Consecințe și implicații ale globalizării asupra relațiilor 

internaționale

Am ales să dezvolt un referat pe tema consecințelor și implicațiilor globalizării asupra

relațiilor internaționale, deoarece consider că globalizarea reprezintă unul dintre sau chiar cel
mai important factor in conturarea relatiilor internationale de cand statele au inceput sa ia
fiinta de-a lungul istoriei. Astfel, prin acest proces au aparut idei mai mult sau mai putin
revolutionare, dar care s-au bucurat de un sprijin enorm fata de epocile trecute in care
nationalismul, interesul national, politica izolationistă era chiar incurajata, iar doar in cazuri
extrem de izolate se formau imperii ce aveau legaturi cu un intreg continet. Asa cum urmeaza
sa prezint in urmatoarele pagini, globalizarea in contextul actual a devenit omniprezenta in
cadrul international, dar, totodata, devenind din ce, in ce mai neclară in ceea ce priveste
limitele procesului sau scopul final al acestui proces.

Globalizarea este un proces dinamic şi de lungă durată, în rezultatul căruia are loc
accentuarea interdependenţei şi interconexiunilor dintre diferitele structuri mondiale /
internaţionale, culturi, naţiuni şi popoare, precum şi dintre indivizi aparte. Globalizarea
contemporană, ai cărei martori suntem, este epoca în care statele nu mai sunt entităţi închise,
plasate în afara mecanismului de dezvoltare mondială. Statele sunt obligate să interacţioneze
pentru a-şi asigura supravieţuirea fizică, existenţa naţională sau supremaţia internaţională.
Efectele globalizarii sunt de natură economică, politică, socială (demografică, culturală,
religioasă), militară şi ecologică, ce implică diverse riscuri şi beneficii. Înţelegerea acestor
aspecte este deosebit de importantă deoarece interacţiunile dintre ele pot fi distructive şi pot
crea noi riscuri, pericole şi ameninţări la adresa securităţii. Pentru a maximiza efectele benefice
ale globalizării, pe de o parte, şi a minimiza efectele negative ale acesteia, pe de altă parte,
statele lumii aderă şi se integrează în diferite organizaţii politice, economice, politico-militare şi
de altă natură. Este şi cazul României care, în 2004, a devenit membră a alianţei politico-
militare NATO şi, în 2007, al organizaţiei interguvernamentale UE.

Acţiunea globalizării, caracterizată prin complexitate, pluridimensionalitate şi o constanţă

relativă, asupra comunităţii mondiale şi apartenenţa statelor la tratate zonale sau regionale
conduc la crearea şi dezvoltarea unui climat internaţional marcat de următoarele caracteristici:
anumite tendinţe semnificative în evoluţia societăţii umane; dinamici complexe şi contradictorii
în evoluţia comunităţii mondiale; un nou peisaj strategic internaţional; reînnoirea mizelor
urmărite de actorii scenei mondiale. Problemele şi efectele percepute ale globalizării oferă
sentimente puternice, tentează oamenii să privească globalizarea în alb şi negru, atunci când de
fapt globalizarea este un concept complex format din mai multe lucruri. Globalizarea are atât
costuri cât şi benefi ici. Au existat exemple de globalizare prost gestionate (de exemplu, atunci
când ţările deau deschis graniţele economice înainte de a avea capacitatea de a răspunde bine)
dar există, de asemenea, exemple de angajement bine gestionate cu comunitatea
internaţională. Ne place sau nu, globalizarea este o realitate. Multe ţări s-au angajat în
reducerea sărăciei prin Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) şi cooperează împreună
pentru a lucra într-o manieră inteligentă la gestionarea globalizării. Ca beneficiu al globalizarii,
economiile ţărilor care colaborează bine cu economia internaţională au crescut în mod constant
mult mai rapid decât acele ţări care încearcă să se protejeze. Economiile deschise care sunt bine
administrate au înregristrat o rată de creşetere în medie cu 2 ½ puncte procentuale mai mult
decât rata de creştere în economiiile închise la forţele globalizării. De partea cealalta a balantei,
ca dezavantaj, există costuri sociale şi economice a globalizării. Liberalizarea comerţului
recompensează industriile competitive şi penalizează pe cele necompetitive, şi este nevoie ca
ţările participante să întreprindă restructurarea economică şi reforma. În timp ce acest lucru va
aduce beneficii pe termen lung, există costuri de dislocare care se confrunta cu cele pe termen
scurt, iar costurile sociale, pentru cei afectaţi, sunt mari. Unele ţări care au fost în
imposibilitatea de a profita de globalizare , iar nivelul lor de trai, este în scădere în continuare,
în spatele celor mai bogate ţări. Pe cealalta parte, țările cu o creştere economică mai rapidă au
avut posibilitatea de a îmbunătăţii standardele de viaţă şi de a reduce sărăcia. India a redus rata
sărăciei la jumătate în ultimele două decenii. Importurile mai ieftine fac de asemenea, o gamă
largă de produse accesibile pentru mai multe personae şi, prin concurs, pot contribui la
promovarea efi cienţei şi productivităţii. Îmbăgăţirea prin câştigurile economice ale globalizării,
au condus la îmbunătăţirea accesului la asistenţă medical şi apă curată, care a crescut speranţa
de viaţă. Mai mult de 85% din populaţia lumii se pot aştepta să trăiască cel puţin 70 de ani (care
este de două ori mai mult ca şi speranşa medie de viaţă în urmă cu 100 de ani).

