DEPOZITELE DE PULBERE ALE FORTIFICAŢIEI DIN ALBA IULIA

Concepţia lui Vauban privind edificarea marilor fortificaţii bastionare nu

s-a limitat numai la elaborarea şi construcţia de noi tipuri de bastioane, semilune,
contragărzi, la alte elemente de fortificare interioare sau exterioare, ci a vizat şi
dotările necesare pentru ca ele să poată rezista unui îndelungat asediu.
Printre edificiile necesare dotării unei asemenea fortificaţii erau, în primul
rând, cazărmile pentru diferite tipuri de arme, o clădire reprezentativă pentru
comandament, corpul de gardă, reşedinţa comandantului general, un spital, o
biserică, grajdurile pentru cai, depozitele pentru cereale şi cazarmament,
atelierele pentru reparaţii şi, mai ales, unul sau mai multe depozite de pulbere,
pentru toate tipurile de arme de foc, în vederea susţinerii unei bune şi îndelungate
apărări a fortificaţiei.
Noua fortificaţie bastionară de la Alba Iulia din sec. al XVIII-lea a
moştenit o mare parte dintre aceste dotări, clădiri din secolele anterioare care au
fost reparate şi transformate pentru scopuri militare. Palatul principilor Transil-
vaniei a fost transformat în arsenal, clădirea fostului colegiu reformat în cazar-
mă, iar casa Apor a devenit reşedinţa comandantului etc. Existau, de asemenea,
din vechea cetate, marea catedrală care le-a fost luată reformaţilor în 1715 şi o
biserică a Ordinului Iezuit cunoscută sub denumirea de Biserica Báthory,
precum şi capela Sf. Ioan de Capistrano, dar şi alte clădiri utilizate în scopuri
militare. Celelalte edificii necesare fortificaţiei au fost ridicate în ritmul constru-
irii fortificaţiei, între 1715 şi 1740, şi anume: spitalul militar, magazia de provizii,
casa comisariatului şi a comisiei fortificaţiilor, o biserică a Ordinului Trinitarian,
în 1719, şi cele două depozite de pulbere care fac obiectul lucrării noastre.
De obicei depozitele de pulbere, fiind deosebit de periculoase pentru
proprii apărători, în cazul în care acestea erau lovite de artileria inamică, erau
incluse în categoria lucrărilor speciale şi ascunse, fiind construite în subteran, de
obicei în bastioane şi curtine, sau semiîngropate, protejate cu valuri de pământ şi
traverse. Aceste depozite s-au construit după reguli generale, prin care trebuia să
le fie asigurată securitatea şi un microclimat adecvat, aerisirea şi evitarea umezelii,
precum şi culoare de protecţie şi refugiu pentru lucrătorii ce manipulau butoaiele
din lemn umplute cu pulbere.
Inginerii militari care au proiectat şi condus lucrările de edificare a
fortificaţiei bastionare de la Alba Iulia în prima jumătate a secolului al XVIIII-
lea, Giovanni Morando Visconti, Giuseppe di Quadri, Konrad von Weiss, au
respectat în general programul de dotare iniţiat de Vauban, program preluat şi
impus în Imperiul Habsburgic de către mareşalul Eugeniu de Savoia. Acesta a
226 Gh. Anghel

fost mare ofiţer împreună cu Vauban în armata franceză a regelui Ludovic al

XIV-lea până în 1683, după care s-a pus la dispoziţia Casei de Habsburg, fiind
promovat la gradul de mareşal al Imperiului.

Fig. 1. - Konrad von Weiss, Planul fortificaţiei principale Alba Iulia din Principatul Transilvaniei
1731. În legendă, la litera M: Marele şi noul depozit de pulbere, N: Magazinul rotund de pulbere.

În primul proiect elaborat de Visconti şi aprobat de mareşalul Eugeniu de

Savoia, datat 18 aprilie 1714, nu apar desenate nici una dintre lucrările menţionate,
ci numai cele privind traseul general al fortificaţiei şi unele clădiri importante şi
mai vechi existente în interiorul său. Credem totuşi că Visconti a propus într-un
memoriu utilizarea clădirilor existente şi a proiectat depozitul rotund de pulbere,
după cum reiese din raportul acestuia din 31 octombrie 17161. Depozitele apar
însă foarte clar în proiectele elaborate de colonelul de geniu Konrad von Weiss
în anii 1731 şi 1736-1738 şi în proiectul generalului Bohn din 17472.
În primul proiect, din 1731, depozitele au fost redate prin desene simple,
cel dreptunghiular în legendă la litera M, intitulat Magazia cea mare şi nouă de
pulbere (Das neue grosse Pulver Magazin), iar cel circular la litera N, cu

