Tema 4

CRIZELE ŞI GESTIONAREA LOR

1. Definirea crizelor
În întreaga sa istorie şi evoluţie societatea umană a fost marcată, la o scară
temporală sau spaţială mai mare (războaie) sau mai mică (conflicte locale), de anumite
tensiuni, contradicţii, acumulări de divergenţe dereglatoare, care au implicat o parte sau
chiar toate domeniile vieţii sociale. Convenţional aceste acumulări sau antagonisme pe
diferite domenii de activitate la nivel macro sau micro social au fost denumite “crize” sau
“situaţii de criză”.
Studiul crizelor internaţionale sub forma unei anumite metodologii care să aplice
principii ştiinţifice este un fenomen recent.
Primele sinteze pe această temă datează de la mijlocul anilor ’70 ai secolului XX.
Cercetările realizate în SUA, stimulate de criza rachetelor din Cuba, au deschis calea unei
noi discipline a relaţiilor internaţionale, managementul crizelor.
În timpul Războiului Rece, analiza conflictelor a fost dezvoltată mai ales pentru a
instrumenta înţelegerea conflictului dintre Est şi Vest şi a folosit metode precum analiza
sistemică şi teoria jocurilor. Tranziţia tensiune – criză – conflict nu poate fi analizată fără a
defini şi operaţionaliza fiecare dintre aceste concepte.
Tensiunile se concretizează în sentimente de ostilitate ce nu sunt manifeste, cauzate
de existenţa unei balanţe neechilibrate între elemente sau tendinţe opuse. În tranziţia de la
tensiuni la conflicte, primele semnalează potenţialitatea conflictului. Dacă ne raportăm la
interese ca vectori de putere, atunci acest spaţiu al intereselor este unul al potenţialelor
conflicte sau aşa cum îl numeşte R. J. Rummel un spaţiu de conflict. Deşi la prima vedere,
sintagma spaţiu de conflict pare a reprezenta un spaţiu în care se desfăşoară un conflict,
definiţia lui Rummel este diferită: “un spaţiu în care conflictul poate izbucni, chiar dacă nu
va exista niciodată unul în desfăşurare”.
Din teoria lui Rummel asupra conflictului rezultă că realitatea în care trăim este un
spaţiu de conflict şi mai mult, orice spaţiu chiar şi unidimensional este caracterizat de
posibilitatea existenţei unor vectori opuşi ce creează tensiuni1.
Managementul crizelor ca o nouă disciplină pentru studierea relaţiilor internaţionale
îşi are originea în studiile efectuate, atât la nivel guvernamental cât şi în mediul academic,
în SUA, după criza rachetelor din Cuba.
În urma acestor prime eforturi de analiză, se concretizează două aspecte
remarcabile: criza în relaţiile internaţionale este un fenomen singular de o importanţă
excepţională; lipseşte un consesns cvasitotal cu privire la ceea ce este ea în mod exact.
Un astfel de paradox poate fi elucidat în două moduri: mai întâi trebuie subliniat
absolut totul cu privire la extraordinara complexitate a fenomenului, şi apoi trebuie
analizat numărul considerabil de crize produse în secolul al XX-lea şi până în prezent; în
1
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică şi militară (studii
strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2005, p. 86.
1
raport cu autorii şi definiţiile adoptate, de la cele mai restrictive la cele mai lărgite, acest
număr variind de la câteva sute la mai multe mii2.
În plan internaţional, există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele
formulate de factorii de luare a deciziilor, militari sau civili, sau elaborate de cercetători ai
domeniului relaţii internaţionale şi specialişti în studii de securitate, la cele enunţate în
documentele oficiale ale instituţiilor de securitate.
Într-o accepţiune foarte largă, prin criză se înţelege o situaţie naţională sau
internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor
sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate.
Originea cuvântului criză se află în greaca veche. Verbul krinein însemna a judeca,
a separa, a discrimina, a decide. Termenul grec krisis – judecată sau decizie – s-a
transformat odată cu trecerea timpului. În latina medievală a devenit crisin, crisis în
secolul XVI şi, mai târziu, criză. Esenţialul din etimologia cuvântului este legat, probabil,
de noţiunea de decizie.
În centrul oricărei definiţii, al oricărei înţelegeri utile şi riguroase a fenomenului
crizei se află necesitatea de a lua decizii. Criza nu există în lipsa unei decizii care trebuie
luată şi, în unele cazuri, în (lipsa unui raţionament anterior)3.
Acumularea accentuată a dificultăţilor şi izbucnirea conflictuală a tensiunilor fac
dificilă funcţionarea normală a unui sistem şi declanşează puternice presiuni spre
schimbare. Este momentul în care apare criza ca manifestare a unor dificultăţi temporare
sau cronice ale modului de organizare a sistemului, exprimând incapacitatea sa de a
funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea din criză se face fie prin schimbarea structurală
a sistemului existent, fie prin importante modificări adaptative ale structurii sale.
Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinţe
importante care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza
probabilităţii lor reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort
susţinut de înţelegere.
Conform lui K.E. Weick, pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare este
nevoie de acţiune ce, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă
cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între
acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere,
în timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar generează confuzie. Crizele diferă prin cauzele
şi durata lor. Evident, din cauza multitudinii tipurilor de crize, raţiunea umană poate juca
numai un rol limitat în desfăşurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează acţiunea umană
ceea ce poate transforma micile deviaţii în crize majore. Acelaşi K.E. Weick susţine că
acţiunile desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza crizelor şi în
consecinţă, dacă se doreşte prevenirea şi gestionarea lor, atunci trebuie înţelese4.
Alastair Buchan, director al Institutului Britanic de Studii Strategice, aprecia criza
drept “perioada conflictuală dintre două sau mai multe state care intervine atunci când una
2
Jean-Louis Dufour, Crizele internaţionale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Bucureşti, Editura
Corint, 2002, pp. 13-14.
3
Ibidem, p. 13.
4
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., pp. 86-87.
2
din părţi o încolţeşte pe cealaltă pe un punct precis sau ce poate fi definit, ca şi atunci când
trebuie luată o hotărâre asupra răspunsului care trebuie dat acestei sfidări” 5. Despre crizele
Războiului Rece, ca substitut convenabil al războiului, Raymond Aron scria: “În timp de
războiul nu este o soluţie[...] criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare
neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l
constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu
corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”6.
Charles Hermann oferă următoarea definiţie: “O criză este o situaţie care:
a) ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie;
b) reduce timpul de răspuns în timp util înainte ca decizia să poată fi transformată
în acţiune;
c) surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”7.
În 1974, generalul francez Beaufre considera că o criză reprezintă “o stare de
tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în
care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar;
acest avantaj reprezintă, deci, miza crizei pentru apărător, riscul minim”8.
Iar generalul Poirier aprecia criza drept “deteriorarea bruscă sau graduală a
factorilor de echilibru ce asigură în mod obişnuit raporturile de coexistenţă dintre state”9.
La rândul său, Philippe Moreau-Defarges definea criza drept “un moment de
tensiune ce pune în cauză în mod frontal interesele fundamentale a două sau mai multe
state, la iniţiativa unuia sau altuia dintre ele, iar apoi după o demonstraţie de forţă, lasă loc
unei forme de acord, aparent sau real, între parteneri-adversari”.
Criza constă deci, în concepţia lui Philippe Moreau-Defarges în “ruptura unui
echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport de forţe şi dintr-o confruntare de
acţiune de diverse naturi, care acţionează potrivit tendinţelor generale ale politicii
statelor”10.
Generalul Quesnot, şeful statului major particular al preşedintelui Franţei în
perioada 1992-1995, formula următoarea definiţie a crizei: “Există criză atunci când la
Quai d'Orsay se reuneşte celula cu acelaşi nume”11.
În D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, noţiunea de criză este definită
ca “manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune,
de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsă acută (de
mărfuri, de timp, de forţă de muncă)”12.
Conform Dicţionarului Diplomatic, criza este definită ca “un moment critic care
intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim
5
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 15.
6
Ibidem, p. 15.
7
Charles F.Hermann, Crisis in foreign policy, Indianapolis, Bobs Merril Co., 1969, p. 5.
8
Jean-Louis Dufour, Op. cit., p. 14.
9
Ibidem, p. 14.
10
Ibidem, pp. 14-15.
11
Ibidem, p. 14.
12
D.E.X. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
1996, p. 241.
3
sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaţa internă a unui stat sau de cea
internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de
încordare, schimbări în raportul de forţe”13.
Generalul Mircea Chelaru, fost Şef de Stat Major al Armatei României, definea
noţiunea de “criză” ca fiind o “apariţie bruscă şi neprevăzută a unui eveniment important”
determinată de iniţiativa uneia dintre cele două părţi care obligă cealaltă parte la repunerea
în discuţie a propriei strategii, dacă ea vrea să-şi apere interesele14.
În Proiectul de lege privind Sistemul Naţional al României de Management Integrat
al Crizelor, la articolul 2 (paragraful 1), criza este definită ca “o situaţie de anormalitate, la
nivel naţional sau internaţional, în care sunt ameninţate sau perturbate condiţiile de viaţă,
sănătate şi mediu, proprietatea, stabilitatea politică, economică sau socială, ordinea şi
valorile constituţionale sau îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ale statului, iar pentru
revenirea la starea de normalitate este necesară adoptarea de măsuri specifice, prin
acţiunea unitară a sistemelor naţionale cu competenţe în domeniu”.
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale criza este considerată un moment de
cotitură în relaţiile dintre actori sau dintre actori şi mediul lor înconjurător.
Astfel, criza rachetelor din Cuba a fost un potenţial moment de cotitură în relaţiile
strategice dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Plasarea rachetelor “insultătoare” în
Cuba ameninţa să schimbe echilibrul strategic global şi echilibrul strategic local împotriva
intereselor Statelor Unite.
Una dintre consecinţele neanticipate ale crizei a fost că relaţiile dintre superputeri au
cunoscut o scurtă perioadă de destindere după aceea.
Criza datoriilor a fost considerată un moment de cotitură în relaţiile dintre America
Latină şi creditorii lor din Lumea Întâi. Şi din nou consecinţele neprevăzute ale
încercărilor de a se câştiga timp pentru debitori pot să ducă la alte momente de cotitură în
