CARACTERISTICILE SISTEMULUI INSTITUŢIONAL

UNIONAL

Actuala construcţie unională reprezintă o entitate unică atât prin

procesul de integrare al statelor membre care stă la baza construcţie
unionale, prin caracteristicile sale specifice, cât şi prin sistemul său
instituţional, distinct de al altor organizaţii internaţionale, aşa cum sunt
ele reglementate de dreptul internaţional public. Aşa cum era de aşteptat,
instituţiile Comunităţilor Europene au evoluat, fiind create iniţial după
modelul specific dreptului intern public, în ceea ce cunoaştem azi sub
denumirea de instituţiile unionale, cu sarcina de a asigura aplicarea
Tratatelor unionale. Motiv pentru care, instituţiile unionale au la
dispoziţie mijloace juridice, materiale, financiare, sociale şi politice, în
scopul realizării obiectivelor unionale, activitatea acestora sprijinindu-se
pe administraţie şi pe funcţia consultativă, din ce în ce mai mult.
Într-o altă ordine de idei, precizăm că instituţiile U.E. şi repartizarea
funcţiilor acestora nu corespunde structurii specifice unui stat şi nici nu
funcţionează după modelul clasic al separării puterilor în stat, deoarece
U. E. nu este un stat şi nici nu tinde spre o astfel de construcţie statală.
De aceea, încercând să comparăm activitatea instituţiilor unionale cu
activitatea instituţiilor naţionale, credem că o astfel de comparaţie nu
este corectă şi nici nu poate descrie activitatea instituţională unională
reală, deoarece instituţiile unionale au la baza organizării şi funcţionării
lor, mai mult o separare a intereselor legitime decât o separare a
puterilor, iar deciziile pe care le iau sunt mai degrabă rezultatul
negocierilor intense în cadrul instituţiilor1. Faptul că, în cadrul
construcţiei U.E. s-a adoptat o structură de putere cvadripartită, şi nu
tripartită tradiţională, ca în cazul statelor, dă notă o anume filozofie a
ideii şi a construcţiei unionale, aceea de a realiza o armonizare a voinţei
statelor membre cu voinţa cetăţenilor unionali şi cu eficacitatea acţiunii
unionale, în sens larg instituţiile posedă, fiecare în parte, un fundament
specific, politic şi social, care exprimă o legitimitate proprie.
Instituţiile unionale reprezintă instrumente cu rol de promovare a
obiectivelor sale, de protecţie a intereselor cetăţenilor săi şi ale statelor
1
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.153-155.

1
membre, activitatea acestora fiind guvernată de principiile consacrate de
Tratate, dar şi deduse din literatura de specialitate pe baza practicii
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Cadrul instituţional este unic prin
unitatea de acţiune a instituţiilor în realizarea obiectivelor unionale cât şi
prin diversitatea procedurilor utilizate cu acest scop2.

Principiile specifice funcţionării instituţiilor unionale

Principiul autonomiei instituţionale presupune ca în baza cooperării

loiale, U.E. şi statele membre să se respecte şi să se sprijină reciproc în
realizarea obiectivelor prevăzute de Tratate, pentru îndeplinirea
obligaţiilor care le revin sau care rezultă din actele instituţiilor europene,
statele membre putând adopta orice măsură în acest sens. De asemenea,
instituţiile unionale nu deţin personalitate juridică, acesta revenind doar
U.E. ca şi organizaţie internaţională, însă potrivit principiului
autonomiei, acestea pot fi investite cu personalitate juridică, ele putând
dispune liber în anumite domenii de acţiune, cum sunt posibilitatea de a-
şi adopta regulamentul interior şi de a-şi organiza propria funcţionare, în
vederea îndeplinirii atribuţiilor pentru care au fost create, posibilitatea de
a-şi nominaliza funcţionarii, de a-şi stabili sediul, etc.
Principiul echilibrului instituţional reprezintă separarea puterilor
unionale pe instituţii şi colaborarea acestora, iar nerespectarea oricărei a
dintre dispoziţiile legale privind atribuirea de competenţe, este
sancţionabilă. Prin urmare, ca parte componentă a echilibrului
instituţional, această separare a puterilor interzice de principiu, ca
instituţiile unionale să delege ori să transfere competenţa atribuită prin
Tratate altei instituţii unionale, organ sau organism unional. Totodată,
parte a principiului echilibrului instituţional o reprezintă şi colaborarea,
cooperarea dintre instituţiile U.E., aspect materializat prin participarea
mai multor instituţii U.E., de pe poziţii independente la elaborarea
2
De exemplu, Consiliul European este instituţia care reprezintă statele membre la cel mai înalt nivel, fără a avea
funcţii legislative, Comisia Europeană reprezintă interesul general al U.E., Parlamentul European este reprezentantul
popoarelor statelor membre, Consiliul este acea instituţie care reprezintă interesele guvernelor statelor membre, şi nu
în ultimul rând, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene veghează la respectarea reglementărilor unionale, a intereselor
şi valorilor unionale, cu precizarea de a nu uita că şi jurisprudenţa acesteia are un rol însemnat în crearea dreptului.

2
normelor juridice unionale, fără ca nici o instituţie unională să poată
împiedica exercitarea de către o altă instituţie a atribuţiilor conferite
acesteia prin Tratate. Dacă potrivit principiului competenţelor de
atribuire considerăm competenţele instituţiilor unionale ca fiind limitate,
atunci conform echilibrului instituţional, putem vedea aceste competenţe
ca fiind şi exclusive, în ideea că instituţiile U.E. nu pot renunţa la
exercitarea competenţelor atribuite prin transferarea lor altei instituţii
sau altui organ extern al U.E.
Principiul atribuirii de competenţe3 presupune că U.E. acţionează
numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de către statele
membre semnatare ale Tratatelor, în scopul realizării obiectivelor
stabilite prin acestea, astfel statele unionale transferă prin voinţa lor
proprie, competenţe U.E. în vederea realizării obiectivelor, iar dacă o
competenţă nu este atribuită în mod expres, rezultă că aceasta aparţine
statelor membre. Astfel, fiecare instituţie unională acţionează în limitele
atribuţiilor conferite de Tratate, potrivit procedurilor, condiţiilor şi
scopurilor prevăzute de acestea, prin urmare toate actele emise sau
adoptate de acestea în exercitarea atribuţiilor proprii, se impun a fi
fundamentate pe articolele din Tratate, cu privire atât la natura actului,
cât şi a conţinutului şi a procedurii aplicării lui 4. Doar în situaţii
excepţionale când nu există temeiul legal pentru adoptarea unui act
unional, jurisprudenţa C.J.U.E. a decis în mod repetat că, se poate
soluţiona o astfel de situaţie, prin identificarea, în termeni echivalenţi şi
completarea dispoziţiilor pentru realizarea unui obiectiv unional, iar în
situaţia în care există mai multe dispoziţii care pot fi considerate drept
fundament pentru adoptarea unui act, atunci vor fi avute în vedere în
ansamblu toate aceste reglementări.