Un dezavataj evident in contextual international actual este reprezentat de creşterea

schimburilor comerciale şi a călătoriilor au facilitate răspândirea bolilor umane, animale şi ale
plantelor, cum ar fi criza generate de COVID-19, pandemie ce a aratat nevoia statelor de a-si
accentua independenta economica. Ca alte exemple de crize accentuate pe fondul globalizarii
avem crizele provocate de HIV / SIDA, SARS, şi gripa aviară, dincolo de frontier. Criza SIDA a
redus speranţa de viaţă în unele părţi ale Africii la mai puţin de 33 de ani şi întârzierile în
abordarea problemelor cauzate de presiunile economice au agravat situaţia.
 Un alt prejudiciu al globalizarii contemporane se remerca in problemele cauzate mediului,
astfel, acesta a fost prejudiciat de industriile agricole, forestiere, de minerit şi de pescuit, de
comportamentul corrupt în ţările în curs de dezvoltare. Companiile de seminţe agricole distrug
biodiversitatea planetei şi privează fermierii de subzistenţa mijloacelor de existenţă. Ca urmare
a acestor neajunsuri, se incearca îmbunătăţirea conştientizării problemelor legate de mediu şi
prin sporirea responsabilitatii se ajunge la rezultate pozitive ale mediului prin încurajarea
utilizării de tehnologii mai eficiente, mai puţin poluante şi facilitarea importurilor economiilor
de înlocuitori regenerabile pentru utilizarea în loc de resurse natural interne limitate.
Chestiunea supravieţuirii societatii moderne a devenit miza majoră şi, fără îndoială, interesul de
securitate colectivă cel mai evident, dar şi cel mai complex, al acestui debut de secol. Problema
dependenţei energetice în ceea ce priveşte energiile fosile, ca şi cea a prezervării şi reînnoirii
resurselor naturale poate într-adevăr să fie contradictorie cu obiectivul unei creşteri continue a
economiei mondiale. Că este vorba de economie, de mediu sau de securitatea internaţională,
invenţia unei reglementări noi, adaptată la mizele şi ierarhiile de putere ivite din globalizare a
devenit critică. În acest context, guvernarea mondială – şi, mai ales, reforma instituţiilor
internaţionale – va fi determinantă pentru stabilitatea deceniilor viitoare.

