92

Procedura privind judecarea acţiunilor de contencios

administrativ

Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a

două faze şi anume: a) procedura administrativă prealabilă sesizării
instanţei de contencios administrativ competentă şi b) procedura în faţa
instanţei de contencios administrativ.
♦ Procedura administrativă prealabilă
- Cererea prealabilă
- Autoritatea publică emitentă a actelor administrative (organul
emitent, organul ierarhic superior)
- Termenul de prescripţie
- Procedura de examinare a cererii prealabile
♦ Procedura de judecată în faţa instanţei de contencios
administrativ
- Termenele de adresare în instanţa de contencios administrativ
- Instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunile de
contencios administrativ
- Depunerea acţiunii în instanţa de contencios administrativ
- Actele judecătoreşti după primirea cererii
- Fixarea termenului pentru examinarea cererii
- Judecarea cererii
- Împuternicirile instanţei de contencios administrativ
- Suspendarea executării actului administrativ contestat
- Temeiurile anulării actului administrativ contestat
- Hotărârile instanţei de contencios administrativ
- Publicarea hotărârii

§1. Procedura administrativă prealabilă.

Reclamantul înainte de a introduce acţiunea la instanţa de
contencios administrativ pentru a cere instanţei competente anularea
actului administrativ, trebuie să se adreseze autorităţii administrative
care a emis actul (sau autorităţii ierarhic superioare acesteia) pentru ca
aceasta să înlăture actul ilegal şi să repare eventuala pagubă. (Art. 14
alin. 1) din Legea Contenciosului administrativ din R. Moldova – cere ca,
persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de
lege printr-un act administrativ, va solicita autoritatea emitentă în termen
92

de 30 de zile, de la data comunicării actului, revocarea sau anularea în

tot sau în parte a acestuia, dacă legea nu prevede altfel.
Dacă autoritatea emitentă are un organ ierarhic superior cererea
prealabilă va putea fi adresată la alegere, fie autorităţii emitente, fie
organului ierarhic superior. Actul administrativ cu caracter normativ
poate fi contestat până la desfiinţarea lui. Cererea prealabilă se
soluţionează de către organul emitent sau ierarhic superior în termen de
30 de zile de la data înregistrării acesteia, decizia urmând sâ fie
comunicată petiţionarului de urgenţă. Organul emitent este în drept sâ
respingă cererea, să admită cererea şi, după caz, să revoce sau să
modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este în drept: să respingă cererea; sa
admita cererea şi să anuleze actul administrativ în tot sau în parte, să
oblige organul ierarhic inferior să repună
în drepturi persoana vătămată sau, după caz, să revoce actul
administrativ emis cu acordul său.
Conform prevederilor (art. 17 alin. (1)) cererea poate fi depusă în
instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile din ziua în
care reclamantul a primit de la organul emitent al actului administrativ
contestat sau de la organul ierarhic superior refuzul în satisfacerea
cererii, acest termen începe să curgă de la:
a) data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau data expirării
termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea acesteia;
b) data comunicării refuzului de soluţionare a unei cereri sau data
expirării termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea unei cereri prin
care se solicită recunoaşterea unui drept;
c) data comunicării actului în cazul când nu este prevăzută
procedura prealabilă.
Din prevederile acestui articol rezultă că instanţa poate fi sesizată
într-un termen de 30 de zile de la data la care reclamantului i s-a
comunicat soluţia sau la data la care s-a împlinit termenul de 30 de zile,
în care autoritatea administrativă emitentă sau cea ierarhic superioară,
trebuia să răspundă la cerere ori la reclamaţia formulată.
În literatura de specialitate se ridică problema dacă această
sesizare, comentată mai sus, este obligatorie, precum şi nerespectarea
prevederilor de a sesiza autoritatea administrativă emitentă, constituie
un fine de neprimire, adică instanţa de contencios administrativ va putea
să respingă acţiunea ca fiind prematur introdusă, pentru că reclamantul
nu a îndeplinit cerinţele legii, care prevede sesizarea mai intâi a
 94