Consiliul European

3
Mai mult, principiul atribuirii de competenţă are caracter ireversibil, cel puţin pe perioada cât un stat este membru
al U.E, şi nu doreşte să se retragă, deoarece o comunitate dotată cu atribuţii proprii şi cu puteri reale născute dintr-o
limitare de competenţă sau de transfer de atribuţii de la state la Comunitate; transfer ce se realizează de la state, din
ordinea lor juridică, internă, în favoarea Uniunii, priveşte drepturile şi obligaţiile care corespund dispoziţiilor
Tratatului şi antrenează o limitare definitivă a drepturilor lor suverane.
4
A se vedea art.13 din T.U.E.

3
 Consiliul European5 poate fi denumit ca structură supranaţională,
înfiinţată în vederea unei mai bune cooperari politice, la nivel înalt, între
statele membre. Instituţia în discuţie nu a fost prevăzută în Tratat,
apărând ca o necesitate pentru a nu se ajunge la un blocaj instituţional la
care se ajunsese din cauza Compromisului de la Luxemburg6 dar şi
pentru faptul că miniştrii de externe nu mai reuşeau să coordoneze
singuri lucrările Consiliului de Miniştri, mai ales că din 1970 aveau
atribuţii şi în domeniul cooperării politice europene, structură de
armonizare incipientă a politicilor externe a statelor membre, paralele
însă cu instituţiile comunitare7. Apariţia instituţiei a fost rezultatul unui
proces istoric, formându-se pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa
Consiliului European avea să fie reglementată, ulterior, prin art. 2 8 din
Actul Unic European, şi mai târziu prin Tratatul de la Maastricht litera
D9.
În evoluţia sa, instituţia în discuţie a parcurs mai multe etape, şi
anume:
 prima etapa – întâlnirile în cadrul Conferinţelor dintre anii 1961
şi 1974

5
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.157-162.
6
Compromisul de la Luxemburg, la care s-a ajuns în ianuarie 1966, a pus capat aşa-numitei crize a "scaunului gol",
declanşată când Franţa a refuzat să-şi ocupe locul în Consiliu începand cu iulie 1965. Compromisul a reprezentat o
recunoaştere a dezacordului existent pe de o parte, între cei care, atunci când era în joc un interes naţional major,
doreau ca membrii Consiliului să facă tot ce le statea în putinţă într-o perioadă de timp rezonabilă pentru a găsi
soluţii pe care să le poată adopta toate părţile fără să-şi încalce interesele reciproce, şi Franţa, pe de altă parte, care
susţinea continuarea discuţiilor până se va ajunge la un acord în unanimitate. Ulterior, alte state membre s-au raliat
punctului de vedere francez, iar Compromisul nu a împiedicat Consiliul să adopte hotărâri în conformitate cu
Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene, care prevede în nenumărate situaţii votul cu majoritate calificată. De
asemenea, nu i-a impiedicat pe membrii Consiliului să-şi continue eforturile de a apropia punctele de vedere înaintea
luării unei decizii de către Consiliu.
7
Chiar dacă Belgia, Luxemburg şi Olanda s-au opus înfiinţării Consiliului European, din cauza temerii că un asftel
de for ar putea contraveni principiilor fondatoare ale Comunităţilor, într-un final au fost convinse de importanţa
proiectului comunitar şi de responsabilitatea statelor pentru a da direcţie acestui proiect.
8
Potrivit art.2 Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi preşedintele Comisiei
Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii afacerilor externe şi de către un membru al Comisiei.
9
Potrivit art.D din Tratatul de la Maastricht, Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte
orientările politice generale ale acesteia, reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi
preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaşi de ministrii afacerilor externe ai statelor membre şi de un membru al
Comisiei. Consiliul European se întruneşte cel puţin de două ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern
al statului membru care deţine preşedinţia Consiliului. Consiliul European prezintă Parlamentului European un
raport după fiecare reuniune, precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.

4
 Astfel, în perioada menţionată au fost organizate, de către şefii de
state şi de guverne ai ţărilor membre ale Comunităţilor Europene, o serie
de întâlniri periodice, în cadrul diferitelor conferinţe la nivel înalt, cu
accent pe caracterul interguvernamental al Comunităţilor Europene,
pentru a satisface interesele politice ale marilor personalităţi ale vremii.
Însă, este adevărut că, înca din primii ani ai funcţionării Comunităţii
Economice Europene, s-a simtit nevoia unor discuţii la cel mai întalt
nivel, cu privire la problemele comunitare cu care se confruntau statele
membre, dar mai ales cu privire la cooperarea politică în cadrul
Comunităţilor europene. Întalnirile din această perioadă au avut un
caracter neregulat, deoarece aveau loc numai cînd era necesar sau dacă
exista un caracter politic mai mult sau mai puţin evident. Astfel, primele
reuniuni la nivel înalt ale şefilor de stat sau de guvern au loc în februarie
şi iulie 1961, la Paris, respectiv la Bonn, fiind mai mult reuniuni
informale ale liderilor Comunităţii. Întalnirea de la Haga, din 1969,
organizată la cererea noului preşedinte francez Georges Pompidou10,
care va da un nou impuls construcţiei comunitare, relansând-o pe baza
binecunoscutei idei de extindere, de aprofundare şi dezvoltare,
ajungându-se la un acord cu privire la admiterea Regatului Unit al Marii
Britanii în Comunitate şi a iniţiat cooperarea în domeniul politicii
externe. Spre deosebire de întalnirile mentionate, altele nu au marcat cu
nimic evoluţia Comunităţilor, spre exemplu reuniunea de la Copenhaga
din 1973, organizată în perioada crizei petroliere, însa care nu a condus
la solidaritatea dorită în acele circumstante, fapt ce a condus la ezitări în
privinţa unui acord în vederea unei acţiuni comune faţă de problema
dezbătută la acea întalnire, şi anume preţul petrolului. Aceste întalniri la
nivel înalt au fost considerate speciale faţă de întâlnirile miniştrilor,
regrupând şefii de stat sau de govern, abordând mai multe domenii de
activitate, de la afacerile propriu-zise ale Comunităţilor, până la
cooperarea în domeniul politicii externe.
 a doua etapă – Consiliul European dintre anii 1974 si 1987

10
Georges Jean Raymond Pompidou, nascut la data de 5 iulie 1911 la Montboudif, Cantal, decedat la data de 2
aprilie 1974 la Paris, a fost un om politic francez. Dupa Charles de Gaulle, el va deveni preşedintele celei de  a
cincea Republici Franceze pe perioada de la 20 iunie 1969 până la moartea sa.

