Tehnici de manipulare a minţii

1. Minciuna: manipulatorii ştiu foarte bine să-i mintă pe subiecți. Adesea, subiecții

vor constata că este dificil a-şi da seama că sunt mințiți în momentul acela. Cand
subiectul află despre minciună, de obicei este prea târziu să mai facă ceva în acest
sens. Singura cale prin care te poţi asigura că reduci șansele de a fi mințit este să
verifici care este baza de expertiză pe care o are individul. Este el persoana în
măsură să îţi vorbească astfel? Are vreo pregătire specială în acest sens?
2. Omisiune: aceasta este similară metodei sus amintite, cu câteva ușoare diferențe.
Omisiunea este ceva mai subtil deoarece manipulatorul va spune o parte din adevăr,
dar va reține anumite probleme cheie care ar fi trebuit dezvăluite. În unele cazuri,
acest lucru s-ar putea numi propagandă.

Spre exemplu, la un proces juridic, un martor a vazut o scenă de omucirede. Se pare

că agresorii au fost un necunoscut şi un prieten foarte bun. Martorul, nevoind să îşi
bage prietenul după gratii, neagă acuzaţia în favoarea lui, dar mărturiseşte doar
despre complice. În acest caz, el a folosit una dintre acele tehnici de manipulare,
omisiunea, pentru a manipula instanţa şi a-şi salva prietenul.

3. Negarea: manipulatorii sunt experți la negare. Nici unul dintre ei nu va

recunoaște că a făcut ceva rău, chiar și atunci când toate dovezi se îndreaptă spre el.
Vor nega întotdeauna totul și de multe ori vor recurge la o înscenare.
4. Rușine: întregul obiectiv al manipulatorului este să facă subiectul să se simte
prost sau să câştige simpatie pentru el, astfel încât acesta va simţi o nevoie să iasă
din starea respectivă, conformându-se la ceea ce doreşte manipulatorul.

Acestă tehnică de manipulare va face subiectul să se simtă nevrednic, sentiment ce

trebuie compesant cumva, prin conformarea la cerinţele manipulatorului. Cele mai
multe dintre aceste tahnici de manipulare a minţii prin rușine vor fi folosite foarte
subtil și ar include lucruri precum sarcasmul, retorica, comentarii, un ton neplăcut
al vocii sau o privire aprigă. Aici este vorba de emoţia pe care o simte subiectul.

5. În rolul victimei: în momentele critice, când manipulatorul este pe punctul de a

fi prins, el recurge la o înscenare ori la o scuză care-l va face să arate bine, ori
pentru a evita acuzaţiile care îi sunt aduse.
6. Raţionalizare: individul găseşte scuze foarte bune pentru tot ceea ce se întâmplă
sau pentru acuzele care i se aduc.
7. Minimizare: aceasta este un amestec între două tactici de manipulare a minţii:
raționalizarea și negarea. Manipulatorul va spune la toată lumea că comportamentul
lui nu este la fel de iresponsabil sau dăunător ca al altei persoane. Un exemplu în
acest sens ar fi situaţia în care manipulatorul spune că nu insultă sau păcălește ci
doar a făce o glumă și că subiectul nu ar trebui să o ia atât de în serios.
8. Atenție selectivă sau neatenție: manipulatorul acționează pentru a nu cădea în
atenţia cuiva, spre a nu ajunge potenţial suspect. Totodată, le poate distrage altor
persoane atenţia în acelaşi scop. Un exemplu în acest sens ar fi când manipulatorul
spune „Nu vreau să aud.” El creează o diversiune. Dacă cineva îl întreabă ceva ce
nu-i place, va încerca să ducă conversația într-o altă direcție. De multe ori,
manipulatorul va oferi un răspuns vag la întrebare, înainte de a muta conversația la
un alt subiect.
9. Evaziunea: această tactică este foarte similară, dar cu câteva diferențe.
Manipulatorul va răspunde la întrebările puse, dar prin cuvinte vagi şi răspunsuri
irelevante.
10. Denigrarea: Manipulatorul va încerca să transforme împrejurările astfel încât
să nu pară el inculpatul, aruncând toate dovezile pe urma altcuiva.
11. Rolul servitorului: manipulatorul se va ascunde în spatele unui renume, pentru
ca acţiunile sale să semene a muncă pentru o cauză nobilă.
12. Inocență: dacă manipulatorul este prins în act, va încerca să sugereze că răul
făcut e complet neintenționată. Va afişa un aspect de indignare sau surpriză pe feța
lui, scopul fiind a pune actul pe care l-a făcut pe seama unor probleme de sănătate
mintală, ori pe inconştienţa sa, când contextul o permite.
13. Crearea unei iluzii: se rezumă la mascarea scopului final. Va lucra pentru a
crea o imagine care pare în acord cu preferinţele subiectului și apoi îl va convinge
sub pretextul că această iluzie este de fapt realitatea. Pentru a face asta,
manipulatorul urmează a construi dovezile care duc pe o pistă falsă. Pentru a porni
iluzia, manipulatorul plantează ideile și dovezile în mintea subiectului.