autorităţii administrativ emitente, şi numai după aceea să sesizeze

instanţa competentă155.
În privinţa acestei probleme împărtăşim parerea D-l loan Santai
care consideră că: “Condiţia procedurii administrative prealabile
introducerii acţiunii judiciare trebuie îndeplinită, indiferent de calitatea
reclamantului din litigiul declanşat (prefect, primar, consilier, ori candidat
la funcţia de consilier – invalidat – sau orice altă persoană interesată)”156
Considerăm necesară procedura prealabilă şi din următoarele
motive:
- emiterea actelor administrative ilegale poate avea loc şi din
motivul necunoaşterii depline a legislaţiei în vigoare de către funcţionarii
publici;
- o bună parte din litigii vor fi soluţionate anume în baza acestei
proceduri, scutind instanţele judecătoreşti de o supraîncărcare;
- prevederea posibilităţii controlului judecătoresc ulterior va
determina autoritatea publică emitentă sau ierarhic superioară să
examineze obiectiv plângerea în procedura prealabilă:
procedura prealabilă este mai puţin costisitoare, nu este
condiţionată de anumite taxe de stat şi este la îndemâna reclamantului,
deoarece autoritatea publică pârâtă se află de regulă, în raza vizei de
reşedinţă a acestuia.

155
V.I. Prisăcaru. “Contenciosul administrativ român”, Editura ALL,
București, 1994.
156
Ioan Santai, “Cazuri specializate de aplicare a legii contenciosului
administrativ”, Revista “Dreptul”, nr. 4/1993, pag. 6; În altă opinie de
idei, este de reținut că recursul la Secția de contencios administrativ a
Curții de Apel pentru actele administrativ-jurisdicționale se face imediat ce
s-au “epuizat căile administrativ-jurisdicționale“. A vorbi despre acțiunea
prealabilă este, evident, o eroare. Legea trebuie interpretată sistematic, nu
mecanic, în baza simplei succesiuni a articolelor. A. Iorgovan, “Tratat...”,
Ed. “Nemira”, 1996, pag. 391.
 95

§ 2. Procedura de judecată în faţa instanţei de contencios

administrativ.
1. Termenele de adresare în instanţa de contencios administrativ.
2. Sesizarea instanţei judecătoreşti de către cel vătămat în
drepturile sale se face prin introducerea acţiunii de contencios
administrativ (cererii).
Cererea în contencios administrativ se depune în scris (art.19 alin.
1), în conformitate cu normele stabilite de C.P.C., cererea trebuie să
cuprindă a) denumirea instanţei căreia îi este adresată; b) numele
reclamantului şi domiciliul acestuia, iar dacă reclamantul este o
persoană juridică – adresa sediului, precum şi numele reprezentantului
şi adresa acestuia, dacă cererea se depune de reprezentant; c) numele
pârâtului şi adresa sediului acestuia; d) motivele de fapt şi de drept de
lezare a reclamantului într-un drept sau interes al său legitim; e)
cerinţele de recunoaştere şi de repunere în dreptul pretins şi/sau de
anulare totală sau parţială a actului administrativ contestat; f) cererile cu
privire la restituirea pagubei materiale şi/sau morale, cu indicarea valorii
acesteia, dacă prin actul administrativ contestat i s-au cauzat asemenea
prejudicii, în cazul în care reclamantul solicită despăgubirea; g)
enumerarea documentelor anexate; h) semnătura reclamantului sau a
reprezentantului său.
Odată cu cererea, reclamantul va depune, actul administrativ pe
care îl atacă sau, după caz, răspunsul prin care i se comunică refuzul
rezolvării cererii sale privind un drept sau interes al său legitim.
În cazul când reclamanlul nu a primit nici un răspuns în legătură
cu cererea sa el va depune şi copia cererii, adresate organului emitent
sau celui ierarhic superior, şi documentele ce confirmă expedierea ei.
La cerere se anexează atâtea copii şi înscrisuri câţi pârâţi sunt.
Iniţial ţinând cont de practica unor state şi de solvabilitatea
populaţiei, legiuitorul a considerat raţional ca şi în cazul adresării în
instanţele de contencios administrativ “reclamantul să fie scutit de plata
taxei de stat” (art. 16 alin. 3). În urma modificărilor acestui articol s-a
hotărât că: La depunerea cereii în contencios administrativ, reclamantul
este obligat la plata taxei de stat, persoanele fizice – în mărime de un
salariu minim, persoanele juridice – 20 salarii minime. Conform
dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ din R. Moldova obiectul
acţiunii în contencios administrativ îl constituie actele administrative cu
caracter normativ şi individual, prin care este vătămat un drept
recunoscut de lege al unei persoane sau al unui terţ, “În acest caz
reclamantul are mai multe posibilităţi; poate să solicite anularea actului;
poate să solicite anularea actului şi obligarea la despăgubiri; poate să
solicite obligarea la plata unor despăgubiri (pentru paguba ce i-a fost
cauzată prin actul administrativ sau refuzul nejustificat); poate să ceară
96