5
 Odată cu întalnirea de la Paris, din decembrie 1974, la iniţiativa
preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing, va marca sfârşit
sistemului întâlnirilor din cadrul conferinţelor şi se va conveni la o nouă
politică necesara, ca urmare a crizei scaunului gol11 şi a problemelor
economice. Noul sistem propus la această întalnire la nivel înalt, oferea
o serie de avantaje în raport cu cel anterior, cum ar fi avantaje legate de
reuniuni ale şefilor de state şi de guverne, care vor fi periodice şi care
vor avea loc de cel puţin de trei ori pe an sau ori de câte ori este nevoie;
este inaugurată denumirea de Consiliu European; atât membrii Comisiei,
cât şi preşedintele acesteia, pot participa la reuniuni; sunt stabilite
obiectivele instituţiei şi rolul ei cu privire la cooperarea politică. Astfel,
între anii 1975 şi 1987 reuniunile Consiliului European au putut lua
decizii cu privire la evoluţia şi funcţionarea Comunităţilor Europene.
Printre deciziile luate în acest interval de timp amintim comprimisul faţă
de contribuţia britanică la bugetul Comunitţăilor europene; crearea
Sistemului monetar european; reluarea proiectului de Uniune Europeană,
fapt ce va anunţa Actul Unic European; aderarea de noi state la
Comunităţiile Europene: Spania, Portugalia şi Grecia. La acel moment,
Consiliul European nu dispune de nicun temei juridic prin Tratate, însă
rolul său de a spori construcţia europeană se va oberva în urmatorii ani.
Astfel, reuniunea de la Fontainbleu din 1984 reuşeşte să deblocheze
situaţia prin adoptarea unor măsuri în agricultură şi în domeniul bugetar,
dar şi prin însărcinarea unui comitet care să prezinte propuneri şi idei
pentru îmbunătăţirea funcţionării cooperării europene dintre statele
membre. Rezultatul nu s-a lasat aşteptat, astfel cu ocazia Consiliului
European de la Milano din 1985 se dezbate raportul acelui comitet şi se
decide cu majoritate de voturi, convocarea unei conferinţe
interguvernamentale cu privire la revizuirea tratatelor, cu precadere la
funcţionarea instituţiilor comunitare, libera circulaţie, politica externa şi
securitate comună.
11
Criza scaunului gol reprezintă perioada celui de-al doilea semestru al anului 1965 cînd, din cauza divergenţelor
legate de trecerea la voturi cu majoritate calificată şi abandonarea votului cu unanimitate în materia stabilirii
preţurilor la produsele agricole, Franţa şi-a retras reprezentanţii din toate reuniunile comunitţăilor europene timp de
şase luni, locul rămânând gol. Acest fapt s-a soluţionat printr-un compromis numit şi Compromisul de la Luxemburg
din ianuarie 1966, când Franţa acceptând trecerea la votul cu majoritate calificată, cu amendamentul ca atunci când
ar fi fost în joc o problemă care vizează interesul naţional al unui stat membru, votul să fie dat cu unanimitate, iar
statul în cauză să aibă drept de veto.

6
  a treia etapa – Oficializarea Consiliului European prin Actul Unic
European
Adoptarea Actului Unic European vine ca un rezultat al lucrărilor
Conferintei interguvernamentale şi intra în vigoare la 1 iulie 1987, act ce
reuneşte într-un singur document modificările aduse Tratatelor
comunitare şi un text referitor la cooperarea în domeniul politicii
externe. Actul Unic European conferă Consiliului European un temei
juridic, oficializându-i existenţa dar anunţând şi membrii ce îl vor
alcîtui. Ulterior, Consiliul adoptă o serie de orientări marcante pentru
evoluţia comunitară, cum ar fi reforma finanţării Comunităţiilor
Europene sau moderarea dezbaterilor ce privire la ceea ce va deveni, în
anul 1992, Tratatul asupra Uniunii Europene, încheiat la Maastricht.
 a patra etapa – Institutionalizarea Consiliului European prin
Tratatul de la Maastricht
Prin Tratatul de la Maastricht se stabileste o uniune bazată pe un
pilon comunitar extins, care abordează crearea unei uniuni economice şi
monetare şi a doi noi piloni, politica externă şi securitatea comună şi
cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne. Acest tratat aduce un
plus Consiliului European deoarece evidenţiază rolul instituţiei, acela de
a da Uniunii impulsurile necesare, definind orientările politice generale
ale Uniunii. Nu în ultimul rând, acelaşi text evidenţiază instituirea unor
relaţii mai strânse cu Parlamentul European, prin prezentarea de către
Consiliul European a unui raport adresat Parlamentului în urma fiecărei
reunion, cât şi a unui raport anual scris cu privire la progresele
înregistrate de Uniunea Europeană. În sfârşit, prin Tratatul de la
Maastricht, Consiliul European devine o instituţie a Uniunii Euroepene
care simbolizează însăşi unitatea instituţională.
 a cincea etapa – Tratatele de la Amsterdam şi de la Nisa
Cu ocazia Consiliului European de la Amsterdam din iunie 1997 au
fost soluţionate şi ultimile chestiuni restante, pentru ca odată intrat în
vigoare la data de 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam să precizeze cu
exactitate competenţele Consiliului European în materie de politică
externă şi de securitate comuna12. Începând cu anul 1999, Consiliul
12
A se vedea art.13 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European defineşte principiile şi orientările generale ale
politicii externe şi de securitate comună, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având implicaţii în material apărării.

7
European începe un proces de reformă, ce va avea în vedere în mod
special extinderea Uniunii Europene.
Astfel, după întalnirile de la Helsinki din decembrie 1999, Goteborg
din iunie 2001 şi Barcelona din martie 2002, în care se dezbat atent
aceste teme, Consiliul European se întruneşte în iunie 2002 la Sevilla şi
aprobă măsurile concrete aplicabile, fără ca Tratatele să sufere vreo
modificare, cu privire la pregătirea, desfăşurarea şi acţiunile ulterioare
lucrărilor Consiliului European13.
 ultima etapa – Consiliul European devine o instituţie
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatelor existente intra in
vigoare la 1 decembrie 2009 şi vine ca urmare la Consiliului European
din iunie 2007, atunci când s-a ajuns la un acord asupra unei conferinţe
interguvernamentale, convocată în vederea modificarii Tratatelor
existente. Acest tratat acorda Consiliului European statutul de instituţie,
ceea ce implica faptul că acesta face obiectul tuturor dispoziţiilor
aplicabile institutţilor Uniunii Europene. În calitate de instituţie nouă,
Consiliul European adoptă propriul regulament de precedură, care
prevedea şi o preşedenţie stabilă cu un preşedinte ales de către membrii
săi, pentru doi ani şi jumatate, mandat ce poate fi doar o singură dată
reinnoit. Consiliul European14 sta la baza tuturor deciziilor majore care
sunt adoptate de către Uniunea Europeană, pentru a face fata
provocarilor interne si internationale cu care aceasta se confruntă, în
domeniul economic, financiar şi monetar, al extinderii, al cooperarii
pentru dezvoltare şi al relaţiilor internaţionale.
Consiliul European este instituţie oficială a Uniunii Europene care
reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene, preşedintele Comisiei Europene15 şi preşedintele Consiliului
European, la întruniri participând şi Înaltul Reprezentant al Uniunii

