Clasicismul in literatura romana. Prezentare generala.

Curent literar- miscare literara dintr-o anumita perioada social-istorica, reunind scriitori
care impartasesc principii estetice similare, se raporteaza intr-o maniera comuna la o anumita
traditie literara (la inceputurile lor, au caracter polemic faţă de traditie), concorda in preferintele
pentru anumite genuri si specii literare si utilizeaza in opera lor modalitati artistice similare.
Principiile estetice ale unui curent sunt cristalizate, de obicei, intr-un manifest literar, dar exista
si curente reprezentate de mai multe manifeste.
Curentele literare nu exista in stare pura, intre ele aparand interferente, iar opera unui
mare scriitor nu poate fi subsumata in toatalitate unui singur current. Marii scriitori depasesc
limitele unui curent sau ilustreaza mai multe curente literare, dar isi creeaza opera intr-o epoca
sau in alta; clasificarea lor se face din motive didactice, insa fara a putea surprinde originalitatea
operei sau interferentele specifice. Nu exista in realitate un fenomen artistic pur, clasic ori
romantic. “Clasicism- Romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practice in stare genuine,
reperabile numai la analiza in retorta.” (G. Calinescu,Clasicism, romantism si baroc, in vol.
Impresii asupra literaturii spaniole).
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au manifestat în literatura noastră o
serie de curente şi tendinţe, de direcţii literare: clasicism, romantism, baroc, manierism, realism,
naturalism, parnasianism, prerafaelitism, simbolism şi fantastic. Toate aceste
concepte polisemantice trebuie bine clarificate pentru a le înţelege în toate accepţiunile şi
semnificaţiile lor. Termenul cel mai polivalent este cel de clasic, care are mai multe sensuri:
social, axiologic, istoric,tipologic şi stilistic. Sensul primordial, de bază, este social.
Clasic provine de la latinescul clasicus, care desemna apartenenţa la o anumită clasă
socială şi care înseamnă cel care aparţine unei clase. Cu timpul termenul de clasic a căpătat un
sens axiologic. Au fost numiţi clasici scriitorii de cea mai mare valoare, aparţinând primei clase
valorice, care erau predaţi la şcoală, scriitori exemplari ale căror opere s-au dovedit capabile să
înfrunte timpul şi care s-au constituit în adevărate modele demne de urmat. Din operele acestor
scriitori s-a format fondul de aur alAntichităţii greco-latine,ceea ce s-a numit clasicismul antic.
În sens istoric, clasicismul este un curent, o şcoală literară, care a apărut mai întâi în Franţa, în
secolul al XVII-lea, numit şi Marele Secol în timpul monarhiei luminate alui Ludovic al XIV-
lea, supranumit şi Regele Soare. Clasicismul francez a avut la bază filosofia lui Descartes şi a
fost o expresie în plan literar a raţionalismului cartezian. Idealul literar clasic a fost întruchipat
de scriitori precum: Corneille, Racine,Moliere, La Fontaine, iar teoreticianul clasicismului
francez a fost Boileau, prin celebra sa Artă poetică´.
Doctrina clasicistă s-a întemeiat pe o serie de norme şi de reguli fixe:
-cultul, primatul raţiunii (clasicii puneau raţiunea mai presus de toate şi o considerau
suprema valoare)
-valorificarea moştenirii Antichităţii greco-latine;
- regula verosimilităţii (cu punctul de plecare în teoria mimesului aristotelic, pe care
clasicii au denaturat-o înţelegând arta, nu ca o transfigurare a realităţii, ci ca o fotografie
mecanică a realităţii);
1
 -regula caracterului (clasicii considerau personajele ca nişte caractere atemporale,
general-valabile, dincolo de contextul socio-istoric, alcătuite pe baza unei singure trăsături
dominante);
-regula celor trei unităţi de timp, de loc şi de acţiune (care conducea spre o stânjenitoare
limitare a imaginaţiei);
-puritatea genurilor şi speciilor (clasicii nu admiteau amestecul de genuri şi specii);
-puritatea stilului (clasicii erau adepţii stilului înalt, aristocratic).
Termenul de clasic are şi un sens tipologic. Există un tip clasic homo clasicus, căruia i se
va opune un tip romantic homo romanticus.
Termenul de clasic are şi un sens stilistic. Clasicismul este un stil permanent, unul dintre
cele cinci mari stiluri permanente din istoria culturii, alături de: romantism, baroc, manierism şi
realism. Clasicismul este o formă închisă de cultură. Din clasicism nu s-a născut niciun alt
curent literar; din clasicism nu s-a născut decât tot clasicism, sub forma neoclasicismului. În
literatura romana, clasicismul, ca un curent literar, a fost destul de slab reprezentat şi a apărut cu
o întârziere de peste un secol faţă de clasicismul francez.
Clasicismul românesc s-a manifestat în literatura noastră spre sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea prin scriitori lipsiţi de o valoare deosebită: poeţii
Văcăreştii şi Costache Conachi.

CLASICISMUL IN LITERATURA ROMANA

In tarile romane si in alte tari din sud-estul Europei, conditiile au fost mai vitrege si
literatura nu a inregistrat salturi spectaculoase decat tarziu. Tarile romane nu au putut
oferi clasiciscmului un teren fertil. Putinele elemente din cultura si literatura greco-latina
existente in scrierile lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir, de exemplu, nu erau suficiente.
Astfel, cultura romana n-a receptat clasicismul in secolul al XVIII-lea,cand el se manifesta
plenar in Europa, ci aproape peste un secol, prin forta acestuia diminuase.
Literatura romana ramane insa cu o adevarata "vocatie" a clasicismului. Asa se explica
persistenta elementului clasic de-a lumgul literaturii romane pana in epoca actuala.
Un clasicist incipient gasim in poezia lirica a Vacarestilor si a lui Conachi (in primele
decenii a sec.XIX-lea), influentati mai mult de neoanacreontismul grec, forma tarzie a
clasicismului.
O opera de influenta clasica este, ca specie cel putin epopeea eroi-comico-
satirica TIGANIADA, a lui Ion Budai-Deleanu. Dar pe de o parte, ea este scrisa sub inraurirea
puternica a iluminismului ,iar, pe de alta parte, nu a intrat in constiinta publica decat tarziu,
dupa 1875, cand literatura romana se maturiza la focul marilor genii creatoare ale literaturii
noastre: Eminescu, Creanga, Caragiale.
Totusi, clasicismul- cel francez, in primul rand- va influenta puternic literatura romana.
Comediile lui Alecsandri, scrise dupa 1840, urmeaza modelele molieresti, mai ales in ceea
ce priveste prototipurile comice. Fabula romanesca afirmandu-se prin D. Tichindeal si Al.
Donici, se va maturiza datorita lui Grigore Alexandrescu. Niciunul dintre ei nu este strain de
opera lui La Fontaine. Cand, in 1825, Barbu Paris Muleanu scria un volum de

2
Caracteruri acestea isi aveau ascendenta in Caracterele lui La Bruyere, care, la randul lui,
urma modelul unor Caractere grecesti.

In randul preocuparilor cu caracterul uman amintim" fiziologiile":

 Costache Negruzzi (Fiziologia provintialului);
 Mihail Kogalniceanu (Fiziologia provincialului in Iasi).
La randul lor, Epistolele si satirele lui Grigore Alexandrescu isi afla si ele
modele stralucite in literatura clasica franceza. Fara nici o alta precizare, doar amintind aceste
opere si autori, e usor de facut o constatare, si anume ca marele, adevaratul clasicism
francez inraureste literatura romana in epoca prepasoptista si pasoptista, adica destul de tarziu,
cand, concomitent, se cristaliza, in ideologia noastra literara, estetica, romantica,
prin Introductia lui Mihail Kogalniceanu la "Dacia literara" (1840). Observam ca la noi
clasicismul si romantismul se intrepatrund Traducand in romaneste Arta poetica a lui Boileau,
Ion Heliade Radulescu va ramane multa vreme adept al normelor si principilor estetice clasice.
In literatura noastra, el va fi primul mare poet romantic, prin poeme ca Anatolida sau prin
balade cu sursa folclorica: Zburatorul.
Clasicismul romanesc se va implini in Pastelurile lui Alexandrescu,
excelente creatii atat prin frumusetea limbii literar-artistice, prin cumpanita lor compozitie,
precum si prin cenzurarea si stapanirea starilor afective in fata naturii. Prin tema (vanatoarea),
prin echilibrul sufletesc pe care il transmite, prin stilul inalt in care este scrisa, Pseudo-
kynegetikos al lui Alexandru Odobescu este, de asemenea, o opera de incontestabila valoare
artistica clasicista.
Trăsături

Clasicismul este individualizat prin caracteristici precum:

 rațiunea domină sentimentele, caracterul moralizator acordând importanță unor specii
literare corespunzătoare (fabula, satira, comedia, tragedia),
 personajele sunt caractere: caracterul avarului (Arpagon),
 unitate de timp, loc și acțiune (un singur cadru, timp scurt, maxim 24h, un singur plan),
 exces de pudoare, rafinament, personaje oneste, morale.
 simetria și echilibrul compoziției,
 concizia și rigoarea unor exprimări care capătă uneori caracter de sentință.
 puritatea genurilor și a speciilor literare;
 întâietatea rațiunii;
 imitarea modelelor greco-romane;
 cultul pentru adevăr și natural (în literatură), infrumusetarea și innobilarea naturii (în
pictură);
 promovarea virtutii – propunând un tip ideal de om virtuos, multilateral, complet (țip
social – excepțional, unic – un model);
 natură se subordonează idealului uman – caracter moralizator.
3
  Cultivă trăsături distincte – curajul, vitejia, generozitatea sau lașitatea, avariția,
naivitatea.
 Puritatea stilului, sobrietatea, stil înalt, nu amestecul de stiluri.
 Prin extensie, termenul se folosește și pentru a denumi perfecțiunea, armonia.
Termenul comportă sensuri largi, exprimând o atitudine estetică fundamentală ce se
caracterizează prin tendința de a observa fenomenele în contextul universului și de a le închega
într-un sistem proporțional și armonios, corespunzător frumosului și concordant cu norme
rationale care impun tipuri model, perfecțiunea, idealul. Curentul se definește ca o mișcare
artistică și literară care promovează ideile de echilibru și armonie a ființei umane, constituite în
modele durabile și care se pot regăsi în timp.
Curentul clasicismului, definit ca atitudine estetică fundamentală de observare și realizare
a unui sistem armonios, stabil, proporțional, dominat de elementele frumosului, în concordanță
cu norme specifice (cele trei unități în dramaturgie), tinde spre un tip ideal, echilibrat, senin, al
perfecțiunii formelor. S-a manifestat în toate artele – literatură, pictură, muzică, arhitectură.
Reprezentanți:Boileau,La Fontaine, Jean Racine, La Bruyere, Pierre Corneille, Anton
Krâlov, Antioh Cantemir, Ion Creangă, Vladimir Streinu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu,
George Călinescu

EPOCA MARILOR CLASICI (1863-1892) Sinteze literare

În 1863, sub guvernarea democratica a lui Alexandru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici
de a da un alt curs culturii si literaturii romanesti, infiinteaza la Iasi o asociatie libera sub
lozinca “entre qui veut, reste qui peut" cu numele de JUNIMEA. Întaia forma de manifestare
publica a Junimii au fost prelectiunile populare incepute in februarie 1864 si continuate vreme
de 17 ani, pana in 1881, de continut variat referitoare la cultura si istoria nationala mai departe.
Din initiativa lui Iacob Negruzzi si in redactia lui, pe care o va pastra timp de 27 de ani, apare la
Iasi revista CONVORBIRI LITERARE. Intr-un Cuvant catre cititori, aparut in nr. 12 al
revistei, la 1 aprilie 1893, Iacob Negruzzi isi pregateste retragerea, pe care o va preda peste trei
ani unui comitet:“Fara un moment de intrerupere, scria el, foaia noastra a aparut timp de 26 de
ani: 18 ani la Iasi si acum s-au implinit alti opt ani de cand ea se publica la Bucuresti. Autorii
de valoare din orice tara ori provincie locuita de romani au colaborat la aceasta revista,
incepand cu barbatii care faceau parte din generatia de la 1834, si mai ales din aceea de la
1848, barbati care au contribuit puternic la regenerarea noastra nationala. Pe toti acestia i-am
vazut stingandu-se unul cate unul, si partea cea mare a lucrarii noastre a fost facuta de
generatia de la 1866, care, mai ales, contribuie in zilele noastre la organizarea si consolidarea
statului, precum si la conducerea miscarii intelectuale a poporului"
Doctrina literara a Junimii va fi formulata indeosebi de Titu Maiorescu, nu in programe
speciale, ci in opera sa critica. Fundamental este spiritul critic caracterizat prin respectul
adevarului, disocierea valorilor si adaptarea ideilor la realitati si posibilitati. Militand
impotriva asa- numitelor “forme fara fond", Maiorescu urmarea impiedicarea proliferarii unei
literaturi epigonice in umbra marilor scriitori dinainte, la care, daca forma nu se ridica
intotdeauna Ia inaltimea fondului, se putea aproba nazuinta fundarii unei literaturi nationale si
4
se puteau admira idealurile politice. Dupa Unire, si mai ales dupa dobandirea independentei
nationale, accentul trebuia sa cada pe calitatea artistica a literaturii, pe idealul perfectionarii ei
interioare. Limba artificiala a unor scrieri, falsa eruditie sau pedantismul unor autori, lipsa de
gust in genere sunt permanent semnalate si ironizate de membrii Junimii, care cultiva drept
arma zeflemeaua si tin un dosar de enormitati, adevarat sottisier al vremii.

TITU MAIORESCU

Activitatea lui TITU MAIORESCU (1840-1917), fiul ardeleanului Ioan Maiorescu, nascut la
Craiova, doctor in filozofie de la Giessen cu teza Das Verhaltnis, reluata in Einiges
philosophische in gemeinfasslicher Form, 1861, profesor de istoria filozofiei si de logica la
Universitatile din Iasi si Bucuresti, de mai multe ori ministru, are la inceput un caracter didactic
intr-un inteles superior. Voind a educa constiinta artistica a contemporanilor, el publica un
studiu, O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867, in care da cateva norme, nu,
fireste, pentru prepararea poeziei, cat pentru intelegerea ei, pe care-1 reproduce intr-o brosura,
insotit de o antologie cu piese din poeti vechi si noi.
Chiar si prima editie in trei volume a Criticelor lui Maiorescu aparuta in 1892 si 1893 (primul
volum, in 1874) atesta ca activitatea sa nu a fost numai culturala. Editia din 1908, republicata in
1915, sporita cu cercetarile asupra traducerii lui Horatiu de C. Ollanescu-Ascanio (1891),
asupra scriitorilor banateni Ioan Popovici (1895) si Victor Vlad (1898), asupra oratorilor,
retorilor si limbutilor (1902) si cu rapoartele academice despre operele lui A. Naum (1894),
Goga, Sadoveanu si Bratescu-Voinesti (1906), la care se adauga notele din insemnari zilnice (ca
de exemplu despre Apus de soare de Delavrancea), dovedeste ca actiunea sa critica a fost
continua.
Cele trei rapoarte despre Goga, Sadoveanu si Bratescu-Voinesti au fost decisive pentru
.destinul lor literar. Tot ce s-a spus ulterior despre Goga e in germene la Maiorescu: faptul ca
poezia de revendicari nationale si sociale se bizuie pe un sentiment adevarat si adanc, ca
versurile lui sunt populate de figuri specifice satului transilvan si ca exprima simtiri colective
sau intime cu puterea de sugestie a cantecelor populare se afla subliniate si exemplificate
aproape exhaustiv, criticul fiind aici, ca si pretutindeni, un maestru in arta citatului (critica lui
Maiorescu ar putea fi definita pe scurt ca o arta a citarii). La Sadoveanu se observa intuitia
exacta a tipurilor zugravite, atmosfera de poezie si umor in povestiri, justa alegere a
momentului psihologic, nuantele fine de stil, iar la Bratescu-Voinesti zugravirea cu simpatie,
decenta si caldura stilistica a vietii clasei mijlocii din mediul provincial. Judecatile de valoare
ale criticii maioresciene privitoare la acesti scriitori au ramas, ca si cele despre Eminescu si
Caragiale, definitive.Jurnalul lui Maiorescu, din 1855 pana in 1917, e insotit de un voluminos
Epistolarium.

5
 MIHAI EMINESCU

A scris 43 de poezii din care ar fi putut scoate un volum; nu a publicat insa decat 13
poezii, 28 de pagini din 92, o treime. Mai avea gata in 1869 o piesa de teatru in proza, dupa o
poezie de Alecsandri, Amor pierdut - viata pierduta. Emmi si un roman, Geniu pustiu.
Cateva poezii din aceasta faza (Filozofia copilei, Cand privesti oglinda marii, Replici si
Cine-i?) sunt aferente unui proiect dramatic, Mira. Tot acum incheiase intr-o prima forma
tabloul dramatic Muresanu. Prima poezie publicata cu numele de Mihai Eminovici: La
mormantul lui Aron Pumnul, intr-o brosura votiva;
Poetul aspira de timpuriu sa fie un autor de teatru, in afara de Emmi nu a dus insa nicio
piesa pana la capat. La Decebal ezita intre tragedie si epopee. Unele versuri din proiectul de
piesa prevestesc cosmogonia din Scrisoarea I (“Ah, cum nu suntem pe atunci pe cand/ Nici
fiinta nu era nici nefiinta/ Nu marea, nu azurul/ Nimic cuprinzator, nimic cuprins"). A lasat
fragmente de drame istorice dintr-un vast proiect, Dodecameron dramatic, care ar fi inceput cu
Dragos si s-ar fi sfarsit cu Alexandru Lapusneanu. Eminescu voia in special sa faca din neamul
Musatinilor o semintie de Atrizi. Oscila intre o piesa Bogdan Dragos (Sas vrea sa ia tronul
varului sau Dragul, muribund, si pune la cale uciderea mostenitorului Bogdan-Dragos, dar isi
omoara din eroare propriul fiu) si Grue-Sanger (Mihnea Sanger ucide pe Iuga si e ucis la
randul sau de Grue-Sanger la vanatoare; apoi, ca Oedip, Grue coabiteaza cu mama sa, Irina).
Grue-Sanger contine poezia Dezgust. Unele versuri din piesa Alexandru Lapusneanu
prefigureaza Scrisoarea III (“Mohamed starnise moartea cea stapana peste stepe/ Dadu gand
de biruinta mulgatorilor de iepe/ Peste mari de multi plutite, peste tari infloritoare/ Aruncase
lacom, mandru, ochii Asiei barbare” ). Pentru Alexandru Lapusneanu al sau, Eminescu isi
alege ca model Timon din Atena de Shakespeare. Într-un crampei se proiecteaza nationalizarea
piesei lui Shakespeare, Richard al III lea, in care regele Edward ar fi fost prefacut intr-o
“besleaga turceasca". Un proiect din 1867-1869 urma sa se cheme Ovid in Dacia. Proiecte de
comedie: Infamia, cruzimea si disperarea sau Pestera neagra si catuile proaste sau Elvira
in desperarea amorului, cu un rege buf, imparatul - imparateasa, Gogu tatii.
Tanarul Dionis se viseaza calugarul Dan in vremea lui Alexandru cel Bun si impreuna cu
fata spatarului Mesteacan face o calatorie in luna. El comite insa greseala de a se identifica cu
substanta Ia care doar participa, greseala care-1 repune in conditia initiala de Dionis. Filozofia e
un simplu pretext epic si liric, de evocare a evului de mijloc romanesc si descriere a unui spatiu
imaginar, aparent cel din luna; in realitate un spatiu oniric, in care omul se depersonalizeaza,
devenind umbra. Peisajul eminescian e produsul unei inchipuiri uriesesti. Dan pune pe cer doi
sori si trei luni, isi face dintr-un sir de munti cu codri pana-n nori palat cu colonade din stanci.

