Universitatea ,,Lucian Blaga" din

Sibiu

Facultatea de Drept

Administrație Publică,Anul II

Referat
Sistemul serviciilor de asistenţă
socială din România

Disciplina : Strategii si politici publice

Studentă ,anul II: Săndoiu
Elena-Diana
 Definitie -Sistemul naţional de asistenţă socială reprezintă ansamblul de instituţii şi
măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, colectivitatea
locală şi societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor
temporare ori permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea
socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităţilor.Asistenţa socială, componenta a
sistemului naţional de protecţie socială, cuprinde serviciile sociale şi prestaţiile sociale
acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea
nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea principiilor de coeziune şi incluziune
socială (Legea nr. 47 din 08 martie 2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială)
.Menirea asistenţei sociale este de a asigura accesul acelor persoane care nu se pot adapta prin
forţe proprii la societatea în care trăiesc, cei care nu se pot bucura dedrepturile fundamentale
şi elementare precum cel de a beneficia de o alimentaţiecorespunzătoare, de un adăpost
decent, de servicii de îngrijire a sănătăţii, igienă,educaţie, de o sursă stabilă de venit şi de
posibilităţi de autorealizare.
Procesul prin care cetăţenii beneficiază de măsuri de protecţie socială şi ajutor
profesionist în vederea satisfacerii nevoilor lor şi a unei bune integrări în societateconstituie
asistenţa socială.Altfel spus ansamblul activităţilor profesionale prin care persoanele pot
beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvării sau ameliorării situaţiei lor este
procesul de asistare socială (M. Roth, A. Rebeleanu, Asistenţa socială Cadruconceptual şi
aplicaţii practice, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2007,introducere)Asistenţa
socială („Social Work", în ţările de limbă engleză) reprezintăansamblu de instituţii, programe,
măsuri, activităţi profesionalizate de protejare a unor persoane, grupuri, comunităţi cu
probleme sociale, aflate temporar în dificultate, încriză şi deci vulnerabile. Acestea, datorită
unor motive personale de natură economico-materială, socio-culturală, biologică sau
psihologică nu au posibilitatea de a se integra prin mijloace şi eforturi proprii în colectivitate,
în limitele unui mod normal, decent deviaţă.

Pentru o anumită perioadă de timp, ele nu pot duce o viaţă activă, auto-suficientă,fără
un ajutor economico-material sau fără un suport fizic, moral, social din exterior. Asistenţa
socială are deci un rol de promovare a solidarităţii sociale. Acest rolsocial contribuie la
menţinerea unităţii şi specificului asistenţei sociale şi se exprimă înacordarea ajutorului, în
sentimentul de compasiune, în încurajarea înţelegerii dintreoameni. Cum am arătat, asistenţa
socială funcţională este una din condiţiile bunului mersal unei societăţi democratice, dat fiind
că ea desemnează un ansamblu de instituţii, programe măsuri, activităţi profesionalizate,
servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme
speciale, aflate temporar îndificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socio-
culturală, biologicăsau psihologică, nu az, prin mijloace şi eforturi proprii, posibilitatea unui
mod de viaţădecent.Conform definiţiei Asociaţiei Naţionale Americane a practicienilor
dindomeniul muncii sociale , asistenţa socială este o activitate profesională orientată
spreoferirea de ajutor oamenilor – consideraţi ca indivizi, ca membrii de familie sau degrup şi
ca membri ai unei comunităţi - în vederea creşterii şi /sau refacerii capacităţiilor de
funcţionare socială şi a obţinerii resurselor care să le asigure o viaţă trăită cudemnitate în
cadrul social dat.

Obiectivele specifice ale asistenţei sociale sunt:

a.Ajută oamenii să-şi îmbunătăţească competenţele şi capacitatea de a-şirezolva singuri

problemele.

b.AS are menirea de a ajuta oamenii să obţină resursele materiale necesareasigurării unei
calităţi a vieţii la un nivel decent facilitând accesul spreserviciile sociale adecvate, în cadrul
legal oferit de politicile sociale aleţăriic.AS stimulează organizaţiile şi instituţiile în oferirea
unor servicii adecvatenevoilor indivizilor, familiilor, grupurilor care recurg la ajutor

c.Asistentul social va trebui să urmărească îmbunătăţirea relaţiilor clientuluice celelalte

sisteme şi subsisteme de care depinde integrarea sa socială.

d.Influenţarea politicilor sociale pentru favorizarea apariţiei acelor legi saumăsuri care să
conducă la un maia mare grad de echitate socială acetăţenilor şi să asigure o calitate mai bună
a vieţii pentru categoriiledefavorizate de populaţie.

Asistenţa socială oferă celor în nevoie posibilităţi de cunoaştere şi de acces la servicii

specializate de protecţie socială, îi

orientează către înţelegerea şi utilizarea cadrului legislativ de protecţie socială, mobilizează

comunitatea, persoanele şi grupurile îndificultate de a influenţa activ politicile sociale. Ea
furnizează celor în nevoie ajutor financiar, material, moral, psihoterapie, consiliere. În cadrul
programelor de asistenţăsocială se înscriu şi activităţile de prevenire a unor situaţii de viaţă
dezechilibrate,stresante sub aspect economic, cultural, psihologic sau moral, pentru indivizi
sau grupuri,care pot fi adesea mai puţin costisitoare decât terapia propriu-zisă. În
societateacontemporană, asistenţa socială se orientează spre realizarea următoarelor funcţii

a.Identificarea segmentului de populaţie care are nevoie de ajutor

b.Păstrarea unor evidenţe privind persoanele asistatec.Diagnoza nevoilor şi a problemelor

socio-umane -diagnosticarea problemelor de diferit ordin cu care persoanele vulnerabile sau
grupurile cu risc sporit se pot confrunta într-o anumită perioadă de timp şi în anumite

condiţii sociale,economice şi culturale

c.Identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijine.

