STUDIU EXPERIMENTAL PRIVIND EFICIENŢA VARIANTELOR

„CREŞTEREA PROGRESIVĂ A ÎNCĂRCĂTURII”

ŞI „ CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA ÎN VAL”
ALE PROCEDEULUI METODIC CU „ÎNCĂRCĂTURI „ PENTRU
DEZVOLTAREA FORŢEI ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ
LA CLASELE a VIII-a
 PLANUL LUCRĂRII
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1. Tratarea temei în literatura de specialitate
1.2. Actualitatea temei
1.3. Motivarea alegerii temei
CAPITOLUL II – FUNDAMENTAREA ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI
2.1. Forţa – calitate motrică . Definiţii , forme de manifestare, factori condiţionali
2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare
2.1.2. Factorii condiţionali pentru dezvoltarea forţei
2.2. Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei şi forţa la diferite vârstei
2.2.1. Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei
2.2.2. Forţa la diferite vârste
2.3. Locul şi metodica dezvoltării forţei în lecţia de educaţie fizică şcolară (învăţământul
gimnazial)
2.4. Evaluarea forţei
2.5. Particularităţi ale elevilor din ciclul gimnazial
CAPITOLUL III – ORGANIZAREA ŞI METODOLIGIA CERCETĂRII
3.1. Scop , ipoteză, sarcini
3.2. Metode folosite în cercetare
3.3. Eşantionul cercetării
3.4. Probe motrice aplicate pe eşantion
3.5. Indicatori statistici folosiţi
3.6. Etapele cercetării
3.7. Planurile de pregătire folosite
CAPITOLUL IV – REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR
4.1. Probele şi rezultatele obţinute la în urma investigării eşantionului ales
4.2. Analiza comparativă şi interpretarea rezultatelor obţinute de grupa de experiment la
testările iniţială şi finală
4.3. Analiza comparativă şi interpretarea rezultatelor obţinute de grupa de experiment la
testarea finală la cele două grupe
CAPITOLUL V- CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 CAPITOLUL I

INTRODUCERE

„Dacă doreşti să ai un copil inteligent, dotat, trebuie să-i dezvolţi

forţa pe care inteligenţa i-o va cultiva, să-l faci sănătos şi robust pentru a-l
face înţelept şi cu judecată...lasă-l să lucreze, obişnuieşte-l să activeze. Să
ai grijă să se mişte mult. Să fie un om puternic trupeşte, în curând va
deveni puternic şi intelectual”. J.J. Rousseau
Educaţia fizică reprezintă o componentă a educaţiei, exprimată printr-un tip de
activitate motrică ce dispune de forme de organizare şi reguli de desfăşurare, care
urmăreşte optimizarea potenţialului biomotric şi psihic al individului, în vederea creşterii
calităţii vieţii. Sportul este o activitate de întrecere, constituită din ansamblul ramurilor de
sport, care are drept obiectiv dezvoltarea condiţiei fizice şi psihice a individului, pentru
obţinerea de performanţe în competiţiile de toate nivelurile. 
Educaţia fizică şi sportul dezvoltă o arie complexă de interese, trebuinţe, motivaţii.
Educă ambiţia, curajul, emulaţia, atenţia distributivă, hotărârea, fermitatea, perseverenţa,
calmul, modestia, onestitatea, multiple trăsături de voinţă şi caracter. Calităţile
intelectuale, calităţile fizice şi calităţile morale se conturează cu maximum de durabilitate
şi eficienţă în activităţile corporale.
Pretutindeni în ţările civilizate educaţia rămâne tributară idealului antic “Mens sana
in corpore sano” (o minte sănătoasă într-un corp sănătos). Prezenţa orelor de educaţie
fizică şi sport în şcoală este absolut necesară pentru a stimula mişcarea în rândul elevilor şi
chiar performanţa sportivă. Fiecare copil are dreptul la o educaţie armonioasă care să îi
ofere atât accesul la cunoştinţe de natură să îl ajute să cunoască şi să înţeleagă mai bine
lumea în care trăim, să îşi dezvolte potenţialul şi gândirea autonomă, dar şi la practicarea
mişcării şi a sportului.
1.1. TRATAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE

Pentru o cunoaştere cât mai amănunţită a posibilităţilor fizice alături de dezvoltarea

somatică s-au efectuat studii complexe , cu semnificaţie statistică , în multe ţări , printre
care şi România.
Creşterea potenţialului vârstei şcolare permite reliefarea relaţiei existente între
valorile somatice, funcţionale şi motrice rezultate din măsurarea unor eşantioane
semnificative pentru evaluarea capacităţii biomotrice a acestei populaţii în creştere.
Malvitz considera că performanţele respective reprezintă suma capacităţilor
funcţionale ale tuturor organismelor şi sistemelor. Această însumare este algebrică,
întrucât nu toate elemetele potenţialului biomotric participă activ şi prin transfer pozitiv ,
ci uneori prin afectare, prin interferenţe sau transfer negativ, deoarece inegalitatea
nivelului lor nu numai că le scoate din calculul adiţional , dar chiar le determină pe cele
insuficiente sau în exces ca factor de regres şt de reţinere a manifestării depline a
celorlalte.
Potenţialul biomotric rezultă din însumarea calităţilor motrice, acestea putând fi
definite ca forme de manifestare a interacţiunilor factorilor morfofuncţionali.
Aprecierea justă a valorii acestui potenţial poate fi făcută prin măsurarea capacităţii
de efort fizic a individului exprimată prin performanţele lui motrice.
Iată de ce problema potenţialului biomotric, care constituie o sinteză morfologică şi
funcţională în plină dinamică, mai cu seamă în perioada creşterii şi dezvoltării
organismului omenesc, are nevoie de o cercetare atentă pentru a-i putea stabili
componentele, valorile medii şi caracteristicile diferitelor etape, precum şi interrelaţiile
lor.
Literatura de specialitate existentă, demonstrează că preocupările pentru cunoaşterea
elevului au fost şi sunt destul de numeroase. La început s-au polarizat spre latura
psihologică şi, abia mai târziu spre cea somato-funcţională-fiziologică.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu progresul realizat de
antropologie prin precizarea metodelor biomotrice, se creează posibilitatea unei aprecieri
riguroase a proceselor cantitative ale creşterii , trecându-se la studiul seriilor de copii
(Quetelet- 1871, Samy- 1872, Camerer- 1873, Schmidt- 1894, Monnard- 1898). La
sfârşitul secolului al XIX-lea datele acumulate nu aduc încă o cunoaştere suficientă a
modificărilor morfologice care au loc în timpul creşterii , dar, în schimb, incită pe
cercetători la descifrarea factorilor care influenţează ritmul acesteia. În 1888 F. Erisman
subliniază rolul defavorabil al muncilor grele asupra creşterii , iar Carlier (1893)
subliniază importanţa exerciţiilor fizice pentru creşterea armonioasă a copiilor.
Încă de la începutul secolului al XX-lea apar lucrări care pătrund în legitaţia
fenomenului creşterii şi dezvoltării umane, a căror valabilitate rămâne şi astăzi din
numeroase puncte de vedere. Unele cercetări mai noi, Tanner- 1955 şi alţi autori ai
ultimului deceniu, vorbesc despre posibilitatea de a se preciza somotipul adultului încă de
la varsta de 5 ani.
În ceea ce priveşte dinamica potenţialului biologic, literatura de specialitate arată că
în ultima vreme s-au intensificat preocupările oamenilor de ştiinţă din diverse domenii
(biologi, psihologi, pedagogi), de a stabili cu mai multă exactitate conţinutul şi
particularităţile acestui potenţial, de a cerceta şi preciza caracteristicile somatice ,
fiziologice şi psihologice ale vârstelor şi a le corela cu posibilităţile motrice proprii
acestora.
Primele încercări şi comunicări făcute la noi în ţară au fost realizate după 1940, dar
cu efective mici, concluziile nepermiţând o generalizare a lor.
Din 1969 studiile efectuate pe eşantioane mari, cu semnificaţiile statistice care au
cuprins în măsurători elevi din toate regiunile, au dus la elucidarea multor probleme încă
insuficient cunoscute. Astfel, datele concrete şi valorile medii obţinute atât la dezvoltarea
somatică cât şi la testele de motricitate au scos în evidenţă unele cracteristici ale evoluţiei
lor, proprii acelei perioade.
Revenind după un deceniu şi remăsurând aceeaşi populaţie şcolară după o
metodologie identică, vom cunoaşte situaţia actuală a fenomenului iar prin comparaţie,
vom scoate în evidenţă evoluţia sau involuţia înregistrată, sau, poate chiar constanţa
acestui potenţial.
O astfel de cercetare pune la dispoziţia forurilor de decizie date noi , concluzii
recente, precum şi măsurile ce se impun reieşite din studiu şi cerute de perioada actuală
atât în ceea ce priveşte pregătirea fizică generală a tinerei generaţii cât şi cele reclamate de
activitatea sportivă de performanţă.
Astăzi, în literatura de specialitate sunt numeroase lucrări care abordează
problematica calităţilor motrice şi în special a forţei care, pentru marea majoritate a
sporturilor o constituie suportul obţinerii performanţelor dar şi pentru educaţia fizică
şcolară unul dintre obiectivele majore fiind dezvoltarea forţei.
1.2. ACTUALITATEA TEMEI

Literatura de specialitate din ţară şi strainătate arată că, în ultimul timp, s-au
intensificat preocupările oamenilor de ştiinţă şi de profesiuni diferite dar mai ales din
domeniu, de a stabili conţinutul şi particularităţile aplicării procedeelor metodice de
dezvoltare a forţei cu „încărcături” şi de a cerceta şi preciza caracteristicile somatice,
fiziologice, psihice ale vârstei şcolare şi a le corela cu posibilităţile elevilor specifice
vârstei.
Încă din anii `60 şi până în prezent s-au făcut şi se fac studii pe eşantioane mari în
toate judeţele ţării, având în vedere şi factorul de relief, fapt ce a permis concluzii finale cu
posibilitatea de caracterizare a generaţiilor din punct de vedere al dezvoltării bio-motric şi
somatic.
Îmbunătăţirea calităţii muncii, sporirea eficienţei ei, a randamentului sunt cerinţe
majore ale fiecărui domeniu de activitate.
Educaţia fizică, sportul au devenit în ţara noastră fenomene sociale de interes
naţional, având o contribuţie deosebită şi eficienţă la creşterea capacităţii motrice generale,
a potenţialului bio-motric şi spiritual al populaţiei.
În condiţiile reformei actuale ale învăţământului românesc, orice cerectare care are
ca scop creşterea eficienţei activităţii este bine venită.
Chiar dacă numărul lucrărilor care abordează diferite aspecte legate de forţă este
foarte mare, orice cercetare experimentală este bine venită deoarece, fie că infirmă sau
confirmă ceea ce s-a cercetat până în acel moment, este imposibil ca aceasta să nu aducă
ceva nou.

1.3. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

Calitatea motrică – forţa are un rol important în vederea eficientizării procesului

instructiv- educativ, având în vedere că aceasta este una dintre cele mai importante calităţi
de care dispune organismul uman şi cea care are un rol deosebit în asigurarea bazei
dezvoltării celorlalte calităţi motrice.
Plecând de la premiza că nu există limită inferioară în dezvoltarea calităţii motrice şi
că există doar metode şi mijloace adecvate dezvoltării acestora, această lucrare îşi propune
să demonstreze că forţa, calitatea motrică perfectibilă este indicat să se dezvolte începând
de la vârsta de 9-10 ani, având o evoluţie ascendentă şi posibilităţi maxime de
îmbunătăţire până după maturizarea organismului.
Am dorit, prin această cercetare, să precizez că se poate lucra cu încărcături şi în
şcoală cu condiţia ca greutăţile folosite să fie adaptate corespunzător la posibilităţile
elevilor. Totodată, am dorit să aflu care dintre cele două variante de dezvoltare a forţei
prinde mai bine la elevi.

CAPITOLUL II
FUNDAMNETAREA ŞTIINŢIFICĂ A TEMEI

2.1. FORŢA – CALITATE MOTRICĂ

DEFINIŢII, FORME DE MANIFESTARE, FACTORI CONDIŢIONALI

2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare

Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat de studierea forţei organismului sub
diferite aspecte (teoretice şi metodice) fac referire la contracţia musculară pe care o
implică orice efort necesar execuţiei oricărui act motric. Cu toate acestea, o definiţie clară
şi precisă a forţei nu este posibilă decât ţinând cont de diferitele forme de manifestare a
forţei.
Forţa musculară este una dintre cele mai importante calităţi de care dispune
organismul uman, fiind solicitată în majoritatea domeniilor de activitate, dar foarte
frecvent în activitatea motrică. Studiile şi cercetările de specialitate au confirmat că nu
există mişcare care să se poată realiza fără forţă, dezvoltarea necorespunzătoare a acestei
calităţi făcând chiar imposibilă formarea, dar mai ales consolidarea deprinderilor motrice.
Pentru a realiza o acţiune motrică este necesar să fie deplasat cel puţin un segment
al corpului, acesta având o greutate mai mică sau mai mare. Mişcarea implică modificarea
inerţiei segmentului respectiv, ceea ce nu se poate realiza decât cu ajutorul unei forţe, în
cazul nostru determinată de contracţia sau extensia unuia sau mai multor muschi.
Definiţiile specialiştilor nu diferă între ele decât prin terminologia folosită. În
esenţă, forţa organismului uman este capacitatea de a învinge o rezistenţă internă sau
externă prin intermediu contracţiei musculare.
 După R. Mano (1992), forţa este capacitatea motrică care permite omului să
învingă o rezistenţă, să i se opună printr-un efort intens al musculaturii, definiţie care nu
este, în linii mari, deosebită de celelalte.
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care este prezent sau nu
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă. De asemenea, considerăm necesar să facem distincţie între
forţa organismului şi forţa care constituie o caracteristică de ordin mecanic a mişcării
oricărui corp; între forţă şi putere musculară. Forţa înseamnă învingerea rezistenţei fără a
fi condiţionată de timp, iar puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp.
Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite, de unde şi multiplele
modalităţi de expresie a forţei.
J. Weineck, în 1992, prezintă o schemă a diferitelor forme de expresie a forţei
(figura nr. 1)

Forţă (locală, specifică,

generală)

Dinamică Statică

Forţă Forţă Rezistenţă Rezistenţă Forţă

maximă Viteză - forţă Forţă maximă
Figura nr. 1 . Forme de expresie a forţei (J. Weineck, 1992)

Criteriile de clasificare sunt:

 Masa musculară implicată ; în funcţie de aceasta se vorbeşte de forţa locală şi
generală
 Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de activitatea în care este solicitată
forţa.
După criteriul caracterul contracţiei musculare avem:
  forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se obţine atunci când nu se
modifică dimensiunile fibrelor angajate în efectuarea efortului respectiv. Un tip special de
forţă statică este cea izometrică, atunci când „rezistenţa externă” de învins este mai mare
decât capacitatea de forţă maximă a musculaturii celui care execută.
 forţa dinamică, care la rândul ei poate fi în regim de învingere şi în regim de
cedare. Mai este întâlnită şi sub denumirea de forţă izotonică, forţă care se manifestă
atunci când prin contracţie se modifică dimensiunile fibrelor musculare , fie în sens de
creştere, fie în sens de descreştere. Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică
este de tip învingere (regim miometric). În cazul acestui regim se înţelege forţa îndreptată
împotriva mişcării şi care este eliberată de acţiunea muşchilor agonişti (motori) . Dacă se
produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa acţionează în sensul mişcării, este o forţă
dinamică de tip cedare (regim poliometric) rezultat al intrării în acţiune a muşchilor
antagonişti (frenatori) .
 forţa mixtă (combinată sau auxotonică) , în cadrul căreia se întâlnesc atât
contracţii statice, cât şi dinamice.