Strategia manipulativă de bază a unui psihopat

După Hare și Babiak, psihopații se află tot timpul în căutare de oameni pe care să-i înșele.
Abordarea psihopatului include trei faze:

1: Faza de evaluare
Unii psihopați sunt prădători oportuniști și agresivi care vor profita de aproape orice persoană pe
care o întâlnesc, în timp ce alții sunt mai răbdători, așteptând victima perfectă. În ambele cazuri,
psihopatul analizează constant utilitatea potențială a unui individ - ca sursă de bani, putere, sex
sau influență. Unor psihopați le place o provocare, în timp ce alții vânează persoane vulnerabile.
În timpul fazei de evaluare, psihopatul este capabil să determine punctele slabe ale potențialei
victime, pe care le va folosi pentru a seduce.

2: Faza de manipulare
Odată ce psihopatul a identificat o victimă, începe faza de manipulare. În timpul acesteia,
psihopatul își poate asuma un rol, o mască special creată pentru a „prinde” la victima respectivă.
Un psihopat va minți pentru a câștiga încrederea victimei. Lipsa de empatie și vinovăție a
psihopaților le permite să mintă fără probleme; ei nu văd nicio valoare în a spune adevărul decât
dacă îi ajută să obțină ceea ce vor.
Pe măsură ce interacționează cu victima, psihopatul evaluează cu grijă personalitatea acesteia.
Ea îi oferă o imagine a trăsăturilor și caracteristicilor victimei. Unui observator atent,
personalitatea victimei poate dezvălui insecurități sau slăbiciuni pe care aceasta vrea să le
minimizeze sau să le ascundă. Ca student pasionat al comportamentului uman, psihopatul va
testa cu grijă tăria interioară și nevoile care fac parte din eul intim al victimei și eventual va
construi o relație personală cu aceasta.
Personajul pe care îl joacă psihopatul – „personalitatea” cu care victima are o relație – nu există
în realitate. Este construit din minciuni întrețesute cu grijă pentru a prinde victima în plasă. Este o
mască, una din mai multe, creată de psihopat pentru a se potrivi cu nevoile psihologice și
așteptările victimei. Victimizarea are un caracter de pradă; duce adesea la un sever prejudiciu
financiar, fizic sau emoțional. Relațiile adevărate, sănătoase, sunt construite pe respect și
încredere reciprocă; se bazează pe schimbul onest de idei și sentimente. Convingerea greșită a
victimei că legătura cu psihopatul are oricare din aceste caracteristici este motivul pentru care
acesta are succes.

3: Faza de abandonare
Faza de abandonare începe atunci când psihopatul decide că victima nu îi mai este de folos.
Psihopatul/psihopata își abandonează victima și trece la alta. De obicei, în cazul relațiilor
romantice, un psihopat își va asigura relația cu victima următoare înainte de a o abandona pe
cea actuală. Câteodată, în această fază psihopatul are trei persoane cu care jonglează:

 cea abandonată recent, pe care o păstrează în cazul în care nu îi merge cu celelalte

două;
 cea pe care o manipulează în prezent și care este pe cale de a fi abandonată;
 a treia persoană, care este ademenită de psihopat anticipând abandonarea victimei
actuale.
Abandonarea poate avea loc subit și fără ca victima să știe că psihopatul căuta pe altcineva. Nu
vor exista scuze, sau cel puțin nu unele sincere, pentru răul și durerea pe care o provoacă.