Asistenţa socială în România: avansul spectaculos dintre cele două războaie mondiale. În
ceea ce priveşte serviciile moderne de asistenţă socială, România are o tradiţie de excepţie,
plasându-se în anumite perioade de timp la nivelul celor mai avansate ţări. Una dintre
caracteristicile ei definitorii este strânsa legătură a ei cu sociologia. Asistenţa socială modernă
a fost iniţiată şi sprijinită continuu de şcoala sociologică de la Bucureşti. După război, o
perioadă destul de îndelungată a rezistat şi chiar a început să se consolideze prin activitatea
eroică şi dedicată a câtorva supravieţuitori ai şcolii sociologice gustiene. În 1990, după
revoluţie, ea a fost reînviată prin acţiunea energică a comunităţii sociologice şi a unora dintre
asistenţii sociali formaţi până în 1969. Primele începuturi ale asistenţei sociale în România
sunt semnalate, ca de altfel în toate celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile,
filantropice cu un pronunţat caracter religios. Aceste activităţi, cel mai adesea coordonate de
biserică, aveau drept scop ajutorarea ocazională a celor care se plasau la marginea societăţii:
bătrâni şi bolnavi săraci şi lipsiţi de ajutorul familiei, orfani ajunşi cerşetori, săraci aflaţi în
situaţii de mizerie severă.

Aceste acţiuni au ajutat la formarea unui spirit de solidaritate umană atât de necesare
dezvoltării serviciilor moderne de asistenţă socială. Treptat, activităţile de ocrotire socială cu
caracter civic-religios s-au structurat sub forma unor măsuri reglementate prin acte juridice-
normative, finanţate din bugetul public, în cadrul unor instituţii specializate. Pentru România
actul de naştere al asistenţei sociale moderne poate fi plasat încă din 1775, odată cu apariţia
primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de ocrotire
pentru persoane în dificultate: fete-mame,săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin,
persoane handicapate fizic şi psihic. Cu toate acestea, despre un sistem de asistenţă socială cât
de cât structurat sprijinit de măsuri legislative, susţinut şi de instituţii corespunzătoare, se
poate vorbi de abia în 1831 odată cu apariţia Regulamentului Organic. După Unirea
Principatelor Române din 1859 apar acte normative care fixează chiar atribuţii concrete
pentru serviciile de asistenţă socială la nivelul comunelor şi judeţelor, încurajând spiritul de
întrajutorare şi solidaritate la nivel comunitar. România a fost una dintre primele ţări europene
care a elaborat un sistem de securitate socială atât în domeniul asigurărilor sociale (prima lege
a pensiilor datează din 1912), cât şi în cel al asistenţei sociale prin acordarea de ajutoare
orfanilor, văduvelor de război etc. Tot atunci secreează primele instituţii publice şi private cu
caracter de ocrotire socială specializate. Legea sanitară şi de ocrotire socială din 14 iulie 1930
rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială modernă din ţara noastră. În România,
intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe odată cu crearea
Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1920. În cadrul acestui minister
functiona Direcţia Asistenţei. La nivel local s-a constituit o infrastructură diversificată:
organele locale care aveau funcţia de a oferi efectiv asistenţă socială erau Birourile judeţene şi
comunale, iar ca organ local consultativ, de aviz şi coordonare, era Comitetul judeţean. În
1930 este adoptată Legea sanitară şi de ocrotire socială care oferă un cadru legal, foarte
modern pentru perioada respectivă, de funcţionare a întregului sistem de asistenţă socială şi de
coordonare a sa la nivel naţional. În municipii şi oraşele reşedinţă de judeţ sunt înfiinţate
Oficii de ocrotire. În mediul rural sunt înfiinţate Casele de ocrotire. Sarcina de coordonare
naţională, metodologică şi profesională a întregii activităţi de asistenţă socială revenea
Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale: toate serviciile de ocrotire depinzând de
alte ministere, de regii, precum şi instituţiile şi organizaţiile private de ocrotire, funcţionau
conform îndrumărilor de ordin tehnic ale Ministerului Muncii. Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale
şi sunt supuse controlului de acelaşi ordin al acestui minister.O caracteristică distinctivă a
asistenţei sociale româneşti moderne este faptul că ea reprezintă un produs direct al
preocupărilor şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Apariţia şi dezvoltarea şcolii române de
asistenţă socială a fost iniţiată şi susţinută de un puternic grup de sociologi, precum: Dimitire
Gusti. H.H. Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru (care a fost un timp şi directoarea
şcolii), dr. luliu Moldovan. Asimilând experienţa de vârf a SUA şi Europei, ei au imprimat o
orientare puternic originală posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltat
în România. Opţiunea forte de principiu a asistenţei sociale

dezvoltate în România acelei perioade a fost, pe de o parte, sprijinirea ei masivă pe cercetarea

sociologică a problemelor sociale care urmau a fi abordate, iar pe de altă parte, implicare
activă în activitatea unităţilor de ocrotire socială (creşe, cămine de zi, orfelinate, azile de
bătrâni, colonii de reeducare etc.).

Cercetările de sociologie urbană ale şcolii sociologice de la Bucureşti au fost realizate in

cadrul Institutului Social Român, care a jucat un rol însemnat pentru dezvoltarea asistenţei
sociale în România. Acest institut, transformat mai târziu în Institutul de Cercetări Sociale al
României, şi-a constituit filiale în diferite regiuni având astfel posibilitatea unor cercetări
comparative pe întreg teritoriul ţării, fapt care a condus atât la o mai bună cunoaştere a
problemelor specifice comunităţilor ţării (sate şi oraşe), cât şi la acţiuni de soluţionare a lor
bazate pe o cunoaştere amănunţită a realităţii sociale. Rapid, echipele institutului s-au
mobilizat pentru anchete sociale in acele cartiere cu probleme majore de integrare socială.

având ca obiectiv identificarea de soluţii specifice fiecărui caz în parte. Ceea ce este cu totul

remarcabil in această abordare este depăşirea înţelegerii asistenţei sociale ca, sau milă
creştină, act caritabil. Asistenţa socială a fost de la început orientată spre acţiuni sistematice
bazate pe tehnici de intervenţie socială eficientă, susţinute in plan legislativ, capabile să
readucă la o stare socială normală nu numai indivizi, dar şi grupuri şi comunităţi aflate în
dificultate: familii dezorganizate, persoane ce trăiau din prostituţie, cerşetori, vagabonzi,
infractori, bande de minori delincvenţi, săraci etc. Prin Legea serviciului social din 1930 s-au
pus bazele unei reţele teritoriale de servicii sociale comunitare. capabile să ofere un răspuns
prompt problemelor generale, dar şi celor specifice pentru cei in nevoie. Au fost create
multiple centre de demonstraţie practică pentru diferite tipuri de intervenţie socială.