Desi este un dezavantaj mai mult sau mai putin discutat, de cele mai multe ori ignorant
sau minimalizat, concurenţa globalizării poate forţa un ,,race to bottom” in ratele salariale şi în
standardele de muncă. Ea poate favoriza, de asemenea, un ,,exod al creierelor”din muncitori
calificaţi, în cazul în care profesioniştii cu înaltă educaţie şi calificare, cum ar fi medicii, inginerii
şi specialiştii IT, migrează către ţările dezvoltate pentru a beneficia de salarii mai mari şi cariera
şi stilul de viaţă prin perspective mai mari.

In ceea ce priveste sectoarele de activitate activitate cel mai mult afectate de globalizare
sunt cel secundar, respectiv industriile, dar si cel primar, respectiv agricol. Globalizarea
agriculturii înseamnă că fi ecare ţară din lume ar trebui să aibă acces liber pe pieţele din alte ţări
în măsura în care produsele agricole sunt în cauză. Globalizarea a erodat culturile ţărilor şi a
făcut viaţa agricultorilor mai difi cilă. Pentru a face faţă competiţiei tot mai mare, fermierii au
început să cumpere seminţe scumpe, îngrăşăminte chimice de sinteză şi să utilizeze cantităţi
mari de apă. Diferenţa dintre agricultură şi industrie este aceea că în industrie putem măsura
profi tul, orpi sau începe producţia, mări sau micşora. Dar în agricultură depinde de ploaie şi de
condiţiile naturale. Cultura este plantată în funcţie de sezon şi trebuie să fie recoltate la
momentul potrivit. Toate produsele vin pe piaţă în acelaşi timp, preţul este determinat de piaţă,
nu de fermier. În aceste condiţii, guvernele din întreaga lume sunt obligate să subvenţioneze
produsele agricole. Într-o economie globală agricolă, fermele mari vor continua să înlocuiască
ferma mică pe piaţa mondială. Din ce în ce mai mult, fermele mari vor fi controlate de
corporaţiile multinaţionale gigant. Multe ferme mici depind de vânzările de mărfuri
comercializate pe plan internaţional pentru a asigura veniturile agricole în numerar, în
dezvoltare, precum şi ţările mai puţin dezvoltate. Cel mai important aspect al funcţionării
agriculturii, pot fi contribuţiile sale de non-numerar la calitatea vieţii lor. În ţările mai puţin
dezvoltate, contribuţia majoră non-numerar a fermelor poate fi hrana, îmbrăcămintea,
adăportul şi în timp ce în alte ţăriacesta poate fi un mediu sănătos, viaţa privată şi securitatea,
precum şi un stil de viaţă independentă.

Pentru moment este dificil să vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă
durată ale procesului de globalizare asupra comunităţii internaţionale. Globalizarea comportă şi
noi provocări. Multe pericole au un caracter regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice
şi tehnologice, criminalitatea transnaţională, terorismul internaţional etc. Intensificarea
procesului de globalizare prezintă şi unele pericole pentru economiile naţionale. În acelaşi timp,
din cauza distribuirii neuniforme a avantajelor globalizării, aspectele negative ale acestui proces
se vor răsfrânge în special asupra ţărilor în curs de dezvoltare, astfel încât acestea ar putea
rămâne departe de progres sau chiar în afara lui. Creşterea interdependenţei în relaţiile
internaţionale generată de globalizare aduce şi noi aspecte ale noţiunii de ,,securitate naţională
şi internaţională” , crescand numărul factorilor externi care influenţează funcţionarea stabilă a
societăţii. Starea securităţii internaţionale influenţează din ce în ce mai mult posibilitatea de
garantare a securităţii naţionale. De aceea, menţinerea stabilităţii la nivel global, acordarea
asistenţei în crearea unor astfel de mecanisme internaţionale ce ar asigura o dezvoltare
durabilă şi echilibrată, va deveni o prioritate şi una din principalele probleme pentru
comunităţile regionale. În planul rezultatelor concrete, globalizarea ar trebui să apară ca un
proces de difuzie a creşterii economice şi a bunăstării generale, contribuind prin transferul
tehnologic la o dezvoltare de tip durabil, care să nu afecteze resursele de bază ale planetei. Din
păcate însă, până în prezent, globalizarea din acest punct de vedere este încă foarte
neprielnică, provocând introducerea de noi decalaje economice la scară continentală sau
subcontinentală prin dezvoltarea unor mari poli de creştere. Realitatea dură pe care o trăim ne-
a confirmat, deja, că promotorii procesului de globalizare nu pot fi decât acele state care dispun
de mijloacele necesare, reflectate cu pregnanţă în nivelul de dezvoltare economică. De aceea,
există tentativa simplistă, dar totuşi nu lipsită de temei, de a considera că globalizarea
promovează şi protejează interesele acelor state şi, îndeosebi, ale Statelor Unite, care au fost
catalogate a priori, după sfârşitul războiului rece, drept singura superputere mondială. Însă
trebuie amintit faptul că şi statele capitaliste avansate se află sub impactul globalizării
contemporane. Ele sunt obligate să intre în competiţie unele cu altele în dorinţa atragerii de
investiţii străine directe. Şi ele se confruntă cu tensiuni determinate de nemulţumiri în plan
economic, cu nelinişti provocate de distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a valorilor