1
Plan raport: Pianta da Caroburgho o sia Alba Carolina in Transilvania (Giovanni Morando
Visconti), Kriegsarchiv K A Wien. Inland C VI.
2
Anghel 1986, fig. 1, 2, 3.
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 227
specificaţia Pulberăria rotundă (Das ronde Pulver Magazin). În proiectul al
doilea, din 1736-1738, la legendă au fost însemnate cu litera H, cu menţiunea
Două magazine de pulbere (fig. 1). Primul şi cel mai mare se află pe latura de
sud a fortificaţiei, lângă fostul palat princiar, şi este redat în desen sub formă
dreptunghiulară, iar al doilea este redat sub formă circulară, fiind plasat în
interiorul bastionului Capistrano, numit şi bastionul Transilvaniei.

Fig. 2. - Proiectul morii acţionate de cai, amenajată în depozitul rotund de pulbere în anul 1852,
construită în bastionul Capistrano (1716-1718).

Stagnarea lucrărilor la fortificaţia din Alba Iulia după moartea inginerului

Weiss, în 1738, probabil în favoarea celei de la Timişoara, a determinat Consiliul
de Război al Imperiului Habsburgic să trimită la Alba Iulia, în 1747, pe inginerul
militar de geniu, generalul Bohn, cu sarcina să evalueze lucrările deja executate
şi să propună altele pentru terminarea fortificaţiei. În proiectul acestuia, însoţit de
un raport amplu, de 29 pagini, intitulat: Relatarea asupra fortificaţiei Carlsburg
(Alba Iulia) din Transilvania, datat 15 septembrie 1747, sunt descrise toate
elementele fortificaţiei, bastioanele, curtinele, ravelinele, dar şi depozitele de
pulbere. În acest raport se păstrează cea mai veche şi precisă descriere a depo-
zitelor: cel rotund de pulbere, însemnat la legendă cu litera N, este descris în felul
următor: Depozitul rotund de pulbere se află în interiorul zidurilor bastionului
Sf. Capistrano şi este atât de umed încât nu se poate depozita pulbere în el.
228 Gh. Anghel

