Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei

21. Momente semnificative ale dezvoltării conştiinţei de sine pentru procesul de

desăvârşire a personalităţii

„Constiinta este o modalitate procesuala superioara a sistemului psihic uman, elaborata prin
activitate sociala si enculturatie, mijlocita prin limba, bazata pe un model comunicational intern si
intern-extern, constand din reflectare codificata prin cunostinte, autoorganizare cu efecte emergente si
autoreglaj la nivelul coordonarii necesitatilor subiective cu necesitatea obiectiva, esentiala.“ (27, p.
138).
Constiinta trebuie considerata in primul rand in unitate cu activitatea sociala de transformare a
lumii, de adaptare de tip uman. Ea isi pastreaza la nivel social si individual, legatura sa vitala cu
activitatea si dobandeste, in plan subiectiv, forma de desfasurare a activitatii, pentru ca, dupa cum arata
A. N. Leontiev (27, p. 138), odata cu transformarea structurii activitatii omului se schimba si structura
constiintei. El precizeaza: „in fata omului se afla reteaua fenomenelor naturii. Omul instinctelor,
salbaticul nu se desprinde pe sine din natura. Omul constient se desprinde pe sine, categoriile sunt
treptele acestei desprinderi, adica ale cunoasterii lumii, puncte nodale in reteaua care-l ajuta s-o
cunoasca si s-o cucereasca“ (27, p. 139).
Pierre Janet (27, p. 139) considera ca „a fi constient inseamna a te inscrie povestea propriei tale
experiente“, iar Henri Ey (12) arata ca „asumandu-si functia de a vorbi, subiectul se ridica in fata lumii
sale, caci identificand aceasta lume el se infrunta cu sine insusi, isi apare siesi.“ (12, p. 299).
Constiinta este un proces de reflectare cognitiva de catre om a lumii si a lui insusi. Vorbim
astfel despre constiinta despre lume si constiinta despre sine. in timp de constiinta despre lume este
coercitiva, prezentand masura reala a lucrurilor, necesitatea obiectiva inexorabila, constiinta despre
sine este conditia esentiala a activismului autoreglator, a selectivitatii si a interventiei creative in
mediu.
Constiinta despre lume se bazeaza pe modele sau imagini ale realitatii obiective, pe cand
constiinta despre sine se intemeiaza pe modelul eului si pe trasaturile personale.
Eul este nucleul personalitatii in alcatuirea caruia intra cunostintele si imaginea despre sine,
precum si atitudinile fie constiente, fie inconstiente fata de cele mai importante interese si valori.
Eul, inteles ca ansamblul insusirilor personalitatii, este alcatuit din urmatoarele ansambluri:
 eu fizic sau biologic, ce are in vedere atitudinile corporale care se identifica cu schema
corporala;
 eu spiritual, alcatuit din totalitatea dispozitiilor psihice innascute sau dobandite;
 eu social, ce are in vedere atitudinile fata de relatiile sociale ale individului.

Gordon Allport (3) se intreaba daca ideea de eu este necesara si daca nu ar fi cazul sa fie
inlocuita cu alta ceva mai cuprinzatoare, incluzand simtul corporal, self-identitatea, autoaprecierea,
self-extensiunea, gandirea rationala, imaginea de sine, tendinta proprie, functia cunoasterii toate
acestea fiind denumite prin conceptul „proprium“.
Dupa G. Allport, constiinta reprezinta o structurarea a catorva stari ale eului, in special:
 respectul fata de sine;
 imaginea de sine;
 efortul central.

Eul este ceva de care suntem imediat constienti. G. Allport Il considera „regiunea calda,
centrala, strict personala a vietii noastre. Este un fel de nucleu al fiintei noastre si totusi nu este un
nucleu constant“ (3, p. 123).
Eul se elaboreaza treptat, incepand din copilaria mica, atunci cand copilul este „unicentrat“, dar
nu egocentric dupa Allport, si apare mai intai „non-eul“, adica „TU“. Eul corporal care incepe sa se
dezvolte este o ancora a constiintei de sine.
1
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei

Mai tarziu, din al doilea an de viata, factorul limbaj este foarte important, pentru ca prenumele
este o delimitare stricta a Eului. Numele este strans legat de respectul de sine, dar si de simtul
identitatii de sine.
Respectul de sine (self-esteem) apare in relatia normala dintre copil si mediu din „impulsul
explorator“. Simtul eului apare cand actiunile lui sunt zadarnicite si zdruncinate.
Nevoia de autonomie este semnul principal al Eului.