6
Padurile coboara intr-o vale prin care trece un fluviu cu insule acoperite de dumbravi cu
scorburi de tamaie si troiene de flori de cires.
La aceasta data, cum noteaza transcriind poezia Muresanu in 1870, era patruns de
“curatenia idealurilor", nu era inca “ranit de indoiala". Îndoiala il va cuprinde inca din
Epigonii (1870), unde, dupa ce face elogiul a saptesprezece poeti romani anteriori (Dimitrie sau
Antioh Cantemir, Beldiman, Prale, Tichindeal, Iancu Vacarescu, Mumuleanu, Pann, Eliade,
Scavinski, C. Negruzzi, Carlova, Alexandrescu, Boliac, Muresanu, Alecsandri, Bolitineanu,
Sihleanu) din care cinci mai erau in viata, ajunge la incheierea ca pentru generatia noua,
dominata de scepticism, atinsa de un adevarat nihilism moral, lumea e o succesiune de viata si
moarte (cuvintele, de sorginte buddhista, apar citate in ghilimele: “Moartea succede vietii, viata
succede la moarte"). Ca urmare a familiarizarii cu filozofia lui Schopenhauer, motorul istoriei e
socotit in poemul Demonism (1871-1872) raul: “Aceasta dorinta,/ Temei la state, natiuni, si
cauza/ Razboaielor cumplite, care sunt/ Pasii istoriei, acest e raul." Propozitia reapare in cea de
a doua forma a tabloului dramatic Andrei Muresanu: “Rau si ura, Daca nu sunt, nu este
istorie". Ce s-a intamplat cu poporul nascut din daci si romani, intreaba Zamolxe pe poet in
Valhalla (Valhalla e prezidata de Odin identificat de Eminescu cu Zamolxe, caci, dupa
Jordanes, getii erau goti). Dacii sau romanii, raspunde poetul, nu mai pastreaza nimic din
vechea lor marire, invingatorii de altadata ai lumii sunt azi niste pigmei, romunculi".
Dacul se roaga zeului creator dupa imnul creatiunii din Rigveda apoi trece prin treptele
suferintei spre stingere dupa doctrina budhista a iesirii din samsara (cercul nasterilor), realizand,
conform filozofiei Upanisadelor, unitatea atman (suflet individual) - Brahman (suflet
universal). Bineinteles, Eminescu se serveste de metafore pentru a exprima sentimente proprii.
Acestora voia sa le dea si o interpretare dramatica in poemul Gemenii pe tema dublului.
Poemul a trecut printr-o versiune intermediara in care e incorporata si Rugaciunea unui dac si
debuteaza printr-un prolog, Sarmis. Fratele deposedat de tron si de iubire s-a numit si
Boieribist, uzurpatorul e Brigbelu, sotia infidela- Tomiris. La nunta lui Brigbelu se aud
cimpoaiele scitice, exista un mascarici care face sa rada statuile in firide, iau parte toti zeii in
frunte cu Zamolxe. Poetul converteste istoria in drama cu laitmotive muzicale.
Tot aspect dramatic are episodul Mircea- Baiazid din Scrisoarea III ( 1881), marturie
indirecta a atitudinii lui Eminescu fata de ideea de independenta nationala. Partea a doua a
Scrisorii este o satira vehementa la adresa prezentului, a contemporanilor lipsiti de dragoste de
tara, a politicienilor corupti, care “si-au facut din specula patriei si nationalitatii o meserie". Se
reiau expresii din vechi compuneri, precum Junii corupti sau Odin si poetul, ridicate insa la o
potenta expresiva maxima. Eminescu invoca in vederea extirparii raului aici pe Vlad Tepes,
în Doina (1883), pe Stefan cel Mare.
In lirica erotica, intamplarile vietii au fost absorbite desigur in fictiune, si nu e cazul a
cauta corespondente cu realitatea, cel mult ne putem explica mai bine sensul sentimentelor. La
Ipotesti, in copilarie, avusese o prietena care murise de 19 ani, in 1854, deci cand poetul nu avea
mai mult de 14 ani. Numele ei era Casandra Alupului si Eminescu il foloseste intr-o poezie,
Cantecul Casandrei, ulterior devenit Cantecul lautarului. Despre aceasta tanara moarta de
timpuriu e vorba in Mortua est!, in Aveam o muza, unde iubita e o donna angelicata (“un
inger esti, ce fu din cer trimes"), in poezia mai tarzie Codru si salon, trecuta prin formele
nefinisate Un roman si Potiphar (1875-1877). Amintirea acestei fiinte staruie in Floare
7
albastra (1873) cu un adaos simbolic din romanul lui Novalis si cu acel Totusi este trist in
lume!", ce a parut unora nefiresc.
Mai departe Lacul si Dorinta sunt poezii de chemare sau asteptare a unei alte femei,
ultima chiar inmanata Veronicai Micle in 1876, dar cadrul trimite la locurile primei iubiri, iar
chemarea e in termenii poeziei lui Conachi, Amorul din prietesug (vezi parafraza a opt randuri
din acest text in poezia Minte si inima). Aici intra si Lasa-ti lumea aparuta prima data in editia
Maiorescu. Eminescu nu si-a dezvaluit public chinurile dragostei provocate de catulianul odi et
amo, gelozia, lasand doar in manuscris tulburatoarea confesiune Pierduta pentru mine,
zambind prin lume treci (1876).
Prefera sa publice balade- idile in decor feeric cu personaje de basm sau mitologie
(Craiasa din povesti, Povestea codrului, Diana, Kamadeva, Pajul Cupidon), pe tema fugii
in lume (Fat-Frumos din tei, Povestea teiului dupa Romanze vom Elfenbrunnen de Em.
Geibel), sau de lume, cu elogiul singuratatii, al intimitatii cartilor si cu regretul paradisului
pierdut al copilariei (O, ramai).
De prin 1878, 1879 tonul se schimba, incep reprosurile, amintirile (Pe aceeasi ulicioara,
De cate ori, iubito) si cadrul devine si el sumbru, pustiu ori glacial. Poetul pricinuieste mahniri
Veronicai Micle inmanand poezii scrise pentru ea, revazute, altei persoane, cumnatei lui
Maiorescu, Mite Kremnitz (Atat de frageda). Referinta la Veronica e insa precisa in Te duci
cu evocarea aceluiasi odi et amo (Si te uram cu-nversunare,/ Te blastemam - caci te iubesc") si
cu regretul ca de acum incolo nu-i va ramane nici asta. Scrie elegia Departe sunt de tine, o
patetica Despartire (1879), nu fara a se lasa inca prada chinurilor geloziei (Cand te-am vazut,
Verena, Gelozie, 1880) si fara a putea uita norocul iubirii fatal pierdute, cu neputinta de
reinviat (S-a dus amorul, Cand amintirile, Adio, Ce e amorul). Aceste ultime poezii sunt fara
decor fizic, facute din propozitii abstracte, aparent in forma de cantec de lume, dar in care
adevarurile etern omenesti, banale par a ascunde sensuri de nepatruns, adanci.
Versurile iau o turnura sententioasa:Era un vis misterios/ Si bland din cale-afara, /Si prea
era de tot frumos/De-au trebuit sa piara. În Pe langa plopii fara sot se atribuie dragostei o
forta elementara, intrand in randuiala firii, careia esti obligat sa i te supui, “un farmec sfant",
mai presus de fiinta omeneasca. Iubirea da artistului puterea de a nemuri femeia, de a o face
etern pretuita, cum sunt pretuite statuile antice.
Degradarea sentimentului de dragoste in societatea filistina face obiectul Scrisorii IV,
care pune in contrast prezentul cu acel ev de mijloc mirific, acel 1400 visat si de Dionis. Dar nu
totdeauna trecutul ne da un bun exemplu, caci Biblia ne povesteste de “Samson cum ca
muierea", pilda pentru portretul moral al Dalilei de azi din Scrisoarea V, poezie misoghina,
nepublicata de Eminescu in timpul vietii, dar pe care a lasat-o unui prieten intr-o copie
caligrafica subscrisa, iesita la iveala abia in 1958. Moralistul Eminescu tipizeaza. Dalila nu e
nici Veronica Miele, nici Cleopatra Poenaru, e femeia cocheta, tradatoare, de totdeauna.
De esenta clasica, Scrisorile pun mari intrebari asupra originii universului (I, unde se
dezvolta cosmogonia vedica), asupra destinului uman al filozofului (I) sau poetului (II).
Versurile contin aforisme: “Iar in lumea asta mare noi copii ai lumii mici/ Facem pe pamantul
nostru musuroaie de furnici/”“Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami orice-ai spune,/ Peste
toate o lopata de tarana se depune”“De ce nu voi pentru nume, pentru glorie sa scriu?/ Oare
glorie sa fie a vorbi intr-un pustiu?”“Iar in lumea cea comuna a visa e un pericul,/ Caci de ai
8
cumva iluzii, esti pierdut si esti ridicul.” Aforismele tin de Metafizica iubirii sexuale a lui
Schopenhauer in Scrisoarea IV:“Nu vedeti c-acea iubire serv-o cauza din natura? /Ca e
leagan unor viete ce seminte sunt de ura?”Alteori, pentru a exprima idei filozofice, precum
ideea schopenhaueriana a prezentului etern, Eminescu foloseste o metafora:
“Cu mane zilele-ti adaogi,/ Cu ieri viata ta o scazi/ Si ai cu toate astea-n fata/ De-a pururi ziua
cea de azi”.
Celebra Oda-in metru antic nascuta din frecventarea asidua a lui Horatiu - si proiectata
intai ca o oda pentru Napoleon caruia-i atribuia un nil admirari (N-admiram nimic Fericit ca
zeii,/Doara singur eu ma miram de mine") atesta apropierea lui Eminescu in ultima faza a
activitatii sale de clasicism, adeziunea la etica seninatatii, a impasibilitatii orgolioase:
“Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar in san, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe
mine Mie reda-ma!”
Aceeasi indiferenta lucida e tema din Glossa, capodopera poeziei gnomice eminesciene:
“Nici incline a ei limba/ Recea cumpana-a gandirii/ Înspre clipa ce se schimba/ Pentru masca
fericirii,/ Ce din moartea ei se naste/ Si o clipa tine poate;/ Pentru cine o cunoaste/ Toate-s
vechi si noua toate.”
Evolutia de la romantismul exuberant de pana prin 1876 la clasicismul echilibrat al
ultimilor cinci ani de creatie, la gnomismul de dupa 1881, se recunosc in modul de abordare a
motivelor folclorice, a poeziei populare. Din basmul notat mai intai in proza apoi versificat,
Calin (1875), Eminescu scoate, simplificand peripetiile epice si adancind fondul liric, poemul
pe motivul Zburatorului, Calin -file din poveste (1876) in 258 de versuri. Din acelasi an 1875
sunt cele doua poeme versificate dupa basmele notate de calatorul german Richard Kunisch in
1861: Fata in gradina de aur (Das Madchen in goldenen Garteri) si Miron si frumoasa fara
corp (Die Jungfrau ohne Korper), primul in ottava rima. S-a vorbit de atentia pe care o da
Eminescu in aceste poeme (indeosebi in Calin -file din poveste) naturii exterioare, florei si
faunei. Avem a face cu o viziune a unei lumi fabuloase, a unui spatiu oniric securizant sau, mai
rar, terifiant, eroii insisi fiind in parte fantastici, prezentati conform cu optica populara.
In cele doua elegii in stil popular, Revedere (1879) si Ce te legeni (1880), natura, marea,
lacurile, raurile, izvoarele, pamantul, pustiurile, codrul, aerul, astrele (soarele, stelele, luna) sunt
spete eterne, numeni, in vreme ce omul e fenomen perisabil:
“Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor.” Exista insa o armonie, o comuniune intre om
si natura pe care moartea nu face decat s-o implineasca. Ciobanul din Miorita isi asteapta
inmormantarea langa stana cu trei fluiere la cap care sa-i cante de dragoste, de jale si foc;
Eminescu, in Mai am un singur dor, vrea sa adoarma aromit de miresme intr-un peisaj in care
se aduna spetele elementele si regnurile, simboluri ale vesniciei cosmice, caci moartea nu-i
decat o intoarcere a partii in intreg, a trecatorului in statornic.
Luceafarul (1883), sinteza creatiei eminesciene, nu-i desigur o simpla alegorie, poetul i-
a dat doar un inteles alegoric, 1-a facut sa ilustreze ideea ca geniul n-are moarte, dar nici noroc,
aici pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de-a fi fericit . Pretextul epic e
scos din basmul Fata in gradina de aur, cel filozofic (despre destinul geniului), din
Schopenhauer, dupa care geniul e un spirit contemplativ pur, capabil de cunoastere, nu si de
actiune (cf. si poezia din 1876 a lui Eminescu, E impartita omenirea), condamnat la
singuratate. Ca in teatrul clasic (sau ca in basm), personajele, intruchipari simbolice, vorbesc la
9
fel, dar poetul disociaza. Oamenii de rand aspira si faptuiesc, geniul numai gandeste.
Pamanteana Catalina viseaza dragostea, dar nu-si gaseste complementul decat in pajul Catalin,
“guraliv si de nimic", capabil doar in sfera deprinderilor lui galante. Luceafarul, numit mai
departe Hyperion (cel care merge pe deasupra pamantuluI) e setos de a cunoaste erosul, dar,
fiind nemuritor, nu poate obtine de la Demiurg moartea, caci partea ar nega totul. El e pentru
Catalina o aparitie frumoasa de vis, inger sau demon, dar fara viata, mort, “un mort frumos cu
ochii vii", fiindca, pentru vulg, e nemuritor numai cine a murit. Dragostea e posibila numai intre
naturi asemanatoare, geniul e prin definitie solitar, edificat prin aventura cunoasterii, ataraxic:
“Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si
rece.”Luceafarul nu e poemul infrangerii titanilor ca la Keats din The Fall of Hyperion, nici
poezia expansiunii eului in natura, a reconcilierii cu lumea din romanul lui Holderlin, Hyperion
oder der Eremit von Griechenland. Idealul de frumusete clasica, de desavarsire morala al
acestuia din urma il are insa si Eminescu, chiar daca Veronica sa nu era o Diotima. Lumea lui
Hyperion e o lume mai presus de bine si rau, departe de tot ceea ce tine de pasiunea impura, o
lume senina, preocupata doar de perfectiunea interioara. Nici un poet roman n-a atins aceasta
culme a creatiei eminesciene, creatie egala cu a oricarui poet de geniu din lume.
Idei din poezia, proza si teatrul lui Eminescu revin in articolele sale de jurnal. Omul, zice
el, nu poate porunci timpului, dar are pururea in fata ziua de azi, eternul prezent". Putem fi in
viata politica numai ca la teatru? Toti se nasc spre a muri si mor spre a se naste." Jurnalistul
tinea la obiceiul pamantului, placandu-i stabilitatea, nu desigur starea pe loc, valorile morale ale
timpilor de altadata, vechea judecata si demnitatea de la 1400 a lui Alexandru cel Bun si Mircea
cel Batran, apararea hotarelor de la Nistru pan- la Tisa de care era capabil un Stefan cel Mare.
Conservator in spiritul Junimii, nu iubea pe rosii care l-au rasturnat pe Alexandru Ioan
Cuza, osandea bizantinismul, subtilitatile, duplicitatea de caracter, prefacatoria, vorbirea
odioasa.

ION CREANGA,

Activitatea literara a lui ION CREANGA, adus la Junimea de Eminescu, se desfasoara la

Convorbiri literare pe parcursul a nu mai mult de opt ani. Înceteaza sa publice in acelasi an
cu Eminescu, 1883. Scrierile sale apar adunate postum in doua volume, in 1890 si 1892, la Iasi.
La inceput, Creanga e socotit de Maiorescu insusi un scriitor popular, povestitor de povesti
folclorice. Se pot intr-adevar gasi prototipuri ale povestilor sale in folclorul universal, dar, ce e
curios, mai putin local.
Astfel, Soacra cu trei nurori seamana cu Soacra din culegerea armeneasca a lui Mina
Ceraz
.Tema din Capra cu trei iezi seamana cu fabula (cu surse folclorice) a lui La Fontaine,
Le loup, la chevre et le chevreau;
Punguta cu doi bani exista in Panchatantra si la Esop;
Danila Prepeleac seamana cu Hans im Gliick, din colectia Fratilor Grimm, cu Les trocs
de Jean Baptiste din Contespopulaires de Lorraine de Emm. Cosquin si cu Ivanco medvetka,
basm baschir din colectia A.N. Afanasev (tot aici, basmul rusesc Ivanco,fiul ursuluI);

10
 Povestea porcului o gasim in Straparola da Caravaggio {LI re porcO), in Contes defees
de Contesa d Aulnoy {Leprince MarcassiN), in basmele sasesti culese de Iosif Haltrich (Das
BorstenkinD);
Povestea lui Stan Patitul e pe tema pactului cu diavolul din legenda lui Faust;
Povestea lui Harap-Alb poate fi recunoscuta in culegerea de povesti grecesti a lui Emile
Legrand {Omul fara barba) si,in culegerea poloneza a lui Glinski {Printul Slugobal si cavalerul
nevazuT). In povestile orientale, harap e sinonim cu sluga, asa cum ajunge, datorita Spanului,
feciorul de imparat. La rusi gasim pe Gerila (Studenet), Flamanzila (ObiedalO), Setila
(OpivalO), la cehi pe Omul Lung-lat (Lati-Lungila) si Omul cu ochi de jeratic (Ochila);
Fata babei si fata mosneagului are un echivalent in Le tre fate de Giambattista Basile,
altul in Lesfees si Cendrillon de Perrault si altul in Cum a slujit, asa a patit de Vuk Karadzic;
Ivan Turbinca are paralele portugheze {O soldato que foi para a cielO), maghiare
{Szent Peter es a katonA) si ruse {Soldat i smerI);
Prostia omeneasca poate fi comparata cu basmul englezesc The Three Sillies,
Fat-Frumos,fiul iepei e asemanator cu basmul sloven Cobilici.
E sigur ca povestitorul roman nu citise aceste povesti in carti, ca auzise cel mult unele
motive, dar nu le notase, doar avea memoria lor. Creanga nu e un folclorist, ci un prozator, un
autor cult nu atat de povesti, cat de nuvele.
Într-adevar, ceea ce sare in ochi in povestile lui Creanga este lipsa lor aproape totala de
fantastic. Doar peripetiile sunt uneori fantastice, dar eroii au virtuti omenesti. Deoarece sunt
creatii ale unui moralist clasic, tipurile sunt schematice, date de la inceput. Observatia, sumara
si ea, are in vedere adevarul moral, rezultat din experienta. Nimic nenatural nu se intampla in
Soacra cu trei nurori, nuvela (anecdota) din viata de familie cu tipul malign al soacrei si al
norei istete. Capra cu trei iezi e o fabula pe tema copiilor care nu asculta sfaturile materne si a
faptelor rele ce nu raman fara plata. La fel Punguta cu doi bani, pe tema absurditatii avaritiei si
a capriciilor hazardului. Danila Prepeleac expune rolul experientei in viata omului care, pentru
a prinde minte, trebuie sa treaca prin cat mai multe incercari. Povestea porcului infatiseaza,
reluand vechea legenda a lui Amor si Psyche, urmarile nesabuintei in dragoste. In Danila
Prepeleac, Pacala e mai intai Tandala, Stan din Povestea lui Stan Patitul invata si el, cu
ajutorul diavolului, cum sa gaseasca si cum sa se poarte cu femeia care, daca nu e dracul insusi,
are macar o fibra infernala, o coasta de drac. Povestea lui Harap-Alb este in cea mai mare
parte istoria probelor de curaj pe care un tanar trebuie sa le treaca pentru a se ilustra. Eroii
acestei povesti sunt personificari ale unei singure virtuti sau ale unui singur viciu. Împaratul cu
trei feciori e simbolul barbatului care si-a asigurat continuitatea neamului prin feciori, imparatul
Verde simbolul barbatului fara feciori, in declin (de aceea vrea sa se regenereze prin salate din
Gradina Ursului, animal puternic, si prin intermediul pietrelor pretioase, dupa cei vechi, cu
puteri terapeuticE), imparatul Ros e tiranul sangvinar (culorile au deci o semnificatiE), fiul de
imparat ce va deveni sluga e omul bun, Spanul e piaza rea, Flamanzila e infometatul, Gerila
infriguratul, Setila insetatul, Ochila agerul, Lati-Lungila mladiosul. Fantasticul pare mai
accentuat in Ivan Turbinca, fiindca eroul poseda un instrument magic de supunere a spiritelor
rele, inclusiv a mortii, Ivan fiind soldatul fara frica de moarte.
Povestile lui Creanga au o desfasurare dramatica, mijlocul obisnuit de reprezentare al
eroilor fiind monologul sau dialogul. Mai mult decat prin ceea ce fac, eroii se caracterizeaza
11
vorbind. Soacra cicalitoare si nora desteapta. Danila cel ingenios dupa o faza de confuzie,
mosneagul falos din Povestea porcului, fata cuminte si fata invidioasa din Fata babei si fata
mosneagului, docilul Stan, veselul galagios Ivan, rabdatorul Harap-Alb, Spanul infam sunt
intai de toate oameni cu pornirea de a vorbi. Întrucat se exprima in formule fixe, citand
proverbe sau zicale, toti vorbesc, ca in teatrul clasic, la fel. Mosneagul vine cu porcul, fiul sau
de suflet, si cere^strajei sa fie infatisat imparatului:” Dati de stire imparatului c-am venit noi“.
Împaratul din Povestea lui Harap-Alb vorbeste ca un taran de rand: Iaca ce-mi scrie frate-meu
si mosul vostru" si da pilde: Lac de-ar fi, broaste sunt destule", Vorba ceea: Fiecare pentru
sine, croitor de pane", Vorba ceea: Apara-ma de gaini, ca de cani nu ma tem", Vorba ceea: La
placinte, inainte si la razboi, inapoi , Cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cantecul
cela:Voinic tanar, cal batran/Greu se-ngaduie la drum!", Ori, vorba ceea: Pesemne umbli dupa
cai morti sa le iei potcoavele".
Ironia si jovialitatea sunt cele doua constante ale povestilor lui Creanga, Mosnegii din
Povestea porcului vorbesc despre “copilul" lor cu aluzii fine:
“-Iaca, mai babusca, ce odor ti-am adus eu!Numai sa-ti traiasca! Un baiat ochios, sprancenat si
frumusel de nu se mai poate!Îti samana tie, rupta bucatica! Acum pune de lautoare si grijeste-1
cum stii tu ca se grijesc baietii, ca, dupa cum vezi, ii cam colbait, mititelul
-Mosnege, mosnege!zise baba, nu rade, ca si acesta-i faptura lui Dumnezeu, ca si noi Ba poate
si mai nevinovat, sarmanul! "
Întrecerea la chiuit intre Danila si drac, prefacuta de cel dintai intr-o zdravana bataie,
produce hazul nu numai prin ingeniozitatea concurentului, ci si prin notarea onomatopeica a
efectului loviturilor:“Si, pac! la tampla dracului cea dreapta, una!
-Auleu! destul! Nu mai chiui!
-Ba nu! stai, Sarsaila! Tu cum ai chinuit de trei ori? Trosc!
si la stanga una!
-Valeu! destul!
-Ba nu-i destul! si-i mai trage si-n numele tatalui una!
-Auleo! striga dracul ingrozitor! si cu ochii legati, cum era, vaicarindu-se grozav si
zvarcolindu-se ca sarpele"
În povestirea glumeata Mos Nichifor Cotcariul (1877), Creanga voia sa scrie o scurta
anecdota, o snoava care nu i-a iesit asa (am scris lung, zice el flaubertian catre Titu Maiorescu,
pentru ca n-am avut timp sa scriu scurt"). De fapt, pretinsa lungime apare din nevoia de a spune
lucrurile pe inconjur si de a intretine o atmosfera prielnica echivocului intamplarilor. Ca avem a
face cu un personaj comic, vedem chiar din titlul povestirii. Mos Nichifor nu-i un harabagiu ca
oricare altul, ci unul “cotcariu" (francezii au tradus prin trompeur si roublard, englezii prin
impostor, italienii prin birbaccione, germarii prin SchwindleR). Felul sau de a fi e bine cunoscut
calugaritelor care se lasa des purtate de el la targ spre a vinde postav (lana asta ne mananca" -
explica ele protopopului de la Neamt), cat si drumetilor care stiu de ce i se strica lui caruta in
drum. Pe Maica, mos Nichifor o face sa ramana noaptea in padure cu el si sa repete apoi gestul
periodic, dupa ce mai intai o sperie cu lupul din codrul Grumazestilor. Scena care urmeaza e cu
subintelesuri:
“- Iaca, un lup vine spre noi, giupanesica!
- Vai de mine, mos Nichifor, unde sa ma ascund eu?
12
- Despre mine, ascunde-te unde stii, ca eu unul ti-am spus ca nu ma tem nici de o potaie
intreaga.
Atunci biata Maica, de frica, s-a inclestat de gatul lui mos Nichifor si s-a lipit de dansul ca
lipitoarea. A sezut ea asa cat a sezut si apoi a zis tremurand:
- Unde-i lupul, mos Nichifor?
- Unde sa fie? Ia a trecut drumul pe dinaintea noastra si a intrat in padure. Dar cat pe ce erai
sa ma gatui giupanesica, si-apoi daca scapam iepele, stiu ca era frumos."