 Globalizarea este un pivot atât structurat, cât şi profund instabil. După o primă fază a
globalizării fericită, marcată prin rate de creştere susţinute şi emergenţa de solidaritate prin
încheierea de diferite parteneriate în sistemul internaţional, factorii de ruptură violentă s-au
multiplicat: catastrofe naturale, falimentul sistemului bancar şi financiar internaţional,
proliferarea nucleară şi riscurile asociate unei pandemii mondiale fac să planeze pe ansamblul
sistemului o profundă incertitudine, atunci când instituţiile de reglementare şi de guvernare
mondială sunt neadaptate şi când provocările comune generate de globalizare nu anulează
conflictele de interese între state. Multipolaritatea reprezintă unul din efectele politice majore
ale globalizării. Extraordinara creştere economică a puterilor emergente şi, îndeosebi, a Chinei
şi Indiei, a făcut aceşti actori la fel de importanţi ca puterile tradiţionale dezvoltate pentru
stabilizarea politică, ecologică şi economică a planetei. Coexistenţa diferitelor centre de putere
nu implică în mod obligatoriu constituirea unui sistem multilateral paşnic şi consensual.
Multipolaritatea nu este o valoare în sine poate implica la fel de bine o ordine anarhică,
conflictuală sau amândouă odată. Globalizarea contribuie la creşterea dificultăţii pentru că
obligă la a gândi împreună orice reţea de paradoxuri, de tensiuni şi contradicţii, făcând lumea
concomitent mai instabilă şi mai imprevizibilă. Paradoxuri ale globalizării ce se reflectă
semnificativ prin două fenomene pe care le generează şi anume: îmbogăţirea şi saracirea.
Ambele fenomene se petrec atât la nivel mondial, cât şi în interiorul statelor. Chiar atunci când
generează o dinamică a îmbogăţirii mondiale al cărei profit revine, de regulă, statelor
dezvoltate şi ţărilor numite emergente, globalizarea creşte şi disparităţile între state şi
inegalităţile din interiorul statelor. Pe de altă parte, globalizarea generează atât solidaritate şi
interdependenţă între state, cât şi tendinţe de fragmentare şi diferenţiere. Astfel, reducerea
numărului persoanelor care trăiesc sub pragul sărăciei nu a cunoscut niciodată o asemenea
accelerare: Banca Mondială evaluează reducerea, la nivel mondial, a sărăciei extreme (definită
ca parte a populaţiei mondiale ce trăieşte cu mai puţin de un dolar pe zi), la 400 de milioane de
persoane între 1981 şi 2001. Totuşi, există şi un revers al medaliei. Globalizarea nu este într-
adevăr mondială nu afectează nici toate statele, nici întreaga populaţie din interiorul unui stat.
O treime din populaţia mondială trăieşte sub pragul sărăciei.
În ţările puternic dezvoltate se asistă la pauperizarea unei părţi a clasei mijlocii, ceea ce pare a fi
corolarul globalizării: numărul de săraci din SUA a trecut de la 11,3% la 12,6% între 2000 la
2005, adică în timpul anilor de creştere economică puternică a Americii. Altfel spus, chiar dacă
sărăcia regresează la scară mondială, diferenţele dintre bogaţi şi săraci cresc, în sânul naţiunilor
ca şi între naţiuni. Unificarea pieţelor progresează în paralel cu fragmentarea scenei politice:
revenirea Rusiei, militarizarea Asiei, concurenţa pentru accesul la resursele energetice ale
planetei sunt elemente ce nuanţează puternic efectul pacificator al solidarităţii economice şi
comerciale mondiale. Practic, se asistă la o geopolitizare a globalizării, în sensul că există
concomitent tensiuni şi interdependenţă, conflict şi interes comun între puterile simultan
antagonice şi solidare. Relaţiile sino-americane sunt un bun exemplu în acest sens.
Un nou peisaj strategic internaţional este cea de-a treia caracteristică definitorie a climatului
globalizării şi tratatelor zonale sau regionale. Globalizarea nu anulează constrângerile
geopolitice tradiţionale. În termeni de securitate, câteva tendinţe semnificative vor desena
peisajul strategic internaţional actual.