Gordon Allport considera ca „proprium“-ul are in structura lui sapte aspecte:

GENEZA ASPECTE
A1: Simtul eului corporal
EU TIMPURIU (0-3 ani)
A2: Simtul unei identitati de sine continue
A3: Respectul fata de sine, mandria
A4: Extensia eului
4-6 ani
A5: Imaginea eului
6-12 ani A6: Eul ca factor rational
Adolescenta A7: Efortul personal central
„Proprium“-ul se considera a fi unificarea celor sapte aspecte.

În abordarea personalitatii umane, Gordon Allport o considera ca fiind „organizarea dinamica,

in cadrul individului, a sistemelor psihofizice care determina comportamentul sau caracteristic si ideile
sale.“ (3, p.94)
M. Zlate (53) considera ca pentru cunoasterea naturii si personalitatii umane are mare
importanta:
 ce este omul in realitate;
 ce crede el ca este;
 ce doreste sa fie;
 ce gandeste despre altii;
 ce considera ca gandesc altii despre el.
El abordeaza personalitatea privind mai multe „fatete“ ale acesteia:
 personalitatea reala;
 personalitatea autoevaluata
 personalitatea ideala;
 personalitatea perceputa;
 personalitatea proiectata;
 personalitatea manifesta.

 PRIMUL AN DE VIATĂ
După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992) etapele identificării în oglindă debutează în primul an
de viaţă mai întâi cu interesul pentru figura adultului din preajmă care este mult mai vie decât propria
sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de 2-3 luni. Din acest moment el surâde în oglindă,
vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt copil în faţa lui. Către 8 luni el este intrigat de
imaginea dublă a unei persoane (reală şi în oglindă)

