Scoala Sofistilor

Încă din cele mai vechi timpuri, omul în demersul său de autocunoaştere a experimentat şi a elaborat
numeroase teorii şi concepte referitoare atât la originea sa, cât mai ales, la scopul său pe acest pământ.
Întreg acest demers a contribuit la realizarea unor curente filosofice şi gnostice de factură antropologică,
prin care, atât în virtutea unui crez anume cât mai ales, sub egida unui învăţător, omul a ajuns la
capacitatea de cunoatere a sinelui bine conturată, contribuind atât prin delimitări dar şi prin porvocări, la
procesul autocognitiv manifestat şi de generaţiile următoare.
Complexitatea umană a reprezentat întotdeauna o provocare. În principal, omul nu se mulţumeşte cu
imediata descoperire a imaginii ce reflectă rezultatul căutării, ci caută proiecţii tot mai profunde care să-i
ofere satisfacţia decoperirii unor taine nerevelate şi incognoscibile.
Asfel, el, omul ,nu s-a mulţumit doar să descopere focul,ci şi să-l folosească în scop comunitar. El nu s-a
mulţumit cu o atitudine indiferentă faţă de sine, ci a căutat să se plaseze în diverse cadre prin care să
cerceteze reacţii şi manifestări, precum şi efectul acestora. Năzuinţa sa spre cunoaştere a dat naştere la
nevoia de educaţie, atât în cadrul neistituţionalizat, cât şi în format bine definit sub forma unei instituţii
şcolare.
Tot ceea ce se prezintă astăzi sub forma teoriilor referitoare la om, la raportul acestuia cu societatea, îşi
are rădăcina bine sădită în gândirea vechilor filosofi.
Curentele filosofice au fost şi au trecut, dar au lăsat în urmă o serie de învăţături care îşi dovedesc
nemijlocit utilitatea, atât în uzul noilor generaţii, cât şi a celor mai vechi, făcându-se folositoare în orice
domeniu de activitate.
Unul dintre aceste curente care a lăsat posterităţii o moştenire importantă de cugetare şi profunzime,
folosită peste veacuri este sofismul.
Aspectele care ne-au atras atenţia în demersul nostru ştiinţific legat de acest curent sunt cele referitoare la
om şi la educaţie, cea din urmă fiind nemijlocit legată de elementul principal al oricărei filosofii şi
cugetări raţionale, adică de om.

I. Sofismul. Generalităţi

Nevoile culturale şi ştiinţifice ale omului au manifestat întotdeauna deschidere spre noutate, spre
senzaţional.
Astfel se întâmplă şi în Grecia sec. V î.Hr. atunci cînd lumea voia să ştie mai mult decât li se oferea prin
instrucţia obişnuită din şcoli precum şi din contactul cu cei bătrâni, şi se naşte întrebarea referitoare la
cultură, se dezvoltă problema culturii.
Această întrebare a fost luată cu asalt de oameni care s-au îndepărtat de la filosofia naturii, în urma
reflecţiilor lor în teoria cunoaşterii, şi acum păşiră ca luminători şi profesori ai poporului lor.
Aceştia erau sofiştii.
Termenul σοφίσται– sofişti- iniţial era atribuit tuturor învăţătorilor, filosofilor, intelectualilor, care
excelau în cunoaşterea ştiinţelor şi artelor vremii. Ulterior, acest termen a fost atribuit acestor filosofi sau
învăţători ai lumii în faţa noilor sale nevoi de cunoaştere.
Se cunoaşte faptul că ei pentru a câştiga cât mai mulţi adepţi, călătoreau dintr-un oraş în altul, predicându-
şi învăţătura în schimbul unor sume importante de bani.,,Sofiştii căutau compania tinerilor bogaţi care, la
rândul lor, îi căutau şi ei pe sofişti; profesori şi elevi urmăreau acelaşi scop:succesul.’’
Astfel, chiar cei care erau numiţi sofişti, contribuie treptat la întrebuinţarea peioraivă a acestei numiri,
prin atât faptul că miritau pentru un învăţământ plătit, cât şi prin faptul că tehnica lor viza în principal un
succes fără scrupule, rezultat de cele mai multe ori din invenţii cu privire la absolut orice.,,Adjectivul
σοφίζεσθαι semnifică destul de accentuat arta şi iscusinţa pe care le posedă cineva în a născoci şi a
inventa orice cu privire la orice.’’
Pe de-altă parte, acest înţeles defavorabil al temenului enunţat mai sus, îşi are fundamentul şi în creşterea
numărului de aderenţi ai acestui curent filosofic, impactul lor denaturând perspectiva verosimilă asupra
realităţii şi prin speculaţii ajungând la un relativism exagerat şi la un scepticism îngrijorător.
Activitatea sofiştilor a fost aspru criticată atât de oamenii mai în vârstă ai vremii, cât şi de filosofi
renumiţi ca Platon sau Aristotel. Acesta din urmă declară că ,, sofistul este cel care câştigă bani cu
ajutorul unei ştiinţe aparente şi nereale’’ . Sofistul era recunoascut în rândul filosofilor ca un negustor de
înţelepciune, care folosea mijloacele dialecticii în scopuri nesincere şi, în mare parte, necinstite. În
viziunea lui Platon, sofistica întorcea dialectica de la adevăratul ei scop, adică binele şi de la adevăratul ei
obiectiv, adevărul.
Trebuie să reamintim faptul că numele de sofist, la început avea un caracter cât se poate de serios şi
exprima, raportându-ne la vremuri mai moderne, postura unui savant capabil să împărtăşească şi altora
cunoştinţa sa.
Privită în genere, învăţătura sofiştilor era o relativizare şi o negare a ideii de absolut. Ei au înlocuit astfel
absolutul şi adevărul cu relativul şi verosimilul, substituind totodată binele absolut cu binele relativ; în
politică au schimbat ideea absolută a unui drept oarecare cu ideea relativă a forţei. De asemenea,, exista o
artă pe care toţi sofiştii o predau, anume retorica, şi un punct de vedere epistemologic pe care îl
împărtăşeau cu toţii, anume scepticismul, corform căruia cunoaşterea nu ar putea fi decât relativă la
subiectul sensibil.

