KINETOLOGIE

DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ ŞI APLICATIV-UTILITARE

Deprinderile motrice sunt componente ale activităţii motrice voluntare care prin
exersare ating un randament înalt pe baza perfecţionării indicilor de execuţie (coordonare,
precizie, viteză etc.).
Se formează şi se perfecţionează prin repetare (exersare), cu participarea efectivă a
factorilor volitivi, afectivi, motivaţionali.
După unii autori (mai ales în domeniul medical) mersul, alergarea, tîrîrea etc. constituie
deprinderi aplicativ-utilitare, specialiştii domeniului educaţie fizică şi sport consideră că
deprinderile motrice se împart în: de bază (mers, alergare, săritură, aruncăre şi prindere),
aplicativ-utilitare (tîrîre, transport de greutăţi, echilibru, căţărare, escaladare), specifice
ramurilor de sport (aruncarea la coş, pasa, şutul la poartă etc.).

1
MERSUL – deprindere motrică prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia corpului
omenesc. Activitate motorie iniţial voluntară, mersul devine prin exerciţiu, involuntar, automat,
stereotip.
Mersul constă din dezechilibrări şi reechilibrări permanente, prin care corpul se
adaptează suprafeţei de sprijin şi mediului înconjurător, păstrînd permanent contactul cu
suprafaţa pe care se efectuează deplasarea.
Mersul influenţează moderat funcţiile respiratorie şi circulatorie, produce relaxarea
generală a organismului şi contribuie (la copii) la formarea unei posturi corecte.
Mecanismul mersului constă din mişcarea întregului corp: cap, trunchi, membre
superioare, bazin, membre inferioare. În mersul obişnuit, membrele inferioare se deplasează
alternativ şi constant, realizînd funcţia de sprijin şi propulsie.
Mersul are foarte mari variaţii individuale în funcţie de: ereditate, vârstă, deprinderi,
greutate corporală sau de transportat, felul de încălţăminte/îmbrăcăminte, suprafaţa de sprijin,
anotimpul (mersul pe gheaţă), aptitudini/obişnuinţa de a practica exerciţiul fizic corect,
atitudinea (nivelul de educaţie şi instruire).
Legănarea, gradul de rotaţie al pelvisului, care tinde să dispară la persoanele de vârsta a
III-a, precum şi poziţia capului, oferă diferenţe apreciabile în examinarea mersului.

2
Analiza elementelor mersului normal, distinge următoarele componente:
 suportul antigravitaţional al corpului este asigurat de reflexele antigravitaţionale, care
realizează extensia trunchiului, a coapselor şi genunchilor, aceste reflexe sînt influenţate
de poziţia capului şi a gîtului.
 păşitul, componentă de bază a mersului, are centrul reflex în mezencefal, stimulii
declanşatori fiind reprezentaţi de contactul plantei cu o suprafaţă plană şi înclinarea
corpului dintr-o parte în alta, la trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt.
 echilibrul adecvat constă în păstrarea balansului şi a direcţiei mişcării. Poziţia centrului
de greutate al corpului se modifică în permanenţă, odată cu schimbarea repartiţiei
greutăţii de pe un picior pe altul.
 propulsia este realizată prin aplecarea anterioară şi puţin laterală a corpului, înainte de
sprijinirea acestuia pe un picior.
Distanţa dintre călcâiul (talonul) aceluiaşi picior, între două poziţii identice ale corpului,
reprezintă lungimea pasului (adult cu talie normală o valoare de 70-80cm).
Lărgimea pasului este distanţa care separă călcîiul de linia de mers, şi are o valoare
medie de 5-6cm.
Unghiul pasului este format de axa longitudinală a piciorului cu linia mersului şi are o
valoare de cca. 15 grade.
Cadenţa mersului reprezintă numărul de paşi efectuaţi pe unitatea de timp. În mersul
normal, cadenţa este în jur de 70-80 paşi pe minut.
Viteza mersului reprezintă distanţa parcursă în unitatea de timp şi este în medie de
4km/oră.
Şcoala mersului:
 mers pe vârfuri;
 mers pe călcâie;
 mers pe partea externă/internă a piciorului;
 mers cu rularea tălpii călcâi-vârf;
 mers şchiopătat;
 mers încrucişat înainte/lateral (spre înainte/înapoi);
 mers cu genunchii îndoiţi;

3
 mers cu ridicarea unui genunchi îndoit la piept;
 mers cu ducerea unui picior înapoi/înainte/lateral;
 mers cu picioarele depărtate (contactul pe sol al tălpii pe pingea);
 mers cu pas adăugat etc.
 cu diverse poziţii sau mişcări ale membrelor superioare;
 combinaţii de paşi de mers;
 mers cu schimarea lungimii pasului;
 deplasarea se poate realiza înainte, înapoi, lateral (cu faţa, cu spatele sau lateral faţă de
direcţia de deplasare);
 cu schimbarea vitezei de deplasare.

