Evoluția comerțului românesc între sec.

XVII-XVIII
     Datorită specializării meşteşugurilor orăşeneşti, precum şi a producţiei de
mărfuri sporite în secolul al XVII-lea, fenomenul circulaţiei de articole în
zona urbană spre cea rurală capătă mai multă regularitate şi continuitate,
contribuind astfel la lărgirea pieţei interne.
    În aşezările urbane din Ţara Românescă şi Moldova, „bazarul” sau
„târgul”; în cele din Transilvania „forum” sau piaţa centrală reprezentau
punctul general de schimb în jurul căruia roiau prăvăliile, hanurile şi casele
negustorilor. Desfacerea produselor se făcea în prăvălii şi dugheni, la
târgurile săptămânale sau în bâlciurile organizate periodic.

     Prioritate aveau produsele agroalimentare (cereale de toate soiurile, fructe,

miere, vin, peşte, sare), animalele de tracţiune (boi, cai), ori de consum (oi, vaci,
porci). Urmau produsele de îmbrăcăminte (dulame, cojoace, mantale, căciuli),
încălţăminte (ciobote, cizme) sau diferite sortimente de postav inferior, pe
lângă unelte de fier sau metal brut.

     Liniile directoare ale comerţului extern al ţărilor române în secolul al

XVII-lea au continuat, în general, pe cele din veacul precedent. Datorită
dominaţiei otomane şi înglobării Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei
(într-o măsură mai redusă) în orbita sistemului economic instaurat de turci în
sud-estul european, orientarea precumpănitoare a schimbului lor pe piaţa
externă a fost îndreptată, în mod firesc, spre Constantinopol şi regiunile sud-
dunărene, completând aprovizionarea Imperiului impusă prin livrările
obligatorii de mărfuri în cadrul obligaţiilor tributare faţă de Poartă. Şi totuşi,
în pofida acestor factori negativi, izvoarele dovedesc că monopolul turcesc nu
s-a exercitat întotdeauna cu atâta stricteţe. Această situaţie le-a îngăduit
participarea la un comerţ activ cu ţări vecine sau mai îndepărtate, precum
Polonia, Slovacia, Ungaria, Rusia, Austria, Veneţia, Olanda şi Anglia, de care
erau legate prin relaţii – unele tradiţionale – de schimb şi să fie în acelaşi timp
şi beneficiarele unui însemnat comerţ de tranzit, statornicit între Imperiul
Otoman, Orientul musulman şi Europa centrală şi de răsărit. Dacă în
Imperiul otoman şi Orient prevalau grânele, vitele, oile şi mierea, în Polonia
aveau căutare, în schimb, boii şi vitele mari, la Veneţia ceara, în Ungaria şi
Europa centrală – sarea, în Anglia şi Olanda – cenuşa de potasiu; celelalte
articole ca vinurile, peştele, caii, porcii, seul ş.a. beneficiau de o răspândire
echilibrată.  
     Sistemul vamal din Ţara Românescă şi Moldova a urmat, în secolul al XVII-
lea, pe cel stabilit în epoca precedentă. Taxa vamală se ridica, atât în Moldova,
cât şi în Ţara Românescă, la un cuantum de 3% din valoarea mărfurilor scoase
sau introduse în Principate; cel al vămilor interne fluctua în jurul aceluiaşi
procent (Vămile intenre – destul de numeroase şi stânjenind în bună măsură
libera circulaţie a măfurilor pe teritoriul Principatelor – reveneau proprietarilor
moşiilor, cu deosebire mănăstiri sau boieri – în locurile unde se desfăceau
mărfurile, iar la oraşe vămile se plăteau pârcălabilor, dregători ai domniei).
    În Transilvania, vămile aparţineau curţii princiare, constituind veniturile de
bază ale puterii centrale. Vama percepută reprezenta circa 0,033% din valoarea
mărfurilor de import, export şi tranzit, iar pentru produsele neincluse în
listele oficiale, negustorul urma să plăteaască 4,5% din valoarea lor.

      Preţul de desfacere al mărfurilor în Moldova şi Ţara Românescă era

stabilit de negustori, variind în raport cu cerinţele pieţii. În general, abundenţa de
alimente determina vânzarea lor la un cuantum mai scăzut, în comparaţie cu acela
al produselor meşteşugăreşti. Creşterea pieţei interne a Moldovei şi Ţării
Româneşti a însemnat şi amplificarea celor două forme tradiţionale ale
negoţului: permanent şi periodic.
     În această perioadă se înmulţesc bâlciurile şi iarmaroacele. Documentele
secolului al XVIII-lea mai menţionează şi negoţul ambulant – prin colportori
– ce cutreierau mai ales lumea satelor, desfăcând produse ale producţiei locale
meşteşugăreşti. Un semn al intensificării schimburilor este şi înmulţirea
hanurilor. Totuşi, starea destul de precară a drumurilor, taxele şi vămile
interne, percepute la treceri peste poduri sau în alte locuri, au constituit o
frână în buna desfăşurare a schimburilor.

     În Moldova şi Ţara Românească comerţul extern se desfăşoară prin

porturile Brãila şi Galaţi în condiţiile înăspririi monopolului exercitat de
Poarta otomană. Enorme cantităţi de grâne, oi, vite, cai, unt, miere, ceară, sare,
lână, lemn iau drumul Constantinopolului şi al oraşelor turceşti la preţuri scăzute.
Mărfurile neconsumate de otomani constituiau produsele de export ale
Principatelor. Pe lângă păstrarea vechilor direcţii către Polonia, Rusia, Veneţia, se
înfiripează un schimb mai activ cu ţările germane, prin participarea la
târgurile cu caracter internaţional de la  Leipzig, apoi cu centre mai
îndepărtate, ca Franţa şi Anglia. În acelaşi timp, iau naştere diferite companii
comerciale menite să stimuleze schimbul cu Orientul, Balcanii şi Mediterana
de Sud. Cum ar fi „Compania orientală de comerţ”, „Societatea comercială
din Timişoara”, „Societatea negustorilor saşi din Sibiu” etc.

Circulaţia monetarã
Pe piaţa internã a Principatelor, circulau în paralel diverse sisteme
monetare: otomane, austriece, italiene, poloneze. În sec. al XVII-lea,
frecvent se folosea talerul olandez care avea gravat pe revers un leu
rampant. După ieşirea din uz a talerilor, numele de leu a fost pãstrat ca
termen generic pentru bani. În 1867, leul a devenit unitatea monetarã a
Principatelor Unite.