Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Teorii Ale Jocului Didactic
Teorii Ale Jocului Didactic
Continutul informational
Jocul nu este (asa cum în mod eronat se crede) numai ocupatia principala a copiilor, sau forma
fundamentala specifica acestei vârstei. Oricine poate observa jocul felin al puilor de pisica, salturile pline
de imprevizibil si abilitate, de apucare a unui ghemotoc de hârtie atârnat, sau altele asemenea acestora.
De altfel, în încercarea de a identifica cât mai concret variabilele forme de activitate umana, psihologii
au pornit de la joc, continuând în mod cronologic, dar si interconditional, cu învatarea, munca si creatia.
Regasim ludicul în fiecare din celelalte trei forme mentionate, întrucât existenta întregii omeniri
este un joc "de a fi", iar jocul este legat nemijlocit de imaginatie, acesta fiind o componenta obligatorie
la nivelul fiecarei personalitati în parte. Considerat din punct de vedere al formei pe care o poate lua,
jocul este om actiune libera, situata în afara vietii obisnuite de care nu este legat nici un interes materiale
nemijlocit si care nu urmareste initial nici un beneficiu.
Pornind de la o definitie cât mai uzuala a conceptului, de precizat faptul ca orice dictionar
defineste jocul prin "actiunea de a (se) juca", vazându-l ca o "activitate distractiva". Un alt sens important
este cel de "interpretare a unui rol dintr-o piesa de teatru", jocul de scena fiind "ansamblul miscarilor si
al atitudinilor unui actor în timpul interpretarii unui rol" sau, altfel spus, "totalitatea miscarilor prin care
un actor întareste efectul artistic al textului".
În sfârsit, jocul circumscrie "deplasarea relativa, pe o directie data, a doua piese asamblate:
dimensiunile maxime ale acestei deplasari". Dar, sa luam în considerare si expresii de genul: "a iesi la
joc", "a lua la joc", "a iesi din joc".
În filosofia secolului XX, conceptul de "joc" este prelaut intens, unele semnificatii uzuale (si,
cum vom vedea mai departe, esentiale) fiind înlaturate si adaugându-i-se altele. Pe de alta parte, pornind
de la observatia conform careia toate fenomenele sociale pot fi assimilate limbajului si de la definitia
acestuia din urma ca fiind câmpul unui joc, ei bine, câmpul jocului devine acela al unor "suzbstituiri
nesfârsite în limitele unei multimi finite." Substituirile sunt infinite tocmai pentru ca, spre deosebire de
teoria clasica, acest câmp nu e inepuizabil, ci lui îi lipseste un centru "care sa opreasca si sa se afle la
baza jocului substituirilor" (J. Derrida).
De aceea, miscarea jocului constituie "miscarea suplimentaritatii", si atunci limbajul exclude
totalizarea (în ipoteza clasica, totalizarea era exclusaa prin postularea faptului ca exista mai mult decât
se poate spune). Derrida scrie, mai departe: "centrul nu poate fi determinat si totalitatea nu poate fi
epuizata deoarece semnul care înlocuieste centrul, care îl suplineste, care îi tine locul în absenta, acest
semn se adauga, apare în plus, ca supliment."
Pe de alta parte, ontologia hermeneutica îsi asuma si ea conceptul de "joc", numindu-l "fir
conducator" al explicatiei ontologice (în paranteza fie spus: nu avem deja de a face, astfel, cu o metoda?).
Conform lui H.G. Gadamer, esentiala în ideea de "joc" este tocmai seriozitatea pe care el o presupune.
Ideea nu este noua. Ortega y Gasset o descopera înca la Platon: "Jocul, gluma, cultura, sustinem noi,
sunt lucrul cel mai serios pentru noi oamenii ("Legile", VII, 803c) si autorul spaniol conchide: "E o
invitatie, asadar, la nimic altceva decât la un joc riguros, de vreme ce omul tocmai în joc este cel mai
riguros." Care sunt celelalte caracteristici ale jocului, conform ideilor lui Gadamer? De mentionat este
ca jocul "are o esenta proprie, independenta de constiinta celui ce joaca", si el însusi primeaza în raport
cu constiinta jucatorului, devenind stapânul celui ce joaca; "a juca" înseamna întotdeauna "a fi jucat".
Scopul jocului nu esre rezolvarea unei sarcini, ci însasi "organizatia si configuratia miscarii
ludice. sau, altfel spus, apropriindu-ne de structuralism: "miscarea din joc este privata de scop si scutita
de efort". Si cum sensul jocului omului e o pura reprezentare de sine, orice opera de arta este un "joc".