Umezeala vine de sus, dar şi de jos, unde pardoseala este deja putrezită. Ca să
fie în stare de funcţionare, trebuie refăcută nu numai pardoseala, dar şi
realizarea unei mai bune circulaţii a aerului. Din boltă cade mortarul şi trebuie
refăcut sistemul de aerisire. Este de observat că aici pământul are o compoziţie
uşoară şi tendinţa de alunecare şi pentru stabilizarea peretelui ar trebui întărit
în anumite părţi şi mai cu seamă în interior împotriva umezelii”3 (fig. 2).
Din această descrierea rezultă că pardoseala originală a depozitului era din
lemn, încăperea nu avea un sistem suficient de aerisire şi că umiditatea
pătrundea şi de sus şi de jos. Umiditatea de jos provenea din canalul principal al
cetăţii, ce trecea pe lângă acest depozit, colectând apele pluviale, şi din izvoarele
existente în zonă. De sus, umiditatea pătrundea din apele de ploaie ce se infiltrau
prin pământul afânat de umplutură încă netasat al bastionului. Alte informaţii
despre acest depozit de pulbere apar abia după un secol, timp în care depozitul a
fost utilizat în alte scopuri.
După 1800 fortificaţia din Alba Iulia şi-a construit un alt depozit de pulbere,
în afara zidurilor, sub dealul din partea de vest a oraşului, unde se află şi în
prezent. Acest depozit este menţionat în documentele referitoare la asediul
fortificaţiei din anul 1849 de către trupele ungureşti. În aceste condiţii, fostul
depozit rotund de pulbere a fost transformat în moară. Asediul cetăţii, care a
durat din martie şi până în iulie 1849, a determinat comandamentul fortificaţiei
să improvizeze în această încăpere o moară pentru nevoile cetăţii asediate, iar
catedrala romano-catolică a fost utilizată pe timpul asediului pentru depozitarea
cerealelor.
Proiectul amenajării acestei mori s-a păstrat şi se intitulează Plan litera A.
Direcţia de geniu cezaro-crăiască din Karlsburg, despre moara cu trei trepte
acţionată de cai construită în cazemata HX în timpul asediului din anul 1849,
Anul militar 1852. costul 1190 florini (HX era indicele acestei cazemate în
planul cetăţii) (Plan litt. A. K. K. Genie Direction zu Karlsburg, Über die im
Jahre 1849 Während der Belagerung in der casamatte HX erbauten drei
güngigen Pherde Mahlemühle. Militair Jahr. 1852. Hersthellungskosten 1190
fl.). Deşi moara a funcţionat din 1849, un proiect definitiv a fost executat în 1852,
sub conducerea colonelului inginer de geniu şi director al fortificaţiei Iulian von
Domajzevsky, care a semnat şi alte proiecte privind completarea fortificaţiei de
la Alba Iulia în vederea preîntâmpinării altor asedii şi pentru evitarea greşelilor
constatate în timpul asediului din 1849.
Proiectul morii se desfăşoară pe o planşă de 90 x 64 cm şi cuprinde un
plan general al încăperii, cu cele trei instalaţii ale morii dispuse în faţa intrării
principale, pe laturile de est şi nord, precum şi patru profile ale acestei instalaţii.
3
Relation von Vestung Karlsburg in Siebenbürgen, Altembhurg, 15 septembrie 1747. Microfilm
Austria, Direcţia Generală a Arhivelor Statului Bucureşti, rola 198, cadrele 369-406. Kriegsarchiv,
Wien, cota K. 7. K. 411 E.
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 229
Toate instalaţiile erau construite pe eşafodaje din lemn susţinute de stâlpi cu
înălţimea de peste 4 m, îngropaţi în pavimentul construcţiei, şi bârne orizontale
ancorate în pereţii bolţii şi în pilonul central.
Prima instalaţie era acţionată de forţa motrică a cailor, în număr variabil,
de la doi la patru, în funcţie de câte pietre de moară se puneau în funcţiune (de la
una la trei). Instalaţia se compunea dintr-un fus de lemn aşezat vertical şi prins în
lagăre de fier, înzestrat cu patru braţe din lemn dispuse în cruce la circa un metru
de la sol, de care se legau prin alte dispozitive lanţurile prin care se înhămau caii.
Fusul avea în partea superioară, la circa 3 m, o roată mare prin care se transmitea
mişcarea la o altă instalaţie asemănătoare, situată la aceeaşi înălţime şi la circa 6
m distanţă de prima, printr-o curea de transmisie. Fusul celei de-a doua instalaţii
era înzestrat cu mai multe roţi, una de dimensiuni mai mici la înălţimea de 3,5
m, care prelua mişcarea de la prima instalaţie, şi alte două roţi în partea de jos,
una mai mare pentru asigurarea echilibrului instalaţiei şi alta mijlocie situată la
circa 1,50 m înălţime, care avea trei trepte prin care se transmitea, cu ajutorul
curelelor, mişcarea la cele trei mori dispuse în linie şi echipate fiecare cu câte
două pietre, coşuri pentru turnat cereale, coveţi şi scări de acces. Ca să pună în
funcţiune fusul cu roata primei instalaţii, caii înhămaţi trebuiau să execute în
continuu o mişcarea circulară. Planşa proiectului mai cuprindea şi profilele:
intrarea de vest, o instalaţie de aerisire pe latura de nord, sistemul de transmisie
de la prima la a doua instalaţie şi la una dintre mori, precum şi profilul celor trei
mori dispuse în linie.
Acesta poate fi considerat un proiect rar privind construirea unei mori
acţionate de cai într-o fortificaţie bastionară. Nu ştim cât timp a funcţionat moara
în afara perioadei de cinci luni cât a durat asedierea fortificaţiei din1849.
Până după primul război mondial, pietrele acestor mori se mai aflau încă
în depozit. Din 1940, datorită retragerii la Alba Iulia a unei părţi a armatei
române din Ardealul de nord, cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena, depozitul
rotund a fost utilizat până în 1950 în diferite scopuri militare.
Cu ocazia serbărilor semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, în
1968, această interesantă construcţie a fost transformată în berărie şi cunoscută
sub numele de Crama Cetăţii. A funcţionat cu această destinaţie până în 1978,
când a fost preluată din nou de către unităţile militare din Alba Iulia, fiind
utilizată pentru reuniuni şi sală de sport. După 1989 încăperea a rămas neutili-
zată. În 1968 s-au făcut unele reparaţii sumare, s-au înlocuit scările de piatră de
la intrarea exterioară şi s-a amenajat interiorul cu dotările necesare unei berării,
instalaţii pentru prepararea alimentelor, surse de apă şi căldură, practicându-se
alte două deschideri din coridorul circular prin sacrificarea a două coşuri de
aerisire pe laturile de nord şi sud.
Din punct de vedere arhitectonic, depozitul rotund este o construcţie
impresionantă şi unică în arhitectura militară, ecleziastică şi civilă din România.
230 Gh. Anghel