În 1929, mulţi dintre sociologii şcolii monografice de la Bucureşti, sub directa conducere
a lui D. Gusti, şocaţi de efectele distructive ale urbanizării asupra indivizilor şi comunităţilor
încep să acorde o atenţie sporită oraşului. Deşi mulţi analişti consideră că şcoala monografică
a lui D. Gusti a fost cantonată aproape exclusiv in cercetări rurale, D. Gusti este cel care prin
teoria sa sociologică a realizat o deschidere majoră către problematica atât de complexă a
procesului urbanizării cu toate consecinţele lui sociale şi umane negative (vagabondaj,
prostituţie, alcoolism, delincvenţă, sărăcie, marginalizare, inadaptare socială etc.), accentul
fiind pus pe problemele speciale ale familiilor dezorganizate – concubinaj şi divorţuri - ale
copiilor abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi. Sociologia urbană a reprezentat astfel debutul
asistenţei sociale ca profesie, îmbinând cercetarea sociologică concretă cu acţiunea de terapie
şi protecţie socială pentru indivizii şi grupurile in dificultate. Aşa cum afirma Xenia Costa-
Foru Andreescu, "in conceptia profesorului D, Gusti era necesară crearea unor
tehnicieni şi a unei asistenţe sociale ştiinţifice, având două misiuni: a) cunoaşterea tuturor
situaţiilor ingrijorătoare ale vieţii sociale, prin folosirea metodelor şi tehnicilor investigaţiei
sociologice, adică prin cercetări de monografie interdisciplinară (pe cadre şi manifestări),
cercetarea fiind necesară nu numai pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor, ci şi pentru
depistarea şi înţelegerea tuturor fenomenelor individuale anomice; b) elaborarea unor tehnici
de intervenţie directă, prin mijloace de asistenţă socială inchisă (prin unităţi şi instituţii
specializate), dar mai ales prin asistenţă socială deschisă (adică individualizată)".

Necesitatea formării unor specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în toamna

anului 1929 a şcolii Superioare de Asistenţă Socială din Bucureşti - Principesa Ileana sub
egida şi îndrumarea directă a Institutului Social Român cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi
al Ocrotirilor Sociale. Institutul Social Român îndruma şi organiza programul de studii,
precum şi practica de specialitate. Profesorul D. Gusti, in colaborare cu Dr. luliu Moldovan,
ministrul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale, Sabin Manuilă, directorul Institutului de Statistică
şi Veturia Manuilă, directoarea şcolii, a elaborat programa analitică şi planul de învăţământ.
Obiectivele majore ale programei analitice erau:

a) "Cunoaşterea marilor probleme ale vieţii sociale urbane, atât teoretic, prin infăţişarea
critică a literaturii de specialitate, cât şi prin analiza situaţiilor specifice ţării noastre.
Cuprindea cursuri de biosociologia familiei (normale, dezorganizate, concubine, divorţate), de
sociologia colectivităţilor şi a grupurilor sociale dependente social, a delincvenţei, de
inadaptare socială, probleme ale femeilor şi ale copiilor.

b) Informaţii generale necesare oricărui activist social, privind legislaţia ţării, economia
politică, sociologia, psihologia generală şi diferenţială, igiena şi sănătatea publică etc.

c) Metodologia şi tehnica investigaţiilor sociale, generale şi de cazuistică; statistica vitală şi

socială, contabilitatea.

d) Tehnicile de acţiune socială pe colectivităţi şi grupe sau privind cazuistica socială

individuală; organizarea unităţilor şi instituţiilor de ocrotire socială.

Corespunzător acestor cursuri era organizată practica de specialitate in centre experimentale

structurate astfel:

1. Pentru asistenţa familiei - Centrul de demonstraţie din cartierul Tei, în care s-a încercat
alcătuirea unei monografii de cartier, începută iniţial în 1930 prin preluarea sarcinii de a
organiza aici recensământul de stat.
2. Pentru serviciile sociale de spital - Centrul de demonstraţie de pe lângă Spitalul Colţea.

3. Pentru practica în asistenţa industrială - organizaţia A.C.F.R.

4. Apoi centrele de practică au fost multiplicate adăugându-se instituţii de stat ca Tribunalul

de minori din Bucureşti şi închisoarea Văcăreşti. Spitalul Colentina - secţia de boli nervoase şi
altul la secţia de boli venerice pentru asistenţa individualizată a prostituatelor şi la Spitalul
Central de boli mintale şi nervoase, pentru asistenta psihiatrică; la Spitalul Filantropia, pentru
boli de cord şi maternitate. Secţii specializate au fost de asemenea organizate Ia spitalele
Pantelimon, Brâncovenesc, dr. Cantacuzino etc.

5. Pentru asistenţa copiilor- centre la Societatea Leagănul Sf. Ecaterina, Societatea Principele
Mircea şi la Spitalul de copii. Activităţile au fost extinse în ţări; creându-se secţii de asistenţă
socială la oficiile de ocrotire de pe lângă municipiile Braşov, Cluj, Sibiu, Craiova, Ploieşti,
Timişoara."

Pentru a promova şi difuza abordarea teoretică a asistenţei sociale dezvoltate în cadrul şcolii
sociologice de la Bucureşti, cât şi modalitatea de desfăşurare a practicii, şcoala Superioară de
Asistenţă Socială a publicat revista Asistenţa socială, sub forma unui buletin periodic care a
apărut din 1929 până în 1936. Din acest an se înfiinţează sub conducerea lui D. Gusti,
Asociaţia pentru Progresul Asistenţei Sociale care preia revista de specialitate şi o
coordonează până în 1944. Revista publica pe lângă informaţiile generale privind activitatea
şcolii de asistenţă socială, recenzii, studii de sociologie bazate pe cercetări de teren, materiale
cu valoare documentară şi ştiinţifică.

