să se folosească 1g bi-carbonat de sodiu pentru 10g produs vegetal. De
asemenea, se va respecta gradul de mărunţire (sita V) în cazul rădăcinii de ciuboţica cucului. Se etichetează cu
menţiunile "A se păstra la rece" şi "A se agita înainte de întrebuinţare".
Agitarea însă nu se va face în mod exagerat, deoarece soluţia spumifică abundent la agitare datorită
saponinelor, putând să iasă din flacoane.
Acţiune terapeutică şi întrebuinţări. Decoctul datorită saponinelor, are acţiune expectorantă,
fluldificatoare a secreţiilor bronşice (benzoat de sodiu), antipiretică (aminofenazona). Este indicat în bronşite acute
şi cronice.
Conservarea soluţiilor extractive
F.R. X prevede ca soluţiile extractive apoase să se prepare la nevoie (cantitatea
necesară pentru cel mult 2-3 zile), deoarece, în afară de principii active mai conţin şi
substanţe balast (substanţe amilacee, pectine, albumine etc.), datorită cărora fermentează
uşor şi sunt invadate de microorganisme. În timpul întrebuinţării vor fi păstrate la rece,
menţionându-se acest lucru pe etichetă menţiunea "A se agita înainte de întrebuinţare" se
face deoarece substanţele balast sedimentează destul de repede şi pot absorbi din
substanţele active ale preparatelor.
În scopul evitării contaminării preparatelor cu microorgansime, se prevede adăugarea
unui amestec de 0,025g nipasol şi 0,075g nipagin pentru fiecare 100 soluţie extractivă
(macerat, infuzie, decoct) obţinute.
7.6.2. Soluţii extractive alcoolice
7.6.2.1. Tincturi
F.R. X. defineşte tincturile ca fiind: “preparate farmaceutice lichide extractive, sub
formă de soluţii alcoolice, hidroalcoolice sau eteroalcoolice, obţinute prin extracţia
produselor vegetale sau animale”.
282
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Denumirea vine deci latinescul tingere =a colora, deoarece tincturile50 sunt soluţii
colorate. Drogurile se aduc la gradul de mărunţire prevăzut în monografia respectivă.
Raportul drog: solvent este de 1:10 (m/m) pentru tincturile preparate din produse
vegetale care conţin substanţe puternic active (10%) şi 1:5 (m/m) pt. tincturile preparate din
alte produse vegetale (20%).
Solventul folosit la extracţie este în general alcoolul diluat (70%).
Se mai folosesc:
- amestecuri hidro-alcoolo-eterice,
- alte concentraţii de alcool (50%),
- uneori acidulat de regulă cu acid clorhidric diluat,
- acid formic diluat 1%,
- acid fosforic 59%, în special pentru produsele vegetale care conţin alcaloizi.
Produsele vegetale care au conţinut lipidic vor fi degresate în prealabil pt. a se obţine un
randament optim şi preparate cu stabilitate corespunzătoare.
Umiditatea drogurilor uscate poate să fie cuprinsă între 2-20% (având în vedere că
drogurile, deşi uscate, conţin un procent de umiditate important. Chiar dacă sunt preparate
corect, tincturile ar putea să fie mai diluate din cauza apei conţinute. În această situaţie se
recomandă folosirea unei cantităţi mai mari de drog sau folosirea unui alcool mai concentrat.
Metodele de preparare sunt: macerarea, macerarea repetată şi percolarea.
Tincturile care au stabilitate redusă se prepară prin dizolvarea extractelor uscate sau
prin diluarea extractelor fluide.
Când se foloseşte o altă metodă de preparare, tincturile obţinute trebuie să corespundă
condiţiilor prevăzute în monografiile din F.R.
Descriere: sunt lichide limpezi, colorate, cu mirosul şi gustul caracteristice
componentelor produsului vegetal şi solventului folosit la preparare.
Prin diluare cu apă, unele tincturi devin opalescente sau se tulbură.
În F.R. se prevăd limite pentru:
• Fe3+ (0,001 %) decelat sub forma complexului hexacianoferat (II) de potasiu (albastru),
în comparaţie cu o soluţie etalon;
• metale grele (0,001 %) decelate ca sulfuri şi comparate cu soluţie etalon.
• conţinut în alcool determinat conform prevederilor F.R. X la "Concentraţia în alcool a
preparatelor farmaceutice”;
• reziduul prin evaporare: 10g tinctură se evaporă la sicitate pe baia de apă, într-o fiolă
de cântărire cu d = 4cm şi înălţimea de 2cm, în prealabil cântărită; se usucă la 105°C timp de
3 ore, se cântăreşte şi se raportează la 100g tinctură;
• dozare: se face conform metodelor indicate la fiecare monografie, concentraţia
exprimându-se la 100g tinctură, de obicei în cel mai important principiu activ sau în principii
activi totali.
Conservare:
Se conservă în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferite de lumină.
Tincturile a căror masă este mai mare de 250g se conservă la temperaturi cuprinse între
8-15°C. Datorită conţinutului în principii şi substanţe balast antrenate în timpul preparării,
tincturile au o conservabilitate limitată.
Sunt sensibile la acţiunea oxidantă a aerului, mai ales preparatele care conţin uleiuri
volatile, rezine, balsamuri, alcaloizi, taninuri, care, în urma acestui proces, accelerat de
lumină, de cele mai multe ori, se modifică culoarea preparatului.
Prezenţa unor enzime provenite din produsele vegetale, precum hidrolaze, oxidaze,
poate provoca degradări urmate de inactivări ale principiilor activi. Tincturile fiind, în
majoritatea cazurilor, soluţii saturate, prin depozitare, în timp, se vor separa substanţele mai
greu solubile şi cele insolubile aflate în stare coloidală. Dacă diferenţa dintre temperatura de
50
Nu pot fi considerate tincturi soluţiile alcoolice obţinute prin dizolvarea unor substanţe chimice în alcool (ex. soluţia iodo-
iodurată alcoolică, impropriu denumită, tinctură de iod).
283
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

