TIPURI DE TEXTE

Textul este o succesiune ordonată de cuvinte, propoziţii, fraze prin care ni se comunică idei.

1. Textul narativ (literar)– presupune o succesiune de evenimente desfăşurate în timp şi spaţiu.

 Categoriile gramaticale care au un rol important sunt verbele pentru că indică o cronologie a
evenimentelor;
 Timpurile verbale folosite frecvent sunt: prezentul, perfectul simplu, perfectul compus;

2. Textul descriptiv (literar şi nonliterar) – evocă scene, persoane, obiecte, emoţii şi se concentrează
asupra detaliilor descriptive, prezentate obiectiv sau subiectiv de către autor.
 Este un text în care sunt prezentate informaţii despre obiecte, personaje, locuri, fenomene ale naturii
etc.
 Descrierea poate apărea atât în texte literare (tabloul – descrierea unui peisaj, a unor scene din viaţa
social, a unui interior sau a unui obiect etc.; portetul – descrierea fizică şi/ sau morală a unui
personaj), cât şi în texte nonliterare (ghiduri turistice, texte ştiinţifice, prezentarea unor produse
etc.);
 Categoriile gramaticale relevante sunt: substantivele care desemnează obiectul descrierii şi părţile
acestuia; adjectivele care au rolul de a indica felul în care sunt percepute proprietăţile obiectului
descris; adverbele care precizează coordonatele spaţiale ale obiectului descries sau ale perspective
din care acesta este descris;
 Timpurile verbale folosite sunt: prezentul şi imperfectul.
 Folosită în textele narative, descrierea are rolul unei pauze narrative – timpul naraţiunii avansează,
în timp ce timpul acţiunii stă pe loc.

3. Textul informativ (nonliterar) – transmite cititorilor idei, modelează înţelegerea, oferă explicaţii în
legătură cu diverse obiecte, fenomene, situaţii, atitudini ale unor persoane, demonstrează cum se face un
lucru, cum funcţionează un aparat, cum se fac obiectele etc.;
 Are ca scop transmiterea unor informaţii ce privesc date, fapte, fenomene, din realitate;
 Texte informative sunt considerate ştirile, articolele de ziare, textele ştiinţifice, textele de tip utilitar
(modul de folosirea a unor aparate, reţete culinare, reclamele publicitare, anunţurile, buletinul meteo
etc.);
 Întrebările care ghidează lectura textului informativ sunt: Despre ce suntem informaţi?, Cum suntem
informaţi?; De ce? (în ce scop este transmisă informaţia)?
 În textele informative, emiţătorul este o prezenţă discretă, estompată.

4. Textul argumentativ (nonliterar) – are ca scop convingerea cititorilor în legătură cu un anumit punct
de vedere, motiv pentru care scriitorul apelează la diverse strategii retorice (vezi separat argumentarea).
 REGISTRE LINGVISTICE

REGISTRELE LINGVISTICE sunt varietăţi ale limbii, manifestate în procesul vorbirii,

determinate social şi cultural; apar şi sub denumirea de limbaje, diferenţiate lexical şi sintactic, de la un
vorbitor la altul sau pe grupe de interlocutori.

A. REGISTRUL COLOCVIAL (familiar, al conversaţiei uzuale) are o funcţie comunicativă,

limitându-se la relaţii neoficiale, particulare, intime (cercul colegilor de serviciu, la spectacol, într-un
compartiment de tren, într-un grup de prieteni sau în cercul familiei, al rudelor), identificându-se prin:
 adaptarea exprimării la mediul social şi cultural al interlocutorilor;
 se dezvoltă spontan;
 degajarea în exprimare (fără constrângeri lingvistice);
 numarul mare de cuvinte cumulative („Ce lucruri interesante ai mai făcut?”);
 ticuri verbale („Şi deci, cum am spus...”; „Mă rog, o să vină el.”);
 forme neliterare ale cuvintelor;
 repetiţii;
 diminutive, augmentative;
 superlative populare;
 formule de adresare („băi”, „măi”, „bade”, „neică”, „domle”); vocative, imperative;
 propoziţii exclamative şi interogative;
 supranume (poreclele);

B. REGISTRUL POPULAR (LIMBAJUL POPULAR) particularizează mesajul

oral, remarcându-se prin:
 registru funcţional redus: stilul colocvial, limbajul solemn (al creaţiilor folclorice), limbajul
tehnic (al ocupaţiilor şi al meşteşugurilor tradiţionale);
 accidente fonetice;
 locuţiuni şi expresii populare;
 sintaxa afectivă (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelismul sintactic, propoziţii
exclamative, dativul etic, vocativul etc.);
 elemente peiorative (insulte, imprecaţii, termeni obsceni).

C. REGISTRUL ORAL diferenţiază, pe coordonata lexicală, limbajul popular originar (rural) de

oralitatea citadină, dar se recunoaşte prin aceleaşi particularităţi ale vorbirii:
 efecte sonore în realizarea enunţului;
 diminutive sau augmentative;
 derivare spontană („L-a citit şi răscitit.”);
 forme pronominale sau verbale scurte („Casa-i pe deal.”, „Că-l foloseşte”);
 vocativ diversificat (Ileano!. Ileană!);
 articolul hotărât proclitic pentru substantive de gen feminin (lui mama, lui Irina);
 formule de adresare;
 verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (nu acţionează concordanţa timpurilor
gramaticale);
 interjecţii;
 locuţiuni;
 expresii echivalente negaţiei („mare lucrul”, „ba bine că nu!”, „pe naiba!”);
 acorduri forţate (haină kakie);
 coordonarea sintactică;
 propoziţii incidente;
 propoziţii eliptice de predicat;
 tautologia;
 repetiţia;
 anacolutul;
 dezacorduri (subiect - predicat);
 propoziţii exclamative şi interogative;
 D. REGISTRUL CULT (SCRIS) implică:
 respectarea normelor limbii literare (fonetic, morfologic, sintactic);
 vocabular bogat, nuanţat;
 prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici;
 evitarea repetiţiilor;
 elemente afective puţine şi controlate;
 procedee retorice ale discursului etc.

