Arta poetică_Concepţia despre poezie şi misiunea poetului-Mihai

Eminescu

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche” ,creator

al unei opere care străbate timpul neuscată de seve prin interpretare şi
netocite de repetate rostiri.
La Eminescu nu se poete vorbi de o poezie programatică , ideile sale despre
artă nu se constituie în poezii anume, ci se regăsesc în întreaga sa creaţie ,
fie în publicistică, fie în poeziile despre artă, concepţiile sale despre
condiţia poetului şi menirea artei sale fiind exprimate într-un fel sau altul ,
în majoritatea creaţiilor lirice. Câteva creaţii ale lui Eminescu
direcţionează concepţia poetică ,cele mai multe fiind postume, deşi unele
fuseseră scrise la începutul perioadei de creaţie ori în plină maturitate:
”Icoană şi privaz”, „eu nu cred nici în Iehova”, „Ordin şi poetul”,
„Iambul”, „În zadar în colbul şcolii”. Între poeziile programatice antume
se numără „Epigonii”, „Glossă”, „Odă(în metru antic)”, „Criticilor mei”
care sunt şi cele mai valoroase din punct de vedere literar şi profund
filozofice.

În „Epigonii” Mihai Eminescu dă definiţia poeziei, pornind de la

întrebarea „Ce e poezia?”, pe care o concepe ca pe o creaţie pură, divină,
în care imaginile poetice sunt „icoane”, ce înnobilează prin sensibilitate,
emoţie, „glasuri tremurate” mintea şi sufletul omenesc:

„…Înger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.”

Eminescu îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi într-o scrisoare ce însoţeşte

poezia „Epigonii”, motivele pentru care aduce laude poeţilor elogiaţi care
„nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-
adevăr te mişcă acea naivitate sinceră, neconştientă cu care lucra ei.”

Eminescu se încadrează singur în curentul literar al romanticilor ,

recunoscând înclinaţia sa de vizionar, scepticismul solitar şi preferinţa sa
pentru antiteză:
„Nu mă-ntoarceţi nici cu clasici
Nici cu stil curat şi antic
Toate-mi sunt deopotrivă
Eu rămân ce-am fost:romantic.”
( Eu nu cred în Iehova)
În ciuda acestei afirmaţii ,Mihai Eminescu înclină uneori spre clasicism,
preţuind profunzimea de gândire a anticilor prin promovarea idealurilor de
bine, frumos şi adevărat, prin aspiraţia către perfecţiune şi echilibru, prin
stil clar, armonios şi prin ironia rece a raţiunii:
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate,
Ce e rău şi ce e bine
Tu te–ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.” Glossă

Eminescu aspiră în permanenţă spre o artă ideală, care să transfigureze

realitatea, fiind mereu preocupat să găsească acel cuvânt „ce exprimă
adevărul”:
„Şi am visat odată să fiu poet…Un vis
Deşert şi fără noimă ce merit-un surâs
De crudă ironie …Şi ce-am mai vrut să fiu?
Voit-am a mea limbă să fie ca un rău…” Icoană şi privaz

Viziunea sceptică eminesciană privind condiţia poetului în lume , în

societatea contemporană superficială, incapabilă să aprecieze arta
adevărată, preocupată fiind de interese materiale, meschine este ilustrată în
poezia „Criticilor mei”:

„Ah!Atunci ţi se pare Critici voi, cu flori deşerte

Ca pe cap îţi cade cerul: Care roade n-aţi adus
Unde vei găsi cuvântul E uşor a scrie versuri
Ce exprimă adevărul? Când nimic nu ai de spus.”

Poezia trebuie să exprime întotdeauna adevărul vieţii, sentimentele

profunde trăite de poet, existenţa omului să fie singurul izvor al inspiraţiei
lirice:
„În zadar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
(…)
Nu e carte să înveţi
Că viaţa să aibă preţ
Ci trăieşte, chinuieşte
Şi de toate pătimeşte
Şi-ai auzit cum iarba creşte.”
În zadar în colbul şcolii

Ultimul mare romantic european a dat măsura perfecţiunii clasice în

poezia „Odă (în mediul antic)”, operă a maturizării depline a artei
eminesciene. Poezia exprimă viziunea filozofică a poetului asupra iubirii şi
a morţii în substanţa clasică materializată cu elemente romantice. Poetul îşi
înalţă privirea la „steaua/Singurătăţii”, căutând înţelesurile firii, aspirând
spre ideal, printr-o reîntoarcere nostalgică spre propria tinereţe, vărsta
visării, când moartea-i părea undeva departe: „Nu credeam să-nvăţ a murii
vreodată.” Echilibrul sufletesc îi este tulburat de apariţia sentimentului de
iubire „dureros de dulce”, care-i dă şi perspectiva morţii. Iubirea este un
foc mistuitor pe care nu-l poate stinge „cu toate/Apele mării”. Chinurile
provocate de iubire poetului sunt asemuite cu cele ale lui Hercule şi Nessus,
personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferinţei. Poetul,
mistuit de propriul vis, meditează asupra ideii de moarte, invocând tot un
simbol mitologic, acela al păsării Pheonix:

„De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai renviu luminos din el ca Pasărea Pheonix?”