Facetiile, glumele erau specialitatea lui Creanga la Junimea si s-au pastrat doua din care
una Povestea povestilor, are un prototip italian din cinquecento, in gustul lui Pietro Aretino,
Novella dell angelo Gabriello.
Amintiri din copilarie, opera de maturitate a lui Creanga (1881-1882), nu e o
autobiografie, ci un roman, cum intuise inca din 1882 Maiorescu. Cine poate lua drept biografie
faptul ca Nica a lui Stefan a Petrii prinde o pupaza (ceasornicul satuluI) si vrea s-o vanda la
targ, ca se intrece la tors lana cu fetele (in anecdota Povestea lui Ionica cel prost, poreclit si
Irimia se da un cu totul alt sens acestei indeletnicirI), ca smantaneste oalele, ca fura ciresele din
gradina matusii Marioara, ca darama casa unei vaduve sarace, ca se-nfrupta din pomul mortului
pe vreme de holera? Multe ispravi sunt picaresti {La vida de Lazarillo de Tormes fusese tradusa
in 1839 de spatarul DraghicI), despre intamplarile din mediul catihetic de la fabrica de popi din
Falticeni s-a spus ca pot fi comparate cu cele ale studentilor din mediul sorbonard narate de
Rabelais. Tipologia e elementara. Stefan a Petrii Ciubotariul are suficienta virila a barbatului
caruia nu-i pasa de sfinti, nici de cei ce lucreaza cu condeiul (logofete branza-n cui"),
Smaranda Creanga e femeia ambitioasa care vrea sa aiba copil popa, matusile Marioara lui
Vasile Ciubotariul si Mariuca lui Andrei Ciubotariul sunt hapsane, Ion Humulescu e preotul
vrednic, Oslobanu om paclisit (ursuZ), badita Vasile dascalul cuminte, Iordache dascalul
vesnic aghezmuit.
In cativa eroi din Aminitiri descoperim modelele eroilor din povesti. Nica Oslobanu,
feciorul popii, care transporta o caruta de lemne in spinare este si Chirica din Povestea lui Stan
Patitul (acesta duce in spate gireada de grau a boieruluI), si Flamanzila, rob al pantecelui, cum
ii zisese popa Duhu cand alerga prin clasa dupa un urs de mamaliga.
Ion Mogorogea cel vesnic pus pe cearta e Gerila din Povestea lui Harap-Alb,
inversunat impotriva tovarasilor sai (Eu is bun cat is bun, dar si cand m-a scoate cineva din
rabdare, apoi nu-i trebuie nici tigan de laie impotriva mea").
O creatie este figura lui Trasnea. Daca Nica Oslobanu intruchipeaza forta neslujita de
minte, Trasnea personifica taria maxima de cap, paralizia cerebrala in fata abstractiilor. Nu mai
putin, Creanga glumeste pe seama relelor manuale de gramatica, de felul celui al lui Nicolae G.
Macarescu, cu faimoasele sale paradigme: mi-ti-li, me-te-il-o, ne-ve-i-le".
Creanga are temperamentul optimist, sub masca multumirii de sine se ascunde, ca la toti
marii comici, nu putina amaraciune. Om cu simtul umorului, scriitorul stie sa se persifleze
adesea si pe sine insusi ca in acest autoportret:“- Asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba
in felul meu. Si nu ca ma laud caci lauda-i fata: prin somn, nu ceream de mancare; daca ma
sculam, nu mai asteptam sa-mi deie altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-
acasa. Si-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu
13
mine, cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa de capul meu, faceam cate o
draguta de trebsoara ca aceea, de nici sfanta Nastasia izbavitoarea de otrava nu era in stare a
o desface cu tot mestesugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatra in balta si zece cuminti
n-o pot scoate."
Creanga n-a facut el insusi aforisme ca marii moralisti, are insa in cel mai inalt grad
memoria proverbelor si zicalelor^ urmand in aceasta directie lui Negruzzi din Pacala si
Tandala si lui Anton Pann. insa acestia erau autori de hristoitii, pe cand Creanga nu urmareste
decat jovialitatea, hazul, inculcat paremiologic cand nu te-astepti: Vorba ceea: Lucrul rau nu
piere cu una cu doua"; Vorba ceea: Lasa-1 mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum";
Vorba ceea: Golatatea incunjura, iara foamea da de-a dreptul"; Vorba ceea: Da-i cu cinstea sa
piara rusinea"; Vorba ceea: Nici toate-ale doftorului, nici toate-a duhovnicului, de ce petreci,
de ce-ai mai petrece"; Vorba ceea: in care camese s-a maniet, intr-aceea s-a desmanie"; Vorba
ceea: Paza buna trece primejdia rea"; Vorba ceea: Daca s-a da baba jos din caruta, de-abia i-
a fi mai usor iepei"; Vorba ceea: Nevoia invata pe caraus"; Vorba ceea: Cand se-nsoara, nu-i
de moara"; Vorba ceea: Arde focu-n paie ude"; Vorba ceea: Rau-i cu rau, dar e mai rau fara
rau"; Vorba ceea: A ajuns oul mai cuminte decat gaina"; Vorba ceea; Sede harbu-n cale si
rade de oale."
Cativa tropi generalizati de uz se adauga la acest gnpmism al clasicului Creanga: Plangea
de sarea camesa de pe dansa" (hiperbola); inaintat la invatatura pana la genunchiul broastei"
(litota); is mai aproape dintii decat parintii" (metafora); Ne era a invata cum ii era canelui a
linge sare"; Umblati cu surubele de ne trageti butucul"; Mila mi-e de tine, dar de mine mi se
rupe inima"; Nu esti nici de zama oualor, decat asa, mai bine te facea ma-ta un manz si te
mancau lupii."

I. L. CARAGIALE

Înteles in cele mai diverse chipuri, cum se intampla cu toti marii scriitori, Caragiale este
in literatura romana, in primul rand, un autor clasic, nu numai pentru ca reprezinta o permanenta
si se studiaza in clasa, ci pentru ca e un moralist, un observator al umanitatii pe latura morala, si
un caracterolog, Moliere al nostru. Dramaturgul e un umorist. Nu-si ura eroii, cum a marturisit
catre cineva afectand, nu voia sa-i moralizeze si sa-i indrepte, ii ironiza ingrosandu-le trasaturile
spre a provoca hazul.
O noapte furtunoasa (1879), nu se refera atat la ingamfarea negustorilor parveniti, de
tipul lui jupan Dumitrache Titirca Inima-Rea, chiristigiu si capitan in garda civica, la rigiditatea
reprezentantilor fortei publice de partea celor tari, de felul ipistatului Nae Ipingescu, si la
arivismul amploaiatilor de factura studentului gazetar Rica Venturiano, cat la onoarea de
familist" a jupanului, compromisa, la lipsa de rezon" a ipistatului prea increzator si grabit sa
faca uz de autoritate in favoarea amicului sau, in fine, la limbajul semicult al ziaristilor, adepti
14
ai unor sloganuri sublime pe care le pronunta dupa ureche, aplicandu-le, daca s-ar ivi ocazia, pe
dos. Din fraza lui Venturiano: Nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun sfanta
Constitutiune mai ales cei din masa poporului", cei doi inteleg prin sufragiu pe omul de
sufragerie, deduc ca Rica bate in ciocoi, unde mananca sudoarea poporului suveran". Într-
adevar, Rica pretinde ca n-are alta politica decat suveranitatea poporului", pentru ca vox populi,
vox dei", dar deviza lui civica suna: Ori toti sa muriti, ori toti sa scapam! Piesa, o farsa, se
bazeaza pe un qui pro quo. Jupan Dumitrache ia drept inamic al onoarei sale pe Rica, in vreme
ce sotia il tradeaza cu Chiriac, calfa, omul de incredere, Rica, aventurierul hilar, asaltand pe
cumnata chiristigiului, Zita.
Conu Leonida fata cu Reactiunea (1880) sarjeaza pe micul functionar la pensie, etern
de partea puterii, care doreste republica pentru a avea pensie si leafa si nu concepe revolutia
decat cu aprobarea autoritatilor (Cata vreme sunt ai nostri la putere, cine sa stea sa faca
revolutie?"). Ametit de demagogia pseudoliberala, Leonida a auzit de Galibardi si cei o mie de
volintiri" ai lui si crede ca papa, iezuit, aminteri nu prost", a convins pe Garibaldi sa-i boteze
un copil. Clasice sunt explicatiile impartasite de Leonida sotiei sale, Efimita, privitoare la
ipohondrie. Omul, bunioara, de par egzemplu, dintr-un nu stiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de
curiozitate, intra la o idee: a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! si dupa aia, din fandacsie
cade in ipehondrie. Pe urma, fireste, si nimica misca." Desi amandoi constata ca s-au inselat
luand o petrecere de lasata-secului, la care Ipingescu chiuia si tragea la pistoale" drept miscare
de strada, nici unul nu-si modifica atitudinea, Leonida pozand mai departe in atoatestiutor, iar
Efimita admirand mai departe priceperea lui: Ei, bobocule, apoi cum le stii dumneata toate, mai
rar cineva! "
Fundalul comediei O scrisoare pierduta (1884) il constituie alegerile de deputati din
1883, cand s-a pus problema revizuirii Constitutiei, dar substratul nu-1 formeaza competitia
politica de idei intre partide, ci ingeniozitatea in descoperirea mijloacelor prin care se poate
obtine, subteran, avantajul. La putere se aflau in 1883 liberalii, in guvernarea cunoscuta sub
numele de viziratul lui I.C. Bratianu. Organizatia locala a partidului guvernamental dintr-un
orasel de munte, prezidata de Zaharia Trahanache, mare proprietar, sprijina candidatura
avocatului Tache Farfuridi, pe care avocatul Nae Catavencu, seful grupului independent
(disidenT), vrea s-o infranga, folosindu-se de o scrisoare compromitatoare trimisa de prefectul
Stefan Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. In vreme ce scaunul de deputat este disputat in
acest mod, guvernul trimite de la centru un candidat oficial in persoana lui Agamemnon
Dandanache, desemnat si el ca urmare a unui santaj, mai prost decat Farfuridi si mai canalie
decat Catavencu, ales desigur in unanimitate", fiindca avocatul Catavencu pierde scrisoarea
care, printr-un curier pensionar onest, desi turmentat, revine la Zoe. Moralistul se amuza pe
seama credulului Trahanache, alt jupan Dumitrache, aproband pana la capat maxima tautologica
a fiului sau aflat la studii in Franta: Tatito, unde nu e moral, acolo e coruptie, si o sotietate fara
printipuri, va sa zica ca nu le are! Tot prudhommist e limbajul lui Catavencu progresist numai
in vorbe: Istoria -zice el - ne invata anume ca un popor care nu merge inainte, sta pe loc, ba
chiar da inapoi, ca legea progresului este asa ca cu cat mergi mai iute, cu atat ajungi mai
departe". Cat despre Dandanache, el n-are nici o constiinta a santajului ("Aud? Te era de facut?
Aminteri daca nu-mi dadea in gand asta, nu m-aledzeam si sa ramai fara coledzi!). Intentia de
caracterologie e vizibila si in onomastica personajelor: Trahanache e ticaitul. Farfuridi licheaua,
15
Dandanache incurcatura neasteptata, dandanaua, Catavencu demagogul latrans. Pristanda,
comisarul, politaiul servil, care joaca (pristandaua e un joC) cum ii canta altii, Tipatescu e tipul
don Juan, un cetatean, omul cu scrisoarea apare doar cu numele viciului sau: Cetateanul
turmentat.
În D-ale carnavalului (1885) avem de-a face cu un imbroglio bazat pe qui pro quo-uri.
Iancu Pampon, fost tist de politie, si Mache Razachescu-Cracanel sunt tradati de amantele lor,
Didina Mazu si Mita Baston, cu Nae Girimea, frizer si subchirurg. La un bal mascat, Pampon ia
la bataie pe Cracanel, crezandu-1 bibicul Didinei, iar Mita arunca cu cerneala violenta in ochii
unui candidat de la perceptie, confundandu-1 cu Nae. Avem prin urmare un incornorat
magnific, un gelos violent, un Figaro, doua curtezane. Se observa desigur sforile farsei. Mai
interesant este limbajul personajelor. Pampon zice in loc de esenta asentie, Mita a fost fidea
amantului ei fidel, tot ea cere vermult. Nae n-are ostromentele la el, Catindatul se duce la
grandirop, Pampon supune o slujnica la intrigatoriu, Cracanel are naturelul simtitor si, inselat
cu un neamt, s-a facut volintir spre a deveni martir al independentei". Catindatul, vazand pe
Didina la bal, afirma ca si-a gasit vizaveaua, Didina se considera compromentata, Mita e o
cremenala.
Activitatea teatrala a lui Caragiale s-a incheiat in anul 1890 cu drama Napasta (farsa O
soacra, tiparita in 1894, a fost reprezentata in 1883). Tragicul e plasat in mediul rural, dar
resursele lui sunt mai mult de ordin psihologic. Personajele sunt, ca in teatrul clasic, exponente
ale unei singure pasiuni. Anca intruchipeaza sentimentul razbunarii, Dragomir sentimentul
remuscarii. Anca s-a maritat cu ucigasul sotului ei, spre a dovedi pe adevaratul asasin, pentru
care a fost napastuit inocentul Ion. Cand acesta, ratacit, soseste in casa lor si se sinucide, Anca
sileste pe Dragomir sa recunoasca vechiul ca si noul omor pentru a-1 preda apoi jandarmilor.
Cu toate ca executata cu indemanare, drama lui Caragiale nu se ridica la inaltimea comediilor
lui. Pornirea Ancai apare inumana, Dragomir, mai degraba victima, starneste simpatia, Ion e
neverosimil. Piesa este originala, totusi o influenta a naturalismului nu se poate nega.
Om de teatru, Caragiale nu era multumit de retetele teatrului romantic si postromantic si a
inteles ca timpul sau impune o redescoperire a formelor originare ale artei scenice. A adoptat
astfel, in comedii si in drama, numeroase procedee vechi, adaptandu-le conditiilor locale si
istorice, nu printr-o simpla travestire, ci printr-o adevarata metamorfoza. Vechile tipuri comice
aveau o deformare semnificativa fizica, nasul enorm, calvitia, cocoasa, tipurile lui Caragiale
deplaseaza defectele spre interior, simbolizand credulitatea, naivitatea, prostia, servilismul.
Unele personaje apar in cupluri comice precum acelea ale lui jupan Dumitrache si Ipingescu
(primul opac si violent, al doilea receptiv si impaciuitoR), Leonida si Efimita (el fals
atotstiutor, fanfaron si las, ea ignoranta, dar de bun simt), Farfuridi si Branzovenescu (unul
activ, chiar impulsiv, celalalt pasiv, ponderaT).
Toate aceste personaje reprezinta destine de repetitie, au adica o miscare in cerc,
actiunea aducandu-le totdeauna la punctul de plecare. Povestea lui jupan Dumitrache ramane la
sfarsit fara deznodamant, fiindca eroul nu banuieste pe Chiriac stricator al onoarei sale de
familist, ci pe Rica Venturiano, inofensiv din acest punct de vedere. Cazul lui Zaharia
Trahanache e asemanator. Adversar real nu e pentru el Tipatescu, ci Catavencu. Deznodamantul
ne intoarce la inceput: Trahanache ramane incornoratul de mai inainte, Catavencu ramane mai
departe demagogul oportunist. Este adevarat pana la un punct ca eroii au manifestari de
16
marionete. Relatiile umane autentice par absente in aceasta lume, reduse la tropisme si truisme.
De remarcat totusi respectul pe care femeile il au pentru sotii lor, fie si dezonorati sau dovediti
ei insisi de mistificatie. Pentru Veta, Dumitrache e dumnealui", pentru Zoe, Trahanache e
nenea", pentru Efimita, Leonida e, confratern, soro".
Capodopera teatrului lui Caragiale e O scrisoare pierduta. Felul de a vorbi al eroilor,
imediat recognoscibil, a intrat in vorbirea curenta:“Stiti! Cum sa nu stiti, coane Fanica, sa
traiti! tocma dumneavoastra sa nu stiti!"“Stimabili!Onorabili! faceti tacere! Sunt cestiuni
importante, arzatoare la ordinea zilei Aveti putintica rabdare Da-i inainte stimabile, aveti
cuvantul!"“Ba eu merg si mai departe si zic, cum ziceam lui amicul meu Branzovenescu: ma
tem de tradare"“Din doua una, dati-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se
schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo si
anume in punctele esentiale Din aceasta dilema nu puteti iesi Am zis! " “Si eu ca rumanul
impartial, care va sa zica cum am zite"”In sanatatea coanii Joitichii ca e dama buna! "
In proza, Caragiale a trecut intai printr-o faza de naturalism zolist, evident in nuvelele O
faclie_de Paste (1889), Pacat (1892) si În vreme de razboi (1898). Tema nuvelei O faclie de
Paste este transformarea in dementa a sentimentului de frica ajuns la paroxism. Leiba Zibal,
hangiu in satul Podeni, este amenintat de argatul sau Gheorghe cu jaful, in noaptea invierii.
Podenii sunt intr-o regiune bantuita de paludism si Zibal sufera de malarie. Atacat intr-adevar in
noaptea hotarata, Zibal se salveaza tintuind si carbonizand la flacara lampii mana criminala
introdusa printr-o gaura taiata in usa (motivul figureaza in Magarul de aur de ApuleiuS), dar
echilibrul sau sufletesc, pus la o incercare asa de grea, cedeaza.
In Pacat se vede o intentie etica. Preotul Nita are un fiu nelegitim, ajuns mascarici de
balci. El isi propune sa-si indrepte greseala din tinerete, luand acasa pe Mitu boierul, dar cand
isi da seama ca un alt pacat devine inevitabil, dragostea intre frate si sora, isi omoara amandoi
copii.
In nuvela În vreme de razboi, se urmareste ereditatea criminala. Popa Iancu, capul unei
bande de talhari, imbogatit, e trimis de fratele sau, hangiul Stavrache, in razboi, ca sa nu fie
prins de potera. In speranta ca va pieri pe front, fratele isi insuseste averea lui, traind totusi cu
teroarea reintoarcerii aceluia. Cand popa Iancu, anuntat a fi mort, se intoarce cu adevarat,
Stavrache cade intr-o criza dementiala, nu fara a incerca mai intai sa-si sugrume fratele.