Forţa dinamică se subîmparte în :

 forţă maximă dinamică – este cea mai mare forţă posibilă dezvoltată de sistemul
neuromuscular printr-o contracţie musculară cu realizarea unei mişcări ; în realitate forţa
nu se manifestă niciodată în stare pură ci în combinaţie cu celelalte calităţi motrice, şi
astfel, întâlnim:
forţă în regim de viteză care mai este numită şi forţă explozivă, care reprezintă
capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp (D.M.
Ioseliani, 1957)
forţă în regim de rezistenţă.
După greutatea corporală avem două tipuri de forţă (este vorba de termeni uzuali) :
 forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi măsurată nu ia în calcul
greutatea corporală. Este un termen mai mult convenţoinal decât utilitate practică.
 forţa relativă – reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corporală
exprimată în kg. :

Fr = Fa/G
După D. Harre , forţa poate fi subîmpărţită astfel:
 forţă maximală, care reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul
neuromuscular o produce într-o contracţie voluntară;
 forţa/viteză (forţa rapidă), capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge
rezistenţa printr-o contracţie foarte rapidă;
  forţa rezistenţă care reprezintă capacitatea care permite organismului să se
opună oboselii printr-o prestaţie în care forţa se combină cu durata.
Kuznetsov distinge două tipuri fundamentale de exprimare a forţei :
f. explozivă
 forţa dinamică f. rapidă
f. lentă
 forţa statică , care după părerea sa se poate exercita în două modalităţi :
activă şi pasivă .
În figura nr. 2 voi prezenta o clasificare a forţei după I.V. Verchoşanski
 FORŢA MUSCULARĂ A OMULUI

TIP DE FORŢĂ
FORŢĂ MAXIMĂ FORŢĂ RAPIDĂ FORŢĂ REZISTENŢĂ

TIPUL DE TRAVALIU
INVINGERE CEDARE STATIC COMBINAT

TIPUL DE TENSIUNE MUSCULARA

ISOTONICĂ IZOMETRICĂ AUXOTONICĂ

NATURA TENSIUNII MUSCULARE

EXPLOZIVĂ
VITEZA VITEZA EXPLOZIVĂ FAZICĂ
CICLICĂ ACICLICĂ
REACTIVĂ EXPLOZIVĂ TONICĂ TONICĂ FAZICĂ TONICĂ
BALISTICĂ
2.1.2. Factorii condiţionali pentru dezvoltarea forţei

Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur didactic în două categorii:

a) factori centrali;

b) factori periferici.

Factorii centrali se referă la :

- activitatea instanţelor nervoase implicate în elaborarea comenzilor voluntare
sau involuntare;
- stimuli, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale sunt transformaţi în
senzaţii. Aceştia induc în zonele motorii focare de excitaţie la diferite niveluri ale
S.N.C., de a căror extindere şi frecvenţă a declanşării comenzilor depinde de gradul de
mobilizare a unităţilor motorii care condiţionează forţa;
- capacitatea de coordonare a muşchilor- comanda motorie voluntară
(corticală) sau involuntară activate cu o anumită frecvenţă pe unitatea de timp
(sincronizare în timp), sau în funcţie de calităţile impulsului nervos mobilizator pot fi
activate simultan un număr din ce în ce mai mare de unităţi motorii(sincronizare în
spaţiu) . Această mobilizare intramusculară, care, în determinarea forţei maximale
izometrice este primordială şi constă în comanda optimă a fibrelor din interiorul
muşchiului. În acest caz valoarea forţei depinde de frecvenţa impulsurilor şi
sincronizarea acestora în ce priveşte mobilizarea fibrelor efectoare. În contracţia
musculară statică maximă, toate unităţile sunt mobilizate voluntar. Această
performanţă se atinge prin antrenament pentru forţa maximă izometrică, când la
început se constată o mobilizare progresivă a unităţilor motorii, iar după o perioadă
îmbunătăţirea forţei se face şi prin hipertrofie musculară;
- coordonarea intermusculară este la fel de importantă în determinarea forţei.
Aceasta o realizează toţi centri motori corticali şi subcorticali ca factori moderatori
ai mişcării, a căror activitate pune în valoare activitatea agoniştilor şi sinergiilor şi
anihilează activitatea antagoniştilor.
- reglarea tonusului muscular are implicaţie asupra măririi forţei. În special,
tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute conduce la creşterea forţei de contracţie.
Cu cât tonusul antagoniştilor este mai mic în repaus , valorile forţei dezvoltate de
muşchii agonişti sunt mai mari.
 c) Factorii periferici- influenţează, în special, forţa maximală, într-o
pondere diferită şi celelate forme ale forţei.
Aceşti factori sunt:
- diametrul muşchiului- depinde de grosimea fibrelor musculare care îl
compun , cantitatea de sarcoplasmă , numărul de miofibrile, cantitatea de ţesut
conjunctiv şi ţesut adipos.
- hipertrofia musculară- constă în creşterea diametrului fiecărei fibre
musculare prin creşterea numărului de miofibrile, a cantităţii de proteine contractile.
În funcţie de intensitatea, frecvenţa şi dutata stimulilor structura fibrei musculare va
evolua în favoarea forţei sau rezistenţei conform lui Merson, citat de J. Weineck,
1992;
- cantitatea de resurse energetice pe care le deţine muşchiul şi enzimele care
favorizează arderea , cum ar fi fosfagenele (ATP şi CP) care eliberează exploziv o
mare cantitate de energie necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei musculare;
- volumul muşchiului – este produsul dintre diametrul şi lungimea lui şi are
mare pondere în determinarea forţei. Se ştie că atunci când creşte greutatea corporală,
creşte şi forţa absolută în timp ce forţa relativă scade, de aceea în aprecierea forţei este
mai indicat să se utilizeze forţa relativă;
- structura muşchiului- procentajul crescut de fibre fazice rapide este
favorizant în dezvoltarea forţei. Fibrele fazice au un diametru mai mare, rezerve
fosfagene crescute, predominanţa proceselor anaerobe, sunt mobilizate cu impulsuri
de frecvenţă mare. Toate aceste diferenţieri facilitează dezvoltarea unei tensiuni
crescute în acest tip de fibre şi în dezvoltarea forţei rapide, fibrele fazice participă într-
un procent mult mai mare decât cele roşii.
- lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune – lungimea iniţială a
fibrelor este importantă în special în dezvoltarea forţei dinamice maximale. Se
consideră că forţa de contracţie optimală se situează între 90-110% din lungimea
iniţială a muşchiului. La această lungime, poziţia filamentelor de actină pe lângă cele
de miozină permite acroşarea unui număr maxim de zone de filamente de actină si
deci, dezvoltarea unei forţe mărite.
Nici unghiul articular nu este de neglijat. Unghiurile articulare optime depind
de la segment la segment, dar încadrându-se între 50-1700 (fiecare segment are un
unghi optim).
Dependenţa valorii de poziţia corpului: forţa pe care o poate manifesta omul
depinde de poziţia corpului lui (Darcus, 1955; Clarke, 1960).
 Să analizăm factorii principali care determină această dependenţă:
1. Odată cu schimbarea poziţiei articulaţiei se schimbă şi lungimea
muşchilor. Forţa manifestată de muşchi scade aproximativ proporţional cu pătratul
mişcării lungimii lui (Powels, 1959). Cele mai mici valori ale efortului de tracţiuni
muşchiul le manifestă când se află în starea cea mai scurtă, iar valorile maxime pot fi
manifestate dacă muşchiul este întins la maximum.
2. Schimbarea braţului de tracţiune al muşchiului faţă de axa de rotaţie
Pentru sistemul osteomuscular este caracteristică aplicarea apropiată a tracţiunii
muşchiului pe axa de rotaţie, ceea ce face ca majoritatea mişcărilor să se obţină
avantaje în viteză şi distanţă în contul dezavantajului în forţă. Astfel, când unghiul din
articulaţia cotului este de 90, flexorii antebraţului (în special muşchiul biceps) pierd
din forţă aproximativ de 10 ori.
3. Schimbarea unghiului de tracţiune al muşchiului faţă de os. Când acest
unghi este egal cu un unghi drept, tot efortul de tracţiune se manifestă în crearea
momentului de rotaţie. Dacă unghiul diferă de unghiul drept, efortul de tracţiune se
repartizează după paralelogramul forţelor, iar valoarea momentului de rotaţie al forţei
depinde numai de componenta tangenţială. A doua componentă (radială) acţionează
de-a lungul osului, mărind sau micşorând presiunea pe articulaţie.
Îmbinarea factorilor indicaţi face ca pentru fiecare mişcare monoarticulară să
existe o interdependenţă anumită între unghiul articular şi forţa care se manifestă.
Când mişcarea se execută cu ajutorul muşchilor poliarticulari, situaţia se
complică, întrucât lungimea acestor muşchi depinde de poziţia arrticulaţiilor
învecinate. De exemplu , forţa extensorilor şi flexorilor articulaţiei genunchiului
depinde de poziţia articulaţiei coxo-femurale.
În continuare, voi prezenta ca exemplu care este unghiul articular în care se
atinge valoarea maximă a forţei.
În articulaţia cotului se atinge forţa maximă când unghiul este de 90, în timpul
îndreptării articulaţiei cotului şi genunchiului, unghiul optim se manifestă când
unghiul este de circa 155.
Alţi factori de care depinde forţa sunt:
 Motivaţia care deplasează pragul de imobilizare a rezervelor autonome
protejate care pot fi disponibilizate numai în condiţii extreme şi când se atinge
potenţialul individual maxim al capacităţii de performanţă.
Cele patru zone de performanţă descrise de Hettinger pot fi mobilizate
succesiv prin creşterea gradului de antrenament şi motivaţie.
 Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra sarcini
  Durata contracţie musculare : contracţiile de 15-20 sec. determină o
creştere mai rapidă decât cele de 2-3 sec.
 Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin, a ligamentelor şi
articulaţiilor
 Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice
 Vârsta influenţează şi ea performanţa în ceea ce priveşte forţa, aceasta
descrescând începând de la vârta de 20-30 ani
 Sexul: femelie posedă o forţă de 70% din forţa musculară a bărbaţilor.
Diferenţa se explică prin masa musculară mai puţin dezvoltată, diametrul fibrelor mai
mic la femei comparativ cu bărbaţii.
 Ritmul circadian: forţa musculară prezintă două acrofaze: una în cursul
dimineţii (830 -930 ) şi a doua după amiază (1600 - 1830 ). Valoarea minimă se
înregistrează noaptea în jurul orei 300 .
Specialiştii din domeniul nostru mai consideră importanţi în procesul de
dezvoltare al forţei următorii factori de ordin pedagogic:
 Continuitatea procesului de instruire
 Nivelul iniţial la care se începe instruirea
 Calitatea (intensitatea şi volumul) formelor de organizare a instruirii

2.2. PROCEDEE METODICE PENTRU DEZVOLTAREA FORŢEI ŞI

FORŢA LA DIFERITE VÂRSTE

2.2.1. Procedee metodice pentru dezvoltarea forţei

Forţa este o calitate care are un coeficient de heritabilitate de 0,80 , adică ea

este mai puţin condiţionată genetic şi, deci, se poate dezvolta destul de mult prin
proces instructiv.
Alegerea mărimii îngreuierii în timpul dezvoltării forţei este una dintre
problemele principale ael metodicii.
Exerciţiile de forţă şi efectuarea lor
Pentru dezvoltarea forţei, se stabilesc exerciţiile cu rezistenţă mărită, iar în
raport cu natura rezistenţei, ele se împart în două grupe(L. P. Matveev, 1995):
1. Exerciţiile cu rezistenţă externă . În acest scop se folosesc:
a) greutatea obiectelor;
b) rezistenţa partenerului;
c) rezistenţa obiectelor dure;
 d) rezistenţa mediului extern(alergare pe nisip, în apă, pe zăpadă).
2. Exerciţii în care îngreunarea este greutatea propriului corp
Un alt tip de exerciţii folosite sunt acele exerciţii în care rezistenţa ce trebuie
învinsă este invariabilă, iar în timpul executării lor lungimea muşchiului nu se
modifică, adică lucrul mecanic este 0, deşi apare tensiune în muşchi. Pe baza folosirii
acestor exerciţii s-a cristalizat şi un procedeu metodic, numit procedeul izometriei şi
pe care îl voi aborda în paginile următoare.
În decursul timpului s-au cristalizat următoarele metode şi procedee metodice
pentru dezvoltarea forţei:
1. Procedeul ridicării de greutăţi (care se mai numeşte şi procedeul
„încărcăturii”).
Există patru variante ale acestui procedeu :
1.1. Creşterea continuă a încărcăturii
În cadru acestei variante se creşte continuu încărcătura până se ajunge la
posibilităţile maxime ale executantului sau executanţilor. Ex. : 60% - 70% - 80% -
90% - 100% (aceste procente reprezintă valoarea încărcăturii din posibilităţile
maxime) (figura nr. 3.)