E. REGISTRUL ARHAIC vizează opţiunea vorbitorului în a folosi particularităţi ale limbii române
vechi:
 cuvinte de origine slavă;
 arhaisme fonetice („pre”) şi lexicale („logofăt”);
 folosirea vocalei „u” („serviciu”, „Mateiu”) în poziţie finală (sub influenţa transcrierii kirilice a
unor cuvinte);
 formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, plural, fără sufixul „ră” („Noi
luptasem...”);
 sintaxă greoaie (latină);

F. REGISTRUL REGIONAL apare în vorbirea dintr-o anumită zonă a ţării, caracterizat fiind, printre
altele, de:
 forme fonetice neliterare („iştia” - 'aceştia'; „deşte” - 'degete');
 lexic („curechi” - 'varză'; „lubeniţă” - 'pepene verde');
 forme ale verbelor auxiliare („o venit”, „oi vedea”);
 perfectul simplu (predilect în Oltenia);
 forma pronominală „dânsul”„dânsa”, cu valoare afectivă în Moldova.

G. ARGOUL este un limbaj codificat, înţeles numai de cei care îl folosesc (grupuri sociale: elevi,
studenţi, delincvenţi etc.). Se remarcă prin:
 permanenta schimbare a fondului lexical;
 fonetica şi morfosintaxa repetă caracteristicile limbajului popular;
 folosirea cu sensuri schimbate a unor cuvinte din lexicul comun („cobzar” - 'informator';
„mititica” - 'închisoare'; „curcan” - 'poliţist'; „mate” - 'matematică' ; „diriga” - 'diriginta' etc.).

H. JARGONUL se prezintă ca variantă a limbii naţionale, delimitat după criterii sociale şi culturale sau
profesionale. Constă în folosirea folosirea excesivă a unor cuvinte străine (neogreceşti, franţuzeşti,
englezeşti), cu intenţia emiţătorului de a epata, ceea ce implică preţiozitate lingvistică.
Vorbitorii tineri utilizează frecvent elemente de jargon („bye-bye”, ,,merci”, ,,full”, ,,cool”).
 UTIL IN ARGUMENTARE

Mijloace lingvistice adecvate unei aprecieri:

 verbe de opinie: a crede, a considera, a presupune etc.;
 adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative:
probabil, posibil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.;
 conectori exprimând cauzalitatea, consecuţia şi concluzia: pentru că, întrucât, încât, deci,
prin urmare;
 elemente corelative care indică un raţionament de tipul cauză-efect: dacă…atunci; cu cât…
cu atât;
 conectori de ierarhizare a argumentelor: în primul rând/ mai întâi, în al doilea rând etc.,
apoi, în concluzie/ aşadar, deoarece, de exemplu, precum se ştie (se cunoaşte);
 conectori ce indică gruparea argumentelor în jurul unei teme: în ceea ce priveşte, din
punctul de vedere al…;
 conectori de introducere a exemplelor: de exemplu, precum, astfel;
 conectori de introducere a unei comparaţii: la fel ca..., spre deosebire de ...;

Exprimarea legăturilor logice între idei

Tip de raţionament Operator specific

Enumerare – tip de raţionament folosit în
numirea argumentelor
Adunare – tip de raţionament folosit în numirea
argumentelor cu dovezi şi exemplificarea
dovezilor
Explicare – tip de raţionament folosit în susţinerea
argumentelor cu dovezi şi exemplificarea
dovezilor
Alternativă – tip de raţionament folosit în
producerea de contraargumente
Comparaţie – tip de raţionament folosit în
susţinerea dovezilor şi exemplificarea lor
Opoziţie sau restricţie – tip de raţionament folosit
în producerea contraragumentelor
Sinteză şi final – tip de raţionament folosit în
finalizarea discursului
În primul rând, în al doilea rând, în continuare, în
sfârşit
În plus, încă, în afară de, pe lângă
Explicarea cauzelor: fiindcă, datorită, pentru că
Explicarea consecinţelor: deoarece, din cauză că,
în consecinţă, prin urmare
Sau... sau..., fie...fie..., pe de o parte...pe de altă
parte...
Cum, ca şi cum, de parcă, la fel ca, diferit de
Din contră, totuşi, deşi, este contrar cu ...
În concluzie, rezumând, în final, pentru a
concluziona, în consecinţă, rezultă că ...
 STILUL

CALITATI GENERALE

In vorbirea curenta, STILUL inseamna felul propriu al unei persoane de a se exprima in scris
(stil individual)

In lingvistica, termenul de STIL are mai multe acceptii:

 Modul particular in care sunt folosite resursele limbii in diferitele domenii ale activitatii sociale
(stiluri functionale);
 Maniera personala in care scriitorul utilizeaza anumite procedee ale expresiei literare, creand un
stil literar.