I.1 Reprezentanţi sofişti

a) Protagoras(480-410 î.Hr)- este fără îndoială cel mai cunoscut dintre sofişti. S-a nascut în Abdeeras, în
nordul Greciei, a facut multe călătorii stabilindu-se la Atena, bucurându-se de aprecierea lui Pericle. A
scris “Arta conversaţiei”, “Despre zei”, “Apărători sau dărâmători”. Dintre aceste lucrări s-a păstrat puţin.
Definea ca punct de plecare al cunoaşterii organele de simţ. Asupra oricărui lucru pot fi susţinute păreri
contradictorii sau deopotrivă de adevărate. Lucrurile sunt, nu ceea ce sunt ci cum ne apar în funcţie de
starea organelor de simţ.,,Protagoras a fost cel mai faimos – şi poate cel dintâi- dintre sofiştii profesionişti
care-i educau pe alţii pentru o profesiune sau pentru viaţa publică.’’ 
b) Gorgias din Leontinoi(427-375 î.Hr) era înainte de toate un profesor de retorică. Era fascinat de această
artă a persuasiunii, utilizată în toate declamaţiile sale, lăsate ca model în manualele de retorică. A scris
’’Despre neexistenţă’’, ’’Despre natură’’. Aşa cum reiese din opera sa ’’Despre neexistenţă’’, el se ghida
în funcţie de trei idei principale: 1.Nu există nimic; 2. Dacă există nu poate fi cunoscut; 3. Dacă ar putea
fi cunoscut, n-ar putea fi transmis. El se străduieşte să demonstreze nulitatea adevărurilor naturale şi
reduce totul la aparenţă.
c)Prodicos din Ceos(aprox. 460 î.Hr.) era un sofist prin excelenţă care următor lui Protagoras, mergea de
multe ori la Atena suţinând misiuni diplomatice pentru insula sa de baştină Ceos, şi câştiga bani prin
declamaţii publice şi lecţii penru tineri. Specificul său se remarcă prin implicaţiile lexicologice pe care le
are, în special asupra distincţiilor existente între cuvintele considerate de obicei sinonime. Singurele titluri
înregistrate ale lucrărilor lui sunt’’Despre natură’’‚’’Despre natura omului’’ şi ’’Horai’’.
d)Hippias din Elis(aprox 399 î.Hr.), făcea parte din tânăra generaţie de sofişti, fiind contemporan cu
Socrate. Singurele informaţii legate de el sunt cuprinse în opera lui Platon, Protagoras.
e)Antiphon era cunoscut ca şi orator. Identitatea sa a generat o serie de probleme, în special datorită
faptului că numele său la acea vreme era unul foarte des utilizat. Are scrisă o operă intitulată ’’Despre
Adevăr’’. În aceasta foloseşte ca fond al doctrinei sale, opoziţia dintre physis şi nomos. Singurele
informaţii referitoare la identitatea lui Antiphon sunt date de Hermogenes( sec .III d.Hr.).