110 Chart Title

100
100
90
90
80
80
70
70
60
60
50
40
30
20
10
0

FIGURA NR. 3 Creşterea continuă a încărcăturii în cadrul procedeului

ridicării de greutăţi
 Dacă se doreşte ca în cadrul unei lecţii să se facă mai multe repetări, fie
se porneşte de la un procent mai scăzut, dar nu mai scăzut de 50% şi rata de creştere
va fi mai mică.

1.2. Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii

În cadrul acestei variante, se stabileşte o rată de creştere fixă, se porneşte de la
un anumit procent faţă de posibilităţile maxime. Spre exemplu: 60% după care se
adaugă rata de creştere până la 100% din posibilităţile maxime , după care începe să
scadă acea rată până se ajunge la valoarea de la care s-a pornit iniţial. Spre exemplu,
stabilim o rată de 10%, 10% - 70% - 80% - 90% -100% - 90% - 80% - 70% - 60%.
(grafic nr. 4)

110
100
100
90
90 90
80
80 80
70
70 70
60
60 60
50
40
30
20
10
0

FIGURA NR. 4 Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii în cadrul

procedeului ridicării de greutăţi

1.3. Creşterea încărcăturii în „trepte”

Această variană se poate efectua în următorul fel: se stabileşte o rată de
creştere, spre exemlu 10%, după care se încep repetările; rata de creştere se va folosi
în două, trei sau mai multe repetări consecutive, după care se începe iar creşterea. Se
foloseşte iar numărul de repetări stabilite până se ajunge la 100% din posibilităţile
maxime. Exemplu: rata de creştere fiind de 10% şi pornindu-se de la 60% din
posibilităţile maxime, dozarea arată astfel : 60%-60%-70%-70%-80%-80%-90%-
90%-100%-100
 110
100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0

FIGURA NR. 5 Creşterea încărcăturii „în trepte” în cadrul procedeului

ridicării de greutăţi

1.4. Creşterea încărcăturii „în val”

Acest procedeu foloseşte creşterea şi descreşterea alternativă a încărcăturii, dar
trebuie menţionat că rata de creştere trebuie să fie întotdeauna mai mare decât rata de
descreştere. Pe parcursul unor execuţii ratele de creştere rămân constante. Spre
exemplu: având o rata de creştere de 10% şi o rată de descreştere de 4% dozarea ar
arăta astfel: 70%-80%-70%-86%-82%-92%-88%-98%,etc.

110

100
98
90
92
86 88
80
80 82
70
70 70
60

50

40

30

20

10

FIGURA NR. 6 Creşterea încărcăturii „în val” în cadrul procedeului

ridicării de greutăţi
 Referitor la rata de creştere, ea poate fi folosită de conducătorul procesului
instructiv-educativ atunci când se lucrează în mod organizat sau de fiecare subiect în
parte, când se lucrează individual. Folosirea acestui procedeu solicită o foarte bună
cunoaştere a posibilităţilor individului şi o dotare materială bună care să permită
dozarea foarte precisă a încărcăturii.

2. Procedeul eforturilor repetate până la refuz

Acest procedeu metodic constă în stabilirea unei încărcături cu care se va repeta
până la apariţia stării de oboseală şi se consideră ca fiind cele mai eficiente ultimele
două-trei repetări şi care se efectuează pe fondul excitabilităţii mari a S.N.C.
Prin cerecetări, s-a stabilit că încărcătura efortului este pentru începători de
aproximativ 35-40% şi 55-60% pentru avansaţi, din posibilităţile maxime ale
subiectului.
Acest procedeu are şi avantaje şi dezavantaje.
Avantaje :
- nu poate produce accidente asupra organismului subiecţilor;
- volumul mare al lucrului provoacă modificări în metabolism (P.S. Vasiliev,
1958); activitatea procedeelor trofice creează posibilităţi pentru intensificarea
metabolismului clasic, ceea ce duce la hipotrofia funcţională a muşchilor şi aceasta se
manifestă asupra creşterii forţei;
- folosirea procedeului repetării până la refuz, mai ales dacă se aleg exerciţii cu
caracter local, permite să se micşoreze încordarea care are loc în timpul efectuării
exerciţilor cu efort maxim;
- exerciţiile cu încordare moderată oferă o mai mare posibilitate pentru urmărirea
tehnicii, aceasta având o importanţă deosebită pentru începători.
Dezavantaje :
- lucrul „până la refuz” nu este avantajos din punct de vedere energetic;
- trebuie să se ridice o cantitate mult mai mare de încărcătură decât la procedeul
eforturilor maximale.

3. Procedeul eforturilor maximale

Se foloseşte în special numai pentru dezvoltarea forţei sportivilor calificaţi.
Numărul maxim de repetări folosit în cadrul acestui procedeu trece de două-trei,
folosirea eforturilor maximale provoacă repede oboseală emoţională mare. Este
recomandabil ca folosirea încărcăturilor maxime să se folosească numai din când în
când, odată la 7-14 zile şi chiar mai rar (V.M. Zaţiorski, 1969)
 4. Procedeul contracţiilor izotronice întense şi rapide
Se mai numeşte şi procedeul „eforturilor dinamice” . Acest tip de procedeu
este utilizat pentru dezvoltarea forţei explozive (forţa în regim de viteză). Repetările
se fac cu amplitudine maximă şi cât mai aproape sau identic cu structura unor
deprinderi şi priceperi motrice.

5. Procedeul Power- Training

Acest procedeu se foloseşte pentru dezvoltarea forţei explozive la nivelul
grupelor musculare ale organismului uman.
El caută să găsescă soluţii pentru a elimina antagonismul dintre viteză şi forţă
care apare mai ales atunci când nu se îmbină judicios lucrul pentru fiecare dintre ele.
In cadrul acestui procedeu se folosesc trei grupe de exerciţii care totodată sunt
şi stimuli diferiţi. Aceste exerciţii sunt:
a) exerciţii cu haltera;
b) exerciţii cu mingi „medicinale”;
c) exerciţii acrobatice.
Un program de lucru este alcătuit din 12 exerciţii, câte patru din fiecare grupă.
După fiecare serie de 4 exerciţii se face o pauză de 3-5 minute, pauză care poate fi
activă sau pasivă.
Principalele elemente de progresie în cadrul metodei sunt:
- mărirea încărcăturii;
- sporirea numărului de repetări;
- creşterea vitezei de execuţie.
Fiecare exerciţiu la început are o încărcătură scăzută care permite o execuţie
amplă şi rapiă mai exact permite execuţia a 6 repetări cu o viteză satisfăcătoare. În
continuare se urmăreşte creşterea vitezei de execuţie iar când aceasta ajunge la o
valoare corespunzătoare cu cerinţele formulate pentru subiecţi de către conducătorul
procesului se trece la creşterea numărului de repetări până la 12. Când se constată că
cele 12 repetări sunt efectuate cu o viteză mai mare faţă de prima repetare în care au
fost efectuate 12 repetări abia atunci se poate creşte încărcătura şi se începe iar cu 6 ,
respectiv 12 repetări. Dacă se constată că noua încărcătură nu permite execuţia a 1-6
repetări cu o viteză satisfăcătoare se poate micşora. După fiecare serie se face o pauză
de 2-4 minute. După efectuarea întregului complex de 4 exerciţii din fiecare grupă, se
acordă o pauză de 3-5 minute, în funcţie de intensitatea efortului. Cele 12 exerciţii
trebuie alese astfel încât să aibă efecte directe în sensul acţiunii motrice a ramurii de
sport pentru care se execută.
 În lecţia de educaţie fizică, folosirea integrală a acestui procedeu fiind aproape
imposibilă, se recomandă efectuarea exerciţiilor dintr-o singură grupă sau efectuarea a
câte unui singur exerciţiu din fiecare grupă (Gh. Cârstea 1997).

6. Procedeul bazat pe contracţii izometrice sau „procedeul izometric”

cum mai este cunoscut
Se foloseşte în special pentru dezvoltarea masei musculare. La acest procedeu,
rezistenţa ce trebuie învinsă prin intremediul contraţiei musculare este imobilă, în
această situaţie apare o tensiune mare în muşchi. Acesta nu îşi modifică lungimea şi
lucrul mecanic realizat este egal cu zero (LM =0)
Pentru a folosi în mod corect acest procedeu considerăm a fi necesar
următoarele recomandări:
- durata contracţiei pentru a fi eficientă trebuie să fie între 9 şi 12 secunde;
- pauza între două contracţii izometrice să fie de 90-120 secunde şi obligatoriu
activă;
- în cadrul unei lecţii se pot face 6-8 contracţii izometrice, iar pe săptămână se
pot repeta doar de 2-3 ori;
- nu trebuie să se folosească exerciţiile izometrice fără a fi modificate mai mult
de 1-2 luni;
- Exerciţiile izometrice trebuiesc aplicate numai ca mijloc suplimentar, deoarece
folosirea largă a eforturilor izometrice provoacă modificări adaptive care nu
corespund cerinţelor exerciţiilor dinamice;
- nu se recomandă folosirea lui la copiii sub 15 ani şi la femei (aceasta
deoarece s-a demonstrat experimental că are efecte negative asupra procesului de
creştere a organismului);
- se recomandă ca, pe cât posibil, să se evite folosirea lui în antrenamentul
femeilor; exista un tip special de contracţie izometrică, care mai este cunoscut şi sub
numele de contracţie izometrică functională (Gh.Carstea,1997) sau contracţie statică
(V.M. Zatiorski 1969), care se realizează atunci când se încearcă învingerea
rezistenţei imobile printr-un act sau acţiune motrică care se poate armoniza cu unele
faze din execuţia probelor tehnice din diferite probe sau ramuri sportive (ex.sprijin
lateral la inele,”crucea”);
- atunci când se folosesc execiţii izometrice trebuie alternate cu exerciţii
izotonice; are acţiune limitată deoarece nu solicită funcţiile de coorodonare, precizie,
etc, influenţează negativ elasticitatea musculară, produc un blocaj al activităţii
respiratorii şi, ca atare, aportul de oxigen este redus.
 7. Electrostimulaţia
Poate fi considerată ca o variantă particulară a contracţiei izometrice care nu
este realizată printr-un efort voluntar susţinut de centrii nervoşi, ci pe baza unor
impulsuri electrice. Se urmăreşte obţinerea unor contracţii prin aplicarea unor
electrozi în zona inserţiei şi originii muşchiului care trebuie antrenat sau pe nervii
aferenţi ce aparţin muşchiului respectiv, aceşti electrozi vor primi nişte impulsuri
electrice în care durata de acţionare a unui impuls va fi de aproximativ 10 sec., pauza
între cicluri va fi de 50 sec. , numărul total de cicluri recomandabile folosit este de 10,
ceea ce reprezintă o unitate de antrenament pe muşchi de 10 minute(dupa
Adrianova,citat de J.Weineck, 1983).
Acest procedeu are avantaje , dar si dezavantaje.
Avantaje:
- acţionează la maximum sistemele contractile ale muşchiului prin stimulare
indirectă , creând o tensiune superioară a muşchiului;
- tensiunea creată prin electrostimulare este constantă şi crează o contracţie
musculară intensivă;
- electrostimulaţia nu solicită participarea sistemului nervos central şi se evită
astfel oboseala acestuia în urma solicitării continue obţinute;
- acest procedeu poate fi utilizat pentru recuperarea posttraumatică la grupele de
muşchi menţinute inactive în timp îndelungat;
- au efecte superioare într-un timp mai scurt, spre exemplu un antrenament de 30
de minute prin electrostimulaţie are efecte asemănătoare cu un antrenament de 5-2 ore
prin metode tradiţionale.

Dezavantaje:
- este recomandat a fi folosit numai în antrenamentul sportivilor de înaltă
performanţă, în situaţii limite (adică în caz de accidentări);
- presupune o aparatură special corespunzătoare şi specialişti care trebuie să ştie
să o manevreze corespunzător;
- electrostimulaţia „scurt-circuitează” funcţia de ghidaj şi de protecţie a
proprioceptorilor (J.Weineck,1983);
- există posibilitatea producerii unor leziuni la nivelul muşchiului prin
inactivitatea mecanismelor fiziologice şi psihologice de protecţie la oboseală;
- în electrostimularea directă fibrele de la suprafaţa muşchiului sunt contractate
la maximum, în raport cu cele profunde care sunt mai puţin contractate;
 - creşterea de forţă obţinută prin folosirea electrostimulaţiei va fi o creştere
artificială şi destul de greu de utilizat în mod corespunzător şi eficient în eforturile
dinamice.

8. Procedeul „circuit”
A fost creat de englezii Morgan şi Adamson pentru dezvoltarea forţei
principalelor grupe musculare ale organismului uman. Este cel mai folosit procedeu
pentru dezvoltarea forţei, iar utilizarea lui pe scară largă a făcut ca nu de puţine ori să
fie confundat cu „lucrul pe ateliere”, pe grupe chiar de specialişti ai domeniului.
Această confuzie a fost posibilă datorită asemănării lui cu lucrul mecanic pe
„ateliere”, care urmăreşte efectuarea mai multor teme, fiecare temă fiind lucrată la un
anumit atelier după care se face rotaţie, pe când în cadrul unui circuit se urmăreşte
doar dezvoltarea forţei.
Conţinutul activităţii dintr-un circuit este format din exerciţii care urmăresc
dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare. Aceste exerciţii trebuie să
îndeplinească următoarele:
- să fie simple;
- să fie cunoscute de subiect;
- să fie astfel dispuse ca ordine de efectuare, încât să nu angreneze succesiv
musculatura aceluiaşi segment;
- la fiecare exerciţiu să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui subiect.
Dozarea efortului în circuit ar trebui să se facă individualizat şi să se stabilească
după următoarea formulă:

D = Pmax. + 1rc. + 2rc+ ….+nrc. , unde

D = dozarea
Pmax = posibilităţile maxime ale individului în exerciţiile folosite
rc = rata de creştere exprimată în procente din posibilităţile maxime.

