UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

2:
EXPLOATAŢIA AGRICOLĂ – OBIECTUL EXERCITĂRII
MANAGEMENTULUI

2.1. Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 2

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să:

 Analizezi situația exploatațiilor agricole în contextul
agriculturii românești
 Cunoşti formele, mărimea și dimensiunea exploatațiilor
agricole din România.
 Cunoşti evoluția și tendințele dimensiunii exploatației
agricole din țara noastră.

2.2. Exploataţia agricolă în contextul agriculturii româneşti

Aderarea României - în anul 2007 - la Uniunea Europeană, a constituit cel mai puternic
factor de presiune pentru reforma agriculturii şi economiei rurale româneşti, necesare integrării în
piaţa internă a Uniunii Europene şi adoptării Politicii Agricole Comune (PAC).
Modelul european de agricultură se bazează pe un sector competitiv, orientat spre piaţă,
îndeplinind, totodată, şi alte funcţii publice, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, oferirea
unor aşezări rezidenţiale mai convenabile pentru populaţia din spaţiul rural, precum şi integrarea
agriculturii cu mediul înconjurător şi cu silvicultura. Politica Agricolă Comună îşi deplasează
accentul de la subvenţiile directe acordate agriculturii (pilonul I al PAC) spre dezvoltarea integrată a
economiei rurale şi spre protejarea mediului înconjurător (pilonul II al PAC).
Agricultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale economiei româneşti.
Contribuţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii în formarea Produsului Intern Brut se situează
in jurul valorii de 6% din PIB, iar in statele membre ale UE se situează la aproximativ 1,7%.
Raportul dintre suprafaţa arabilă a ţării la numărul de locuitori denotă faptul că fiecărui
locuitor îi revin circa 0,42 ha teren arabil, valoare superioară multor ţări europene şi aproape
dublă faţă de media europeană, care este de doar de 0,236 ha/locuitor.
Pe parcursul întregii perioade de tranziţie, agricultura a jucat un rol social foarte important,
acţionând ca un „tampon” ocupaţional împotriva efectelor socio-economice ale tranziţiei, absorbind
o parte importantă din forţa de muncă disponibilizată de industriile urbane.

19
 Potenţial funciar
Din cele 23,8 milioane ha cât însumează teritoriul României, suprafaţa agricolă a ţării este
de 14,7 mil. ha (61,7 %), din care 9,4 mil. ha reprezintă teren arabil. România se găseşte pe locul 7
din Europa ca suprafaţă agricolă (după Franţa, Spania, Germania, Polonia Marea Britanie şi
Italia) şi pe locul 5 ca suprafaţă arabilă (după Franţa, Spania, Germania şi Polonia). Repartiţia
fondului funciar după modul de folosinţă denotă faptul că terenul arabil ocupă cca. 64% din
suprafaţa agricolă, o treime din suprafaţă, 4,8 mil ha, este ocupată cu păşuni şi fâneţe, iar viile şi
livezile reprezintă cca 3%.
Fondul funciar, după modul de folosinţă
Specificare 2007 mii ha 2008* mii ha 2009* mii ha
Suprafaţa agricolă, din care: 14709,3 14712,4 14705,3
Arabil 9423,3 9387,2 9384,4
Păşuni 3330,0 3384,3 3380,7
Fâneţe 1531,4 1525,3 1526,7
Vii şi pepiniere viticole 218,0 216,0 214,4
Livezi şi pepiniere pomicole 206,6 199,6 199,1
Sursa: Anuarul statistic al României, 2008. *MADR, Agr 2A

Exploataţii agricole
Situaţia exploataţiilor agricole cu personalitate juridică, a gospodăriilor individuale precum
şi suprafeţele aflate în exploatarea acestora se prezintă astfel: din totalul de 3.931.350 exploataţii
agricole înregistrate la finele anului 2007, 3.913.651 (99,5%) au fost exploataţii agricole
individuale, cărora le aparţin 65% din suprafaţa agricolă utilizată, iar 17.699 unităţi cu
personalitate juridică au exploatat restul de 35% din suprafaţă.
Suprafaţa agricolă medie utilizată a fost de 3,5 ha/exploataţie, 2,3 ha/fermă fiind exploatate în
medie de către fermele individuale şi 270,4 ha/fermă de către unităţile cu personalitate juridică.
Există mari diferenţe între suprafaţa medie a exploataţiei individuale în România şi cea a fermelor
din UE, de cca 19 ha/fermă.

20
 În economia rurală românească predomină procentul foarte mare al fermelor de subzistenţă,
care produc în principal pentru autoconsum, comercializând pe piaţă doar întâmplător produsele
obţinute. În plus, fermele de subzistenţă au acces dificil la alte surse de venituri şi, de aceea,
bunăstarea unei părţi semnificative a populaţiei rurale depinde considerabil de nivelul de
profitabilitate al fermelor.
Structura şi numărul exploataţiilor agricole funcţie de statutul lor juridic este prezentată în
tabelul următor:

Structura şi numărul exploataţiilor agricole funcţie de statutul juridic

Tabelul 2.1
Suprafaţa agricolă medie
Total exploataţii Suprafaţa agricolă utilizată
utilizată (ha) pe o
Statut juridic agricole (număr) (ha)
exploataţie
2002 2007 2002 2007 2002 2007
Total 4.484.893 3.931.350 13.930.710 13.753.046,5 3,11 3,5
Exploataţii agricole
individuale 4.462.221 3.913.651 7.708.757,6 8.966.308,6 1,73 2,29

Unităţi cu
22.672 17.699 6.221.952,5 4.786.737,9 274,43 270,45
personalitate juridică
Sursa: Anuarul statistic al României, 2008

Numărul mare al exploataţiilor de subzistenţă sau semisubzistenţă constituie principala

problemă pe care agricultura românească trebuie să o rezolve. Pentru stimularea transformării
gospodăriilor ţărăneşti în ferme agricole familiale cu caracter comercial, formarea şi consolidarea
clasei de mijloc în spaţiul rural, au fost luate măsuri pentru susţinerea investiţiilor în mediul rural,
stimularea participării băncilor şi dezvoltarea competenţelor lor pentru creditarea agriculturii.
Din cele 3.913.651 exploataţii agricole individuale existente în România, numai 846.340
(21,6%) ating pragul de o unitate economică de dimensiune europeană (ESU), care reprezintă
echivalentul a 1200 Euro. Prin comparaţie, ponderea exploataţiilor agricole de cel puţin 1 ESU în
România este semnificativ mai mică comparativ cu celelalte state membre UE; spre exemplificare,
aceste ponderi în ţările pentru care au fost disponibile date sunt:
21
Slovenia – 81,6%, Republica Cehă – 65,8%, Estonia – 54,6%, Polonia – 47,2%, Lituania – 37,0%.
Exploataţiile agricole individuale de cel puţin 1 ESU din România utilizează 54,6% din suprafaţa
agricolă a acestora, în comparaţie cu Republica Cehă – 99,2%, Slovenia – 94,4%, Estonia – 93,5%,
Polonia – 89,5%, Lituania – 80,6%.
Din cele 3.913.651 exploataţii agricole individuale, 3.172.281 (81,1%) utilizează peste 50% din
producţie, pentru consum propriu.
Unitatea economică de dimensiune europeană - UDE sau ESU - European Size Unit este
denumirea generică dată dimensiunii economice a exploataţiei agricole şi este determinată ca sumă
a marjelor brute standard din, calculate pe tip de suprafaţă agricolă şi specie de animal, şi
suprafeţele cultivate/sau efectivele de animale. ESU reprezintă potenţialul economic al unei
exploataţii agricole. Potrivit reglementărilor europene, 1 ESU = 1200 Euro.