preparare şi cea de conservare este mare, poate fi antrenată în aceste depozite şi o cantitate
apreciabilă din principiul activ, ceea ce duce la scăderea calităţii preparatului. În aceste situaţii
nu se va proceda la îndepărtarea sedimentului balast prin filtrare, ci, aşa cum recomandă F.R.
X, se va folosi lichidul decantat, cu condiţia ca acesta să corespundă prevederilor din
monografia respectivă. Temperatura prea ridicată poate fi şi ea nefavorabilă, în sensul
evaporării unei cantităţi de vehicul, uneori şi principii activi, urmată de concentrarea tincturii,
descompuneri, inactivări.
Componentele extrase din droguri vegetale în tincturi se modifică prin conservare
(datorită unor procese biochimice, chimice şi fotochimice). Rezultatul (mai ales în extractele
fluide) va fi apariţia sedimentelor constituite din substanţe balast (coloizi, albumine, substanţe
grase) şi, uneori, din substanţe active (care pot suferi procese de oxidare, hidroliză şi chiar
enzimatice). Tincturile trebuie preparate, în general, în cantităţi corespunzătoare unui consum
limitat în timp. F.R. prevede pentru majoritatea tincturilor prepararea anuală sau controlul
analitic. Filtrarea sedimentelor din tincturi şi extracte fluide este contraindicată deoarece
favorizează evaporarea alcoolului, de asemenea contactul cu aerul şi unele pierderi.F.R.
prevede peste 30 de tincturi dintre care cele cu importanţă pentru medicina veterinară sunt
redate în tabelul 7.18.
Tabelul 7.18.
Tincturi oficinale cu folosirea în medicina veterinară (F.R. X)
Nr. Drog g/‰ Obţinere
Tinctura Prezentare Acţiunea
crt. /solvent51 prin:
Asupra terminaţiunilor nervoase, în
100/Alc.90°° Lichid galben-brun, limpede, amar,
1. Aconiti Percolare laringite (în amestecuri), bronşite,
+ HCl dil. înţepător (Separanda)
accese de tuse
2. Amara 200/Alc.40°° Percolare Lichid gălbui, limpede, gust foarte amar Excitant reflex al secreţiei gastrice
3. Auricae 100/Alc.40°° Percolare Lichid gălbui cu miros caracteristic, amar Antiinflamator al tegumentelor intacte
Lichid gălbui-brun, miros caracteristic, Excitosecretor gastric, excitant al
4. Aurantii 200/Alc.70°° Macerare
gust slab aromat, amar mobilităţii gastrointestinale
100/Alc.70°° Lichid limpede, brun-verzui, miros
Sedativ, antispastic al musculaturii
5. Belladonae + Macerare caracteristic, reacţie acidă, gust amar
netede şi intestinal
HCl dil. (Separanda)
Lichid limpede, brun-roşiatic, gust iute, în
6. Capsici 100/Alc.70°° Percolare Rubefiant, revulsiv, iritant, eupeptic
volume egale cu apa se tulbură
Lichid limpede, brun, gust amar Stimulator al S.N.C., indicat în boli
7. Colae 200/Alc.70°° Macerare
astringent, miros cara-cteristic infecţioase, depresii, oboseală
Lichid limpede, verde-brun, gust amar.
8. Digitalis 100/Alc.95°° Macerare Activitatea se verifică după un an Cardiotonic, în insuficienţă cardiacă
(Separanda)
Lichid limpede, brun sau verde, gust În bronşite cronice, rinofaringite,
9. Eucalipti 200/Alc.70°° Macerare
amar, miros caracteristic sinuzite congestive
Lichid limpede, de la galben la brun-
10. Gentianae 200/Alc.70°° Macerare Stomahic, tonic amar
roşcat, gust amar, miros caracteristic
Lichid limpede, brun-verzui, miros
11. Hiosciami 100/Alc.70°° Macerare Sedativ
caracteristic, gust amar
100/Alc.70°° Lichid limpede, galben-brun, gust amar.
Expectorant în bronşite şi
12. Ipecacuanhae + Percolare Conţinutul în alcaloizi se verifică la un an
HCl dil.
bronhopneumonii (doze mari - vomitiv)
(Separanda)
Acţiune locală în alopecii
Limpede, gălbui, gust şi miros
13. Jalopae 100/Alc.60°° Macerare necicatriceale. Asociat cu loţiuni şi
caracteristic
unguente.
Lichid limpede, brun închis, gust amar,
Constipant, antispastic, analgezic. În
14. Opii 50/Alc.70°° Dizolvare miros caracteristic. Cu apa dă soluţii
gastroenterite acute.
opalescente (Venena)
Limpede, brun-roşcat, gust amar, miros
15. Primulae 100/Alc.70°° Macerare Expectorant.
caracteristic. Cu apa formează spumă.
Roşu-brun, inodor, gust acru. Astringent, antidiareic, indicat în
16. Rataniae 200/Alc.70°° Macerare
Precipită cu apa. enteritele cronice.
17. Reventi 200/Alc.70°° Macerare Limpede, brun-roşu, amar, miros specific Laxativ, doze mici, purgativ, doze mari
18. Saponariae 200/Alc.60°° Macerare Limpede, galben, gust amărui Expectorant
Limpede, galben-brun, gust amar (toxic).
19. Strychnini 100/Alc.70°° Percolare Conţinutul în alcaloizi se verifică la un an Tonic S.N.C.
(Separanda)
Limpede, roşu-brun, cu miros caracteristic
20. Valerianae 200/Alc.60°° Macerare Antiseptic, sedativ uşor
şi reacţie slab acidă

51
Concentraţia alcoolului la prepararea tincturilor şi extractelor variază cu natura substanţelor. Astfel alcoolul concentrat dizolvă
mai bine: rezinele, balsamurile, esenţele, pe când alcoolul diluat: saponinele şi gumerezinele.
284
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Exemple de tincturi oficinale


Tincturi preparate prin macerare
La prepararea tincturilor prin macerare, variaţiile care apar când se utilizează drogul
pulverizat sau în fragmente sunt practic neglijabile.
La acest tip de preparare este chiar de dorit să se folosească fragmente de drog,
deoarece astfel se vor extrage cantităţi mici de substanţe de balast şi, în consecinţă,
conservarea va fi mai bună.
Extracţia prin macerare este înceată şi incompletă, deoarece la un moment dat se va
stabili (după contactul dintre produsul vegetal şi solvent) un echilibru între concentraţiile
substanţelor din produsul de extracţie şi cea a soluţiei extractive (de aceea agitarea este
obligatorie).
Tinctură de coajă de portocale (F.R. X)
Rp./
Aurantii Pericarpi (III) 20,00
Alcoholi diluti q.s. ad 100,00
M.f. tincturae
D.S.ext.
Se prepară prin macerare, conform prevederilor de la monografia "Tincturae", astfel încât să se obţină 100g
tinctură: peste produsul vegetal adus la gradul de mărunţire “3”, se adaugă solventul sau amestecul de solvenţi
prevăzuţi într-un vas bine închis.
Se ţine la temperatura camerei timp de 10 zile, agitând de 3-4 ori/zi.
Lichidele extractive reunite şi omogenizate se lasă să sedimenteze la 5-10°C timp de 6 zile şi se filtrează,
evitând pierderile prin evaporare.
Observaţii. Prin Aurantii pericarpium se înţelege coaja de portocală a fructelor coapte, după decorticare şi
uscare. Înainte de uscare se va înlătura partea anterioară albă (“albedo”) a pericarpului, păstrând numai partea
exterioară, care este de fapt, suportul pungilor secretorii care conţin uleiul vegetal, un amestec complex de citrat,
citronelal, finalol etc.
În afara acestora, coaja de portocală mai conţine şi două principii amare (auranţiamarina şi acidul
auranţamarinic), precum şi un procent însemnat de flavonoide (predominând hesperozida).
Descriere: lichid limpede, galben-brun, cu miros plăcut, caracteristic şi cu gust slab amar, aromat.
Identificare: prin tratare cu AlCl3 25g/l – apare o coloraţie galbenă, puternic fluorescentă în lumina U.V.
Conţinut în alcool: cel puţin 55,00. Reziduu prin evaporare: cel puţin 4,5%.
Indicaţii terapeutice. Tinctura are proprietăţi tonice, stomahice, datorită substanţelor amare conţinute. Intră
în compoziţia tincturii condiţionată de industrie sub numele de Tinctura amara.
Are şi uşoară acţiune antihemoragică, datorită conţinutului în flavonoide, cu aplicaţii în tratamentul fragilităţii
capilare.
Tincturi preparate prin macerare dublă şi macerare repetată
Macerarea simplă: prezintă randamente scăzute (contactul dintre drog şi solvent fiind
unic), de aceea, pentru a mări randamentul, s-a recurs la macerarea dublă şi repetată.
Macerarea dublă: produsul extras este amestecat mai întâi cu 1/2-2/3 din cantitatea
totală de solvent, după care lichidul se separă şi reziduul se va stoarce.
Acesta se va pune în contact cu restul de solvent, obţinându-se astfel o nouă cantitate
de soluţie extractivă.
Cele două lichide extractive se vor reuni şi se vor filtra (nu este obligatoriu) după un
repaus de 24 de ore.
Macerarea repetată: este o metodă prevăzută în F.R. Produsul vegetal mărunţit va fi
tratat succesiv cu volume de solvent menţinându-se în vase închise tot timpul.
Soluţiile se vor separa, produsul vegetal se va presa şi se va pune în contact cu
porţiunile următoare de solvent, până la epuizarea volumului total de lichid extractiv.
Porţiunile obţinute se vor amesteca (succesiunea ulterioară fiind de macerare simplă).
La preparările prin macerare se prevede ca drogul în cantitatea prescrisă să se extragă
cu o cantitate de lichid egală cu cantitatea de tinctură care trebuie să rezulte, după care se va
face completarea la volumul prescris.
Este de recomandat luarea în calcul a unei cantităţi mărite de solvent pentru a
compensa pierderile (uzual la o parte drog se ia în lucru o parte solvent).