(fig. 2). Forma rotundă, uşor descentrată, construită din piatră şi cărămidă
similară cu cea a zidurilor fortificaţiei, are în componenţă o cameră centrală şi
un culoar care cuprinde 2/3 din perimetrul exterior al acesteia. Camera centrală
are o suprafaţă de 336 mp, un diametru de 20 m, fiind acoperită cu o boltă sistem
ciupercă din cărămidă, situată la înălţimea de 7,60 m, ce coboară până la nivelul
pavimentului actual şi se sprijină în centru pe un stâlp cilindric din cărămidă cu
diametru de 3,80 m. Atât stâlpul cât şi pereţii interiori ai bolţii până la înălţimea
de 1,40 m au fost placaţi cu piatră cioplită. Sistemul de boltire dă impresia unei
construcţii mult mai spaţioase decât este în realitate.
Culoarul ce înconjoară camera rotundă pe o distanţă de 2/3 este despărţit
de aceasta printr-un zid de cărămidă cu o grosime ce variază între 2,50-3 m.
Culoarul nu are o lăţime şi o dispunere uniformă faţă de nivelul camerei
centrale, lăţimea variind între 1-2 m. În partea de nord este mai ridicat cu circa
1,50m, fiind în întregime acoperit cu o boltă semicilindrică de cărămidă. Culoarul
comunica iniţial cu încăperea centrală prin două uşi, una situată în partea de est,
cealaltă în partea de vest. În zidul despărţitor au fost amenajate şapte guri de
aerisire sub formă de coşuri de fum de dimensiuni mari, ce comunică cu partea
superioară a bastionului. Între camera centrală şi culoar aerisirea se realizează
prin deschideri alungite şi înguste, practicate în partea de mijloc a bolţii, care
comunică cu alte guri de aerisire situate în culoar. Alte şase coşuri de aerisire se
află amenajate în bolta culoarului şi alte trei în casa scărilor, toate comunicând
cu partea superioară a bastionului.
Accesul în depozite se face de pe valul de pământ al contragărzii, peste
şanţ, prin intermediul unui pod de 11,95 m şi a unei uşi ce penetrează zidul feţei
de est a bastionului Capistrano, având în acest punct o grosime de 4,88 m.
Intrarea a fost amenajată în sistem ambrazură, mai îngustă în exterior, de 1,25 m,
şi mai lată în interior, de 2 m, închizându-se cu o uşă metalică dublă prinsă în-
tr-un ancadrament de piatră de formă dreptunghiulară.
Din interiorul fortificaţiei accesul se face direct de pe bastionul Capistrano
printr-o uşă de aceeaşi dimensiune şi se coboară pe o scară de piatră lată de 2,60
m, acoperită cu o boltă semicilindrică din cărămidă. Scara are 60 de trepte cu trei
podeste, trei rampe cu o lungime de 32 m şi cu o diferenţă de nivel de 18,21 m
faţă de nivelul camerei centrale.
Culoarul din jurul camerei rotunde a fost construit cu mai multe scopuri:
asigurarea unei aerisiri continue a depozitului şi protejarea personalului care
mânuia butoaiele cu pulbere din încăpere, astfel că în cazul unei explozii aceştia
să se poată retrage în culoar, protejat de zidul despărţitor. Pe lângă aceasta,
aerisirile multiple şi culoarul aveau rolul de disipare a energiei unei eventuale
explozii pentru a proteja integritatea bastionului.
Construirea depozitului de pulbere de formă rotundă a fost favorizată de
existenţa în acest loc a barbacanei porţii vechii cetăţi numită “Sf. Gheorghe”,
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 231
care avea această formă. Această realizare a fost posibilă datorită instrucţiunilor
venite de la Viena care au însoţit proiectul lui Visconti aprobat şi semnat de
prinţul Eugeniu de Savoia în 18 aprilie 1714, prin care se recomanda utilizarea
unor părţi din vechea cetate, între care bastioanele construite de principele
Gabriel Bethlen în sec. al XVII-lea, o parte din curtinele de sud şi nord, precum
şi barbacana menţionată.

Fig. 3. - Pianta d’Alba Iulia 1687, X: barbacana rotundă a porţii Sf. Gheorghe.
232 Gh. Anghel

Fig. 4. - Giovani Visconti Morando, Ikonografia della Citta d’Alba Iulia …, 1711
(X: barbacana rotundă a porţii Sf. Gheorghe, detaliu).