Proprietatea şi exploatarea agricolă

În anul 2007, din punct de vedere al modului de deţinere, 73,2% din suprafaţa agricolă
utilizată a fost în proprietatea exploataţiilor agricole şi 16,8% luată în arendă. Restul
suprafeţelor, care au fost utilizate prin concesiune, luate în parte, cu titlu gratuit sau prin alte moduri
de deţinere, au avut împreună o pondere de circa 10%.

22
 În anul 2007, suprafaţa aflată în proprietatea exploataţiilor agricole individuale a
reprezentat 85,5% din întreaga suprafaţă agricolă utilizată, în timp ce la unităţile cu personalitate
juridică, aceasta a reprezentat 50,2%.
Numărul de întreprinderi agricole, după numărul de salariaţi
Cea mai mare parte a întreprinderilor agricole (aprox. 86%) sunt microîntreprinderi cu mai
puţin de 10 angajaţi. La acestea se adaugă întreprinderile mici şi mijlocii în jur de 1600, care au
între 0 si 49 angajaţi. Se constată astfel ca majoritatea întreprinderilor agricole (97%) dispun de
puţin personal angajat.
Populaţia ocupată în agricultură
Deşi forţa de muncă în agricultură României este în continuare una dintre cele mai
numeroase din Europa, dinamica ponderii populaţiei ocupate în agricultură arată o tendinţă de
scădere treptată a acesteia, de la 40,9% în anul 2001 la 29,5 % în anul 2007.
Cauzele scăderii ponderii populaţiei ocupate in agricultură sunt:
• Retragerea multor persoane vârstnice din agricultură;
• Venituri mici realizate în agricultură, care nu sunt atractive pentru tineri
• Investiţiilor rurale încă reduse - servicii şi mica industrie - care să absoarbă forţa de
muncă mai tânără.
Centrul Român de Politici Europene (CRPE) arăta într-o analiză făcută că România se clasa în
anul 2007 pe primul loc între ţările comunitare în priveşte populaţia ocupată în agricultură, cu o pondere
de aproape 5 ori mai mare decât media europeană şi dublă faţă de următoarea clasată (Polonia)
Populaţia activă este reprezentată în special de lucrători pe cont propriu în exploataţiile
individuale, la care se adaugă lucrători specializaţi în agricultură, ingineri şi tehnicieni, din fermele
agricole comerciale. Statisticile arată însă că 70% din populaţia săracă a României trăieşte în
mediul rural. În anul 2007, volumul de muncă desfăşurată în exploataţiile agricole individuale,
exprimat în unităţi de muncă anuale (UAM), a fost de circa 2.000 mii, mai mic cu aproape 20%
faţă de cel înregistrat la Recensământul General Agricol 2002.
Unitatea de muncă anuală - UAM - reprezintă munca în agricultură desfăşurată de o
persoană în echivalent timp complet de muncă pe durata a 245 zile lucrătoare a câte 8 ore
lucrătoare pe zi (1960 ore/an).
În franceză - UTA - unité de travail année, reprezintă munca efectuată într-un an de o
persoană care lucrează în regim „full-time” într-o exploataţie agricolă, echivalentul a 2200 de ore
pe an.

23
 În ceea ce priveşte populaţia ocupată în agricultură pe grupe de vârstă, se constată o
îmbătrânire a forţei de muncă din această ramură astfel încât peste jumătate din aceasta
aparţine grupelor de vârstă de peste 45 de ani.

Servicii pentru agricultură

Ministerul Agriculturii si Dezvoltării Rurale – sprijină dezvoltarea serviciilor pentru
agricultura prin măsuri investiţionale pentru achiziţia de maşini şi utilaje agricole de mare
productivitate, pentru creşterea competitivităţii şi modernizarea parcului unităţilor prestatoare de
servicii din agricultura şi a fermierilor.
a) Mecanizare
În vederea îmbunătăţirii dotării tehnice, s-a acordat sprijin financiar pentru cumpărarea de
tractoare,combine şi maşini agricole prin:
-Programul privind sprijinirea producătorilor agricoli pentru achiziţionarea de tractoare
agricole noi, combine noi de recoltat cereale şi maşini agricole noi care lucrează în agregat cu
tractoarele, cu finanţare de la bugetul de stat;
-Programul SAPARD – măsura 3.1 „Investiţii în exploataţiile agricole”
-Programul Fermierul, prin obiectivele de investiţii directe
-Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007-2013, măsura 121 “Modernizarea
exploataţiilor agricole”
Suprafaţa arabilă ce revine pe un tractor fizic se situează în jurul valorii de 54 ha /tractor.
b) Consumul de îngrăşăminte
Consumul total de îngrăşăminte chimice, raportat la suprafaţă, se menţine scăzut,
influenţând foarte mult producţiile obţinute şi randamentele la ha.
Utilizarea moderată a îngrăşămintelor chimice înlesneşte reconversia terenurilor către
agricultură ecologică.

24
 c) Irigaţii
În anii ‘90 suprafaţa amenajată pentru irigaţii reprezenta 35% din suprafaţa agricolă a ţării,
astăzi această suprafaţă ocupă circa 22% şi este aproximativ egală cu cea amenajată pentru desecări;
combaterea eroziunii solului se face pe circa 15% din suprafaţa agricolă.
În anul 2006 a fost irigată cca. 3%, în 2007 circa 10% si în 2008 cca. 7,1% din suprafaţa
amenajată pentru irigat.

2.3. Particularităţile întreprinderii agricole

Unităţile economice din agricultură, chiar dacă funcţionează pe baza aceloraşi principii cu
cele din alte ramuri de activitate, se deosebesc de acestea din urmă printr-o serie de trăsături
specifice, rezultat al particularităţilor agriculturii ca activitate umană.
Aceste particularităţi sunt consecinţa utilizării unor resurse de producţie de o natură
deosebită, şi anume:
- pământul ca suport fizic (dispersat pe întinderi foarte mari) şi sursă de „materii prime":
elemente fertilizante, apă, aer etc.;
- organisme vii vegetale şi animale care impun proceselor tehnologice ritmuri şi restricţii
cantitative şi calitative specifice cu posibilităţi limitate de intervenţie;
- utilizarea energiei solare - gratuite - care face ca procesele tehnologice vegetale să fie
singurele cunoscute cu randament energetic pozitiv.
Din acestea derivă apoi numeroase caracteristici ale proceselor tehnologice în agricultură şi,
implicit, ale unităţilor economice având ca obiect de activitate producţia agricolă. Cele mai
importante dintre acestea sunt:
- dispersia activităţii producţiei primare (vegetale) pe un teritoriu vast, cu consecinţe
hotărâtoare asupra dispunerii organizării social-administrative a populaţiei ocupate în acest sector;
- pământul este principalul mijloc de producţie, cu potenţial productiv diferit în raport cu diferite
zone, influenţând producţiile la unitatea de suprafaţă, natura şi nivelul de alocare a factorilor de
producţie, costul produselor. Fertilitatea naturală a pământului poate fi micşorată, refăcută sau sporită,
prin intermediul unor tehnologii de cultivare a plantelor. Utilizarea pământului ca bun natural ridică
probleme de evaluare a lui. De asemenea, preţul unei unităţi de suprafaţă de teren destinată agriculturii
este cu mult mai scăzut decât preţul aceleiaşi suprafeţe utilizate în scopuri industriale, ceea ce
influenţează în sens negativ agricultura, piaţa funciară, existând tendinţa scoaterii din circuitul agricol a
unor importante suprafeţe de teren;
- agricultura este dependentă de condiţiile de mediu ceea ce determină o acţiune
considerabilă a factorilor de risc asupra producţiei obţinute, variabilă însă în funcţie de natura