Consiliul European stabileşte strategiile comune care vor fi puse în aplicare de către Uniune, în domeniile în care
statele membre au interese comune importante.
13
Declaraţia nr.22 anexa la Actul final al Tratatului de la Nisa – 26 februarie 2000 – „Incepand cu 2002, La
Bruxelles la avea loc o reuniune a Consiliului European pe parcursul fiecarei presedentii. De la data la care Uniunea
Europeana va avea optsprezece membri, toate reuniunile Consiliului European vor avea loc la Bruxelles”
14
Acesta ocupa un rol strategic în procesul de dezvoltare al Uniunii, care i-a fost atribuit prin Tratatul de la
Maastricht şi a fost confirmat prin Tratatul de la Lisabona.
15
Propune cu majoritate Parlamentului European un candidat la funcţia de preşedinte al Comisiei şi numeşte
Comisia Europeană. A se vedea art .17 (7) şi 18 din T.U.E.

8
pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate 16, însă fără putere
decizională. Întrunirile Consiliului European sunt prezidate de către
preşedintele sau/şi au loc cel puţin de 4 ori pe ani, la sediul central al
Consiliului Uniunii Europene de la Bruxelles. Deşi Consiliul European
nu are nicio putere legislativă oficială, acesta este investit cu definirea
strategiilor şi priorităţilor politicilor generale pe care Uniunea ar trebui
să le abordeze. Prin acest dublu rol pe care Consiliul European îl deţine,
se pot observa atribuţiile conferite acestuia, şi anume, ajută Uniunea
Europeană cu impulsuri necesare, pentru ca aceasta să se dezvolte şi
aduce în prim plan orientările ăi priorităţile politice generale, fără a
exercita funcţii legislative, conduce la derularea procedurilor de
revizuire ordinară17 şi de revizuire simplificată18 cu privire la Tratatele de
înfiinţare şi funcţionare ale Uniunii Europene.
Consiliul European19 identifică interesele strategice ale Uniunii,
stabileşte obiectivele şi defineşte orientările generale ale politicii externe
şi de securitate comune, inclusiv în ceea ce priveşte chestiunile având
implicaţii în materie de apărare, luând deciziile necesare. În cazul în care
evoluţia internaţională o impune, preşedintele Consiliului European
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European pentru a
defini liniile strategice ale politicii Uniunii în raport cu această evoluţie.
Totodată, Consiliul elaborează politica externă şi de securitate comună,
adoptând deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare a
acesteia, pe baza orientărilor generale şi a liniilor strategice definite de
Consiliul European. Consiliul şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate asigură unitatea, coerenţa şi
eficienţa acţiunii Uniunii. Politica externă şi de securitate comună este

16
A se vedea art .18 din T.U.E., potrivit căruia Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European poate pune capăt mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
17
A se vedea art. 48 din T.U.E., potrivit căruia Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia
poate prezenta Consiliului proiecte de revizuire a Tratatelor, care pot viza, printre altele, fie extinderea, fie reducerea
competențelor atribuite Uniunii prin Tratate, şi sunt transmit Consiliului European de către Consiliu și se notifică
parlamentelor naționale.
18
Cu privire la procedurile de revizuire simplificate, Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau
Comisia poate prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a dispozițiilor părții a treia
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.
19
A se vedea art.26 din T.U.E.

9
pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând
mijloacele naţionale şi ale Uniunii.
Presedintele Consiliului European este ales de către membrii
acestuia pe baza unui mandat oficial de doi ani şi jumatate, cu opţiunea
de a fi reînoit o singură data. Funcţia de preşedinte este aleasă cu
majoritate calificată din partea membrilor Consiliului European. Printre
atribuţiile 20 preşedintelui, menţionăm următoarele:
 prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
 asigură pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului European,
în cooperare cu preşedintele Comisiei şi pe baza lucrărilor
Consiliului Afaceri Generale;
 acţionează pentru facilitarea coeziunii şi a consensului în cadrul
Consiliului European;
 prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Preşedintele Consiliului European asigură, la nivelul său şi în
această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare
la politica externă şi de securitate comună, fără a aduce atingere
atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, neputând exercita un mandat naţional. Totodată
Preşedintele Consiliului European asigură la nivelul său şi în aceasta
calitate, reprezentarea externă a Uniunii Europene în probleme
referitoare la politica externă şi de securitate comună.

Consiliul sau Consiliul Uniu

nii Europene

Consiliul Uniunii Europene reprezintă forul în cadrul căruia se

reunesc miniştrii din statele membre ale Uniunii Europene, pentru a
implementa şi a adopta acte legislative, dar şi pentru a coordona
politicile comunitare. Instituţia a apărut pentru prima dată în
cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, purtând
denumirea de Consiliul Special de Miniştri, înfiinţată pentru a

20
A se vedea art. 9 B din Tratatul de la Lisabona.

10
contrabalansa Înalta Autoritate, ce deţinea puterea executivă
supranaţională, actual Comisie Europeană. 
Consiliul original avea puteri limitate, potrivit cărora problemele
legate de cărbune şi oţel aparţineau Înaltei Autorităţii, acordul
Consiliului fiind necesar numai asupra deciziilor din afara celor două
domenii, prin urmare, Consiliul examina numai activitatea Înaltei
Autorităţi, pentru ca în 1957, prin Tratatele de la Roma să i-a naştere alte
două noi comunităţi, care să funcţioneze împreună cu ele două noi
comitete create, Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi
Consiliul Comunităţii Economice Europene.  În 1965, Consiliul a fost
lovit de criza scaunului gol, din cauza dezacordurilor dintre preşedintele
francez Charles de Gaulle şi propunerile agricole ale Comisiei, Franţa
ajunge sa boicoteze toate şedinţele Consiliului, aspect care a oprit
lucrările Consiliului până la momentul soluţionării impasului, în anul
următor de prin Compromisul de la Luxemburg21.
În anul 1993, Consiliul a adoptat numele de Consiliul Uniunii
Europene, după înfiinţarea Uniunii Europene prin Tratatul de la
Maastricht, Tratatul consolidează funcţionarea Consiliului, adăugând
mai multe elemente interguvernamentale în cadrul celor trei
piloni comunitari. Cu toate acestea, în acelaşi timp, Parlamentul şi
Comisia au fost întărite în interiorul pilonul comunitar, pentru a reduce
capacitatea Consiliului de a acţiona în mod independent, astfel, Consiliul
Uniunii Europene se comporta ca una din cele două camere ale
legislativului Uniunii Europene, cealalta camera fiind Parlamentul
European. Totodată, Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul
European deţin puterea bugetară, ba chiar având un control mai mare
faţă de Parlamentul European asupra coordonării macroeconomice şi
politicii externe.
Cu privire la componenţa Consiliului Uniunii Europene, acesta are
în alcatuirea sa câte un reprezentant la nivel ministerial din fiecarui stat
membru al Uniunii Europene. Compoziţia reuniunilor Consiliului
Uniunii Europene variază în funcţie de problemele abordate la momentul
întâlniilor. Din punct de vedere juridic, Consiliul Uniunii Europene
21
Potrivit Tratatului de fuziune din 1967, Consiliul Special de Miniștri și Consiliul celor două comunităţi au fost
unite într-un singur consiliu, cel al Comunităților Europene.