De altfel, în proiectul lui Visconti componentele ce urmau să fie conservate

şi integrate în noua fortificaţie bastionară sunt trasate cu linii punctate, încât
putem observa că printre acestea era şi barbacana în cauză4. Alte argumente care
vin să susţină afirmaţiile noastre sunt: materialul de construcţie al peretelui
exterior al depozitului, comun cu al barbacanei din piatră de carieră, de râu şi
fragmente de piatră cioplită provenită din ruinele romane, grosimea zidului
exterior fiind de circa 2 m şi dispunerea acestui depozit în axa vechii străzi

4
Anghel, Goronea 1999, p. 291-298, fig. 1.
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 233
principale a cetăţii numită “Sf. Mihail” şi în faţa porţii de est a cetăţii, acolo
unde găsim plasată barbacana în planurile vechii cetăţi medievale din anii 1687
şi 17115. În planul-stampă din 1687, barbacana este redată sub formă rotundă,
legată de poarta cetăţii cu un culoar îngust (fig. 3).

Fig. 5. - Giovani Visconti Morando, Proiectul fortificaţiei bastionare din Alba Iulia, 1714. (X: cu
linii punctate, barbacana porţii Sf. Gheorghe, transformată în depozit de pulbere şi cuprinsă în
bastionul Capistrano, detaliu).

În planul lui Visconti din 1711 barbacana porţii “Sf. Gheorghe” a fost
redată sub formă de potcoavă. Presupunem că din1697 şi până în 1711 s-au făcut
unele lucrări la cetate de către armata imperială, construindu-se o barbacană şi la
poarta de vest numită “Sf. Mihail” şi aducându-se unele îmbunătăţiri la vechea
barbacană a porţii “Sf. Gheorghe”, ce au constat în construirea unor ziduri
paralele cu vechile ziduri ale culoarului ce lega partea circulară a barbacanei de
curtina porţii şi construirea unui şanţ în jurul barbacanei, ce apare în planul din
1711 sub forma literei U (fig. 4). Aceasta a fost construită probabil în prima
jumătate a sec.l al XVII-lea, în timpul domniei principilor Bethlen, Rákoczi I şi
Rákoczi al II-lea. Barbacana apare din nou marcată cu linii punctate în proiectul
noii fortificaţii bastionare întocmit de Visconti în 1714, figurând printre lucrările
ce trebuiau reutilizate din vechea fortificaţie (fig. 5).
Depozitul rotund de pulbere a fost construit iniţial la suprafaţă, începând
cu nivelul de călcare al constructorilor, şi s-a ridicat concomitent cu edificarea
bastionului Capistrano, care a fost apoi umplut cu pământ rezultat din săparea
5
Anghel 1985, p. 117, fig. 1, 2.
234 Gh. Anghel

şanţului exterior. Nu excludem posibilitatea ca bolta să fi fost construită cu

ajutorul unor cofraje din lemn şi apoi tencuită în interior. În ce priveşte datarea
acestui depozit, putem preciza cu destulă certitudine că s-a construit concomitent
cu bastionul, în anii 1717-1718, fiind proiectat de Visconti. Această informaţie
rezultă din planul-raport pe care Visconti l-a întocmit la 31 octombrie 1716. În
cele 11 puncte scrise de Visconti pe marginea conturului fortificaţiei se precizează
situaţia în care se aflau lucrările la fortificaţia din Alba Iulia în primul an de la
începerea lor6.
Din descrierile succinte ale organelor fortificaţiei putem remarca deosebitele
realizări obţinute în primul an, în care erau aproape finalizate cinci din cele şapte
bastioane, iar curtinele şi ravelinele se aflau în diferite faze de construcţie. În
faza cea mai întârziată se aflau lucrările la bastionul Capistrano, unde nu erau
executate decât săpăturile în care se amplasau fundaţiile ridicate numai până la
înălţimea de un Klafter (cca 2 m). Întârzierea s-a datorat tocmai construcţiei în
interiorul bastionului a depozitului rotund de pulbere utilizând ca bază zidăria
barbacanei porţii “Sf. Gheorghe” a vechii cetăţi medievale din Alba Iulia,
edificiu care se adaugă la celelalte părţi cunoscute ale acestei cetăţi în mare parte
dispărute.

Fig. 6. - Planul marelui şi noului depozit de pulbere al fortificaţiei Alba Iulia, în anul 1747
(desen C. Adam).