obligarea unei autorităţi administrative care refuză să-i rezolve o cerere

referitoare la un drept recunoscut de lege să-i recunoască dreptul
pretins.
Obiect al cererii în contencios administrativ poate fi şi
nesoluţionarea în termeni legali a unei cereri referitoare la un drept
recunoscut de lege (art. 3 alin. 2).
Conform prevederilor (art. 25 alin. 3 şi 4), despăgubirile pot fi
cerute atât pentru daune matenale cât şi pentru daune morale.
În literatura română de specialitate se pune problema termenului
de prescripţie în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului
administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea
pagubei nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare.
În Legea contenciosului administrativ român (art. 12) prevede că
termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge de la data
la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei.
În opinia sa profesorul A. Iorgovan susţine că este vorba tot de
termenul special de 1 an de zile prevăzut de (art. 5 aliniat ultim) din
Legea contenciosului administrativ român157;
D-l V.I. Prisăcaru consideră că termenul de prescripţie ce trebuie
respectat până la adoptarea unei noi reglementări este de 3 ani,
prevăzut de Decretul nr. 167/1958158.
În privinţa acestei probleme din Legea contenciosului
administrativ român, Legea Contenciosului administrativ din R. Moldova,
se pronunţă în (art. 18) în felul următor:
În cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ
fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru
cererea de despăgubiri curge de la data la care acesta a cunoscut sau
trebuia să cunoască întinderea pagubei.
Dacă adjudecarea pagubei nu a fost solicitată concomitent cu
anularea actului administrativ, cererile vor fi adresate instanţelor de
drept comun competente, în termenul general de prescripţie, prevăzut
de Codul civil.

Instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunile

de contencios administrativ
Legea contenciosului administrativ din R. Moldova prevede că
judecarea acţiunilor formulate în baza (articolului 1) din prezenta lege
este de competenţa judecătoriilor şi Curţilor de Apel în a căror rază