În continuare voi prezenta un exemplu :

Dacă un subiect execută maximum 30 de tracţiuni în barţe, dozarea la acest
exerciţiu va arăta astfel:
D = 30/2 + 1r + 2r + 3r +…….+nr
 Dacă stabilim şi rata de creştere ca fiind de 10%, la prima execuţie a acestui
exerciţiu vom avea:
D = 30/2 + 3 = 18 tracţiuni
Rata de creştere depinde de posibilităţile maxime individuale şi obiectivul pe
care îl urmăreşte în lecţia sau lecţiile în care folosim circuit. După o perioadă, rata de
creştere poate fi modificată. Subliniem necesitatea ca cei care conduc procesul
instructiv-educativ să cunoască foarte bine posibilităţile subiecţilor în diferite exerciţii
şi pentru aceasta recomandăm folosirea fişelor individuale.
Clasificarea circuitelor
În funcţie de numărul exerciţiilor efectuate de subiecţi în cadrul unui circuit,
acestea pot fi:
a) circuite scurte, formate din 4-6 exerciţii;
b) circuite medii, formate din 8-9 exerciţii;
c) circuite lungi, formate din 10-12 exerciţii.
După ordinea de desfăşurare a exerciţiilor, circuitele pot fi:
a) circuitul „frontal”, în care tot grupul de subiecţi efecturează exerciţiile în
aceeaşi ordine;
b) circuitul „pe grup” în care fiecare grupă de subiecţi îşi are o ordine
proprie în care efectuează exerciţiile .
În scop didactic, în special datorită necesităţilor lecţiei de educaţie fizică, adică
posibilităţile materiale scăzute şi timp destul de scurt, s-a ajuns la adaptarea
circuitului, folosindu-se aşa-zisele „circuit contra timp” . Spre exemplu, circuite în
care 1 minut se lucrează şi 30” pauză, sau 30” se lucrează şi 30” pauză.
Consider necesar ca în continuare să prezint o serie de reguli pentru toţi cei care
folosesc pentru dezvoltarea forţei lucrul cu încărcături:
1) eforturile mari de forţă sunt posibile numai în timpul încordării
musculaturii expiraţiei, cu glota închisă. Pentru evitarea influenţelor nedorite trebuie
respectate următoarele reguli:
a) încordarea se admite numai atunci când este necesară, adică în eforturile
maxime de scurtă durată. La începători trebuie să se urmărească ca respiraţia să nu fie
reţinută în eforturi care nu necesită aceasta.
b) nu trebuie să se supună începătorii la un volum mare de exerciţii care
presupun încordări apropiate de limită sau de limite;
c) înainte de efectuarea exerciţiilor de forţă nu trebuie să se facă o inspiraţie
maximă, întrucât aceasta va mări presiunea intratoracică şi va frâna modificările care
se observă în timpul încordării( A.N. Voroviev, 1958; T. Iordanov, 1961);
 d) întrucât în timpul expiraţiei cu glota îngustată se obţin aceiaşi indici ca şi
în timpul încordării, se poate efectua efortul maxim în timpul expiraţiei fără reţinerea
respiraţiei;
e) la începători, în timpul lucrului cu haltera trebuie să se pretindă execuţia
inspiraţiei şi expiraţiei la mijlocul exerciţiului, în special în acel moment când haltera
se află la piept; cu toate că acest regim de respiraţie va îngreuia execuţia, va trebui
menţinut un timp.
Sportivii de înaltă performanţă realizează o singură dată o inspiraţie de valoare
mijlocie, înainte de ridicarea barei la piept ( A.N. Voroviev, 1958).
2. Exerciţiile de forţă într-o „serie” (repriză) se pot efectua cu frecvenţă
diferită, dar cel mai preferabil ar fi tempoul mediu, în care caz creşterea forţei este
mai mare. Tempoul maxim (nu trebuie confundat cu viteza maximă) dacă este folosit,
are un efect relativ mic, având ca principala cauză a scăderii eficienţei iradierea
excitaţiei în sistemul nervos central.
3. Întărirea muşchilor din regiunea lombară trebuie să preceadă lucrul cu
greutăţi mari.
4. Trebuie redusă solicitarea coloanei vertebrale. Pentru aceasta, ridicarea
greutăţilor trebuie să alterneze cu poziţiile din atârnat pentru ca discurile
intravertebratelor presate să-şi restabiliaescă forma lor iniţială.
5. De foarte mare importanţă este tehnica de execuţie corectă a ridicării
greutăţilor de pe sol, în special poziţie raţională a coloanei vertebrale. Atunci când
spatele este rotund, apare pericolul compresiunii discurilor intervertebrale.
6. Pauza dintre repetările de forţă poate fi între 2-4 minute , iar pentru
greutăţile mari poate fi mai mare de 4-5 minute(Clarke, 1960).
7. Pe parcursul unei săptămâni, începătorii pot efectua 2-3 antrenamente,
pentru dezvoltarea forţei, cu avansaţii putându-se efectua 5 şi chiar mai multe.
8. Antrenamentul sportivilor din toate ramurile sportive, cu excepţia
halterofililor, exerciţiile de forţă se folosesc de regulă în perioada pregătitoare. Dar, în
ultimul timp, exerciţiile de forţă au început să fie tot mai mult folosite şi în perioada
competiţională de antrenament. Aceasta se explică prin faptul că în cazul unei
întreruperi de durată a folosirii exerciţiilor de forţă, forţa scade, atrăgând, în unele
situaţii, scăderea rezultatelor sportive.
9. Exerciţiile folosite pentru mărirea masei musculare trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
- trebuie să provoace o încordare musculară destul de mare, dar nu maximă;
- durata efectuării exerciţiilor trebuie să fie atât de scurtă încât asigurarea
energetică a activităţii să se realizeze în măsura necesară (V.M. Yaţiorski,1969).
 2.2.2. Forţa la diferite vârste
Forţa maximă este una din calităţile motrice cele mai importante la vârsta
copilărie. În sensul acestei perioade ea prezintă o evoluţie tipică după Hettinger.
Forţa musculară formează o dezvoltare paralelă la ambele sexe. Până la vârsta
de 11-12 ani, iar nivelul să este practic identic la copiii mai mici. După această vârstă
creşterea forţei la băieţi este mult mai pronunţată, încheindu-se la 18-20 de ani, adică
cu 2-3 ani mai târziu decât la fete, la care se constată o stabilizare sau chiar o uşoară
regresie. Acest tip de creştere diferenţiată se datorează unei producţii diferite de
androgeni.
Lucrul pentru dezvoltarea forţei joacă un rol important în formarea şi
dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor. Trebuie să se ţină cont de
particularităţile organismului aflat în perioada de creştere. Se ştie că la copii sistemul
osos este mai elastic, nu s-a încheiat calcifierea, este mai puţin rezistent la tracţiuni,
presiuni, flexii şi forţe exagerate.
Aparatul osos posedă o capacitate de efort mai mică decât a adultului. Cu toate
aceste nu trebuie neglijată dezvoltarea forţei musculare care se poate face în toate
etapele dezvoltării, însă trebuie evitate sprcializarea prea timpurie şi antrenamentul pe
o singură disciplină care , prin suprasolicitare a aparatului osteoligamentar ar putea
perturba armonia creşterii.
 La preşcolari, antrenamentul de forţă pură este contraindicat, dar trebuie
să se profite de nevoia generală de mişcare pentru a se realiza o dezvoltare
armonioasă şi polivalentă a aparatului locomotor activ.
 În ciclul primar, adică în perioada claselor I-IV (6/7ani- 10 ani) ,
dezvoltarea forţei trebuie să se realizeze prin efort dinamic, deoarece capacitatea
anaerobă fiind slabă nu se posedă bazele unui lucru muscular static. Ca procedeu
metodic se recomandă circuitul – deoarece copiii ne se pot concentra prea mult asupra
unei sarcini. Copilul trebuie orientat spre exerciţii de forţă-viteză.
 In ciclul gimnazial, clasele V-VIII (10/14 – 15 ani), în dezvoltarea forţei
se pot folosi exerciţii unde ca încărcătură se foloseşte propria greutate sau încărcături
externe mai mici de 1-2 kg. La pubertate, în prima parte a pubertăţii se urmăreşte
dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar fără solicitări exagerate ale coloanei
vertebrale. In această perioadă se poate începe antrenamentul cu haltere (în jurul
vârstei de 14 ani), dar cu respectarea particularităţilor etapei respective.
 În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, când creşterea interesează
mai mult lăţimile, muşchii îşi cresc volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei, acesta
fiind unul din cele mai bune momente. Lucrul în volum are pondere mai mare decât
cel în intensitate.
 Folosirea diferitelor încărcături în raport cu vârsta . Această problemă a
făcut obiectul preocupărilor multor specialişti ai domeniului şi voi încerca să
sintetizez câteva puncte de vedere :
- Între 8 – 10 ani, se recomandă să nu abuzeze de folosirea încărcăturilor, dar
dacă ele se folosesc, să fie între 1,250kg. – 2,50 kg. pentru dezvoltarea analitică a
grupelor musculare;
- Între 11-13 ani, încărăcături care reprezintă aproximativ 30% din greutatea
corporală;
- Peste 14 ani se pot folosi încărcăturile ce depăşesc greutatea corporală şi chiar
exerciţii mai grele, cu caracter specific, dar cu o pondere din cel mult 50% din
volumul total de lucru (L. Baroga , 1980) .
 Un alte punct de vedere este următorul:
- Între 10-14 ani încărcături care reprezintă 35-50% din capacitatea maximă, la
care se adaugă lucrul analitic cu greutăţile de 1-2 kg. ;
- Peste 15-16 ani , încărcături de 35-70% ;
- Peste 12 ani se poate lucra normal inclusiv cu încărăcături maxime (I. Koltaj,
L. Nanatori, 1976).
 Un ultim punct de vedere prezentat de noi este cel al lui B. Volik (1996)
care specifică:
- Între 14-16 ani îngreuierile sunt admise până la 20-30% din greutatea corpului,
la fete , respectiv 60-70% la băieţi.
Hollmann şi Hettinger (1980) formulează unele recomandări de care trebuie să se
ţină cont atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în timpul copilăriei:
1. Să se acorde timp suficient de refacere după un antrenament forţă .
2. Nu se vor modifica brusc încărcăturile la copii şi tineri al căror organism
nu este pregătit.
3. Se va evita lucrul cu haltere înainte şi în timpul proceselor de creştere
datorită consecinţelor negative care pot apărea asupra coloanei şi chiar asupra creşterii
normale.
4. Se vor evita eforturile unilaterale care pot afecta morfologic şi funcţional
aparatul locomotor.
5. Nu trebuie să se efectueze un efort static de lungă durată, deoarece poate
fi afectată circulaţia, atât în musculatură, cât şi a altor structuri implicate în efort.
6. Pentru evitarea traumatismelor ulterioare, pentru cei care vor să lucreze
multă forţă este necesară efectuarea unui control ortopedic.
 2.3. LOCUL ŞI METODICA DEZVOLTĂRII FORŢEI ÎN LECŢIA DE
EDUCAŢIE FIZICĂ ŞCOLARĂ (ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL)

Pentru efectuarea oricărui act motric, a acţiunilor sau a activităţilor motrice se