Tot în 1936 este înfiinţată din iniţiativa lui D. Gusti o secţie de statistică socialâ la
Institutul de Statistică, secţie care a efectuat un recensământ general al unităţilor şi acţiunilor
de asistenţă şi ocrotire socială. Rezultatele acestuia fiind publicate în volumul Institutiile de
asistenţă socială şi de ocrotire. Tot D. Gusti este cel care a organizat in 1938 primul Congres
al asistenţelor sociale din România. Sub coordonarea directă a şcolii sociologice de la
Bucureşti, înainte de război România se număra printre puţinele ţări din lume care iniţiase
dezvoltarea rapidă şi înalt calificată a unui sistem profesionist de asistenţă socială. Sistemul
de formare a specialiştilor era bine pus la punct. O reţea de asistenţă socială comunitară se
dezvoltase în mediul urban, urmând să fie generalizată.
Asistenţa socială după 1989

Revoluţia din decembrie 1989 a generat înalte aşteptări în ceea ce priveşte reluarea tradiţiei
bogate a asistenţei sociale pe care ţara noastră o avea. Estimarea problemelor sociale şi
economice dificile ale tranziţiei care urmau să apară a accentuat urgenţa dezvoltării sistemului
de asistenţă socială.

Moştenirea regimului socialist era deosebit de precară. În majoritatea ţărilor foste socialiste
sistemul serviciilor de asistenţă socială a fost în mod dramatic subdezvoltat. Singurele
elemente ale sistemului de asistenţă socială erau instituţiile de asistenţă socială (pentru
persoane cu handicap sever, pentru copii orfani, abandonaţi, pentru bătrânii singuri şi
neajutoraţi) care, la limita decenţei şi uneori chiar cu mult sub aceasta, ofereau persoanelor în
dificultate servicii de calitate slabă, neprofesioniste. Imediat după revoluţie, imaginea
televizată a acestor instituţii, mai ales a celor pentru persoane cu handicap, a fost de natură a
îngrozi deopotrivă pe străini şi pe români. Unele instituţii (multe chiar pentru copii), aşezate
în locuri izolate, greu accesibile, cu un personal necalificat, apăreau ca insule de mizerie şi
degradare umană, oferind imagini de coşmar. Serviciile comunitare de asistenţă socială chiar
într-o ţară cu importante tradiţii in domeniu cum este România, fuseseră complet eliminate,
iar asistenţii sociali profesionişti, lipsiţi chiar de recunoaşterea formală a profesiei lor, erau
ţinuţi în posturi administrative marginale.

Un rol extrem de activ în relansarea asistenţei sociale l-a avut din nou comunitatea
sociologilor. Încă din primele luni ale anului 1990 s-a cristalizat un larg consens in
comunitatea sociologilor asupra necesităţii reconstrucţiei profesiei de asistent social şi a
refacerii sistemului de servicii în asistenţa socială. Un asemenea gest părea să reprezinte un
omagiu adus şcolii sociologice a lui D. Gusti a contribuţiei însemnate aduse de sociologi cu
prestigiu, cum era H.H. Stahl şi Ion Matei pentru dezvoltarea asistenţei sociale româneşti. În
plus, alături de asistenţii sociali, sociologii au trăit şi ei experienţa tristă a desfiinţării
invăţământului sociologic începând cu anul 1978. La această acţiune s-au alăturat şi o parte
din asistenţii sociali formaţi până în 1969 şi care au reuşit să păstreze vocaţia profesiei lor.

Acest grup de specialişti veneau din regimul socialist însă cu un imens handicap: studiile lor
de tip post-liceal, într-un sistem de administraţie publică suprasaturat de diplomaţi
universitari, nu le permitea să reocupe poziţii cât de cât semnificative. În consecinţă, ei au fost
forţaţi să ocupe poziţii marginale în sistemul administraţiei publice, cu o putere de influenţă
redusă.
In 1990 s-a reînfiinţat învăţământul de asistenţă socială, intenţia fiind ca, paralel cu apariţia
noilor generaţii de asistenţi sociali, să se dezvolte rapid şi reţeaua de asistenţă socială.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a luat în vara lui 1990 iniţiativa energică a reînfiinţării
invăţământului de asistenţă socială. Acesta a debutat încă din anul universitar 1990-'91,
iniţial sub forma de colegiu în cadrul celor mai importante trei universităţi (Bucureşti, Iaşi şi
Cluj), transformat în 1992 în secţie universitară, oferind absolvenţilor diplomă universitară. În
1994 apare prima promoţie de asistenţi sociali cu diplomă universitară. Între timp,
învăţământul de asistenţă socială se extinde. Alte universităţi (Timişoara, Oradea, Alba lulia,
Piteşti, Târgovişte) introduc secţii de asistenţă socială.

Totodată, secţiile de teologie (ortodoxă, catolică, baptistă) din toate universităţile, introduc
asistenţa socială ca o dublă specializare. Din 1994, în fiecare an, sistemul universitar produce

în jur de 300 de asistenţi sociali.

La refacerea învăţământului de asistenţă socială şi-au adus contribuţii importante şi unele

organizaţii internaţionale şi specialişti din câteva universităţi din Europa şi SUA. Un rol cu
totul aparte în susţinerea dezvoltării asistenţei sociale în ţara noastră l-a avut Reprezentanţa
UNICEF în România care s-a implicat activ încă din anul 1990 atât in susţinerea dezvoltării
învăţământului, cât şi în crearea şi difuzarea unor servicii moderne pentru copiii în dificultate
din România, asigurând baze de practică model, centre pilot de asistenţă socială. În semn de
recunoaştere a acestei contribuţii, directorii Reprezentanţei UNICEF in România între 1990 şi
1997, RoseMary MacCriery şi Maie Ayoub von Kohl, au primit titlul de profesori de onoare
ai Universităţii Bucureşti.

Astfel şcoala românească de asistenţă socială a beneficiat de la început de avantajele

regândirii profesiei în condiţiile unui mediu universitar total nou fără balastul unor discipline
demodate. Planul de învătământ a fost gândit în contextul modern al necesităţii noii profesii,

al ancorării lui puternice în realitatea socială practică, a păstrării unui echilibru între formarea

teoretică de specialitate şi deprinderile practice. Totodată, învăţământul universitar de

asistenţă socială a jucat un rol important chiar în constituirea unor servicii de asistenţă socială
înalt profesionalizate.