2
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei Anteprescolarul

 ANTEPREŞCOLARUL
Autorul francez renumit, H. Wallon aprecia că apariţia conştiinţei de sine este un început
pentru dezvoltarea personalită ţii în urmă torul stadiu
Procesul de identificare realizat la această varstă inseamnă de fapt punerea bazelor
conştiinţei de sine, acest lucru e favorizat de urmă toarele aspecte ale acesteiperioade: -
independenţa motorie dublată de activitatea cu obiecte, finalitatea sau ţelurile activită ţilor, toate
ducand la conştientizarea sa ca subiect al activită ţii. Construcţia reprezentă rii despre sine
imbracă aspecte privind ce face, ce ar dori să facă , ce ar dori alţii ca el să facă şi cum ar dori alţii
ca el să fie.
Apare astfel un Alter Ego (alt eu) in care există o imbinare a datelor rezultate din
interiorizarea cerinţelor şi interdicţiilor adulţilor in raport cu modul lui in care acţionează in
diferite situaţii, ulterior şi mult mai tarziu apare şi posibilitatea de a şti ceea ce ar trebui să facă
comparativ cu alţi copii, moment in care putem vorbii de formarea unor elemente morale cu
valoare apreciativă şimplă . Se trece treptat de la plă cerea acţiunii la inţelegerea regulilor şi la
acceptarea lor caz in care aceşti acceptori ai acţiunii au funcţie de control pentru toate
demersurile practice ale copilului. Procesul identifică rii e legat de conştientizarea identită ţii ce
incepe odată cu etapa recunoaşterii in oglindă .
Autori diferiţi pe un interval foarte lung de timp (1885 – 1975) au apreciat că
identificarea este plasată intre 1 an şi 1/2 pană la 3 ani dar divergenţele de opinii se datorează
diferitelor grade de inţelegeri a recunoaşterii, astfel cei care consideră că incepe la 1 an şi 1/2 se
raportează la o cunoaştere evidentă fă ră reacţii insoţitoare, cei care o plasează in jurul la 2 ani
vorbesc şi de tră irile insoţitoare şi cei care consideră că in al-3-lea an are loc identificarea
completă se raportează la o conduită complexă cuprinzand stă rile graduale ce incep cu uimirea
continuă , cu bucuria de recunoaştere şi evitare a privirii in faţa celuilalt urmand un
comportament in care imaginea din oglindă este o dublură a propriei sale existenţe, o dublură cu
existenţă proprie, urmată de o stare de animism (insufleţire) in care aşa cum la preşcolaritate
(cu umbra) incearcă să insufleţească imaginea din oglindă , indicandu-i mişcă ri diferite. Problema
identifică rii este complexă , nu poate fi redusă la manifestă rile sporadice, pană la trei ani ne-
existand diferenţieri ale faţetelor eului, semnală m doar că este etapa inceputului punerii bazelor
pentru dezvoltarea conştiinţei.
Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte
în oglindă . Darwin credea că acest fenomen are loc la 17 luni, Gesell la 2 ani şi René Zazzo la 3
ani. Identitatea se construieşte procesual, astfel că autorii au identificat fiecare câ te o etapă . De la
identificarea primară produsă prin confruntarea cu imaginea din oglindă pâ nă la momentul câ nd
nu au mai considerat imaginea din oglindă o dublură cu existenţa de sine stă tă toare (Golu, Verza,
Zlate, 1993). Un moment esenţial al identită ţii este acela în care copilul vorbeşte despre sine
folosind pronumele personal „eu”. După R. Zazzo şi A. M. Fontaine (1992) etapele identifică rii în
oglindă debutează în primul an de viaţă mai întâ i cu interesul pentru figura adultului din
preajmă care este mult mai vie decâ t propria sa imagine, dar nu se manifestă pregnant înainte de
2-3 luni. Din acest moment el surâ de în oglindă , vorbeşte cu imaginea sa ca şi cum ar avea un alt
copil în faţa lui. Că tre 8 luni el este intrigat de imaginea dublă a unei persoane (reală şi în
oglindă ), apoi el se interesează din ce în ce mai mult de imaginea sa şi în lunile urmă toare se
întreabă din ce în ce mai mult despre efectul oglinzii (începutul celui de-al doilea an de viaţă ).
Apoi copilul trece de la zâ mbet la perplexitate. La mijlocul celui de-al doilea an el trece printr-o
perioadă de evitare a imaginii care poate coexista cu anume formă de fascinaţie (el se priveşte cu
surprindere). La această vâ rstă copilul înţelege că în oglindă nu este un alt copil şi începe să se
intereseze de simultaneitatea celor două imagini (se joacă executâ nd diverse mişcă ri în oglindă).
Între 18 şi 24 de luni, apreciază autorii, copiii reuşesc să înţeleagă că în imaginea din oglindă este
vorba tot de ei înşişi, că imaginea nu prezintă un alt copil, stadiul următor fiind cel în care înţeleg
că este vorba de propria lor reflecţie, aceasta fiind doar o imagine.
Acesta este şi momentul constituirii identificării ca proces de structurare a personalită ţii
3
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei

şi care în etapa identificării primare se referă la imitaţia comportamentelor adulţilor care-l

îngrijesc şi la fuziunea afectivă ce stă la baza imitaţiei. Mecanismele identifică rii copiilor cu
pă rinţii au fost explicate psihanalitic prin adoptarea comportamentului pă rinţilor de că tre copii
datorită poziţiei de putere a acestora. Teoriile învă ţă rii arată că există o asociere pozitivă între
comportamentul şi tră să turile pă rinţilor ca urmare a satisfacerii nevoilor copiilor, ca urmare,
copiind comportamentul pă rinţilor, copii aplică de fapt sentimentele de satisfacţie pe care le
asociază cu pă rinţii, oferind în acest fel propria lor recompensă . Cercetă rile arată că , astfel,
relaţiile satisfă că toare între pă rinte şi copil stabilesc legă turi puternice de identificare între copii
şi pă rinţi.

Aşadar, în dezvoltarea conştiinţei de sine se parcurg urmă toarele etape:

- separarea acţiunii de obiecte (proces început încă de la sfâ rşitul primului an de viaţă )
copilul reuşind să aplice aceeaşi mişcare la mai multe obiecte;
- separarea acţiunilor şi mişcă rilor de propriul eu, copilul gă sindu-se pe sine drept agent
al mai multor acţiuni şi exprimâ nd verbal acest aspect astfel: „bebe nani”, „bebe pa-pa” sau
folosind prenumele să u „Petrişor nani” etc.;
- folosirea pronumelui „eu” pentru a generaliza desprinderea propriei fiinţe de acţiuni şi
de a se diferenţia de ceilalţi;
- recunoaşterea în oglindă , care arată că antepreşcolarul îşi percepe propriul chip mai clar
şi mai diferenţiat.
Descoperirea propriului eu se poate afla în centrul unei crize specifice de dezvoltare
numită „criza afectivă de la 2½ ani 3 ani”. Ea este declanşată de tendinţa copilului de a se
manifesta autonom câ nd se loveşte de interdicţiile şi acţiunile protectoare ale pă rinţilor.