relaţii. Problemele care decurg din deteriorarea sistemului ecologic pot fi considerate drept
crize în sensul sugerat mai sus. Distrugerea continuă a stratului de ozon al pământului este
în mod clar un moment de cotitură în relaţia omului cu mediul înconjurător.
Literatura contemporană de specialitate referitoare la crize în relaţiile internaţionale
şi în politica externă a cunoscut o dezvoltare foarte mare în ultima vreme. Se pot distinge
două orientări majore. Prima abordează subiectul din perspectiva factorului de decizie.
Este clar că există motive intuitive foarte serioase de concentrare asupra acestui domeniu.
Într-o criză internaţională acută; dacă factorii de decizie greşesc, evenimentele se pot
escalada rapid, scăpând de sub control şi ducând la violenţă, sau pot provoca exacerbarea
violenţei dacă aceasta a început deja.
A doua orientare abordează crizele din perspectiva situaţional-structurală,
examinându-le ca secvenţe de interacţiune între actori internaţionali. O mare parte din
modelarea formală – derivată din teoria jocului – a fost aplicată în mod productiv. Această
abordare sensibilizează studierea crizelor la constrângerile de mediu şi la oportunităţile pe
care le pot avea diferitele structuri ale sistemului pentru incidenţa şi durata fenomenului.
13
Dicţionar Diplomatic, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 315-316.
14
Mircea Chelaru, Paradigmele crizelor, Bucureşti, Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, 1995,
p. 6.
4
 Abordările din perspectiva factorilor de decizie pornesc de la presupunerea că
aceştia percep consecinţele acţiunilor lor – chiar dacă nu fac nimic – care îi vor implica în
asumarea unor riscuri importante.
Luarea deciziei în momente de criză este astfel separată din punct de vedere
conceptual de luarea deciziei în condiţii “normale”, când asumarea unui grad înalt de risc
nu face parte din definirea situaţiei. Din cauza factorului înalt de risc, luarea deciziei în
momente de criză este considerată drept extrem de stresantă. Întrucât factorul de stres
creşte în momente de criză, pot fi afectaţi şi alţi factori.
Factorii de decizie pot fi supuşi la presiunea de a acţiona rapid, pot avea
sentimentul că alternativele lor sunt limitate. Din punct de vedere psihologic, stresul poate
produce epuizare, atitudine emotivă şi o performanţă slabă. Dacă un anumit nivel de stres
poate duce la creşterea eficienţei în sistemul de luare a deciziilor, prea mult stres va
conduce la deteriorarea performanţei şi la alte efecte psihologice remarcate deja.
În timpul unei situaţii de criză, dimensiunea grupului de luare a deciziei va fi, de
regulă, restrânsă. Solidaritatea şi coeziunea de grup pot să crească şi chiar dacă acest lucru
poate duce la performanţe mai bune, uneori poate duce şi la gândirea de grup. Grupul va
trebui să facă faţă unei creşteri substanţiale a cantităţii de informaţie care intră în sistem
din mediul înconjurător. Procesarea informaţiei prin aceste canale de comunicare se va
intensifica şi pentru a se uşura această suprasarcină şi pentru a se economisi timp, se vor
putea folosi canale ad-hoc.
În timpul crizei rachetelor din Cuba, fluxurile de mesaje între SUA şi conducerea
sovietică au crescut substanţial în zilele de după anunţarea carantinei.
Hermann (1969), care a contribuit probabil mai mult decât oricare alt analist la
studierea crizei din perspectiva factorilor de decizie, susţinea existenţa celor trei
caracteristici definitorii. Din teoria sa elementul surpriză reprezintă o trăsătură ceva mai
controversată. Surpriza diplomatică şi strategică seamănă foarte mult cu criza, dar
includerea elementului surpriză în definiţia crizei exclude posibilitatea ca totuşi, cel puţin
una din părţile implicate în criză să iniţieze în mod conştient situaţia pentru a forţa cealaltă
parte să facă concesii. Întrucât perceperea riscului a fost deja stipulată ca o caracteristică
definitorie a crizei, nu este decât un pas mic pentru una din părţi să manipuleze riscul
pentru a-şi atinge scopurile. Aceasta este considerată de regulă o politică pe marginea
prăpăstiei.
Aşa cum a afirmat Lebow în 1981, ca urmare a examinării empirice a douăzeci şi
şase de crize, “peste jumătate din ele pot fi descrise ca politică pe marginea prăpăstiei”.
Această politică are drept scop obţinerea unor concesii din partea celuilalt sau, în cel mai
rău caz, a unui schimb echivalent între adversari. Se pare că este cât se poate de clar că
prima criză a Berlinului a fost, în percepţia sovieticilor, o politică pe marginea prăpăstiei,
schimbul care se aştepta fiind retragerea semnificativă a Occidentului şi renunţarea la
iniţiativa sa de a crea un stat german separat.
Spre deosebire de orientarea care abordează procesul de luare a deciziei, perspectiva
situaţional-structurală îşi bazează analiza pe presupunerea fundamentală că un conflict este
un proces sistemic, drept urmare, crizele se produc aproape în mod firesc. Una din
5
lucrările cele mai importante defineşte criza ca un fenomen care ia naştere în cazul unui
“conflict grav, fără război, dar implică percepţia unei probabilităţi periculos de mari a
războiului” (Snyder şi Deising în 1977).
Alţi autori, urmând raţionamentul lui Schelling din 1966, după care cele mai multe
războaie sunt o formă de comportament negociativ, consideră că “lipsa războiului” este o
expresie prea restrictivă.
Se consideră că există o legătură generică între crize şi negocierea coercitivă dintre
posibilii adversari. Literatura de specialitate referitoare la managementul crizei vorbeşte
despre legătura dintre procesul de luare a deciziei şi această percepere a crizelor ca nişte
negocieri.
Abordările situaţional-structurale ale crizei includ şi tipul holistic de analiză a
sistemului în cadrul unor configuraţii bipolare şi multipolare.
Waltz, principalul adept modern al bipolarităţii, susţine că toate crizele sunt un
simptom al faptului că sistemul funcţionează. Conflictul este endemic, aşadar, la fel este şi
schimbarea, ceea ce înseamnă că, în general, crizele nu pot fi evitate. Dat fiind acest mod
de raţionament, Waltz conchide că “absenţa crizei este mai îngrijorătoare decât recurenţa
ei”.
În sistemul bipolar se porneşte de la presupunerea că statele conducătoare vor
manifesta tendinţe intervenţioniste în toate situaţiile de criză. Această intervenţie nu
trebuie să fie întotdeauna competitivă, dar atunci când este, poate avea drept rezultat o
criză. Astfel, în 1973, în timpul războiului de Yom Kippur din cadrul conflictului arabo-
israelian intervenţia competitivă a superputerilor a dat naştere crizei de “alertă”.
Susţinătorii structurii multipolare consideră de asemenea conflictul şi, aşadar, şi
crizele, drept endemice. Existenţa mai multor actori statali de frunte în cadrul sistemului
înseamnă că, chiar dacă doi dintre ei intră în conflict, mai sunt disponibile câteva roluri de
terţe părţi pentru celelalte puteri. În cazul unei situaţii de criză într-un sistem multipolar
dintre două din statele conducătoare comportamentul celorlalţi actori importanţi poate fi
crucial. Dacă se angajează de partea unuia sau altuia dintre actori, atunci medierea de către
terţe părţi poate deveni imposibilă şi dacă se întâmplă acest lucru, aşa cum s-a petrecut în
iulie 1914, sistemul se prăbuşeşte într-o confruntare bipolară.
Apariţia armelor nucleare ca o variabilă a sistemului a afectat incidenţa şi
deznodământul crizelor la acest nivel al analizei. Întrucât era clar de la bun început că
gradul înalt de risc este o caracteristică situaţională a crizei, de aici rezultă că armele
nucleare au servit la exacerbarea percepţiei riscului. Acest lucru este deosebit de pertinent
pentru acele state care posedă aceste arme. Proliferarea, cel puţin pe direcţie orizontală va
face să crească şi mai mult riscurile din timpul crizei. În teoria jocului, analiza crizei
nucleare este analoagă cu jocul găinii, în care costurile erau foarte mari pentru ambele
părţi care refuză cooperarea15.
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiţii:
criza poate fi înţeleasă drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional, ce
este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa valorilor, intereselor sau scopurilor
15
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., pp. 112-114.
6
principale ale părţilor implicate. Specialiştii Centrului European pentru Studii de
Securitate “George C. Marshall” consideră că spectrul crizelor, cu care se confruntă
organizaţiile de securitate, include atât crizele internaţionale, cât şi pe cele cu o
dimensiune pur naţională. De exemplu, primele pot include: forme de autoapărare
individuală sau colectivă (a căror importanţă a fost subliniată de atacurile teroriste de la 11
septembrie 2001); crize ce necesită un răspuns sau operaţii de menţinere a păcii, aşa cum
s-a întâmplat în Balcani şi în Orientul Mijlociu; dezastre naturale, tehnologice şi umanitare
ce afectează mai multe state.
Crizele naţionale pot fi de natură politică, economică, militară, socială, de mediu,
tehnologică sau chiar umanitară. De remarcat este faptul că atât la nivel naţional, cât şi la
nivel internaţional, crizele reprezintă adesea o combinaţie complexă între aceste tipuri
diferite.
În acest context şi Uniunea Europeană doreşte clarificarea conceptuală a termenului
de criză.
În raportul EU Crisis Response Capability, se consideră că la o primă analiză este
evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situaţii pre-conflict, în
care mediul este volatil, pacea este foarte fragilă, iar decidenţii politici se află în situaţia de
a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbeşte
despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenţei; ci şi în
escaladarea şi revenirea ulterioară. De asemenea, realitatea se complică şi în sensul că atât
la nivelul cunoaşterii comune, cât şi în uzul formal, conceptul de criză – în special în
sintagma “gestionarea crizelor” – tinde să se refere la situaţiile pre-conflictuale, la cele
conflictuale, dar şi la cele postconflictuale16.
Prin urmare, pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiţie utilizabilă a noţiunii de
“criză” trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înţelegere a contextului în care se
poate produce o criză.
O criză în contextul relaţiilor internaţionale este un fenomen care nu se poate
produce decât în cadrul unui diferend şi/sau a unui conflict între două sau mai multe părţi,
care vor fi cel mai adesea state, dar care pot, în mod evident, să fie grupări, popoare sau
chiar organisme internaţionale17.
Din aceste definiţii se pot desprinde anumite caracteristici ale crizei:
 criza marchează ruptura cu un status-quo şi amânarea unei stări de echilibru;
 perceperea crizei de către actori ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri;
 existenţa unor frecvente posibilităţi de escaladare şi de confruntări militare;
 aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei;
 existenţa unor decizii importante de luat, în timp ce nimeni nu are acces la
ansamblul informaţiilor, altminteri indispensabile în luarea oricărei decizii
corecte, şi operarea într-o atmosferă marcată de îngrijorare, timpul fiind
întotdeauna foarte limitat, iar tensiunea mai mult sau mai puţin ridicată.

Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, (coord.), Op. cit., p. 89.

16

17
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Managementul instabilităţii, Bucureşti, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, 2003, p. 32.
7
 Criza constituie deci un fenomen acut şi nu cronic, de unde, drept consecinţă,
dinamica luării unei hotărâri este anormală şi extraordinară. În prezent, prin forţa
lucrurilor, o criză nu mai poate fi doar interstatală. În lumea de după războiul rece, statele
nu mai au monopolul violenţei armate, nici al puterii economice şi chiar militare; nu mai
sunt singurii actori privilegiaţi ai jocului internaţional; într-o anumită măsură, statele ajung
să se dezintereseze, preferând adeseori să încredinţeze grija reglării problemelor lor unor
organizaţii internaţionale sau regionale, devenite treptat actori ai crizelor şi factorii reglării
lor18.
Ca o definiţie de sinteză, putem considera criza drept un moment de ruptură în
interiorul unui sistem organizat. Ea implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o
poziţie fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în perspectiva
întoarcerii sale la un echilibru.
Aplicat sistemului internaţional, criza poate fi, într-o manieră mai mult sau mai
puţin previzibilă, rezultatul unei situaţii de tensiune asemenea celei care decurge din
intenţia deliberat ofensivă a unuia dintre actori.
În toate cazurile, criza, fiind purtătoare de riscuri pentru securitatea naţională sau
internaţională, necesită luarea imediată a unor decizii corespunzătoare şi punerea în
aplicare a unor mijloace adecvate pentru rezolvarea sa19.