Mai departe: însusi limbajul este joc, iar daca prin limbaj ne este data lumea, ea este, la rândul ei, joc.
Ideea de joc, fundamentata pe un istoric bogat, înca neexploatat suficient, "pe o ramificatie
culturala extinsa..., aspira spre statutul de concept..." (Danila, I., 2000). Este suficient sa acceptam
imaginea elocventa a implicarii ludicului în istoria civilizatiei umane, asa cum apare aceasta în lucrarea
de referinta "Homo ludens", semnata de eseistul olandez Johan Huizinga, acolo unde se consemneaza
ca "jocul este mai vechi decât cultura, pentru ca notiunea de cultura, oricât de incomplet ar fi ea definita,
presupune o societate omeneasca, iar animalele nu l-au asteptat pe om sa-l învete sa se joace" (1977, p.
33). Existenta jocului nu este asadar legata de nici o treapta a civilizatiei, de nici o forma a conceptiei
despre lume.
Lucrarea anterior amintita preia, de fapt, teoria lui Leo Frobenius, potrivit careia "în jocul intensiv
al copilului avem de-a face cu izvorul – pornit din apele subterane cele mai sfinte – ale întregii culturi si
ale oricarei mari forte creatoare. (...) Asa se face ca omul dobândeste doua chipuri de viata: unul al
existentei, celalalt al jocului. În faptul-de-a-jucapropriul- tau-rol rezida sursa întregii culturi." (apud.
Huizinga, Op. cit. p. 15). Cu alte cuvinte, istoria jocului se confunda cu istoria "marilor evenimente ale
omenirii, pe care generatiile urmatoare le-au înregistrat ca arta, literatura, întelepciune – cultura
spiritualaa în general."
Pornind poate de aici, s-a constituit ca dimensiune aparte în interiorul stiintelor educatiei
pedagogia jocului. Ea are ca obiect de studiu urmatoarele:
- jocul, considerat fenomen antropologic si istorico-social, în cadrul procesului instructiveducativ,
dar si în afara acestuia (în timpul liber al elevului, interferând la acest nivel cu pedagogia loisir-ului)
- teoriile despre joc
- didactica jocului în raport cu diferite grupuri si categorii de beneficiari (prescolari, elevi de diferite
vârste, adulti)
- institutiile în care se aplica jocul didactic cu transmiterea unor competente ludice didactico-
metodologice (în jocul de rol, teatrul de papusi, animatie, etc.).
Studiile moderne de psihologia dezvoltarii, pedagogie prescolara si scolara, psihosociologie, care
abordeaza problematica jocului din perspective variate si care au adus contributii valoroase pentru
întelegerea valentelor complexe ale conduitei, admit în unanimitate si sustin cu argumente specifice
faptul ca în copilaria mica si mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate, adica forma de
activitate care sustine în cel mai înalt grad dezvoltarea spihica, prin antrenarea psihomotorie, senzoriala,
intelectuala si afectiva (Claparede, E., 1975, Chateau, J., 1980, Piaget, J., 1973, Vâgotski, L.S., 1971,
Huizinga, J., 1998, Rosca, Al., Chircev, A., 1970, Schiopu, U., 1970, s.a.)
Recunoasterea unanima a valentelor formative ale jocului se continua în planul teoriei
pedagogice cu stabilirea modalitatilor didactice optime de valorificare a acestui potential, dar si cu
încercarea de recuperare a dimensiunii ludice a fenomenului educational. De altfel, T. Kent apreciaza
jocul ca fiind un nou mod de educatie, iar "învatarea prin joc", (...), "o optiune usoara", întrucât cel care
se joaca percepe mai usor anumite notiuni. Prin joc, copilul este modelat, îi sunt insuflate conceptele
standard de viata, de care el nu-si va da seama decât mai târziu, când va fi capabil sa înteleaga ce este
lumea, ce este viata, s.a.m.d. Deocamdata, el le priveste doar ca pe niste jocuri, dar aceste jocuri sunt
educative, antrenante, dechizatoare de perceptii. Ele dezvolta capacitatea copilului (si, de aici, a omului,
în general) de a lucra în grup, de a stii sa se comporte în colectivitate, dezvolta sociabilitatea lui (a
copilului normal), nelasându-l sa devina izolat si sa se închida în el.