4
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei Prescolarul

 PREŞCOLARUL
Eul fizic este cel mai bine constituit si constientizat (dintre cele trei), desi formarea sa se va
încheia abia dupa puseul de crestere si maturizare sexuala din pubertate. Copilul îsi constientizeaza Eul
fizic prin:
- corecta recunoastere a propriei fizionomii;
- extinderea Eului asupra unui anumit spatiu fizic-obiectual (camera “mea”, hainele
“mele”…) si psihologic (dorintele “mele”, durerea “mea”….), copilul intuind tot mai bine apartenenta
la sine a unor elemente din realitatea înconjuratoare;
- întelegerea apartenentei sale sexuale (“eu sunt baiat, ea este fata”).
Eul psihologic (spiritual), alcatuit din totalitatea trasaturilor psihice dobândite sau înnascute,
este slab constientizat în etapa prescolaritatii, el neputând fi descris pe baza unei evaluari proprii.
Copilul si-l descrie în termenii adultului, preluând de la acesta toate afirmatiile despre el (adesea chiar
este precizata sursa – “eu sunt cuminte pentru ca asa spune mama mea”). Daca i se cere sa-si aprecieze
calitatile personale în legatura cu o situatie reala (“cum esti tu la gradinita?”) copilul se descrie în
termeni maximi (“eu stiu cele mai multe poezii”, “eu alerg cel mai repede”) datorita egocentrismului si
centrarii pe sine, precum si datorita imposibilitatii de a face ierarhizari.
Prescolaritatea înregistreaza de-a lungul ei si o extensie a Eului spiritual, prin aparitia si
stabilizarea unor trasaturi, ca si prin gruparea lor în anumite configuratii (constructe personale)
specifice fiecarui copil.
Eul social, alcatuit din atitudinile stabile manifestate în cadrul relatiilor sociale, este
deasemenea slab definit si constientizat. Prescolarul constientizeaza pozitia lui de copil, atât în cadrul
familiei cât si în afara ei, si întelege spontan si natural rolurile asociate acestei pozitii (de supunere, de
ascultare, de solicitare de ajutor, de respect, de raspuns afectuos).
În familie, tendinta identificarii cu parintii constituie o sursa fundamentala de integrare a noi
modele atitudinale si comportamentale în relatiile interpersonale. Dificultatile de identificare sau lipsa
posibilitatilor de identificare, îngreuiaza procesul cristalizarii personalitatii sub aspectul ei social.
Deasemenea, daca familia ofera identificari negative copilului, acesta va avea dificultati în relatiile
extrafamiliale.
Desi odata cu intrarea în gradinita copilul îsi simte apartenenta la grup, recunoaste grupul ca
fiind al sau, el nu este preocupat de pozitia pe care o ocupa în cadrul acestuia.
Caracteristicile acestui Eu social incipient vor suferi modificari substantiale în viitor, dar îsi vor
pastra o anumita influenta asupra relatiilor sociale ale viitorului adult.