Dezechilibrul produs de o asteptare prelungita asupra spiritelor sensibile este tema schitei
Inspectiune (1900). Casierul public Anghelache, om de o urbanitate si corectitudine exemplare,
devine, in ajunul unei inspectii, de o enervare neobisnuita, cu simptome vadite de alienatie. In
fata acestor manifestari, prietenii incep sa se indoiasca de probitatea lui. Cu toate ca avea casa
in regula, ba chiar poseda in plus un pol de aur, Anghelache se sinucide. In general, soarta
micului functionar atarnand inexorabil de stat, neurastenizat de munca sa marunta, fara
perspective, care-1 transforma intr-un automat, cu superstitia norocului, este privita cu
intelegere de Caragiale.
Un astfel de personaj, cehovian, este si Lefter Popescu din Doua loturi (1901), dedicata
lui Gherea. Ideea ca a castigat da eroului o stare de surescitare si euforie, prefacuta in revolta
cand constata ca numerele biletelor erau castigatoare fiecare pentru cealalta loterie. Monologul
lui Lefter reproduce denivelarea psihica cu toate obsesiile indignarii impotriva inselatorilor
17
oficiali intr-o izbucnire comic incoerenta:“-Vice-versa! Nu se poate domnule! peste
poate!Viceversa!Asta-i sarlatanie, ma-ntelegi! Va-nvat eu minte pe d-voastra sa umblati de-
acu-ncolo cu infamii si sa va bateti joc de oameni, fiindca este o exploatare si nu va mai
saturati ca vampirii, pierzand toata sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeste-n
mofturile d-voastra si cu tripotajuri de bursa, care suntem noi prosti si nu ne-nvatam o data
minte, ca sa venim ma-ntelegi, si sa ne revoltam da! sa ne revoltam! Asa sa stiti: prosti! prosti!
prosti! "
Caragiale nu era indiferent la aspectele tragice ale vietii, dar chiar pe acestea le scruteaza
fara a lua la randul sau o mina tragica, intorcandu-le si pe latura comica. Observam, pe de alta
parte, la Caragiale inca de la inceput interesul pentru automatismele vietii cotidiene, chiar
inclinatia spre mofturi, varietati, fapte diverse, cazuri judiciare marunte de felul celor tratate de
Alphonse Allais (Vive la vie!, 1820; On n a pas des boeufs, 1896) si Alfred Jarry {Almanach du
pere Ubu, 1899). Allais propunea, de exemplu, nivelarea colinei Montmartre, Caragiale da in
Ghimpele din 1894 (Zig-zaG) ideea razuirii Carpatilor; Allais sugereaza iluminatul cu ochi de
tigru, Caragiale are in vedere, in Moftul roman din 1893 (SavantuL), utilizarea licuricilor.
Desigur, toate acestea nu erau decat exercitii pentru schitele sale, altfel numite si , ,momente"
(Note si schite, 1892; Schite usoare, 1896; Schite; Notite si fragmente literare, 1897;
Momente, 1901; Schite noua, 1910).
Toti au observat caracterul dramatic al Momentelor, mici scene de comedie, in cea mai
mare parte dialogate. in cateva miscari stereotipe, circulare, este surprins un tip sau o conduita,
pedagogul care aplica metoda intuikiva moghearna", rostoganismul" (Unpedagog de scoala
noua), functionarul de la fisc care incaseaza taxele in natura (JustitiE), eminentul tanar"
politician, ajuns zbir" al politiei si calau antropofag" (TemporA), gazetarul monden sanctionat
pentru greselile de tipar din cronicile lui (High-lifE), bucuresteanul par excellence", om de
spirit original si inventiv, cateodata canalie (Mitica, 1 apriliE), prietenul insinuant (AmicI),
parvenitele din asa-zisa aristocratie care afecteaza un jargon distins, degenerat in cearta cea mai
triviala (Five o clocK), copilul razgaiat (Domnul GoE), cetateanul pesimist prapastios
(SituatiuneA), reporterul care-si inventeaza stirile in Cismigiu (ReportaJ), reporterul panicard
(Ultima ora), functionarul agasat de petitionarii zapaciti si pisaiogi (PetitiunE) sotii care
traiesc din veniturile suspecte ale nevestelor (Mici economii, DiplomatiE), avocatul versatil
(Art. 214), elevii care trec examenele prin relatii si protectii (Lantul slabiciuniloR), copiii rau
crescuti (Vizita), Mariu Chicos Rostogan, Mitica, Coriolan Draganescu, Edgar Bostandaki-
Turturel, Lache, Mache, Mandica Piscopescu, Tincuta Popescu, Nae, Caracudi, Iancu
Verigopolu, Mandache, Guvidi etc.
Uneori, Caragiale parodiaza si caricaturizeaza niste modele inchipuite, inlocuind
naratiunea prin compunerea si alaturarea unui sir de telegrame sau prin redactarea unui proces-
verbal:“Directorul prefecturi locale Raul Grigorascu insultat grav dumnezeu mami si palme
cafine central, Amenintat moarte. Viata onorul nesigure. Rugam anchetat urgent faptul.
Costachel Gudurau, avocat, aleg, coleg. I, fost deputat.Considerand ca la pretentunile
chiriaselor sus-numitul proprietar a amenintat cu dare afara din casa pe d-soara Lucretia
Ionescu si pe matusa sa d-na Anica Ionescu, caci nu le mai da casa, neplatind regulat chiria si
avand chiar pe trecut o datorie de 22 de lei si soba stricata, d-na. Anica Ionescu exesperata a
strigat sa-i crape ochii cui minte"
18
 Savoarea dialogurilor lui Caragiale vine din repetitia simetrica a replicilor, ca in schita
Cam tarziu: “- Ma Costica!Stii tu Ia cine ne-am gandit noi toti trei adineaori?.de cine am
vorbit noi acuma, pana sa intri tu?
-De cine?
- De tine. -Ei, asi!
- Zau de tine.
- Parol? -Parol. –C.esti copil?"
Alte trei discutii se rotesc in jurul acelorasi formule, in fine Costica Panaite explica
pentru ce a venit in Capitala de la munte: vrea sa prezinte la Camera o petitie colectiva pentru
oprirea votarii impozitului pe grad la tuica.
- Bine Costica (zic cei trei amicI) acuma vii? Ai venit cam tarziu!
- Ei, asi!
- S-a votat legea!
- Parol?
- Camerele s-a inchis de sambata trecuta!
- S-copil!?"
In povestiri, Caragiale e comparabil cu nuvelistii italieni. Tehnica naratiunii, dezvoltata
dintr-o anecdota, in La hanul lui Manjoala (1898) si La conac (1900), are si ceva din tehnica
povestirii fantastice a lui Poe, mai ales in evocarea atmosferei enigmatice; umorul provine insa
din folosirea echivocului, ca in Mos Nichifor Cotcariul.
Cititor de povesti si anecdote orientale, Caragiale a tradus din O mie si una de nopti,
versiunea Galland, sub titlul Abu-Hasan., basmul Adormitul trezit, iar pe marginea
Sottisierului lui Nastratin Hogea, talmacit de J.A. Decourdemanche, a compus anecdote,
precum Pastrama trufanda. Nuvela Kir Ianulea (1909) este repovestirea lui Belfegor
arcidiavolo de Machiavelli, cu actiunea localizata in Bucurestiul din vremea domnitorului
Mavrogheni, la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Belfegor-Aghiuta se insoara cu Acrivita fata
mai mare a toptangiului Hagi-Canuta, si dupa cateva luni ajunge mofluz falit. Atmosfera si
culoarea locala fac autenticitatea dialogurilor: “-Asculta-ma Acrivita! nu-ti dau voie, ma-ntelegi,
sa mai zici o vorba macar despre o femeie care - poti spune dumneata toate murdariile ce-ti
trec prin gandul dumitale! este mai cumsecade ca dumneata; ca dumneata esti ma-ntelegi mai
indracita decat talpa iadului, si oricat de blajin sa fie omul, il scoti din toate rabdarile!Sa taci
din gura, scorpie nebuna, ca pui de te leaga si te trimit la balamuc, ma-ntelegi!
- Sariti, sariti, oameni buni!ca ma omoara paganul, arvanitul!Ma bati, ai? dupa ce razi de casa
si de cinstea mea, hotule si pehlivanule! Daca te-ai imbatat si ai pofta de batut, du-te de-ti bate
tiitoarele de pan fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire si-n casa te calicesti
pana la lescaie, ratane!Da pe mine sa ma bati, pe mine ma! spurcaciune de badaran? pe mine,
fata lui Hagi-Canuta, sa-ndraznesti, sa ma bati, pacatosule, janghinosule si raiosule!? Stai tu,
ca te-nvat eu pe tine, cenghene turceasca! "
Si in Calul dracului (1909) dialogul dintre fata de imparat prefacuta in baba si
Prichindel, primit in gazda sub invelitoarea ei, e plin de culoare si de subintelesuri. Baba vrea sa
se plimbe pe jos, flacaul calare. In fine, baba se pune piua si Prichindel ii sare in spate, ceea ce
autorul, ca si Creanga, arata doar prin onomatopei. intocmai ca in Mos Nichifor Cotcariul, cei

19
doi se opresc ca sa asculte un glas de privighetoare. Urmeaza apoi acest schimb de cuvinte tipic
caragialesc:“- Îti pare rau ca ti-ai pierdut somnul pentru o plimbare? -Ei, asi! -Hai inainte!"
Caragiale se regaseste in ultima parte a activitatii sale in lumea basmelor folclorice sau
culte, redescopera lumea pe dos a comediilor in vechile povesti stand sub semnul oximoronului,
de tipul curat murdar", fosforescenta sumbra", vechituri noua". Cand spunea despre el ca e
vechi, desigur ca subintelesul era ca e un clasic, prin referinta la lumea morala, la proportie si la
echilibru, dar si un reformator al scrisului, un remodelator al lui, un modern.

IOAN SLAVICI

Sub indemnul lui Eminescu, care i-a si corectat primele scrieri, IOAN SLAVICI (1848-
1925) si-a inceput colaborarea la Convorbiri literare cu o piesa de teatru, Fata de birau, in
1871. A continuat sa scrie piese (Toane sau vorbe de claca, 1875"; Polipul unchiului, 1886;
Gaspar Gratiani, 1888; Bogdan-voda) fara sa se ilustreze fin aceasta directie.

20
 Ca autor de povesti (prima, Zana zorilor, a aparut in Convorbiri, 1872), e inferior lui
Creanga, interesant doar sub aspect etnografic si lingvistic.
A publicat doua volume. Adevarata sa contributie e in nuvela, in roman si in
memorialistica. Diferenta dintre nuvela si roman nu e totdeauna marcata la Slavici, unele nuvele
fiind romane concentrate. Prima nuvela, Revolutia din Parlesti (1873), e subintitulata roman
tragodic". Are 56 de pagini. Nuvelele Moara cu noroc, Vatra parasita si Padureanca trec de
o suta de pagini. Mara e publicata in foiletonul Vetrei, in 1894, ca nuvela. Pentru alte romane,
Slavici prefera denumirea de naratiune istorica (Din batrani, I-II; Corbei, Vantura tara) sau
numai de naratiune (Din doua lumI). Romane sunt socotite Mara (la aparitia in volum, in
1906), Cel din urma Armas si Din pacat in pacat (ultimul, de 93 de paginI).
In nuvelele de inceput, se observa o faza pastorala, idilica, desigur clasica. Este potrivita
o analogie cu Dafnis si Chloe, dar s-ar putea vorbi si de gessnerism. În legatura cu Popa Tanda
(1875) s-a amintit de Vicarul din Wakefield (1766) de Oliver Goldsmith, de Satul facator de aur
(1819) de Heinrich Zschokke (autor mai pretuit prin romanul din 1793, Aballine, der grosse
BandiT). Caracterul energic, voluntar al unor eroi ne duce cu mintea la personajele Comediei
umane de Balzac. Popa Tanda nu e un mistic, el urmareste un trai mai bun prin munca, invatand
si pe altii sa munceasca.
Iluministii transilvaneni, in frunte cu Petru Maior, sunt foarte preocupati de economia" de
camp (si Gheorghe Sincai a publicat in 1806 o Povatuire catre economia de camP). Econom
inseamna in lumea lui Balzac intreprid, asa cum e Popa Tanda, care nu izbuteste cu cicaleala,
dar izbuteste cu fapta. Hutu al Cimpoiesului, din Budulea Taichii (1880), e, vorbind in termeni
balzacieni, un ambitios. De extractie umila, el urmeaza cu atata ravna sfatul invatatorului, incat
nici o piedica la invatatura nu i se pare de netrecut si ar fi ajuns protopop daca programul
scriitorului nu l-ar intoarce la obarsie ca luminator al satului.
Mari pasiuni se infrunta in Moara cu noroc (1881). Suntem in lumea apriga a
crescatorilor de porci din campia aradeana. Moravurile localnicilor seamana cu cele din
romanele lui Fenimore Cooper, The Pioneers (1822) si The Prairie (1827), avem a face cu un
prim western romanesc. Lica samadaul (ingrijitorul de porcI), hot si ucigas protejat de
proprietarii de turme, starneste toate patimile. Jandarmul Pintea il urmareste pentru ca i-a stricat
casa. Ghita, care a inchiriat hanul Moara cu noroc, accepta dupa unele ezitari sa tainuiasca fata
de autoritati faptele lui Lica spre a se imbogati. El da lui Pintea banii adusi de Lica ca sa-i
schimbe, dar si pentru ca autoritatile sa aiba dovada jafurilor, oprind jumatate din sume pentru
el. Tocmai cand Ghita se pregatea sa-1 tradeze pe Lica, acesta profita de lipsa lui si-i
ademeneste nevasta. Ghita o injunghie, dar cade doborat de un glont, fara sa mai poata afla cine
1-a impuscat. Umarit la randul sau de Pintea, dupa ce da foc hanului, ca sa nu cada viu in
mainile jandarmului, Lica isi zdrobeste teasta de un stejar.
Scormon, La crucea din sat si Gura satului prezinta relatiile familiale din viata rurala
cu legile ei constrangatoare, inima tinerilor avand de infruntat judecata parintilor si a satului.
indeosebi momentul casatoriei, precedat de acela al petitului cu tergiversari si amanari, ofera un
document literar etno-psiho-sociologic de o mare autenticitate.
Nuvela O viata pierduta arata reactia unui taran naiv si onest, ardelean, fata de viata
imorala din Bucuresti. Pierzand tot ce castigase prin munca si familia, mos Marian da foc casei
si se intoarce acasa fara a privi inapoi.
21
 Recenzand volumul lui Slavici Novele din popor (1881), Eminescu va aprecia
adancimea marii seriozitati morale a autorului" si umorul: S-ar fi crezut ca umorul, intristarea
si patimile imbracate in haina comica a glumei si a ridicolului e straina geniului nostru
popular si proprie numai englejilor si germanilor - Budulea d-lui Slavici e o dovada invederata
de contrariu".
Nuvelele Padureanca (1884) si Vatra parasita (1900), publicate separat, fac loc
conflictului de clasa din lumea satului. Tema comuna e aceea a dificultatii casatoriei intre
personaje apartinand chiaburimii si taranimii sarace. In Padureanca, Simina, fata taranului
sarac Neacsu, iubeste pe Iorgovan, feciorul lui Busuioc bogatoiul, dar Neacsu nu vede
posibilitatea unei casatorii: Nu te face, fata mea, pui de cuc in cuib de cioara". Iorgovan,
caracter nedecis, nu are taria sa lupte impotriva familiei sale, se prabuseste in betie, in desfrau
si, urmarit de ideea sinuciderii, moare intr-un accident. În Vatra parasita, eroii intra in
competitie apriga pentru avere. Pana a lua de barbat pe Zamfir, vaduva Ana ii acorda din zestre
vatra parasita a satului si o moara ca sa le exploateze. Zamfir, la randul lui, nu intelege sa dea
ceva fara socoteala. Ana vrea castig cat mai mare si, cand Zamfir are nevoie de bani, il
indreapta catre fratele ei, Ghita, camatar al satului. Si Paraschiv Ciulic din Vecinii (II), dupa ce
a fost o vreme grataragiu si a adunat avere in Dealul Spirii, da bani cu camata. Spiru Calin din
nuvela omonima, publicata si ea separat, fost judecator, speculeaza, imprumutand bani pentru
constructii. Alte personaje, precum Trica olteanul din nuvela Mahnirile lui Trica, fac speculatii
cu oua. Tata Melania din nuvela cu acelasi nume tezaurizeaza bijuterii. Negrea Batanul are
subiect de roman. Fiul unui toptangiu, Negrea, e, la faza senila, avar, epicureu si celibatar, ca
atatia eroi balzacieni, si are frica de raspunderi materiale.