11
reprezintă o singură entitate, practice însă, acesta este împărţit în mai
multe formaţiuni distincte ale Consiliului22. Fiecare configuraţie a
instituţiei în discuţie are în subordine câte un domeniu diferit, şi este
compusă din miniştri din fiecare guvern de stat respunsabili pentru
respectivele domenii. Catedra fiecărei configuraţii în parte a Consiliului
este deţinută de membrul din partea statului care deţine preşedinţia. În
prezent, există zece formaţiuni, printer care menţionăm:
- Afaceri Generale (CAG) – Consiliul Afaceri Generale
coordonează activitatea Consiliului, pregăteşte reuniunile Consiliului
European şi se ocupă de problemele pe care le traversează formaţiunile
Consiliului Uniunii Europene. Tot acesta, în colaborare cu Comisia
Europeană, asigură coerenţa şi continuitatea lucrărilor diferitelor
formaţiuni ale Consiliului; statele membre, aflate la preşedenţia
Consiliului, iau toate masurile necesare pentru organizarea şi buna
desfaşurare a lucrarilor Consiliului.
- Afaceri Externe (CAE) – Consiliul Afaceri Externe este aflat sub
conducerea mai degraba a Înaltului Reprezentant, decât a preşedinţiei
Consiliului şi gestionează politica externă şide securitate comună,
politica de securitate şi apărare comună, comerţul şi dezvoltarea
acestuia.
- Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin) – Consiliul Afaceri
Economice si Financiare este compus din miniştrii economiei şi de
finanţe din statele membre ale Uniunii Europene, ocupându-se în mod
principal cu problemele care privesc situaţiile economice şi financiare
din zona euro, alcătuit dintr-un grup de miniştrii ai căror state membre
au adopta moneda Euro.
- Agricultură şi Pescuit (Agrifish) – In componenşa acestui Consiliu
se regăsesc miniştrii statelor membre care au în subordine agricultura şi
pescuitul, aspectele ce se dezbat în cadrul formaţiunilor, sunt cele legate
de politica agricolă comună, politica comună în domeniul pescuitului,
22
Art. 16 alin. 6 T.U.E. – „ Consiliul se întrunește în cadrul diferitelor formațiuni, lista acestora fiind adoptată în
conformitate cu articolul 236 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Consiliul Afaceri Generale
asigură coerența lucrărilor diferitelor formațiuni ale Consiliului. Acesta pregătește reuniunile Consiliului European
și urmărește aducerea la îndeplinire a măsurilor adoptate, în colaborare cu președintele Consiliului European și cu
Comisia. Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în conformitate cu liniile strategice
stabilite de Consiliul European, și asigură coerența acțiunii Uniunii.”

12
silvicultura, agricultura ecologică, siguranţa alimentelor şi a furajelor,
seminţelor, pesticidelor.
- Justiţie şi afaceri interne (JAI) – Această configuraţie reuneşte
miniştrii de justiţie şi miniştrii de interne din statele membre.
- Ocuparea Forţei de Muncă, Politică Socială, Sănătate şi
Consumatori (EPSCO) – Componenţa configuraţie este bazată pe
ministrii ce au sub conducerea lor ocupărea forţei de muncă, protecţia
socială, protecţia consumatorilor, sănătatea şi protecţia drepturilor
consumatorilor
- Competitivitate (COCOM) – Configuraţa a fost creată în iunie
2002 prin fuziunea a trei configuraţii anterioare, piaţa internă, industria
şi cercetarea. În funcţie de punctele de pe ordinea de zi, această
formaţiune este compusă din miniştrii responsabili pentru domenii cum
ar fi afacerile europene, industrie, turism şi de cercetarea
ştiinţifică. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Uniunea Europeana a dobândit competenţe şi în materie de spaţiu,
aşadar politica spaţială a fost atribuită Consiliului de Competitivitate.
- Transport, Telecomunicaţii şi Energie (TTE) –a fost creatî în iunie
2002, prin fuziunea a trei politici, compoziţia variază în funcţie de
elementele specifice de pe ordinea sa de zi şi se întruneşte aproximativ o
dată la fiecare două luni.
- Mediu (ENVI) – Formaţiune ce este compusaă din miniştrii de
mediu, care se întâlnesc de patru ori pe an.
- Educaţie, Tineret, Cultură şi Sport (EYC) – Formaţiune compusă
de domenii cum sunt: educaţia, cultura, tineretul, alcătuită din miniştrii
din domeniul sportului, se întruneşte de trei sau patru ori pe an.
Pe langa aceste Consilii Speciale, mai exista şi Comitetul Politic şi
de Securitate (COPS) ce reuneşte ambasadorii statelor membre, pentru a
monitoriza acele situaţii internaţionale şi pentru a defini anumite aspect
din cadrul Politicii de Securitate şi de Apărare Comună, în special în
situaţii de criză. Consiliul European este similar cu şi configuraţie cu cea
a Consiliului Uniunii Europene, funcţionand într-un mod asemănător,