25
producţiei. Un mijloc de remediere a inconvenientelor sezonalităţii şi riscului constă în
diversificarea producţiei.
- procesele tehnologice şi de muncă se desfăşoară pe suprafeţe şi la distanţe mari, ceea ce
influenţează negativ atât productivitatea agregatelor şi a muncii, cât şi uzura maşinilor;
- complementaritatea între numeroase producţii este determinată pe de o parte de necesitatea
evitării dezavantajelor monoculturii, a înmulţirii buruienilor, bolilor parazitare şi a dăunătorilor cât
şi a realizării unor economii de cheltuieli (la grâul după o leguminoasă de exemplu, necesarul de
îngrăşăminte cu azot se reduce). De asemeni există posibilitatea reducerii unor transporturi în
situaţia îmbinării în cadrul aceleiaşi unităţi agricole a producţiei vegetale cu cea de creştere a
animalelor, micşorându-se costurile de producţie;
- neconcordanţa între perioadele active (a intervenţiilor tehnologice şi umane) şi cele pasive
în care plantele şi animalele îşi continuă ritmurile biologice fără intervenţii din afară şi care creează
sezonalităţi accentuate în ce priveşte utilizarea forţei de muncă şi a mijloacelor de producţie;
- activităţile de transport şi supraveghere ocupă o pondere importantă în activitatea agricolă
şi în volumul cheltuielilor, datorată atât distanţelor mari pe care se execută cât şi necesităţii repetării
unora pe aceeaşi suprafaţă (praşile, tratamente);
- neconcordanţa între fluxul consumului de resurse (foarte lung uneori în producţia vegetală
în special) şi obţinerea produsului finit - recolta - o dată pe an, care creează dificultăţi în asigurarea
ritmică a resurselor financiare.
Cunoaşterea acestor particularităţi permite definirea corectă a agriculturii şi a unităţilor
economice agricole, luarea unor decizii oportune şi eficiente pentru integrarea ei în economia
naţională.
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
 Aderarea României - în anul 2007 - la Uniunea Europeană, a
constituit cel mai puternic factor de presiune pentru reforma
agriculturii şi economiei rurale româneşti, necesare integrării în
piaţa internă a Uniunii Europene şi adoptării Politicii Agricole
Comune (PAC).
 Agricultura reprezintă una dintre cele mai importante ramuri ale
economiei româneşti.
 Pe parcursul întregii perioade de tranziţie, agricultura a jucat un
rol social foarte important, acţionând ca un „tampon” ocupaţional
împotriva efectelor socio-economice ale tranziţiei, absorbind o
parte importantă din forţa de muncă disponibilizată de industriile.
26
2.4. Forme de exploataţii agricole
Principalul mijloc de producţie în agricultură îl reprezintă pământul, iar mutaţiile produse în
forma de proprietate asupra pământului şi-au pus amprenta asupra evoluţiei agriculturii româneşti.
Proprietatea funciară exprimă dreptul de posesiune, utilizare, dispoziţie, gestiune şi
uzufruct al unei suprafeţe de teren prin puterea proprie şi în interes propriu. Proprietatea funciară
îmbracă următoarele forme: proprietatea privată şi cea publică.
Proprietatea privată – însumează toate terenurile ce aparţin unor persoane fizice, juridice sau
statului (domeniul privat al statului – respectiv terenuri proprietatea statului, comunelor, oraşelor,
municipiilor şi suprafeţelor).
Proprietatea publică (domeniul public) include terenurile care sunt de uz şi interes public
(parcuri, rezervaţii, şosele, drumuri).
In România, după reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pământului,
suprafaţa agricolă revenind proprietăţii private particulare era de 11.510 mii ha, reprezentând 77,8%
din total, restul de 3.287 mii ha (22,8%) aparţinând statului (domeniu public şi privat al statului).
Exploatarea pământului presupune alegerea sistemelor de producţie care asigură
valorificarea optimă a potenţialului productiv. Exploatarea terenurilor agricole se face în cadrul
unor cicluri fundamentale, care include permanent şi continuu operaţiile de: aprovizionare,
producţie, vânzare, încasare.
Terenurile agricole proprietate privată pot fi exploatate individual şi prin asociere.

Clasificarea exploataţiilor agricole

Ca urmare a efectului succesiv a unui număr de legi cu referire la proprietatea şi exploatarea
funciară cunoaştem o multitudine de forme de unităţi agricole: gospodăriile individuale, asociaţiile
familiale (D.L.54/1990), societăţi agricole (Legea nr. 36/1992), şi societăţi comerciale (foste I.A.S)
(Legea nr. 31/1991). Se constată o creştere a ponderii terenului ce este lucrat în gospodăriile
individuale, în defavoarea celorlalte forme de exploatare a pământului, care poate fi pusă în special
pe faptul că există o tendinţă de migrare a "orăşenilor", către munca câmpului, datorită şomajului şi
a lipsei unei reconversii profesionale corespunzătoare.
Clasificarea exploataţiilor agricole se poate realiza având în vedere următoarele criterii:
1. După finalitatea urmărită şi furnizorul factorilor de proprietate în:
- întreprinderi agricole;
- exploataţii agricole familiale.
2. După forma de proprietate, în:
- unităţi economice agricole private (gospodării ţărăneşti, fermele familiale, asociaţiile

27
 agricole, societăţi agricole, societăţi comerciale etc.);
- unităţi economice agricole cu capital integral de stat sau mixt (societăţile comerciale
agricole, societăţi naţionale, agenţii naţionale etc.)
3. După scopul activităţii, în:
- unităţi agricole producătoare de bunuri agro-alimentare;
- unităţi economice prestatoare de servicii pentru agricultură;
- societăţi naţionale cu profil agricol.
4. După natura producţiei, în:
- unităţi agricole producătoare de bunuri de natură vegetală;
- unităţi agricole producătoare de bunuri de natură animală;
- unităţi agricole cu producţie mixtă.
5. După mărimea sau complexitatea activităţii. Se stabilesc grade de mărime în funcţie de
anumiţi indicatori ca: cifra de afaceri, valoarea mijloacelor fixe, numărul de salariaţi, dispersia
teritorială a subunităţilor, suprafaţa de teren, efectivele de animale, marja bruta dezvoltata, etc.
6. După forma de integrare, în:
- unităţi agricole integrate pe orizontală (asociaţiile şi societăţile agricole);
- unităţi agricole integrate pe verticală pe bază de contract cu unităţi economice din
amontele sau avalul producţiei agricole;
- unităţi agricole complexe cu activitate integrată pe orizontală sau verticală de tip
agroindustrial, care cuprind producţia agricolă, prelucrarea industrială şi comercializarea
acesteia.
Exploataţiile familiale sunt exploataţii de producţie şi consum care folosesc resursele
proprii funciare şi forţa de muncă şi produc bunuri prioritar pentru autoconsum, dar pot
comercializa cantităţi variabile de produse pentru obţinerea unor venituri care să asigure parţial sau
total nevoile familiei.
Gospodăriile ţărăneşti de subzistenţă deţin între 1 şi 5 ha teren agricol şi au şanse reduse de
supravieţuire. Activitatea lor de producţie se caracterizează prin:
• sortiment larg de produse care să acopere nevoile de autoconsum;
• lipsa de capital care influenţează calitatea tehnologiilor de producţie practicate;
• posibilităţi reduse de studiere a pieţei.
Numărul şi dimensiunile acestor gospodării ţărăneşti care exploatează terenul agricol sunt
elemente cu mare dinamism, ca urmare a legii arendei, a deschiderii pieţei funciare, cât şi a lipsei de
capital. Funcţionalitatea mecanismelor economiei de piaţă (concurenţa, libera iniţiativă, legea cererii şi a
ofertei) creează condiţii pentru transformarea acestora în exploataţii familiale cu caracter comercial.