Caracteristicile particulare ale stilului:

 NATURALETEA - consta in exprimarea fireasca, fara afectare, fara o cautare fortata a unor
cuvinte sau expresii neobisnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul.Opuse naturaletei sunt
afectarea si emfaza. DEMNITATEA - impune utilizarea in exprimarea orala numai a cuvintelor
sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinte; ea cere sa se evite ce este vulgar,
trivial, grosolan, necuviincios.
 ARMONIA - obtinerea efectului de incantare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte si expresii
capabile sa provoace auditoriului reprezentari conforme cu intentia vorbitorului; opusul armoniei
este cacofonia.
 FINETEA - folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprima intr-un mod indirect ganduri,
sentimente, idei (subtilitate in exprimare).
 SIMPLITATEA – reliefarea valorii sugestive a cuvintelor si expresiilor simple. Opus este
simplismul, expresie a superficialitatii
 RETORISMUL – folosirea unor cuvinte si structuri care imprima comunicarii o nota entuziasta,
patetica. Daca este formal, devine cusur.
 UMORUL – sesizarea si reliefarea aspectelor ridicole ale vietii. Are o gama foarte variata, de la
umorul jovial, plin de haz , pana la umorul negru, tragic sau absurd.
 IRONIA – consta in evidentierea aspectelor negative ale vietii prin disimulare.Poate fi persiflare,
zeflemea, batjocura, autoironie, sarcasm etc.
 CONCIZIA – utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare exprimarii. Opusa conciziei este
poliloghia.
 ORALITATEA – folosirea particularitatilor de expresie proprii limbii vorbite.

STILURILE FUNCŢIONALE

A. STILUL FUNCŢIONAL este o varianta a limbii care indeplineste functii de comunicare

intr-un domeniu de activitate determinat . Orice stil functional apare ca un model care exercita o
anumita presiune asupra constiintei vorbitorilor .

Limba romana literara actuala contine cinci stiluri functionale de baza:

1. oficial (administrativ);
2. tehnico-stiintific;
3. publicistic;
4. colocvial si beletristic.

1. Stilul Oficial (administrativ) indeplineste functia de comunicare in sfera relatiilor oficiale .

Modalitati de comunicare:
 monologul scris (in documente si acte oficiale);
 monologul oral (cuvantari in ocazii oficiale);
 dialogul scris (corespondenta oficiala);
  dialogul oral (in relatiile oficiale dintre institutii si public).

Tipuri de texte: darea de seama, procesul-verbal, autobiografia, cererea, raportul, declaratia,

referatul, curriculum vitae, memoriul de activitate, scrisoarea de intentie.

Caracteristicile generale ale stilului:

 stricta respectare a normelor limbii literare: corectitudinea fonetica, gramaticala, ortografica,
lexicala si grafica;
 caracter obiectiv, impersonal - comunicarile (scrise sau orale) sunt neutre expresiv, lipsite de
incarcatura afectiva;
 accesibilitatea, claritatea si precizia - comunicarile oficiale nu permit decat o singura
interpretare;
 absenta oricarei nuante afective, prezenta formalismului, a exprimarii rigide - lipsesc lexicul
afectiv, mijloacele de expresie figurata, epitetele apreciative.
 specificitatea acestui stil o da utilizarea unor clisee lingvistice (terminologie specifica) de tipul:
,,Subsemnatul ..... ; ,, In conformitate ...,, ;,, Conform hotararii ...,, etc.

Caracteristicile particulare ale stilului:

 la nivel morfologic sunt frecvente:
 substantivele provenite din infinitive lungi (calificare, executare etc.)
 infinitivele cu val. de imperative (a se vedea capitolul…)
 viitorul cu valoare de imperativ ( institutiile vor acorda fonduri…)
 reflexivul pasiv (comitetele se aleg…)
 forme verbale impersonale (vi se face cunoscut ca ….)
 pluralul autoritatii (va rugam sa aprobati…)
 preferinta pt anumite adverbe si locutiuni (in vederea, in scopul, pe baza, in consens cu….)
 locut. cu subst.mod ( in mod independent, in mod necesar, in mod obligatoriu…)
 la nivel sintactic:
 grupuri predicative cu vb. a trebui, a putea;
 constructii infinitivale
 la nivel stilistic:
 coordonarea ca mijl. principal de organizare;
 elipsa
 respectarea unor reguli de organizare grafica

2. Stilul tehnico-ştiinţific - indeplineste functia de comunicare in domeniul stiintei si tehnicii .

Modalitati de comunicare:
 monologul scris (in lucrari si documente stiintifice si tehnice);
 monologul oral (in prelegeri, expuneri, sau comunicari);
 dialogul oral (in cadrul colocviilor, seminariilor si dezbaterilor stiintifice)

Tipuri de texte: analiza stiintifica (filozofica, economica, politica, botanica etc.), studiul
stiintific, comunicarea stiintifica, referatul stiintific ,eseul stiintific.

Caracteristicile generale ale stilului:

 Corectitudine - in comunicare sunt preferate variantele literare la toate nivelele limbii);
 Obiectivitate - comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva; accentul cade pe comunicare de
notiuni, cunostinte, idei etc, astfel ca functia limbajului este cognitiva;
 Lipsa marcilor afective - intr-un text stiintific autorul, cel care transmite un asemenea mesaj,
nu se implica in comunicare, prezinta un adevar stiintific de necontestat, iar receptarea se face
obiectiv, pentru ca se adreseaza intelectului, gandirii abstracte, logice (exceptie: polemica
stiintifica)
  Accesibilitate - comunicarile se disting prin claritate, prin precizie si proprietate - formularile,
frazele sunt clare, precise iar topica frazei este fireasca, fara inversiuni; ele sunt insotite adesea
de mijloace auxiliare extralingvistice- tabele, diagrame, schite fotografii harti etc.;