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela că numai arta eternizează
creatorului, îl poete face nemuritor, idee exprimată în poezia intitulată
sugestiv „Numai poetul…”:

„Lumea toată-i trecătoare, Numai poetul

Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde ,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului…
În ramurile gândului,
În sfintele lunci ,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.”
"Criticilor Mei" este adresata celor care nu sunt in stare sa scrie si care
indraznesc sa critice operele sale. Poezia are ca tema relatia dintre critici si
poeti, si ca subtema destinul poetului si ceea ce inseamna poezia.
Prima strofa exprima cu ajutorul metaforei "flori" poeziile si poetii. Anumiti
poeti vor reusi sa-si capete popularitatea si sa se impuna prin operele lor, in
timp ce altii vor esua in actul creatiei. Toti incearca sa se impuna "toate bat
la poarta vietii", numai ca doar o parte din ei vor reusi, cei ai caror destin
este de a fi poeti. Poezia presupune talent si daruire din partea creatorului.

Conditia poetului contemporan in antiteza cu conditia omului de

geniu, aratata printr-o atitudine ironica, superficiala, lipsita de valoare.

Eminescu considera ca e preocupat de forma poeziei, incercand sa

obtina rima perfecta, uitand ca la baza ar trebui sa stea ideile si mesajul
transmis "insirand cuvinte goale". Poetul superficial se afla in antiteza cu
omul de geniu, acesta fiind preocupat de lucrarea propriu-zisa.

In strofa a treia este caracterizat omul de geniu, care incearca sa

armonizeze ratiunea si sentimentele, trairile sale fiind intense, luand astfel
nastere poezia, lucru demonstrate cu ajutorul epitetelor personificatoare
"doruri vii si patimi multe".

Rolul poetului in legatura cu acele trairi este de a le transpune in idei

si cuvinte, gasind forma perfecta dup ce a facu o selectie a acestora. Pe
langa "neinduratii ochi de gheata", el trebuie sa devina propriul critic.
Autocritica este necesara la alegera ideilor potrivite, forma trebuie sa
exprime ceva. Autocritica se impune si asupra propriei vieti, reprezentand
echilibrul asupra vietii si operei sale. Finalizarea operei, face pe poet sa
realizeze valoarea acestuia si-l va determina sa lupte pentru recunoasterea
ei. Poetul continua sa caute perfectiunea: "Unde vei gasi cuvantul / Ce
exprima adevarul?" omul de geniu simtind ca se indeparteaza de ideal,
neputand sa-l atinga.

Ultima strofa se refera la opera criticilor, care este fara valoare,

pentru ca apreciaza tocmai scrierile superficiale, care vor disparea in timp.

"Numai Poetul", din punct de vedere al continutului, poezia are

doua strofe care corespund doua planuri, aflate in antiteza: planul omului
obisnuit, si cel al omului de geniu. Omul obisnuit, este caracterizat prin
efemeritate, supus trecerii ireversibile a timpului, avand o viata ciclica.
Realizarile acestuia sunt inutile, care nu vor dainui in timp, aflandu-se sub
semnul mortii. Motivul "marii infinite" sugereaza viata in care oamenii sunt
simplii actori.

Omul de geniu se caracterizeaza prin invingerea timpului, operele

sale facandu-l nemuritor si indiferent in raport cu lumea, neadaptabil in
societate, cauta absolutul, refugiindu-se in scris, pentru ca astfel el poate fi
inteles de cei asemenea lui.

Eminescu afirma ca poezia trebuie citita si inteleasa, adevarat fiind

faptul ca poezia nu are sa descifreze, ci din contra, sa incifreze o idée
poetica.

Poezia "Cu gandiri si cu imagini", nu atinge perfectiunea, fiind

un esec reflectat si asupra existentei poetului. El este constient de la inceput
ca nu va putea atinge absolutul, gandirile sale sugerand fondul si forma in
gasirea mesajului potrivit. El nu adreseaza numai cititorului, dar si
celorlalti aflati in preajma lui. Metafora "Visul vietii-mi cel chimeric", arata
visul acestuia de a deveni cunoscut. El exagereaza forma pentru a
impresiona, neglijand fondul.

Planul ideilor poetice est vazut ca foc al creatiei si al pasiunii pentru

creatie. Versurile: "Egiptenei piramide / Un mormant de piatr-in munte /
Zace-o-ntreaga tara moarta", sugereaza idea de moarte si opera esuata.
Atitudinea cititorului este de dezamagire, pentru ca in opinia autorului
asteptarile sale vor fi neimplinite, negasind perfectiunea. Autorul isi
tradeaza cititorul, inducandu-l in eroare prin forma frumoasa a versurilor.
Ultimul vers este o metafora pentru poet, intorcandu-se la sfera funerara,
sugerand neputinta poetului de a-si transmite ideile. In concluzie este o
poezie pesimista.
Numai poetul este o arta poetica scris de catre ME.Poezia are doua strofe
care prezinta doua planuri aflate in antiteza:omul obisnuit si omul de geniu,
poetul.
Omul obisnuit este caracterizat prin efemeritate,este supus trecerii
ireversibile a timpului avand o viata ciclica.Realizarile acestuia fiind inutile

Omul de geniu este carace