28
 Asociaţiile agricole familiale sunt exploataţii agricole cu suprafeţe de cel puţin 10 ha şi dispun
de un capital moderat dezvoltând relaţii cu piaţa şi cu mediul ambiant. Sunt forme de asociere simplă
între două sau mai multe familii care au în proprietate suprafeţe de teren, având ca scop exploatarea în
comun a terenurilor agricole, creşterea animalelor, aprovizionarea, depozitarea, condiţionarea,
prelucrarea şi vânzarea produselor obţinute, prestarea unor servicii sau alte activităţi. Proprietarii îşi
păstrează dreptul de proprietate asupra terenurilor.
Asocierea se poate realiza prin înţelegere verbală sau scrisă, fără formalităţile juridice, familiile
asociate hotărând obiectul activităţii, condiţiile în care se va realiza activitatea asociaţiei.
Aceste forme de exploatare a terenurilor au reprezentat în etapa tranziţiei la economia de piaţă
pentru unele gospodării ţărăneşti, pentru proprietarii de terenuri care locuiesc în oraşe şi pentru cei
în vârstă, în primul rând o cale de folosire a pământului şi în al doilea rând o modalitate de
practicare a unor tehnologii capabile a asigura producţii ridicate, un anumit nivel de eficienţă
economică şi o sursă de venituri mai ridicate pentru proprietari.
Societăţile agricole cu personalitate juridică au ca obiect al activităţii exploatare a
pământului şi a mijloacelor aduse în societate. Produsele obţinute sunt destinate pieţei şi
autoconsumului. Numărul minim de asociaţi este 10.
Pământul şi mijloacele agricole se aduc numai în folosinţă, însă asociaţii îşi păstrează dreptul
de proprietate asupra lor.
Societatea agricolă se organizează conform legii şi statutului propriu de funcţionare.
Activitatea este condusă de un administrator. Obligaţiile societăţii sunt garantate cu patrimoniul
social. Asociaţii răspund numai cu părţile sociale. Aceste exploataţii agricole pot realiza investiţii de
interes agricol, dar nu au caracter comercial.
Societăţile comerciale agricole pe acţiuni cu capital privat se pot constitui conform Legii
31/1990. Acestea se pot organiza pentru producţia agricolă, depozitarea şi păstrarea produselor,
prelucrarea unor produse agricole (cereale, carne, lapte etc.) şi pentru desfacerea produselor. Au la
bază proprietatea privată şi contractul de societate.
Sectorul de stat al agriculturii ocupa în anul 1989 circa 17% din suprafaţa agricolă a ţarii şi
25% din efectivele de animale. Pe baza Legii 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca societăţi comerciale şi regii autonome, au luat fiinţă exploataţiile agricole cu capital total sau
parţial de stat prin reorganizarea IAS, SMA şi a institutelor de cercetări agricole.
Societăţile comerciale s-au constituit ca exploataţii agricole cu scop lucrativ şi cu personalitate
juridică. Prin actul de înfiinţare s-a stabilit statutul de funcţionare, denumirea exploataţiei, sediul,
capitalul iniţial, structura şi constituirea acestuia, modalităţile de preluare a activului şi pasivului şi
înscrierea în registrul comerţului.

29
 Pentru o parte din suprafeţele agricole deţinute de societăţile comerciale, unele persoane fizice
au căpătat calitatea de acţionar potrivit prevederilor Legii 18/1991, dar fără drepturi reale asupra
terenului, ci au dreptul de a obţine produse sau venituri şi dividende din profitul obţinut de
exploataţie, proporţional cu suprafaţa în virtutea căreia a devenit acţionar.
Societăţile comerciale desfăşoară activitatea de producţie şi comercializare a produselor vegetale
şi animale, de industrializare a unor produse şi de prestare de servicii în agricultură.
AGROMEC ca societăţi comerciale prestează lucrări de mecanizare, chimizare, reparaţii şi
transport, pe baza unor tarife stabilite pe unitatea de lucrare.
Regiile autonome agricole reprezintă alte forme de administrare şi exploatare a unor bunuri
proprietate de stat şi sunt exploataţii de interes naţional sau local. In agricultura ţării noastre, ele
funcţionează în domeniul preluării produselor sub denumirea COMCEREAL şi ca staţiuni didactico-
experimentale pe lângă institutele de învăţământ superior.
Exploataţiile agricole îşi desfăşoară activitatea pe principiile autonomiei, gestiunii economice
şi profitabilităţii.
Principiul autonomiei funcţionale şi financiare permite exploataţiei agricole să se administreze
şi să se conducă independent. Aceasta se manifestă în modul de constituire, în relaţiile create cu alţi
agenţi economici, în stabilirea a ceea ce produce, cui şi cu cât vinde, în formarea şi utilizarea
fondurilor proprii şi în politica de investiţii.
Principiul gestiunii economice impune obţinerea unor venituri care să depăşească nivelul
cheltuielilor efectuate.
Principiul profitabilităţii arată necesitatea ca exploataţiile agricole să obţină un profit cât mai
mare.
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:
 Principalul mijloc de producţie în agricultură îl reprezintă
pământul, iar mutaţiile produse în forma de proprietate asupra
pământului şi-au pus amprenta asupra evoluţiei agriculturii
româneşti.
 Ca urmare a efectului succesiv a unui număr de legi cu referire la
proprietatea şi exploatarea funciară cunoaştem o multitudine de
forme de unităţi agricole: gospodăriile individuale, asociaţiile
familiale (D.L.54/1990), societăţi agricole (Legea nr. 36/1992), şi
societăţi comerciale (foste I.A.S) (Legea nr. 31/1991).
 Exploataţiile agricole îşi desfăşoară activitatea pe principiile
autonomiei, gestiunii economice şi profitabilităţii.