În momentul de faţă există deja un contingent apreciabil de tineri specialişti. În ceea ce

priveşte însă sistemul de asistenţă socială, dezvoltarea sa este enorm de întârziată. Avansul pe
care l-a avut România prin introducerea rapidă a învăţămăntului de asistenţă socială în 1990
nu a fost fructificat pe deplin datorită lipsei unei strategii naţionale în dezvoltarea reţelei de
asistenţă socială. Nici până în prezent guvernul nu are o strategie coerentă de reconstrucţie a
sistemului de asistenţă socială. Acesta s-a dezvoltat timid, puternic fragmentat, fără o
concepţie unitară, mai degrabă la întâmplare, adeseori haotic.

Principiile de organizare a serviciilor de asistenţă socială. Următoarele principii generale pot

fi identificate în aproape toate ţările cu sisteme dezvoltate de asistenţă socială.

1) Îmbinarea asistenţei sociale generale cu asistenţa sociala specializată. Serviciile de

asistenţă socială sunt dezvoltate pe două nivele: a) Servicii de asistenţă socială generale
dezvoltate la nivel teritorial / comunitar şi care oferă un prim suport social celor în dificultate.
Aceste servicii tratează persoanele în integralitatea situaţiei lor de viaţă, căutând modul cel
mai adecvat de suport in mediul lor natural. Ele asigură o rnonitorizare continuă a
problemelor dintr-o comunitate, urmăresc modul in care persoanele în dificultate se
reintegrează intr-o viaţă normală, autonomă. Doar în anumite situaţii asistentul social
comunitar poate angaja servicii mai specializate, poate informa / îndruma pe cei in dificultate
spre sistemele care pot să-i sprijine pentru soluţionarea unor probleme mai speciale.
Similitudinea cu serviciile generale medicale, deşi corectă doar până la un punct, oferă o
imagine intuitivă mai clară profilului acestor servicii.

b) Servicii de asistenţă socială specializate care se adresează unor anumite tipuri de probleme,
cu mijloace mai specializate. Ele sunt de regulă plasate pe lângă şcoli (se ocupă de problemele
legate de participarea şcolară), spitale, maternităţi, închisori / tribunale, organele de poliţie; in
cadrul instituţiilor de asistenţă socială ca de exemplu leagăne, case de copii, case pentru
vârstnici, instituţii pentru persoane handicapate etc.; sau în jurul unor probleme speciale -
adopţii, copiii străzii, dependenţii de alcool sau droguri.

2) Asistenţa socială are un caracter global, abordând persoana umană holistic. Persoana
umană, ca subiect al asistenţei sociale, nu poate şi nu trebuie să fie fragmentată nici
metodologic, şi nici organizatoric. Pot exista priorităţi in ceea ce priveşte orientarea resurselor
existente sau anumite specializări în cadrul serviciilor comunitare - prevenirea abandonului
copiilor sau reintegrarea copiilor instituţionalizaţi in familiile lor. Abordarea globală este însă
o tendinţă structurantă pentru organizarea serviciilor sociale comunitare.
Serviciile sociale publice se ocupă de toate problemele sociale ale persoanei / familiei.
Experienţa dezvoltării unor servicii comunitare strict specializate pe problemele copiilor /
bătrânilor etc. par să fi dat rezultate mai degrabă discutabile. Este cazul Marii Britanii care,
după o asemenea experienţă a revenit la servicii de asistenţă socială generale, cele specializate
dezvoltându-se pe baza acestora. 3) Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de
necesitate este un drept universal al tuturor membrilor colectivităţii. Serviciile de asistenţă
socială nu sunt destinate numai celor săraci. Şi cei care au un standard satisfăcător de viaţă pot
avea de înfruntat situaţii de dificultate pe care nu le pot soluţiona cu mijloacele şi capacităţile
disponibile.

4) Asistenţa socială are un caracter profesional. Spre deosebire de sprijinul interpersonal şi

caritabil tradiţional, asistenţa socială modernă reprezintă o profesie înalt calificată care
absoarbe cunoştinţe specializate din toate ştiinţele social-umane: sociologie, psihologie
socială, psihologie, psihoterapie, medicină, economie, ştiinţe juridice, antropologie etc. Ea
presupune in acelaşi timp deprinderi, abilităţi practice (îndemânare de a comunica şi a lucra
cu persoane şi grupuri in dificultate) şi, nu în ultimul rând, un set de valori principii, norme,
reguli morale care compun codul deontologic al profesiei. Codul deontologic asigură în mod
special respectarea drepturilor omului, excluzând orice discriminare de etnie, sex, religie sau
vârstă.

5) Opţiune fundamental umanistă. Profesia de asistent social, prin specificul său, implică o
filozofie proprie, centrată umanist. Persoana umană reprezintă valoarea supremă a actului de
asistenţă socială, orice manipulare fiind principial exclusă, chiar dacă ea s-ar face în numele
vreunui interes colectiv.

6) Baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea locală. Coordonarea şi

îndrumarea la nivel naţional are de regulă un profil politic general şi de suport tehnic-
profesional. Responsabilităţile şi deciziile de organizare sunt ale comunităţilor locale.

Situaţia actuală a sistemului serviciilor de asistenţă socială

În 1989, România nu dispunea de un sistem de servicii sociale. Unele activităţi de asistenţă

socială erau realizate fără mijloace profesionale necesare şi in mod strict punctual de către
autorităţile locale, întreprinderi sau organisme politice. În România, întregul sistem al
protecţiei sociale se caracteriza în regimul trecut printr-o opţiune cvasi-universalistă şi
automată. Politica de utilizare a forţei de muncă şi caracterul aproape universal al asigurărilor
de boală, de pensii, creau cvasiautomat celei mai mari părţi a populaţiei resurse de viaţă, deşi
minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de bătrâneţe sau de boală, alocaţii pentru copii,