cheltuieşte o cantitate mai mare sau mai mică de energie nervoasă şi musculară .
Atunci când acest consum de energie este mare, datorită parametrilor efortului depus,
apare, în mod inevitabil, oboseala, care se manifestă prin fenomene specifice.
Diminuarea, sau înlăturarea oboselii se realizează prin activităţi cu o intensitate şi un
consum de energie mult mai reduse, odihnitoare.
Relaţia dintre efort şi odihnă este fundamentală în lecţia de educaţie fizică şi se
manifestă prin bine-cunoscuta „dozare a efortului”.
Efortul în lecţia de educaţie fizică – ca nivel şi dinamică- este determinat de
obiectivele instructiv-educative specifice. Prin intermediul lui se obţine sistemul de
stimuli, „excitantul” care determină modificările de ordin calitativ în privinţa
realizării fiecărei componente a procesului instructiv-educativ.
Programarea efortului este o operaţie foarte dificilă, condiţionată de o
multitudine de variabile, între care de mare importanţă este şi experienţa didactică a
celui care face această programare, în raport de componentele procesului instructiv
educativ, o programare a efortului mai „exactă”, mai „obiectivă” se poate realiza
pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică
este condiţionată de succesiunea şi conţinutul „verigilor” acesteia.
Ţinându-se cont, deci, de curba efortului în lecţia de educaţie fizică, locul
calităţilor motrice în contextul lecţiei depinde de nivelul şi dinamica efortului,
sistemelor de acţionare, de intensitatea şi consumul de energie în realizarea acestora.
Astfel, viteza sau îndemânarea ocupă veriga a 4-a, iar rezistenţa sau forţa, veriga a
6-a în cadrul lecţiilor cu trei teme.
Calităţile motrice, şi , ca atare, sistemele de acţionare corespunzătoare se
programează în toate trimestrele şcolare, câte una sau două în majoritatea lecţiilor.
Fiecare dintre calităţile motrice de bază poate fi programată în oricare dintre semestre,
dar cu pondere, în funcţie de condiţiile materiale ale şcolii şi într-o anumită perioadă.
Astfel, dacă viteza şi rezistenţa se planifică în primul şi al doilea semestru , forţa,
supleţea şi îndemânarea se vor dezvolta cu precădere în semestrul al doilea şi ultima
parte a semestrului I , când, datorită condiţiilor climaterice, orele de educaţie fizică se
desfăşoară în interior. Dat fiind faptul că dezvoltarea calităţilor motrice reprezină un
obiectiv fundamental al educaţiei fizice şcolare , în cât mai multe lecţii se acţionează
în acest sens.
Având în vedere importanţa calităţii motrice –forţa- în pregătirea fizică şi
pentru muncă a elevilor, ea ocupă un loc bine determinat atât în programele şcolare,
precum şi-n cadrul sistemelor de evaluare. În cadrul obiectivelor instructiv-educative
şi a probelor de control sunt stabilite cerinţele pentru dezvoltarea şi aprecierea forţei.
Dintre obiective menţionez:
 creşterea forţei statice a întregii musculaturi în vederea menţinerii segmentelor
în poziţii corecte;
 întărirea musculaturii membrelor inferioare şi ai centurii abdominale;
 întărirea întregii musculaturi cu accent pe cea a spatelui în condiţii de scurtare
şi a toracelui în condiţii de alungire;
 tonificarea musculaturii întregului corp, acţionând analitic şi cu influenţe
localizate.
În vederea îndeplinirii acestor obiective instructiv-educative şi stabilirea unor
rezultate bune în cadrul probelor de control, profesorul de educaţie fizică va folosi
cele mai adecvate metode şi mijloace de dezvoltare a forţei în cadrul sistemului de
lecţii în funcţie de condiţiile şi baza materială existentă în şcoală.
Printre metodele sau procedeele cele mai utilizate în ciclul gimnazial putem
aminti:
a. procedeul ridicării de greutăţi ( inclusiv propriul corp sau segmente ale
acestuia) prin variantele lui.
b. procedeul în circuit – ca fiind printre cele mai răspândite procedee
metodice de dezvoltare a calităţilor motrice.
c. procedeul eforturilor repetate până la refuz, este un procedeu foarte bun
pentru începători, evitându-se leziunile musculo-ligamnetare, şi pentru menţinerea
unei strări optime de sănătate.
În cadrul acestor procedee metodice, profesorul de gimnaziu va selecţiona cele
mai eficiente mijloace în vederea atingerii obiectivelor propuse. Din conţinutul
acestora putem enumera:
a. exerciţii libere şi cu obiecte, pentru musculatura spatelui, abdomenului,
membrelor superioare şi inferioare, efectuate din diferite poziţii pentru dezvoltarea
selectivă a musculaturii;
b. exerciţii la aparate: scară fixă, paralele, bancă, bară, etc;
c. exerciţii cu partener: genunflexiuni în perechi, executate alternativ,
împingeri cu rezistenţă, sprijin pentru localizarea mişcărilor la exerciţiile de abdomen
şi spate, etc;
 d. exerciţii cu caracter de tracţiune şi împingere, căţărare, târâre, transport
de greutăţi uşoare (1-3 kg);
e. exerciţii cu îngreuieri mici până la 30% din posibilităţile maxime cu saci
de nisip, mingi medicinale, gantere, gradate pe clase, fete şi băieţi.
f. sărituri diferite: ca mingea , de pe un picior pe celălalt, cu atingerea unui
obiect suspendat, cu coarda, specifice din atletism, gimnastică, etc, pentru dezvoltarea
detenţei;
g. alergări în condiţii îngreuiate (în pantă, pe scări, pe nisip, pe zăpadă ,
etc.).
h. aruncări de diferite tipuri cu obiecte diferite, dozând încărcătura.
i. exerciţii sub formă de circuit, gradate cu număr de staţii şi de repetări pe
ani de studiu, fete şi băieţi.
Dat fiind faptul că dezvoltarea calităţilor motrice reprezină un obiectiv
fundamental al educaţiei fizice şcolare, în fiecare lecţie se acţionează în acest sens.
a) Forţa , în lecţia de educaţie fizică , se poate dezvolta în oricare din
semestrele anului, fie că se lucrează în sala de sport sau în aer liber.
b) Pentru forţă se pot acorda 10-15 minute din timpul lecţiei şi este
recomandabil să se lucreze în sisteme de lecţii formate din 10-12 lecţii, sisteme care
pot fi programate de 2-3 ori (sau chiar de mai multe ori) pe parcursul unui an.
c) Forţa va fi programată în orice lecţie ca ultimă temă înainte de revenirea
organismuluii după efort. Nu se recomandă ca forţa să fie programată în aceeaşi lecţie
cu rezistenţa.

2.4. EVALUAREA FORŢEI

Datorită multitudinii de forme în care se întâlneşte forţa şi datorită faptului că

prezintă oscilaţii în diferite momente, ea poate fi măsurată, înregistrată şi evaluată cu
valori maxime la una sau mai multe grupe de muşchi. Înregistrarea poate fi realizată
prin utilizarea unor aparate diferite, concepute şi adaptate pentru a măsura diferite
forme de manifestare ale acestei calităţi motrice.
O principală metodă de dezvoltare a forţei este dinamometria, bazată pe
folosirea unor aparate de măsurare numite dinamometre. Acestea au la bază calitatea
unor materială de a se deforma sub acţiunea forţei musculare.
Dinamometrele pot fi:
- dinamometrul palmar (utilizate pentru măsurarea forţei flexorilor palmari);
 - dinamometrul cu arc (utilizate pentru măsurarea forţei maxime, rezistenţei
diferitelor grupe musculare);
- dinamometrele prevăzute cu anumiţi traducători care permit înregistrarea cât
mai precisă a forţei;
- platformele sau mecanismele dinamografice , acestea permit studiul dinamicii
forţei în timp , în diferite ipostaze dintre care exemplificăm: forţa în momentul
startului în probele de viteză, forţa de impulsie în cazul probelor de sărituri atletice;
- tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a forţei grupelor musculare,
mecanismul acestui aparat se bazează pe presiunea exercitată de un cablu, care nu este
extensibil, asupra unui sistem de înregistrate.

Teste pentru evaluarea forţei:

- Indicele forţei (I.F.) (P.F.I.) se compune din:
 dinamometrie la mâna stângă;
 dinamometrie la mâna dreaptă;
 extensia trunchiului stând înclinat înainte trăgând cu braţele de un
dinamometru;
 întinderea membrelor inferioare din semigenuflexiune, trăgând de
un dinamometru;
 tracţiuni în brate din atârnat;
 flotări din culcat înainte(prezentat de A. Dragnea, p. 99);
- Probele de forţă Kraus-Verber se compune din şase probe, ei investighează
forţa minimă necesară unui organism pentru a putea fi considerat sănătos (prezentate
de A . Dragnea, p. 110);
- Testul Stupineanu- Ciubotaru- foloseşte un dinamometru cu traductor care
realizează o înregistrare corectă a forţei statice . Se apreciază forţa statică maximă
(tensiunea interioară a muşchiului), el poate da relaţii şi despre tenacitate(prezentat de
A . Dragnea, p. 115);
- Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de trei paşi (poate fi executată şi la
un panou cu repere) , Metoda mecanografică , Metoda Miron Georgescu, Metoda I
Stupineanu, O Ciubotaru şi P. Hillerin (prezentată de A. Dragnea, p. 117-119)
măsoară forţa explozivă.
- Metoda pentru măsurarea forţei de lovire elaborată de O. Ciubotaru şi P.
Hillerin (prezentată de A. Dragnea, p. 118) ;
- Ridicarea halterei- AMIT, USA, 1983- prin ea se realizează măsurarea şi
înregistrarea instatntanee a forţei verticale, calcularea puterii în ridicare, reprezentarea
grafică a forţei, puterii şi energiei, în raport de timp(prezentat de M. Epuran, p. 359);
 - Măsurarea capacităţii de efort anaerob:
 La măsurarea capacităţii de efort anaerob lucrul mecanic
reprezintă un factor important ce trebuie luat în discuţie .
 Capacitatea de efort în opinia unor specialişti este sinonim cu
„travaliul total” ce poate fi efectuat pe baza energiei eliberate din procesele anaerobe
ale contracţiei musculare şi preconizează metode de măsurare în conformitate cu
aceasta . Alţii consideră capacitatea de efort sinonimă din fizică şi propun metode de
măsurare a puterii ce poate fi desfăşurată de subiect.

2.5. PARTICULARTĂŢI ALE ELEVILOR DIN CICLUL GIMNAZIAL

Cunoaşterea particularităţilor fiziologice ale efortului depus în lecţia de

educaţie fizică, sau activităţi sportive de către elevi la diferite vârste, are o mare
importanţă pentru profesorii de educaţie fizică, şi în general pentru toţi cei ce se ocupă
cu pregătirea sportivilor.
Este necesar să se cunoască pe deplin sub ce formă le este accesibilă însuşirea
procedeelor tehnice şi cât de mari pot fi eforturile pentru fiecare grupă de vârstă.
Prezintă, de asemenea, importanţă, particularităţile dezvoltării activităţii motrice a
vârstei respective, capacitatea funcţională a organismului în creştere, precum şi
posibilităţile de adaptare la efort.
În momentul de faţă este răspândită şi acceptată de foarte mulţi autori,
împărţirea vârstei de creştere în:
 vârsta sugarului - până la un an;
 vârsta preşcolară - între 3-7 ani;
 vârsta şcolară mică - între 7-11 ani;
 vârsta şcolară medie - între 11-15 ani;
 vârsta şcolară mare - între 15-18 ani.

Dezvoltarea şi creşterea copiilor nu se desfăşoară într-un ritm uniform, ci pe

parcurs apar perioade de încetinire a creşterii, cu durate variabile în raport cu vârsta,
condiţiile de viaţă şi particularităţile individuale, ereditare ale copiilor.
Creşterea staturo-ponderală este un proces continuu care durează de la naştere
până la desăvârşirea ei, fiind mai intensă în primul an de viaţă pentru ca apoi, să scadă
treptat, cu vârsta şi să se accentueze, din nou, la începutul perioadei de pubertate, dar
fără să egaleze intensitatea procesului din primul an de viaţă.
 Elevii din învăţământul gimnazial se încadrează în perioada vârstei şcolare
medii, între 11-15 ani, când, în general, se admite situarea momentului de apariţie a
primelor semne de pubertate.
În timp ce în perioada antepubertară, creşterea şi dezvoltarea organismului
fetelor şi băieţilor se defăşoară paralel, cu acelaşi ritm, în perioada pubertară suntem
martorii unei creşteri diferenţiate între fete, care cresc mai rapid şi băieţi. La sfârşitul
transformărilor pubertare, cele două sexe devin complet diferenţiate, fiecare cu
particularităţi morfo-funcţionale specifice, care se păstrează tot restul vieţii.
În perioada pubertară se poate lesne observa un ritm accelerat al dezvolrării
somatice, care, în general, creează o serie de dezechilibre: mâini mari, neîndemânatice
la capătul unor braţe de copil, labe colosale la capătul unor gambe scheletice, trunchi
îngust, plat, aşezat pe membre inferioare cu aspect de catalige, iar deasupra tuturor un
cap voluminos, în disproporţie flagrantă cu truchiul.
Perioada pubertară reprezintă o etapă de proliferare activă în evoluţia
procesului de osificare, fiind marcată de apariţia apofizelor, a oaselor sesamoide,
precum şi de definitivarea cavităţii medulare. Toracele se sudează lent în prima parte
a parioadei pubertare, careacterizată de o dezvoltare accentuată spre sfârşitul ei.
Ligamnetele şi articulaţiile sunt, încă, slab dezvoltate, rezistenţa lor la tracţiuni şi
întinderi fiind mică. Musculatura elevilor de vârstă pubertară se dezvoltă mai repede
în prima parte a perioadei pubertare, pe baza alungirii, dar, mai ales, datorită
îngroşării fibrelor musculare. Forţa muşchilor extensori o depăşeşte pe cea a flexorilor
atât la băieţi, cât şi la fete. Introducerea exerciţiilor de forţă în programa şcolară şi
antrenametul sunt o necesitate incontestabilă.
Dezvoltarea morfologică a aparatului cardio-vascular la elevii de vârstă
pubertară este în curs de desfăşurare, atât la nivelul miocardului cât şi la nivelul
vaselor periferice. Funcţional, însă, întregul aparat cardio-vascular prezintă o labilitate
pronunţată, adaptarea lui la cerinţele impuse de efortul intens şi de lungă durată, fiind
deficitară. Economia funcţională a circulaţiei este încă redusă, volumul sistolic şi
debitul cardiac maxim fiind departe de valorile constante ale adultului. La sfârşitul
perioadei pubertare, băieţii prezintă valori funcţionale net superioare faţă de fete.
Asigurarea unei capacităţi de efort ridicate este dependentă de unii factori
dimensionali ai aparatului respirator- capacitate vitală, capacitatae pulmonară totală,
capacitatea reziduală funcţională, precum şi de anumite capacităţi funcţionale ale
aparatului respirator dintre care se evidenţiază capacitatea ventilatorie şi capacitatea
de difuziune a plămânilor. Toţi aceşti factori dimensionali şi capacităţile funcţionale,
fiind în plină dezvoltare şi creştere contribuie la îmbunătăţirea capacităţii aerobe
maxime a elevilor de vârstă pubertară. Concluzionând că la vârsta pubertară nu sunt
încă atinse limitele superioare ale capacităţii aerobe de efort în activităţile de
rezistenţă copiii de vârstă pubertară rămân , încă mult, sub posibilităţile adulţilor.
Participarea sistematică a elevilor de vârstă pubertară la lecţiile de educaţie fizică din
şcoală pot asigura o creştere considerabilă a capacităţii de efort aerobe, fiind ştiut
faptul că factorii dimensionali şi capacităţile funcţionale ale organelor, aparatelor şi
sistemelor implicate în asigurarea capacităţii maxime aerobe pot fi mult influenţate,
prin antrenament, între 10-20 de ani.
Particularităţile morfo-funcţionale ale vârstei pubertare ne îndreptăţesc să
apreciem această etapă a vieţii ca una dintre cele mai favorabile dezvoltării calităţilor
motrice.
În etapa pubertară, substratul morfo-funcţional al organismului favorizează în
continuare dezvoltarea vitezei sub toate aspectele (de reacţie, de repetare, de execuţie,
de deplasare), în aşa fel încât , la 14 ani, viteza mişcărilor în timpul reacţiei motrice să
se apropie de valorile constante ale adultului.
Efortul de rezistenţă într-un volum şi cu o intensitate adecvate vârstei
fiziologice a elevilor şi elevelor aflate în plin proces biologic de transformări
puberale, reprezintă un stimulent biologic preţios dezvoltării marilor sisteme
funcţionale, în special a celor angrenate în preluarea, transportul şi utilizarea
oxigenului la nivel tisular.
Efortul de forţă nu trebuie să lipsească din programul de pregătire sportivă a
elevilor de vârstă pubertară şi nici din lecţiile de educaţie fizică.
Forţa relativă (forţa raportată la greutatea corpului) stagnează sau chiar
regresează în această perioadă – mai ales cea a extensorilor, ceea ce impune utilizarea
largă a exerciţiilor de forţă destinate acestor muşchi. Prevenirea scăderii activităţii
motrice generale şi a forţei impune includerea unui complex se exerciţii de forţă în
partea fundamentală a fiecărei lecţii de educaţie fizică.
Pentru elevii de vârstă pubertară este contraindicat lucrul cu îngreuieri mari,
întrucât duce la încordări neuro-musculare foarte intense, suprasolicită muşchii,
tendoanele, ligamentele şi articulaţiile încă insuficient consolidate. De asemenea,
încordările neuro-musculare mari au efecte nefavorabile asupra dezvoltării aparatului
respirator şi circulator.
Pentru dezvoltarea îndemânării nu se recomandă efectuarea unor deprinderi
motrice complicate, care necesită o diferenţiere fină deoarece duce la suprasolicitarea
inhibiţie interne şi apariţia unor nevroze. Aceasta, datorită faptului că bagajul
deprinderilor motrice este încă mic şi persistă dezechilibrul cortical al proceselor
nervoase fundamentale, care nu favorizează efectuarea mişcărilor de îndemânare
excesiv de precis.
 Acestea fiind principalele particularităţi anatomo-fiziologice ale vârste
pubertare şi cunoscând dozarea în dezvoltarea calităţilor motrice la elevii pubertari
putem asigura în lecţia de educaţie fizică cadrul necesar unei dezvoltări fizice
armonioase, folosind mijloacele pregătirii fizice generale. Numai după ce s-a asigurat
o dezvoltare fizică generală corespunzătoare putem aborda, treptat, spre sfârşitul
perioadei, pregătirea fizică specială în funcţie de preferinţele şi aptitudinile fiecărui
elev, abordând cu curaj specializarea sportivă.
 CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ŞI METODOLOGIA
CERCETĂRII