13
însă fiind compus din lideri naţionali, şefi de guvern sau de stat, având
propriul preşedinte23. 
Cu privire la preşedinţia Consiliului, aceasta nu reprezintă o simplă
poziţie sau post, fiind deţinută de guvernul unui stat membru, la fiecare
şase luni, aceasta se roteşte între state, într-o ordine prestabilită de către
membrii Consiliului, care să permită fiecărui stat să prezideze
organismul24. Astfel, Consiliul se întruneşte în diferite configuraţii, prin
urmare componenţa acestuia poate suferi modificări în funcţie de
problematica pusă în dezbatere, iar persoana care asigură preţedinţia
Consiliului va fi întotdeauna membrul trimis de statul care deţine
preşedinţia. De asemenea, un delegat din următoarea Preşedinţie asistă,
membrul care prezidează, şi poate lua conducerea dacă este solicitat 25,
rolul preşedinţiei nu este doar administrativă 26, ci şi politică27. De
asemenea, presedentia28 joacă un rol distinct în reprezentarea Consiliului
în cadrul Uniunii Europene dar şi pe plan internaţional.
Referitor la atribuţiile Consiliului Uniunii Europene, Consiliul
Uniunii Europeane are printre competenţe şi adoptarea actele normative
de drept unional şi atribuţia de a conferi Comisiei obligaţiile de
executare a normelor stabilite de Consiliu, acesta fiind principalul
organism legislativ al Uniunii Europene; coordonează politica
economică generală a statelor membre; reprezintă Uniunea Europeană şi
încheie în numele acesteia, acorduri internaţionale cu alte state sau
organizaţii internaţionale; alături de Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul
23
Scopul acestui organismului este acela de a da un impuls Uniunii Europene, preocupându-se de problemele
majore, cum ar fi numirea președintelui Comisiei Europene care ia parte la reuniunile organismului.
24
Începând cu anul 2007, deși numai unul deține în mod oficial președinția pentru perioada normală de șase luni,
trei state membre cooperează pe parcursul celor optsprezece luni pe o agendă comună.
25
Exista însa şi excepţii, cum ar fi în cazul Consiliul Afacerilor Externe, care a fost prezidat de Înaltul Reprezentant
de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
26
Din punct de vedere administrative, este responsabilă pentru procedurile și organizarea activității Consiliului în
timpul mandatului său, incluzând şi citarea Consiliului Uniunii Europene în vederea unor întalniri.
27
Din punct de vedere politic, are rolul de a rezolva cu succes problemele dezbatute în cadrul Consiliului, incluse pe
ordinea de zi a Consiliului, comunicarea acesteia se face cu 14 zile înainte de data şedinţei şi bineinteles conducerea
sedinţelor.
28
Presedenţiile Consiliului Uniunii Europene în perioada 2014 – 2020 sunt: Grecia (ianuarie-iunie 2014), Italia
(iulie-decembrie 2014), Letonia (ianuarie-iunie 2015), Luxemburg (iulie-decembrie 2015), Ţările de Jos (ianuarie-
iunie 2016), Slovacia (iulie-decembrie 2016), Malta (ianuarie-iunie 2017), Regatul Unit (iulie-decembrie 2017),
Estonia (ianuarie-iunie 2018), Bulgaria (iulie-decembrie 2018), Austria (ianuarie-iunie 2019), România (iulie-
decembrie 2019) şi Finlanda (ianuarie-iunie 2020).

14
Uniunii; adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în aplicare
a politicii externe şi de securitate comună, nu în ultimul rând,
coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsuri pentru buna
cooperare poliţienească şi juridică în domeniul penal.
Cu privire la sistemul de vot al Consiliului Uniunii Europene 29,
acesta hotărăşte cu majoritate calificată, doar dacă Tratatele nu dispun
altfel. Votarea este anunţată de către preşedinte iar pentru ca un proiect
de act legislativ să treacă de votare, trebuie atinse trei criterii distincte, şi
anume:
 50 % +1 – pentru propunerile venite din partea Comisiei Europene,
sau 67% - pentru celelalte cazuri din membrii Consiliului;
 74 % din totalul numarului de voturi;
 62 % din populaţia Uniunii Europene – criteriu verificat numai
dacă vreun membru al Consiliului îl cere să fie verificat.
Precizăm că, în privinţa votului majoritar calificat nu se aplică
regula egalităţii, ci regula votului ponderat, potrivit căreia fiecare stat
membreu deţine un anumit număr de voturi în funcţie de importanţa
politică, economică, teritorială şi demografică. Cel din urmă Tratat,
Tratatul de la Lisabona a prevăzut o schimbare de vot începând cu data
de 1 noiembrie 2014, şi anume majoritatea calificată va fi obţinută cu cel
puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând 15 dintre state şi
reprezentând state ce întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii
Europene30.

Comisia Europeană

Comisia Europeană31 reprezintă organismul executiv al Uniunii,

derivând din una din cele 5 instituţii create în sistemul supranaţional al
Comunităţilor Europene, a funcţionat încă din 1951 sub denumirea de
Înaltă Autoritate în cadrul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

29
Consiliul este alcătuit din miniştrii din statele membre ce fac obiectul discuţiei.
30
Desi majoritatea membriilor Consiliului sunt membrii unui partid politic la nivel naţional, poate chiar şi la nivel
European, Consiliul este alcătuit pentru a reprezenta statele membre ale Uniunii Europene, şi nu interesele partidelor
politice.
31
Cătălin Andruş, Dreptul Uniunii Europene, ed a II-a curs universitar, ed. SITECH, Craiova, 2014, p.173-179.

15
Oţelului, suferind modificări în timp, în privinţa competenţelor şi a
componenţei, implicand cele trei Comunităţi.
Prima Comisie Europeană, denumită Înalta Autoritate a fost un
organism executiv supranaţional32, deşi în anul 1958 Tratatul de la Roma
instituie două noi comunităţi, şi anume Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, organele
administrative ale celor două iau denumirea de comisii33 şi nu de Înaltă
Autoritate. Cele trei organisme, denumite colectiv executivele europene,
au coexistat până în iulie 1967, când intră în vigoare Tratatul de fuziune,
ce le combinat într-o singură administraţie sub preşedenţia lui Jean Rey.
Comisia Rey, cum mai este denumită, a finalizat un important obiectiv,
şi anume uniunea vamală a Comunităţilor în 1968, susţinând pentru un
Parlament European mai puternic, ales direct de cetăţenii comunităţii.
Viitoarele comisii, Malfatti şi Mansholt care au urmat, au militat
pentru realizarea unei cooperări monetare şi pentru prima extindere a
Uniunii Europene către nord. O data cu extinderea, Comisia a crescut ca
numar de membri, care sub conducerea lui Orteli s-a confruntat cu o
primă situaţie de instabilitate internaţională economic 34. Comisia
Europeana, a fost construită, înca din faze incipiente, să poată acţiona ca
o autoritate supranaţională, independentă de guvernele naţionale.
În privinţa componenţei şi al statutului membrilor săi, Comisia
Europeană poate fi considerată un guvernul unional, calificările aduse
acestui organ a fost diverse, de-a lungul timpului, de la accepţiunea lui
Charles de Gaulle, care susţinea ca această instituţie este doar
secretariatul în Europa Patriilor, până la susţinerea variantei de guvern
federal într-un stat federal european, cum Wlater Hallstein declara,
Comisia avea ca scop principal acela de a asigura fiecarei Comunităţi,
identitatea sa proprie, punand în valoare interesele comunitare mai
presus de interesele statelor membre.
Prin Tratatul de la Nisa se prevede că, atunci când numarul statelor
membre depăşeşte 18, fiecare stat să trimită un comisar, iar când
32
În activitate din data de 10 august 1952, la Luxemburg.
33
Primele comisii au fost conduse de Louis Armand din partea Euroatom, respectiv Walter Hallstein din partea
Comunităţii Economice Europene.
34
Reprezentarea externă a Comunităţii a facut un pas înainte o dată cu alegerea ca preşedinte al Comisiei, a lui Roy
Jenkins, acesta devenind ulterior primul preşedinte care participa la Summitul G8 din partea Comunităţii.