îngrijire sanitară şi educaţie gratuite, bunuri de bază, inclusiv locuinţe subvenţionate. În

schimb, asistenţa socială calitativă, personalizată, orientată spre rezolvarea problemelor
umane urgente, practic a fost desfiinţată. Se considera că mecanismele economiei socialiste,
dublate de mecanismele politico-administrative, sunt capabile să rezolve automat toate
problemele individului. Prin aceasta s-a creat în timp un sistem de dependenţă accentuată aâ
individului de stat. De sprijin din partea statului beneficiau însă doar cei cu probleme speciale
care erau angajaţi la stat. E drept că aceştia constituiau marea majoritate a populaţiei. Cei
neîncadraţi într-un asemenea sistem, inclusiv şomerii nerecunoscuţi, riscau să rămână în afara
sistemului de protecţie socială. Asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul
instituţionalizat pentru bătrâni, handicapaţi, bolnavi cronici somatici sau neuropsihici, copii în
situaţii speciale. Foarte adesea însă aceste instituţii nu reuşeau să asigure standardele minime
de viaţă. De regulă, ele erau în centre izolate, închise, plasate in zone greu accesibile,
dispunând de un personal în majoritatea sa necalificat. De aceea, sistemul prestaţiilor sociale
in instituţiile de asistenţă socială era cu mult sub cerinţele şi aşteptările celor asistaţi. Începând
cu partea a doua a anilor

'70 se observă o degradare vizibilă a acestuia ca urmare a reducerii treptate a fondurilor.

La asistenţa socială instituţionalizată se mai adăugau ajutoare ocazionale, băneşti sau în
natură, pentru persoanele cu incapacitate de muncă datorată unor boli cronice sau invaliditate,
fără venituri proprii sau susţinători legali.

Situaţia actuală a serviciilor sociale ar putea fi caracterizată prin următoarele:

a) Inexistenţa unui sistem naţional de servicii de asistenţă socială. Există doar dezvoltări
punctuale ale unor servicii de asistenţă socială. Unele servicii (în mod special pentru copii,
pentru persoane cu handicap, vârstnici, copii bolnavi HIV-SIDA şi familiile lor) s-au
dezvoltat in forme embrionare în cadrul sau pe lângă instituţiile publice cu obiective mai
generale (spitale de exemplu). Altele s-au dezvoltat în jurul unor probleme speciale: evitarea
abandonului copiilor, adopţie, reintegrarea în familie a copiilor din instituţii, copiii străzii,
familii fără locuinţă. Cea mai semnificativă dezvoltare au reprezentat-o centrele de protecţie a
copiilor şi familiilor cu mulţi copii dezvoltate experimental în 7 judeţe prin cooperarea cu
organizaţia nonguvernamentală românească “Pentru copiii noştri” (cu sprijinul specialiştilor
britanici), cu actualul Departament pentru protecţia Copilului şi Consiliile judeţene. Aceste
centre au fost dezvoltate în afara structurilor publice urmând a fi preluate de către Consiliile
judeţene şi transformate în servicii judeţene.

b) Lipsa unei concepţii strategice de dezvoltare a unui sistem de servicii de asistenţă socială.
Lipsite de o viziune strategică asupra cadrului în care ele vor funcţiona, cele mai multe
experimente întreprinse prezintă, pe lângă multiplele lor contribuţii, câteva limite structurale:

- Nu conţin componenta de posibilă extindere / difuziune, cumulare intr-un sistem global. Ele
sunt dezvoltate mai mult ca abordări punctuale şi nu deschid perspectiva dezvoltării unui
sistem de servicii sociale, din care sunt o parte.

- Nu răspund la intrebarea: cum se poate asigura continuitatea şi sustenabilitatea funcţionării

lor. Cele mai multe dintre ele sunt dezvoltate fie din entuziasmul donatorilor şi participanţilor,
fie ca răspuns la apariţia unei surse importante de finanţare. Nu este deloc clar cum se vor
transforma ele în sisteme cu funcţionare permanentă.

- Există practica in politica publică de a delega / încredinţa unele responsabilităţi fără a fi

asigurate structurile şi instrumentele necesare. Este cazul atribuirii responsabilităţii finanţării
instituţiilor de asistenţă socială autorităţilor judeţene, fără o stabilire clară a resurselor
bugetare.

- Nu iau in considerare costurile activităţilor dezvoltate. Multe dintre aceste programe sunt
extrem de scumpe pentru România, dar posibil şi pentru ţări cu resurse mai mari. Din acest
motiv, structural ele nu sunt capabile de a inlocui resursele externe pe care s-au clădit cu
sursele interne pe care comunitatea este capabilă să le ofere. Nici comunitatea şi nici statul nu
pot oferi volumul de resurse presupus de extinderea multor programe experimentate. Din
acest motiv, odată cu epuizarea suportului iniţial, este de aşteptat ca cele mai multe dintre
aceste sisteme

să dispară.

c) Un proces de dezvoltare haotică, fără nici o concepţie. Începutul dezvoltării serviciilor

sociale este inclus în câteva documente care consfinţesc doar posibilitatea organizării unor
asemenea servicii, fără să indice suficient ce vor fi ele şi cum va arăta sistemul naţional de
servicii de asistenţă socială, în special pentru copii în dificultate.

d) S-a acumulat multă competenţă, adesea sectorială, la nivelul unor organisme restrânse în
cadrul instituţiilor guvernamentale, dar există un blocaj al oricărei incercări de găndire a unui
sistem coerent. Cu sprijinul unor organisme internaţionale (o menţiune specială trebuie făcută
în legătură cu activitatea Reprezentanţei UNICEF în România), persoanele din diferite
organisme şi segmente ale sistemului guvernamental au avut posibilitatea de a-şi dezvolta
capacitatea de înţelegere a modului de organizare la nivelul experienţei mondiale a diferitelor
tipuri de activităţi de asistenţă socială.

Această competenţă acumulată este mai degrabă concret-sectorială. Tot mai mulţi specialişti
ştiu ceea ce ar trebui să fie făcut in legătură cu o problemă sau alta. Datorită sentimentului
neputinţei de schimbare a struciurilor legale şi institujionale, generat de blocajul de imagina(ie
a reformei întregului sistem, se poate detecta un fel de incompetenţă organizaţională
dobândită. Mulţi specialişti sunt blocaţi de lipsa voinţei guvernamentale de a dezvolta o
strategie globală de dezvoltare a serviciilor sociale şi paralizaţi de încâlceala legislaţiei
actuale, neputând gândi soluţii în perspectiva unor schimbări mai profunde.