3.1. SCOP, IPOTEZE, SARCINI

3.1.1. SCOP:
Efectuarea unui studiu comparativ pe durata unui an şcolar pentru dezvoltarea
calităţii motrice „forţa” prin utilizarea procedeului „ridicări de greutăţi”, mi-am
propus realizarea unui experiment privind eficienţa variantelor „creşterea progresivă”
şi „creşterea şi descreşterea în val” în dezvoltarea forţei la elevii din ciclul gimnazial,
clasele a VIII-a.
3.1.2. IPOTEZE
1. Dacă se acţionează sistematic, pe baza unor programări a structurilor
motrice în cadrul planificărilor, pentru dezvoltarea forţei aplicând variantele
procedeului „ridicare de greutăţi” , atuci, eficienţa acestora în dezvoltarea forţei nu
diferă semnificativ.
2. Folosirea în mod raţional şi judicios a procedeului cu încărcături pentru
dezvoltarea forţei, variantele „creşterea progresivă” şi „creşterea şi descreşterea în
val” duce la obţinerea unor performanţe motrice superioare în eforturile de forţă.
3. Prin dezvoltarea forţei prin acest procedeu se poate realiza o întărire a
stării de sănătate , implicit a capacităţii generale de pregătire a elevilor.
3.1.3. SARCINI
În vederea verificării acestor ipoteze am stabilit o serie de SARCINI în
organizarea cercetării:
a) consultarea şi studierea literaturii de specialitate în legătură cu tema
abordată;
b) stabilirea eşantioanelor de lucru ca număr de subiecţi şi categorii de
vârstă;
c) metodele de cercetare folosite;
d) pregătirea aparatelor şi a materialelor necesare;
e) programarea structurilor motrice în planificare;
f) investigarea propriu-zisă a subiecţilor;
g) centralizarea şi prelucrarea datelor; indicatorii statisitici folosiţi pentru
calcularea datelor recoltate;
 h) interpretarea datelor;
i) redactarea lucrării.

3.2. METODE FOLOSITE ÎN CERCETARE

În realizarea experimentului, care are atât un caracter practic, cât şi metodic, am
folosit următoarele metode de cercetare:
1. Studiul documentelor şcolare
2. Observaţia pedagogică
3. Studiul bibliografic de specialitate
4. Experimentul pedagogic de tip ameliorativ
5. Metoda testelor (fizice şi motrice) : probe de control, pentru obiectivizarea
potenţialului biomotric – forţa prin probe aplicate pe grupe musculare distincte
6. Metoda statico-matematico; prelucrarea datelor obţinute cu ajutorul indicilor
statici
7. Metoda grafică .

3.3. EŞANTIONUL CRCETĂRII

Studiul experimental pe care l-am efectuat în această lucrare solicită condiţii

deosebite în ceea ce priveşte eşantioanele cercetării. Clasele de elevi alese pentru
cercetare sunt clasa a VIII-a A , băieţi şi clasa a VIII-a B , băieţi, prof. Mîţu Adrian
George, acesta trebuie să aibă o omogenitate bună şi trebuie să fie sensibil egale la
media ponderală în urma trăsăturilor iniţiale. Cercetarea a fost desfăşurată pe
parcursul anului şcolar 2013-2014 începând cu testarea iniţială din luna octombrie
2013 şi testarea finală din iunie 2014.
Atât la începutul experimentului (testarea iniţială), cât şi la sfârşitul
experimentului (testarea finală), probele au fost date în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi
materiale de către toţi elevii .
În urma acestei operaţii am planificat dezvoltarea forţei pe variantele
procedeului la fiecare clasă după cum urmează :
- la clasa a VIII-a A am aplicat varianta creşterii progresive a încărcăturii;
- la clasa a VIII-a B am aplicat varianta creşterii şi descreşterii în val.
Cercetarea a avut loc la Şcoala Gimnazială „Gheorghe Manu” Budeşti.

3.4. PROBE MOTRICE APLICATE PE EŞANTION

 Asupra eşantionului am stabilit patru probe : de forţă în regim de rezistenţă,
folosind ca greutate greutatea propriului corp şi înregistrate prin număr de repetări.
Probele vizează grupe musculare diferite a căror forţă a fost dezvoltată prin aceleaşi
structuri motrice, dar aplicate specific variantelor procedeului la clasă.
1. Flotări în sprijin culcat facial, cu mâinile pe banca de gimastică, vârfurile
picioarelor pe sol şi cu călcâiele lipite. Se execută cu corpul drept o flotare completă
cuprinzând o îndoire a braţelor până la atingerea băncii cu pieptul şi o întindere
completă a braţelor.
2. Genuflexiuni din stând, picioarele depărtate la nivelul umerilor, la ceafă.
Se consideră completă o genuflexiune după o îndoire a genunchilor la atingerea
călcâielor cu bazinul şi o întindere completă a acestora.
3. Extensii ale trunchiului cu mâinile la ceafă din culcat facial- 45 de grade;
4. Ridicarea trunchiului la verticală, cu mâinile la ceafă, din culcat dorsal –
90 de grade.
Testele au fost aplicate unitar tuturor elevilor.

3.5. INDICATORII STATISTICI FOLOSIŢI PENTRU

CALCULAREA DATELOR RECOLTATE
Eficienţa unei metode se apreciază după performanţele obţinute, după
contribuţia ei la realizarea sau nerealizarea obiectivelor propuse.
Îşi justifică asemenea atribute acea metodă care prin propria aplicare
favorizează obţinerea unor rezultate superioare, care produce maximum de modificări
în condiţii minime de timp şi efort, de cheltuieli materiale posibile, asigurând un grad
de înaltă perfecţiune şi calitate.
În lucrarea de faţă, în analiza şi înterpretarea datelor culese la cele două testări
iniţiale şi finale s-au folosit următorii indicatori statistici:
Media aritmetică – indicatorul statistic cel mai des utilizat în interpretarea
datelor recoltate şi care ia în considerare toate calculele interioare:
X = media aritmetică
Un procedeu folosit pentru calcularea mediei aritmetice, la un număr mai mic
sau mai mare de cazuri este următorul :
X = Ʃx/n
Ʃx- suma valorilor individuale
n - număr de cazuri
Statistica ne ajută să analizăm cauzele şi să eleminăm factorii perturbatori. Tot
ce ne pune la dispoziţie o serie de parametri, referitor la datele obţinute, ne pot indica
tendinţa fenomenelor de a se grupa în jurul unor cifre, împrăştierea datelor înregistrate
în jurul unor parametri de tendinţă, deci, măsura în care colectivul cercetat este
omogen sau nu, din punct de vedere al mobilităţii cercetării, legătura ce există între
doi sau mai mulţi factori şi direcţia pozitivă sau negativă care se influenţează reciproc.
Amplitidinea (W) corespunde intervalului dintre valoarea maximă şi cea
minimă a unei serii de valori. Cu cât intervalul este mai mic omogenizarea
colectivului respectiv este ma mare şi invers. Dintre două colective, cel care are
amplitudinea mai mică este omogen, datele fiind mai grupate.
W= Xmax – Xmin
Xmax – valoarea cea mai mare
Xmin – valoarea cea mai mică
Eroarea medie (Em) = S /√ N
Abaterea standard (sau eroarea standard – S) este indicatorul dispersiei care se
foloseşte cel mai des în practica cercetării ştiinţifice.
Se calculează după formula :
Ʃ ( X i− X )
S=
√ n−1
Xi – valoarea individuală
X - media aritmetică
Xi – X = diferenţa dintre valoarea individuală şi media aritmetică
N – numărul de cazuri
Abaterea standard ne arată dispersia de la media unei serii de valori, indicând
gradul de omogenitate sau dispersiune a colectivului precum şi dacă, eşantionul a fost
sau nu bine ales din punct de vedere al parametrului respectiv.
Abaterea standard are întotdeauna înainte semnul ± şi reprezintă standardul cu
care se poate abate de la media aritmetică fiecare din valorile individuale. Cu cât
abaterea tip va fi mai mică, va arăta cu atât mai mult ca media ce caracterizează mai
bine eşantionul. Valorile care se abat de la medie în plus sau în minus cu o singură
(Ʃ) , caracterizează foarte bine media şi este tipică pentru valorile ce se abat cu plus
sau minus 3 Ʃ.
a. Se calculează diferenţele dintre fiecare valoare individuală şi media
aritmetică;
b. Se ridică la patrat fiecare diferenţă calculată;
c. Se calculează suma diferenţelor ridicate la patrat;
d. Se împarte la (n-1) suma patratelor diferenţelor;
e. Se extrage rădăcina pătrată;
 Coeficientul de variabilitate (Cv); reprezintă raportul dintre abaterea tip şi
media aritmetică după formula propusă de Pearson, în care :
Es
Cv = 100
X

Cv - coeficient de variabilitate
Es – abatere standard
X – media aritmetică
Valoarea acestuia este invers proporţională cu omogenitatea. Un coeficient de
variabilitate de ± 10% indică dispersiune mică, deci, o foarte bună omogenitate a
colectivului, între plus şi minus 10%-20% el indică o variabilitate medie, deci, o bună
omogenitate, iar când acest coeficient depăşeşte 20% şi se situează între 21% - 31%
indică o dispersiune mai mare şi poate fi caracterizat din punct de vedere al
omogenităţii, mediocru. Peste plus 30% indică o dispersiune mare şi colctivul poate fi
caracterizat , din punct de vedere al omogenităţii, slab.
Acest indicator permite compararea datelor exprimate în unităţi de măsură
diferite (cm, s, Kg, puncte) ceea ce nu se întâmplă în cazul abaterii standard exprimată
în unitatea de măsură a variabilei respective.
Indicele de corelaţie (rxy ): reprezintă gradul de legătură dintre două fenomene,
dintre două şiruri de date reprezentând performanţele, sau dintre rangul de clasificare
a subiecţilor unui colectiv din punct de vedere a două variabile diferite.

( Xi−X ) (Yi−Y )
rxy = ∑ nTxTy
Xi− X = diferenţa individuală faţă de media de la proba X
Yi−Y = diferenţa individuală faţă de media de la proba Y
( Xi− X ) (Yi−Y ) = produsul diferenţelor

Ordinea operaţiilor
a. Calculăm media aritmetică la prima probă;
b. Calculăm media aritmetică la a doua probă;
c. Calculăm diferenţa faţă de media fiecărei variabile acordând atenţie
deosebită semnului pentru fiecare şir;
d. Înmulţind dx cu dy la fiecare subiect trecem valorile pozitive şi negative în
eubricile corespunzătoare
 Suma algebrică a celor două rubrici ne va da în final suma produselor cu
semnul pozitiv sau negativ:
a. Calculăm abaterea standard la fiecare şir de date;
b. Înlocuim datele în formulă şi obţinem coeficientul de corelaţie.
Rata de progres (Rp) reprezintă progresul realizat între două testări şi se calculează în
procente
Valoare Finală−Valoare Iniţială %
Valoare iniţială
Rp =

3.6. ETAPELE CERCETĂRII

Etapa I În vederea realizării obiectivelor propuse a trebuit să stabilesc, în
primul rând , eşantionul cu particularităţile colectivului şi ale fiecărui individ în
parte cuprins în lotul de experiment.

Etapa a II-a Învestigarea iniţială a motricităţii elevilor în vederea stabilirii

ratei progresului

flotări în sprijin cu mâinile pe banca de gimnastică, vârfurile picioarelor

pe sol şi cu călcâiele lipite;
genuflexiuni cu mâinile la ceafă şi şi picioarele depărtate la nivelul
umerilor;
ridicări ale trunchiului din culcat dorsal cu mâinile la ceafă;
extensii ale trunchiului din culcat facial cu mâinile pe ceafă;

Etapa a III-a Elaborarea documentelor de planificare şi metodologia aplicării

structurilor motrice pe fiecare grupă experimentală în funcţie de varianta
procedeului ce-i revine.

Etapa a IV-a Testarea finală pe aceleaşi probe de control.

Etapa a V-a Înregistrarea tuturor datele la toate testările

Etapa a VI-a Prelucrarea şi interpretarea datelor

3.7. PLANURULE DE PREGĂTIRE FOLOSITE

  CLASA a VIII-a A
La această clasă dezvoltarea forţei s-a efectuat folosindu-se procedeul
metodic „CREŞTEREA PROGRESIVĂ A ÎNCĂRCĂTURII”.

La începutul experimentului s-a efectuat o testare a posibilităţilor maxime în

cadrul fiecărui exerciţiu folosit. În funcţie de rezultatele obţinute s-au stabilit
procentajele şi echivalentul lor în greutăţi pentru fiecare elev.