Caracteristicile particulare ale stilului:

 la nivel lexical:
 fiecare domeniu al stiintei si tehnicii are o terminologie proprie;
 termenii lexicali sunt de obicei monosemantici;
 sunt frecvente neologismele;
 se folosesc cuvinte formate cu pseudoprefixe (antebrat, contraofensiva, cvasicomplet,
extrafin, izotermic) si elemente de compunere savante (aerodrom, biografie, cardiologie,
cronologie, futurologie);
 termenii lexicali se folosesc in forme apropiate de cele internationale (computer,
microbiologie, televiziune);

 la nivel morfologic sunt frecvente:

 substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective;
 infinitivul cu valoare de imperativ in observatii si note;
 inlocuirea persoanei I sg. cu persoana I pl. (pluralul autorului, pluralul academic);

 la nivel stilistic:
 coordonarea sub diferite forme: enumeratie si repetitie, paralelism si antiteza;
 citatul ca punct de plecare, argument sau material demonstrativ;
 figuri de stil si constructii retorice in cazul unei atitudini polemice;
 digresiunile incluse in textul comunicarii sau prezente ca note, adnotari in subsolul
paginii;
 succesiunea intrebare-raspuns ca modalitate de constructie a discursului stiintific.

3. Stilul publicistic este acea modalitate de comunicare prin care publicul este informat,
influentat si mobilizat intr-o anumita directie in legatura cu evenimentele sociale si politice,
economice, artistice etc.

Modalitati de comunicare:
 monologul scris (in presa si publicatii);
 monologul oral (la radio si televiziune);
 dialogul oral (dezbaterile publice);
 dialogul scris (interviuri consemnate scris).

Tipuri de texte: articolul, cronica, reportajul, foiletonul, interviul, masa rotunda, stirea, anuntul
publicitar etc.

Caracteristicile generale ale stilului:

 Contopirea celor doua componente - intelectuala si afectiva, tranzitiva (obiectiva,
informativa) si reflexiva (subiectiva, afectiva), in vederea indeplinirii sarcinilor de informare si
formare de convingeri;
 Caracterul eterogen si mobil deoarece se situeaza in mijlocul realitatii cotidiene; este stilul cel
mai sensibil la nou, la schimbari lingvistice;
 Apeleaza la elemente specifice celorlalte stiluri, datorita ariei tematice foarte largi;
 Imprumuta diverse trasaturi proprii beletristicii: preocuparea pentru inovatia lingvistica
(creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee menite a starni curiozitatea cititorilor, titluri
eliptice, adeseori formate dintr-un singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii,
enumeratii, exclamatii etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica;
 tendinta eliminarii conjunctiilor copulative, folosirea figurilor de stil, valorificarea sensurilor
figurate ale cuvintelor.
4. Stilul colocvial (familiar, cotidian) este stilul comunicarii obisnuite dintre oameni, in viata
de zi cu zi.

Modalitati de comunicare:
 dialogul oral (cea mai frecventa);
 dialogul scris (schimb de scrisori);
 monologul scris (notite, jurnal intim);
 monologul oral (relatari si anecdotica, urari , felicitari si toasturi).

Tipuri de texte: întrebuintarea acestui stil este generala, este singurul stil ,,stapanit” de toti
vorbitorii si insusit treptat inca din primii ani de viata. Este unicul stil in care este posibila si se
realizeaza dezvoltarea spontana , neintentionata a limbii.

Caracteristicile generale ale stilului:

 naturaletea , relaxarea , degajarea in exprimare : comunicarea nu se supune unor reguli, factori
de constrangere si control precum in alte stiluri ale limbii;
 continua oscilare intre economie si abundenta in exprimare.
 Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice, a cuvintelor “de
umplutura”, a abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsa, ca urmare a vorbirii
dialogate, precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit
intreruperea comunicarii, restul fiind sugerat.
 Abundenta in exprimare este materializata prin repetitie, prin utilizarea zicalelor,
proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin evitarea cuvintelor abstracte care sunt
substituite prin perifraze .
 incarcatura emotionala: comunicarile sunt pe de o parte expresia directa a starilor emotionale,
pe de alta parte ele urmaresc sa impresioneze pe destinatar. Lingvistic, aceasta trasatura este
concretizata prin intrebuintarea diminutivelor si augmentativelor, a cuvintelor peiorative, a
superlativelor populare si a unor sintagme afective etc.
 inclinatie spre satira si umor, exprimata printr-o varietate de procedee: porecle, contaminari (,,
Bine-ai venit nepurcele ! ,,), calambur (,,Ai iesit la vanatoare de lei?,,) unitati neologice (Curat
murdar!,,)

B. STILUL BELETRISTIC (ARTISTIC) - are un domeniu propriu de manifestare, cel al

esteticului. In stilul beletristic, transmiterea informatiei este corelata cu efectul produs de o anumita
forma de transmitere a informatiei asupra destinatarului. Prin urmare, forma devine element
esential si modelator in transmiterea informatiei; forma, ca expresie a unui continut determinat, este
unica si irepetabila.

Modalitati de comunicare in scris sau oral (in creatia populara):

 Naratiunea;
 Descrierea;
 Dialogul
 Monologul.

Tipuri de texte: toate speciile genurilor literare (liric, epic si dramatic)

Caracteristicile generale ale stilului:

 Conventionalitatea: in timp ce toate celelalte stiluri comunicarea urmareste sa redea realul sau
ceea ce este considerat ca real, in stilul artistic comunicarea este expresia unei alte realitati
imaginate de autor; destinatarul nu-si pune problema falsului, el stie ca e vorba de
fictiune, de conventie; textul literar scoate in evidenta functia poetica a limbajului
deoarece scriitorul este foarte atent nu numai la ceea ce spune, ci si la CUM SPUNE;
  Deschiderea catre toate mijloacele de expresie, indiferent carui stil functional ar apartine; se
apeleaza la toate sferele vocabularului, astfel incat in opera literara apar deopotriva:
regionalisme, elemente de jargon si de argou, arhaisme si neologisme;
 Limbajul expresiv, obtinut prin valorificarea figurilor de stil.