6
Vezi nota 1.
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 235
Celălalt depozit de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia ce apare desenat
în proiectele fortificaţiei executate de inginerul Weiss în anii 1731 şi 1736-1738
a fost denumit Depozitul cel mare, fiind plasat pe latura de sud a cetăţii, în
spatele bastionului “Sf. Ştefan”. Generalul Bohn îl descrie în raportul său anexat
planului fortificaţiei din 1747 în felul următor: Pulberăria cea mare a fost
construită din ziduri puternice şi nu are nevoie de multă descriere, deoarece este
destul de uşor de reperat în plan. Este regretabil că nu este aşezată în alt loc,
fiind plasată într-o zonă expusă. Terenul de sus şi de jos este uscat, deşi în parte
se află sub orizontul natural. În partea cea mai joasă circulaţia aerului trebuie
îmbunătăţită şi perfecţionată, încât ambele poduri să fie mai uscate. Prin ame-
najarea (construirea) a două propte (stâlpi de susţinere), s-ar putea depozita 300
de (pfunţi?), iar prin amenajare în ambele poduri, s-ar putea în viitor depăşi
depozitarea a 6000 (pfunţi?) (un pfund = 0,45 kg)7.
Acest depozit a fost construit mai târziu şi proiectarea lui nu i se poate
atribui lui Visconti, ci probabil lui Weiss. În planul-proiect al acestuia din 1731
depozitul este menţionat la litera M şi intitulat Marele şi noul depozit de pulbere.
Proiectul şi execuţia acestui depozit s-au materializat probabil între anii 1728-
1731 de către inginerul Konrad von Weiss. Această construcţie este deosebit de
interesantă, probabil unică în arhitectura de factură militară din România. Planul
transmis de generalul Bohn în 1747 a rămas nemodificat şi cu puţine schimbări
în perioada de peste 250 de ani scursă de la construirea lui. Construcţia are o
formă dreptunghiulară de 34,5 x 28 m, fiind plasată pe latura de sud a cetăţii
(fig. 6).

Fig. 7. - Fortificaţia bastionară Alba Iulia. Depozitul mare de pulbere,

cu bolta semicirculară şi fantele de aerisire.

7
Vezi nota 3.
236 Gh. Anghel

Laturile de nord şi de sud au fost prevăzute cu contraforturi puternice

pentru susţinerea bolţii, câte patru pe fiecare latură, lungi de 1,25 m, dintre care
două de pe latura de nord sunt comune cu ale vestibulului intrării. Zidăria
depozitului a fost construită din aceeaşi cărămidă utilizată pentru edificarea
cetăţii, grosimea ei la nivelul solului fiind de 4,35 m, iar la nivelul naşterii bolţii
de 2,40 m. Un al doilea zid, gros de 1,25 m, a fost prevăzut să se construiască pe
toate laturile exterioare ale depozitului până la nivelul exterior al contraforturilor,
creându-se între aceste două ziduri un spaţiu lat de 1 m în care s-au amenajat
gurile de aerisire ce apar la nivelul acoperişului sub formă de coşuri de fum.
Acest al doilea zid a fost construit numai pe laturile lungi de nord şi de sud ale
depozitului şi nu şi pe cele scurte de est şi vest, deşi a fost proiectat să se execute
pe toate laturile.

Fig. 8. - Fortificaţia bastionară Alba Iulia. Depozitul mare de pulbere, latura de vest.

În interior, spaţiul de depozitare este mai redus, de 25,30 m lungime şi 7 m

lăţime. Toată încăperea a fost acoperită cu o boltă semicilindrică din cărămidă
situată la înălţimea de 9 m, peste extradosul căreia se află o şarpantă în două ape
acoperită cu ţiglă (fig. 7). Din această înălţime, circa 1/2 din clădire sa află sub
nivelul de călcare al constructorilor. Depozitul este apărat în exterior de un zid
de cărămidă gros de circa 1 m, de formă dreptunghiulară, situat la distanţa de
3,50 m faţă de construcţie, cu colţurile laturii de sud decupate (fig. 8).
Intrarea în depozit se află pe latura de nord, prin intermediul unui vestibul
în care accesul se poate face din faţă şi din părţile laterale prin uşi dotate cu
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 237
ancadramente simple (fig. 9). Bolta fiind mai îngustă decât lăţimea construcţiei
în părţile laterale ale acesteia, s-a creat un acoperiş pe laturile de sud şi nord,
două poduri înguste în care s-au amenajat gurile de aerisire a depozitului.

Fig. 9. - Fortificaţia bastionară Alba Iulia. Depozitul mare de pulbere,

latura de nord cu vestibulul intrării.

Interiorul a fost de la început şi se află şi în prezent împărţit în trei niveluri,