2. Criza rachetelor din Cuba

Criza rachetelor cubaneze, din octombrie 1962, este în general considerată cel mai
periculos moment al Războiului Rece, o criză în care lumea s-a găsit în mod perceptibil în
pragul conflictului nuclear dintre superputeri.
În perioada de după succesul revoluţiei lui Fidel Castro în Cuba (1959), americanii
au luat în considerare diverse planuri de restaurare a unui guvern anticomunist.
În aprilie 1961 aceste planuri au culminat cu invazia nereuşită de la Plaja Porcilor,
autorizată şi sprijinită de guvernul american.
Aceasta a fost urmată de o acumulare de forţe militare sovietice în Cuba. În cursul
anului 1962, chestiunea litigioasă a Cubei a cauzat relaţii dificile între superputeri, relaţii
deja tensionate ca urmare a crizei Zidului Berlinului, din anul precedent. Americanii au
declarat în mod public că nu vor tolera instalarea de rachete nucleare “ofensive” în Cuba,
care se află la numai circa o sută de mile de coasta Floridei. Nikita Hruşciov, conducătorul
sovietic, părea să fi înţeles şi să se fi conformat acestei cereri. Preşedintele Kennedy a
afirmat în ziua de 13 septembrie că dacă Cuba devenea o bază militară ofensivă el era gata
să ia orice măsură necesară spre a proteja securitatea Americii. În luna septembrie au sosit
în Cuba primele rachete şi echipamentul de lansare.
În ziua de 14 octombrie, fotografii făcute de un avion U2 au dovedit că rachete cu
rază medie de acţiune erau în curs de instalare, iar în ziua de 16 octombrie Comitetul
Executiv al Securităţii Naţionale (ExCom) a ţinut prima sa reuniune destinată rezolvării a
ceea ce guvernul american considera a fi o ameninţare directă la securitatea sa.

18
Jean-Louis Dufour, Op. cit., pp. 15-16.
19
Ibidem, p. 16.
8
Preşedintele Kennedy a anunţat la televiziune detectarea rachetelor, cerând înlăturarea lor,
iar ExCom a intrat în sesiune semipermanentă spre a pune la punct paşii viitori.
O diversitate de strategii a fost luată în considerare, inclusiv aceea de a nu face
nimic (care a fost imediat scoasă din discuţie), diferite forme de acţiune diplomatică (care
prezentau riscul de a conduce la negocieri şi deci la contraconcesii din partea
americanilor) care să urmărească înlăturarea rachetelor, invazia, o lovitură aeriană contra
rachetelor şi blocada.
Kennedy a fost iniţial în favoarea unei acţiuni militare de un fel oarecare, cu
posibilitatea invaziei, ţinând în rezervă lovitura aeriană. Blocada, însă, spre a preveni
sosirea de alte rachete în Cuba, a apărut ca soluţia cea mai bună. Blocada, însoţită de
cerinţa înlăturării rachetelor existente, a oferit mai multe avantaje. Ea a demonstrat
fermitatea americană şi intenţia de a face uz de forţa militară, a capitalizat superioritatea
navală a Americii în zonă şi i-a dat timp lui Hruşciov să facă pasul îndărăt, aruncând
asupra lui dificultatea pasului următor al escaladării crizei în cazul că nu s-ar fi conformat.
Ultimatumul, pe scurt, oferea “ultima şansă clară” de a se evita o confruntare
incontrolabilă, cu un foarte probabil final în războiul nuclear.
La început Hruşciov a părut prea puţin dispus să se conformeze. El a perorat atât pe
tema ameninţării americane la adresa integrităţii Cubei, cât şi pe tema desfăşurării de către
americani a rachetelor cu rază medie de acţiune în Turcia. Kennedy nu era dispus la vreo
tranzacţie care să negocieze rachetele turceşti în schimbul celor cubaneze, deşi personal
ordonase, cu mai multe luni în urmă, îndepărtarea rachetelor din Turcia, pe motiv că nu
erau necesare securităţii americane şi erau provocatoare la adresa Uniunii Sovietice.
Blocada americană a continuat şi riscurile unor incidente între cele două forţe navale au
devenit vizibile.
După 16 octombrie tensiunea a crescut, iar cele două state păreau să se îndrepte spre
război, deoarece sovieticii nu arătau nici o intenţie de a da înapoi.
În ziua de 26 octombrie americanii au primit în secret ceea ce ei au interpretat a fi o
scrisoare personală de la Hruşciov, care propunea posibilitatea unei soluţii. Scrisoarea,
într-adevăr, propunea îndepărtarea rachetelor, în schimbul ridicării blocadei de către
americani şi al renunţării la invadarea Cubei.
În ziua următoare, Hruşciov a trimis o scrisoare publică, mai belicoasă în ton, care
cerea retragerea rachetelor din Turcia în schimbul retragerii rachetelor din Cuba.
Americanii erau neclintiţi în ideea că un astfel de târg era inacceptabil, mai ales că tonul
scrisorii le arăta că Hruşciov a pierdut controlul în Prezidiu asupra elementelor mai
radicale. În aceeaşi zi, rachetele sovietice sol-aer din Cuba au doborât un avion american.
Acţiunea militară americană părea iminentă. În acel moment, Robert Kennedy, fratele
preşedintelui, a sugerat ca americanii să accepte prima scrisoare(secretă) a lui Hruşciov, să
publice “acordul”, şi în acest fel să-l determine pe acesta să îl accepte, făcând totodată clar
faptul că responsabilitatea declanşării războiului ar fi revenit lui Hruşciov în caz că nu-şi
dădea acceptul.
În ziua următoare criza a luat sfârşit în aceşti termeni. Americanii au repurtat o mare
victorie diplomatică, deşi asumându-şi riscuri enorme, iar prestigiul lui Kennedy a atins o
9
nouă culme. Sovieticii au ieşit mult mai puţin bine din criză, deşi au fost capabili să
câştige o parte din creditul public pentru soluţionarea crizei. Ei au obţinut însă
promisiunea americană de a nu invada Cuba şi, ceva mai târziu, i-au văzut pe americani
retrăgându-şi rachetele cu rază medie de acţiune nu doar din Turcia, ci din întreaga
Europă. Retragerea sovietică pare să fi subminat în mod fatal prestigiul lui Hruşciov în
Prezidiu şi să fi condus la răsturnarea lui, doi ani mai târziu. Americanii si-au consolidat
poziţia de lider în NATO, care fusese ameninţată de incapacitatea lor de a preveni
câştigurile sovietice în Berlin, în 1961.
Motivele care l-au condus pe Hruşciov să instaleze rachete în Cuba, după ce a fost
clar avertizat de americani să n-o facă, au fost mult dezbătute. Unii autori au arătat că
avertismentul american nu a fost de fapt clar, că el îl putea lua în derâdere şi că putea face
capital politic din aceasta. Cuba, din această perspectivă, era parte a unei strategii mai largi
de purtare a Războiului Rece. O victorie în Cuba ar fi subminat prestigiul american
pretutindeni în lume, dăunându-i mai ales în Europa Occidentală şi America Latină. Există
şi alte explicaţii. Hruşciov s-ar fi putut să caute negocierea retragerii rachetelor în
schimbul retragerii rachetelor americane din Turcia şi Europa. Se poate ca Hruşciov să fi
fost motivat în primul rând de situaţia Cubei ca atare, rachetele urmând să apere Cuba
împotriva invaziei. Din această perspectivă, pe care sovieticii înşişi au pus accentul după
octombrie 1962, criza s-ar fi rezolvat în favoarea lor. În sfârşit, lucrul poate cel mai
plauzibil, sovieticii erau conştienţi în 1962 că americanii erau mult mai avansaţi în cursa
înarmărilor strategice şi în special în dezvoltarea de rachete şi bombardiere cu rază lungă
de acţiune. Desfăşurarea de rachete cu rază medie de acţiune în Cuba oferea mijloace
ieftine din punct de vedere tehnologic de a suplini cel puţin în parte deficitul, până când
producţia sovietică de arme cu rază lungă de acţiune ar fi curs în valuri.
Soluţionarea cu succes a crizei a condus la o imediată îmbunătăţire a relaţiilor dintre
superputeri. A fost instalat un „fir roşu" pentru a înlesni comunicarea directă dintre
conducerile de la Washington şi Moscova, iar în 1963 cele două puteri, în timp ce Marea
Britanie a jucat un important rol minor, au încheiat Partial Test Ban Treaty, care a scos în
afara legii experimentarea în atmosferă a armelor nucleare. Mai presus de toate,
înţelegerea de către ambele părţi a modului în care lumea ajunsese atât de aproape de
război a făcut ca cele două superputeri să acorde o atenţie sporită doctrinelor lor privind
descurajarea nucleară. În Occident, criza rachetelor a fost luată drept caz paradigmatic
pentru o nouă ştiinţă sau artă a “administrării crizei”, iar procesele de luare a deciziei în
ExCom au fost analizate spre a se învăţa “regulile” sau convenţiile noii ştiinţe. În
particular, importanţa manipulării riscului sau politica pe marginea prăpăstiei a apărut a fi
un element-cheie în diplomaţia coercitivă, utilizând riscul de război spre a-l împinge pe
adversar să dea înapoi, alături de faptul de o egală importanţă de a-i permite adversarului o
ultimă şansă clară de evitare a escaladei incontrolabile. Kennedy însuşi punea mare accent
pe găsirea termenilor care să nu fie atât de umilitori pentru Hruşciov încât acesta să nu-i
poată accepta20.