157
A. Iorgovan, “Tratat de drept administrativ”, Nemira, 1996, pag. 227.
158
V.I. Prisăcaru, op. cit. pag. 320.
98

teritorială îşi are domiciliul reclamantul, potrivit competenţei prevăzută în

Codul de procedură civilă.
Coroborarea dispoziţiilor legii contenciosului administrativ cu cele
ale Codului de procedură civilă ne duce la concluzia că:
Competența de judecare a acţiunilor în contenciosul administrativ
au:
a) judecătoriile;
b) curţile de apel;
c) Curtea Supremă de Justiție.
Judecătoriile examinează litigiile ce țin de nesoluționarea în
termenul legal a cererilor și de verificarea legalităţii actelor administrative
emise sau adoptate de autoritațile publice care sînt constituite și
activează pe teritoriul satului, comunei sau oraşului pentru promovarea
intereselor și soluţionarea problemelor colectivităţilor locale, de serviciile
publice descentralizate organizate în mod autonom în unitatea
administrativ-teritorială respectivă, de funcţionarii publici din cadrul
organelor și serviciilor menţionate și de persoanele de drept privat de
nivelul respectiv, care prestează servicii publice.
(2) În baza legislaţiei cu privire la administraţia publică locală,
judecătoriile soluţionează cererile privind constatarea circumstanţelor
care justifică suspendarea activității consiliului local.
(3) În baza legislaţiei electorale, judecătoriile soluţionează
contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în
competența altor instanţe judecătoreşti.
(4) Judecătoriile judecă litigiile cu privire la refuzul organelor
notariale de a îndeplini anumite acte notariale, precum și verifică
legalitatea actelor notariale îndeplinite, cu excepţia cazurilor cînd între
persoanele interesate apare un litigiu de drept privat ce decurge din
actul notarial contestat, situaţie în care cauza se examinează în ordinea
acţiunii civile.
Curţile de apel examinează în prima instanţă litigiile ce țin de
nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de verificarea legalității
actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile publice care
sînt constituite și activează pe teritoriul raionului, municipiului, unității
teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea
intereselor și soluţionarea problemelor populaţiei unității admmistrativ-
teritoriale, de serviciile publice descentralizate organizate în mod
autonom în unitatea administrativ-teritorială respectivă, de serviciile
publice desconcentrate, de funcţionarii publici din cadrul organelor și
serviciilor menţionate, precum și de persoanele de drept privat de nivelul
respectiv asimilate autorităților publice, care prestează servicii publice.
 99

(2) În baza legislaţiei cu privire la administraţia publică locală,

curţile de apel soluţionează cererile privind constatarea circumstanţelor
care justifică suspendarea activității consiliului raional.
(3) În afară de litigiile enumerate în alin. (1) și (2), Curtea de Apel
Chișinău, ca instanţă de contencios administrativ, judecă în prima
instanţă litigiile ce țin de nesoluționarea în termenul legal a cererilor și de
verificarea legalităţii actelor administrative emise sau adoptate de
autoritățile de specialitate ale administraţiei publice centrale, de
autoritățile publice autonome constituite de către autoritățile publice
centrale și de funcţionarii publici din cadrul acestor organe.
(4) În condiţiile Codului electoral, Curtea de Apel Chișinău verifică
legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale cu privire la încălcarea
legislaţiei electorale.
(5) Verificarea legalității actelor administrative emise sau adoptate
de autoritățile publice centrale ale Găgăuziei ține de competența Curţii
de Apel Comrat.
(6) Prin lege, curţilor de apel li se pot atribui spre judecare în
prima instanţă și alte categorii de cauze.
Ca instanțe de recurs, curţile de apel judecă recursurile declarate
împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii.
Curtea Supremă de Justiţie, în prima instanţă:
a) exercită controlul asupra legalităţii actelor administrative cu
caracter individual adoptate și/sau emise de Parlament, Preşedintele
Republicii Moldova și Guvern, prin care sînt lezate drepturile și interesele
legitime ale persoanelor fizice și juridice, în afara actelor exceptate de la
controlul judecătoresc;
b) verifică legalitatea hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii
în cazurile prevăzute de lege.
(2) Prin lege, Curţii Supreme de Justiţie i se pot atribui spre
judecare în prima instanţă și alte categorii de cauze.
(3) Ca instanţă de recurs, Curtea Suprema de Justiţie judecă
recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţă de
curţile de apel, precum și alte recursuri date prin lege în competența sa.
Spre deosebire de Legea contenciosului administrativ română,
Legea Contenciosului administrativ din R. Moldova reglementează
conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti (art. 12).
Conform acestui articol; Dacă în cadrul judecării pricinii s-a stabilit că
litigiul este de competenţa unei alte instanţe judecătoreşti, instanţa de
contencios administrativ îşi declină competenţa şi strămută pricina
instanţei competente. Iar dacă în cadrul judecării pricinii în instanţa de
drept comun sau specializată s-a stabilit că litigiul este de competenţa
100