5
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei Şcolarul mic

 VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

În ceea ce priveşte conştiinţa de sine, se constată apariţia în acest stadiu, a interesului
pentru viaţa interioară proprie şi a tendinţei copilului de a-şi exprima trăirile şi comportamentele.
Aceste momente sunt de scurtă durată şi relativ rare, dar ele indică deja o anume direcţie a
dezvoltării viitoare. Imaginea de sine are surse noi de clarificare pe de o parte reprezentate de
rezultatul şcolar şi pe de altă parte de confruntarea şi compararea zilnică şi în diverse situaţii cu cei
de aceeaşi vârstă. Pot avansa mai ales eul spiritual care se confirmă în principal prin prestaţia
şcolară şi cel social care se sprijină pe o viaţă de grup mai largă şi mai persistentă în timp. Însuşirile
individuale ale personalităţii tind să se reliefeze din ce în ce mai mult în comportamentele acestor
şcolari. Prin urmare, confruntările şi chiar conflictele cu egalii săi îl pot face să se orienteze din
când în când spre sine, să-şi pună întrebări, să fie uneori frământat în legătură cu fiinţa sa. Toate
acestea vor contribui la dezvoltarea imaginii de sine în cele trei planuri ale ei: eul fizic, cel spiritual
şi cel social.
Eul fizic al copilului are în fundamentele sale o schemă corporală consolidată, identitatea
sexuală este deja relativ clarificată, îşi dă seama de asemănarea sa cu cei din familie, dar şi de ceea
ce îl deosebeşte de ceilalţi. Nu acordă prea mare atenţie eului său fizic, mai ales la începutul
stadiului. Spre sfârşitul acestui ciclu şcolar se va orienta mai frecvent spre eul fizic, va tinde să fie
mai îngrijit, să poarte haine la fel ca ceilalţi, să-şi dea seama de unele calităţi fizice. Dar nu
realizează o implicare afectivă prea puternică în acest plan.
Eul spiritual se conturează clar în contextul confruntărilor şcolare, a aprecierilor şi
evaluărilor curente. Elevul începe să înţeleagă relaţia dintre rezultatele lui şi unele capacităţi pe care
le are şi poate spune: „sunt mai bun la citire, dar la matematică sunt aşa şi aşa”. El este foarte
sensibil la evaluările învăţătoarei şi aprecierile şi admiraţia colegilor. Dacă în toate aceste situaţii
copilul a avut semnale pozitive, îşi construieşte o imagine de sine bună care-l poate susţine şi în
condiţii de insucces trecător. Dar dacă şi-ar fi format o imagine de sine mai puţin bună, are tendinţe
de a-şi diminua bucuria chiar când ceva îi reuşeşte foarte bine (U.Şchiopu, E.Verza, 1995, p.188).
Însă în cea mai mare parte calităţile pe care şi le percepe au drept sursă aprecierile învăţătoarei şi ale
părinţilor.
Eul social este puternic influenţat de viaţa de grup a şcolarului mic, aceasta fiind cu mult
mai bogată decât a preşcolarului, şi de noul său statut de elev care-i schimbă poziţia chiar şi în
cadrul familiei (părinţii sunt interesaţi de activitatea lui şcolară şi tind să-i respecte drepturile
privind spaţiul de învăţare, respectarea timpului destinat acestei activităţi).
Şcolarul mic are conştiinţa apartenenţei la grupul clasă şi a locului său între ceilalţi, îşi dă
seama dacă este apreciat de colegi sau nu. Cel cu rezultate şcolare foarte bune şi bune, este preferat
de toţi, este ales lider, este luat drept model. Cel cu dificultăţi şcolare este marginalizat, izolat,
neluat în seamă. El riscă să acumuleze multe insatisfacţii, şi să-şi găsească în altă parte atenţia şi
acceptarea de care are nevoie, şi poate astfel, să cadă sub influenţe nefaste. Este vorba de grupuri
care-l îndeamnă spre furt, vagabondaj, agresivitate nemăsurată etc. De aceea, atenţia pe care
învăţătoarea trebuie să o acorde dezvoltării unei imagini se sine pozitive, reprezintă o importantă
contribuţie a ei la reuşita şcolară din acest stadiu şi la pregătirea pentru ciclurile următoare şi pentru
integrarea generală în viaţă şi în societate.

6
Constiinta de sine de-a lungul ontogenezei Preadolescenta & Adolescenţa

 PREADOLESCENŢA
Preadolescenţa se caracterizează prin intensificarea conştiinţei de sine datorită mai ales
următorilor factori:
a) transformările biologice intense;
b) schimbarea atitudinilor celorlalţi faţă de preadolescenţi;
c) capacităţile cognitive crescute care le permit să înţeleagă, mai mult şi mai bine, ceea ce se
referă la propria fiinţă. Unul din efectele intensificării conştiinţei de sine constă în modificări la
nivelul imaginii de sine.