30
2.5. Mărimea şi dimensiunea exploataţiei agricole
Referitor la exploataţia agricolă, dimensiunea fizică şi mărimea (dimensiunea economică)
sunt termeni ce definesc două concepte diferite .
Dimensiunea fizică este dată în primul rând de volumul principalului mijloc de producţie,
completat de volumul celorlalte resurse. În producţia vegetală, principalul mijloc de producţie îl
reprezintă pământul. Suprafaţa de teren a unei unităţi exprimă prima condiţie a existenţei ei şi
indicatorul de bază al dimensiunii.
In zootehnie, efectivele de animale sunt cele care dau producţiile, numărul de animale
reprezentând indicatorul de dimensiune a unităţilor zootehnice.
La exprimarea dimensiunii exploataţiilor agricole prin unităţi de suprafaţa sau capete de
animale se întâmpină dificultatea că nu toate suprafeţele sunt echivalente între ele, aşa cum nu toate
speciile de animale au aceeaşi pondere dimensională. Spre exemplu, nu poate fi comparată ca
dimensiune o întreprindere agricolă care deţine 2.000 ha păşune, 500 ha teren arabil, 100 ha vii pe
rod, 500 capete bovine cu o altă întreprindere care posedă 2.500 ha teren arabil şi 2.000 capete
porcine. Între categoriile de folosinţă ale terenului şi speciile de animale există diferenţe
semnificative în ce priveşte ponderea dimensională.
Problema se rezolvă prin folosirea unor unităţi convenţionale numite unităţi de producţie
convenţionale (UPC), luând ca bază un hectar de cereale neirigat egal cu 1 UPC sau coeficient 100.
Pentru celelalte culturi, specii sau categorii de animale se utilizează coeficienţi de transformare, ca
de exemplu:
- cartofi..........................................…........6 UPC pe un hectar
- vii pe rod sistem intensiv....................... 8 UPC pe un hectar
- livezi pe rod sistem clasic...................... 5 UPC pe un hectar
- fâneţe naturale....................................... 0,5 UPC pe un hectar
- vaci de lapte sistem gospodăresc........... 1,8 UPC pe un hectar
- tineret porcin......................................... 0,1 UPC pe un hectar
- pui de carne.......................................…..0,008 UPC pe un hectar
Acest procedeu de transformare a unor unităţi de măsură fizice în unităţi convenţionale, este
cunoscut sub denumirea de metoda gradării.
În teoria dimensiunii unităţilor se adaugă drept indicator în aprecierea ei, numărul de
salariaţi sau volumul de muncă în ore-om, considerându-se că el reflectă dimensiunea socială a
unei unităţi, iar efectivele de animale, suprafeţele de teren, numărul de mijloace mecanice la
societăţi de mecanizare, reflectă dimensiunea tehnică sau latura tehnică a dimensiunii unei unităţi.

31
 Mărimea (dimensiunea economică) evidenţiază modul în care ansamblul resursele au fost
atrase, alocate, combinate şi utilizate în cadrul proceselor de producţie şi este reflectată de
rezultatele obţinute. Deci indicatorii de mărime, sunt legaţi de ieşirile din sistemul - unitate şi se
referă la: Venitul agricol global şi net, Contul exploataţiei (cu mărimea cheltuielilor şi veniturilor);
Cifra de afaceri, ca indicatori care reflectă latura financiară a mărimii, la care se pot adăuga:
Valoarea adăugată, Produsul exploataţiei sau Valoarea producţiei (produsele vegetale, animale,
autoconsumul, variaţia de inventar la animale) ca indicatori care exprimă latura economică a
mărimii.
In Uniunea Europeană, mărimea exploataţiilor agricole este caracterizată prin 2 indicatori:
dimensiunea fizică, exprimată prin numărul de hectare suprafaţă agricolă utilizată (SAU) şi
mărimea sau dimensiunea economică, exprimată prin numărul de unităţi de dimensiune europene
(UDE, ESU). O unitate de dimensiune europeană corespunde unei anumite sume de marjă brută
standard (MBS), exprimată în EURO. Această sumă se actualizează periodic la inflaţie. De
exemplu, în anul 1980 o UDE valora 1000 ECU, în1982, 1100 ECU, iar în prezent, 1200 Euro.
MBS pe hectar sau pe cap de animal este definită ca fiind valoarea producţiei pe ha/cap,
minus costul factorilor de producţie variabili specifici.
Serviciile care gestionează Reţeaua de Informare Contabilă Agricolă (RICA) stabilesc, la
fiecare doi ani, pentru fiecare regiune, valoarea unitară a MBS pentru toate producţiile vegetale şi
animale. În acest fel, în funcţie de suprafaţa agricolă utilizată şi de efectivul de animale pe care îl
deţine, fiecare exploataţie agricolă a UE îşi poate determina valoarea totală al MBS. Totalul MBS,
exprimat în euro, se împarte la 1200, rezultând astfel numărul de UDE al exploataţiei respective.
În funcţie de mărimea MBS exprimată în UDE exploataţiile agricole pot să se încadreze într-
un număr de opt clase astfel:
- clasa I-a - exploataţii cu MBS mai mică de 1UDE (1.200 Euro);
- clasa a II-a - exploataţii cu MBS cuprinsă între 1-2 UDE;
- clasa a III-a - exploataţii cu MBS cuprinsă între 2-4 UDE;
- clasa a IV-a - exploataţii cu MBS cuprinsă între 4-8 UDE;
- clasa a V-a - exploataţii cu MBS cuprinsă între 8-16 UDE;
- clasa a VI-a - exploataţii cu MBS cuprinsă între 16-40 UDE;
- clasa a VII-a- exploataţii cu MBS cuprinsă între 40-100 UDE;
- clasa a VIII-a- exploataţii cu MBS peste 100 UDE.
Exploataţiile care depăşesc anumite praguri ale dimensiunii economice sunt considerate
exploataţii profesionale şi intră în câmpul de observaţie al RICA. Celelalte exploataţii sunt
considerate neprofesionale sau de agrement şi nu fac obiectul preocupărilor RICA. Pragurile

32
minime ale dimensiunii economice a exploataţiilor agricole sunt distincte pentru fiecare stat
membru al UE, ceea ce reflectă marea diversitate de structuri agricole întâlnite. De pildă, pentru
anul 2004, pragul dimensiunii economice variază foarte mult, între 1UDE (Cipru) şi 16 UDE
(Belgia, Olanda şi Marea Britanie), vezi tabelul 2.2.
Utilizarea indicatorului - cifra de afaceri - pentru gospodăriile agricole ţărăneşti trebuie
privit cu rezervă, întrucât ele sunt orientate în etapa actuală în mare parte pe autoconsum ori, cifra
de afaceri reflectă rentabilitatea comercială.
În general, în vederea aprecierii corecte atât a dimensiunii cât şi a mărimii unei unităţi, , se
impune luarea în calcul a mai multor indicatori, întrucât fiecare luat separat evidenţiază numai o
latură a acestui proces.
În mod cert însă dimensiunea unităţilor agricole trebuie abordată în interdependenţă cu
mărimea, pentru ca o creştere a dimensiunii reprezintă o condiţie principală sau poate fi un factor al
creşterii mărimii unităţii, dar nu singurul. Mărimea unei unităţi (exprimată de exemplu prin marja
brută standard) poate creşte acţionând în trei direcţii: creşterea dimensiunii, păstrarea dimensiunii
dar creşterea gradului de intensificare; creşterea dimensiunii concomitent cu intensificarea
producţiei.
Intr-un concept general, neţinând seama de domeniul de activitate, criteriul de definire şi
ierarhizare a mărimii îl constituie numărul de salariaţi. Pe baza reglementărilor U.E., clasificarea după
mărime a întreprinderilor în funcţie de numărul de salariaţi se face astfel:
- întreprinderi mici, cu un număr maxim de 200 salariaţi, inclusiv cele private cu maximum
10 salariaţi;
- întreprinderi mijlocii, cu un număr de salariaţi cuprins între 201 şi 500;
- întreprinderi mari cu peste 500 salariaţi.
Pentru unităţile economice din agricultură criteriul numărului de salariaţi este însă puţin
concludent, astfel că s-au căutat indicatori care să reflecte gradul de mărime a exploataţiilor, în
special pe criterii economice. O astfel de clasificare este aceea a “dimensiunii economice", adoptată
de ţările membre ale U.E.
Dimensiunea şi mărimea unei unităţi agricole sunt variabile în timp şi spaţiu, fiind
influenţate de un ansamblu de factori de natură tehnică, tehnologică, economică, ecologică,
managerială, socială şi care acţionează cu intensităţi şi în sensuri diferite.
Astfel, unii factori pot favoriza o creştere a dimensiunii unităţilor agricole, alţii o limitează, iar
alţii acţionează într-un sens sau altul în funcţie de condiţiile macro şi micro ale mediului lor.