ATENTIE!
1. Limbajul literaturii (beletristic) NU este acelasi lucru cu limba literara (= aspectul cel mai
elaborat al limbii, supus regulilor la toate nivelele lingvistice).
2. In limbajul liric, fenomenele neliterare (pleonasm, dezacord etc) sunt considerate licente poetice.
 DENOTATIE SI CONOTATIE
SENSURILE CUVANTULUI
Cuvântul este o structură fonică (invelis sonor, format dintr-un sunet sau un grup de sunete
care se noteaza grafic prin litere) la care se asociază un sens, şi este capabilă să îndeplinească o funcţie
în comunicare.
Numim sens lexical înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt.
Semnificaţie înseamnă actualizarea sensului. Un cuvânt oarecare, considerat izolat, poate avea
unul sau mai multe sensuri. Într-un context dat, o unitate lexicală nu poate avea decât o singură
semnificaţie. Semnificaţia rezultă din relaţiile pe care unitatea lexicală le stabileşte cu celelalte unităţi
lexicale în context.
Cuvintele care au un singur sens (şi, de regulă, realizează o singură semnificaţie) se numesc
monosemantice. Ele au înţeles unic( termenii de specialitate, zilele săptămânii, lunile anului,
numeralele).
Cuvintele care au mai multe sensuri (şi în contexte diferite realizează mai multe semnificaţii) se
numesc polisemantice.
Atat cuvintele monosemantice, cat si cele polisemantice, au, în general, un sens comun, folosit
în mod curent, care este sensul de bază. Când cuvântul denumeşte (denotează),el trezeşte în minte
imaginea obişnuită, comuna, independenta de context a unui obiect, a unei acţiuni.Atunci el este folosit
cu sensul propriu; ex: ochi=organ al vazului (Ma doare un ochi).Orice cuvânt al limbii trimite la un
obiect la modul general. Această relaţie directă care se stabileşte între cuvânt şi obiectul desemnat
poartă numele de denotaţie, iar sensurile respective sunt sensuri denotative.
Cuvintele polisemantice au, pe langa sensul de baza si alte tipuri de sensuri, secundare si
figurate. Ele stabilesc o relatie indirecta intre cuvant si obiectul desemnat. Aceasta relatie se numeste
conotatie, iar sensurile sunt conotative. Valoarea conotativă a cuvântului se pune în evidenţă numai în
context. Acesta dirijează înţelegerea.
Sensurile derivate (secundare) ale cuvântului se întemeiază pe o modificare a sensului de bază,
cu care pastreaza o relatie tip cauza-efect, parte-intreg, asemanare calitativa/cantitativa/formala etc.ex:
ochi de geam, ochi de apa, ochi de impletitura, ou ochi, ochi de aragaz.
Sensurile figurate sunt strict dependente de context ; prin ele, cuvântul are alt înţeles decât cel
firesc, atribuindu-i-se însuşiri ale altor obiecte sau acţiuni, de ex.: deasupra ma pazea ochiul rece al
noptii.
Denotaţia şi conotaţia sunt modalităţi de a reflecta realitatea prin cuvinte.
Orice cuvânt polisemantic e dat în dicţionar mai întâi cu sensul propriu, apoi cu sensurile derivate.
 FUNCŢIILE COMUNICĂRII
Exista şase funcţii ale limbajului, în care sunt angajaţi factorii comunicării(elementele situatiei
de comunicare).
Funcţiile limbii corespund situării comunicării lingvistice în perspectiva unuia dintre
factorii comunicării:
 emitator - funcţia emotivă
 receptor – funcţia conativă
 mesaj – funcţia poetică
 cod - funcţia metalingvistică
 context (sau referent)– funcţia referenţială
 canal de transmitere – funcţia fatică

1. Functia corespunzătoare centrării mesajului pe emiţător este funcţia EMOTIVA, care

trădează starea afectivă, sentimentele, valorile morale, capacităţile cognitive şi cultura emiţătorului.
Funcţia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a emiţătorului. Aceasta se referă,
cum bine se ştie, la capacitatea pe care o avem, ca emiţători, să marcăm poziţia noastră faţă de
informaţia pe care o conţine enunţul nostru.
Ea se se realizează la nivelul emotiv al limbajului prin interjecţii, exclamaţii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ că intonaţia are un rol deosebit de important în exprimarea
poziţiei Emiţătorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor şi augmentativelor, preferinţa pentru un
anumit termen din seria de sinonime aflată la dispoziţia vorbitorului.

2. Funcţia orientată spre receptorul mesajului este cea CONATIVĂ, ce serveşte la incitarea
acestuia la acţiune/respectiv la încetarea acţiunii prin ordine, îndemnuri, rugăminţi, interdicţii,
etc. Prin acesta functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Funcţia conativă se concentreaza
pe strategia lingvistică a contactării receptorului, bazată pe mărci ale vocativului (la substantive,
pronume, numerale şi adjective) şi imperativului (mod verbal personal), de propoziţii imperative,
exclamative, afirmative şi negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenţă.