Lecţiile nr. 1-3

Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi , procentele menţionate mai jos reprezintă

cât la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 40% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 50% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 60% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
5 x 10% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 20% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 30% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 40% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 50% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 60% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 2 ori

Grupa nr. 3
5 x 10% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 20% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 30% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 40% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 50% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
se repetă seria de 3 ori

Lecţiile nr. 4-6

Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 50% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 60% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 70% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
5 x 10 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 20 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 30 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 40 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 50 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 65 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 75 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 80 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 90 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 1 ori

Grupa nr. 3
5 x 10% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 20% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 30% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 40% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 50% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 60% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
se repetă seria de 3 ori

Lecţiile 7-9
Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 50% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 60% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 70% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
5 x 10 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 30 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 50 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 60 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 80 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 100 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 1 ori

Grupa nr. 3
5 x 20% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 40% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 60% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 80% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 100% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
se repetă seria de 3 ori

Lecţiile 10-12
Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 20% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 40% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 60% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 80% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 100% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
10 x 20% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
8 x 40% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
6 x 60% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
4 x 80% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
2 x 100% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 3
10 x 40 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
8 x 60 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
 6 x 80 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 100 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
se repetă seria de 3 ori

Lecţiile 13-15
Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
10 x 10% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 20% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 30% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 40% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 50% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
10 x 20 extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză 45
sec.;
8 x 40% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
6 x 60% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
4 x 80% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
2 x 100% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
se repetă seria de 3 ori
Grupa nr. 3
10 x 50% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
10 x 60% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
10 x 70% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
10 x 80% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
10 x 90% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
10 x 100% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de trei ori

CLASA a VIII-a B
La această clasă dezvoltarea forţei s-a efectuat folosind procedeul
„CREŞTEREA ŞI DESCREŞTEREA ÎN VAL A ÎNCĂRCĂTURII”

La începutul experimentului s-a efectuat o testare a posibilităţilor maxime în

cadrul fiecărui exerciţiu folosit. În funcţie de rezultatele obţinute s-au stabilit
procentajele şi echivalentul lor în greutăţi pentru fiecare elev.

Lecţiile nr. 1-3

Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi , procentele menţionate mai jos reprezintă

cât la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 40% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 35% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 45% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 55% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
5 x 50% (din posibilităţile maxime) ridicarea barei la piept
int.100%, pauză 45 sec., mers
se repetă seria de 2 ori

Grupa nr. 2
5 x 10% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 20% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 15% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 25% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 20% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 30% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 35% împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 1 ori

Grupa nr. 3
5 x 10% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 20% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 25% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 35% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 30% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 40% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 35% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 45% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
5 x 40% ridicarea barei deasupra capului sus, int. 100%, pauză 45 sec;
se repetă seria de 1 ori

Lecţiile nr. 4-6

Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 35% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 45% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 50% , semigenuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
se repetă seria de 2 ori

Grupa nr. 2
5 x 10 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 20 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 15 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 25 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 35 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 30 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 40 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 35 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 45 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 40 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 50 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 1 ori

Grupa nr. 3
5 x 30% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 40% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 35% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 45% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 40% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 50% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 45% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 55% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 65% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
5 x 60% aşezat cu spatele sprijinit ridicarea barei la piept, int. 100%, pauză 45 sec.;
se repetă seria de 2 ori

Lecţiile 7-9
 Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 30% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 35% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 45% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 35% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 45% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 40% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 50% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 45% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
5 x 55% , genuflexiuni cu haltera la spate,
int. 100%, pauză 45 sec., mers;
se repetă seria de 2 ori

Grupa nr. 2
5 x 20 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 40 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 30 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 50 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 40 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 60 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 50 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 70 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 60 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 80 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 70 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 90 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 80 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
5 x 100 % împins culcat , int. 100%, pauză 45 sec., activă;
se repetă seria de 1 ori

Grupa nr. 3
5 x 60% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 80% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 70% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 90% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 80% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 70% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 90% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 80% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
5 x 80% flexii din culcat dorsal cu o greutate pe piept, int. 100%, pauză 45 sec. ;
se repetă seria de 2 ori

Lecţiile 10-12
Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
5 x 50% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 70% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 60% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 80% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 90% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
5 x 90% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o greutate la ceafă, int. 100%,
pauză 45 sec. ;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 2
10 x 50% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
8 x 70% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
6 x 60% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
4 x 80% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
2 x 70% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
2 x 90% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
2 x 80% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
2 x 100% flexii din culcat dorsal cu o bară pe piept , int. 100%, pauză 45 sec.;
se repetă seria de 3 ori

Grupa nr. 3
10 x 40 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
8 x 60 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
6 x 50 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 70 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
8 x 60 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 80 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 70 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 90 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 80 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
4 x 100 % împins-culcat, int. 100%, pauză 45 sec., activă
se repetă seria de 3 ori

Lecţiile 13-15
Se lucrează pe grupe a câte 5 elevi, procentele menţionate mai jos reprezintă cât
la sută din posibilităţile maxime în cadrul acelui exerciţiu, la fiecare lecţie grupele
schimbând exerciţiul între ele.

Grupa nr. 1
10 x 40% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 60% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 50% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 70% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 60% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 80% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 70% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 90% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 80% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
10 x 100% semigenuflexiuni cu desprindere , cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45
sec;
se repetă seria de 2 ori

Grupa nr. 2
10 x 60% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
8 x 80% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
6 x 70% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
4 x 90% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
4 x 90% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
2 x 100% extensii ale spatelui din culcat ventral cu o bară la ceafă, int. 100%, pauză
45 sec.;
se repetă seria de 3 ori
Grupa nr. 3
10 x 50% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
8 x 60% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
6 x 40% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
4 x 60% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 80% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 70% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 90% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 80% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;
2 x 100% genuflexiuni cu o bară pe umeri, int. 100%, pauză 45 sec., activă;

se repetă seria de 2 ori

Pe parcursul unui an şcolar am folosit aceste sisteme de lecţii atât în primul
semestru al anului şcolar cât şi în cel de-al doilea, de menţionat că durata în timpul
unei lecţii a fost de 20 min.

CAPITOLUL IV
REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR

4.1. PROBELE ŞI REZULTATELE OBŢINUTE ÎN URMA

INVESTIGĂRII EŞANTIONULUI ALES

TESTAREA INIŢIALĂ

Tabel rezultate – cls a VIII-a A , grupa experimentală 1, octombrie 2013

Nr. Nume şi Flotări Genuflexiuni Extensii Rid. trunchi din

crt. prenume trunchi culcat dorsal
1. B.M.L. 27 122 46 44
2. C.R.A. 39 106 52 52
3. C.O.H. 22 47 47 62
4. C.M.A. 23 106 52 47
5. D.E.M. 22 72 55 62
6. D.F. 17 32 54 56
7. F.A. 26 92 52 52
 8. I.L.R. 27 77 40 49
9. M.S. 29 62 72 45
10. M.A.I. 23 47 72 40
11. N.G.Ş. 25 72 47 62
12. P.R.A. 10 72 47 49
13. S.D.C. 22 70 55 50
14. S.A.A. 27 76 47 49
15. V.A.N. 25 92 54 58

W 29 90 32 22
X 24,26 76,33 52,80 51,80
Es 6,25 24,38 8,84 6,88
Cv 25,75 31,94 16,74 13,28

Tabel rezultate – cls a VIII-a B , grupa experimentală 1, octombrie 2013

Nr. Nume şi prenume Flotări Genuflexiuni Extensi Rid. trunchi din

crt. i culcat dorsal
trunchi
1. B.B. 23 79 60 65
2. C.I.E. 39 122 74 64
3. C.N.E. 25 82 72 62
4. D.A. 24 45 67 74
5. D.M. 19 82 92 92
6. D.V.C. 29 67 67 69
7. D.A.M. 30 92 67 67
8. D.A. 22 87 69 62
9. G.E.A. 15 72 50 62
10. I.A.F. 32 77 52 40
11. N.I.V. 21 102 112 77
12. P.Ş. 25 62 52 58
13. S.N.S. 27 82 72 67
14. T.V.B. 19 87 62 47
15. Y.A.I. 25 84 82 44

W 24 77 62 52
X 25 81,60 70 63,33
Es 6,04 17,41 16,15 13,10
Cv 24,16 21,33 23,67 20,68

TESTAREA FINALĂ

Tabel rezultate – cls a VIII-a A , grupa experimentală 1, iunie 2014

Nr. Nume şi prenume Flotări Genuflexiuni Extensi Rid. Trunchi din

crt. i culcat dorsal
trunchi
1. B.M.L. 42 112 76 74
2. C.R.A. 40 122 67 76
3. C.O.H. 34 93 77 66
4. C.M.A. 39 132 70 76
5. D.E.M. 30 96 87 67
6. D.F. 25 77 102 60
7. F.A. 35 112 74 62
8. I.L.R. 40 107 82 72
9. M.S. 54 102 67 59
10. M.A.I. 34 70 102 71
11. N.G.Ş. 36 90 82 66
12. P.R.A. 32 92 67 65
13. S.D.C. 46 100 60 85
14. S.A.A. 41 100 87 74
15. V.A.N. 42 96 62 62

W 29 62 42 26
X 38 100 77,46 69
Es 7,74 14,70 13 6,67
Cv 20,36 14,70 16,78 9,66
Tabel rezultate – cls a VIII-a B , grupa experimentală 1, iunie 3014

Nr. Nume şi prenume Flotări Genuflexiuni Extensi Rid. Trunchi din

crt. i culcat dorsal
trunchi
1. B.B. 33 97 82 77
2. C.I.E. 44 122 107 82
3. C.N.E. 44 97 92 72
4. D.A. 37 63 80 87
5. D.M. 37 97 97 122
6. D.V.C. 40 92 97 87
7. D.A.M. 51 97 97 96
8. D.A. 40 97 96 82
9. G.E.A. 37 92 75 82
10. I.A.F. 30 92 92 62
11. N.I.V. 42 122 102 102
12. P.Ş. 26 87 77 72
13. S.N.S. 31 102 87 82
14. T.V.B. 32 97 82 76
15. Y.A.I. 31 87 87 57

W 25 59 32 65
X 37 96 90 82,53
Es 6,65 13,91 9,50 17,35
Cv 17,97 14,48 10,55 21,02

4.2. ANALIZA COMPARATIVĂ ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR OBŢINUTE DE GRUPA DE EXPERIMENT LA
TESTAREA INIŢIALĂ ŞI FINALĂ
 1. FORŢA MEMBRELOR SUPERIOARE
Rezistenţa locală în regim de forţă a musculaturii exterioare a membrelor
superioare şi a centurii scapulo-humerale a fost testată prin flotări care au fost
executate în sprijin pe banca de gimnastică. Fiecare subiect a efectuat până la refuz
exerciţiul.

FLOTĂRI
40
35
30
25
20
EVALUAREA INITIALA
15 Coloană1
10
5
0
W
X
Es
Cv

Figura 7

După cum se observă media aritmetică(X) la testarea iniţială a fost de 24,26

repetări , iar la cea finală a fost de 38 repetări.
Abaterea standard (Es) arată o împrăştiere largă a datelor, media
caracterizând mai slab colectivul respectiv.
Coeficientul de variabilitate (Cv) de 25,75% la testarea iniţială, indică o
dispersie mare, deci o lipsă de omogenitate a colectivului din acest punct de vedere.
Se observă că la testarea finală, ca urmare a aplicării procedeelor de dezvoltare a
forţei, coeficientul de variabilitate a scăzut la 20,36% deci, omogenitatea
colectivului a crescut.

2. FORŢA MUSCULATURII ABDOMINALE

 Exerciţiul folosit ca probă de control a fost: ridicări de trunchi din culcat dorsal
cu mâinile la ceafă.

Datorită lucrului până la refuz, avem de-a face cu un efort de forţă în regim de
rezistenţă a musculaturii abdominale.

RIDICĂRI TRUNCHI DIN CULCAT DORSAL

70

60

50

40

30 EVALUAREA INITIALA
Coloană1
20

10

0
W
X
Es
Cv

Figura 8

Media aritmetică , la testarea iniţială, a fost de 51,80 repetări faţă 69 repetări

la testarea finală, aici remarcându-se o creştere cu o medie de 17,20 repetări în
intervalul de timp lucrat.

Abaterea standard , având valori de 6,88 , respectiv 6,67, arată o cacaterizare

bună între cele două testări.

Coeficientul de variabilitate arată valori de 13,28% şi 9,66% ceea ce indică o

omogenitate bună la cele două testări.

3. FORŢA MEMBRELOR INFERIOARE

Exerciţiul folosit – genunflexiuni din stând cu mâinile pe ceafă . Este un
efort de forţă în regim de rezistenţă şi se execută până la refuz.
 GENUFLEXIUNI
100

90

80

70

60

50
EVALUAREA INITIALA
Axis Title 40 Coloană1

30

20

10

0
W
X
Es
Cv

Figura 9

După cum se observă media aritmenică (X) la testarea iniţială a fost de 76,38
repetări, iar la cea finală a fost de 100 repetări.

Abaterea standard (Es) a scăzut de la 24,38, la testarea iniţială , la 14,70 la

testarea finală , reieşind de aici o îmbunătăţire a omogenităţii colectivului.

Coeficientul de variabilitate (Cv) , la testarea iniţială , fiind mai mare

(31,94%) indică o dispersie foarte mare , deci o omogenitate mică. La testarea finală
(14,70%) , în ceea ce priveşte forţa picioarelor, se remarcă o creştere substanţială a
omogenităţii colectivului.

4. FORŢA MUSCULATURII SPATELUI

A fost testată în scopul determinării gradului dezvoltării ei , fiind unanim

recunoscută importanţa pe care o are în ţinuta elevilor, în general, şi rolul ei în special,
asupra menţinerii coloanei vertebrale în limite normale.
 Exerciţiul folosit – extensii ale trunchiului , cu mâinile la ceafă, din culcat
facial.

EXTENSII TRUNCHI
80

70

60

50

40
EVALUAREA INITIALA
30 Coloană1

20

10

0
W
X
Es
Cv

Figura 10

Media aritmetică, la testarea iniţială, a fost de 52,80 repetări faţă de 77,46

repetări la testarea finală, aici remarcându-se o creştere cu o medie de 25 repetări în
intervalul de timp lucrat.

Abaterea standard având valori de 8,84 şi respectiv 13, arată o caracterizare

bună între cele două testări.

Coeficientul de variabilitate arată valori de 16,74 % şi 16,78% ceea ce indică o

omogenitate bună la cele două testări.