285
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tinctura de opiu (F.R. X)


Rp./
Opi pulverati 11,40
Acidi phosphorici
Alcoholi diluti q.s.
Se prepară prin macerare repetată, conform prevederilor de la "Tincturae", astfel încât să se obţină 100g
tinctură. Umectarea şi prima macerare se efectuează cu o porţiune de 40g alcool diluat cu 0,17g acid fosforic,
500g/l. la macerările ulterioare se foloseşte numai alcool diluat.
După F.R. X, peste produsul vegetal adus la gradul de mărunţire prevăzut în monografia respectivă se
adaugă succesiv părţi egale din volumul total de solvent prevăzut şi se ţine la temperatura camerei, într-un vas
bine închis.
Lichidele extractive reunite se omogenizează şi se lasă să sedimenteze la 5-10°C timp de 6 zile, se filtrează
evitând pierderile prin evaporare.
Observaţii. Conform F.R. X, opiul are un conţinut de 10% morfină iar tinctura de opiu cel puţin 1%.
Alcaloizii din opiu se găsesc sub forma sărurilor lactice, sulfurice şi meconice, (acidul meconic fiind un acid
specific produsului).
Acidularea alcoolului în prima fază a macerării, în procedeul descris de F.R. X, urmăreşte extracţia în soluţia
alcoolică a alcaloizilor (morfina), sub formă de fosfaţi solubili.
Descriere: lichid limpede, brun închis, cu miros caracteristic şi gust amar, se amestecă cu apa formând
soluţii opalescente.
3+ 2+
Identificare: datorită proprietăţilor reducătoare ale morfinei, Fe se transformă în Fe (ferocianură), care,
în prezenţa sărurilor ferice, dă o coloraţie albastră (albastru de Prusia).
Conţinutul în alcool: cel puţin 55%.
Reziduu prin evaporare: cel puţin 4,75%.
Dozare: morfina se dozează prin metode spectrale, după separarea ei din amestecul de alcaloizi.
Conservare: “Venena”
Indicaţii terapeutice. Alcaloizii din opiu acţionează asupra tubului digestiv micşorând peristaltismul
stomacului şi al intestinului, contractă pilorul şi sfincterele, reprimă refluxul de defecaţie prin acţiunea inhibitoare
centrală şi diminuă secreţiile glandelor digestive.
Tinctura de opiu este indicată în gastroenteritele acute, prescrisă în reţetele magistrale în diferite forme
farmaceutice (soluţii, siropuri), destinate administrării orale. Intră în compoziţia tincturii Anticholerina şi al siropului
de opiu.
Tincturi preparate prin percolare (lixiviere)
F.R. X indică următoarea tehnică de preparare a tincturilor prin percolare: produsul
vegetal se aduce la gradul de mărunţire prevăzut în monografie.
În continuare, pentru fiecare gram de produs vegetal, se folosesc pentru umectare 0,5ml
din solventul prevăzut, se amestecă şi se lasă, la temperatura camerei, timp de 3 ore, într-un
vas bine închis.
Se trece prin sita I şi se introduce în percolator, presând uşor.
Se adaugă treptat solvent, până când acesta începe să curgă prin robinetul inferior lăsat
deschis, iar deasupra amestecului se mai află un strat de lichid.
Robinetul se închide, se lasă în repaus 24 de ore pentru a se obţine 1,5g soluţie
extractivă pentru fiecare gram de produs vegetal.
Pe toată perioada extracţiei produsul vegetal trebuie să fie acoperit cu solvent.
Percolarea se efectuează până se obţine masa de tinctură prevăzută în monografie.
Se lasă în repaus, la temperatura de 5-10°C, timp de 6 zile, şi se filtrează.
Aparatura. Percolatoarele sunt vase speciale, de formă cilindroconică cu dimensiuni
bine stabilite.
Umplerea percolatorului se face după ce deasupra tubului de scurgere se pune un
tampon de vată, peste care se aşează un disc perforat sau un strat subţire de nisip cu scopul
de a evita antrenarea drogului vegetal în soluţia extractivă.
Deasupra materialului vegetal uniform tasat, se aşează într-o hârtie de filtru şi un alt disc
sau strat de nisip, care împiedică denivelarea produsului la adăugarea solventului (fig. 7.31.).

286
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Fig. 7.31. Linie de percolatoare industriale.