În condiţiile în care nu există un cadru pentru funcţionarea serviciilor de asistenţă socială,

experienţele punctuale devin tot mai costisitoare şi eficienţa lor este în scădere.Funcţia de
exemplaritate şi de formare a unor capacităji are o valoare tot mai locală, mai limitată.

Punctul critic al dezvoltării serviciilor sociale în momentul de fată il reprezintă inexistenţa

unei structuri publice pe care serviciile nonguvernamenale să le complementeze. Preluarea
unor experienţe pozitive în sistemul nonguvernamental de către sistemul public s-a dovedit
neaşteptat de dificilă, datorită lipsei unor structuri organizaţionale adecvate.

Asimilarea unor servicii create oarecum intr-un mediu izolat în cadrul structurilor publice
nepregătite, cu moduri de organizare nespecifice, este de natură mai degrabă de a degrada
rapid şi a alinia noile patternuri, create în afară, la practicile administrativ nereformate.

O strategie de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale

Serviciile dezvoltate până acum in cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare şi cu
un grad de profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero
un întreg sistem naţional. Va fi necesară o perioadă de, probabil, 8-10 ani până când aceste
servicii vor ajunge la deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu
putinţă o strategie de dezvoltare.

Patru principii fundamentale pentru construcţia sistemului serviciilor de asistentă socială: 1)

Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialişti cu înaltă calificare (asistenţi sociali),
dobândită prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenţii
sociali sunt deosebiţi de voluntarii care acţionează în organizaţii non-guvernamentale.
Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt
standardizate şi uşor de difuzat / asimilat.

2) Servicii deschise la revederea procedurilor şi la încorporarea noilor proceduri şi cunoştinţe.

Ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice, asistenţa
socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la perfecţionare /
schimbare rapidă şi capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea la perfecţionarea
profesională este condiţionată de tipul de pregătire iniţială: o profesie cu o bază ştiinţifică
solidă şi cu capacitate de reflecţie critică şi de autodezvoltare, constând din noi cunoştinţe şi
tehnici, de formare profesională continuă.

3) Internaţional / naţional / local în dinamica serviciilor sociale. Profesia de asistent social

trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-şliinţifică mondializată (stoc de cunoştinţe utilizat,
tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în mod special
prin canale profesionale, şi mai putin prin cele administrative. Este vital deci să existe, pentru
menţinerea standardelor profesioniştilor la nivelele dezvoltării actuale, un mecanism de
contact profesional cu experienţa mondială.

4) Combinarea între priorităţi stabilite la nivel naţional cu priorităţi stabilite la nivel local, pe
fondul unei mondializări / regionalizări tot mai accentuate a sistemului de valori, a
problemelor de soluţionat şi a priorităţilor. Activitatea de asistenţă socială se fundează pe
angajamente juridice, politice şi morale atât ale ţării într-un context mai larg (mondial:
convenţii ONU de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente juridice,
politice şi morale ale ţării ca un întreg, prin legile şi opţiunile sale politice, prin sistemul de
valori promovat naţional, cât şi pe angajamentele locale şi responsabilitatea faţă de
comunitatea locală.

Probleme ale formării resurselor umane ale sistemului de servicii sociale în România
Specialiştii în asistenţă socială cu pregătire superioară sunt formaţi într-un număr suficient
pentru primele faze de dezvoltare a serviciilor sociale. Se poate estima că tinerii asistenţi
sociali au putut primi o pregătire satisfăcătoare, putându-se integra cu succes în procesul de
constituire a sistemului de servicii sociale. In momentul actual ne confruntăm cu trei tipuri de
dificultăţi in ceea ce priveşte specialiştii disponibili:

1. Distribuţia în teritoriu a asistenţilor sociali. În multe judeţe / oraşe nu există asistenţi

sociali profesionişti disponibili.
2. Marea majoritate a asistenţilor sociali sunt încă foarte tineri, produşi ai unor sisteme de
formare ele însele în primele stadii de cristalizare, destul de inegale din punct de vedere
calitativ. Dezvoltarea lor profesională urmează a se desăvârşi rapid în viitorul apropiat.

3. Există în sistemul instituţiilor actuale şi angajaţi care nu au parcurs un ciclu adecvat de

formare profesională. Unii dintre ei au acumulat o experienţăapreciabilă şi sunt motivaţi să se
dezvolte profesional. Este important de aceea să se dezvolte o strategie naţională, bine gândită
cu privire la profesionalizarea angajaţilor care lucrează in sistemul de asistenţă socială care s-
au dovedit apţi şi motivaţi să lucreze in continuare aici, cât şi la asigurarea ocupării, în timp, a
posturilor din serviciile sociale cu specialişti.

Organizarea sistemului de servicii de asistenţă socială Din experienţa mondială şi, de

asemenea, din cea naţională trecută şi prezentă, rezultă că serviciile sociale, pentru a fi
eficiente trebuie să se dezvolte pe un mix de structuri şi responsabilităţi locale / naţionale.
Organizarea la nivel local, înalt descentralizat, trebuie să se îmbine cu încadrarea într-o
strategie politică, instituţională şi profesională naţională.

Principiul teritorialităţii considerăm că trebuie să stea în centrul organizării sistemului de

servicii de asistenţă socială. Serviciile au ca bază teritoriul, mai precis comunitatea locală.

Aici se găsesc parametrii contextului social-economic în care oamenii trăiesc, problemele cu

care se confruntă, dar şi, în mare măsură, soluţiile şi resursele. Mobilizarea resurselor
colective este o problemă vitală. Din acest motiv, serviciile de asistenţă socială trebuie să fie
dezvoltate la nivelul de bază al localităţii.

Diferenţierea functională pe axa local / naţional ar urma să ia următoarea configuraţie:

1) La nivel local / comunitar: servicii de bază, completate cu servicii de asistenţă socială

specializate pe lângă unităţile locale, sub autoritatea locală.

2) La nivel naţional: politica naţională în domeniul social şi al dezvoltării serviciilor de

asistenţă socială; producerea şi furnizarea resurselor profesionale; elaborarea şi controlul
standardelor minime de calitate; finanţarea parţială a acestor servicii, complementar cu
resursele locale.