16
numarul va depăşi 27 de state membre, acestea să trimită prin rotaţie
comisarii35. Modificările operate de Tratatul de la Lisabona prevăd,
începand cu 1 noiembrie 2014, ca instituţia Comisiei să aibă în
componenţă un numar de membri corespunzător cu doua treimi din
numarul statelor member, acţionând ca o autoritate independentă
supranationala separata de guvernele naţionale, fiind descrisă ca fiind
singurul organism plătit să gândească European, membrii sunt propusi
de guvernele statelor membre, câte unul din partea fiecareia, cu obligaţia
să funcţioneze independent şi neutru fără să fie influenţaţi de guvernele
care îi numesc.
Legat de procedura de numire a Comisiei, în termen de şase luni de
la alegerea membrilor Parlamentului European, şefii de state şi de
guverne ai statelor membre cad de acord asupra numelui viitorului
preşedinte al Comisiei, care împreună cu guvernele statelor membre,
desemnează celelalte persoane pe care intenţionează să le numească
drept membrii ai Comisiei. De asemenea, preşedintele şi membrii
Comisiei desemnaţi potrivit procedurii de mai sus, sunt supuşi spre
aprobare Parlamentului European iar după aprobare, preşedintele şi
ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi de Consiliu European. De
asemenea, membrii Comisiei Europene, numiţi pentru o perioadă de
cinci ani, au posibilitatea ca mandatul lor să fie reînnoit, mandatul
preşedintelui Comisiei fiind tot de cinci ani.
Din punct de vedere politic, Comisia răspunde în faţa Parlamentului
European, care are posibilitatea să o demită prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură. Preşedintele Comisiei este figura cea mai proeminentă a
Uniunii Europene, cea mai mediatizată persoană din angrenajul
instituţional comunitar. Nu este de mirare, aşadar, că toate comisiile care
au funcţionat până în prezent au purtat numele preşedinţilor lor – de
exemplu – Comisia Jenkins, Comisia Thorn, Comisia Delors, Comisia
Santer, Comisia Prodi, Comisia Barroso. Teoretic, preşedintele Comisiei
are rol administrativ şi protocolar, reprezentând Comisia în faţa
celorlalte instituţii comunitare, precum şi în relaţiile cu terţii. Influenţa
preşedintelui poate fi însă, în practică, destul de mare, fapt demonstrat
35
Pânaâă la data de 31 octombrie 2014, Comisia a fost compusă din câte un resortisant al fiecarui stat membru,
inclusiv preşedintele şi Înaltul Reprezentant al Uniunii europene.

17
de perioada Delors, şi confirmat prin modificarea Regulamentului intern
al Comisiei, prin care sunt recunoscute largi puteri discreţionare
preşedintelui în atribuirea sarcinilor în interiorul instituţiei şi în
revizuirea acestora. Continuând pe linia acestei orientări, Tratatul de la
Nisa a întărit rolul preşedintelui Comisiei europene în raport cu ceilalţi
comisari: el defineşte orientările politice şi organizarea internă a
Comisiei, asigurând coerenţa, eficacitatea şi colegialitatea acţiunilor
acesteia şi numeşte vicepreşedinţii Comisiei. Vicepreşedinţii, în număr
de opt, sunt desemnaţi de către preşedinte, dintre comisari36.
Membrii Comisiei îşi exercită funcţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii, nu solicită şi nu acceptă instrucţiuni de
la nici un guvern şi de la nici un alt organism. Independenţa membrilor
Comisiei reprezintă o obligaţie şi pentru statele membre, în sensul că
fiecare dintre ele se angajează să respecte această independenţă şi să nu
caute să-i influenţeze pe membrii Comisiei în execuţia sarcinilor lor. Pe
durata exercitării funcţiilor lor, membrii Comisiei nu pot să exercite vreo
activitate profesională, remunerată sau nu.
Mandatul membrilor Comisiei încetează la expirarea mandatului
propriu-zis, prin deces, demitere, demitere individuală 37 sau de bloc38. În
cazul decesului, demisiei sau demiterii unui membru, Consiliul, cu votul
unanim, fie va hotărî înlocuirea celui în cauză cu o altă persoană pentru
durata de mandat care a mai rămas de executat, fie, în situaţiile în care
mandatul se apropie de final, va decide că nu mai este cazul să facă o
astfel de înlocuire. Dacă preşedintele Comisiei a decedat sau şi-a dat
demisia, înlocuirea lui pentru restul de mandat este obligatorie.
Demiterea unui membru al Comisiei se hotărăşte de către Curtea de
Justiţie în situaţiile în care se constată că persoana în cauză şi-a încălcat
obligaţiile asumate la preluarea funcţiei, nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare pentru exercitarea mandatului sau a comis o faptă de
culpabilitate gravă.

36
Vicepreşedinţii au ca rol suplinirea preşedintelui atunci când împrejurările o cer.
37
În cazul demisiei voluntare sau în cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al Comisiei,
acesta va fi înlocuit cu alt comisar, pentru perioada de mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor
membre.
38
În cazul votării unei moţiuni de cenzură de către Parlament se poate ajunge la o demisie în bloc a Comisiei.

18
 Membrii Comisiei se bucură de privilegiile şi imunităţile înscrise
în Protocolul cu privire la privilegiile şi imunităţile Comunităţilor
europene din anul 1965, printer care menţionăm imunitatea de jurisdicţie
pentru actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor comunitare, care se
poate extinde şi după încetarea funcţiilor comunitare, în concordanţă cu
menţinerea responsabilităţilor de către foştii funcţionari sau agenţi
comunitari; scutire de impozite naţionale asupra salariilor şi altor sume
băneşti acordate de comunităţi. Componenţa Comisiei Europene este
structurata în jurul celor 28 de comisari europeni, care formeaza
Colegiul Comisiei, fiecare având în subordine câte un cabinet alcătuit
din funcţionari administrativi, specialişti. Totodată, Comisia, ca şi
instituţie, cuprinde direcţiile generale39 care sunt conduse de membrii
aceştia, asemănătoare ministerelor din guvernele nationale.
Referitor la atribuţiile Comisiei europene precizăm în primul rând,
iniţiativa legislativă, potrivit căreia instituţia formulează propuneri,
recomandări şi avize pe această linie, iniţiază dezvoltarea legislaţiei
comunitare, făcând propuneri legislative Parlamentului şi Consiliului
Uniunii Europene, trebuie să ţină seama de principiul subsidiarităţii,
dacă problema respectivă nu se poate rezolva mai bine la nivel local,
regional sau naţional.
Concepută ca o instituţie ce dă mişcare integrării europene, Comisia
europeană este însărcinată cu o misiune generală de iniţiativă, pe baza
propunerilor înaintate de aceasta, Consiliul Uniunii Europene, singur sau
împreună cu Parlamentul European poate adopta de cele mai multe ori
acte normative. Aşadar, Comisia dispune de un monopol al iniţiativei în
cadrul U. E., deoarece Consiliul nu poate să delibereze decât pe baza
unei propuneri a acesteia, cu posibilitatea de a-şi retrage propunerea atât
timp cât Consiliul nu a statuat. Modificarea propunerii se poate face de
către Comisie pe tot parcursul procedurii de adoptare a unui act
normative iar în cazul retrageriiacesteia, trebuie motivată fiind necesară
informarea Parlamentului European ori de câte ori este implicată
procedura de consultare a acestuia. Consiliul, însă, poate acorda un
imbold Comisiei, în ceea ce priveste funcţia de iniţiativă legislativă,
39
Fiecare direcţie generală are în structura sa divizii, acestea reprezentând unităţile de baza ale structurii
administraţieiunionale.