separate de eşafodaje din lemn care se sprijină la mijloc pe nouă perechi de
stâlpi din lemn dispuşi pe două rânduri, iar lateral pe bârne groase de lemn
încastrate parţial în zidurile depozitului. Nivelul de jos, subteran, se află la –4,30
m faţă de nivelul pavajului vestibulului, al doilea la –1,50 m, iar al treilea se află
la nivelul naşterii bolţii, la +3 m faţă de nivelul pardoselii vestibulului. Circulaţia
între niveluri se face prin scări de lemn. Din vestibul se coboară la al doilea nivel
prin intermediul unei scări cu 11 trepte, amenajată în grosimea zidului de nord,
placată cu scânduri de lemn, iar la nivelul superior prin scări de lemn. Eşafodajul
este executat din bârne şi scânduri groase cu goluri între ele pentru aerisire şi nu
ar fi exclus ca parte dintre acestea să fie cele originale din sec. al XVIII-lea.
Iluminatul şi aerisirea la nivelurile 2 şi 3 se fac prin câte două ferestre pe fiecare
latură, de est şi vest, mai mari la nivelul al doilea şi mai mici la al treilea, şi prin
uşile vestibulului, toate dotate cu ancadramente simple de piatră şi gratii de fier.
La nivelul inferior se află de asemenea o uşă pe latura de vest.
Păstrarea pulberii se făcea în butoaie de lemn, neexistând alte recipiente
închise ermetic, de aceea depozitele au fost înzestrate cu sisteme de aerisire
238 Gh. Anghel

speciale, ce trebuiau să menţină un microclimat adecvat în toate anotimpurile

anului. În interiorul depozitelor trebuia să fie menţinută o atmosferă uscată şi
rece prin evitarea igrasiei pereţilor, deşi edificiile erau amenajate în interiorul
bastionului, cel rotund, şi semiîngropat cel dreptunghiular. Realizarea acestor
condiţii absolut necesare a fost posibilă datorită experienţei de peste trei secole a
inginerilor militari constructori de fortificaţii.
Aerisirea dinspre interior spre exterior s-a efectuat în depozitul mare prin
trei uşi şi patru ferestre, iar în depozitul rotund prin două uşi, una situată spre
exteriorul bastionului şi alta spre interior. Aerisirea inversă, din interior spre
exterior, s-a realizat printr-un sistem de canale amenajate în interiorul zidurilor
pe orizontală şi verticală. Depozitul rotund are amenajat în zidul ce desparte
bolta de culoar şapte coşuri de aerisire cu legături duble spre sala centrală şi
culoarul circular prin tot atâtea orificii situate la nivelul pavimentului şi în boltă
la 2 m înălţime, ultimele în formă de metereze, lungi de 0,80 m şi late de 0,20 m.
Culoarul avea şi el şapte coşuri de aerisire, iar în prima rampă a scării două.
Toate coşurile au fost construite din cărămidă şi aveau deschiderea în partea
superioară a bastionului. Cu acelaşi sistem de aerisire a fost dotat şi depozitul
mare de pulbere. Reţeaua de canale ce străbătea zidul depozitului pe orizontală şi
verticală avea legătură cu interiorul prin şapte orificii pe latura de sud şi şase
orificii pe cea de nord, la primul nivel mai mici şi dreptunghiulare, iar în boltă,
la circa 80 cm de la naşterea acesteia, de formă alungită, de metereze. Toate
canalele aveau legătură cu exteriorul, străbătând şi contraforturile în galeriile
formate între zidurile depozitului şi cele de la nivelul contraforturilor, unde se
aflau şi coşurile de aerisire asemănătoare celor de fum, ce se prelungeau până la
nivelul acoperişului de formă prismatică.
Pe laturile scurte nu s-a mai construit zidul secundar şi nici coşurile de
aerisire, ci numai câte două deschideri pe ambele laturi, înalte de circa 1 m şi
late de 20 cm.
Aceste depozite au fost utilizate intens până la începutul sec. al XIX-lea
când, în conformitate cu unele dispoziţii militare, marile depozite de muniţii şi
armament au fost scoase din interiorul fortificaţiilor şi al oraşelor. La Alba Iulia
a fost amenajat un depozit nou aproape de pădure, spre satul Miceşti, fiind atestat
în 1849, cu ocazia asediului fortificaţiei. Depozitele din fortificaţie au rămas
până în anii 1980 mici puncte de serviciu ale unităţilor care au ocupat vechea
cazarmă a Unităţii 91 Infanterie situată în vechiul palat al principilor
Transilvaniei, transformat în cazarmă la începutul sec. al XVIII-lea. Ambele
depozite se află într-o stare de conservare bună şi pot fi integrate între edificiile
cu un caracter special în istoria arhitecturii militare din România.
Meşterii constructori ai acestor depozite nu se cunosc, ca dealtfel nici
mulţimea de pietrari şi zidari care au edificat fortificaţia de la Alba Iulia.
Tehnica lor de lucru este impresionantă, zidurile, bolţile, curtinele şi bastioanele
Depozitele de pulbere al fortificaţiei din Alba Iulia 239
au o linie perfectă şi pot rivaliza în acest sens cu orice construcţie modernă.
Depozitul rotund de pulbere şi cel mare, dreptunghiular, nu fac excepţie de la
această regulă, iar utilizarea în viitor a acestor edificii în scopuri practice, pentru
promovarea turismului, este binevenită, cu respectarea normelor de protecţie şi
conservare a monumentelor.