Iain McLean (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001, pp.
20

116-118.
10
 Criza rachetelor din Cuba a dat naştere unui mare număr de analize triumfaliste ale
managementului crizei care se străduiau să demonstreze că ea era antiteza gândirii de
grup.
Încheierea Războiului Rece şi accesul la documentele sovietice şi factorii sovietici
arată că – aşa cum s-a spus mai înainte – criza a fost tripolară şi nu strict bipolară. Există
dovezi ale unei percepţii greşite de ambele părţi şi avem şi imaginea unei atitudini mult
mai împăciuitoare din partea lui Kennedy.
În perioada imediat următoare crizei, relaţiile dintre cei doi protagonişti s-au
îmbunătăţit simţitor şi a urmat o perioadă de destindere.
Asasinarea lui Kennedy şi răsturnarea lui Hruşciov de la putere i-au îndepărtat pe
cei doi lideri care aveau cel mai mult de învăţat din această confruntare21.

3. Managementul crizelor
Managementul reprezintă, în sensul cel mai larg, acel domeniu ştiinţific care
studiază, fundamentează si formulează principiile, regulile şi normele, relaţiile, structurile,
metodele şi procedeele de conducere, în vederea perfecţionării şi creşterii eficienţei
activităţilor desfăşurate.
Ca activitate umană proprie, ca disciplină şi ştiinţă s-a amintit de management şi se
va reveni în toate împrejurările în esenţă acesta însemnând practica, dar nu numai, în adop-
tarea deciziilor. De reţinut că managementul ca activitate umană complexă este o specie a
practicii, care include şi o intensă activitate intelectuală22.
De asemenea, că această activitate semnifică utilizarea concordantă a funcţiilor şi
persoanelor încât să se atingă un scop dat; unii autori confundă activitatea cu gruparea
cadrelor din unitatea respectivă.
De fapt aici interesează două concepte: cel de profesiune şi cel de profesionist,
managementul fiind o profesiune (de la latinescul professio) şi deci poate fi însuşit,
dezvoltat şi ameliorat. Se poate afirma că, deşi poate fi considerat în planul acţiunii că una
din cele mai vechi preocupări umane, managementul reprezintă, în acelaşi timp, unul din
domeniile ştiinţifice cele mai tinere, reprezentând rezultatul activităţii de cristalizare şi
generalizare a experienţei practice, concretizate prin formularea unui ansamblu de
cunoştinţe, în continuă dezvoltare, referitoare la activitatea de conducere23.
În noul context internaţional, în special după sfârşitul Războiului Rece
managementul situaţiilor de criză a devenit o activitate de maximă actualitate, foarte
importantă şi deosebit de complexă. Unii specialişti în relaţii internaţionale sau politici de
securitate consideră că “managementul crizelor” se poate face prin organizare,
aranjamente, demersuri şi măsuri ce îşi propun: să aducă criză sub controlul
“managementului crizei”; să permită acestora, în urma acţiunilor întreprinse, să modeleze
evoluţia acesteia şi să o conducă spre o soluţionare acceptabilă.
În ultimul timp au apărut tot mai mult în literatura de specialitate, sintagme precum
“managementul situaţiilor de criză”, “gestionarea crizelor”, care sugerează o preocupare
21
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., p. 121.
22
Emil Mihuleac, Managerul profesionist, Editura Tempus Bucureşti, 1996, p. 7.
23
Gheorghe Toma, Sava Postolache, Ioan Oros, Op. cit., p. 81.
11
constantă de unire a eforturilor în scopul lichidării conflictelor sau conflictului indiferent
de tipul sau categoria acestuia, abordarea complexă şi documentată care le generează.
Accentul deosebit se pune pe modalităţile concrete de soluţionare a crizei.
Specialiştii apreciază că ambele concepte pot fi întrebuinţate cu acelaşi efect, dar cel de
“management al situaţiilor de criză” este mai adecvat având în vedere complexitatea
măsurilor ce se întreprind, îndeosebi din domeniul conducerii macro şi microsociale,
naţionale, regionale, continentale şi internaţionale.
Managementul situaţiilor de criză, sau mai simplu managementul crizelor, este o
acţiune specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută pe multiple planuri: politic,
diplomatic, economic, militar, social, religios, ecologic etc., pentru diminuarea şi
menţinerea sub control a efectelor negative.
Luându-se în seamă cele de mai sus se poate spune că în plan naţional,
managementul situaţiilor de criză cuprinde ansamblul de măsuri şi acţiuni stabilite de
guvern, ministere, prefecturi, primării şi alte instituţii ale statului în vederea garantării
securităţii naţionale şi a stării de normalitate socială, politică, militară, economică,
religioasă, ecologică etc.
Totodată, managementul crizelor devine dificil în condiţiile în care modul de tratare
al crizei este lapidar, iar modul de tratare al acesteia de la început determină, atât durata,
cât şi amploarea fenomenului.
Prin urmare, gestionarea unei crize poate fi înţeleasă ca un proces deosebit de
complex, care implică organizare, planificare şi măsuri concrete cu scop precis de a aduce
sub control criza, să oprească evoluţia acesteia şi să proiecteze o soluţie acceptabilă.
Ca proces complex, specific sfârşitului de secol, gestionarea crizelor este unul dintre
domeniile de activitate prioritare, la nivelul Alianţei Nord-Atlantice, care funcţionează în
cadrul programului anual de lucru al NACC şi în programele individuale de parteneriat, ca
o problematică distinctă de planificare a apărării.
Orice demers analitic în contextul tematicii trebuie să ia în considerare sistemul,
mecanismele şi procedurile NATO de managementul crizelor, faţă de care compararea cu
diferite structuri naţionale similare, nu ar putea conduce la concluzii şi evaluări benefice
oricărui proces de “construcţie” sau “reconstrucţie” a organizaţiei naţionale proprii pentru
gestionarea crizelor.
Responsabilitatea şi implicaţiile ce decurg în modul de gestionare a unei crize sunt
la nivel politic cel mai mult, implicând persoane şi instituţii politice, fie că este vorba de
Alianţa Nord-Atlantică sau de oricare stat gestionar sau cogestionar al unei crize24.
În Dicţionarul de Relaţii Internaţionale managementul crizei este definit ca o
încercare de controlare a evenimentelor din timpul unei crize pentru a se preveni o violenţă
sistematică şi semnificativă.
Problema decizională cu care se confruntă eventualul “manager al crizei” este să
găsească un echilibru între duritate şi blândeţe, între recurgerea la coerciţie şi oferirea de
concesii, între agresiune şi adaptare. Prea multă coerciţie poate duce la violenţă care poate
scăpa de sub control şi poate dobândi o dinamică a ei proprie. Prea multă adaptare poate
24
Ibidem, pp. 82-83.
12
conduce la capitulare şi “pace cu orice preţ”. Pentru diplomat esenţa managementului
crizei este să ştie când să cedeze şi când să fie ferm.
Balanţa dintre coerciţie şi adaptare diferă în funcţie de timp. Un model tipic de criză
este acela în care coerciţia marchează stadiul timpuriu, astfel că se produce o escaladare
vizibilă şi rapidă. Adaptarea devine mai evidentă atunci când pericolul de violenţă
necontrolată creşte. Concesiile pot fi făcute pe o bază mai mult sau mai puţin de reciprocitate
sau, mai frecvent, una din cele două părţi va face fără ambiguităţi primul gest clar spre
conciliere. Adaptarea poate avea consecinţe asupra fazei postcriză, astfel că foştii adversari,
recunoscând tensiunile din relaţia lor, să se îndrepte spre o atitudine mai cooperantă după
aceea.
În timpul fazei de coerciţie, scopul utilizării acestei strategii este de a se manipula
riscul de război – care, din perspectiva unui actor raţional, nu este dorit de nici una din
părţi – pentru a obţine concesii şi a-l face pe oponent să cedeze teren. Snyder (Hermann,
1972) a afirmat că riscul cel mai important care trebuie evitat este calculul greşit. Acesta
poate avea loc din mai multe motive: o comunicare slabă, percepere greşită,
supraestimarea propriilor capacităţi sau subestimarea capacităţilor adversarului. Indiferent
care ar fi motivele, violenţa pe care nimeni n-o doreşte sau la care nimeni nu se aşteaptă se
poate produce dacă factorii de decizie fac calcule greşite în faza de coerciţie. Conceptul
gândirii de grup este probabil cea mai relevantă expunere a acestei situaţii în care un grup
de factori de decizie par să suspende raţionalitatea şi sunt luaţi de valul dinamicii de grup
care are de regulă consecinţe dezastruoase.
Şi din nou, manipularea riscului poate fi greşită, pentru că subordonaţii din cadrul
lanţului de comandă acţionează în mod independent şi neautorizat. Este inevitabil ca în
timpul unei situaţii de criză să fie nevoie să se emită reguli de angajare pentru liderii
militari. La fel, diplomaţii şi trimişii pot să fie nevoiţi să opereze la marginea
instrucţiunilor lor, sau chiar dincolo de acestea. În astfel de situaţii, luarea deciziei în mod
individual “pe loc”, poate fi crucială pentru un anumit deznodământ. Tocmai pe baza
acestui scenariu potenţial eforturile de a se îmbunătăţi facilităţile C4I au dobândit atât de
multă importanţă.
După cum se arată în lucrările publicate de Schelling în anii ’60, coerciţia eficace
din partea unui oponent implică strategia angajamentului. Angajamentul înseamnă să-l
convingi pe oponent că vorbeşti serios; pe scurt, că intenţia ta este credibilă. O metodă
preferată este aceea a luării unui angajament ferm, lăsând următoarea mişcare la
latitudinea adversarului. Mişcarea executată de sovietici prin instituirea blocadei împotriva
Berlinului în timpul crizei din 1948-1949 sau carantina instituită de SUA împotriva Cubei
în 1962 sunt exemple ale strategiei angajării. Un angajament poate fi şi verbal. De
exemplu, poate lua forma unui tratat de garantare sau a unei legitime apărări colective sau
poate fi o declaraţie vagă şi generalizată în sensul că “nu vom sta cu mâinile în sân...” sau
“nu vom ezita să luăm decizii dificile...” Adesea, cea mai eficace formă de angajament
coercitiv este să se îmbine cea fizică cu cea verbală.