4.3. ANALIZA COMPARATIVĂ ŞI INTERPRETAREA

REZULTATELOR OBŢINUTE LA TESTAREA FINALĂ DE
CELE DOUĂ GRUPE
 Prin această analiză am încercat să evidenţiez eficienţa variantelor „creşterii
progresive a încărcăturii” şi „varianta creşterii şi descreşterii în val” faţă de alte
procedee de dezvoltare a forţei.

1. FORŢA MEMBRELOR SUPERIOARE

FLOTĂRI
40
35
30
25
20
15
10
5
0
W
X
Es
Cv

CLASA a VIII-aFigura
A nr. 11
Coloană1

După cum se observă media aritmetică (X) , la testarea clasei experiment 1 a

fost de 38 repetări, iar la clasa experiment 2 a fost de 37 repetări, mai mică în medie
cu 1 repetări.

Abaterea standard (Es) , cuprinsă între 7,74 la clasa a VIII-a A, respectiv 6,65
clasa a VIII-a B, arată o împrăştiere mică a datelor, media caracterizând bine
colectivele de elevi.

Coeficientul de variabilitate (Cv) de 20.36 % la clasa a VIII-a A şi de 17,97 %

la clasa a VIII-a B, indică o dispersie mică, deci o omogenitate bună a colectivelor din
acest punct de vedere.

2. FORŢA MUSCULATURII ABDOMINALE

 RIDICĂRI TRUNCHI DIN CULCAT DORSAL

90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
W
X
Es
Cv
CLASA a VIII-a A
Figura nr. 12Coloană1

Media aritmetică la testarea finală a fost de 69 repetări la clasa a VIII-a A , iar la clasa
a VIII-a B de 82,53, aici remarcându-se o creştere cu o medie de 14 repetări la grupa 2
de experiment.

Abaterea standard , la clasa a VIII-a A , având valori de 6,67, arată o omogenitate

bună , iar la clasa a VIII-a B s-a înregistrat o omogenitate medie.

Coeficientul de variabilitate arată valori de 9,66% şi respectiv 21,02% , ceea ce indică

o dispersie mare la cel de-al doliea colectiv.
 3. FORŢA MEMBRELOR INFERIOARE

GENUFLEXIUNI

100
90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
W
X
Es
Cv
CLASA a VIII-a A
Figura nr. 13Coloană1

După cum se observă , media aritmetică (X) la testarea finală a fost mai mare la clasa
de experiment 1 decât la clasa de experiment 2.

Abaterea standard (Es) la ambele colective sunt valori suprinse între 10% şi 15%,
ceea ce înseamnă o bună omogenitate la aceeaşi probă.

Coeficientul de variabilitate (Cv) s-a încadrat între 14% şi 15% , fapt ce indică o
variabilitate medie, deci o omogenitate bună.
 4. FORŢA MUSCULATURII SPATELUI

EXTENSII DE TRUNCHI

90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
W
X
Es
Cv

CLASA a VIII-a Anr.

Figura 14Coloană1

Media aritmetică la testarea finală a fost de 77,46 repetări la clasa a VIII-a A , iar la
clasa a VIII-a B de 90.

Abaterea standard , având valori de 13 şi 9,50 arată o omogenitate bună la ambele

colective.

Coeficientul de variabilitate arată valori de 16,78% şi respectiv 10,55% , ceea ce

indică o dispersie medie la cele două colective.
Pentru a evidenţia progresul înregistrat de fiecare clasă în urma aplicării procedeelor
de dezvoltare a forţei, am calculat rata progresului la fiecare probă.

După cum se observă şi în graficul alăturat, colectivul clasei de experiment, la care s-

au aplicat variantele creşterii progresive a încărcăturii şi creşterii şi descreşterii în val ,
a realizat un progres semnificativ faţă de clasa martor la aproape la toate probele.

RATA DE PROGRES

60

50

40

30

20

10

0
FLOTĂRI
GENUFLEXIUNI
EXTENSII
RIDICĂRI DIN CD

Figura nr. 15
CLASA a VIII-a A Coloană1
 CAPITOLUL V
CONCLUZII
Concluzii teoretice

1. Exerciţiile pentru dezvoltarea forţei s-au numărat printre preferatele elevilor de

clasa a VIII-a

2. În abordarea acestor tipuri de exerciţii trebuie acordată o deosebită atenţie ,

întrucât elevii prezintă caracteristici fizice diverse, drept care , necesită respectarea
unor indicaţii metodice diverse, în funcţie de vârstă.

3. Procedeele de „creştere progresivă a încărcăturii” şi „ creşterea şi descreşterea

în val” adaptate corespunzător se constituir în procedee eficiente de dezvoltare a
forţei.

Concluzii experimentale

1. Prin utilizarea în mod judicios a celor două procedee de dezvoltare a forţei

„creştere progresivă a încărcăturii” şi „ creşterea şi descreşterea în val” corecte,
adaptate şi eşalonate pe parcursul unui an şcolar, vine şi confirmă prima ipoteză a
cercetării, şi anume, se obţin rezultate superioare în eforturile care solicită forţa.

2. Prin utilizarea judicioasă a celor două procedee se constată şi influenţe pozitive

asupra sănătăţii elevilor şi asupra capacităţii motrice generale.

3. Prin adaptarea corespunzătoare a exerciţiilor cu greutăţi la cerinţele şi condiţiile

materiale din şcoală s-a dovedit experimental că acestea au devenit mijloace eficiente
ale educaţiei fizice şcolare.

4. Dacă se lucrează în mod ştiinţific şi constant, după programe foarte clar

precizate, atunci câştigurile în dezvoltarea forţei vor fi mari şi sunt obţinute de către
toţi elevii, ceea ce conduce la creşterea omogenităţii claselor.
 Datele obţinute arată că obiectivele propuse au fost îndeplinite. Acestea s-au
reflectat în creşterea indicilor motrici a fiecărui elev la testările finale faţă de cele
iniţiale. De asemenea, am observat o atitudine pozitivă a acestora faţă de ora de
educaţie fizică , de activităţile extraşcolare legate de participarea la copetiţii sportive,
o creştere a performanţelor sportive, a disponibilităţii în vederea integrării socio-
profesionale mai rapide.
 BIBLIOGRAFIE

1. ARDELEAN, T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism,

Bucureşti, I.E.F.S. , 1990
2. ARDELEAN, T., Viteza şi forţa în atletism. Contribuţii teoretice privind
valorificarea potenţialului de viteză la copiii de 11-14 ani. Teză de doctorat,
Bucureşti, 1991
3. BAROGA , L. . Educarea calităţilor fizice combinate , Bucureşti, Ed. Sport
turism 1984
4. BARROW, H. , M c GEE, R., A Practical Approach to Meansurement in
Physical Education , Philadelphia, Lea & Fiebiger, 2nd edition, 1971
5. BASCO, C., şi colab., Antrenamentul de rezistenţă /viteză/forţă În: Sportul
de Performanţă , nr. 258, 1992
6. BOTA, C. , PRODESCU, B., Fiziologia educaţiei fizice şi sportului.
Ergofiziologie, Rm. Vâlcea, Ed. Antim Ivireanul, 1997
7. CÂRSTEA, GH., Educaţie fizică- fundamente teoretice şi metodice,
Bucureşti, A.N.E.F.S., 1997
8. CÂRSTEA, GH., Educaţie fizică- fundamente teoretice şi metodice,
Bucureşti, Casa de Editură Petru Maior , 1999
9. CÂRSTEA , GH., Teoria şi metodica educaţie fizice şi sportului , Bucureşti,
Ed. Universul, 1993
10. CÂRSTEA, GH., Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – pentru
examenele de definitivat şi gradul didactic II, Bucureşti, Ed. AN-DA, 2000
11. CERGHIT, I., Metode de învăţământ, Bucureşti, Ed. EDP-RA, 1997
12. COLIBABA-EVULEŢ, D., BOTA, I., Jocuri sportive. Teorie şi metodică ,
Bucureşti, Ed. Aldin, 1998
13. Curriculum Naţional, Programe şcolare pentru clasa a VIII-a, Bucureşti,
M.E.N., Consiliul Naţional pentru Curriculum, 1999
14. DEMETER, A., Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice ,
Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1981
15. DEMETER, A., Fiziologia şi biochimia dezvoltării calităţilor motrice ,
Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1983
16. DRAGNEA, A. şi colab. , Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed.
Cartea Şcolii, 2000
17. DRAGNEA, A. şi colab. , Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed.
FEST, 2000
18. DRAGNEA , A., BOTA, A., Teoria activităţilor motrice, Bucureşti, EDP,
1999
19.DRAGNEA , A., Măsurarea şi evaluarea în educaţia fizică şi sport ,
Bucureşti , Ed. Sport Turism, 1984
20. DRAGNEA, A., Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice, Bucureşti,
Centrul de multiplicare A.N.E.F.S. , 1991
21. DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, Bucureşti, ADP, 1996
22. EPURAN, M., Psihologia educaţie fizice, vol. III, reeditare, Bucureşti,
A.N.E.F.S., 1992
23. EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, ed. a II-a ,
Bucureşti, A.N.E.F.S. , 1992
24. EPURAN, M., Metodologia cercetării activităţilor corporale, ed. a II-a ,
Bucureşti, Ed. FEST , 2005
25. EPURAN, M., HORGHIDAN , V., Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti,
A.N.E.F.S. , 1994
26. EPURAN , M., Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Ed. Sport-Turism,
1990
27. FLORESCU, C., DUMITRESCU, V., PREDESCU, A., Metodica
dezvoltării calităţilor fizice, Bucureşti, Ed. Consiliului Naţional pentru
Educaţie Fizică şi Sport, 1969
28. GAGEA, A., Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport,
Bucureşti, ED. Fundaţiei „România de mâine”, 1999
29. HORGHIDAN, V., Metode de psihodiagnostic, Bucureşti, EDP, 1998
30. HORGHIDAN , V., Dezvoltarea capacităţii psihomotrice prin activităţi de
corporale sportive. Teză de doctorat, Bucureşti, 1980
31. HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricităţii. Note de curs – master,
Bucureşti, A.N.E.F.S. 1998
32. Instrucţiuni privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de educaţie fizică
şi sport în învăţământul preşcolar, primar, gimnazial, liceal şi profesional.
Aprobat cu Ordinul Ministrului Educaţiei şi Învâţământului nr. 6226/1982,
Bucureşti, 1986
33. ION, T. R., Evaluarea în procesul didactic, Bucureşti, ADP, 2000
34. Le Petit Larousse, Paris, Nouvelle, 1994
35. MANNO, R., Aprecierea calităţilor motrice la sportivii juniori. În : Sportul
la copii şi juniori, LXIII, 1986
36. MANNO, R., Calităţi de coordonare . În : Sportul de performanţă , nr. 261,
1987
37. MANNO, R., Les bases de l’entraînement sportif. În: Revue EpS, 1992
38. MOANŢĂ, A. D. , Pregătirea fizică în jocul de baschet, Bucureşti, PRO-
Editura 2000
39. NECULAU, A., şi colab. Psihopedagogie, Iaşi Ed. Spiru Haret, 1995
40. NEUMANN, G., Adaptarea în antrenamentul de rezistenţă . În: Sportul de
performanţă
41. NICOLA, I., Pedagogie, Bucureşti, EDP, 1992
42. OPRESCU, V., Aptitudini şi Atitudini, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991
43. Potenţialul biomotric al elevilor din clasele IX – XII, Bucureşti, 1982-1983
44. Potenţialul biomotric al elevilor din clasele V - VIII, Bucureşti, 1982-1983
45. Programa de educaţie fizică pentru învăţământul gimnazial, liceal şi
profesional, Bucureşti, EDP, 1989
46. STĂNESCU, M., Educaţia fizică pentru preşcolari şi şcolari mici, Bucureşti,
Ed. Esmne, 2002
47. STOICA, M., Capacităţile motrice în atletism, Bucureşti, Ed. Printech, 2000
48. ŞCHIOPU, U., Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1997
49. ŞERBĂNOIU, S., Capacităţile coordinative în sportul de performanţă,
Bucureşti, Ed. Afir, 2002
50. ŞICLOVAN, I., Teoria educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. Sport-
Turism, 1979
51. Sistemul Naţional de Evaluare la disciplina Educaţie fizică şi sport, M.E.N. ,
Serviciul Naţional de Evaluare şi Examinare, Bucureşti, 1999
52. Studiu comparativ al potenţialului biomotric al elevilor din clasele V-VIII, la
a treia ediţie a evaluării, Bucureşti, Centrul de Cercetări pentru probleme de
Sport, 1996
53. TUDOR, V., Aptitudinile în structura personalităţii. Dinamica aptitudinilor
implicate în practicarea exerciţiilor fizice. Referat doctorat nr. 1 Bucureşti,
1998
54. TUDOR, V., Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare –
componente ale capacităţii motrice, Bucureşti, Ed. RAI, 1999
55. TUDOR, V., Problematica evaluării în educaţie fizică şcolară. Aspecte
fundamentale şi criterii de evaluare. Referat doctorat nr. 3 Bucureşti, 1998
56. TUDOR , V., Evaluarea în educaţia fizică şcolară , Bucureşti, Ed. Printech,
2001
57. TUDOR, V., Măsurare şi Evaluare în cultura fizică şi sport. Ed. Alpha,
Buzău, 2005
58. TUDOR, ŞT., Elemente de statistică aplicată, Bucureşti, A.N.E.F.S. , 1993
59. UNGUREANU, O., Detentă şi aparate de măsură . În: Educaţie fizică şi
sport, nr. 5, 1968
60. VINŢANU, N., Educaţia adulţilor, Bucureşti, EDP, 1998
61. VINŢANU, N., Prelegeri despre educaţia sportivă , Bucureşti, Ed.
ProTransilvania, 1998
62. WEINECK, J., Biologie du sport, Paris, Vigot, 1992
63. WEINECK, J., Entreinamento optimo, Barcelona, Editorial Hispano Europea
S.A. 1994
64. ZAŢIORSKI, V. M., Calităţile fizice ale sportului, Bucureşti, I.C.F., 1968
65. TUDOR, V., CRIŞAN, D. I., Forţa – aptitudine motrică , Ed. BREN,
Bucureşti, 2007