Astfel, securitatea internaţională nu mai este asimilabilă doar cu dezechilibrele politico-

militare între state, ci şi cu ameninţările şi provocările globale (sănătate, catastrofe naturale,
terorism, proliferare, faliment etc.). La acestea se adaugă, cu efect catalizator negativ,
conflictele regionale clasice care, după 1990, s-au multiplicat şi, parcă, permanentizat. Fiind
vorba de securitatea globală, chestiunea majoră concordă cu cea a eşecurilor globalizării:
adâncirea diferenţelor dintre bogăţia şi modernitatea marilor ansambluri regionale poate să
alimenteze o întreagă gamă de dependenţe, de frustrări şi de conflicte. În termeni geografici,
acestea sunt Rusia, Africa Subsahariană şi Orientul Mijlociu. La rândul lor, fundamentele puterii
politice cunosc un proces de schimbare. Pe de o parte, chestiunea legitimităţii puterii devine la
fel de importantă ca şi cea a eficacităţii sale. Relativitatea forţei militare este, pe de altă parte,
consecinţa directă a acestei noi situaţii.

Evoluţia procesului de globalizare şi antrenarea în cadrul acestuia a tuturor aspectelor

vieţii contemporane au determinat dezbateri care au urmărit şi concluzii cu referire la
implicaţiile pentru puterea şi guvernarea statelor. În urma acestor confruntări au luat naştere
trei şcoli de interpretare a rolului şi a locului statului în ansamblul vieţii globale.

Teza hiperglobalistă (Kenichi Ohmae, Martin Albrow, Walter Wriston) înţelege

globalizarea şi o analizează din perspectivă economică. Logica economică este aceea care
structurează organizarea şi dezvoltarea societăţii. Primordiale sunt piaţa globală unică în care
competiţia globală este principiul coordonator. Reţelele de producţie, comerţ şi finanţe cunosc
o evoluţie superioară internaţionalizării, în sensul că ele devin transnaţionale – adică au
capacitatea de a străpunge graniţe naţionale, incluzând teritorii şi economii naţionale, trecând
astfel peste voinţa guvernelor naţionale. Dispariţia statului este inevitabilă ca urmare a
organizării globale a economiei, a apariţiei instituţiilor de guvernare globală, a hibridizării
culturilor şi a contopirii lor întrun summum de valori universal acceptate. Apare o nouă ierarhie
în rândul actorilor internaţionali, culminând cu primordialitatea absolută a corporaţiilor
multinaţionale, ceea ce presupune şi o reconfigurare fundamentală a cadrului acţiunii umane şi
o creare a unei civilizaţii globale. Toţi aceşti factori, ar duce, în accepţiunea hiperglobalistă, la
dispariţia statului-naţiune. În ceea ce mă priveşte, apreciez că această teorie este exagerată
deşi globalizarea economică nu poate fi negată. Hiperglobaliştii uită că statul dispune încă de un
mijloc eficient încă, de soluţionare a conflictelor şi de eliminare a provocărilor: forţa armată
care-şi raportează existenţa şi utilitatea la un anumit teritoriu, aflat sub o guvernare naţională.