Observaţii. Deoarece umectarea se face cu o cantitate mică de solvent, este
recomandată executarea ei în mojar, pentru triturare. Păstrarea amestecului în vas închis,
timp de 3 ore, se face cu scopul de a pregăti ţesutul vegetal deshidratat pentru extracţie. În
acest fel, peretele celular se îmbibă şi rehidratează parţial, ceea ce permite difuziunea
solventului în şi din celule, favorizând extracţia principiilor activi.
Produsul vegetal umectat se trece prin sita I pentru a favoriza omogenizarea
amestecului drog - solvent. Drogul omogenizat se aşează în percolator, tasând uşor, astfel
încât straturile să nu fie prea comprimate, pentru a nu îngreuna deplasarea solventului, dar
nici prea afânate pentru ca solventul să aibă contact suficient cu drogul supus extracţiei.
Robinetul se lasă deschis până când se scurge solventul într-un fir continuu, pentru a
îndepărta în totalitate aerul dintre particulele drogului.
În acest moment robinetul se închide şi se lasă în repaus 24 de ore, timp în care are loc
macerarea produsului. Viteza de percolare trebuie să fie astfel reglată încât în 24 de ore să se
obţină 1,5g tinctură pentru fiecare gram de produs vegetal.
De exemplu, pentru tinctura Belladonnae:
24 h - 10g produs 15,0 g tinctură
1h 0,62 g
1 min. 0,01 g
Percolarea continuă până la obţinerea a 90g tinctură, când se dozează conţinutul în alcaloizi şi, în funcţie de
concentraţia lor, soluţia extractivă se diluează cu alcool diluat la concentraţia prevăzută. Acesta este cazul
tincturilor oficinale (T-ra Aconiti, T-ra Belladonnae) şi neoficinale (T-ra Ipecacuanhae, T-ra Chinae, T-ra Colae) .În
celelalte cazuri, percolarea este condusă până la obţinerea a 100g tinctură.
Tincturi oficinale obţinute prin percolare
Tinctura de mătrăgună (T-rae Belladonnae)
Rp./
Belladonnae foli (V) 10,00
Acidi hydrochlorici 100 g/l q.s.
Alcoholi diluti q.s. ad 100,00
M.f. tincturae
D.S.int., după aviz
Se prepară prin percolare, conform prevederilor de la "Tincturae", cu alcool diluat care conţine 10g acid
clorhidric 100 g/l, astfel încât să se obţină 90g tinctură. Se dozează alcaloizii totali şi, dacă este necesar, tinctura
se diluează cu acid clorhidric, diluat la concentraţia prevăzută.
Observaţii. Principii activi din frunzele de mătrăgună sunt alcaloizi tropanici, alcaloidul predominant fiind L-
hiosciamina, esterul tropinei cu acidul L-tropic. F.R. X prevede ca tinctura de mătrăgună să conţină 0,030%
alcaloizi totali exprimaţi în hiosciamină. În produsul vegetal alcaloizii se găsesc sub formă de săruri de acizi
organici, puţin solubili în alcool diluat. Din această cauză este necesară acidularea solventului de extracţie, condiţii
în care alcaloizii vor trece în soluţie sub formă de clorhidraţi. Se pot folosi şi alte concentraţi de alcool; un alcool
mai diluat va creşte însă cantitatea de materii balast, care în timp favorizează descompunerea alcaloizilor şi
brunificarea tincturii.
Descriere: lichid limpede, brun-verzui, cu miros caracteristic şi gust amar.
Identificare: conform F.R. X.
Conţinutul în alcool: cel puţin 5%
Dozare: volumetric cu NaOH 0,02 M/l, după adăugarea unui exces cunoscut de H2SO4 0,01 M/I, până la
coloraţia galbenă.
Conservare: "Separanda"
Indicaţii terapeutice: Se prescrie singură sau asociată în poţiuni şi clisme (în picături), pentru efectul
sedativ, antispastic, diminuând secreţiile şi peristaltismul intestinal.
De asemenea, diminuează spasmul musculaturii bronhice. Este indicată în spasme ale musculaturii netede
intestinale, dischinezii, colite etc.

287
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Tinctura de Eucalipt
Acţiune terapeutică, indicaţii. Antiseptic al căilor respiratorii, expectorant datorită uleiurilor volatile conţinute
(eucaliptol).
Se prescrie în amestec cu alte tincturi care conţin uleiuri volatile, în preparate magistrale administrate prin
inhalare pentru decongestionarea căilor respiratorii.
Tinctura de Ghinţură (Gentianae)
Acţiune terapeutică. Datorită conţinutului în genţiopiorozită, tinctura are utilizare ca substanţă tonică
amară, stomahic şi apiretic, alături de alte tincturi.
Tinctura de Odolean (Valerianae)
Indicaţii terapeutice. Uleiul volatil este format dintr-un amestec heterogen de mono şi sesquiterpene, în
special esteri ai borneolului (izovalerianatul de bornil) care imprimă mirosul caracteristic.
Dacă până nu demult s-a considerat că izovaleriatul de bornil este principiul activ, cercetări mai recente
arată că fiecare component posedă propria sa activitate, ceea ce conduce la concluzia că există un fitocomplex
bazat pe sinergism, care se stabileşte între diferiţi componenţi. În orice caz, acţiunea principiilor din rădăcina de
odolean este de sedare a sistemului nervos şi antispastică, administrată în diferite forme de nevroze cardiace,
digestive şi agitaţie.
Se administrează ca atare, în picături (15-20 picături de 2-3 ori/zi) sau asociată cu bromuri în poţiuni.
Tinctura de Ipeca (F. R. IX)
Solventul de extracţie, alcoolul diluat, este acidulat cu HCl 10%, 10g, conform prevederilor de la monografia
"Tincturae" pentru produsele vegetale care conţin alcaloizi.
Indicaţii terapeutice. Datorită conţinutului în alcaloizi, dintre care cel mai important este emetina, care în
doze mici are acţiune expectorantă, iar, în doze mari, vomitiv, tinctura se prescrie în compoziţia unor preparate
vegetale magistrale destinate tratamentului afecţiunilor căilor respiratorii, când influenţează direct volumul şi
fluiditatea secreţiilor bronhice.
Tincturi oficinale obţinute prin dizolvare
Tinctura de Balsam de Tolu
Balsamum Tolutanum 20,00
Alcoholum q. s.
Balsamul de Tolu se lasă în contact cu 80g alcool (R) timp de 10 zile, agitând din când în când, se filtrează
şi se completează cu alcool (R), astfel încât să se obţină 100g tinctură.
Observaţii. La preparare, se foloseşte alcoolul concentrat, deoarece conţinutul balsamului de Tolu în rezine
îl face insolubil în apă, dar solubil în alcool 90°.
Indicaţii terapeutice. Intră în compoziţia siropului de balsam de Tolu, care se asociază în diferite prescripţii
magistrale cu soluţii extractive apoase destinate tratamentului afecţiunilor căilor respiratorii. Acţionează ca
expectorant şi antiseptic al căilor respiratorii, antispastic asupra musculaturii netede a bronhiilor.
Tincturi oficinale prin percolare cu solvent acidulat
Tinctura de Omag (Aconiti)
Indicaţii terapeutice: Conţin 0,05% alcaloizi enterosolubili, exprimaţi în aconitină, principiul activ al
rădăcinilor tuberizate de Omag. Aconitina are o acţiune selectivă asupra terminaţiilor nervoase (selective)
senzitive, producând iritaţii ale pielii, manifestate prin prurit, diverse parestezii, ajungând până la anestezie totală.
Datorită acestei acţiuni se prescrie în nevralgii de trigemen, ticuri dureroase faciale, sciatică.
Este folosită şi ca antitusiv în diverse asocieri, destinate tratamentului adjuvant al unor bronşite, laringite,
tuse convulsivă. Intră în compoziţia siropurilor Tusomag şi Sirogal.
Tincturi oficinale obţinute prin amestecare
Tinctură anticolerină (Tinctura Davilla)
Rp./
Tinctura Opii 17,00
Extractum Frangulae fluidium 3,40
Cinamoni aetheroleum 1,00
Menthae aetheroleum 5,00
Acidum hydrochloricum dil. 1,00
Alcoholum q.s. ad 100,00
Se amestecă şi se filtrează după 48 de ore. Conţine 0,17% morfină anhidră şi cel puţin 5,8% m/v ulei volatil.
Indicaţii terapeutice. Are acţiune constipantă (datorită tincturii de opiu) şi spasmolitică (datorită uleiul de
mentă); este uşor analgezică şi antispastică, diminuând peristaltismul şi secreţia intestinală.
Se recomandă ca atare, eliberată în cantitate de max. 10ml. odată, administrată sub formă de picături în
colici gastro-intestinale.
Conservare: "Venena".