II.Omul în viziunea sofiştilor

Filosofia relativistă a sofiştilor a fost pusă în situaţia de a produce ideei şi concepte care să aibă şi un
caracter antropologic.
Legat de om, sofiştii, nu au formulat o perspectivă concentrică. Singurul care a afirmat ceva exact legat
de om a fost Protagoras din Abdeeras. Acesta, în opera sa ’’Despre Adevăr’’, pune ca titlul fraza:
,,Άνθρωος μέτρον πάντον καί των όντων καί των μή όντων’’, adică Omul este măsura tuturor lucrurilor a
celor care sunt, ca să fie şi a acelor care nu sunt, ca să nu fie.
,,În istoria filosofiei există o mare dispută în ceea ce priveşte afirmaţia lui Protagoras: dacă acesta a
înţeles afirmaţia de mai sus în sens individualist sau dacă ea are numai un sens epistemologic, legat adică
de cunoaştere.’’
Platon interpretează acest fragment spunând că Protagoras atunci când a spus că “Omul este măsura
tuturor lucrurilor” a avut în vedere omul individual şi de aici decurge faptul că :”Aşa cum îmi par mie
aceste lucruri aşa sunt ele pentru mine; cum îţi par ţie aşa sunt ele pentru tine”. In acest caz se poate
ajunge la ştiinţă.
In sec.XIX, Theodore Gomperz, dă o alta interpretare. Protagoras s-a referit la umanitate în general, dar şi
această interpretare este unilaterală, deoarece îl transforma pe om în conştiintă generică.
In sec. XX critica filosofică este echidistantă între interpretarea lui Platon şi cea a lui Theodore Gomperz
şi caută sensurile termenului de măsură (metron). A masura = a lua în stăpânire, a măsura lucrurile şi a le
cunoaşte.
In sec. XX, teza omului-măsură este interpretată din perspectivă gnoseologică. Sub acest aspect omul-
măsură reprezintă raportul dintre subiect şi obiect. Omul măsură implică totodată şi eroarea. Noţiunea de
adevăr şi eroare este o noţiune a gnoseologiei. Omul-măsură este existenţa celor ce sunt şi nonexistenţa
celor ce nu sunt. Omul este în stare să domine, să fie criticul realităţii. In acest timp omul valorizează, îşi
formează critica de ierarhizare. Omul are la ce se raporta, este în stare să se raporteze, el măsoară cu
mijloacele sale idealul, el ia cunoştinţa de sine, omul capătă o cunoştinţă de sine. Protagoras pune astfel
omul în centru gândirii filosofice. Prodicos (din Ceos) este o minte luminată şi el va da noi valenţe tezei
omului-măsură aducând ca argument principal o noua teză : “Problema libertăţii unanime” ilustrată sub o
forma alegorică în scrierea sa despre Heracles. Acesta este pus în situaţia de a alege calea pe care trebuie
să o urmeze. Heracles se retrage în pustiu meditând îndelung “cum vede astfel două femei de statură
înaltă, una era frumoasă la vedere, singura ei podoaba era curăţenia, era modestia…”,”cea din urmă
aleargă spre tânăr şi-i zice : dacă mă iei de prietenă te voi duce pe drumul cel mai uşor, vei gusta din toate
plăcerile vieţii.’’ Virtutea nu-i face nici o promisiune, ea îl îndeamnă să urmeze calea binelui. Fără muncă
nici zeii nu hărăzesc nimic oamenilor. ,,Dacă vrei ca toată Grecia să-ti admire virtutea, trebuie să te pui în
slujba ei. Dacă vrei să te îmbogăţeşti de pe urma turmelor tale, munceşte, îngrijeşte-le.’’
Daca omul urmează calea virtuţii înseamnă că este o fiinţă care se determină. Omul îşi asumă libertatea
numai înţelegând ceea ce este pe măsura sa. Libertatea umană se realizează prin alegerea căii de urmat.
Libertatea presupune alegere, opţiune, dar şi acţiune.
Perspectiva filosofică a sofiştilor referitoare la problema antropologică rămâne având multe lacune, în
special în ceea ce priveşte idealul vieţii umane, lacune fundamentate în relaţia omului cu divinitatea.
Protagoras afirmă referitor la divinitate:,, Cu privire la zei eu nu pot să ştiu nici că sunt nici că nu sunt;
aceasta fiindcă multe mă împiedică să ştiu acest lucru; mai întâi obscuritatea problemei şi apoi scurtimea
vieţii’’. Astfel, omului îi sunt refuzate orice capacităţi de percepţie senzitivă a zeilor, sensul vieţii
nedepăşind imediatul oferit de materie.
III. Educaţia în viziunea sofiştilor
,,Pedagogia sofiştilor se desfăşoară din perspectiva unui umanism relativist. Nici Protagoras nici Gorgias
nu intenţionează să explice o doctrină, ci numai să formuleze regulile unei practici; ei nu-i învaţă pe
eleviii lor vreun adevăr despre Fiinţă sau despre om, ci cum să aibă dreptate în orice împrejurare; cum să