instanţei de contencios administrativ, instanţa respectivă îşi declină

competenţa şi strămută pricina în instanţa de contencios administrativ.
În cazul în care într-o pricină ce se judecă în instanţa de
contencios administrativ una din pretenţii este de contencios
administrativ, iar alta de drept comun, cu
excepţia cazurilor când paguba materială este cauzată prin emiterea
actului administrativ contestat, instanţa de contencios administrativ
emite o încheiere, fără drept de atac, de separare a pretenţiei de drept
comun şi de strămutare a acesteia în instanţa competentă.
Actele judecătoreşti după primirea cererii.
Cererea de chemare în judecată precum şi refuzul în primire a
acesteia se soluţionează de către judecător în termen de 3 zile de la
data depunerii, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Instanţa de judecată înfăptuieşte următoarele operaţii, după
punerea cererii pe rol:
a) înmânarea copiei cererii de chemare în judecată şi copiilor
actelor anexate la cererea pârâtului;
b) prezentarea de către pârât a actului administrativ contestat şi a
documentaţiei ce a stat la baza emiterii acestuia, precum şi alte
înscrisuri sau alte date pe care instanţa le consideră necesare pentru
judecarea pricinii;
c) citarea părţilor pentru ziua primei înfăţişări, care nu poate
depăşi mai mult de 10 zile de la punerea cererii pe rol (art. 22 alin. 2) lit.
c).
Conform (articolului 23 alin. 1) instanţa de contencios
administrativ poate judeca cauza în fond în prima zi de înfăţişare dacă
părţile declară că sunt pregătite pentru dezbaterile judiciare, dacă nu e
posibil ca cauza în fond să fie judecată în prima zi instanţa va fixa data
examinării cauzei în fond în termeni rezonabili, dacă legea organică nu
prevede alţi termeni (art. 23 alin. 2).
Judecarea cererii.
Instanţa judecă cererea în contencios administrativ cu participarea
reclamantului şi pârâtului (art. 24 alin. 1) conform Codului de procedură
civilă, cu unele excepţii consacrate în Legea contenciosului
administrativ.
Neprezentarea la şedinţa de judecată, fără motive întemeiate a
părţilor şi / sau a reprezentanţilor lor nu împiedică examinarea cererii.
La judecarea cererii în contencios administrativ, în anulare,
sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar în materie de
despăgubire sarcina probaţiunii revine ambelor părţi.
102

Suspendarea executării actului administrativ contestat.

Potrivit prevederilor (art. 21 alin. 1), suspendarea actului
administrativ contestat poate fi solicitată de reclamant instanţei de
contencios administrativ concomitent cu înaintarea acţiunii, iar în cazuri
temeinic justificate şi în scopul prevenirii unei pagube iminente, instanţa
poate dispune suspendarea actului administrativ şi din oficiu (alin. 2).
În acest caz, instanţa de contencios administrativ se poate
pronunţa asupra cererii de suspendare a unui act administrativ de
autoritate numai dacă nu este investită cu o acţiune ce are ca obiect
anularea acestui act. Atunci când instanţa judecătorească va aprecia
dacă există cazurile bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube şi
numai în ipoteza unui răspuns afirmativ va hotărî suspendarea executării
actului administrativ chiar şi din oficiu (art. 21 alin. 2).
Hotărârile instanţei de contencios administrativ.
Adoptarea hotărârilor în contencios administrativ se efectuează în
condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Soluţionând acţiunea instanţa poate după caz:
- să satisfacă cererea şi să anuleze în tot sau în parte actul
administrativ;
- să oblige pârâtul sa emită un act administrativ, ori să elibereze
un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, să înlăture încălcările pe
care le-a comis precum şi să dispună
adjudecarea despăgubirii în contul reclamantului pentru daunele
cauzate prin întârzierea executării hotărârii;
- să respingă cererea ca neîntemeiată, sau depusă peste termen;
- Instanţa este competentă să se pronunţe, din oficiu sau la
cerere, şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care
au stat la baza emiterii actului supus judecăţii, în limitele competenţei
sale. În cazurile când controlul legalităţii acestor acte ţine de competenţa
instanţei de contencios administrativ ierarhic superioară, urmează să se
ridice excepţia de ilegalitate în faţa acestei instanţe conform regulilor
prevăzute de prezenta lege;
- În cazul admiterii acţiunii, instanţa poate hotărî, la cerere, şi
asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate prin
actul administrativ ilegal sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
cererii;
- Mărimea pagubei morale se stabileşte de instanţă şi nu depinde
de existenţa prejudiciului material, dar trebuie să fie bazată pe caracterul
suferinţelor morale sau fizice cauzate, circumstanţele şi forma în care s-
au produs în fiecare caz concret, ţinându-se seamă de gravitatea
 103