Teoria sceptică descrie globalizarea ca un fenomen exclusiv economic, care susţinând

primatul occidental în afacerile mondiale nu face decât să adâncească discrepanţa dintre bogaţi
şi săraci, ajungându-se la o marginalizare economică accentuată a multor state din Lumea a III-
a. Globalizarea este mai degrabă o regionalizare (blocuri comerciale) fără ca între aceste două
procese să existe complementaritate. Forţele internaţionalizării depind ele însele de puterea de
reglementare a guvernelor naţionale pentru a asigura continuarea liberalizării economice. În
ceea ce priveşte o presupusă civilizaţie globală, din contră, lumea se fragmentează în blocuri
civilizaţionale şi enclave culturale şi etnice (după cum apreciază Samuel Huntington).Concluzia
care se desprinde este că internaţionalizarea depinde de acordul şi de sprijinul statului. Scepticii
tind să minimalizeze interdependenţa inevitabilă, maximizând, în schimb, diferenţele dintre
politica internă şi cea externă. Este importantă voinţa politică a statului de a participa la
procesul de internaţionalizare, dar acesta nu acţionează întotdeauna singur, iar voinţa poate fi
înfrântă de diversele conjuncturi de pe plan internaţional în faţa cărora statul este forţat să
cedeze. Dependenţa faţă de celelalte ţări a crescut, deci şi conjunctura internaţională
determină tot mai mult conjunctura naţională, prin simplul fapt că exporturile reprezintă o
parte tot mai importantă a producţiei. Astfel, o recesiune în ţara unui partener comercial va
avea repercusiuni inevitabile. În acest sens, toate ţările suportă constrângeri din exterior.
Amploarea acestora depinde de gradul de deschidere al ţării respective.

Teoria transformativistă (Ankie Hoogvelt, Michael Sandel, John Ruggie) consideră

globalizarea contemporană ca fiind un proces nou, multidimensional, neavând precedent în
istorie datorită caracterului tot mai difuz astăzi al distincţiei dintre intern şi internaţional, dintre
afaceri interne şi afaceri internaţionale. Lumea continuă să fie divizată pe baza relaţiilor de
putere, elementul de noutate fiind gradul puternic de interdependenţă în care distanţa
geografică dispare. Suveranitatea, teritorialitatea şi puterea statală cunosc noi accepţiuni, statul
aflându-se într-o competiţie constructivă cu diverse forme de organizare transnaţională şi
internaţională. Structura socială globală este concepută ca un aranjament de trei cercuri
concentrice, fiecare întretăind graniţele naţionale şi reprezentând elitele, pe cei mulţumiţi şi pe
cei marginalizaţi. Astfel, se recunoaşte necesitatea unei forţe conducătoare şi coordonatoare
care se află deasupra celorlalte două lumi: a celor pentru care globalizarea înseamnă mai
degrabă avantaje şi progres şi a celor pentru care globalizarea se distinge cu precădere prin
dezavantaje şi sărăcie. Susţinând că globalizarea transformă sau reconstituie puterea şi
autoritatea guvernelor naţionale, transformativiştii resping atât retorica hiperglobalistă a
sfârşitului suveranităţii statului-naţiune, cât şi convingerea scepticilor că nimic nu s-a schimbat
în structura şi în organizarea puterii statale. Globalizarea este asociată nu numai cu un nou
statut privind suveranitatea statului, ci şi cu apariţia unor actori non-statali şi non-teritoriali de
organizare politică şi economică la nivel global. Provocările la adresa supremaţiei
statuluinaţiune determină o adaptare a formei şi a funcţiilor statului. Aşadar, teoria
transformativistă pune în evidenţă nivelul de interconectare globală fără precedent istoric, în
care: – globalizarea devine interesată de toate domeniile existenţei; – puterea guvernelor
naţionale nu dispare, dar este aşezată pe principii noi, fiind reconstituită şi reconstruită; –
forţele motrice sunt cele specifice modernităţii; – comunităţile sociale, inclusiv cele politice, se
reordonează, ajungându-se la o nouă arhitectură a ordinii mondiale; – globalizarea este astfel
înţeleasă ca o reaşezare a relaţiilor interregionale şi a acţiunii la distanţă (decizia luată într-un
colţ al lumii prezintă consecinţe deosebite pentru statele aflate într-o zonă total opusă
geografic); – integrarea şi fragmentarea globală există; În concluzie, globalizarea acţionează
asupra puterii statale şi asupra celei politice mondiale, transformându-le.