Istoria critica a literaturii române:

G. Ibrăileanu de Nicolae Manolescu
Împreună cu E. Lovinescu, marele său rival, G. Ibrăileanu este cel mai de seamă critic şi istoric literar
din prima generaţie postmaioresciană. Opoziţia dintre cei doi (au polemizat cu adevărat o singură dată,
pe tema editării poeziilor lui Eminescu) nu este, nici ea, chiar atît de netă cum a impus-o tradiţia.
Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, tot aşa cum Ibrăileanu este, în
conservatismul său structural, un fin degustător de literatură modernă. Este un spirit echilibrat, în
ideologie, ca şi în estetică: naţionalismul poporanist îi este corectat de ideea că românii mai mult au
imitat (,apărător al naţionalităţii, observă Călinescu, ş...ţ devine un partizan al imitaţiei"), sociologismul
îi este amendat de impresionism, aplecarea spre teoretizare de plăcerea de a ţine textul sub ochi,
socialismul tinereţii de liberalismul maturităţii, primitiva teză a literaturii ca expresie a sufletului unui
popor de rafinata percepţie a anormalităţii (Baudelaire, Proust) de care e capabil un ipohondru. Se
remarcă de la început la Ibrăileanu atît înclinaţia spre o explicare sociologică a faptului literar (şcoala
lui Gherea, influenţa lui Taine), cît şi nevoia de a teoretiza pe marginea lui. Chiar mai înainte de a-i fi
cunoscute cursurile de la universitatea ieşeană (ţinute între 1909 şi 1914, dar publicate integral abia în
ediţia Al. Piru în zece volume din anii ^70-^80 ai secolului trecut), ar fi fost uşor de bănuit în publicistul
Vieţii româneşti un istoric literar. Acest din urmă aspect al operei a rămas însă practic necomentat,
indiferent de atitudinea faţă de autor, fie ea vădit favorabilă, ca la Călinescu, fie total nefavorabilă, ca la
Negoiţescu. Ibrăileanu a continuat să fie privit exclusiv ca un critic prins în mrejele actualităţii. Ce e
22
drept, sutele de cronici, recenzii, note din Viaţa românească, mai ales, pe care au fondat-o Paul Bujor şi
C. Stere, în 1906, şi al cărei redactor Ibrăileanu a fost vreme de trei decenii, s-au bucurat de o atenţie
neacordată vreodată paginilor de istorie literară ştiute doar foştilor săi studenţi. Operă de tinereţe, aceste
pagini compun una dintre primele noastre istorii literare (după ale lui Aron Densusianu şi Al. Philipide,
în acelaşi timp cu ale lui Iorga). Se referă la secolul XIX, divizat în trei epoci: Conachi, Alecsandri,
Eminescu. într-un spirit ceva mai vechi, începutul e făcut de studiul limbii literare, prin care Ibrăileanu
coboară pînă la Scrisoarea lui Neacşu, Coresi şi cronicari. Literatura avută în vedere este însă exclusiv
aceea de după 1800, a pionerilor (Văcăreştii, Asachi), a paşoptiştilor şi a lui Eminescu (alţi junimişti
sînt abia menţionaţi, Ibrăileanu neducîndu-şi în mod evident pînă la capăt istoria care mai avea de
acoperit şi primul deceniu de după 1900). Deşi scris aşa zicînd după dictare şi litografiat de către
studenţi, cursul e uşor de atribuit lui Ibrăileanu: aceeaşi colocvialitate, cam stufoasă pe alocuri, cu
paranteze şi reveniri, aceleaşi apăsări pe ideile principale, fără teama de a se repeta, aceeaşi bogăţie în
amănunte, biografice ori artistice, aceeaşi familiaritate, fără însă urmă de vulgaritate, în tratare. Regăsim
şi cîteva dintre ideile de care s-a legat faima autorului Spiritului critic în cultura românească (diferenţa
dintre moldovenism şi muntenism) sau al Operei literare a dlui Al. Vlahuţă (teoria selecţiei). Printre
meritele acestei istorii literare nedeclarate ca atare este şi acela de a cerceta cu maximă înţelegere şi
răbdare opera lui Conachi. Pînă la Istoria călinesciană, nimeni nu-l va lua în serios ca poet pe autorul
Amoriului din prieteşug. Despre Ion Ghica, Ibrăileanu este cel dintîi în a spune că ,e un mare talent de
prozator", iar în vremea sa, ,cel mai bun prozator român, mai bun decît Odobescu". Capitolele despre
Eminescu alcătuiesc cel mai amplu, elaborat şi complet studiu din cîte avem înainte de marele război, ca
de altfel şi acelea despre Alecsandri, Eliade, Cârlova ori Alexandrescu, trecînd în revistă nu doar
biografia, formaţia şi antumele, dar şi postumele (deşi ideea tipăririi lor îi repugna lui Ibrăileanu) şi
ediţiile (una din întîile cercetări de acest fel de la noi). în plus, criticii biografice, psihologice ori
ştiinţifice (prin care înţelege, ca şi Gherea sau Iorga, dovadă cursul preliminar de estetică, analiza
determinărilor sociale şi istorice ale fenomenului literar), Ibrăileanu îi adaugă o incipientă (şi
neobişnuită pe atunci) critică stilistică a poeziilor, care va culmina în studiul Eminescu. Note asupra
versului din anii ^20. Ca unul care s-a putut folosi de istoria didactică a lui Ibrăileanu, descoperindu-i
avantajele, trebuie să spun că o editare a ei în volum separat ar fi foarte nimerită. Întîia carte a lui
Ibrăileanu este, în 1909, Spiritul critic în cultura românească şi ea este una de sociologie literară.
Doldora de idei, cu o evidentă vioiciune argumentativă, împinsă uneori pînă la sofism, atractivă stilistic,
cartea
s-a bucurat rareori de preţuirea meritată. A fost prinsă deobicei între focul încrucişat al contestărilor
venite dinspre istorici sau sociologi şi al acelora proferate de către literaţi, nici unii, nici alţii
nerecunoscînd în Ibrăileanu unul de-ai lor. Dar atît Istoria civilizaţiei a lui Lovinescu, cît şi studiile lui
Zeletin, Motru şi ale celorlalţi par, pe lîngă Spiritul critic, lovite de somnolenţă ideatică şi stilistică. Dat
fiind că autorul trecea (şi mai trece) în ochii multora ca un naţionalist, în versiune poporanistă (lucru
doar în mică măsură adevărat şi, oricum, numai pentru debuturile sale publicistice), nu s-a remarcat
îndeajuns paradoxul tezei centrale a cărţii, care prindea pe contre pied la 1900 pe toată lumea: ,Poporul
român, scria Ibrăileanu în chiar prima propoziţie, n-a avut norocul şi onoarea să contribuie la formarea
civilizaţiei europene". Şi, la fel de radical: ,Românii, care n-au creat aproape nimic, au împrumutat
aproape tot. Toată istoria culturii române, de la sfîrşitul veacului de mijloc pînă azi, e istoria introducerii
culturii străine în ţările române...". Prooccidentalismul lui Lovinescu este palid în raport cu această teză
care iese din gura tovarăşului de idei naţionale ale basarabeanului C. Stere. Şi tezele care derivă de aici
23
sînt frapante. Au fost combătute de obicei cu argumente neconvingătoare. Ibrăileanu e de părere, de
exemplu, că un spirit critic capabil să prezideze importurile intelectuale nu apare la noi decît în secolul
XIX. A-i replica (aşa cum face editorul său din anii ^70) că el există şi la cronicari, în secolul XVII, e
falacios: Ibrăileanu şi-a definit termenul în aşa chip încît să nu fie sinonim cu niciun altul înainte de
paşoptism. Cronicarii n-au nici atîta spirit critic cît îi este necesar istoricului modern în aprecierea
surselor (abia Stolnicul Cantacuzino se comportă ca un om de ştiinţă), aşa încît e greu de admis reproşul
editorului de azi. Ca să nu spun că spirit critic nu are totdeauna nici chiar Bălcescu, a cărui carte despre
Mihai Viteazul e, în parte, plagiată după Florian Aaron, nemenţionat la bibliografie, deşi cu siguranţă
ştiut autorului de pe cînd îi era elev la Sf. Sava. Ibrăileanu are, îndefinitiv, dreptate. Desigur, cînd tezele
sale sînt rodul speculaţiei, ne putem întreba ce valoare au. De pildă, aceea care distinge între
moldovenism şi muntenism. Argumentele nu lipsesc: ca, de pildă, acela al tradiţiei, mai clară în
Moldova decît în Muntenia, ori acela al preponderenţei clasei burgheze în Muntenia, faţă de aceea a
boiernaşilor în Moldova, ori slaba reacţie a sudicilor la curente lingvistice precum latinismul,
franţuzismul ori italienismul, acolo unde moldovenii s-au arătat mai cumpătaţi şi mai ironici. în fond,
distincţia, într-o formă mai sentimentală, mai puţin ideologică, o făcuse deja Russo: ,Moldova e o ţară
rece, unde entuziasmul, fie politic, fie literar, nu prinde în clipeală". Sau argumentul care face din
Caragiale un antiliberal mai radical decît Eminescu. Sau, în fine, acela care îi răpeşte lui Maiorescu
meritul de a fi introdus spiritul critic în cultura română, găsindu-l anticipat de paşoptiştii moldoveni.
Deşi defavorabilă liderului junimist, opinia e răzbunată de o curioasă mauvaise conscience : aproape
peste tot elementul la care se raportează caracterizările lui Ibrăileanu este acela junimist. Negruzzi e
,primul junimist", Alecsandri, ,junimist patruzecioptist" şi aşa mai departe. Aceste caracterizări sînt, de
altfel, admirabile în majoritatea lor. Ceea ce urmează nu prezintă neapărat acelaşi interes, deşi inegal,
Ibrăileanu nu este niciodată plictisitor. Curentul eminescian anunţă viitoarea idee a selectării artistului
de către mediu, care va fi dezvoltată în Opera literară a dlui Vlahuţă (izbitoare, aceasta din urmă, prin
disproporţie): ,Eminescu a făcut şcoală pentru că fondul sufletesc al acelei generaţii (de la 1880-1895 -
N. M.) era, într-un sens sau altul, ca şi al lui Eminescu". Altfel spus, artistul e selectat ori nu de epoca sa
în funcţie de adecvarea sensibilităţii sale. Pare simplist, dar nu e numaidecît greşit. Sînt de reţinut şi
articolele consacrate, cam tot atunci, lui Sadoveanu. Ibrăileanu îl apără de H. Sanielevici care-i
reproşase excesul de violenţă, adulter, beţie, cu argumentul că acestea pot fi descoperite la orice scriitor
şi că, îndefinitiv, Sadoveanu nu scrie pentru popor (căruia nu i-ar trebui naturalism, decretase
Sanielevici): ,Sadoveanu nu scrie pentru nimene". Dată fiind eticheta de poporanist aplicată tînărului
critic, o astfel de concluzie nu poate decît să uimească. Această critică de început evoluează vădit după
primul război. Ea trece mai întîi printr-o fază impresionistă, la care nimeni nu s-ar fi aşteptat, foarte
simpatică şi personală. Notele pe marginea cărţilor sînt ale unui bun cititor, ataşat de cîţiva autori
(Turgheniev şi Tolstoi, între alţii), la care se întoarce mereu. Lectura este una de plăcere, fără scopuri
savante: ,Transcriu aici cîteva observaţii fugare. S-o spun drept: o fac pentru a găsi prilej să vorbesc de
Turgheniev..." Părerile sînt apăsat subiective: ,La douăzeci de ani, gata de toate jertfele pentru aceea pe
care o aşteptam, ne indignam împotriva lui Wronski că nu se jertfeşte pentru Anna lui pînă la anihilarea
propriei personalităţi. La patruzeci, pricepem că Wronski a făcut pentru ea tot ce poate face omeneşte
cel mai ideal bărbat din lumea reală". Pînă şi obsesiile recurente sînt mai degrabă de ordin sufletesc şi
moral decît artistic: iubirea unui bărbat în vîrstă pentru o femeie foarte tînără (tema viitoare din Adela),
vîrstele sentimentale ale lecturii. Este şi nu este critică psihologică aceasta. Ibrăileanu îi dădea un înţeles
întrucîtva diferit, referindu-se nu la reacţiile cititorului, ci la intenţiile, mai mult ori mai puţin
24
conştiente, ale scriitorului. Şi nu de personaje era în primul rînd vorba. Impresionismul de tip Faguet ori
Remy de Gourmont ia locul determinismului tainian (din paralela lui Taine între germani şi francezi
venea ideea discriminatorie din Spiritul critic) şi în alte texte, fragmentare, ŕ batons rompus, făcute
parcă din succinte notaţii şi reflecţii personale. În faza ultimă a criticii sale, Ibrăileanu revine la studiile
de anvergură, la sociologism şi la teorie, dar cu mai mare supleţe. Cîteva sînt memorabile. înainte de
toate, cele despre Caragiale, serie încheiată cu o bijuterie de inteligenţă critică, în linia speculativă pe
care i-o ştim, Numele proprii în opera lui Caragiale. Călinescu nu va fi străin de modelul unor astfel de
eseuri, strălucitoare şi discutabile, adevărate provocări pentru cercetătorii serioşi ai literaturii. La acelaşi
nivel, studiul despre stilistica eminesciană, probabil cel dintîi la noi, nu aşa de riguros cum vor fi ale lui
Caracostea, nici atît de temeinic informat cum vor fi ale lui Vianu, este agreabil şi util în egală măsură.
Un anticipator este Ibrăileanu şi în capodopera lui de teorie literară: Creaţie şi analiză. Va trece un
deceniu şi jumătate pînă ce vor deveni actuale, şi nu în Europa, ci în SUA, ideile comportiste în materie
de roman (la noi, abia Marin Preda, în anii ^40, va călca pe urmele lui Steinbeck ori Caldwell).
Ibrăileanu numeşte oarecum impropriu ,creaţie" comportismul, nediferenţiindu-l foarte limpede de
omniscienţa romanului tradiţional, dar opunîndu-l analizei psihologice. O jumătate de secol mai tîrziu,
avîndu-l în minte pe Ibrăileanu, voi numi eu însumi romanul subiectiv ionic şi pe cel obiectiv doric,
indicînd în interiorul celui din urmă o manieră în care prezenţa naratorului e doar implicită. Deşi uneori
insuficient de limpezi, poate şi din cauza oralităţii expresiei, distincţiile lui Ibrăileanu se numără printre
foarte rarele idei fertile din teoria literară românească, aşa cum vor fi cele ale lui Vianu despre dubla
funcţionalitate a limbajului ori cele ale lui Călinescu despre critică şi istorie literară ca două feţe ale
monedei. Nu e puţin lucru. Fără cultura solidă a lui Lovinescu (iată, revin la comparaţie) şi fără a-l
concura în rolul de formator al modernismului, dînd chiar, mai ales după război, impresia de vieux
bonnet, Ibrăileanu are o inteligenţă mai vioaie ideologic şi este mai spontan în preferinţele ori în
dezgusturile sale, ceea ce-l face simpatic şi atunci cînd greşeşte. Ibrăileanu a fost şi un foarte subtil
prozator. A preferat forma epistolară ori aceea de jurnal, parcă spre a marca, simbolic, importanţa pe
care o acorda persoanei întîi. în toate paginile, e vorba de fapt despre el. Uneori, în mod cît se poate de
explicit. Amintirile din copilărie şi adolescenţă, scrise în 1911 (ce devreme îşi scriau memoriile
scriitorii din vechile generaţii!), dar publicate postum în 1937-1938, nu sînt foarte interesante, deşi
denotă acelaşi spirit intuitiv şi sentimental pe care-l remarcăm în critică. Unele comparaţii sînt de o
desăvîrşită acurateţă: ,în stînga, (vedeam) un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gîngănii pe un
perete". Doamna X este tot o scrisoare, adresată autorului care tocmai scrie un roman. Despre acest
roman s-a zis că ar fi Adela. O discuţie pe această temă au purtat editorii prozei (datată 1917) în 1976,
cînd a apărut în revista Manuscriptum. Nu se vede însă vreo semnificativă legătură nici măcar între
portretul tinerei şi pasionalei femei din scrisoare şi viitoarea Adela. Mai interesantă e bănuiala că
protagonista ar fi Maria Stere, prima soţie a lui C. Stere, pentru care Ibrăileanu nutrea o profundă
afecţiune. De altfel, i-a încredinţat manuscrisul, cu menţiunea de a face cu el ce doreşte, ,chiar fiind (el)
în viaţă". Abia aforismele din Privind viaţa (adesea banale şi nu destul de concise) ori scurtele naraţiuni
rămase în periodice pot fi considerate exerciţii de reflecţie în vederea romanului Adela. în cîteva, tema
este ,problema melancolică a dragostei tîrzii". Ibrăileanu o descoperea şi o comenta la Turgheniev, Zola,
Duiliu Zamfirescu sau Edmond Jaloux. Naratorul din Adela (1933) are exact vîrsta autorului
Amintirilor. Caracterul autobiografic este vădit pentru cine a citit Amintirile. Aproape tot ce se leagă de
mama doctorului Codrescu bunăoară pare desprins de acolo. Abulia cvadragenarului înamorat se
datorează obsesiei lui că e prea bătrîn ca să o poată face fericită pe femeia de douăzeci şi ceva de ani.
25
De altfel, referinţa la intelectualul terorizat de a trebui să acţioneze din Diogene Laerţiu e o prea clară
mise-en-abîme a acestei situaţii. De altfel, romanul a fost mai mereu citit prin această prismă, a
confuziei dintre narator şi autor, care ascunde în bună parte motivaţiile subconştiente ale comportării
eroului principal. Ibrăileanu l-a analizat prea îndeaproape pe Sanin din Ape de primăvară ca să nu fie
bănuit că se recunoştea în ezitările acestuia. Dar dacă Sanin renunţă la Gemma din pricina unei alte
femei (opusul naivei italience: o familie matură, experimentată şi fără scrupule), Codrescu renunţă fără
să ştie nici el de ce. Un anume confort sufletesc al unui becher care nu doreşte, la vîrsta lui, complicaţii?
Teama de o familie pe care tinereţea o face enigmatică? Codrescu are structură de seducător, doar că nu
se foloseşte de seducţie spre a obţine ceva. Senzualitatea Adelei e provocată de gesturile lui, niciodată
atît de echivoce încît femeia să nu le priceapă, niciodată atît de clare încît să le poată răspunde.
Comportamentul lui Codrescu e mai misterios, îndefinitiv, decît al Adelei. Fata ascultă de un cod
victorian al manierelor. Se poate spune despre ea ce spune Ibrăileanu însuşi despre Wronski: face atît cît
putea face o femeie (ideală şi reală), aflată în situaţia ei, în anii ^90 ai secolului XIX! Dar avansînd şi
retrăgîndu-se fără aparentă explicaţie, părînd a juca un joc al cuceririi de pe urma căruia nu trage nici un
folos, doctorul o derutează complet pe prietena lui dintotdeauna, de pe cînd, copilă, îi şedea pe
genunchi, sau, adolescentă, îl tutuia graţios pe ,mon cher maître". L^amitié amoureuse e o relaţie care-i
convine de minune cvadragenarului, care pare a continua să vadă în femeia divorţată copila de
odinioară; nu şi Adelei, pentru care acesta nu mai este doar maestrul adorat în taină, ci un bărbat
adevărat. Dar tocmai aceste nesiguranţe formează îndefinitiv conţinutul şi interesul romanului.
Ibrăileanu era conştient cînd scria Adela (şi o spune prin intermediul lui Codrescu) că literatura română
nu ne-a dat încă ,nici o operă de observaţie cu destulă substanţă sufletească" Adela e, poate, întîiul
nostru roman de observaţie exclusiv sufletească, înaintea celor ale scriitorilor din generaţia lui Eliade,
Holban, Şuluţiu sau Blecher. Doar Camil Petrescu visase înainte (şi nu în roman, ci în teatru) la
conflicte pur stendhaliene, rezolvate în conştiinţa personajelor, fără spectacol exterior. Adela e un
roman de analize psihologice microscopice. Progresia ,intoxicării" sentimentale este perfectă şi
insesizabilă. Nu există nimic fără semnificaţie în gesturi, atmosferă, cuvinte, pe scurt, în detalii.
Excelent analist, Ibrăileanu e şi un observator exact şi plin de umor. Cîteva personaje se reţin prin
pitorescul lor plin de umanitate, cum ar fi Sabina şi Haim, clanul Timotinilor, ,domnul Dumitriu"
(Hogaş!). îngroparea caracatiţei, cumpărate inutil din slăbiciune, este un episod antologic. Finalul, cînd
Adela pleacă fără ca naratorul să încerce a o opri, este de o desăvîrşită puritate şi concizie flaubertiană:
,în acel moment începu trecutul". Acest roman discret, despre o lume de mult apusă, nu a îmbătrînit
stilistic aproape deloc. Ici-colo, cîte un rid, mai ales de natură lexicală. Adela e o bijuterie delicată a
cărei retipărire, azi, ar putea trezi, prin contrast, simpatia tinerilor cititori.
Literatura română romantică

În literatura română, romantismul se face simțit prin intermediul scriitorilor pașoptiști (Ion Heliade
Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș.a.). Influențele curentului persistă mult timp
după declinul său în culturile vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu,
considerat ultimul mare romantic european.
Încadrare
Deoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiții tipice, neelitiste (cum
a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziții sociale ), existența sa se înscrie într-un complex
stilistic alături clasicism, iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Țările Române). Cu toate că
un asemenea conglomerat are la bază doctrine contradictorii, existența acestor elemente se reflectă în scrierile
26
unor autori ai aceleiași perioade sau chiar în opera unui singur autor – cea mai elocventă poziție în acest sens îi
aparține lui Mihai Eminescu.
Desfășurare
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape:
 preromantismul (cunoscut și ca romantism al sciitorilor pașoptiști sau de
tip Bidermaier) caracterizează gustul omului mediu, al burghezului domestic, ideizant, idilic, conservator,
cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple; creațiile sunt, în mare majoritate, mediocre;
este perioada imitării literaturii romantice din Europa de Vest, în special Franța;Reprezentanți: Costache
Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu
 romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt)dimensiunea cosmică e
dezvoltată până la exces, misticism, ocultism, pasiuni înflăcărate,capacitatea de a crea universuri imaginare,
alternative ale lumii reale; reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creației sale asupra autorilor ce i-au
urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui alt romantic din spațiul românesc
 romantismul posteminescian; reactualizează teme și mijloace clasice și romantice,
conferindu-le o nouă forță expresivă marchează reacțiile lumii literare românești la depășirea apogeului de
creație pentru Eminescu, sprijinind apariția multor epigoni ce nu s-au impus, dar și a unor autori care au purtat
imaginile specifice acelui tip de romantism, impregnându-le cu elemente de expresie
aparținând simbolismului, semănătorismului etc.; reprezentanți: George Coșbuc, Octavian Goga, Alexandru
Macedonski, Barbu Ștefănescu Delavrancea
(George Călinescu, în "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" vorbește despre "micul
romantism provincial și rustic" care s-a manifestat în perioada 1890-1900 reprezentat printre alții de Barbu
Ștefănescu Delavrancea, Ioan Al. Brătescu-Voinești, G.Coșbuc, I.A.Bassarabescu, I.N.Roman. Totodată autorul
menționează rolul publicațiilor din această perioadă, fiind vorba despre "Revista nouă" scoasă de B.P.Hasdeu în
1887 și de "Vatra" redactată de Ion Slavici, I.L.Caragiale și de G.Coșbuc În 1894."Revista nouă" propunea " a
îmbrățișa tot ce merge la mintea și la inima poporului, tot ce se putea spune astfel încât lumea să înțeleagă și
să guste tot ce învață plăcând și place învățând".((G.Călinescu, "Istoria literaturii române de la origini până în
prezent").
Specii abordate
Romantismul cultivă o serie largă de specii literare, cuprinzând
 elegia ("Miezul nopței" de Grigore Alexandrescu, "O fată tânără pe patul morții"
de Dimitrie Bolintineanu)
 epopeea
 epopeea istorică ("Mihaiada" de Ion Heliade-Rădulescu)
 epopeea cosmogonică ("Anatolida" de I. Heliade-Rădulescu)
 epistola ("Epistolă domnului Iancu Văcărescu" de Grigore Alexandrescu)
 oda ("Odă lui Schiller" de I. Heliade-Rădulescu)
 balada
 balada istorică ("Muma lui Ștefan cel Mare" de D. Bolintineanu)
 balada fantastică ("Mihnea și baba" de D. Bolintineanu)
 meditația ("Umbra lui Mircea la Cozia" de G. Alexandrescu)
 satira ("Satiră. Duhului meu" de G. Alexandrescu)
 fabula ("Toporul și pădurea", "Câinele și cățelul" de G. Alexandrescu)

Temele literare abordate sunt diverse:

- nelinistea infinitului spatial si temporal;
- atractia i-limitatului, a transcendentului;
- obsesia idealului si raporturile acestuia cu realul, cu imediatul;
- nostalgia originilor, intoarcerea spre illo tempore si valorificarea tiparelor mitico--magice;
- cultivarea misterului, sondarea sufletului si a psihicului (visul, inconstientul, irationaluL) ;
- aspiratia spre absolut, spre desavarsire ;
27
- meditatia filosofica.