• Eul fizic este puternic reliefat în structura imaginii de sine. Adică preadolescentul tinde să-şi
cunoască atât calităţile cât şi defectele fiind alternativ încântat şi dezamăgit de sine dar încercând deja
să optimizeze această latură a fiinţei lui. Această accentuată orientare către sine a fost numită de
autori psihanalişti, narcisism preadolescentin.
• Eul social este într-un mare proces de schimbare datorită creşterii atracţiei spre grup şi
a importanţei acestuia pentru dezvoltarea psihică generală a preadolescentului. Acesta ajunge treptat
să-şi cunoască locul în grup şi reputaţia de care se bucură şi poate fi foarte anxios datorită faptului că
grupul l-ar putea respinge sau izola;
• Eul psihic este, de asemenea, în progres, preadolescenţii îşi dau seama de unele însuşiri ale
atenţiei, memoriei, gândirilor. Nu mai interiorizează necondiţionat părerile părinţilor, ci caută să se
cunoască singuri mai bine. Dacă desfăşoară activităţi autoformative îşi propun să optimizeze şi eul
spiritual.

 ADOLESCENŢA

De-a lungul preadolescentei si mai ales în adolescenta individualizarea se realizeaza progresiv,

în directa legatura cu formarea deplina a constiintei de sine. Individualizarea are ca efect dobândirea
identitatii proprii fiecarei persoane si odata cu ea se constituie pe deplin Eul fizic, Eul psihic si Eul
social,
1. Individualizarea fizica - constituirea Eu-lui fizic - este procesul prin care se dobândeste
identitatea fizica. Elemente componente ale Eu-lui fizic apar înca din anteprescolaritate dar acum are
loc definitivarea sa prin asimilarea noii scheme corporale, rezultata în urma cresterii fizice si
maturizarii sexuale.
2. Individualizarea psihica - constituirea Eu-lui spiritual - este procesul prin care se construieste
identitatea spirituala cu toate particularitatile sale intelectuale, motivational-afective, de personalitate si
comportament.
3. Individualizarea sociala - constituirea Eu-lui social (se mai numeste si individualizare
relationala) - este procesul prin care se dobândeste identitatea sociala. Eul social încorporeaza
diversele statusuri ale tânarului (elev, coleg, fiu, prieten, actor în formatia de teatru...) si rolurile care
decurg din ele. Prin intermediul acestora individul uman se pozitioneaza în câmpul relatiilor sociale.
Eul social este totodata depozitarul prestigiului, recunoasterii si consideratiei de care se bucura
persoana în mediul sau si care îi confera acesteia o identitate anume.
Individualizarea sociala se face în contextul deplasarii relatiilor tânarului din zona familiei în
cea a grupului. Ca urmare a cresterii experientei sociale preadolescentul devine tot mai nesigur pe
hotarârile sale si ale familiei în legatura cu rezolvarea unor probleme de viata care lui i se par capitale,
7
Senzaţiile de-a lungul ontogenezei Prescolarul

