Ipostazele psihicului

Conștiința (termenul “conștiință” este derivat din termenul latin “con scientia” care
înseamnă “cunoaștere”) este sentimentul înțelegerii existenței personale și a integrării ei în
univers. Este forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective
prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți,
raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. De asemenea, conștiința poate fi
considerată și ca un sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale.

a) Prima și poate cea mai importantã funcție a conștiinței este cea cognitivã, de
cunoaotere a lumii și a propriului Eu. Apariția conștiinței presupune constituirea unui raport
cognitiv specific între subiectul cunoscãtor și obiectul cunoașterii.

Cogniția conștientã oferã omului posibilitatea sã poatã spune nu numai cã știe sau numai
ce știe, ci și cã știe cã știe și știe cât știe. Cunoașterea conștientã permite omului sã acumuleze
cunoștințe premeditat, din perspectiva existenței viitoare.

b) Funcția proiectivã se referã la orientarea activitãții în direcția transformãrii realitãții.

Prin aceastã funcție omul reușește sã modifice, sã transforme obiectul în direcția doritã.
Datoritã proiectivitãții conștiinței apare o dimensiune nouã în structura personalitãții umane:
dimensiunea creativitãții.

c) Funcția anticipativã exprimã tendința omului de a face predicții (presupuneri) în

legãturã cu desfãșurarea evenimentelor și de a anticipa mental modificãrile viitoare ale obiectului
acțiunii, de a planifica și programa dinainte desfãșurarea acțiunii.

Anticiparea conferã conduitei umane caracterul raționalitãții și al finalitãții intenționate.

d) Funcția de reglare constã în controlul pe care conștiința îl exercitã asupra modului de

desfãșurare a activitãții comportamentului, asigurându-se eficiențã în raport cu scopul propus. O
acțiune este eficientã dacã rezultatul obținut corespunde cu scopul propus inițial. Ceea ce
presupune nu numai înregistrarea rezultatului final, ci și a secvențelor parțiale, pentru a putea
interveni pe parcurs și pentru a înlãtura obstacolele care apar. Un rol reglator important îl
exercitã mecanismele conștiinței asupra dinamicii trãirilor afective și trãsãturilor
temperamentale.
 Subconștientul

Sã presupunem cã sunteți în camera voastrã și vã pregãtiți lecțiile pentru a doua zi în timp

ce radioul este deschis. Concentrați asupra lecturii, nu auziți muzica, dar dacã se oprește radioul
vã dați seama imediat de acest lucru. Putem spune, în acest caz, muzica este perceputã
subconștient, fãrã un control atențional. Atenția era orientatã spre conținutul textului citit, iar
sunetele muzicale, deși percepute, nu sunt receptate conștient, ci la nivel subconștient.

Subconștientul este plasat sub nivelul conștiinței, într-un spațiu mai profund, și conține
totalitatea informațiilor stocate în memorie care pot fi reamintite, precum și actele automate,
priceperile și deprinderile ce nu sunt necesare pentru moment. Toate informațiile amintite rãmân
într-o stare latentã și sunt actualizate (aduse în conștiințã) atunci când avem nevoie de ele.

Subconștientul deservește permanent conștiința prin activarea și actualizarea

informațiilor, a priceperilor și deprinderilor necesare desfãșurãrii diferitelor activitãți.
Subconștientul este considerat o zonã limitã între conștiințã și inconștient.

Inconștientul

Unii autori, printre care se numără însuși Freud, au definit inconștientul într-
o manieră restrictivă, considerându-l doar rezervorul tendințelor înăbușite,
frustrate.

Psihologia contemporană definește inconștientul într-o manieră pozitivă ca

fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse , conflictele emoționale
generate de resorturile intime ale personalității.

Freud atribuie inconștientului câteva caracteristici:

Inconștientul conține doar forțe total iraționale, nu ascultã de nici un control

conștient și scapã oricãrei logici.

Caracteristica fundamentalã a oricãrui proces inconștient este aceea cã se

conduce dupã principiul plãcerii (adicã orientarea forțelor inconștiente spre
satisfacerea dorințelor, tendințelor, nevoilor, instinctelor), fãrã a ține seama de
cenzura moralã sau de constrângerile exterioare.

Forțele inconștiente sunt independente unele de altele și nu acționeazã într-o

manierã competitivã, contradictorie. Dacã scopurile acestor forțe sunt opuse, atunci
fie energiile se combinã în funcție de principiul plãcerii, fie se realizeazã un
compromis pentru a se satisface cât mai bine ambele scopuri.

Inconștientul este considerat de Freud cea mai importantã și cuprinzãtoare

parte a vieții psihice, domeniu al dorințelor, emoțiilor și impulsurilor, care se aflã
în zona abisalã, profundã, greu accesibilã a conștiinței. Inconștientul devine
accesibil doar atunci când anumite impulsuri sunt descãrcate sub forma viselor,
erorilor de limbaj, simptomelor nevrotice. Opera lui Freud aratã cã inconotientul
este sexual. De fapt, Freud considerã elementele psihologice refulate ca fiind de
naturã sexualã și vede în inconștientul propriu-zis produsul refulãrilor de ordin
sexual.

Conceptul central al psihanalizei este inconștientul. În opinia lui Freud,

controlul primar al comportamentului nu se face prin rațiune și procese conștiente,
ci prin impulsurile și tendințele ascunse în inconștient. Pentru Freud viața noastrã
nu este dominatã de conștiințã, ci de forțele care opereazã în inconștient, cum ar fi
impulsurile sexuale inconștiente.

Freud afirmã, pentru prima oarã în mod categoric, cã în viața psihicã nu

existã nimic arbitrar, nimic întâmplãtor și nedeterminat, astfel încât cele mai
nesemnificative gesturi, cuvinte, emoții au fie o cauzã conștientã, fie, de cele mai
multe ori, o cauzã inconștientã.

Freud considerã cã personalitatea este alcãtuitã din trei pãrți: Sinele, Eul și
Supraeul.
 Sinele conține toate imboldurile lãuntrice, pulsiunile și instinctele. Sinele
este în întregime egoist, funcționând pe baza principiului plãcerii, de satisfacere
imediatã a oricãrei dorințe.

Pe mãsurã ce individul se desprinde de prima perioadã a copilãriei un astfel

de comportament nu mai poate fi acceptat din punct de vedere social, apãrând
primele elemente realiste ale Sinelui. Ele funcționeazã pe baza principiului
realitãții, de satisfacere a solicitãrilor Sinelui într-o manierã care sã se potriveascã
cu realitatea. Aceastã parte a personalitãții poartã denumirea de Eu.

Pe parcursul maturizãrii se dezvoltã și o a treia parte a personalitãții,

Supraeul. Acesta se manifestã ca un fel de pãrinte interior care indicã subiectului
ce ar trebui sau nu ar trebui sã facã, conținând toate ideile, datoriile și
responsabilitãțile sociale ale individului. Supraeul funcționeazã pe baza
principiului moralitãții.

Sigmund Freud (1856-1939),

neuropsihiatru, este fondatorul

psihanalizei. Lucrări : 1900

Interpretarea viselor ; 1901

Psihopatologia vieții cotidiene ;

1916-1917 - Prelegeri de

introducere în psihanaliză.