Reprezentanti:
» Germania:Friedrich Schlegel, Novalis, Ludwig Tieck, Heinrich Heine.August Wilhelm von Schlegel, E.T.A.
Hoffmann, fratii Grimm,
» Anglia:Samuel Taylor Coleridge, William Wordsworth, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley, John
Keats.
» Franta:Francois de Chateaubriand, Victor Hugo, Alphonse de Lamartine, Alfred de Musset, Alfred de Vigny,
Gerard de Nerval.
» Italia:Alessandro Manzoni, Giacomo Leopardi, Giosue Carducci.
» Rusia:Aleksandr S. Puskin, Mihail Lermontov.
» PoloniaAdam Mickiewicz.
» Ungaria:Petofi Sandor

Trasaturi

a) spiritul subiectiv opus obiectivismului classicist :Fritz Strich: ``Expresia romantica incearca intr-adevar
sa sparga formele spatiului si timpului marginit si sa creeze melodia infinita, asa cum poezia romantica, a
putut sa se realizeze numai sub chipul basmului si al visului, unde legile spatiului si ale timpului nu mai au
nici o valabilitate."
b) reintoarcere la natura - inceputul istoriei in matca generatoare a naturii:Achim von Arnim Slujitorii
coroanei:” Poezia nu este adevar asa cum il pretindem de la istorie si de la relatiile cu contemporanii, ea nu
ne-ar cauta pe noi,, daca ar apartine numai pamantului si nu ar mai calauzi astfel instrainata lume
pamanteasca inapoi spre comunitatea vesnica."
c) fascinatia folclorului si cultivarea specificului national:Frantz Liszt Rapsodia romana - reia motive din
poezia populara Ludwig Uhland Istoria legendelor la popoarele germanice si romanice: O alcatuire
populara nu se afla niciodata incheiata."
d) modelul organic vegetal - structuri si configuratii deschise - peisajul da imagini particulare si nu tipice,
da o traire, o comuniune Bernardin de Saint Pierre: “Sufletul meu se abandoneaza, se leagana cu frunzisul
unduitor al copacilor, se inalta cu crestetele lor, catre ceruri". Natura o fiinta vie ca in Upanisade.
e) evaziunea in natura, in mit, in vis, in trecut, in istorie, in basm.
f) autotrofia - sinteza afectiva interioara - peisajul o stare de suflet.
g) visul - conceptul de lume ca vis - poetul se hraneste cu idealurile".
h) metafora are un model vegetal - floarea, copacul, samanta.Mihail Eminescu Atat de frageda Floarea
alba de cires;
i) cultivarea unicatului - clasicismul cultiva modelul
j) dinamismul fanteziei - zbaterea copacilor sugereaza starea .sentimentelor:Mihail Eminescu: codrului
batut de ganduri", “flori albastre tremur ude".
k) floarea esenta a lumii vegetale da dulcele, frumosul, care alina tristetea, durerea, disperarea, refularea.
1) cultivarea contrastului, care poate fi afectiv liric sau cromatic.

28
 m) melancolia sfanta - moartea este voluptatea suprema - Marea Trecere.; Mihail Eminescu Mai am un
singur dor.
n) titanismul - eroul exceptional in imprejurari exceptionale.Mihail Eminescu Luceafarul.
o) cosmicizarea - evaziunea in cosmos, trairea raportului om-univers. Mihail Eminescu: ganduri ce-au
cuprins tot universul" Luceafarul: Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele / Parea un fulger ne-
ntrerupt / Ratacitor prin el|e."
p) iubirea - iubita o imagine a iubirii, un centru al lumii - heliotropism erotic. Mihail Eminescu Luceafarul:
Scaldat in foc de soare" Singuratate: Icoana de lumina", Atat de frageda.
r) transfigurarea naturii prin mit - natura un mod de a trai. Mihail Eminescu ,Venere si Madona: Lume ce
gandea in basme si vorbea in poezii". Vasile Alecsandri Fata din dafin.
s) muzica - ca mod de a transmite afectul - penetrarea in interior dar si in natura ecoul - detasarea de
semnificatii - vibratia sufletului. Jean Paul: numim fenomenul romantic rezonanta unduitoare a unei strune
sau a unui clopot, in care unda sonora se pierde in tot mai vaste departari si, desi afara e liniste, inlauntrul
nostru mai rasuna inca" Rollinat: Chopin lua locul lui Liszt si facu ecoul sa cante si sa " planga".Schumann -
comentand simfonia in C dur de Schiibert: intr-insa se afla un loc acolo unde un corn cheama parca din
departare parand a fi coborat din alta sfera. Aici totul se afla prins in auz ca si cum un oaspete din cer s-ar fi
strecurat in orchestra". Mihail Eminescu - Peste varfuri: Melancolic cornul suna".
s) Istoria si istorismul - romanticii introduc, devenirea istorica:Victor Hugo Legenda secolelor: Mihai
Eminescu Memento mori.
t) ruinele - motivul fortuna labilis:Fritz Strich: Un templu grec e clasic, ruina lui e romantica".
t) calatoria - un mod de evaziune:Byron Peregrinarile lui Childe Harold,Vasile Alecsandri Calatorie in
Africa.
u) paraconstientul - raportul Unul - Totul discutat, de Platon in dialogul Parmenides:Mihail Eminescu
Povestea magului calator in stele, Avatarii faraonului Tla.

Victor Hugo - prefata la drama Cromwell - manifest al romantismului.

a) Frumosul are o singura infatisare, uratul o mie".

b) intaietatea grotescului asupra sublimului".
c) se prabuseste in fata ratiunii si a gustului arbitrara deosebire intre genuri".
d) sa dam cu .ciocanul in teorii, in poetici si in sisteme".
e) nu exista alte reguli decat legile generale ale naturii". unitatea de ansamblu este legea de perspectiva a
teatrului".
g) poetul nu are de primit sfaturi decat de la natura, de la adevar si de la inspiratie".
h) poetul este un copac, care-si produce operele, asa cum un arbore isi produce fructele".
i) drama este o oglinda in care se oglindeste natura".

29
 Programul realizat de scriitorii romantici:

a) eroi exceptionali in imprejurari exceptionale; Goethe Suferintele tanarului Werther, Schiller Don
Carlos, Wilhelm Tell. Byron Don Juan, Lara. Manfred, Shelley Prometeu descatusat, Mihail Eminescu
Luceafarul, Victor Hugo Ruy Blas:
b) tema, eroii, conflictul, subiectul au o structura afectiva,Alexandr Puskin Evgheni Oneghin, Alfred
de Musset Noptile, Vasile Alecsandri Pasteluri, Mihail Eminescu Sara pe deal.
c) exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut:Mihail Eminescu Scrisoarea II, Grigore
Alexandrescu Umbra lui Mircea. La Cozia.
d) pretuirea folclorului si cultivarea specificului national:Vasile Alecsandri Doine si Legende, Mihai
Eminescu Luceafarul.
e) evaziunea in vis, in trecutul istoric, intr-un decor de basm oriental:Edgar Allan Poe Prabusirea casei
Usher, Mihail Eminescu Scrisoarea III, Alexandru Macedonski Noapte de decembrie.;
f) cultivarea fantasticului prin eroi, tema, procedee:Mihail Eminescu Luceafarul, Vasile Alecsandri
Sburatorul, Ion Heliadc Radulescu Zburatorul, Grigore Alexandrescu Umbra lui Mircea. La Cozia.
g) procedee romantice: contrastul, antiteza, transfigurarea, evaziunea: Mihail Eminescu Luceafarul,
Imparat si proletar.
h) specii romantice: elegia, pastelul, poemul, meditatia, idila, drama, jurnalul de calatorie. Mihail
Eminescu Luceafarul, La steaua, Floare albastra.Revedere.Vasile Alecsandri Pasteluri, Despot Voda, Calatorie
in Africa.

Caracteristici:

» Literatura romantica este produsul fanteziei si al sentimentului.

» Se remarca aspiratia spre originalitatea si libertatea formelor; spargerea barierelor tematice si formale.
Subiectivitatea este accentuata, determinata de primatul sentimentului, al trairii, de exacerbarea eului poetic.
» Se apreciaza si valorifica specificul national, datinile, credintele, folclorul national si miturile.
» Antiteza este procedeul artistic fundamental, atat in constructia personajelor, a destinelor, cat si in ilustrarea
starilor sufletesti contradictorii.
» Predomina tiparul eroului exceptional in situatii exceptionale: conditia geniului este abordata si din
perspectiva filosofica.
» Mediile sociale relevate sunt diverse si contrastante, fiind infatisate inclusiv periferia sordida si lumea celor
umili.
» Fiinta umana apare in complexitatea ei antinomica, sfasiata de pasiuni, marcata de intamplari neprevazute sau
insertii ale hazardului, naturi rare, stranii (firea demoniaca, banditul generos, personajul fatal, persecutatul,
damnatul, generosul excesiv).
» Natura este evocata practic sau devine cadru sugestiv al naratiunii (peisaj nocturn, crepuscul misterios, mediu
intunecat, brutal sau idealizat, departari fascinante, vagul exotic, tinuturi stranii sau sublime).
» Limba literara se imbogateste prin valorificarea tuturor registrelor - popular, regional, arhaic sau limbaj oral.
» Se observa libertatea genurilor si a speciilor, care interfereaza in structuri hibride : liric si epic, eseu, critica,
poem filosofic, teatru poetic etc.
» Romantismul promoveaza in special poezia lirica, dar si dramaturgia sau proza, iar speciile noi sunt:
meditatia, elegia, poemul filosofic, drama, nuvela istorica.
» Stilul romantic este retoric, exaltat si pitoresc, sustinut de antiteza, hiperbola, tirada, in acord cu pasiunile si
trairile interioare ale eului poetic sau cu intensitatea conflictului dintre personaje.

Coordonatele esteticii romantice:

30
 » Dimensiunea fundamentala a romantismului este subiectivismul, exacerbarea eului, care interpreteaza
personal lumea, realitatea, convertite prin imaginatie, sensibilitate si empatie intr-o realitate artistica. De aici
primatul sentimentului, insertia eului, confesiunea lirica.
» in opozitie cu clasicii, romanticii descopera resursele artistice ale inconstientului -Romantismul insusi
este o coborare in regiunile inconstientului" (A. BeguiN); Omul nu poate ramane mult timp in starea de
constiinta; el trebuie sa se scufunde din nou in inconstient, caci acolo traieste radacina fiintei sale".
Inconstientul este considerat organ al cunoasterii intuitive, superior altor mijloace de cunoastere, este
forta unui poet, conducand la revelatii, sugestii, extaz, convergenta de senzatii si imagini semnificative in
spatiul artistic.
» Imaginatia este fundamentala pentru romantici, o cale spre lumea tainelor, numita de Fichte o forta
miraculoasa, fara de care nimic nu poate fi explicat in spiritul uman".
» W. Blake o considera insasi lumea eternitatii", iar S.T. Coleridge - forta vie si primul agent al
perceptiei umane". Astfel se explica gustul pentru pitoresc, exotic, supranatural, pentru vis. Visul este la
romantici calea spre intreaga natura, instrument de transformare magica a realitatii: lumea devine vis, visul
devine lume" (NovaliS).
» O coordonata a esteticii romantice, specifica literaturii germane, este ironia romantica, concept
introdus in estetica de Fr. Schlegel pentru a defini ironia lui Goethe. Este o dedublare a scriitorului detasat de
propria opera, pe care o judeca in mod critic, cu luciditate, prin schimbare de ton, prin autoironie. Autorul
devine lector sau spectator, salvandu-se, prin ironie, din melancolie, din starea de disperare si dezamagire.

Curentul romantic va marca profund substanta literaturii romane, desfasurand din aceeasi celula
germinativa o flora exuberanta si infinit diversa: va fi vizionar si apocaliptic cu Heliade, mesianic si exaltat cu
literatura de exil a pasoptismului, epic si solar cu Alecsandri, declamator si gotic cu Bolintineanu, dezamagit
si fantastic cu postpasoptistii, titanian si sarcastic cu Hasdeu, pana cand Eminescu il va face sa transmita
fiorul realitatilor impalpabile si al lumilor inecate dinlauntrul nostru, muzica leganatoare sau tumultoasa a
peisajului, mitul originilor si rostogolirea civilizatiilor, spectacolul orologeriei cosmice si al dezagregarii
universale, convocand astfel Subconstientul, Natura, Istoria, Transcendentul, Absurdul, personajele marii
literaturi din toate timpurile, in care Omul isi descopera, cu surpriza, fervoare, indoiala sau apoi ura, destinul
sau splendid si mizerabil, de stapan al spiritului si ironie a nimicului." (Paul Cornea, Originile romantismului
romanesc)
OCTAVIAN GOGA

“Eu nu-s decat un singur glas din satul pierdut in noapte" scria la Samanatorul in 1901 Iosif, “dar va
veni odata mult visatul", cantaretul invierii si al dezrobirii. Acesta avea sa fie OCTAVIAN GOGA (1881-1938)
de la Luceafarul, cel mai popular poet in pragul secolului XX. Opera sa poetica s-a desfasurat in ceva mai mult
de un deceniu, aproape toata inainte de primul razboi mondial {Poezii, 1905; Ne cheama pamantul, 1909; Din
umbra zidurilor, 1913; Cantece fara tara, 1916). Vocatia de poeta vates se vede din primele poezii.
Intr-o Rugaciune, Goga are puterea de a plange nu propriul rost, ci jalea unei lumi robite de veacuri, “durerea
infricosata" a unui popor umilit. Vrea sa fie cuprins de furtuna revoltei pentru a o revarsa in versuri, vrea sa
cante cu glas de clopot:” În suflet seamana-mi furtuna, Sa-1 simt in matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se
revarsa Pe strunele infiorate; Si cum sub bolta lui aprinsa, În smalt de fulgere albastre, Încheaga-si glasul de
arama Cantarea patimirii noastre”. Împilarea nationala si sociala este motivul fundamental al liricii Iui Goga.
El se face exponentul acelor “copii ai firii, ursiti din lacrimi si sudoare", al plugarilor vitreg loviti de stapani din
care vor iesi mantuitorii de maine. Totul este anuntat insa enigmatic, oracular, apocaliptic:Ci-n pacea obidirii
voastre, Ca-ntr-un intins adanc de mare, Traieste-nfricosatul vifor Al vremilor razbunatoare.
Transilvania apare ca un tinut bantuit de o catastrofa de proportii cosmice care a lasat rani nevindecate, a
intristat padurile si apele: Pe bolta sus e mai aprins La noi batranul soare, De cand pe plaiurile noastre Nu
pentru noi rasare.La noi de jale povestesc A codrilor desisuri, Si jale duce Murasul. Si duc tustrele Crisuri.
Fiintele ce se misca in aceasta tara sunt si ele ciudate, cu toate ca familiare, niste figuri fabuloase. Un
mosneag “albit de zile negre" e apostol, lumineaza cu graiul gurii sale “indepartatul noroc" al neamului. Altul e
31
un “mag" ce a calauzit pe cararile pribege norodul “prin potopul veacurilor" (Dascalul). Preotul si invatatorul,
factori de seama ai luptelor de emancipare nationala din Transilvania, devin eroi de mitologie. Dascalita,
invatatoarea, e o adevarata mucenita" la care oamenii vin ca la o sfanta obladuitoare:La tine vin nevestele sa-si
planga Feciorii dusi in slujba la-mparatul, Si tu ascunzi o lacrima-ntre slove, In alte tari cand le trimiti
oftatul.Si fete vin, sa le-nfloresti altita, La pragul tau e plina ulicioara Si fetele isi sopotesc in taina Ce maini
frumoase are domnisoara!
Lautarul Laie e mesagerul oropsitilor in cer; cel mai sumbru tablou il au insa clacasii, ceata de umbre
fara glas in arsita soarelui ucigator de iulie, vazuta ca un convoi dantesc:Eu le vedeam insiruirea lunga Cum
garbovita-ncet inainteaza. Cum, staruind, prin holda-si taie uliti Cersitorind cu ochii stinsi o dunga De nor
pribeag in vanatul din zare. Cand secera-n trudita ei carare Si-l asternea in snopii grei de aur Prisosul sfant de
binecuvantare.
Poetul are viziunea rascoalei colective a clacasilor, adevarata schimbare la fata a lumii ce se va serba ca
o noua geneza:- Toata tarana gliei dezrobite Si muntii toti si-adancurile firii Vor praznui din pacea lor urnite
Înfricosata clip-a premenirii.
În diverse cantece sunt evidente accente eminesciene, mai ales in comunicarea acelor reprosuri, regrete,
melancolii, tristeti cauzate de dragoste:Acum uitarea mi-e pe drum Si-o lume ne desparte De ce azi grija sa-mi
mai porti Cand dragostea ta tace Ursita unei zodii rele Din nou in cale mi te poarta. Tu, moartea visurilor mele
Frumoasa mea iubire moarta. Sa-1 chemati pe popa Naie Sa-mi citeasca din scriptura. Si sa spuna cuvantare
C-am fost om cu-nvatatura, Dar ca m-am nascut pesemne, intr-o zodie ciudata. De m-a batut nenorocul De pe
lumea asta toata.
In mesianismul lui Goga intra ceva din vaticinatiile Adei Negri, din retorica solemna a lui Giosue
Carducci, din tristetea dezabuzarii acelui albatros baudelairian de pusta care a fost Ady Endre. A tradus in
versuri de o perfecta acurateta Az ember tragediaja {Tragedia omuluI) de Madach Imre. Piesele de teatru ale
lui Octavin Goga, Domnul notar (1914) si Mesterul Manole (1928) s-au bucurat de succes prin continutul lor
social-politic-psihologic, prima infatisandu-ne o alegere intr-un centru romanesc din Campia Transilvaniei
(renegatul Traian Valeanu in conflict cu socrul sau Nicolae Borza, roman bun), a doua inspirandu-se din mitul
jertfei creatorului (sculptorul Galea preface pasiunea sa pentru Ana Braneanu intr-o statuie).