13
 Dilema în cazul angajamentului este inerentă în puterea ei. “Îţi arzi podurile în urma
ta” reduce flexibilitatea. Ca urmare a unei dorinţe prea entuziaste de a obţine victoria cu
orice preţ, se pierd şansele de a se ajunge la un compromis.
Întrucât caracteristica definitorie a managementului crizei este echilibrul dintre
coerciţie şi adaptare, victoria cu orice preţ nu este dorită cu adevărat. Din acest motiv, s-a
afirmat că o angajare care lasă o anumită flexibilitate este de preferat. Poate că ar fi mai
bine, să se elaboreze avertismente decât să se formuleze ameninţări specifice, dar aici
putem fi confruntaţi cu riscul ca cineva să blufeze.
Escaladarea este rezultatul probabil al strategiei angajării. Termenul escaladare
implică adesea începutul unor angajări destul de modeste şi creşterea riscului după aceea
pentru a-1 obliga încet pe adversar să ajungă la un compromis, de teamă ca alternativa să
nu ducă părţile mai sus pe scara escaladării. Astfel, în escaladare, strategia angajării are
două tăişuri. Există o angajare explicită faţă de o anumită opţiune şi o angajare implicită
faţă de alta, mai riscantă dacă opţiunea iniţială nu dă rezultate. Astfel, în cazul crizei
rachetelor din Cuba se poate spune că instituirea carantinei presupunea că mişcarea
următoare va fi un atac aerian sau o invazie, în cazul în care carantina n-ar fi dat
rezultatele scontate.
Adaptarea este antiteza procesului de escaladare. Adaptarea este o modalitate de
rezolvare a crizei – căci managementul implică rezolvarea – fără a se capitula total în faţa
dorinţelor şi scopurilor celeilalte părţi. Dificultatea imediată în legătură cu oferirea de
concesii este că acestea ar putea fi privite ca un semn de slăbiciune care îl va încuraja pe
oponent să ceară mai mult. Dinamica adaptării este aşadar inversul procesului de
escaladare. În cazul în care concesiile devin reciproce, s-ar putea ca adversarul să facă şi el
anumite concesii. În felul acesta poate apărea o ameliorare semnificativă a relaţiilor ca
urmare a managementului crizei.
Cele mai multe crize se rezolvă prin faptul că una din părţi face concesii mult mai mari
decât cealaltă. Uneori, precum în cazul crizei rachetelor din Cuba, câştigătorul va face un
gest ca să-şi salveze onoarea sau pentru ca adversarului să-i vină mai uşor să accepte
deznodământul sau să-1 prezinte altora ca atare.
Managementul crizei implică, aşadar, găsirea unui echilibru între coerciţie şi
adaptare. Este o problemă comună şi diplomaţiei. Într-un anumit domeniu, trebuie să joci
rolul de uliu sau de porumbel.
În acest sens, managementul crizei este văzut pe bună dreptate ca o formă de
diplomaţie. Este o diplomaţie de tip coercitiv, fără îndoială nu este vorba de o diplomaţie
de rutină a diplomaţilor de carieră, ci mai curând de o politică înaltă a deţinătorilor
funcţiilor oficiale care le permit să ia decizii25.