iasă învingători din orice discuţie posibilă.’’
Astfel, în procesul educativ sofiştii, dintre cei trei factori educativi physis(natura), meletee(grija) şi
matheesis( învăţătura), accentuau cu precădere pe cel din urmă. Educaţia lor avea o conotaţie absolut
intelectualistă. A învăţa este mai important decât dotarea naturală şi relaţiile sociale.
În sistemul lor educativ, obiectul cel mai important de învăţământ îl reprezenta retorica.,,Aceasta este arta
care priveşte pe cele mai mari şi pe cele mai valoroase dintre afacerile omeneşti, marea magie, care îl
învredniceşte pe posesor, să vorbească în chip potrivit de toate lucrurile şi să ajute la victorie, chiar părţii
mai slabe.’’
Astfel, sofistica îşi dezvoltă sarcina sa principală în desăvârşirea tehnică şi formală a vorbirii, inclusiv a
discuţiei, şi totodată, în dobândirea acelor cunoştinţe care apăreau importante în realizarea acestei sarcini.
În timp ce ştiinţa mai veche, cu devotament naiv pentru lumea externă, imprimase noţiunile fundamentale
ale cunoaşterii naturii, sofismul se adresează experienţei interne şi întregí unilateralitatea filosofiei
anterioare prin cercetări asupra vieţii sufleteşti a omului. Sofiştii îşi fundamentau reuşita discursurilor şi a
influenţelor pe fond verbal, în cunoaşterea psihologică a omului.
Această lucrare nouă începu în primul rând cu aspecte asupra limbii. Silinţele sinonimice ale lui Prodicos,
silinţele gramaticale ale lui Hippias, silinţele stilistice ale lui Gorgias fac parte din această direcţie. În
acelaşi timp, Protagoras uneşte învăţământul practic cu cercetări filologice.
Trebuie să amintim faptul că sofiştii au fost cei care, prin persoana lui Protagoras au propus un învăţămân
plătit. Aceasta probabil şi pentru faptul că sistemul lor de învăţământ urmărea succesul. În realizarea
acestui scop, ei se perfecţionează în utilizarea şi predarea tehnicilor de învăţare.
Un exemplu în acest sens este sofistul Hippias, care, înzestrat fiind cu o memorie extraordinară(se spune
că reţinea dintr-o singură citire, o listă cu 50 de nume) preda memotehnica, ajutând astfel pe discipol să
dobândească un minim de cunoştinţe pentru a crea aparenţa unui bun cunoscător în orice domeniu fără să
fie luat vreodată prin surprindere.
O altă înclinaţie spre care tinde învăţământul în viziunea sofiştilor este conturată prin teza lui Antiphon,
care prin opoziţia dintre conceptele phisys(natură) şi nomos(drept), trasează o directivă importantă atât
din punct de vedere educativ, cât şi antropologic. Se postează în fruntea celor care pretindeau un
liberalism al educaţiei de tipul,, fă cum îţi place’’, înţelegând în acelaşi timp faptul că acest aspect nu
reprezintă o pregătire pentru viaţa unui adult, în care dacă cineva nu se supune disciplinei impuse de
comunitate, trece prin experienţe severe. El, mai mult ca predecesorii săi, accentuează centralitatea
învăţământului şi a educaţiei în formarea intelectuală şi morală a tânărului:,, Cum este sămânţa care este
aruncată în pământ, aşa sunt şi fructele ce trebuiesc aşteptate. Când cineva plantează o cultivare nobilă
într-un suflet tânăr, atunci încolţeşte o floare ce durează până la sfârşit şi pe care ploaia şi seceta n-o pot
desfrunzi.’’
Concluzii
Privit în ansamblu, sofismul, ca şi curent filosofic, nu a reprezentat în totalitate o perioadă de decadenţă a
filosofiei antice greceşti. Cred că rolul lui a fost unul cât se poate de important atât în conturarea primelor
idei despre om ca şi fiinţă liberă şi capabilă de a alege, cât şi în evidenţierea necesităţii pe care o
reprezintă educaţia în procesul de formare al omului. Aspectele negative cu care s-a confruntat sofismul,
cele precum inovaţia unui învăţământ plătit sau referitoare la doctrina relativistă, putem spune că sunt
produsul unui spirit mereu deschis spre nou şi spre senzaţional, specific civilizaţiei greceşti şi care, deşi
neadoptând aceste idei în totalitatea lor, s-a lăsat considerabil impregnată de acestea.
Reprezentanţii curentului sofist, deşi în aparenţă numiţi peiorativ sofişti, în esenţă au fost nişte
meşteşugari de înţelepciune, mulţi dintre ei dotaţi cu calităţi excepţionale, care prin activitatea lor au
contribuit la tezaurul filsofic al Greciei şi al lumii întregi.