32
 MIHAIL SADOVEANU

Opera lui MIHAIL SADOVEANU (1880-1961), compusa din aproximativ o suta de carti, ocupa, ca si
aceea a lui Alecsandri, o jumatate de secol, spatiul a doua generatii, toate directiile ei fiind anuntate din prima
perioada. A inceput cu un volum de Povestiri, in 1904, la care s-au adaugat Povestiri din razboi (1905),
Povestiri de sara (1911), Bordeenii si alte povestiri (1912) si diferite selectii: Povestiri de sarbatori,
Povestiri de petrecere si de folos, Povestiri pentru moldoveni, Povestiri pentru copii, Povestiri alese,
Inima noastra, povestiri pentru popor, Culegere de povestiri (1939), Povestiri de dragoste (postuma).
Nuvelele si schitele din Dureri inabusite (1904) se continua cu Mormantul unui copil (1905, aici nuvela
Pacat boieresc), O istorie de demult (1909), Cocostarcul albastru, O intamplare ciudata, Dumbrava
minunata, Ochi de urs, Clont de fier (1951), o culegere de Nuvele si schite (1922). Nuvele si schite, amintiri,
insemnari, note de drum, reportaje, cronici, articole se afla in volumele: Amintirile caprarului Gheorghita,
(1906), Cantecul amintirii (1909, aici nuvela Haia Sanis), Ti-aduci aminte (1922), Cele mai vechi amintiri
(1935), Anii de ucenicie (1944), La noi in Viisoara (1907), Oameni si locuri (1908), Un instigator (1912),
Privelisti dobrogene (1914), Foi de toamna (1916), 44 de zile in Bulgaria (1916), File sangerate (1917),
Umbre (1920), Dumbrava minunata, Neagra Sarului, Pildele lui cuconu Vichentie, Olanda, Departari,
Valea Frumoasei, Vechime, Caleidoscop, Fantazii rasaritene, Aventuram lunca Dunarii (1954).
Romanul istoric incepe cu Soimii in 1904 si se continua cu Vremuri de bejenie (1907),Neamul
Soimarestilor (1915), Zodia Cancerului (1920), Nunta domnitei Ruxanda (1932), Creanga de aur
(1933), Fratii Jderi, Ucenicia Iui Ionut (1935), Izvorul Alb (1936), Oamenii mariei sale (1942), Nicoara
Potcoava (1952), Povestirile in rama din Crasma lui mos Precu (1904) continua cu Hanu Ancutei (1928),
Soarele in balta sau aventurile sahului (1934) si Povestile de la Bradu Stramb (1943).
Sadoveanu a scris din prima faza romane: Floare ofilita (1906), Însemnarile lui Neculai Manea
(1907), Duduia Margareta (1908), Apa mortilor (1911) continuate pana la urma: Strada Lapusneanu
(1921), Oameni din luna (1923), Venea o moara pe Siret (1923). Demonul tineretii (1928), Baltagul (1930),
Uvar (1932), Locul unde nu s-a intamplat nimic (1933), Noptile de Sanziene (1934), Pastile blajinilor (193
5), Cazul Eugenitei Costea (193 6), Ostrovul lupilor (1941), Pauna Mica (1948), Mitrea Cocor (1949),
Nada Florilor (1951), Cantecul Mioarei si Lisaveta (postume).
Stilizarea unor carti populare (Esopia, Alexandria, Genoveva de Brabant, 1906-1910) 1-a indemnat
sa prelucreze opere precum Maria sa, puiul padurii (1931 dupa Genoveva de BrabanT), Povestiri din Halima
(1930), Istoria sfintilor Varlaam si Ioasaf de la India (1930), Divanul persian (1940, dupa SindipA). O
traducere in colaborare cu N.N. Beldiceanu din Turgheniev inca din 1900 {Povestirile unui vanatoR) deschide
seria istoriilor cinegetice sau de pescar amator (Tara de dincolo de negura, 1926; Împaratia apelor, 1928;
Istorisiri de vanatoare,1938).
Sadoveanu si-a rescris unele carti din tinerete, prefacandu-le: Soimii a devenit Nicoara Potcoava, Apa
mortilor - Locul unde nu s-a intamplat nimic, trei povestiri din File sangerate, reluate intai in Frunze-n
furtuna, au devenit romanul Morminte (1939), Strada Lapusneanu a fost redus la Trenul fantoma (acesta
ulterior abandonat), Împaratia apelor s-a transformat in Nada Florilor.
In 1907 Sadoveanu traducea cateva Povestiri alese de Guy de Maupassant, unul din modelele lui de la
inceput, cu reflexe in nuvele si schite. In 1935 si 1937 traducea liber Cuibul invaziilor (dupa o relatiune a lui

33
Witllam Atkinson, de la 1860) si Tara kangurului (despre Australia squatterilor, dupa impresiile din 1856 ale
unui colonist).
Un volum de versuri postum: Daim. Cu acelasi titlu si o povestire postuma.
Povestirile cu haiduci (Iancu Jianu, 1869; Tunsu haiducul, 1870; Domnul codrilor si Domnul
oraselor sau Miul capitan de haiduci, 1871; Bujor haiducul, 1872; O epistola din viata lui Radu Anghel,
1877, Codreanu haiducu, 1892) de N.D. Popescu( 1843-1921) au avut o mare influenta asupra inceputurilor
epice ale lui Sadoveanu. Nour care-si razbuna fiul ucis de Iesi, hangiul Ivanciu Leu, haiducul Cozma Racoare si
altii sunt viteji, oameni tari, nesuferind nedreptatea sau constrangerea. Vasile cel Mare din Judetul sarmanilor
e pomenit de Costache Negruzzi, Ilie Siminicaru, haiducul, isi are povestea lui in Pastile Blajinilor, blajinii
fiind inteleptii goi, nagomudrii din Alexandria. Hangita cea frumoasa din Hanul Boului aminteste de
Manjoloaia lui Caragiale.
Evident, Sadoveanu valorifica balada populara, cantecul batranesc, eposul national. Soimii e o balada
istorica cu punctul de plecare in Ion Voda cel Cumplit de Hasdeu si cu tehnica romanului istoric tip Walter
Scott. Vremuri de bejenie e o balada de dragoste si de vitejie. Hanu Ancutei e o colectie de cantece batranesti
in rama de Canterbury Tales. Baltagul reia poemul transhumantei din Miorita. Creanga de aur e actualizarea
mitului descris de Frazer in The Golden Bough, cu pagini foarte asemanatoare episodului dacic din Memento
mori de Eminescu. Fratii Jderi e o epopee, adica o reunire de rapsodii intrunind intreaga tematica a eposului
popular, inclusiv ciclul antiotoman. În fine, Nicoara Potcoava nu-i decat dezvoltarea baladei populare cazacesti
despre Ivan Pitcova.
Evocarea umilintilor si obiditilor vietii, a “durerilor inabusite" a fost asociata la Sadoveanu cu
zugravirea aceleiasi lumi de Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Zola, Cehov. Romantismul eroic se conjuga cu
naturalismul umanitar. In Ion Ursu (nuvela aparuta intai in Revista moderna, 1901) s-a vazut un mic Assomoir.
Omul decade datorita inrauririi mediului, dar si datorita frustrarilor morale. Prozatorul e obiectiv, nu tendentios,
cu ceva din raceala lui Maupassant. Tendinta apare numai cand scriitorul isi propune inadins sa combata o boala
sociala, de exemplu flagelul alcoolismului in Comoara dorobantului (1905). Altfel, reaua conditie sociala nu
distruge complet grauntele de umanitate existent in orice fiinta si sluga batuta de boier nu se razbuna cand are
prilejul. Tema dostoievskiana: un tuberculos se abrutizeaza cu bautura, fiindca nu mai are mult de trait, dar
probabil si fiindca fiica sa a ajuns prostituata. Un fost ocnas eliberat sta pe langa un popa, fara a vorbi de faptele
lui, avand remuscari sau gandindu-se la nedreptatea ce i s-a facut.
Multi eroi sadovenieni au o taina pe care o poarta cu ei, o greseala ispasita sau o deziluzie inca
nevindecata, o pedeapsa suferita sau o razbunare esuata. Un erou de acest fel este puscasul Marin din Pacat
boieresc. Nevasta i-a pacatuit cu boierul batran, acum fiica, ascunsa de lume, pacatuieste cu boierul tanar.
Marin vrea sa-1 ucida macar pe acesta, il atrage intr-o cursa, dar tanarul il impusca. Nu lipsesc din aceasta lume
copiii, femeile. Tema dickensiana. un copil simte ca mama sa are legaturi neingaduite cu cineva, sufera in tacere
si moare. Femeile isi cer dreptul la fericire aprig. Una isi ucide barbatul batran si marturiseste fara teama crima
in fata justitiei. Puternica e nuvela Haia Sanis. Subiectul e de tragedie si nu degeaba s-a facut trimiterea la
Fedra lui Racine. Cuprinsa de pasiune, Haia isi uita neamul, familia, o prietena, orice fel de constrangeri si
pacatuieste cu Bucsan, barbat instabil. Cand acesta pleaca in armata, fara sa se uite la ea, Haia bea gandaci de
frasin ca sa scape de copil si moare. Notarea exacta a vorbirii personajelor, gradatia actiunii, rotunjimea
compozitiei fac din Haia Sanis o capodopera.
Romanul Floare ofilita propune tipul cehovian al unei femei delicate, contrariata in casnicie de un sot
lipsit de afectiune. Radianu din Însemnarile lui Neculai Manea e un personaj dostoievskian, cazut prada
vitiului, stricat contra firii sale. Duduia Margareta din scurtul roman omonim e o idealista care se sinucide
cand constata ca realitatea nu corespunde visurilor ei. Alta solutie e fuga de lume, izolarea in pacea naturii, la
tara, intr-un mediu arhaic, necomplicat de civilizatie. Aceasta e solutia Mariei Stahu din Apa mortilor, care nu
se impaca nici cu primul barbat batran pe care i 1-a impus tatal ei, nici cu tanarul pe care si 1-a ales ea.
Bovarismul e inlocuit cu nevoia de liniste. Refacand romanul, Sadoveanu reia cazul duduiei Margareta. Daria
Mazu, casatorita cu un maior batran, vazand ca printul Lai Cantacuzin n-are curajul de a o salva, se arunca
impreuna cu fratele ei nebun in lac, parasind aceasta lume, targul moldovenesc de pe la 1890 unde nu se
intampla niciodata nimic.
34
 În Duduia Margareta exista o guvernanta, Amalia Keminger, care ar fi putut deveni o verisoara Bette.
În romanul Oameni din luna se afla in germene un var Pons, Eudoxiu, care, indiferent la lumea din jur, se
consacra exclusiv placerilor arhivistice. Romanul Venea o moara pe Siret reia o imagine din Geniu pustiu de
Eminescu. Aici, boierul Alexandru Filotti se insoara cu o fata de taran, capabila sa devina mademoiselle Anette.
Se indragosteste de ea si fiul boierului, Costi, dar, neputand-o readuce in lumea ei, flacaul Vasile Brebu o
omoara.
Un conflict intre parinti si copii se afla in romanul Cazul Eugeniţei Costea. Doamna Costea, remaritata
cu seful sotului ei caruia i-a pricinuit sinuciderea prin risipa de bani, crede a descoperi legaturi intre noul ei
barbat si fiica sa Eugenita. Dimpotriva, aceasta nu poate suferi pe tatal vitreg si se sinucide. Înteles ca o
apologie a primitivitatii si ca paseism, romantismul lui Sadoveanu este in realitate structurat pe comuniunea
omului cu natura, spatiu obiectiv, euforizant, si pe actualizarea energiilor si valorilor morale ale lumii vechi, in
fond a tipului nostru arhaic de civilizatie.
Tara de dincolo de negura nu e tabloul unui tinut fabulos, ci Moldova vanatorilor, boiernasi de tara,
mici functionari, intelectuali, tarani de toate categoriile care practica vanatul ca pe o ocupatie straveche,
folositoare nu numai pentru agonisirea hranei, dar si pentru ascutirea mintii. Nicaieri fauna silvestra si acvatica
nu beneficiaza de atentia scriitorului mai mult decat aici, nicaieri cadrul natural nu-si revarsa mai mult
abundenta, nicaieri indrazneala, dar si buna dispozitie si laudele specific cinegetice nu sunt mai mult exploatate.
Iepurii sar de multi ca lacustele, sitarii vin in bataia pustii in perechi. Cineva a vanat saptesprezece iepuri singur
intr-o zi. Oamenii ucid lupul cu parul, un copil cu o simpla sulita de lemn. Prin prapastii montane se mai vad
zimbri si unul pretinde ca i-a iesit in cale chiar un inorog. Ilie Hutanu sta vara intr-o coliba de brad si iarna intr-
o groapa sapata in stanca pe Caliman, aproape de Dumnezeu". Pustnicul Antonie protejeaza de vanatori
caprioarele.
Pandant la Tara de dincolo de negura e Împaratia apelor. Un fanaragiu, un strajer de primarie, o baba
barbatoasa si un baietan au facut o colonie de pescari cu undita intr-un covru la locul zis Nada Florilor. Aici
focul se face cu amnarul, apa de baut se scoate din fundul iazului, papusoii se iau de pe camp dandu-se vama de
faina la moara. Mos Hau nu a vazut in viata lui ceasornic, mos Spanu calatoreste numai pana la malul Siretului,
lelea Ileana pescuieste, gateste si tamaduieste bolile cu buruieni. Cuconu Vasilica prinde pestele cu mana si e
vegetarian convins, cuconu Costache Labusca da iarna cu navodul sub gheata si nu mananca alta carne decat de
crap. În amandoua aceste carti Sadoveanu pune amintiri, pagini de autobiografie, citand in prima pe
Turgheniev, in cea de a doua pe Alphonse Karr {Livre de borD).
În Hanu Ancutei, zece convivi, un comis, un calugar, un zodier, un capitan de mazali, un mester
coropcar, un cioban, un haiduc, un negustor lipscan, un cimpoias si un fantanar spun istorii vechi band vin in
oale de lut si mancand pui fripti in tigla cu pita din cuptor. Povestirile sunt de un epic senzational, comic sau
tragic, autorul mizand pe fantezie, magia amintirii jovialitate si savoare. Avem a face cu un divan comparabil cu
cel din Serile ucrainiene al lui Gogol si eu cel din La Ratisserie de la Reine Pedauque al lui France, in literatura
romana neegalat decat de Creanga (Mos Nichifor Cotcariul) si Caragiale (La hanul lui Manjoala). Povestea de
dragoste furtunoasa alcatuieste subiectul unor povestiri ale acestui divan al libatiilor, ca si al suavului roman
Demonul tineretii. Un student in medicina cunoaste cu ocazia unei excursii la manastiri o fata de care se
indragosteste. Parintii pleaca precipitat inainte de a-i da raspunsul la cererea lui si cum si tatal sau lasa averea
unei femei straine, Naum se calugareste sub numele de Natanail, personaj care fuge cand revede pe Olimpia de
altadata, deoarece a optat definitiv pentru alta viata, aceea a spiritului:“Texte, rugaciuni si ritualuri se asezasera
ca o umbra protectoare peste zilele lui. Pentru sufletul lui ranit, dezamagit si imbatranit inainte de vreme, radia
din ele o poezie patrunzatoare". Dand la o parte inventiile lumii noua, care nu sunt esentiale vietii, nici nu-i
aduc fericire, lui Naum i se parea ca gaseste aici adevarata etapa a eliberarii omului, cu o vasta scara de
cunostinti si descoperiri acumulate in serii de milenii.
Restituirea valorilor morale ale vechii civilizatii romanesti este si tema din Baltagul, mic epos al
transhumantei, dar si elogiu al recuperarii dreptatii, naratiune a razbunarii unei crime, a uciderii, ca in Miorita,
a unui cioban de catre tovarasii lui. Nevasta lui Nichifor Lipan, Vitoria, nu tolereaza ca ucigasii sa ramana
nepedepsiti si mortul neingropat. Urmand itinerarul barbatului ei statornicit de veacuri, energica femeie ajunge
fara gres la tinta si impaca destinul, oficiind cuvenitele randuieli. Desi timpul actiunii e aproape de zilele
35
noastre, exista tren si telefon, intamplarile au caracter mitic, conduita Vitoriei opunandu-se radical practicilor
civilizatiei de tip filistin, mercantil. Aceeasi conceptie prezideaza in romanul Noptile de Sanziene, roman si,
mai degraba, poem al rezistentei naturale impotriva invaziei. Sanzienele sunt florile Sfantului Ioan, a carui zi de
nastere e 24 iunie. Florile protejeaza impotriva duhurilor rele. Un astfel de duh e francezul Bernard, venit sa
exploateze padurile printului Mavrocosti inglodat in datorii. Printul a convenit de nevoie, dar localnicii
simbolizati prin Peceneaga, nomad stabilizat, se opun strainului impreuna cu sora printului, Kivi si cu toate
vietatile, silindu-1 sa renunte. Stapani si supusi traiesc aici dupa legi si practici ce par strainului de nepatruns,
dar care asigura dainuirea.
Scriitor atat de variat si divers, Sadoveanu ramane in literatura romana creatorul romanului istoric. A
parcurs in aceasta directie toate modalitatile speciei. Soimii se poate compara in cele mai bune pagini de lui cu
Taras Bulba de Gogol. Tonul e, ca si in Vremuri de bejenie, exuberant eroic, semanand cu cel din Ivanhoe de
Walter Scott. Un spor in directia documentatiei cat si a conflictului inregistram in Neamul Soimarestilor, de
data aceasta analogia putand fi facuta cu romanele istorice ale lui Henryk Sienkiewicz (tip Prin foc si sabie).
Mai greu de comparat este o capodopera ca Zodia cancerului sau vremea Ducai voda, cu subiect
extras din cronica lui Neculce, roman istoric de factura speciala, inedita. S-a facut o apropiere de romanele lui
Rabelais, valabila in ceea ce priveste jovialitatea, savoarea, culoarea si eruditia rafinata a evocarii. Lipsesc insa
satira si grotescul, convertite in umor si ironie subtire dupa formula Anatole France. De altfel, abatele Paul de
Marenne, ambasador francez la Constantinopole in trecere prin Moldova secolului al XV Il-lea, a fost chiar in
intentia autorului, dupa toate probabilitatile, un travesti al autorului Istoriei contemporane. Aceeasi maniera se
afla in romanul Nunta Domnitei Ruxanda inspirat din cronica lui Miron Costin si o nuvela de Gheorghe
Asachi.
In Creanga de aur se foloseste modul initiatic, imaginandu-se un preot al lui Zalmoxis in magul
Kesarion Breb dacul, dar se apeleaza si la istoria Bizantului din vremea imparatesei Irina (780-790 si 792-802),
poate la Charles Diehl (despre imparateasa Irina a scris un roman Paul Adam, Irene et les eunuques, 1907).
Kesarion Breb e cel de-al treizeci si treilea Deceneu, preot al lui Zalmoxis, pastrator al valorilor incoruptibile
antecrestine ale spiritului, in contrast cu cele pe cale de disolutie ale lumii bizantine.
În trilogia Fratii Jderi, dimensiunile sunt de epopee, acest roman fiind incontestabil adevaratul nostru
epos eroic. Fratii Jderi a dezmintit opinia pusa in circulatie la un moment dat ca Sadoveanu, asemeni autorului
anonim al Mioritei, ar fi congenital un poet liric, incapabil de mari constructii epice. Oricat lirism ar intra in
Fratii Jderi, nimeni nu va putea nega ca accentul cade pe bogatia peripetiilor, a faptelor, a naratiunii, prin
urmare, a configurarii epice a eroilor. Scriitorul s-a servit atat de tehnica epopeii clasice, homerice, cat si de
aceea a romanului de aventuri (tip Les trois mousquetaires de Alexandre Dumas), izbutind sa realizeze una din
cele mai populare carti ale sale. Cand Frajii Jderi va fi tradusa in limbi de mare circulatie, figura lui lonut va
deveni tot atat de cunoscuta ca si aceea a lui Ahile si D Artagnan.
Lectura romanelor lui Anatole France Clio si Thais, poate a celebrei carti a lui Fairfax Downey despre
Soliman Magnificul l-au indemnat pe Sadoveanu sa schiteze romanul unei faimoase sclave venetiene in
Roxelana, care a trait intre 1505 si 1561 si a ajuns favorita si sultana-haseki, khurem, razatoarea", mama lui
Selim mest, betivul, ucigasa lui Mustafa. Nuvela Roxelana a aparut in volumul Fantazii rasaritene.
Ultimul roman istoric al lui Sadoveanu, Nicoara Potcoava, este transformarea, nu si anularea romanului
juvenil Soimii. Opera de sinteza, incarcata de sadovenism, Nicoara Potcoava era in intentia autorului o scriere
de observatie morala clasica, formulata in sentinte. O anume impresie de incarcare a facut pe unii sa prefere
romantismul neingradit al romanului de debut. Se poate adauga o oarecare incredibilitate a eroului, vazut ca un
print de Renastere meditativ si melancolic, ca un Lorenzo de Medici, regretand placerile tineretii, in locul unui
Ivan rupator de potcoave, calarind naprasnic cu buzduganul in mana, incapabil, desigur, sa citeasca Etiopica lui
Eliodor (versiunea Amyot din 1547). Este discutabil ca personajul sa aiba constiinta horatiana a destinului
implinit (non omnis moriar), cert este totusi ca Sadoveanu a vrut sa realizeze in figura acestui voievod efemer
tipul domnitorului intelept, fie si victima a imprejurarilor istorice nefavorabile.
Mai intelept decat Ivan Potcoava Cretul, cum ii zice Ureche, e, fara_ indoiala, Stefan cel Mare,
aparatorul independentei si suveranitatii Moldovei din Fratii Jderi, invingatorul lui Soliman Hadambul in
batalia din 10 ianuarie 1475 de la Vaslui, caruia Sadoveanu i-a dedicat si o biografie, infatisandu-1 ca “un
36
diplomat ascutit" si un strateg, “teribil si prudent". Il vedem meditand pe tema fortuna labilis dupa incheierea
pacii cu turcii:“Doamne, striga sufletul voievodului, gresit-am catre tine, caci nu am indeplinit ce nadajduiam.
Gresit-am, caci m-am semetit, crezand prea mult in puterile mele. Numai Dumnezeu poate scoate la tarm cele
bune de cele rele, caci are inaintea lui vesnicia; dar timpul meu e marginit si iata manastioara din pustie, in
care am facut odinioara legamant, s-a risipit de furtuna si de varvari; si pasii mei pe nisip nu se mai cunosc;
primavara vietii mele s-a scuturat; cei iubiti ai mei ma parasesc, putini mai staruiesc langa mine; vitejii mei cei
mai buni cad; in fata mea se deschide zarea amurgului. Si n-am faptuit nimic; toate cate am lucrat au fost
desertaciune si vanare de vant."
Interesanta in Viata lui Stefan cel Mare e marturisirea, profesiunea de credinta a scriitorului care se
vrea intai de toate povestitor, nu istoric, dupa exemplul lui Cantemir: “Nefiind istoric, eu imi voi ingadui sa dau
iara si povestei strabunilor nostri dreptul ei. Nu sunt realitati numai cladirile de piatra, si petecele de hartie;
mitul pastreaza eternitatii lamura sufletului generatiilor. Ceea ce au crezut batranii si ceea ce vor crede copiii
nostri, desfatati de vis, e un adevar pe care nu-1 vor putea inlatura oamenii prea seriosi."
Permanenta operei lui Sadoveanu rezulta din extraordinara adaptare a mijloacelor artistice la procedeele
literaturii populare epice, lirice, gnomice, rezumate in darul de a zice, echivalent cu a canta, ceea ce inseamna a
exprima sentimente si a spune intamplari, de obicei si una si alta in acelasi timp. În Sadoveanu se confeseaza
sufletul colectiv intr-o povestire aparent linistita ca apa marii inainte de furtuna, cu lungi taceri pentru
contemplarea decorului, lasand loc liber sugestiei si incordand asteptarea auditorului pana la inevitabilul
deznodamant. Intr-o astfel de expozitie, placerea evocarii bizuita pe memoria afectiva a faptelor, melancolie sau
umor retinut, stabilesc intre autor si cititor o legatura intima care depaseste cu mult durata lecturii.