BIBLIOGRAFIE

1. *** Securitate şi cooperare în Europa. Documente (1992-1994), ediţie îngrijită de

Anda Filip şi Valentin Lipatti, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 1996.
2. ***Dicţionar diplomatic, Bucureşti, Editura Politică, 1979.
25
Evans Graham, Jeffrey Newnham, Op. cit., pp. 114-116.
14
 *
* *
1. Achcar, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, Editura Corint,
2002.
2. Andrew, Christopher, C.I.A. şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană
de la George Washington la George Bush, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
3. Armaş, Iosif; Purcărea, Cornel; Duţă, Paul Dănuţ, Acţiunea militară la graniţa dintre
milenii, Bucureşti, Editura Militară, 2001.
4. Aron, Raymond, Paix et querre les nations, Paris, 1962.
5. Barber, John R., Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, 1993.
6. Bari, Ioan, Globalizare şi probleme globale, Bucureşti, Editura Economică, 2001.
7. Bennett, G.H., Preşedinţii americani 1945 – 2004, Bucureşti, Editura Ştiinţelor
Sociale şi Politice şi editura Luceafărul, 2004.
8. Bernard, Adam (coord.), Memento defense-desannement 1992. L' europe el la
securile internaţionale, Bruxelles, L' Institut Europeenne de Recherche et d'
Information sur la Paix et la Securile, 1992.
9. Beschloss, Michael R.; Strobe Talbott, La cele mai înalte niveluri. Relatare din
culisele puterii referitoare la sfârşitul Războiului Rece, Iaşi, Editura Elit, [F.A.].
10. Bibere, Octav, Uniunea Europeană: între real şi virtual, Bucureşti, Editura ALL
Educational, 1999.
11. Blin, Armand; Chaliand, Gerard; Géré, François, Puteri şi influenţe. Anuar de
geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Bucureşti, Editura Corint, 2001.
12. Brecher, Michael, Crisis in World Politics, Theory and Reality, Pergamon Press,
Exeter, 1993.
13. Brzezinski, Zbigniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele
sale geostrategice, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
14. Bull, Hedley , Society and Anarchy in Internaţionals Relations, Cambridge,
Cambridge University Press, 1966.
15. Burban, Jean-Louis, Parlamentul European, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999.
16. Buşe, Dorel, Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Bucureşti, Editura
Fundaţiei „România de Mâine”, 2006.
17. Buşe, Dorel, Relaţiile politico-diplomatice româno-italiene în perioada afirmării
principiului naţionalităţilor în Europa Centrală şi de Sud-Est (1914-1920),
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007.
18. Buşe, Dorel, Sfârşitul Războiului Rece (1989-1991), Bucureşti, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007.
19. Buzan, Barry, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis,
Lynne Rienner Publishers Inc., 1998.
20. Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Chişinău, Editura Cartier, 2000.
21. Calvocoressi, Peter, Politica mondială după 1945, Ediţia a VII-a, Bucureşti, Editura
Allfa, 2000.
15
22. Caragea, Anton, Război în Golf. Dosar secret. Irakul în flăcări. 1990-2003,
Bucureşti, Editura Nemira, 2003.
23. Chifu, Iulian, Analiză de conflict, Editura Politeia SNSPA, Bucureşti, 2004.
24. Chomsky, Noam, America în căutarea dominaţiei globale: Hegemonie sau
supravieţuire, Prahova, Editura Antet, 2003.
25. Clausewitz, Carl, Despre război, Editura Militară, Bucureşti, 1982.
26. Claval, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în
secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001.
27. Courty, Guillaume; Devin, Guillaume, Construcţia europeană, Bucureşti, Editura
Coresi, 2003.
28. Dahrendorf, Ralf, După 1989. Morală, revoluţie şi societate civilă, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2001.
29. Defarges, Philippe Moreau, Organizaţiile internaţionale contemporane, Iaşi,
Institutul European, 1998.
30. Diaconu, Ion, Drept internaţional public, ediţia a II-a, Bucureşti, Casa de Editură şi
Presă Şansa, 1995.
31. Dobrescu, Paul, Geopolitica, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2003.
32. Dumitru, Daniel; Buşe, Dorel; Belea, Ovidiu, Mecanismele instituţionale ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru soluţionarea crizelor şi conflictelor, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007.
33. Dumitru, Daniel; Scrieciu, Liviu; Buşe, Dorel; Mediul internaţional de securitate şi
influenţa acestuia asupra artei militare, Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-Editorial
al Armatei, 2007.
34. Duţă, Paul Dănuţ; Gavrilovici, Gioni Popa; Mititelu, Ştefan, Consideraţii privind
statutul personalului operaţiilor multinaţionale, Editura Techno Media, Sibiu, 2007.
35. Duverger, Maurice, Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Bucureşti, Editura
Omegapres, 1991.
36. Feltham, R.G., Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Bucureşti, Editura All,
1997.
37. Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionarul Uniunii Europene, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
38. Fontaine, Pascal, Construcţia Europeană de la 1945 până în zilele noastre, Iaşi,
Institutul European, 1998.
39. Frunzeti, Teodor, Geostrategie, Editura Centrului tehnic-editorial al Armatei,
Bucureşti, 2009.
40. Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în era globalizării, Sibiu, Editura
Academiei Forţelor Terestre, 2000.
41. Frunzeti, Teodor, Securitatea naţională şi războiul modern, Bucureşti, Editura
Militară, 1999.
42. Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale. Mijloace militare şi
nemilitare, Iaşi, Institutul European, 2006.
43. Frunzeti, Teodor; Duţă, Paul Dănuţ; Stănimir, Monalisa, Studii şi analize privind
regionalismul, Sibiu, Techno Media, 2007.
16
44. Frunzeti, Teodor; Mureşan, Mircea; Văduva Gheorghe, Război şi haos, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2009.
45. Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică şi
militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, 2005.
46. Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2007. Enciclopedie politică şi
militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, 2007.
47. Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2009. Enciclopedie politică şi
militară (studii strategice şi de securitate), Bucureşti, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, 2009.
48. Fucuyama, Francis, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Bucureşti, Editura Poideia, 1994.
49. Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Universul Juridic,
2002.
50. Furet, Francois, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
51. Galtung, Johan, Theory and Methods of Social Research, New York, Columbia
University Press, 1969.
52. Garaudy, Roger, Statele Unite, avangarda decadenţei, Prahova, Editura Antet, f.a..
53. Garton, Timothy Ash, Istoria prezentului. Eseuri, schiţe şi relatări din Europa anilor
’90, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
54. Gârz, Florian, NATO: Globalizare sau dispariţie? De la războiul rece la pacea
pierdută, Bucureşti, Casa Editorială Odeon, 1995.
55. Gârz, Florian, Renaşterea Europei. De la Atlantic la Urali, Bucureşti, Casa Editorială
Odeon, 1999.
56. Ghica, Luciana Alexandra; Zulean, Marian, Politica de securitate naţională.
Concepte, instituţii, procese, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
57. Graham, Evans; Jeffrey, Newnham, Dicţionar de Relaţii Internaţionale, Editura
Universală Dolti, 2001.
58. Griffiths, Martin, Relaţii internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Bucureşti, Editura
Ziua, 2003.
59. Grotius, Hugo, De jure belli ac pacis, Editura William Whewel, Cambridge, 1953.
60. Guzzini, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Iaşi, Institutul European, 2000.
61. Hegel, G.W., Filosofia dreptului, Editura Academiei, Bucureşti, 1969.
62. Hen, Cristian; Jacques Leonard, Uniunea Europeană, ediţia a X-a, Bucureşti, Editura
Coresi, 2003.
63. Heref, John, Idealist Internaţionalism and the Security Dilemma, 1950.
64. Hirst, Paul, Graham Thompson, Globalizarea sub semnul întrebării. Economia
internaţională şi posibilităţi de guvernare, Bucureşti, Editura Trei, 2002.
65. Hirst, Paul, Război şi putere în secolul 21. Statul, conflictul militar şi sistemul
internaţional, Prahova, Editura Antet, f.a.

