Filosofi și juriști antici

Gânditorii greci și romani au dat dreptului diferite definiții, prin care au încercat să clarifice
conținutul ideii de drept în raport cu alte idei și valori prezente în viața omenească și cu realități
concrete ale vieții.

La filosofi:

Socrate(V-IV î.Hr.) definește dreptul ca fiind conformitatea cu voința zeilor.

Platon(V-IV î.Hr.) consideră dreptatea ca virtutea cea mai cuprinzătoare. Ea stă în fruntea virtuților
capitale: înțelepciunea(επιστημη φρόνησις), curajul(ανδρεία) și înfrânarea(σοφροσύνη).

Aristotel(IV î.Hr.) definește dreptul ca virtutea supremă. Dreptul reprezintă ceea ce este egal și echitabil.

Zenon(III-II î.Hr.) definește dreptul ca trăire a omului în conformitate cu natura sa.

Epictet(I-II d.Hr.) definește dreptul prin raportare la adevăr.

Cicero(II-I î.Hr.) definește dreptul ca rațiune care conduce la săvârșirea binelui și evitarea răului.

Seneca(I d.Hr.) susține că dreptatea constă în rațiune.

Marc Aureliu(II d.Hr.) definește dreptatea prin raportare la bine.

La juriști:

Celsus(I d.Hr.) definește dreptul ca „știința binelui și a echității”.

Ulpianus(II-III d.Hr.) definește astfel dreptul: „a trăi onest, a nu vătăma pe altul și a da fiecăruia ce este al
său”. La el, dreptul este definit și ca jurisprudență, adică „cunoașterea lucrurilor dumnezeiești și
omenești, ...priceperea a ceea ce este just și a ceea ce este nejust”.