ION AGARBICEANU

Primele povestiri ale lui ION AGARBICEANU (1882-1963) din volumele De la tara (1906), În clasa
culta (1909) si Doua iubiri (1910) sunt scrise sub influenta lui Mihail Sadoveanu si au orientare romantica sau
naturalista {Cula Mereut, Costea Padurarul, Dan jitarul, Plutasii, Hotul, Fierarul Petrea, Fefeleaga).
Naturalismul se accentueaza in volumele În intuneric (1910), Prapastia (1910), Schite si povestiri (1912),
Datoria si De la sate (1914), in care apar portrete in carbune ale unor oameni umili, apasati de conditii vitrege,
infruntand cu seninatate destinul (Telegut, Fispanul, Praginel, Gheorghiut, Saracul Toni, Cersitorul, Ghiutu,
Duhul bailor, Melentea, Varvoara). Autorul vede oamenii si mai ales patimile lor, facand greseala de a
moraliza, desi cu tact.
Ca si Sadoveanu, Agarbiceanu are intuitia sufletului obscur, trudnic, prabusit in bezna, din care incearca
zadarnic sa iasa la lumina. Trei romane scrise in aceasta perioada (Legea trupului, 1912; Arhanghelii, 1914;
Legea mintii, 1915) sunt, ca si povestirile, greoaie, impiedicate, nu fara bogatie de fapte si observatie
tipologica. Modelele in Legea trupului sunt Doamna Bovary si Anna Karenina. Un student in drept logodit nu-
si poate infrana pornirea catre viitoarea soacra si in consecinta se sinucide. Legea mintii ofera reversul
conduitei. Teologul Andrei Pascu isi reprima pasiunile trupesti si se dedica idealului moral.
Ideea de a scrie romanul afacerilor din jurul unei mine de aur i-a venit lui Agarbiceanu din
lectura romanului afacerilor din jurul unei statiuni termale, Mont Oriol de Maupassant. Romanul e tot

37
tezist. Iosif Rodean, proprietarul minei, se imbogateste, se dezumanizeaza si se ruineaza, in timp ce
viitorul sau ginere, tanarul cleric Vasile Murasanu, cumpatat si onest, intemeiaza un camin fericit.
Din numeroasele volume de povestiri si schite publicate dupa razboi (Popa Man, Luncusoara din
Paresimi, Chipuri de ceara, Trasurica verde, Spaima, Diavolul, Dezamagire, Visurile, Chipuri si icoane,
Minunea, Jandarmul), interesante sunt Popa Man (1920) si Jandarmul (1941), cea dintai, cu apriga figura a
preotului Emanoil Manovici, serios in treburile bisericesti dar barbar in cele lumesti si asupra caruia femeia
iubita are o inraurire cand binefacatoare, cand diabolica, infundandu-1 in infernul desfraului -, cea de-a doua, cu
figura demonica a unui barbat imbogatit prin faradelegi nestiute si care tine in mana doua femei decise
amandoua sa nu-1 piarda, nevasta si ibovnica, dominandu-le si dupa ce dispare, ca un vampir.
Tenace, Agarbiceanu a scris, dupa razboi, o duzina de romane, fara sa intre in randul marilor romancieri.
Primul, Stana (1929), era mai mult o povestire despre o femeie haiduc. Biruinta (1930) aduce in scena o noua
doamna Bovary, in persoana Vilmei, sotia notarului Vasile Grecu, gata sa urmeze un conte rus cand sotul,
devenind preot, opteaza pentru prestigiul profesiunii barbatului. Un esec e Dolor (1930), mic roman" tratand
zbuciumul lui Ilarie Bogdan" in dialoguri etice pe tema durerii. Rabojul lui Sfantu Petru (1934) seamana cu
romanul lui Upton Sinclair, They Caii me Carpenter (1922). In locul lui Isus, inspecteaza satele si orasele
(Bucuresti si altele) dupa razboi, realitatile politico-social-morale, portarul raiului. Concluzia e ca peste tot
domina politicianismul, demagogia, coruptia, minciuna, vladicii insisi fiind buieci", condusi de muieri. Aceasta
parabola e continuata si in romanul Sectarii (193 8), sarja a luptelor dintre cele doua partide de guvernamant ale
caror ziare sunt alimentate amandoua de acelasi corespondent, cu stiri diferite. In personajul Ilie Zapartan,
autorul a pornit de la Pamfil Seicaru. Licean odinioara (1939) nareaza pe seama lui Ionica Albu, un fel
de Budulea Taichii, anii de invatatura ai autorului la liceul din Blaj. Dupa bacalaureat, Ion Albu vine la
Bucuresti si, student, lupta in 1916 aparandu-si satul natal, Bogatu, din Transilvania. La aparitie, in 1941,
Jandarmul era prezentat tot ca roman, o mare drama in Maramures". Prea putin roman era si Domnisoara
Ana (1942), istoria carierei unei fete oneste de mici slujbasi cucerind orasul. Tipuri ardelenesti din generatia
tanara de dupa Unire, care au activat, terminandu-si studiile, la sate, apar in romanul cronica In pragul vietii
(1942). Dintr-o vasta cronica a vietii ardelene din timpul primului razboi mondial, proiectata in trei volume, a
aparut, in 1943, numai volumul Vremuri si oameni. Lume noua. Necazurile functionarilor administrativi
ardeleni, raspunzatori, inainte de razboi, de reusita alegerilor partidului aflat la putere sunt zugravite in romanul
publicat in 1944, Valtoarea. Din acelasi an, dateaza romanul, publicat postum, Strigoiul.
Amintirile din 1940 sunt continuate dupa al doilea razboi mondial cu Din copilarie (1956), Din munti
si din campii (1957) si File din cartea naturii (1959), Povestiri pentru copii. Ultima scriere a lui
Agarbiceanu e povestirea din 1961, Faraonii, despre fiica lui Tancu, voievod al tiganilor, Rusalina, ravnita de
uzurpatorul lui Tancu, Dinu, pentru fiul sau Ilie. Rusalina lucreaza in fierarie cu tatal sau, la camp, coase rochii
si, dupa pierderea tragica a parintilor, umbla sa-si razbune tatal, avand nu mai putin un sfarsit trist.
Operele complete ale scriitorului au inceput sa fie republicate in 1962.
Primele patru volume (1965) contin Schite si povestiri,
volumele V, VI (1968-1971), Povestiri si nuvele
V cuprinde si romanele Stana, Dolor, Rabojul lui Sfantu Petru,
VI Pascalierul, Jandarmul, Faraonii si Valurile vanturile. povestire din primii ani dupa Unire,
inedita, din 1942),
volumul VII (1972) Arhanghelii,
volumul VIII (1973) Legea trupului,
volumul IX (1976) Legea mintii,
volumul X, Biruinta si Sectarii.
Scriitor inegal si monoton, Agarbiceanu ramane totusi un pictor original, fie si miniaturist, al lumii
rurale transilvane, al Fefeleaga si al hocmanilor din minele de aur din Tara Motilor, un povestitor remarcabil
cand asterne peste realitate o lume de fantasme si de inchipuiri.

38
 Romantismul se refera la o dominanta perena a sensibilitatii umane, la o coordonata eterna a
imaginatiei umane, fiind astfel un arhetip. Clasicism-romantism sunt doua tipuri ideale, inexistente practic in
stare genuina. Individul clasic este utopia unui om perfect sanatos trupeste si sufleteste, a«normală» (slujind
drept norma altora), deci a«canonică». Individul romantic este utopia unui om complet a«anormal» (intelege
exceptional), dezechilibrat si bolnav, adica cu sensibilitatea si intelectul exacerbate la maximum, rezumand
toate aspectele spirituale de la bruta la geniu. Clasicul e un om ca toti oamenii (canonici, normativi, nu reali),
romanticul e un monstru in toate: un monstru de frumusete sau de uratenie, de bunatate ori de rautate, ori de
toate acestea amestecate. Clasicul- a«imita» modelele, romanticul «inventează» Clasicul cultiva starile clare,
logice: romanticul, starile de noapte, ilogice. Clasicul promoveaza coerentul linistitor. Romanticul,
incoerentul, himericul, terificul, oniricul."(G. Calinescu, Clasicism, romantism, baroc in vol. Principii de
estetica)
Prima jumatate a secolului al XlX-lea este, poate, cea mai agitata si bogata perioada de transformari
social-culturale, culminand cu revolutia de la 1848, prin care lupta pentru emancipare sociala si nationala a
antrenat toate cele trei provincii romanesti. Etapa cuprinsa intre anii 1830 si 1860, in care a avut loc o viguroasa
activitate culturala si o intensificare a ideii de unire a tarilor romane, este cunoscuta in literatura sub denumirea
de perioada pasoptista. in aceasta epoca de avant al culturii, literatura romana a cunoscut o dezvoltare
deosebita prin contributia unor scriitori patrunsi de idealul eliberarii si unitatii nationale, care au pretuit
frumusetile patriei si folclorul, satirizand totodata viciile oranduirii feudale si participand activ la lupta sociala,
la evenimentele politice ale vremii. in operele lor au impletit romantismul cu clasicismul, in spiritul marilor
valori ale literaturii universale.
Perioada pasoptista a fost reprezentata in literatura prin scriitori apartinand celor trei provincii
romanesti:
 Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo in
Moldova;
 Ion Heliade Radulescu, Vasile Carlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae.Balcescu,
Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu in Tara Romaneasca;
 Timotei Cipariu, George Baritiu, Andrei Muresanu in Transilvania.
Presa, aflata la inceputuri, s-a manifestat printr-o ampla activitate publicistica. Primele ziare aparute au
fost: la Bucuresti -"Curierul romanesc" (1829), sub conducerea lui Ion Heliade Radulescu; la Iasi - "Albina
romaneasca" (1838), din initiativa lui " Gheorghe Asachi; la Brasov - "Gazeta de Transilvania" (1838), avand
in frunte pe marele carturar ardelean George Baritiu.
La 30 ianuarie 1840 ia Fiinta la Iasi revista "Dacia literara", din initiativa si sub conducerea lui Mihail
Kogalniceanu (1817-1891), fiind "intaia revista de literatura organizata" (G.CalinescU). "Dacia literara" este
asadar o revista literara, in jurul careia s-a manifestat un curent national- popular si prin care s-au afirmat primii
nostri scriitori moderni. in primul numar al revistei, Mihail Kogalniceanu, in varsta de numai 23 de ani, publica
articolul-program sub titlul "Introductie", in care evidentiaza principalele idei care vor sta Ia baza crearii si
orientarii literaturii romanesti si care este considerat primul manifest"al romantismului romanesc. (Pe plan
european, programul /romantismului a fost trasat in Franta, de Victor Hugo, in "Prefata" la |drama "Crohvwell"
- 1827). Initiatorul acestei laudabile intentii, Mihail Kogalniceanu, care se autointituleaza "redactorul
raspunzator" al revistei, comunica cititorilor structura publicatiei, care va cuprinde patru parti:
 prima va fi destinata publicarii de "compuneri originale";ale scriitorilor

39
colaboratori,
 a doua va reproduce articole din celelalte publicatii,
 partea a treia se va ocupa de critica operelor nou aparute,
 iar ultima, avand un titlu special - "Telegraful Daciei" va contine informatii despre
cartile in curs de aparitie, despre evenimente culturale sau despre scriitori, adica "tot ce poate fi vrednic de
insemnat pentru publicul roman".
Mihail Kogalniceanu isi incepe articolul-program cu cateva referiri la primele publicatii ale vremii, pe
care le mentioneaza direct: "Curierul rumanesc" subt redactia d. I.Eliad, "Foaia inimii" a d. Barit >si "Albina
romaneasca", carea a dobandit imbunatatiri simtitoare". Dar, in afara de politica, de stiri administrative si
cateva Informatii locale, cele trei periodice nu contin nimic despre literatura, observand ca exista "o mare lipsa
in literatura noastra", Kogalniceanu S-a. gandit ca este momentul sa initieze "o foaie" care sa se indeletniceasca
"numai cu literatura nationala" si in care sa poata fi publicate "cele mai bune scrieri originale". El ofera paginile
revistei "Dacia literara" tuturor scriitorilor din cele trei provincii romanesti, "moldoveni, munteni, ardeleni,
banateni, bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul sau", ambitia sa fiind sa realizeze "o
foaie" in care sa apara "productiile romanesti, fie din orice parte a Daciei, numai sa fie bune". Entuziast om de
cultura, Kogalniceanu este convins ca aceasta publicatie literara va fi "bine primita de publicul cetitor". El se
angajeaza ca va veghea asupra nivelului artistic ridicat al revistei, care nu va gazdui scandaluri, nici discutii ce
ar putea "sa se schimbe in vrajbe". Despre creatiile literare ce vor aparea in coloanele revistei, Kogalniceanu
promite ca vor fi apreciate obiectiv, "critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu
persoana".Telul marturisit al marelui om de cultura este acela ca "romanii sa aiba o limba si o literatura
comuna pentru toti", fiind un moment propice pentru crearea unei literaturi nationale.
Intelectualii epocii aveau deprinderea de a imita literaturi straine, care nu aveau nicio legatura spirituala
cu specificul romanesc, de aceea el considera ca "dorul imitatiei s-a şi facut la noi o manie primejdioasa, pentru
ca omoara in noi duhul national". Traducerile unor opere de valoare din literatura universala a fost o etapa
importanta pentru avantul culturii romane, dar Kogalniceanu militeaza pentru crearea de opere autohtone,
deoarece, spune el, "traductiile insa nu fac o literatura". Gustul românului difera categoric de cel al strainilor si
operele ce urmeaza a fi gazduite de "Dacia literara" trebuie sa pastreze spiritul original si simtirea romaneasca,
acestea fiind "insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi". Argumentele lui Kogalniceanu se concretizeaza
prin afirmatii directe despre istoria zbuciumata a neamului romanesc, despre folclorul nepretuit si despre
frumusetile patriei, care pot constitui oricand cele mai originale izvoare de inspiratie pentru scriitori: "Istoria
noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre teri sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de
pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si noi sujeturi (subiecte - n.n.) de scris, fara sa avem pentru
aceasta trebuinta sa ne imprumutam de la alte natii".
Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam si tara a unor meleaguri ce
fusesera candva o singura tara, Dacia, idealul de unire a romanilor fiind sugerat destul de transparent de
Kogalniceanu. Revista a fost primita cu entuziasm la Bucuresti, de catre Ion Heliade Radulescu, care, in
"Curierul romanesc" din 27 martie 1840, isi exprima sincer bucuria aparitiei unei publicatii care da o sansa
importanta crearii literaturii romanesti: "Nu putem decat a ne bucura, impreuna cu toata natia, despre
dobandirea unei asemenea averi literare. Printr-insa vedem acum curat ca am avut si avem toti romanii
aceeasi limba . Ravna si planul d-lui Kogalniceanu este vrednic de toata lauda si recunostinta".
Mihail Kogalniceanu are conceptii iluministe, ramanand, de altfel, celebra fraza prin care indeamna pe
toti romanii sa-si cunoasca originile si identitatea spirituala prin intoarcerea catre trecutul istoric al neamului din
care provin: "intrebati dar istoria, si veti sti ce suntem, de unde venim si unde mergem". El nu se rezuma insa
numai la indemnuri teoretice, ci depune eforturi sustinute pentru a pune la dispozitia scriitorilor documente
istorice publicate in revistele "Propasirea" si "Steaua Dunarii", fiind meritorie stradania lui de a tipari
Letopisetele Tarii Moldovei ale cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce. Acestea au constituit
principalele surse de inspiratie pentru scriitorii epocii, ca Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore
Alexandrescu etc.
Cu o aparitie scurta in timp, ianuarie - iunie 1840, revista "Dacia literara" a fost suprimata de catre
domnitorul Mihail Sturdza, dupa numai trei numere. Cu toate acestea, in paginile sale au aparut scrieri
40
valoroase si au publicat scriitori ce vor intra in patrimoniul literaturii romane. in numarul unu al revistei a aparut
prima nuvela istorica, "Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi. Alti scriitori au gasit aici gazduire
pentru operele lor, cum ar fi pagini de proza sub semnaturile lui Vasile Alecsandri (nuvela romantica
"Buchetiera de la Florenta") si Mihail Kogalniceanu, poezii de Grigore Alexandrescu (printre care "Anul
1840") si C.Stamati, fabule de Alex. Donici, precum si articole despre frumusetea poeziei populare si a
obiceiurilor folclorice romanesti.
"Orientarea literaturii romane pe fagas national, stimularea spiritului critic in aprecierea valorii
operelor reprezinta contributia de seama a "Daciei literare". Nuvela istorica, amintirile de calatorie, studiile
despre folclor si meditatia filozofica isi fac debutul in coloanele "Daciei literare". Obiceiurile, creatiile
populare constituiau, alaturi de istorie, principalul izvor de inspiratie pentru scriitori." (I.Hangiu)
Curentul national-popular "Dacia literara" reuneste cele mai stralucite personalitati literare ale epocii,
care vor determina dezvoltarea ulterioara a literaturii romane.În perioada numita "pasoptista" (anii 1830-1860
deci inainte si dupa Revolutia de la 1848) revista "Dacia Literara" a avut un rol hotarator in dezvoltarea
literaturii romane originale.Dupa o perioada fertila si de mare importanta, cand, la inceputul secolului al XlX-
lea s-a promovat dezvoltarea limbii, literaturii si gustului de a citi in limba romana prin traducerea in romaneste
a unor capodopere ale literaturii universale, s-a ajuns la o noua etapa: scrierea literaturii romane originale.
Rolul cel mai important in raspandirea traducerilor il avusese I. Heliade Radulescu; in anii 1829 si
urmatorii la "Curierul Romanesc" venise timpul, dupa un deceniu, sa se mearga mai departe.

41