33
 Evoluţii şi tendinţe ale dimensiunii exploataţiei agricole
În ţările occidentale (Uniunea Europeană şi S.U.A.), exploataţiile agricole cele mai
performante s-au dovedit cele privat-familiale, gestionate în regie proprie sau în arendă. In acest tip
de exploataţii activitatea productivă se îmbină cu viaţa familială, lucrările sunt executate aproape în
totalitate de membrii familiei, iar munca salariată (sezonieră, mai ales) este puţin utilizată.
La prima vedere, s-ar părea că exploataţiile agricole familiale trebuie să fie neapărat mici
sau mijlocii. Urmând aceeaşi logică, am putea considera că toate exploataţiile mari şi foarte mari au
un caracter capitalist, bazat pe munca angajată. Analizând situaţia din ţările dezvoltate din punct de
vedere economic, constatăm, însă, că această judecată este tot mai mult contrazisă de realitate. In
aceste ţări, exploataţiile familiale, care sunt preponderente în agricultură, nu mai pot fi considerate
în totalitate exploataţii mici şi foarte mici. Dotarea tehnică foarte ridicată permite aici obţinerea
unui nivel substanţial al productivităţii muncii, astfel că o singură familie poate lucra mai multe zeci
şi chiar sute de hectare.
In acest fel, exploataţiile familiale, atât după mărimea suprafeţei,cât şi după puterea lor
economică, se deplasează tot mai mult spre grupa celor superioare-medii, mari şi foarte mari, iar pe
plan naţional se manifestă o tendinţă de creştere a dimensiunii medii a exploataţiilor agricole.

Pragul minim al dimensiunii economice a E. A. din statele membre ale UE

Tabel nr. 2.2
Ţara Pragul dimensiunii economice (în UDE)
Belgia, Olanda, Marea Britanie 16
Danemarca, Germania, Franţa, Luxemburg,
Austria, Finlanda, Suedia, Marea Britanie (Irlanda 8
de Nord), Malta
Slovacia 6
Italia, Cehia 4
Grecia, Spania, Irlanda, Portugalia, Ungaria,
2
Letonia, Lituania, Estonia, Polonia, Slovenia
Cipru 1

Tendinţa de creştere a dimensiunii medii este însoţită în mod firesc de o altă tendinţă – aceea
de reducere a numărului total de exploataţii agricole.
Creşterea dimensiunii fizice a exploataţiilor agricole este însoţită de creşterea mai rapidă a
dimensiunii economice, ceea ce înseamnă că mai importantă decât creşterea suprafeţei este
intensificarea producţiei pe unitatea de suprafaţă.

34
 In acest sens, tipic este cazul Italiei unde, între anii 1975 şi 1995, dimensiunea medie fizică a
unei exploataţii agricole a sporit cu numai 14,6% (de la 7,5 la 8,6 ha), iar dimensiunea medie
economică a crescut cu 562,5% (de la 3,2 mii ECU la 21,2 mii ECU).
Cea mai recentă anchetă efectuată în UE, confirmă caracterul familial al majorităţii
exploataţiilor agricole. Astfel din cele aproape 6,8 milioane de exploataţii recenzate, 96% sunt
deţinute de o singură persoană (individ), 3% de societăţi şi numai 1% de un grup de persoane fizice.
Pe de altă parte, ancheta a arătat că 63% din exploataţiile agricole din UE folosesc mai puţin de o
unitate de lucru anuală (UTA, în franceză, unité de travail – année, reprezintă munca efectuată într-
un an de o persoană care lucrează în regim „full-time” într-o exploataţie agricolă, adică 2200 de ore
pe an) şi numai 12% din exploataţii folosesc mai mult de 2 UTA (procentul exploataţiilor cu mai
mult de 2 UTA este mai ridicat în Olanda – 36% şi Luxemburg – 30%). Din totalul muncii depuse
într-un an în exploataţiile agricole din UE (6346 mii UTA), 73,2% este muncă familială, 16,3% este
efectuată de lucrători angajaţi şi numai 10,5% reprezintă munca lucrătorilor sezonieri.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

 La exprimarea dimensiunii exploataţiilor agricole prin unităţi de
suprafaţa sau capete de animale se întâmpină dificultatea că nu
toate suprafeţele sunt echivalente între ele, aşa cum nu toate
speciile de animale au aceeaşi pondere dimensională.
 Mărimea (dimensiunea economică) evidenţiază modul în care
ansamblul resursele au fost atrase, alocate, combinate şi utilizate în
cadrul proceselor de producţie şi este reflectată de rezultatele
obţinute. Deci indicatorii de mărime, sunt legaţi de ieşirile din
sistemul - unitate şi se referă la: Venitul agricol global şi net,
Contul exploataţiei; Cifra de afaceri, ca indicatori care reflectă
latura financiară a mărimii, la care se pot adăuga: Valoarea
adăugată, Produsul exploataţiei sau Valoarea producţiei ca
indicatori care exprimă latura economică a mărimii.