consecinţelor, de gradul de vinovăţie al pârâtului precum şi de alte

circumstanţe de acest gen.
Codul de procedură civilă prevede că orice hotărâre
judecătorească trebuie motivată în fapt şi drept, pentru că fără arătarea
motivelor sentinţa este lovită de nulitate.
În cazul când reclamantul nu este mulţumit de hotărârea dată de
instanţa de contencios administrativ, el o poate ataca cu recurs în
termen de 15 zile de la pronunţarea sau de la comunicarea hotărârii
integrale, dacă legea nu dispune altfel (art. 30 alin. 1).
Hotărârile irevocabile ale instanţei contenciosului administrativ pot
fi atacate de către părţi pe căile extraordinare de atac prevăzute de
normele de procedură civilă.
Executarea hotărârii pronunţate de instanţa de contencios
administrativ.
Executarea hotărârilor se realizează prin aplicarea, dacă în urma
admiterii acţiunii, autoritatea administrativă este obligată să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau orice alt înscris, executarea hotărârii irevocabile se va
face în termenul prevăzut în dispozitivul ei, iar în lipsa unui astfel de
termen – în cel mult 30 de zile de la data devenirii irevocabile.
Aliniatul 3 al articolului 32 modificat prin Legea nr. 726- XV din
07.12.2001, vine să asigure executarea hotărârii judecătoreşti, dar într-
un mod cam stângaci în comparaţie cu prevederea anterioară, deoarece
actuala reglementare spune că “În cazul neexecutării în termen a
Hotărârii Judecătoreşti, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină
a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare”.
Acelaşi articol în varianta iniţială era cu mult mai clar şi stabilea o
răspundere concretă care asigura executarea Hotărârii Instanţei
Judecătoreşti. Aceasta era prevăzut să se facă în felul următor: “în cazul
în care termenul nu este respectat pârâtul va fi supus unei amenzii
judiciare conform (alin. 3) art. 32) în mărimea a 10 salarii minime pentru
fiecare zi de întârziere”.
După cum vedem, contenciosul administrativ este o formă a
răspunderii în dreptul administrativ şi anume a răspunderii pe care o
poartă administraţia în cazul provocării de prejudicii particularului prin
acte administrative ilegale. Din păcate în urma modificărilor survenite în
art. 32 asigurarea executării Hotărârilor Judecătoreşti va scădea şi o
dată cu aceasta va scădea şi eficacitatea Legii în ansamblu.
Tradiţional, atat legislaţia, cât şi doctrina juridică sovietică, în
noţiunea de răspundere administrativă includea doar
 105