4
ALERGAREA reprezintă un exerciţiu mai complex, care solicită un efort mai mare pentru
marile funcţii ale organismului – solicitarea este direct proporţională cu ritmul de deplasare.
Alergarea, deprindere motrică naturală, se învaţă pentru a deveni eficientă, economică, estetică.
În cadrul unui program recuperator alergările se folosesc pe durate mici în partea
introductivă, fiind considerate „de încălzire”, dar şi pe parcursul şedinţei, de această dată sub
forma alergărilor susţinute.

Şcoala alergării:
 alergare cu pendularea gambelor înainte;
 alergare cu pas adăugat lateral;
 alergare cu pas încrucişat înainte/lateral;
 alergare cu picioarele depărtate;
 alergare şchiopătată;
 alergare uşoară;
 alergare peste obstacole;

5
  exerciţii speciale:
- alergare cu joc de glezne;
- alergare cu pendularea gambelor înapoi;
- alergare cu genunchii sus.
 cu diverse poziţii sau mişcări ale membrelor superioare;
 deplasarea se poate realiza înainte, înapoi, lateral (cu faţa, cu spatele sau lateral faţă de
direcţia de deplasare).
 combinaţii de paşi, de poziţionare a corpului (faţă de direcţia de deplasare).

În metodica învăţării (domeniul Educaţiei fizice) se respectă următoarea succesiune:

- alergare de rezistenţă;
- alergare de viteză;
- alergare peste obstacole.

SĂRITURI – desprinderi temporare de pe sol prin efort de forţă-viteză (efort de putere,

detentă).
Săriturile impun un efort de intensitate care poate fi dozat relativ simplu. Se adresează în
special musculaturii membrelor inferioare, dar solicită intens marile funcţiuni.
Au ca efect creşterea indicilor detentei musculaturii extensoare a membrelor inferioare,
îmbunătăţirea orientării în spaţiu, a echilibrului general al corpului, sporesc încrederea în forţele
proprii etc.
Şcoala sărituriii:
 exerciţii speciale:
- pas săltat;
- pas sărit;
- combinaţii de pas săltat cu pas sărit.
 sărituri ca mingea;
 sărituri din apropiat în depărtat;
 sărituri cu picioarele încrucişate;
 sărituri de pe un picior pe celălalt;

6
  sărituri cu picioarele depărtate;
 sărituri din fandat în fandat;
 sărituri cu ducerea a cîte un picior îndoit la piept etc;
 cu diverse poziţii sau mişcări ale membrelor superioare;
 succesiuni de sărituri efectuate pe loc sau cu deplasare spre înainte, înapoi, lateral, cu
întoarcere;
 diferite combinaţii de sărituri.

ARUNCĂRI ŞI PRINDERI – reprezintă exerciţii de abilitate manuală şi coodonare. Se

efectueză în general cu mingi medicinale de diferite mărimi şi greutăţi, în funcţie de forţa şi
capacitatea de efort a individului.
Aceste exerciţii dezvoltă forţa braţelor, stabilitate articulară şi îmbunătăţesc coordonarea,
precizia, abilitatea, simţul de apreciere a distanţelor şi viteza de reacţie. După tehnică,
aruncările pot fi prin: lansare, împingere, azvîrlire, respingere.
Prinderile sînt mai dificile decît aruncările, deoarece solicită capacitate de apreciere a
vitezei, volumului, direcţiei, înălţimii şi traiectoriei obiectului aruncat.

Şcoala aruncării-prinderii:
 aruncări/prinderi cu două mîini, cu o mînă;
 aruncări/prinderi de la piept;
 aruncări/prinderi de deasupra capului;
 aruncări de la umăr;
 aruncări de jos;
 aruncări la partener, la ţintă, aruncări şi prinderi individual etc;
 din diverse poziţii (fundamentale sau derivate) sau mişcări ale corpului (trunchi, membre
inferioare sau a membrului superior liber);
 combinaţii de aruncări şi prinderi, de pe loc sau din deplasare spre înainte, înapoi, lateral,
oblic: înainte, înapoi - (cu faţa sau cu spatele).