Globalizarea ne afectează pe toţi în mod direct. În acest context, importantă şi utilă ar fi o

evaluare chibzuită a oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune globalizarea, distanţându-
ne de tendinţele actuale de demonizare sau, dimpotrivă, de preamărire a consecinţelor acestui
fenomen. Obiectiv vorbind, globalizarea nu poate fi făcută vinovată pentru toate relele cu care
se confruntă astăzi omenirea, oricâtă nevoie am avea de un ţap ispăşitor. Există în mod clar şi
anumite efecte benefice care au survenit şi datorită expansiunii acestui fenomen. Dacă a reuşit
ceva, globalizarea a obligat ţările să-şi îmbunătăţească eficienţa sau, cel puţin, să reducă rolul
guvernării în economie. Însă, a dus în acelaşi timp la creşterea interdependenţelor şi a crescut
pericolul de propagare a problemelor interne ale anumitor ţări, zone.

În ceea ce priveşte criticile care sunt aduse companiilor multinaţionale şi tendinţei

acestora de a elimina firmele autohtone de pe piaţa naţională, este adevărat faptul că acestea
duc uneori politici nu tocmai ortodoxe, însă aduc cu ele tehnologii noi, know-how, deschid
pieţe, creează sectoare de activitate. În plus, companiile private sunt de cele mai multe ori mai
apte în a genera bogăţie decât statul, acesta având tendinţa de a abuza de propria putere.
Globalizarea oferă un grad de libertate individuală pe care statul nu îl poate asigura.
Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talente antreprenoriale şi creative şi a accelerat
inovaţiile tehnologice. Cei care condamnă globalizarea neglijează beneficiile pe care le-a adus
lumii, dar cei care o proslăvesc se află într-o eroare mult mai mare. În viziunea lor, globalizarea
este echivalentă cu progresul. Ţările în curs de dezvoltare sunt nevoite să o accepte dacă vor să
se dezvolte şi să combată sărăcia, însă pentru foarte mulţi locuitorii ai acestor ţări, şi nu numai,
globalizarea nu a adus deloc beneficiile mult promise.

Una dintre problemele cu care se confruntă România în ceea ce priveşte globalizarea este
datorată întârzierii startului în această cursă. Parte a spaţiul comunist, a economiei dirijate şi
controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele ţări care a beneficiat de inovaţiile din
transporturi, comunicaţii, productivităţii muncii şi, în final, din informaţie. Abia după revoluţie,
timid, societatea informaţională şi-a făcut simţită prezenţa însă cu efecte devastatoare datorită
faptului că ne-a găsit total nepregătiţi. Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie
galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală, toate au pus rapid la colţ economia
românească. Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România: benefice sau
dăunătoare. Printre beneficiile aduse de globalizare României pot fi incluse şi: libera circulaţie a
persoanelor, mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi cunoştinţelor (inclusiv sau mai ales ştiinţifico-
tehnice), participarea neîngrădită la circuitul mondial de valori; posibilitatea rezolvării în condiţii
mai bune a unor probleme care depăşesc graniţele naţionale (insuficienţa resurselor, comerţul
internaţional; cooperarea economică şi asistenţa financiară internaţională; poluarea;
securitatea infrastructurilor critice; sărăcia, subdezvoltarea; analfabetismul; asigurarea păcii,
inclusiv prin apărarea împotriva terorismului; migraţiile; catastrofele şi urgenţele naturale,
medicale şi umane; problemele climatice etc.) şi nu în ultimul rând reducerea costurilor datorită
economiilor de scară realizate prin producţia de serie mare destinată exportului pe arii mai
extinse. În acelaşi timp, consecinţele negative, riscurile presupuse de globalizare nu sunt deloc
de neglijat. În ultimii 20 de ani, globalizarea a avut pentru România şi consecinţe nefaste:
sărăcie, înstrăinarea resurselor, scăderi demografice, migraţie. În mod cert România nu se
poate apăra de valul globalizării închizându-se în sine, încercând să conserve structuri
anacronice, jucând „piese” ale secolului trecut atunci când pe marile scene ale lumii se
montează cu totul alt tip de spectacole. Trebuie deschisă treptat economia faţă de structurile
continentale şi internaţionale, dar dezvoltate şi instituţiile, şi reflexele pentru a fi pregătită să
facă faţă, dacă va fi necesar, unui alt tip de criză faţă de cea clasică.

