5.1.

Despre metode
Realizarea obiectivelor formative şi informative ale învăţământului impun folosirea unor
modalităţi de lucru care să faciliteze creşterea eficienţei învăţării.
Activitatea de instruire, de învăţare tinde să ia o formă optimă de organizare a acţiunii
instructiv-educative prin îmbinarea eforturilor cadrului didactic, dar şi ale copilului. Acest
lucru se înfăptuieşte graţie şi a ceea ce reprezintă metoda de învăţământ.
Etimologic, termenul metodă este derivat din grecescul methodes, care înseamnă
,,drum spre”, până în zilele noastre, el fiind însă extins şi îmbogăţit succesiv pe baza
cercetărilor de didactică ce au surprins caracteristici noi ale sferei şi conţinutului noţiunii de
metodă.
Predominantă este însă perspectiva acţionară, prin prisma căreia metodele sunt
instrumente cu ajutorul cărora copiii, sub îndrumarea cadrului didactic sau în mod
independent, avansează în acţiunea de cunoaştere şi de formare a priceperilor şi deprinderilor.
Metodele sunt aşadar, în acelaşi timp, planuri de acţiune (suite de operaţii ce se derulează
conştient în vederea atingerii unui scop) şi modalităţi de acţiune (strategii acţionale graţie
cărora copilul dezvăluie sau i se dezvăluie esenţa evenimentelor, proceselor sau
fenomenelor).
Procesul de educaţie, fiind foarte divers, necesită în ansamblul său metode diferite, fiecare
utilă în anumite situaţii, singură sau în asociaţii cu altele şi nepotrivită în alte situaţii. În
condiţiile în care obiectivele sunt simple, restrânse, este mai utilă o anumită metodă. Pentru
obiective complexe se apelează la strategii didactice, adică la asamblări în care metode
diferite îşi completează reciproc efectele şi constituie un demers coerent de educare.
Este necesar de menţionat că procedeul este subordonat metodei, este un caz particular
sau un detaliu, fiecare metodă cuprinde mai multe procedee (de exemplu explicarea
cuvintelor poate fi folosită şi în conversaţie şi în expunere), de asemenea o metodă poate
deveni procedeu în raport cu altă metodă.1
Modul de organizare a învăţării este un concept supraordonat celor de metodă şi
procedeu didactic.Unii autori definesc noua ipostază a metodologiei didactice ca fiind un
grupaj de metode sau procedee care operează într-o anumită situaţie de învăţare.2
În cadrul unui sistem de instruire, metodologia didactică trebuie să fie consonantă cu toate
modificările şi transformările survenite în ceea ce priveşte finalităţile educaţiei, conţinuturile
învăţământului, noile cerinţe ale elevilor şi societăţii. Metodologia se cere a fi suplă şi

1
Constantin Cucoş, op. cit., pp. 286, 287
2
George Vlădeanu, Educaţia la frontiera dintre milenii, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p 203
permisivă la dinamica schimbărilor care au loc în componentele procesului instructiv-
educativ.
O metodă se defineşte prin predominanţa, la un moment dat, a unor caracteristici ce se pot
metamorfoza astfel încât metoda să gliseze imperceptibil într-o clasă complementară sau
chiar contrară. De exemplu, o metodă aşa-zis tradiţională poate evolua spre modernitate în
măsura în care secvenţele procedurale care o compun îngăduie restructurări inedite sau atunci
când circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi, după cum şi în unele
metode aşa-zis moderne se regăsesc secvenţe tradiţionale.
Cel mai adesea, metodele nu se manifestă izolat, în stare pură. Ele apar şi se concretizează
în variante metodologice prin difuziunea permanentă a unor trăsături şi prin articularea a
două sau mai multor metode. Există însă o serie de metode primare din care derivă combinaţii
inedite, precum şi o serie de combinaţii metodologice.3
Clasificarea metodelor de învăţământ se poate realiza în funcţie de diferite criterii:
I. după criteriul istoric: metode clasice (tradiţionale): expunerea, conversaţia, exerciţiul
etc.; metode moderne: studiul de caz, metoda proiectelor, metode de simulare, modelarea
etc.;
II. după funcţia didactică prioritară pe care o îndeplinesc:1) metode de predare-învăţare
propriu-zise, dintre care se disting: a) metodele de transmitere şi dobândire a cunoştinţelor:
expunerea, problematizarea, lectura etc.; b) metodele care au drept scop formarea
priceperilor şi deprinderilor: exerciţiul, lucrările practice etc.; 2) metode de evaluare;
III. după modul de organizare a activităţii elevilor: metode frontale (expunerea,
demonstraţia); metode de activitate individuală (lectura); metode de activitate în grup
(studiul de caz, jocul cu roluri); metode combinate, care se pretează mai multor modalităţi de
organizare a activităţii (experimentul);
IV. după tipul de strategie didactică în care sunt integrate: algoritmice (exerciţiul,
demonstraţia); euristice (problematizarea);
V. după sursa cunoaşterii (care poate fi experienţa social-istorică a omenirii, explorarea
directă sau indirectă a realităţii sau activitatea personală), la care se adaugă un subcriteriu:
suportul informaţiei (cuvânt, imagine, acţiune etc).
Profesorul Cerghit propune o altă clasificare şi anume:
1. metode de comunicare orală: expozitive, interogative (conversative sau dialogate);
discuţiile şi dezbaterile; problematizarea;
2. metode de comunicare bazate pe limbajul intern (reflecţia personală);
3
Constantin Cucoş, op.cit., pp. 289-291
 3. metode de comunicare scrisă (tehnica lecturii);
4. metode de explorare a realităţii: a) metode de explorare nemijlocită (directă) a realităţii:
observarea sistematică şi independentă;  experimentul; învăţarea prin cercetarea
documentelor şi vestigiilor istorice; b) metode de explorare mijlocită (indirectă) a realităţii:
metode demonstrative; metode de modelare;
5. metode bazate pe acţiune (operaţionale sau practice):
a) metode bazate pe acţiune reală / autentică: exerciţul; studiul de caz; proiectul sau tema
de cercetare; lucrările practice;
b) metode de simulare (bazate pe acţiune fictivă): metoda jocurilor (metoda
dramatizărilor; învăţarea pe simulatoare).4

4
Ioan Cerghit, Metode de învăţământ, ediţia a III-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti 1997, p.183