1) Organizarea la nivel local:

Dezvoltarea serviciilor sociale de asistenţă socială la nivel teritorial trebuie să aibă loc in
contextul unei reforme radicale a administraţiei publice locale şi naţionale. Autorităţile locale
trebuie să dezvolte planuri de dezvoltare socială locală. Aceste planuri trebuie să cuprindă
diagnoza problemelor sociale ale comunităţii locale şi modalităţile de acţiune pentru
soluţionarea lor. Planuri speciale pot fi dezvoltate ca răspuns la identificarea unor probleme
sociale prioritare.

Bugetul local oferă baza financiară a activităţii organismelor locale Acesta se constituie dintr-
un transfer din bugetul naţional şi o parte constituită din resursele locale. Aicise va avea în
vedere doar partea de buget destinată activităţilor sociale (bugetul social). În constituirea
acestuia, sursele locale trebuie completate printr-un transfer de la bugetul naţional. Indiferent
cum se constituie relaţia buget naţional / bugete locale, bugetarea trebuie să aibă la bază o
metodologie unitară explicită:

a) Finanţarea standard generală (minimă de bază).

b) Finanţarea suplimentară, în raport cu problemele pe care diferite judeţe / localităţi le au.

c) Instituţiile de asistenţă socială plasate sub autoritatea locală nu vor primi de la bugetul
naţional o finanţare specială, în calitatea lor de instituţii.

d) Fonduri direcţionate spre soluţionarea unor probleme considerate a fi foarte importante, dar
specifice comunităţii respective.

e) Un fond bugetar naţional care să susţină inovaţia socială.

Serviciile sociale locale trebuie să aibă un fond financiar pentru sprijinul determinat pe baza
diagnozei mai fine a situaţiei. Două tipuri de sprijin financiar pot fi acordate de aceste
servicii:

a) Sprijin de urgenţă. Sume relativ modeste pentru rezolvarea unor probleme care nu suportă
amânare (hrană, îmbrăcăminte, medicamente urgente, transport la spital sau la altă instituţie /
cazare pe scurtă durată). Acest sprijin trebuie să fie dintr-un fond discreţionar al asistentului
social pe care acesta îl poate acorda fără aprobare prealabilă, dar cu evaluare posterioară.

b) Sprijin material ocazional / punctual pentru rezolvarea unor probleme critice ale unei
familii. Acest ajutor trebuie aprobat pe baza anchetei sociale de către conducerea Centrului de
asistenjă socială, pe baza raportului făcut de asistentul social.

2) Nivelul national al sistemului serviciilor de asistenţă socială – funcţii

Pentru a asigura un grad ridicat de eficienţă funcţionării organismelor locale în condiţiile
descentralizării, este vitală redefinirea funcţiilor organismelor naţionale şi întărirea acestor
funcţii astfel redefinite:

a) Stabilirea politicii sociale naţionale: stabilirea priorităţilor naţionale, atât în ceea ce

priveşte obiectivele / problemele de rezolvat, cât şi modalitatea lor generală de

abordare. Oferă o orientare politică generală, în acord cu angajamentele politice,

juridice şi morale naţionale şi internaţionale.

b) Dezvoltarea legislaţiei în domeniul asistenţei sociale: cadrul legislativ reprezintă o

responsabilitate a forurilor naţionale guvernamentale. Legislaţia promovează atât cadrul de
organizare, responsabilităţile, resursele necesare şi standardele obligatorii de calitate.

c) Bugetarea. Bugetarea programelor şi activităţilor sociale reprezintă un instrument esenţial

al realizării unei politici sociale naţionale coerente, dar şi a autonomiei locale.

d) Stabilirea de structuri organizatorice naţionale minimale. Chiar dacă o anumită

discreţionalitate este acceptată, dincolo de aceasta este nevoie de structuri unitare.

Acestea au ca funcţie asigurarea unui cadru minimal pentru activităţile considerate a fi

necesare la nivel naţional.

e) Asigurarea procedurilor şi standardelor profesionale, difuzarea lor, inclusiv prin mecanisme

de formare permanentă.

f) Evaluarea şi monitorizarea activităţilor de asistenţă socială trebuie făcută de instanţe

profesionale independente, pe baza fixării unor standarde minimale de calitate şi prin
controlul realizării acestora. La nivel national o asemenea funcţie poate fi realizată atât de
organismele publice special constituite de evaluare şi acreditare, cât şi de organisme
profesionale (asociaţii profesionale).

g) Stabileşte standarde de calitate minimale, condiţii şi proceduri de evaluare şi acreditare a

organizaţiilor nonguvernamentale cu activităţi de protecţie socială.

Dezvoltarea unui sistem coerent de servicii de asistenţă socială reprezintă un component vital
al procesului de reluare a modernizării societăţii româneşti. El poate fi considerat, alături de
sistemul de asigurări sociale, obiectivul principal al reformei sociale.
În fapt, România dintre cele două războaie mondiale, deşi cu resurse economice sever
limitate, a cutezat să se angajeze într-un program extrem de ambiţios în această sferă,
plasându-se la nivelul celor mai avansate ţări ale vremii.

Asistenţa socială, prin vocaţia ei de a reface, dezvolta şi consolida capacităţile individuale şi

colective de a face faţă problemelor vieţii, reprezintă un instrument crucial al dezvoltării
sociale.

Bibliografie

1.CONF. UNIV. DR. CARMEN MARILENA POPA,POLITICI PUBLICE ȘI

SOCIALE,NOTE DE CURS,Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la
distanţă,SIBIU,2009,

2. MANUAL DE BUNE PRACTICI INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA METODE DE PARTICIPARE ȘI

INFLUENȚARE A POLITICILOR PUBLICE Perioada de elaborare: Ianuarie 2019 – Aprilie 2019 FUNDAȚIA
PAEM ALBA ACE-ES BUCUREȘTI 2019

3. POLITICI PUBLICE în contextul dezvoltării şi întăririi rolului funcţiei publice” cod SMIS nr. 22857
ADMINISTRAȚIE ȘI APĂRARE – PARTENERIAT PENTRU PERFORMANȚĂ 0 „Creşterea capacităţii
funcţionarilor publici din Ministerul Apărării Naţionale şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici
de a gestiona procesele de management strategic instituţional şi de proiect,

4. Paul E. Collins, Claudiu Crãciun (coordonatori) Managementul politicilor publice Transform\ri [i

perspective, POLIROM 2008