288
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

7.6.2.2. Extracte vegetale


Extractele vegetale sunt preparate farmaceutice fluide moi sau uscate, obţinute prin
extracţia produselor vegetale cu diferiţi solvenţi urmată de evaporarea totală sau
parţială şi aducerea masei reziduale sau a pulberii la concentraţia sau la consistenţa
prevăzută (F.R. X) .
Dependent de consistenţă, se cunosc:
• extracte fluide - (extracta fluida) (1ml/1g drog – conţin 20-30% substanţe extrase);
• extracte moi - (extracta spissum) (cel mult 20% umiditate);
• extracte uscate - (extracta siccum) (cel mult 5% umiditate).
Reguli şi metode de preparare a extractelor
Prepararea extractelor din produse vegetale cuprinde două faze principale:
• obţinerea soluţiei extractive şi
• concentrarea ei la consistenţa şi titrul cerut52.
Pentru obţinerea soluţiei extractive se va ţine seama de factorii care influenţează
extracţia, astfel:
• produsul vegetal se aduce la gradul de mărunţire prevăzut în monografie şi, dacă are
conţinut ridicat de grăsimi, este supus unei prealabile degresări.
• solvenţii folosiţi pentru extracţie sunt: apa acidulată sau alcalinizată, alcoolul diluat, în
unele cazuri, acidul clorhidric sau eterul.
Procedeele de preparare a extractelor fluide sunt:
• macerarea,
• macerarea repetată sau
• percolarea,
conform prevederilor de la monografia "Tincturae" (din F.R. X).
Pentru obţinerea extractelor moi şi uscate, F.R. X prevede supunerea soluţiei extractive
obţinute prin:
• macerare,
• macerare repetată,
• percolare,
la diferite tratamente pentru îndepărtarea substanţelor de balast şi concentrarea prin distilare
sub presiune redusă la o temperatură care să nu depăşească 50°C.
În cazul extractelor moi, soluţiile extractive se concentrează până la obţinerea unei
mase vâscoase care conţine cel mult 20% materii volatile, iar în cazul extractelor uscate, după
îndepărtarea solventului de extracţie prin distilare, reziduul se usucă în vid, la temperatură
care să nu depăşească 50°C, până la obţinerea extractului uscat care conţine cel mult 5%
materii volatile.
Extractele moi şi uscate care conţin principii foarte activi se dozează şi se aduc prin
diluare cu pulberi inerte, solubile şi nehigroscopice la concentraţia în principii active
prevăzută.
Extractele fluide se mai pot prepara şi prin dizolvarea extractelor uscate şi aducerea la
concentraţia în principii activi prevăzută.
În figura 7.32. este prezentată o secţie de extracţie lichid, având în componenţă instalaţii
de concentrare rapidă a soluţiilor extractive.
Condiţii de calitate, conform F.R X:
- limite de Fe3+ de cel mult 0,1%, pt. extractele fluide, şi, de cel mult 0,04 %, pt.
extractele moi şi uscate;
- limite de metale grele de cel mult 0,01 % pt. extractele fluide şi de cel mult 0,04 % pt.
extractele moi şi uscate;
- pierdere prin uscare, cel mult 20 %, pt. extracte moi, şi cel mult 5%, pt. extracte uscate.
52
Faţă de prepararea tincturilor, la prepararea extractelor, mai apar operaţiile de evaporare şi concentrare.
Oricare ar fi procedeul de extracţie aplicat, concentrarea soluţiei obţinute se face sub presiune redusă (la cald = 60°C), până la
consistenţa dorită.
289
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Dozarea: conform prevederilor de la fiecare monografie din F.R. X.


Conservarea: în recipiente de capacitate mică, bine închise, ferit de lumină, la 8-15°C.

Fig. 7.32. Secţie de extracţie şi concentrare a soluţiilor extractive (Rhone-Merieux)

Extractele fluide au o conservabilitate limitată.


Conţinutul în principii active se verifică după doi ani şi, dacă sunt corespunzătoare, se
mai pot folosi încă un an.
În timpul preparării, mai ales prin macerare şi percolare cu apă, au loc fermentaţii,
mucegăiri, fenomene de hidroliză, de oxido-reducere.
Descompunerea hidrolitică şi oxidativă a principiilor active conţinute poate avea loc, mai
ales, în timpul concentrării soluţiilor extractive, sub acţiunea căldurii.
Extractele fluide obţinute prin percolare sunt cel mai puţin expuse la acţiunea căldurii,
însă, prin păstrare pot forma sedimente alcătuite din substanţe de balast şi uneori substanţe
active antrenate de acestea.
În acest caz, F.R. X prevede că se poate folosi lichidul decantat cu condiţia ca acesta să
corespundă prevederilor din monografia respectivă.
Separarea principiilor active poate avea loc şi datorită unei conservări defectuoase, din
cauza expirării solventului.
Extractele alcoolice sunt mai puţin alterabile, dar cele apoase se alterează mai uşor.
Alte extracte pierd cu uşurinţă umiditatea, se usucă şi se concentrează în principii active.
Extractele uscate higroscopice se păstrează în borcane mici cu dopuri parafinate şi la
loc uscat. Pentru conservarea extractelor apoase moi şi fluide se pot folosi conservanţi ca:
glicerol, alcool, acid benzoic.
Aerul (oxigenul), umiditatea, microorganismele şi lumina favorizează descompunerea
extractelor.
Extracte preparate prin macerare
Extractul uscat de opiu (F. R. IX)
Opiu (V) 100,00
Acid fosforic 10% 7,00
Apă 10,00
Lactoză q. s.
Observaţii. Prepararea se face prin macerare repetată, metodă care asigură randament bun în alcaloizi.
La prepararea acestui extract, se urmăreşte eliminarea substanţelor proteice, gumelor şi rezinelor,
încălzirea fiecărei soluţii extractive la 65°C producând coagularea albuminelor, precipitarea gumelor şi a rezinelor,
inactivând enzimele.
Tot în scopul defecării (îndepărtării substanţelor de balast) se face şi răcirea la 0°C, când are loc
îmbătrânirea alcaloizilor.
Nu se foloseşte alcoolul ca vehicul extractiv, deoarece acesta ar extrage şi rezine, materii de balast şi
narcotina (alcaloid cu proprietăţi convulsionante).
Acidularea apei cu acid fosforic 10% permite extracţia cantitativă a alcaloizilor liberi (morfină, papaverină,
codeină, tebaină), mai puţin narcotina (care nu se extrage la pH=4).
Folosind apă neacidulată este necesară o cantitate mai mare de solvent care ar extrage şi cantităţi

290
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

suplimentare de substanţe de balast, greu de separat.


