Școli, teorii și curente în antropologia politică

Principalele curente și teorii care au contribuit la construirea și dezvoltarea științelor sociale, în

general, a antropologiei, în special (în toate ramurile ei: cultură, politică, socială. economică,
fizică), sunt: evoluționismul, culturalismul, funcționalismul, structurlismul, difuzionismul.

Evoluționismul

Evoluționismul a fost inaugura de către englezul E.B Taylor și americanul Lewis Henry Morgan
(1818-1881) într-o perioadă în care el se instalase deja confortabil în biologie prin lucrările lui
Lamarck și Darwin (Descendența omului, Originea specilor, 1859). Evoluționismul admite
unitatea speciei umane și a istoriei umanității, precum și ideea de progres de la simplu la
complex, de la inferior la superior.

Pentru iluminsimul francez civilizația este sinonimă cu desăvârșirea intelectuală. Dacă natura
este guvernată de aceleași legi, iar oamenii au aceleasși capacități naturale, cu timpul trebuie să
se ajungă la creșterea cunoștințelor, iar atunci și la progres. Teoria cu privire la evoluția culturalî
nu este o copiere a evoluției biologice, ci precedat-o pe aceasta. Teoria lui Daewin a conferit
sigursnță științifică abordării evoluționiste a culturii, de fapt prin Darwin evoluționismul este
acceptat ca o concepție unică în toate științele.

O altă teză evoluționistă este că orice idee este determinată intim de cultura și spiritul timpului
său. Principiul cu privire la lupta pentru existență sau supravețuirea și victoria celor tari a fost o
expresie a concurenței liberale. De fapt, Darwin l-a aplicat numai la kumea organică și l-a luat ca
o “lege naturală“.

În anul 1872 apare lucrarea lui Tylor Cultura primitivă. Lucrarea începe cu definirea culturii ca
‘întreg complex care cuprinde cunoștințele, credințele, artele, morala, dreptul, obiceiurile și toate
celelalte capacități și deprinderi pe care și le-a însuțit omul ca mebru al societății.“

Prin lucrarea The Ancient Socety (1877), L.H. Morgan a inițiat o nouă epocă în etnologie
deoarece a elaborat prima schiță a evoluției culturale. Această schemă conține succesiunea
istorică a principalelor faze culturale

1. Faza culegătorilor primitivi (fără unele sau arme), caracterizată prin inventarea
limbajului.
2. Pescuitul și vânătoarea, descoperirea focului, a arcului, a armelor primitive.
3. Descoperirea agriculturii, cultivarea cerealelor și creșterea vitelor.
4. Păstoritul nomad.
5. Agricultura superioară.
6. Elementele fundamentale pe care se bazează studiul evoluției culturale sunt: postulatul ca
istoria umanității, metoda comparativă, supraviețuirea uzanțelor la popoarele cu
dezvoltare superioară.

Morgan a impus schema evolutivă conform căreia perioada omului în stare sălbatică a
precedat perioada barbară în toate triburile, după cum perioada barbară a precedat civilizația.
“Istoria rasei umane este unică în origine, unică în experiență, unică în progres.“

Culturalismul va apărea ca o reacție fată de abordarea comparativă de către evoluționiști a

culturilor și fată de tratarea cantitativă a culturilor de către școală istorico-difuzionistă. El va
orienta spre cunoașterea cât mai exactă a culturilor vii, concepute ca ca sisteme de norme și
valori care ființează în sine, independent de deteminismele sociale care pot influiența
mecanismele culturale la un moment dat al funcționării lor. El pornește, însă, de la poziția
școlii istorico-difuzioniste cu privire la relativismul cultural care vede în fiecare culturală o
“configurație“ separată unică. Diferența dintre organic și supraorganic ține de diferența dintre
zestre ereditară și cea dobândită la om și la animal. Limba este un fenomen care își are
legitatea ei proprie și nu se poate înțelege și nici explica biologic. Cuvintele și limba exista
înaintea, după și în afara individului, limba își are propria sa viață, propria legitate care nu
este organică. De asemenea, biologic nu se poate explica activitatea unui curent, forma unei
creații artistice sau religioase. În realitatea organică și culturală schimbările reprezintă două
procese diferite. În prmul caz este vorba de rezultatul adaptării naturale și al dezvoltării, în
cel de-al doilea este vorba de adaptarea culturală și dezvoltarea culturală. Dezvoltarea în
lumea organică are cracter de adaptare și schimbare, în timp ce în viață culturală are caracter
de acumulare. În lumea organică dezvoltarea o constituie noile organe, iar în cultură noile
elemente culturale. Transmiterea lor este, de asemenea, complet diferită: în lumea organică
aceasta are loc prin moștenire, în cultură se face prin învățare – descoperire, exemplu, poate
fi chiar transmisă de la urmași la străbuni (dacă mai trăiesc). Kober sublinează că este cu
totul altceva să înfățisezi omul ca ființă culturală și omul care nu este culturalizat, cel de-al
doilea nu este nimic altceva și nimic mai mult decât un animal.