în cautare de solutii pentru framântarile sale, el începe sa constate ca valorile oferite de familie nu
functioneaza ca adevaruri absolute si ca exista numeroase alte posibilitati pe care ea nu le ia în calcul.
Familia îi apare tot mai mult ca un univers restictiv, închistat în sabloane, nerezonant cu el si incapabil
sa-1 înteleaga. Pe acest fond familia pierde prioritatea în fata grupului care devine tot mai important în
viata preadolescentului, în calitatea sa de rezonator perfect cu starile sale afective. Deja la 11-12 ani
copilul începe sa aibe initiative si sa-si largeasca treptat regimul de independenta, gasind un suport în
grupul care îi accepta initiativele si-l securizeaza în fata nelinistilor pe care le încearca.
Acest proces se va amplifica în adolescenta când tânarul va fi tot mai atras de petrecerea
timpului liber cu prietenii si colegii, având loc o anumita insensibilizare la cerintele familiei care se
devalorizeaza relativ pentru el. în familie încep sa se modifice solicitarile fata de tânar - uneori el este
considerat copil, i se impun conduite de ascultare si i se contesta dreptul de a decide, alteori i se
atribuie responsabilitati corespunzatoare unei iesiri din copilarie. Fata de aceasta incertitudine de status
si rol traita în familie, opozitia tânarului începe sa creasca si el se va simti tot mai bine în grupul de
prieteni care-1 valorizeaza într-un mod mai cert si coerent, si în care nelinistea, exuberanta si uneori
agresivitatea sa rezoneaza cu ale celorlalti. Adolescentul are o dorinta pregnanta de afirmare personala
care este expresia intensei sale socializari.
În adolescenta prelungita tinerii, fie ca sunt integrati în forme de munca sau îsi continua
pregatirea scolara, dispun de o identitate relationala care îi plaseaza într-un mod clar în câmpul
relatiilor sociale. În aceasta etapa, în care independenta le-a fost deja recunoscuta si acceptata de catre
familie, are loc o reîntoarcere a tânarului catre aceasta si o restabilire a raporturilor apropiate, dar de pe
alte pozitii, de egalitate si nu de acceptare a dominarii.
Imaginea de sine şi identitatea de sine sunt mai clarificate datorită:
a) intensificării conştiinţei de sine;
b) intensificării trebuinţelor de autoafirmare şi autorealizare. Principalele căi de autocunoaştere
folosite de adolescenţi sunt : autoobservaţia, reflecţia şi meditaţia asupra a ce au trăit, cum au acţionat,
dialogul cu părinţii, profesorii, colegii, confruntarea şi comparaţia cu alţii, implicarea în fel de fel de
activităţi, atenta recepţionare a atitudinilor celor din jur faţă de ei.
Folosind aceste căi adolescenţii caută răspunsurile legate de identitatea de sine la următoarele
întrebări: 1) ce sunt; 2) ce pot; 3) ce voi fi. Reuşesc astfel sa-şi clarifice aspecte noi ale identităţii de
sine, ceea ce îi ajută să se implice în activităţi şi relaţii şi să se manifeste în mod activ şi responsabil.
Un celebru autor american, E. Erikson a studiat aceste aspecte şi a constatat că adolescenţii se
pot grupa în patru categorii după felul în care îşi pot răspunde la cele trei întrebări, prezentate mai sus:
a) găsirea unei identităţi adecvate după căutări intense şi responsabile. Ştiu ce vor face şi cum
anume şi astfel se integrează în activităţile corespunzătoare şi se adaptează bine la toate felurile de
solicitări;
b) găsesc relativ repede răspuns la întrebări prin identificarea cu părinţii, prin alegerea de a
deveni ca ei. Aceştia se vor adapta bine în prezent dar ar putea fi dezamăgiţi mai târziu că nu şi-au
valorificat adevăratele lor capacităţi;
c) au deocamdată, pe o perioadă chiar lungă, o identitate confuză care generează oscilaţii şi
schimbări surprinzătoare şi-i face să nu se angajeze cu responsabilitate în activităţi şi relaţii;
d) cei ce ajung la o identitate negativă sub influenţa unor grupuri cu orientări deviante
Eu – l fizic rămâne tot în centrul atenţiei şi este valorizat în contextul relaţiilor dintre sexe (T.
Creţu, 2001). Adolescenţa are o atitudine activă de optimizare faţă de eul fizic şi caută variate căi de a-
l îmbunătăţi.

8
Senzaţiile de-a lungul ontogenezei Prescolarul

Eu – l spiritual este în centrul autocunoaşterii. Adolescenţii sunt preocupaţi de a-şi cunoaşte

nivelul inteligenţei şi gradul de cultură dar şi însuşiri caracteriale şi temperamentale care sunt
importante în relaţiile cu alţii. Reuşesc să-şi identifice măcar o parte din calităţi dar şi defecte;
Eu – l social care a traversat în stadiul anterior o perioadă complexă datorită integrării în
grupuri, este mai clar în adolescenţă (ştiu ce loc ocupă în grup şi de ce popularitate se bucură) şi se află
într-un mai bun echilibru cu cerinţele grupurilor.
În adolescenţă pot fi constatate niveluri mai înalte ale conştiinţei morale pentru că sunt capabili
să înţeleagă mai bine valorile morale şi comportamentele oamenilor şi să formuleze judecăţi asupra
acestora din urmă dar şi asupra propriilor conduite.
În ceea ce priveşte caracterul în adolescenţă se produc schimbări foarte importante. Unele
însuşiri caracteriale apărute în copilărie se consolidează dar cele care sunt legate de relaţiile cu
persoanele adulte şi cu instituţiile sociale intră într-un proces de mari prefaceri care nu este lipsit de
tensiune, contradicţii, conflicte şi pe care cercetătorii l-au numit „criza de originalitate a adolescentulu