3. Funcţia aferentă mesajului este cea POETICĂ, prin care limbajul se orientează spre sine,
spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre
deosebire de limbajul ştiinţific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite reclame fac apel la acest tip
de mesaj, în special reclamele pentru serviciile turistice. Funcţia poetică presupune modul în care este
concentrat mesajul poetic de la emiţător spre receptor şi constituie funcţia esenţială a artei verbale. Ea
nu apare singura: în poezia epica, unde se întrebuinţeaza formulări la persoana a treia, apare şi funcţia
referenţiala; în poezia lirica, în care enunţurile sunt la persoana întâi, apare şi funcţia emotivă, iar în
poezia liric-adresativă, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda, epistola, satira), apare şi
functia conativa. În opera dramatica, se exploatează din plin resursele oferite de funcţiile limbajului,
mai ales factorii de perturbare a comunicării, care creează atmosfera specifică.

4. Funcţia corespunzătoare codului este cea METALINGVISTICĂ, ce are în vedere

înţelegerea corectă şi completă a mesajului. Ea presupune intervenţii prin care se verifică folosirea
şi înţelegerea cuvintelor, a sensului lor, a implicaţiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar
să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi, fie în perifraze explicative (explicaţii de
genul glumesc, desigur). Funcţia metalingvistică are în vedere codul in care se exprima interlocutorii,
modul în care funcţionarea nivelurilor limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizează şi
facilitează comunicarea. Comicul de situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistică a comunicarii

5. Funcţia limbajului corespunzătoare contextului este cea REFERENŢIALĂ. Aceasta

ilustrează modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personală, o
imagine, o părere sau o idée, aşa cum o percepe emiţătorul. Funcţia referenţială transmite informatii
despre lumea reală sau imaginară, trimite la context şi stabileşte referentul. Ea poate fi denotativă sau
cognitivă, având în vedere informarea, contextul lingvistic şi extralingvistic (social, cultural,) al
comunicării.

6. Funcţia limbajului corespunzătoare canalului este cea FATICĂ, interacţională. Ea serveşte

la stabilirea relaţiei de comunicare şi la cultivarea interesului pentru aceasta până la încheierea
mesajului, prin verificarea funcţionării optime a circuitului. La nivelul contactului social funcţia
fatică asigură comunicarea de succes prin amprenta lingvistică degajată.

Majoritatea textelor îndeplinesc mai multe functii, dar hotărâtor pentru includerea într-un stil sau
altul, este funcţia dominantă. De pildă:
 emotiva în memorii, confesiuni, comentarii, interpretări critice
 conativă în ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
 poetică în operele literare, dar şi în unele mesaje publicitare
 metalingvistică în analize gramaticale, în dicţionare, în texte cu caracter didactic
 referenţială e dominantă în comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
 fatică în saluturi şi formule de convenienţă, texte de receptare a mesajului telefonic
 CE PUTEM DEDUCE DESPRE AUTORUL TEXTULUI SI DESPRE
SITUATIA DE COMUNICARE?CUI SE ADRESEAZA TEXTUL?
Autorul =Emiţătorul = sursa de informaţie dintr-o situaţie de comunicare;
Numele autorului este indicat în subsolul textului, alaturi de titlu.
In general, titlul sugerează faptul că autorul este un:
 scriitor → text beletristic;
 om de ştiinţă → text tehnico-ştiinţific;
 Instituţie legislativă ( Parlamentul României )→ text juridico-administrativ ( oficial );
 jurnalist→ text publicistic ( jurnalistic ) .

Cititorul = Receptorul = beneficiarul informaţiei dintr-o situaţie de comunicare;

Acesta poate fi:
 specializat (un specialist în domeniu: critic literar / jurist/ om de ştiinţă);
 în curs de specializare (elevi, studenţi);
 nespecializat (cititor obişnuit).

Mesajul = fraza care poartă informaţia esentiala a textului(poate fi extrasa din text, sau poate fi
sintetizata de cititor);

Codul = limba română;

Canalul = scris;

Referentul = informaţia despre ceva;despre ce este vorba în mesaj;

Contextul = poate fi vorba de contextul la care se refera mesajul, sau/si de contextul in care este
emis mesajul
 VORBIRE DIRECTA/VORBIRE INDIRECTA
Trecerea din vorbirea directă in vorbirea indirectă

VORBIRE DIRECTA = TEXT DIALOGAT

Ex.: Dar vocea de dincolo adaogă:
- Coniţă! Uite Ionel! Vrea să-mi răstoarne maşina!… Astâmpără-te, că te arzi!
- Ionel! Strigă iar madam Popescu; Ionel vin’ la mama!
- Sări, coniţă! Varsă spirtul ! s-aprinde!
- Ionel! Strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el.

VORBIRE INDIRECTA = TEXT NARATIV

Ex. Vocea de dincolo (servitoarea) o strigă insistent pe doamna, adaugand că Ionel vrea să-i răstoarne
maşina, apoi îi spune lui Ionel să se astâmpere, pentru că se va arde. Madam Popescu îl cheamă
pe Ionel să vină la ea. Si mai ingrijorata, slujnica o roagă pe stapana să îi sară în ajutor, fiindcă
Ionel varsă spirtul şi se poate aprinde ceva. Mama îl strigă iar pe Ionel şi se ridica repede să
meargă după el.