2.6. Arendarea terenurilor agricole

Terenurile agricole şi alte bunuri utilizate în producţia agricolă pot fi exploatate de proprietar,
administrator şi arendaş.
Prin arendare se înţelege contractul încheiat între proprietar sau alt deţinător legal de bunuri
35
agricole şi arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agricole, pe o durată determinată şi la un preţ
stabilit de părţi, aşa cum precizează Legea arendării.
Prin sistemul de arendă, fermierul (antreprenorul) exploatează terenul contra unei chirii anuale
(arenda). Avantajul arendării constă în faptul că arendaşul îşi poate folosi fondurile disponibile pentru
cumpărarea de utilaje agricole şi consumuri intermediare. Arendarea oferă tinerilor agricultori
posibilităţi de a-şi organiza o fermă agricolă şi contribuie la stabilirea lor în mediul rural. Arendarea
este adesea combinată cu exploatarea directă de către proprietar.
În ţările dezvoltate, sistemul de arendă este foarte dezvoltat. În Uniunea Europeană se
exploatează circa două treimi din terenul agricol în sistem de arendă.
În România a fost reglementată arenda ca formă de concentrare şi de exploatare raţională a
pământului şi aceasta reprezintă o cale importantă de organizare a exploataţiilor agricole comerciale
în perspectivă.
Arendarea se face pe baza unui contract scris, încheiat între proprietar sau alt deţinător de
bunuri agricole şi arendaş, pe o durata determinată şi la un preţ stabilit de părţi, aşa cum prevede
Legea arendării nr. 65/1998 (care modifică Legea arendării nr. 16/1994). Părţile contractante pot fi
persoane fizice sau juridice. Arendaşii, persoane fizice, trebuie să aibă pregătire de specialitate
agricolă, practică agricolă sau atestat de cunoştinţe agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de
arendatori. Arendaşii - persoane juridice trebuie să aibă ca obiect de activitate exploatarea bunurilor
agricole şi să prezinte garanţiile solicitate de arendator. Arendaşul poate să cesioneze contractul de
arendare soţului, coparticipant la exploatarea bunurilor agricole sau descendenţilor săi care au împlinit
vârsta majoratului. Arendatorul este obligat să predea bunurile arendate în termen şi în condiţiile
stabilite şi să-şi execute obligaţiile asumate prin contract. Proprietarul are dreptul de a controla modul
în care arendaşul administrează bunurile sale.
Suprafeţele de teren arendate nu sunt limitate de lege, arendaşul putându-şi constitui
exploataţii de dimensiuni considerate a asigura realizarea unor performanţe economice ridicate.
S-a considerat că, din categoria terenurilor cu destinaţie agricolă nu pot fi arendate păşunile şi
fâneţele, precum şi terenurile cu vegetaţie forestieră dacă nu fac parte din amenajările silvice.
Bunurile ce fac obiectul contractului de arendare pot fi mobile sau imobile, acestea trebuind să
îndeplinească anumite condiţii, şi anume:
- să existe în momentul încheierii contractului de arendare;
- să fie determinate; cele mai multe dintre bunurile ce pot face obiectul contractului de
arendare sunt determinate individual, cum ar fi: terenurile, amenajările piscicole, maşinile, utilajele
etc., dar unele dintre ele pot fi determinate generic, cum ar fi: animalele şi păsările din fermele care
fac obiectul arendării;

36
 - să fie licite şi posibile;
- să fie în proprietatea arendatorului sau a deţinătorului legal care le arendează;
- să fie în circuitul civil.
Toate bunurile care pot face obiectul arendării trebuie să facă parte din domeniul privat,
întrucât bunurile aflate în domeniul public sunt afectate unei utilităţi publice şi sunt scoase din
circuitul civil.
Arendarea are la bază Contractul de arendare care este o variantă a contractului de locaţiune,
în sensul că arendarea reprezintă locaţiunea fondurilor rurale.
Valabilitatea contractului este asigurată de:
- forma scrisă
- înregistrarea şi depunerea unui exemplar la consiliul local teritorial.
Forma scrisă este necesară şi utilă ambelor părţi prin aceea că ele îşi cunosc atât drepturile cât
şi obligaţiile asumate, au garanţia că ele se vor executa, datorită naturii juridice a contractului.
Caracterele juridice ale contractului de arendare sunt:
a) este un contract bilateral (sinalagmatic) care dă naştere la obligaţii reciproce: proprietarul
are obligaţia să predea bunul pe o perioadă determinată iar arendaşul se obligă să folosească bunurile
agricole ca un bun proprietar, să plătească preţul-arenda la termenele convenite, să restituie bunurile la
încetarea contractului;
b) este un contract cu titlu oneros întrucât părţile urmăresc anumite interese proprii:
proprietarul să primească arenda iar arendaşul să exploateze bunul agricol şi să obţină venituri;
c) este un contract consensual (cu acordul ambelor părţi) dar şi solemn pentru că cere
îndeplinirea unor formalităţi - forma scrisă şi înregistrarea la consiliul local;
d) se încheie pe o perioadă determinată de regulă nu mai mică de 5 ani (excepţie suprafeţele
mai mici de 1 ha);
e) este un contract cu executare succesivă pentru că proprietarul asigură dreptul de exploatare
a bunului agricol succesiv, în fiecare an, până la încetarea contractului iar arendaşul asigură plata
arendei succesiv pe toată durata contractului.
Legea arendării prevede expres că proprietarul cedează arendaşului numai dreptul de folosinţă
a bunurilor agricole, nu şi dreptul de proprietate, ca în cazul contractului de vânzare-cumpărare.
Până la încheierea contractului există o aşa-zisă perioadă de căutare, de tatonare:
• pentru arendator, pentru a-l găsi pe viitorul arendaş care să prezinte anumite garanţii de
cinste, seriozitate, bun gospodar;
• pentru arendaş să-şi asigure resursele materiale şi financiare pentru exploatarea bunului
agricol.

37
 În practica arendării în ţările occidentale aceste garanţii se referă la pregătirea profesională,
practica în domeniu şi calităţile morale, deţinerea de mijloace financiare şi materiale suficiente pentru
activitatea de producţie. Legea arendării prevede obligaţia ca arendaşul să folosească bunurile
arendate (teren agricol, construcţii, animale etc.) ca un bun gospodar, să le menţină potenţialul
productiv.
Contractul de arendare trebuie să cuprindă:
a) părţile contractuale: numele, prenumele, domiciliul pentru persoane fizice, denumirea şi
sediul pentru persoane juridice;
b) obiectul contractului - complet şi precis determinat, descrierea bunurilor arendate, planul de
situaţie al terenurilor, inventarul altor bunuri agricole;
c) obligaţiile fiecăreia dintre părţi, expres şi complet menţionate;
d) durata arendării;
e) arenda, modalităţile, termenele de plată ale ei;
f) răspunderile fiecărei părţi;
g) alte clauze convenite de părţi.
Preţul în contractul de arendare îl reprezintă arenda. Plata arendei se face de către arendaş şi
se poate face în natură, în bani, în natură şi bani. Nivelul ei se stabileşte de către părţi în momentul
încheierii contractului, odată cu modalitatea de plată şi termenele.
Arenda în natură se stabileşte într-o cantitate de produse agricole cuprinse între un minim şi
un maxim care se stabilesc de ambele părţi, în funcţie de natura produselor şi de zona de cultură.
Arenda în bani constă în echivalentul în lei a produselor agricole stabilite de părţi drept preţ al
arendei, la preţurile practicate pe piaţa locală la data plăţii. Nivelul stabilit al arendei este un factor de
protecţie atât pentru arendator, cât şi pentru arendaş. În acest scop camerele agricole au obligaţia să
sprijine părţile contractante în obţinerea datelor referitoare la calitatea şi categoria terenurilor şi
metodologia de stabilire a nivelului arendei.
Pentru arendarea terenurilor agricole metodologia prevede:
• 5 clase de calitate a terenurilor agricole notate cu 1-100 puncte de bonitare (clasa 1 terenuri
cu 81-100 puncte; clasa II cu 61-80 puncte, clasa III cu 41-60 puncte; clasa IV cu 21-40 puncte şi
clasa V cu 1-20 puncte) în funcţie de sol, relief, climă, apă freatică;
• fiecare clasă se împarte în trei categorii A, B, C în funcţie de gruparea parcelară, formă şi
obstacole, distanţe faţă de localităţi şi centru de valorificare, calitatea drumurilor;
• valoarea unui punct de bonitare în echivalent grâu şi coeficienţii de convertibilitate în alte
produse.
Organele abilitate să încadreze terenurile pe clase de calitate şi categorii sunt Institutul de