Extracţia se face la temperatura de 20°C, fiind astfel diminuată extracţia substanţelor balast.
Apa distilată se fierbe pentru dezaerare şi se răceşte pentru a proteja morfina de oxidare.
De asemenea, prin încălzire, se distrug enzimele care pot oxida morfina, ducând la scăderea concentraţiei
sale în preparat şi la distrugerea eventualelor microorganisme.
Descriere: pulbere brun-roşietică, cu miros caracteristic de opiu, gust amar, solubilă în apă.
Cantitatea de 0,10g extract uscat de opiu, tratat cu 1ml apă, trebuie să dea o soluţie limpede brun-închis.
Dozarea: trebuie să conţină 19,8-20,2g% morfină anhidră.
Conservarea extractului este la "Venena".
Indicaţii terapeutice: se administrează (în poţiuni, siropuri, supozitoare) în enterite acute, colici hepatice şi
renale, pentru acţiunea hipnotică, sedativă şi analgezică, antidiareică.
Extracte preparate prin percolare (lixiviere)
Obţinerea extractelor prin percolare se efectuează după tehnica de la "Tincturae", cu
deosebirea că extracţia se continuă până la epuizarea totală a produsului vegetal (fapt ce se
verifică cu reactivi specifici).
F.R. X prevede la prepararea extractelor fluide prin percolare să se folosească 100g
produs vegetal, din care se obţin o primă fracţiune de 80g lichid extractiv.
Se continuă percolarea până la epuizarea completă a produsului vegetal.
Percolatele astfel obţinute se concentrează sub presiune redusă, la o temperatură care
să nu depăşească 50°C, până la îndepărtarea solventului de extracţie.
Reziduul se dizolvă în prima fracţiune şi se completează cu acelaşi solvent la 100 g sau
la concentraţia in principii active prevăzută.
Extractele obţinute se lasă la temperatura de 5-10°C, 6 zile şi se filtrează evitând
pierderile prin evaporare.
Observaţii: Primele 80 de părţi din soluţie sunt cele mai bogate în principii activi, iar
porţiunile ulterioare sunt din ce în ce mai sărace.
Din acest motiv, colectarea percolatului se face în două porţiuni şi numai porţiunea a
doua se concentrează, fapt ce prezintă avantajul că porţiunea mai bogată în principii active nu
este supusă acţiunii dăunătoare a căldurii.
Prin îndepărtarea substanţelor balast, soluţiile extractive sunt supuse clarificării prin
diferite procedee:
• menţinerea soluţiei la temperaturi joase (F.R. X: la 5-10°C, timp de 6 zile);
• defecarea cu apă, mai eficientă pentru clarificarea soluţiilor extractive mai bogate în
substanţe balast (pectine, clorofilă, mucilagii, amidon, rezine).
Exemple de extracte
Extract uscat de Mătrăgună
Rp./
Belladonnae folium 100,00
Alcoholum dilutum
Aquae distillatae
Sacharium lactis q.s.
Se prepară conform prevederilor F.R. X de la monografia respectivă.
Conţin cel puţin 1,35% şi cel mult 1,65% alcaloizi totali exprimaţi prin hiosciamină.
Observaţii: la extracţia alcaloizilor se foloseşte alcool diluat care favorizează şi extracţia unor substanţe
balast, ca rezine, clorofilă, pectine, mucilagii, săruri minerale, care fac ca extractul uscat să fie mai puţin solubil în
apă.
Pentru îndepărtarea substanţelor balast solubile în alcool, soluţia extractivă, din care în prealabil s-a eliminat
alcoolul prin distilare, se diluează cu apă şi se lasă 48 de ore la rece, când substanţele balast, insolubile în apă
precipită şi sunt eliminate prin filtrare, fapt care se verifică prin folosirea tetraiodomercuriatului de potasiu -
K2(HgI4).
Extractul uscat de mătrăgună este foarte higroscopic, datorită unora dintre substanţele de balast, sărurile de
potasiu şi colină. Aceste componente vor absorbi umiditatea din atmosferă şi se vor transforma într-un bloc
compact greu de pulverizat.
Colina este higroscopică şi solubilă în apă, etanol, dar insolubilă în solvenţi nepolari (benzen, eter de petrol).
Pentru a se reduce din higroscopicitatea extractului se îndepărtează substanţele higroscopice cu solvenţii
organici corespunzători la pH la care acestea nu sunt solubile din mediul creat se extrag cu apă acidulată alcaloizii.
Uscarea se face la maximum 50°C pentru a nu favoriza racemizarea hiosciaminei în atropină, care este de
două ori mai puţin activă decât hiosciamina.
291
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Descriere: pulbere galben-brună, nehigroscopică, cu miros caracteristic şi gust amar, tonic.


Identificare: conform F.R. X.
Pierdere prin uscare: cel mult 3% (F.R. X).
Dozare: conform F.R. X.
Conservare: Separanda, în vase mici, bine închise
Indicaţii terapeutice: ca antispasmodic, calmant şi moderator al secreţiilor gastrice, salivare, în
combaterea durerilor, greţurilor şi vomismentelor, în caz de gastrite, ulcer, enterocolite, colite spastice, colici
intestinale, renale, biliare, cardiospasm, astm bronşic.
Intră în compoziţia a numeroase pulberi compuse, supozitoare, poţiuni, decocturi.
Extract fluid de Cruşin (F. R. X)
Rp./
Frangulae cortex (III) 100,00
Alcoholum 80° q.s.
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta".
Observaţii: ca vehicul de extracţie se foloseşte alcoolul 80° deoarece această concentraţie de alcool
asigură cele mai mari randamente în extragerea oximetilantrachinone.
Pe de altă parte, însă, acest vehicul favorizează şi extracţia unor rezine solubile, componente ale scoarţei
de cruşin, alături de principiile active responsabile de acţiunea farmacodinamică (glucofrangulozide, frangulozide).
Stabilitatea extractului fluid de cruşin este limitată, deoarece, în timp se produc descompuneri hidrolitice şi
oxidative, care au loc chiar şi la folosirea produsului vegetal stabilizat.
Scăderea acţiunii extractului se datoreşte în primul rând condensării taninurilor pirocatehice sub formă de
produşi coloraţi insolubili, care prin sedimentare antrenează şi principiile active.
Pentru evitarea acestor pierderi se recomandă prepararea extractului cu extracte uscate, în cantitate mică,
pentru consum imediat.
Descriere: lichid limpede, brun-închis, cu miros caracteristic, gust amar şi astringent.
Identificare: se aplică reacţia Borntrager pentru identificarea agliconilor (antrachinonele libere rezultate prin
hidroliza acidă a glicozizilor), când apare o coloraţie roşie vişinie, datorită formării fenolaţilor roşii, solubili în apă.
Alcool: cel puţin 54% (F.R. IX C.18).
Reziduu prin evaporare: cel mult 18%.
Dozare: conţine 1,5% oximetilantrachinone totale exprimate în 1,8 dihidroxiantrachinonă.
Acţiunea terapeutică şi utilizări. Datorită oximetil-antrachinonelor (cu emodol component principal) este
laxativ şi purgativ, în funcţie de doză, acţiunea laxativă manifestându-se la 8-10 ore după administrare.
Se administrează cu precauţie la animale bătrâne, gestante sau sugari.
Se utilizează la prepararea tincturii Davilla (F.R. X); ca extract uscat intră în componenţa unor specialităţi de
uz uman (Carbocif, Laxatin), şi în compoziţia unor preparate magistrale cu acţiune purgativă.
Extract uscat de Ratania (F. R. X)
Rp./
Ratanhiae radix 100,00
Chloroformium q.s.
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta".
Descriere: pulbere granuloasă uniformă sau lamele care se pulverizează uşor, de culoare brun-roşietică, cu
gust astringent, slab higroscopic.
Identificare. Taninurile catehice sunt greu solubile în apă rece şi uşor solubile în apă caldă, precipită la
3+
răcire. Catehinele dau în prezenţa ionilor de Fe coloraţii (verde închis).
Pierdere prin uscare: cel mult 0,5%.
Dozare: conform F.R. X.
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Datorită taninurilor, extractul are proprietăţi astringente şi antidiareice,
intrând în compoziţia unor preparate magistrale, utilizate sub formă de badijonaje şi tratamentul gingivitelor,
stomatitelor. Ca antidiareic este folosit la prepararea siropului de Ratania.
Extract moale de odolean (F.R. X)
Rp./
Valerianae rhizoma 100,00
Alcoholum dilutum q. s.
Se prepară prin percolare conform prevederilor de la "Extracta'.
Observaţii. Extractul moale de odolean are reacţie slab acidă datorită acizilor valerianic şi izovalerianic
liberi, rezultaţi în urma hidrolizei izovalerianatului de bornil.
Datorită acestui fapt pot apărea incompatibilităţi la asocierea cu substanţele alcaline.
Reacţia de hidroliză a esterului este accentuată de lumină şi de temperatură.
Descriere: extract moale, cu miros caracteristic şi gust amărui. Prin amestecare cu apa în proporţie de 1:10
se obţine o soluţie tulbure cu reacţie acidă la hârtia de turnesol albastră.
Identificare: conform F.R. X.
Pierdere prin uscare: cel mult 20%.
Indicaţii terapeutice: similar cu cele ale tincturii de Odolean.