MODIFICARI SURVENITE:
 eliminarea liniei de dialog;
 transformarea persoanei I şi a-II-a a verbelor şi a pronumelor în persoana a III-a;
 semnalarea replicilor prin verbe care exprimă acţiunea de “a spune”;
 plasarea, după aceste verbe, a unor cuvinte precum: că, să , ca să, dacă, unde, când, care etc.
(elemente de subordonare in fraza);
 reproducerea cât mai exactă a cuvintelor vorbitorului, transpunand narativ marcile afectivitatii;
 transformarea modului imperativ în conjunctiv;
 transformarea cazului V în Ac sau D;
 eliminarea exclamaţiilor, interogatiilor, interjectiilor.
 TIPOLOGIA TEXTELOR
TIPOLOGIA TEXTELOR (.M. Adam)
Tipuri sau Mărci lingvistice Genuri de texte ce întrebări ce
secvenţe de text probabile aparţin sau care au o evidenţiază
Obiectivul lor secvenţă ce aparţine specificul textului
unui anume tip de text
TEXTUL NARATIV - repere temporale, mai - romane, nuvele, Cine? Ce face?

ales: atunci, apoi, mai basme... Unde? Când? Cum?

târziu... - fapte diverse De ce?
- timpuri verbale: prezent - pasaje de basm, schiţă,
şi perfect compus sau nuvelă...
perfect simplu
- lexic: frecvenţa verbelor
şi adverbelor ce insistă
asupra acţiunii
Testul descriptiv - repere spaţiale, mai ales: - pasaje de roman, Ce este descris? De
aici, mai departe, lângă ... nuvelă, pastelul cine? Cum? De ce?
- timpuri verbale: - planşe anatomice
imperfect sau prezent - pasaje de ghid turistic
- lexic: frecvenţa
substantivului şi
adjectivului; verbe ale
stării; câmpuri lexicale ce
asigură unitatea tematică
Testul scenic sau - punctuaţie specifică - piese de teatru Cine vorbeşte? Cu
„dialogal / - mărci ale enunţării - scene în texte epice cine? Despre ce?
conversaţional - conversaţii „pe viu" Unde? Când? De
ce?
Textul - estomparea completă a - unele articole de presă Despre ce suntem
informativ emiţătorului - rubrici de presă de informaţi?
a informa - articulaţii de tip crono- tipul „meteo", anunţuri" De cine? Cum? De
logic: mai întâi, apoi...; ce?
timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul explicativ - estomparea emiţătorului - manuale şcolare Ce este explicat? De
- a face să - conectori logici: cauză - - unele texte ştiinţifice cine? Cum? De ce?
Înţeleagă efect: deoarece, deci...
- timp verbal: prezentul
- lexic specific orizontului
tematic
Textul injonctiv - estomparea emiţătorului - reţete La ce se referă
a indica modul de - timpuri verbale: - prospecte indicaţiile? Cine le
acţiune imperativ sau infinitiv dă? De ce?
Textul - conectori logici: - expuneri, prezentare Cine argumentează?
argumentativ deoarece, în consecinţă, de carte Ce argumentează?
a convinge cu toate acestea... - editoriale, cronici şi Pe cine doreşte să
- lexic, în funcţie de comentarii de presă convingă? Cui i se
strategia adoptată: neutru opune? De ce?
sau valorizant vs.
devalorizant

Iarasi foarte folositor pentru bacalaureat - oral, mai ales pentru aceia dintre voi care nu pot
invata teorie foarte multa; cititi cu atentie mai ales coloana a 2-a (marci lingvistice probabile), ca sa
 va fixati cateva trasaturi ale fiecarui tip de text. Voi reveni cu detalii, pentru textele narativ si descriptiv
(argumentativul l-am explicat deja).

MODEL VARIANTE ORAL

VARIANTA 1 ORAL +REZOLVARE

„L-am văzut cum îşi curăţa pomii din livadă, începu Ştefan cu un zâmbet misterios. Stam pe
prispă şi-l observam. Atunci l-am înţeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât
muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, continuă Ştefan după o scurtă pauză, pentru
că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem şi eu, când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era
vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îşi curăţa pomii de omizi. Îl
observam şi-l simţeam cum era prezent în fiecare gest. În faţa pomului nu era distrat, nu se gândea
la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect,
unul dintre o mie la fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor. Lui, pomul acela, pe
care-l curăţa, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile, cu
ramurile, cu frunzele şi paraziţii lui…”
(Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene)

[Citeşte textul cu voce tare]

1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

• Cui se adresează textul?
• Ce tip de text este acesta?
• Care este atitudinea lui Ştefan faţă de activitatea la care asistă ( curăţarea pomilor)?
2. Care este opinia ta despre atenţia acordată gesturilor pe care le implică o anumită
activitate? Susţine, cu argumente, opinia prezentată.

Si inca o mentiune importanta: invatati sa cititi cu intonatie-asta va poate salva la examen!

Va propun o rezolvare a cerintelor:

1. Autorul textului este prozatorul Mircea Eliade, iar fragmentul citat aparţine unui roman, Noaptea de
Sânziene. Astfel, situaţia de comunicare este una fictivă, creată de autor.
► Textul se adresează atât unui receptor specializat - un alt scriitor, un profesor de limba şi literatura
română, un student la Facultatea de Litere -, cât şi unui receptor nespecializat - cititorii obişnuiţi.
► Acest text este de tip ficţional, aparţine stilului beletristic, prin faptul că face parte dintr-un roman,
dar şi pentru că prezintă într-o manieră subiectivă o anumită realitate. Aşadar, textul reprezintă un
monolog al unui personaj, Ştefan, despre o activitate la care asistase - curăţarea pomilor.
► Atitudinea lui Ştefan faţă de activitatea la care asistă este una de respect şi admiraţie. El îl admiră pe
cel care curăţă pomii din livadă pentru că face acest lucru cu pasiune şi dedicaţie: „II observam şi-l
simţeam cum era prezent în fiecare gest. In faţa pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva.
Dar ghiceam că pomul acela i se revela în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul dintre o mie la
fel cu el, aşa cum ni se arată nouă, majorităţii oamenilor." Pentru acela care îngrijeşte livada, pomii
capătă aproape o dimensiune sacră. Se remarcă, de asemenea, atitudinea panteistă a celui care
îngrijeşte livada. Această atitudine poate fi identificată şi în alte romane ale lui Mircea Eliade, precum
Maitreyi. Protagonista acestui roman îi povesteşte la un moment-dat personajului-narator, Allan, că a
fost îndrăgostită de un copac. Credinţa panteistă se referă la faptul că Dumnezeu nu este exterior
Universului, ci este prezent în tot Universul înconjurător, divinitatea identificându-se cu întreaga natură.
Ingrijitorului livezii, pomul îi revelă Universul întreg.
2. In opinia mea, orice activitate trebuie executată cu grijă, cu pasiune şi dedicaţie. Fie că este artist,
muncitor sau îngrijitorul unei livezi, omul trebuie să-şi execute munca într-o manieră atentă şi delicată,
pentru a fi mulţumit mai târziu de rezultatele obţinute.
► Graba, lipsa de atenţie, lipsa pasiunii sfârşesc prin a compromite rezultatele muncii unei persoane.
► In concluzie, gesturile care însoţesc orice activitate trebuie să fie pline de solicitudine”.
 ( Paicu, L. , Columban, M., Corcheş H., Lascăr, M., Limba şi literatura română, Bacalaureat 2010.
Proba scrisă. Proba orală, Ed. Art, 2009)

VARIANTA 2 ORAL + REZOLVARE

„Cum e mai bine să fie lucrurile pe care le folosim: mari sau multe? Sau şi mari şi multe şi scumpe,
dacă se poate. Şi viu colorate? Nu vi se întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să simţiţi o
atmosferă de bazar părăsit? Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri nu vă loveşte o
revelaţie că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior? (...) De la portbagaj
la dulapul de haine şi apoi la toate troacele sau accesoriile cu care se umplu până la sufocare
casele de obicei, e un pas mental uşor de făcut. Nu cumva am muşcat prea cu pasiune şi am
rămas cu fălcile încleştate, ca un pitbull, în bunătăţile cărora nu mai vrem să le dăm drumul, pe
care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau raţiune?”
(Răzvan Exarhu, “Viaţa e o magazie?”, în Evenimentul zilei, 20.07.2009)

[Citeşte textul cu voce tare.]

1. Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

Cine este?
Cui se adresează?
Unde ar fi putut apărea textul?
Care este opinia sa despre lucrurile pe care le cumpără şi le adună oamenii?
De ce crezi că textul cuprinde o serie de întrebări?
2. Care este opinia ta despre importanţa cumpărăturilor în ziua de astăzi? Susţine, cu argumente,
opinia prezentată.

Va propun o rezolvare a cerintelor:

1.“Autorul textului, Răzvan Exarhu, este gazetar şi scriitor, iar situaţia de comunicare este una
reală. Astfel, gazetarul publică acest articol în ziarul Evenimentul Zilei ca urmare a consumismului
exagerat din România perioadei actuale.
► Textul este de tip nonficţional, aparţine stilului publicistic şi se adresează atât unui receptor
specializat - un sociolog -, cât şi unui receptor nespecializat - oamenii obişnuiţi.
► Textul ar fi putut apărea în orice cotidian, pe un blog al autorului sau într-o revistă de opinie precum
Dilema Veche.
► Autorul consideră că oamenii cumpără foarte multe lucruri, fără a avea neapărat nevoie de acestea. De
asemenea, oamenii cumpără diverse lucruri oarecum în virtutea inerţiei şi într-o manieră iraţională: „Nu
cumva am muşcat prea cu pasiune şi am rămas cu fălcile încleştate, ca un pitbull, în bunătăţile cărora nu
mai vrem să le dăm drumul, pe care vrem să le avem şi să le păstrăm fără niciun fel de măsură sau
raţiune?"
► Textul cuprinde o serie de întrebări retorice: „Nu vi se întâmplă să vă uitaţi în jur în ultima vreme şi să
simţiţi o atmosferă de bazar părăsit? Când umblaţi prin magazine, prin hypermarketuri nu vă loveşte o
revelaţie că sunt fie prea multe lucruri pe rafturi, fie inutil de multe în cărucior"? al căror răspuns este
implicit, întrebările retorice au rolul de a atrage atenţia cititorului asupra problemei pe care o ridică
textul: consumismul exagerat şi iraţional al omului modern.
2. In opinia mea, pentru majoritatea oamenilor, cumpărăturile sunt foarte importante în ziua de astăzi.
In fiecare seară, la fiecare sfârşit de săptămână, hypermarketurile devin un furnicar de oameni, care îşi
umplu cărucioarele până la refuz, în mod iraţional, cu lucruri utile sau inutile. Reclamele agresive la
diverse produse reprezintă un factor important care îi determină pe oameni să cumpere în exces, fără a
avea neapărat nevoie de lucrurile pe care le achiziţionează”.
► In cazul românilor, consumismul exagerat este cauzat cel mai probabil şi de faptul că, în perioada
comunistă, ei au fost privaţi de cele mai elementare produse, iar acum încearcă să recupereze ceea ce le-
a lipsit în acea epocă, făcând cumpărături în exces.
► In concluzie, pentru unii oameni din ziua de astăzi, <a cumpăra> a devenit sinonim cu <a trăi>".
( Paicu, L. , Columban, M., Corcheş H., Lascăr, M., Limba şi literatura română, Bacalaureat 2010.
Proba scrisă. Proba orală, Ed. Art, 2009 )