7
 Exerciţiile de târâre constau din mobilizări ale trunchiului amplificate şi variate de
poziţia sau mişcările membrelor. Se realizează din poziţii care îndeplinesc următoarele condiţii:
 au o bază de susţinere cât mai mare;
 centrul principal de greutate situat cât mai jos.
Elementul de lucru este mersul târât cu efort continuu, care alternează cu relaxarea.
Târârea se execută din poziţii simetrice şi asimetrice, iar deplasarea se poate realiza înainte în
linie dreaptă, în zig-zag, cerc etc., din decubit ventral, dorsal, lateral.
Exerciţiile de târâre sînt obositoare şi implică forţă, rezistenţă şi coordonare, de aceea se
execută după o prealabilă încălzire prin exerciţii pregătitoare care constau din mişcări (fără
deplasare) ale trunchiului şi membrelor.
Exerciţiile propriu-zise de târâre se execută fie în lecţii speciale, fie în partea
fundamentală a şedinţei de recuperare. Deoarece angrenează un număr mare de muşchi ai
trunchiului şi blochează uneori mişcările toracelui se efectuează în ritm lent şi cu pauze pentru
odihnă şi respiraţie.
În cazul copiilor se completează cu întreceri sau jocuri.
Indicaţii: practic nu există deficienţă care să nu beneficieze de avantajele acestei terapii:
deviaţii ale capului, gîtului, coloanei vertebrale, poziţii vicioase ale bazinului etc, aceste
exerciţii au efecte estetice, pentru care sînt recomandate în tratamentul obezităţii.
Contraindicaţii: tulburări cardiace şi respiratorii, anemie, tuberculoză vertebrală,
afecţiuni durerease evolutive ale aparatului locomotor, vârsta a III-a.

8
 Transportul de greutăţi reprezintă exerciţii aplicativ-utilitare pretabile improvizaţiilor.
Greutăţile constau din haltere şi mingi medicinale mici şi mijlocii, saci cu nisip de mărime şi
greutate variabilă şi alte obiecte.
Transportul de greutăţi se utilizează în îngreunarea mişcărilor şi stimularea echilibrului,
se poate realiza prin: rostogolire, tragere, împingere, ridicare şi prin purtare pe braţe, umeri,
cap.

Exerciţiile de echilibru asigură stabilitatea poziţiilor şi orientarea segmentelor în spaţiu. Se

realizează din poziţii care îndeplinesc următoarele condiţii:
 bază de susţinere cît mai mică;
 centrul de greutate cît mai sus situat.
Derivate ale poziţiilor fundamentale:
 stând: cu picioarele apropiate, cu un picior înaintea celuilalt, pe vîrfuri, pe călcîie, pe
marginea externă/internă a piciorului etc;
 aşezat: cu picioarele fără sprijin pe sol, palmele pe genunchi, trunchiul răsucit etc;

9
  pe genunchi: pe un genunchi cu ducerea unui picior înapoi-sus (cumpăna pe un
genunchi) cu menţinerea poziţiei etc;
 decubit dorsal cu sprijin pe coate şi călcîi etc;
 decubit ventral cu sprijin pe coate sau palme şi vîrfurile picioarelor etc.
Exerciţiile statice de echilibru constau în menţinerea anumitor poziţii

Exerciţii dinamice:
 mers cu un picior înaintea celuilalt, mers pe o linie;
 mers pe vîrfuri, pe marginea externă/internă a piciorului;
 mers pe banca de gimnastică, cu mîinile deasupra capului, mers pe vîrfuri pe bancă;
 mers din poziţii neobişnuite ale corpului: mers cu capul sau trunchiul flectat, îndoit
lateral sau răsucit;
 cu modificarea vitezei şi a ritmului de deplasare: mers lent, mers cu schimbarea paşilor,
mers rapid cu opriri bruşte etc.;
 cu trecerea peste obstacole sau transport de greutăţi: mers peste obstacole sau cu o
greutate pe cap, spate etc;
10
  cu reducerea controlului senzorial: mers cu ochii închişi, mers cu spatele etc.
Combinaţiile acestor posibilităţi sînt multiple şi depind de experienţa şi ingeniozitatea
kinetoterapeutului.

Căţărările şi escaladările se efectueză cu ajutorul următoarelor aparate: scară fixă,

banca de gimnastică, lada de gimnastică, frînghii.
Pe lîngă efectele corective dezvoltă forţă, abilitate, curaj, spirit de observaţie, încredere în
forţele proprii, prezenţă de spirit.

11