răspunderea pentru contravenţii, care era destul de amplu consacrată în

Codul cu privire la contravenţiile administrative.
Emiterea de acte administrative ilegale nu intră în categoria de
contravenţii, dar, fără îndoială, acestea sunt abateri administrative,
deoarece violează raporturi de drept administrativ şi aduc atingere
întregului proces de administrare, deci sunt abateri administrative
necontravenţionale, care nu erau prevăzute în legislaţia sovietică, astfel
rămânând în afara oricărei răspunderi159.
Atunci când se stabileşte o nouă formă de răspundere, este
necesar ca legiuitorul să evidenţieze atât trăsăturile specifice faptei
ilicite, care serveşte drept temei juridic de aplicare, cât şi natura sau
esenţa acestei răspunderi.
În această ordine de idei, prof E.D.Tarangul menţionează un triplu
aspect al responsabilităţii administraţiei: responsabilitatea pentru culpă,
responsabilitatea pentru greşeala de serviciu şi responsabilitatea pentru
risc.
Prima formă este împrumutată din dreptul privat. Tot odată,
subliniază autorul, în dreptul public există probleme şi interese diferite
de cele ce se pun în dreptul privat, trebuind să se ţină seama de
interesele particularilor care reclamă o despăgubire cât mai largă şi
completă, precum şi de interesele serviciilor publice.
A doua formă de responsabilitate nu se mai bazează pe ideea de
culpă din dreptul privat. Astfel administraţia este declarată responsabilă
pentru daunele cauzate printr-o rea funcţionare a serviciului public, iar
particularul care cere despăgubiri nu este obligat sa dovedească culpa
unui funcţionar public.

159
Maria Orlov ”Importanța contenciosului administrativ în asigurarea
legalității și ordinii de drept”. Revista ”Administrarea publică”, nr. 4,
Chișinău, 1997, pag. 85-90.
 107

Responsabilitatea administraţiei pentru risc pleacă de la ideea că

funcţionarea serviciilor publice prezintă pentru particulari un risc de a fi
păgubiţi şi că în consecinţă aceştia trebuie asiguraţi160.
Numai o abordare amplă şi complexă a responsabilităţii
administraţiei va înlesni stabilirea unei răspunderi adecvate şi eficiente
în materie de contencios administrativ.
Însuşi faptul că legislaţia prevede măsuri concrete de răspundere
a administraţiei pentru daunele cauzate printr-o rea administrare, în
primul rând, impune o atitudine mult mai serioasă şi exigentă a
funcţionarilor publici faţă de atribuţiile lor, un profesionalism înalt şi o
năzuinţă de perfecţionare permanentă a modalităţilor şi procedeelor
aplicate în administrare, fapt care stimulează emiterea de acte
administrative bine chibzuite şi legale. În al doilea rând, prevederea în
legislaţie a acestei forme de răspundere este o garanţie a restabilirii
particularului în dreptul său subiectiv, lezat printr- un act administrativ
ilegal.
După cum vedem, instituirea contenciosului administrativ era o
necesitate evidentă a timpului şi orice tărăgănare a acestui proces era în
defavoarea statului de drept. Statul de drept presupune respectarea
legilor atât din partea celor ce le adoptă, cât şi din partea celor ce le
execută şi, respectiv, din partea cetăţenilor. Atâta timp, cât statul
stabileşte o răspundere amplă numai pentru nerespectarea normelor de
drept din partea cetăţenilor, iar răspunderea celor ce făuresc şi celor ce
execută legea este destul de sofisticată, nu putem afirma prezenţa
statului de drept.
Suntem conştienţi de faptul că Legea contenciosului administrativ
va genera un şir de probleme, inclusiv şi de ordin financiar. În acelaşi
timp prezenţa acestei instituţii de drept va asigura o înalta eficacitate a
activităţii autorităţilor publice (inclusiv a agenţilor economici), va garanta
drepturile şi libertăţile cetăţeanului pe care Constituţia le apreciază ca
valori supreme ale statului161.

160
E.D. Tarangul. ”Tratat de drept administrativ român”. Cernăuți, 1994,
pag. 624-630.
161
Maria Orlov, Ala Climova, ”Conceptul contenciosului administrativ”,
Revista ”Legea și viața”, nr. 6, Chișinău, 1999, pag. 28.