In concluzie, desi nu este un secret bine pastrat sau o chestiune extrem de complexa,
importanta beneficiilor economice in procesul globalizarii joaca un rol fundamental,
dependenţele şi mai nou interdependenţele economice nu sunt un lucru nou, însă modul lor
spectaculos de a evolua înregistrat în ultimii ani a transformat cuvântul globalizare într-un
laitmotiv pentru specialiştii preocupaţi de subiect, dar şi pentru opinia publică. Globalizarea
este văzută de mulţi dintre specialişti ca fiind un fenomen eminamente economic, implicând o
interacţiune economică în creştere a statelor sau o integrare a sistemelor economice naţionale,
prin sporirea activităţilor de comerţ internaţional, a fluxului de capital şi investiţii. Practic,
globalizarea înseamnă în acelaşi timp libertate şi dependenţă, uniformitate, mişcări libere de
bunuri, oameni şi idei la scară mondială, trăsături locale combinate şi confundate cu cele
mondiale, lumea întreagă regăsindu-se astfel în fiecare localitate şi, concomitent, fiecare
localitate, regiune sau naţiune regăsindu-se pe întrega planeta. Realitatea dură pe care o trăim
ne-a confirmat, deja, că promotorii procesului de globalizare nu pot fi decât acele state care
dispun de mijloacele necesare, reflectate cu pregnanţă în nivelul de dezvoltare economică. De
aceea, există tentativa simplistă, dar totuşi nu lipsită de temei, de a considera că globalizarea
promovează şi protejează interesele acelor state. Globalizarea apare astfel ca cea mai mare
sfidare şi provocare a noului secol, dar şi ca o ameninţare. Pentru că„societatea globală” sau
„sistemul mondial” nu apare pe baza interdependenţelor şi a legăturilor reciproce ale părţi lor
sale, globalizarea poate înainta atât în direcţia democreţiei, cât şi în cea a dominaţiei.
Intensificarea, amplasarea şi întinderea spaţială a proceselor integraţioniste implică
armonizarea deciziilor statelor participante, a programelor şi proiectelor comune în
promovarea celor mai importante obiective, strategii şi priorităţi economice şi sociale, politice
şi militare pentru o zonă dată. Aceste măsuri şi eforturi comune conduc la o nouă dimensiune a
cooperării internaţionale, incercand sa duca la promovarea relaţiilor de tip regional, comunitar
şi global, al căror rezultat final încă nu a fost bine delimitat ca fiind benefic pe termen lung sau
dimpotrivă.

Bibliografie:

- intelligence.sri.ro/tendinte-si-perspective-ale-globalizarii-si-apartenenta-statelor-la-
tratatele-regionale, 27.12.2020

- R. Săgeată, 2009, pp. 31-32

- (Held, McGrew, 2004, p. 40)

- www.researchgate.net/publication/_ROMANIA_IN_GLOBALIZARE, 28.12.2020

- https:core.ac.uk- Globalizarea şi dilema identitară, 28.12.2020