292
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Exemple de extracte neoficiale preparate prin percolare


Extractul uscat de scoarţă de China (F. R.X)
Rp./
Chinae cortex 100,00
Alcoholum dilutum q.s.
Acidum formicum q.s.
Sacharium lactis q.s.
Scoarţa de China se extrage cu alcool diluat care conţine 1 % acid formic, prin percolare.
Observaţii. Alcaloizii din coaja de China se găsesc atât în stare liberă sub formă de baze, cât şi sub formă
de combinaţii cu acizi organici naturali (acidul chinic şi acidul chinovic).
Taninurile se găsesc în stare liberă sub formă de acid chinotanic sau sub formă de chinotanali, legate cu
alcaloizi.
Alcaloizii bază şi chinotanaţi sunt uşor solubili în alcool şi insolubili sau greu solubili în apă, iar sărurile de
alcaloizi şi taninurile libere sunt uşor solubile în apă şi mai puţin în alcool. Folosirea acidului clorhidric diluat şi, în
general, a acizilor minerali, prezintă dezavantajul că provoacă descompunerea acidului chinotanic într-un produs
insolubil în apă, flobafen, care separă din soluţie formând un precipitat roşu abundent şi care antrenează prin
adsorbţie o cantitate importantă de substanţe active. În schimb, alcaloizii de China sub formă de formiaţi sunt mai
puţin solubili în apă decât clorhidraţii, dar uşor solubili în alcool diluat.
În timpul conservării produsului vegetal, sub acţiunea unor enzime, a aerului şi a luminii, o parte din taninuri
se transformă în flobafene, produşi de condensare, lipsiţi de acţiune terapeutică, care fiind solubili în alcool trec în
solventul de extracţie şi, împreună cu alte substanţe balast solubile în alcool, fac ca extractul uscat să nu dea
soluţii limpezi la dizolvarea în apă.
Descriere: pulbere brună, higroscopică, cu gust amar şi astringent, se dizolvă în 10 părţi apă dând soluţii
tulburi.
Pierdere prin uscare: cel mult 5%. Trebuie să conţină 18-22% alcaloizi totali.
Conservare: în vase bine închise.
Acţiune terapeutică şi indicaţii: stomahic amar, intrând în componenţa unor siropuri şi poţiuni.
Serveşte la prepararea extractului fluid de China. Se poate, de asemenea, prescrie ca antitermic.
Extract uscat de cornul secarei (F.R. IX)
Rp./
Secale cornutum (IV) 100,00
Aether q. s.
Sacharium lactis q.s.
Glucosum q.s.
Pulberea de Cornul secarei se degresează cu eter de petrol, se percolează cu eter după normele prevăzute
la monografia "Extracta".
Observaţii. Produsul vegetal conţine o proporţie destul de mare (25-40%) de ulei gras, lipsit de valoare
terapeutică, fiind necesară degresarea în scopul obţinerii unui randament cât mai mare în principii activi şi evitării
instabilităţii extractului manifestată prin râncezire, descompunerea substanţelor active.
Cornul de secară conţine: alcaloizi din grupele ergotaminei, ergotoxinei şi ergometrinei, precum şi amine
biogene ca tiramina, histamina, substanţe albuminoidice, zaharuri. Dintre acestea, numai alcaloizii din grupa
ergometrinei sunt solubili în apă, ceilalţi, precum şi aminele biogene, sunt solubili în alcool şi eter.
Alcaloizii din secara cornută au stabilitate foarte redusă mai ales în soluţii apoase, suferind sub acţiunea
unor factori (lumină, oxigen atmosferic, alcalinitatea cedată de sticlă recipientelor, căldură, enzime - hidrolaze,
oxidaze, proteaze), descompuneri hidrolitice, inversii optice, inactivându-se.
Astfel, acidul lisergic, levogir, trece uşor în soluţii extractive hidroalcoolice, în izomerul său dextrogir, acidul
izolisergic, inactiv farmacodinamic. Extracţia făcându-se cu eter, nu se extrag substanţe care favorizează
dezvoltarea microorganismelor, mucegaiurilor şi nici nu are loc inactivarea principiilor active sub acţiunea
enzimelor produse. Evaporarea eterului făcându-se sub presiune redusă, se evită contactul cu căldura (punctul de
fierbere al eterului este 34-36°C).
Percolarea se face în circuit închis datorită volatilităţii solventului.
Descriere: pulbere galbenă sau galben - cenuşiu, nehigroscopică, cu gust şi miros caracteristic.
Identificare, dozare. Sărurile de alcaloizi şi Cornul secarei dau cu soluţia sulfonică a para dimetilamino-
benzaldehidei o coloraţie albastră, iar cu reactivul Mayer precipitate caracteristice.
Condiţii de calitate. Extractul uscat de cornul secarei trebuie să conţină 0,45-0,55% alcaoizi totali exprimaţi
în tartrat de ergotomică.
Conservarea: în sticle colorate, bine închise.
Acţiune terapeutică şi indicaţii. Acţiunea princială a alcaloizilor din cornul de secară şi mai ales a celor din
grupul ergometrinei este cea uterotonică, ocitocică (stimularea contracţiilor fibrelor netede ale muşchiului uterin),
acţiune care se manifestă şi asupra vaselor, producând vasoonstricţie periferică.
Acţiunea ergometrinei este rapidă, iar cea a ergotominei este de durată.
Este indicat ca antihemoragic şi ocitocic în gineologie şi obstetrică, preventiv sau curativ, în hemoragii
uterine nu prea intense (post partum, post abortum şi metroragii).
293
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