GHEORGHE ANGHEL

LES POUDRIÈRES DE LA FORTIFICATION D’ALBA IULIA

RÉSUMÉ

Parmi les espaces annexes nécessaires à une grande fortification bastionnaire du XVIII-e s.,
en dehors des casernes, de la maison du commandant, l’église, l’hôpital, les dépôts alimentaires, la
présence des poudrières s’avérait indispensable. La fortification d’Alba Iulia a été pourvue de deux
poudrières. La première d’entre elles était bâtie sur les murs de la barbacane ronde de la porte
Saint Georges de la cité médiévale du XVII-e à laquelle a été ajoutée une voûte « champignon »
s’appuyant au centre sur un pilier en brique. Elle comprenait une salle centrale, dont le diamètre
avait 20 m, qui a été englobée dans le bastion Saint Capistrano, et bâtie entre 1716 et 1718, en
même temps que celui-ci et ensuite un couloir extérieur de deux tiers du périmètre de la salle.
Cette poudrière a été projetée par Giovanni Morando Visconti et a reçu le nom de la “poudrière
ronde”.
La deuxième poudrière a été construite sur le côté sud de la fortification. Elle est
mentionnée sur le plan de 1731 sous le nom de la “grande poudrière neuve” et a été bâtie
probablement à partir du projet de Konrad Von Weiss entre 1729 et 1730. Elle est de forme
rectangulaire, de 34,5 x 28,4 m, dont un tiers est enterré. L’édifice a été développé sur trois
niveaux, dont les deux derniers sont délimités par des échafaudages en bois soutenues par neuf
poutres en bois.
L’aération dans les deux poudrières se faisait par des tuyaux aménagés dans l’épaisseur des
parois, horizontalement et verticalement, avec des ouvertures de l’intérieur, en deux niveaux de
cheminées d’évacuation, semblables à celles de fumée.
Ces poudrières se distinguent par leur originalité et sont uniques dans l’architecture
militaire de Roumanie.

EXPLICATION DES FIGURES

Fig. 1. - Konrad von Weiss, Plan de la fortification principale d’Alba Iulia de la Principauté de la
Transylvanie, 1731 (Légende / M = La grande nouvelle poudrière, N = La poudrière
ronde).
Fig. 2. - Le projet du moulin actionné par les chevaux, aménagé dans la poudrière ronde en 1852
construite dans le bastion St. Capistrano entre 1716 et 1718.
Fig. 3. - Pianta d´Alba Iulia 1687, (X = la barbacane ronde de la porte St. Georges).
Fig. 4. - Giovani Visconti Morando, Iknografia della Citta d´Alba Iulia…. 1711, (X = la barbacane
ronde de la porte St. Georges).
Fig. 5. - Giovani Visconti Morando, Le projet de la fortification bastionnaire d’Alba Iulia, 1714 (X
= en pointillé la barbacane de la porte St. Georges transformée en poudrière et englobée
dans le bastion St. Capistrano).
240 Gh. Anghel

Fig. 6. - Le plan de la grande poudrière nouvelle d’Alba Iulia, réalisé en 1747.

Fig. 7. - La fortification bastionnaire d’Alba Iulia. La grande poudrière avec la voûte en berceau et
les trous d’aération.
Fig. 8. - La fortification bastionnaire d’Alba Iulia. La grande poudrière, coté ouest.
Fig. 9. - La fortification bastionnaire d’Alba Iulia. La grande poudrière, coté nord et le vestibule
d’entrée.

Abrevieri bibliografice

Anghel 1985 - Gheorghe Anghel, “Noi date în legătură cu vechea cetate medievală de la Alba
Iulia”, în Apulum, XXII, 1985.
Anghel 1986 - Gheorghe Anghel, “Despre fortificaţia bastionară din sec. al XVIII-lea de la Alba
Iulia”, în Apulum, XXIII, 1986.
Anghel, Goronea 1999 - Gheorghe Anghel, Toma Goronea, “Primul proiect al fortificaţiei
bastionare din Alba Iulia întocmit de inginerul Giovani Visconti Morando în anul
1714”, în Apulum, XXXVI, 1999.

Cuvinte-cheie: aerisire, barbacană, bastion, boltă, construcţie, contrafort, fortificaţie bastionară,

ingineri, instalaţie, meşteri, moară, proiect, pulberărie, vestibul.
Keywords: aeration, bastion, bastionary fortification, construction, counterfort, engineers,
installation, masters, mill, powder magazine, project, vault, ventilation, vestibule,
weeper.