38
Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), oficiile judeţene pentru studii pedologice şi
agrochimie, oficiile judeţene de cadastru şi organizarea teritoriului.
La arendarea în zootehnie nivelul arendei se referă la specie, categorie de vârstă, starea
fiziologică şi potenţialul de producţie. Nivelul arendei trebuie să fie serios şi sincer, eliminându-se pe
cât posibil subiectivismul părţilor. De aceea, în stabilirea nivelului arendei, trebuie să se ţină seama
eventual de posibilitatea ca arendatorul să participe cu materiale în activitatea de producţie, cât şi de
cheltuielile efectuate de arendaş pentru realizarea producţiei, care reprezintă un procent însemnat din
valoarea producţiei. De exemplu, dacă la o cultură cheltuielile reprezintă 60% din valoarea producţiei,
nivelul arendei poate fi stabilit în procente (exemplu 20%) din valoarea producţiei, restul de 20%
constituind venitul arendaşului.
Deci, arenda:
• pentru proprietar este o rentă funciară plătită de către arendaş pentru dreptul de a exploata pe
termen determinat o anumită suprafaţă agricolă;
• pentru arendaş este o plată pentru folosirea terenului şi care constituie element al costului ca
şi alte cheltuieli pentru lucrări, îngrăşăminte, forţă de muncă.
Efectele contractului de arendare
a. Obligaţiile ce revin arendatorului:
- predarea bunurilor agricole (terenuri, construcţii, animale etc.) la termenul convenit de părţi,
de regulă începând cu data înregistrării contractului la consiliul local. Aceasta se face prin măsurarea
sau numărarea pomilor, butucilor, măsurarea spaţiilor;
- să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială (pierderea proprietăţii asupra bunului
sau tulburarea arendaşului în exploatarea liniştită şi utilă a bunului agricol arendat);
- obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse (starea de sănătate la animale, defecţiuni în
construcţii);
b) Obligaţiile arendaşului:
- de a exploata bunurile arendate ca bun gospodar: să asigure cultivarea integrală a terenurilor,
să nu le degradeze, să le menţină starea de funcţionare, să execute lucrări de reparaţii curente de
întreţinere, să asigure păstrarea şi integritatea bunurilor arendate;
- să menţină potenţialul productiv al bunurilor arendate, să execute lucrările agricole la timp şi
în bune condiţii, potrivit tehnologiilor cunoscute, să asigure protecţia mediului, să asigure o
alimentaţie corespunzătoare animalelor, precum şi să asigure asistenţă sanitar-veterinară;
- au obligaţia de a nu schimba categoria de folosinţă a terenului arendat, sau natura bunului
arendat la data încheierii contractului;
- să plătească arenda în modalitatea şi la termenele prevăzute în contract;

39
 - să restituie bunurile agricole la expirarea contractului.
Toate aceste elemente trebuie cunoscute de specialiştii şi respectiv de persoanele care doresc,
pot şi au dreptul să arendeze terenul sau alte bunuri agricole atât pentru satisfacerea unor nevoi
juridice cât şi în scopul obţinerii unor avantaje pentru ambele părţi contractuale.
Încetarea contractului de arendare poate avea loc:
a) după expirarea termenului (duratei) prevăzut;
b) înainte de expirarea termenului în următoarele situaţii:
- prin acordul părţilor înainte de a ajunge la termen;
- rezilierea pentru neexecutarea obligaţiilor;
- desfiinţarea titlului de proprietate al arendatorului, întrucât terenul agricol arendat poate face
obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Subarendarea parţială sau totală cât şi transmiterea
contractului de arendare sunt interzise de Legea arendării. Arendaşul este considerat potrivit acestei
legi agricultor sau producător agricol şi în această calitate beneficiază de toate facilităţile de creditare
şi impozitare prevăzute de actele normative în vigoare, asigurându-i un tratament juridic echitabil.
Astfel legea privind sprijinul acordat de stat producătorilor agricoli proprietari şi deţinători de animale
şi terenuri agricole indiferent de forma de exploatare a acestora se extinde şi asupra arendaşilor.
Impozitele şi taxele: potrivit Legii arendării se suportă astfel:
- de arendaş - impozitele şi taxele datorate pe venit realizate de acesta din exploatarea
bunurilor arendate, mai puţin venitul agricol care constituie arenda;
- de proprietar sau deţinătorul legal-impozitele şi taxele pentru terenuri şi celelalte bunuri,
precum şi impozitul pe arendă, care constituie venitul agricol al arendatorului.
Salariaţii permanenţi şi sezonierii folosiţi de arendaşi se bucură de toate drepturile şi de
protecţia socială prevăzute de legislaţia în vigoare.
La încetarea contractului de arendare arendaşul are dreptul (de retenţie) de a cere
arendatorului sumele de bani ce reprezintă cheltuielile pe care acesta le-a făcut cu îmbunătăţirea
bunurilor agricole arendate, sub forma unor investiţii.
Arendaşul ca persoană fizică are drept de preemţiune (preferinţă) înaintea statului în cazul
înstrăinării prin vânzare a terenurilor agricole arendate, situate în extravilan. Această reglementare
prevăzută de lege are următoarele consecinţe:
- determină creşterea interesului unei persoane fizice de a lua în arendă terenuri agricole, ceea
ce reprezintă o modalitate de concentrare a lor cu efecte benefice asupra practicării unor tehnologii
mai adecvate şi cu nivel de eficienţă mai ridicat;
- determină pe arendaş să se comporte ca un bun proprietar şi să urmărească creşterea
potenţialului productiv al terenurilor agricole, să se preocupe mai atent de protecţia mediului şi a

40
consumatorilor.
Arendarea terenurilor agricole cunoaşte două direcţii de dezvoltare: pe de o parte exploataţiile
mari iau în arendă terenurile mai multor proprietăţi, în general de mici dimensiuni, pe de altă parte,
întreprinzătorii privaţi - mulţi dintre ei specialişti în domeniu - iau în arendă suprafeţe de teren pentru
a construi exploataţii moderne şi viabile din punct de vedere economic, organizate şi gestionate pe
tipul întreprinderii.
Arendarea terenurilor agricole constituie o practică şi în ţările cu economie dezvoltată. Spre
exemplu, în ţările membre ale C.E.E. ponderea terenului care se lucrează în arendă este de 67,8% în
Belgia, 52,7% în Franţa, 38,0% în Anglia, 37,0% în Olanda, 34,0% în Germania, 29,0% în Spania,
20-21,0% în Grecia, Portugalia, Italia. În UE relaţiile dintre arendaş şi arendator sunt reglementate
prin contracte rurale stabilite de legislaţiile naţion

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi:

 În România a fost reglementată arenda ca formă de concentrare şi
de exploatare raţională a pământului şi aceasta reprezintă o cale
importantă de organizare a exploataţiilor agricole comerciale în
perspectivă.
 Arendarea terenurilor agricole cunoaşte două direcţii de dezvoltare:
pe de o parte exploataţiile mari iau în arendă terenurile mai multor
proprietăţi, pe de altă parte, întreprinzătorii privaţi - mulţi dintre ei
specialişti în domeniu - iau în arendă suprafeţe de teren pentru a
construi exploataţii moderne şi viabile din punct de vedere
economic, organizate şi gestionate pe tipul întreprinderii.
 Arendarea terenurilor agricole constituie o practică şi în ţările cu
economie dezvoltată.

41