Bibliografie

• Alexandra Trif, Valeriu Curtui - 1997 – Compendiu de botanică medicală, Ed. Brumar,
Timişoara.
• Balaci P., Mateescu T. (1964) - Lucrări practice de farmacologie şi receptură, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
• Balaci, P., Stătescu, C. (1976) – Farmacologie şi receptură veterinară, Lito. Inst. Agr. N.
Bălcescu, Bucureşti.
• Ban, Petra, Savopol, E. (1978) - Soluţii sterile, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Bonnefoi, M., Burgat, V., Petit, C. (1991) - Pharmacie galenique, E.N.V. Toulouse.
• Cooke W. (1994) - Notes of veterinary pharmacology, Univ. of Liverpool.
• Cuparencu, B., Pleşca, Luminiţa (1995) - Contribuţii la studiul farmacodinamic al soluţiilor
hipertonice, în: Actualităţi în Farmacologie şi Fiziopatologie, Ed. Dacia Cluj-Napoca, 225-234.
• Cuparencu, B., Safta, L., Suciu, Gh., Varga, A. (1984) - Îndreptar de farmacografie şi
interacţiuni medicamentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. I, Ed. Medicală, Bucureşti
• Dobrescu, Dumitru (1989) – Farmacoterapie practică, vol. II, Ed. Medicală, Bucureşti
• Fica, Cornelia (1970) - Tehnică farmaceutică pentru asistenţii de farmacie, Ed. Medicală.
Bucureşti.
• Fica, Cornelia (1973) - Emulsii şi suspensii farmaceutice, Ed. Medicală, Bucureşti
• Fica, Cornelia (1983) - Îndreptar practic pentru prepararea medicamentelor, Ed. Medicală,
Bucureşti.
• Georgescu, N. (1962) - Lucrări practice de farmacologie, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti
• Gherdan A. (1992) - Caiet de farmacologie, Vol.II, Lito IAT, Timişoara.
• Grecu, I., Curea, Elena (1976) – Interacţiuni între substanţele macromoleculare şi
medicaentoase, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
• Halkin, H., Lidji, M., Rubinstein, E. (1981) - The influence of endotoxin induced pyrexia on the
pharmacokinetics of gentamicin in rabbit, J. Pharmacol., Exp. Therap., 216, 415-418.
• Hartshorn, E.A. (1972) - Drug interaction and their therapeutic implications in Perspectives in
clinical pharmacy, Ed. D.E. Francke and H.A.K. Whitney Drug Intelligence Public. Hamilton, Ill.,
178-188.
• Ionescu, Stoian, P., Ciocănelea, V., Adam, L., Rub-Saidac, A., Ban, I., Georgescu, Elena,
Savopol, E. (1974) - Tehnică farmaceutică, ed. a II-a rev., Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti.
• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E. (1977) - Extracte vegetale, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Ionescu, Stoian, P., Savopol, E., Georgescu, Elena (1970) - Medicamente injectabile şi colire,
Ed. Medicală, Bucureşti.
• Kissel, T., Demirdere, A. (1987) – Microspheres - a Controlled Release System for Parenteral
application, in Controlled Drug Delivery Ed. by B.W. Müller Wissenschaftliche
Verlagsgesellschaft mgbH Stuttgart, 103-131.
• Kramer, W.R., Inglott, A.S., Cluxton, R.J. (1987) - Some physical and chemical incompatibilities
of drugs for i.v. administration in J.A.V.M.A., 438-456.
• Martindale's (1977) - The Extra Pharmacopeia, Ed. XXVII, The Pharmaceutical Press London.
• Meyer Jones, L., Booth, N.H., Mc Donald, L.E. (1977) - Veterinary Pharmacology and
th
Therapeutics, 4 Edition, Iowa State Univ. Press.
• Negoiţă, S., Mărăşoiu, Gh. (1962) – Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Pârvu D. (1996) - Introducere în chimia suprafeţelor şi coloizilor, Ed. Eurobit, Timişoara.
• Pârvu, Dorel (1995) - Chimie fizică, Lito, U.S.A.M.V.B., Timişoara.
• Pintea, V., Cotruţ, M., Manta, D.A., Sălăgeanu, Gh. (1982) - Fiziologie medical eterinară, Ed. Did.
şi Pedag., Bucureşti
• Riviere, J.E. (1984) - The value and limitation of pharmakinetics in predicting dosage
regiments: Effects of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary
Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers, J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 99-118.
• Simiti, I. (red.) (1984) – Elemente de farmacie clinică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
• Simonelli, A.P., Dreesback, D.S. – Principles of formulation of parenteral dosage forms: Effects
of systemic disease. In: Determination of Doses of Veterinary Pharmaceuticals, Ed. T.E. Powers,
J.D. Powers, The Ohio State Univ. Press., 390-421.
294
Cap. 7 Formele medicamentoase lichide

• Stănescu V., Savopol E. (1982) – Incompatibilităţi medicamentoase, Ed. Medicală, Bucureşti.


• Stănescu, V. (1983) - Tehnică farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Stănescu, V., Savopol, E. (1980) – Interacţiuni medicamentoase, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Stătescu, C. (1982) – Practicum de farmacologie veterinară. Lito. I.A. N. Bălcescu Bucureşti.
• Suciu, Gh. (1990) - Forme farmaceutice de uz veterinar, Ed. Dacia Cluj-Napoca.
• Bteflea, D. (1984) - Reflectări cronobiologice în medicină, Ed. Medicală, Bucureşti.
• Van Gogh, H., Wit, J.G. (1976) - The influence of pyrogen induced fever on absorbtion of sulfa
drugs, Vet. Record, 99, 480-481.
• Zotta V. (1985) - Chimie farmaceutică, Ed. Medicală, Bucureşti.
• *** (1965) - Farmacopeea Română Ed. VIII, Ed. Medicală, Bucureşti.
• *** (1973) - British Pharmacopoeia, H.M.S.O., London.
• *** (1976) - Farmacopeea Română Ed. IX, Ed. Medicală, Bucureşti.
• *** (1977) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London.
• *** (1989) - Îndrumător privind utilizarea produselor biologice de uz veterinar, Ed. a VII-a,
Institutul de Cercetări Veterinare şi Bio-preparate ”Pasteur”, Redacţia de Propagandă Agricolă,
Bucureşti.
• *** (1992) - Catalog Animal Health Products.
• *** (1993) - British Veterinary Pharmacopoeia, H.M.S.O., London.
• *** (1993) - Farmacopeea Română Ediţia X, Ed. Medicală, Bucureşti.
• *** (1994) Ministerul Sănătăţii – Nomenclatorul de medicamente şi produse biologice pentru uz
uman. Ed. Medicală Bucureşti.
• *** (1995) - Dictionaire des Medicaments Vétérinaires et des produits de Santé Animale, Ed. du
Point Veterinaire, France.
• *** (1995-2000) - Colecţia La Semaine Veterinaire.
*** (1996)- Die Rote Liste. Editio Cantor, Verlag für Medizin und Naturwissenschaften, Aulendorf,
Württ, Deutschland.
*** (1997) - Dictionaire des Medicaments Vétérinaires et des produits de Santé Animale, Ed. du
Point Veterinaire, France.
*** (1998) - Catalog Lek pharmaceutics.
*** (1999) - Catalog Heiland.

295