17
66. Hlihor, Constantin, Geopolitica şi geostrategia în analiza relaţiilor internaţionale
contemporane, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2005.
67. Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, Bucureşti, 2000.
68. Holsti, K. J., Hegemony and Diversity in Internaţional Theory, Boston, 1985.
69. Howard, Michael, Războiul în istoria Europei, Editura Sedona, Timişoara, 1997.
70. Huntington, Samuel P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Oradea,
Editura Antet, 1998.
71. Huntington, Samuel P., Viaţa politică americană, Bucureşti, Editura Humanitas,
1994.
72. Idem, Ghid de diplomaţie, Iaşi, Editura Institutul European, 2005.
73. Ionescu, Mihai E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de
Est în anii ’90, Bucureşti, Editura Scripta, 1993.
74. Joxe, Alain, Imperiul haosului. Republicile în faţa dominaţiei americane după
Războiul Rece, Bucureşti, Editura Corint, 2003.
75. Kacso, Zsusanna, Între conflict şi economie. Asigurarea bunăstării şi siguranţei pe
viitor, Iaşi, Editura Lumen, 2007.
76. Kaplan, Morton, Variants on fix Models of theInternaţional Sistems, New York, 1969.
77. Kaplan, Robert D., Anarhia care va veni, Prahova, Editura Antet, 2002.
78. Kechane, Robert, Nye, Joseph, Power and Interdependence Revisited, Internaţional
Organization, Boston, 1987.
79. Kechane, Robert, Nye, Joseph, Power and Interdependence: World Politics in
Transition, Boston, 1977.
80. Kennan, George, American Diplomacy 1900 – 1950, Chicago, The University of
Chicago Press, 1951.
81. King, Alexander, Bertrand Schneider, Prima revoluţie globală. O strategie pentru
supravieţuirea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993.
82. Kissinger, Henry, Are nevoie America de o politică externă? Către diplomaţia
secolului XXI, [f.l.], Editura Incitatus, 2002.
83. Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 1998.
84. Kolodziev, Edward A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Iaşi, Editura Polirom,
2007.
85. Kuhn, Thomas, The Structure of Scientific Revolutions, Chicago, 1970.
86. Leffler, Melvyn, The Preponderence of Power: Naţional Security, the Truman
Administrations and the Cold War, Standford, 1992.
87. Maliţa, Mircea, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975.
88. Matei, Horia C.; Neguţ, Silviu; Nicolae, Ion, Enciclopedia statelor lumii, ediţia a IX-
a, Bucureşti, Editura Meronia, 2003.
89. Mayall, James, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Prahova, Editura Antet,
2000.

18
90. McLean, Iain (coord.), Oxford. Dicţionar de politică, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic, 2001.
91. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru
putere, Bucureşti, Editura Antet, 2003.
92. Meleşcanu, Teodor, Renaşterea diplomaţiei româneşti 1994-1996, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2002.
93. Meududi, Introducere în Islam, Bucureşti, Editura Charter, 1991.
94. Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale,
Bucureşti, Editura Polirom, 2006.
95. Mitran, Ion, Politologia în faţa secolului XXI, Bucureşti, Editura Fundaţiei “România
de Mâine”, 1997
96. Moise, Elena, Economie mondială, Bucureşti, Editura Victor, 2005.
97. Moise, Leonida; Buşe, Dorel, Teoria relaţiilor internaţionale, Constanţa, Editura
Fundaţiei “Andrei Şaguna”, 2002.
98. Morgenthau, Hans J., Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Bucureşti, Editura Polirom, 2007.
99. Mureşan, Doina; Buşe, Dorel, Securitate şi insecuritate în Balcanii de Vest –
conflictul interetnic din noua Federaţie Iugoslavă (1995-2005), Bucureşti, Editura
Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, 2008.
100. Mureşan, Doina; Dragoş, Maria; Buşe, Dorel, Relaţiile Uniunii Europene cu statele
din Orientul Mijlociu şi nordul Africii, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, 2007.
101. Mureşan, Liviu, Pop, Adrian, Bonciu, Florin, Politica europeană de securitate şi
apărare – element de influenţare a acţiunilor României în domeniul politicii de
securitate şi apărare, Bucureşti, Institutul European din România, 2004.
102. Mureşan, Mircea; Toma, Gheorghe, Provocările începutului de mileniu, Bucureşti,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2003.
103. Nef, Jorge, Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political Economy
of Development and Underdevelopment, Ottawa, IDRC Books, 1999.
104. Nicolaescu, Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, Editura Top
Form, 2003.
105. Oşca, Alexandru, Managementul crizelor regionale, Bucureşti, Editura Militară,
2004.
106. Parish, Thomas, Enciclopedia Războiului Rece, Bucureşti, Univers Enciclopedic,
2002.
107. Paul, Vasile; Coşcodaru, Ion, Centrele de putere ale lumii, Bucureşti, Editura
Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2003.
108. Păun, Vasile, Puterea informaţională – transformarea sistemului securităţii
naţionale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
109. Petrescu, Stan, Mediul de securitate global şi euroatlantic, Bucureşti, Editura
Militară, 2005.
110. Politkovskaia, Anna, Rusia lui Putin, Bucureşti, Editura Meditaţii, 2008.
19
111. Postolache, Sava; Toma, Gheorghe; Oros, Ioan, Managementul instabilităţii,
Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2003.
112. Preda, Dumitru; Retegan, Mihai, Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor
comuniste europene, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
113. Predescu, Nicolaie, Reţeaua terorii. Principalele organizaţii teroriste. Lideri.
Doctrine. Atentate, Craiova, Editura Spirit Românesc, 2003.
114. Ranelagh, John, Agenţia CIA. Ascensiunea şi declinul, Bucureşti, Editura ALL, 1997.
115. Rădoi, Mireille, My USA. Views on American Naţional Security and Foreign Policy,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2007.
116. Riordan, Shaun, Noua diplomaţie, Prahova, Editura Antet, 2004.
117. Roche, J., Le sistème internaţional contemporain, Montchrestien, Paris, 1994.
118. Romano, Sergio, 50 de ani de istorie mondială. Pacea şi războaiele de la Yalta până
în zilele noastre, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.
119. Roy, O., L’ Échec de l’Islam politique, Seuil, Paris, 1992.
120. Russbach, Olivier, ONU contra ONU. Dreptul internaţional confiscat, Bucureşti,
Editura Coresi, 1999.
121. Sarcinschi, Alexandra, Dimensiunile non-militare ale securităţii, Bucureşti, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
122. Sarcinschi, Alexandra, Militar non-militar în securitatea naţională. Dilema armatei,
Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
123. Sava, Ionel Nicu, Studii de securitate, Bucureşti, Centrul Român de Studii Regionale,
2005.
124. Scruton, Roger, Vestul şi restul. Globalizarea şi ameninţarea teroristă, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2004.
125. Soros, George, Despre globalizare, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
126. Soros, George, Supremaţia americană: un balon de săpun, Prahova, Editura Antet,
2004.
127. Stiglitz, Joseph E., Globalizarea. Speranţe şi deziluzii, Bucureşti, Editura Economică,
2003.
128. Thompson, William, R., On Global War: Historical – Structural Approaches to
World Politics, University of South Carolina, 1998.
129. Tucker, R., W., Hendrickson, D., C., The imperial Tentation. The new world Order
and America’s Purpose, Council of Foreign Relation Press, New York, 1992.
130. Wallerstein, Immanuel, Sistemul mondial modern, Bucureşti, Editura Meridiane,
1992.
131. Waltz, Kenneth N., Omul, statul şi războiul, Iaşi, Institutul European, 2001.
132. Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
133. Weiss, Linda, Mitul satului lipsit de putere. Guvernarea economiei în era
globalizării, Bucureşti, Editura Trei, 2002.
134. Weyer, Robert Van de, Islamul şi occidentul. O nouă ordine politică şi religioasă
după 11 septembrie, Bucureşti, Editura Allfa, 2001.
135. Wight, Martin, Politica de putere, Chişinău, Editura Arc, 1998.
20
136. Wolf, A., America at Century’s End, University of California Press, Berkeley, 1991.
137. Zăpârţan, Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Cluj-Napoca, Editura Studia, 2001.

21