19
atunci când există posibilitatea de a-i cere acesteia să efectueze toate
studiile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor
comune şi să-i prezinte toate propunerile corespunzătoare. Practic,
propunerile Comisiei sunt pregătite în cadrul departamentelor sale
administrative, ulterior fiind supuse comisarilor pentru examinare şi
adoptare, motiv pentru care, în cadrul departamentelor Comisiei, se
apelează în mod frecvent la experţii independenţi. De asemenea, sunt
solicitate să îşi exprime opiniile Comitetele consultative alcătuite din
reprezentanţi ai mediilor socio-profesionale europene.
În al doilea rând, Comisia europeană40 supraveghează din punct de
vedere legislativ – veghează la respectarea, interpretarea şi aplicarea
corectă a Tratatelor, alături de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene. Motiv pentru care, Tratatele originale însărcinează Comisia
Europeană să vegheze la aplicarea acestora, acordându-i în acest scop
atât puteri specifice, cât şi misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie
împotriva acelui stat care nu respect Tratatele iar pentru a-şi îndeplini
funcţia de gardian al acestora, poate cere informaţii statelor,
întreprinderilor sau persoanelor fizice, în scop preventiv sau de
informare, beneficiind şi de o putere de aplicare a unor sancţiuni41, în
special întreprinderilor care încalcă regulile concurenţei.
Cu privire la puterea de execuţie42, Comisia exercită competenţele
conferite de Consiliul Uniunii Europene, execuţia bugetului Uniunii
Europene, aplicarea legislaţiei, a programelor şi a politicilor comunitare.
Menţionăm că, până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul
deţinea atât puterea legislativă cât şi pe cea executivă, Comisia neputând
să ia măsuri de execuţie decât în urma unei abilităţi date de Consiliu,
deşi Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, cel care
pune în executare actele normative emise de Consiliul Uniunii Europene
sau de acesta în codecizie cu Parlamentul European. Domeniile în care
Comisia  are putere normativă subordonată, de executare, conform
tratatelor, fac referire la implementarea bugetului comunitar, la uniunea
40
Prin exercitarea acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare,
Comisia a fost denumită şi gardian al Tratatelor.
41
Amenzi sau plata unor penalităţi.
42
În exercitarea acestei atribuţii Comisia Europeană dispune de putere normativă proprie, putând adopta
regulamente, directive şi decizii, precum şi recomandări sau avize.

20
vamală, la domeniul concurenţei europene, la funcţionarea pieţei
commune, cu excepţia agriculturii sau la gestiunea fondurilor
comunitare.
Consiliul43 a fixat modalităţile de exercitare a competenţelor de
executare conferite Comisiei, prin intermediul a trei tipuri de comitete
care să reprezinte interesele guvernelor naţionale în relaţiile cu Comisia
iar modificarea procedurilor44 raporturilor stabilite între Comisie şi
Comitete45, a fost denumită comitologie.
Referitor la funcţia de decizie, Comisia are putere de decizie proprie
şi ia parte la adoptarea actelor de către Consiliul European şi
Parlamentul European, având atât competenţă de executare, cât şi
competenţă decizională, poate să elaboreze regulamente, să emită
directive sau să adopte decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct
prin dispoziţiile Tratatelor sau prin delegare de competenţă de către
Consiliu. Comisia beneficiază de un înalt grad de autonomie,
exercitându-şi atribuţiile, în special în domeniul politicii concurenţiale şi
al controlului aplicării politicilor commune, administrează bugetul
Uniunii Europene şi fondurile speciale ce îi sunt atribuite 46, şi poate lua
şi măsuri protecţioniste47. Astfel, Comisia, după consultarea Comitetului
monetar, poate autoriza un stat membru a cărui piaţă de capital este în
dificultate, să adopte măsuri protecţioniste ale căror condiţii sunt
predefinite de Comisie, în eventualitatea unui dezechilibru al balanţei de

43
Prin Decizia nr. 87/373 din 13 iulie 1987.
44
Aspect prevăzut şi de Actul Unic European.
45
Aceste comitete sunt: Comitetele consultative, Comitetele de gestiune şi Comitetele de reglementare, Comitetele
sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de
avizare a iniţiativelor acesteia, Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor consultative. Comisia nu
are altă obligaţie decât de a solicita şi a analiza avizul emis de un comitet. În cazul unui dezacord între Comisie şi
Comitet, puterea de decizie aparţine Comisiei. Aceste comitete sunt solicitate în deciziile privind realizarea pieţei
commune, Comitetele de gestiune pot interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul Politicii
Agricole comune (de exemplu: Comitetul de gestiune pentru zahăr). În funcţie de rezultatul votului, în cadrul
comitetului există două posibilităţi: în cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă, iar în cazul
avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritatea calificată, alte măsuri de execuţie decât
cele propuse de Comisie, Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul reglementărilor privind
produsele alimentare (exemplu: comitetul permanent pentru industria alimentară). Procedura de consultare a
acestora presupune două modalităţi: în cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de implementare stabilită;
în cazul avizului negativ, este sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Comisiei cu votul majorităţii calificate,
sau o poate modifica în unanimitate.
46
Fondul Social European, Fondul Agricol European de Garanţie şi Orientare.
47
Definim ca fiind măsură protecţionistă, acea măsură temporară, excepţie de la tratate, fiind adoptată de statele
membre în acord cu Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite la un moment dat.

21
plăţi, Comisia poate autoriza un stat membru să adopte măsurile
considerate necesare pentru redresarea situaţiei.
Din punct de vedere al relaţiilor internaţionale cu terţii, Comisia este
abilitată în domeniul reprezentării interne şi internaţionale a Uniunii
Europene, ceea ce ii da posibilitatea de a negocia acorduri internaţionale
între Uniunea Europeană şi alte ţări. Comisia reprezintă Uniunea
Europeană în relaţiile cu statele nemembre şi organismele internaţionale
iar în interiorul Uniunii, reprezintă interesul comunitar, în raport cu
persoanele fizice sau juridice, cu celelalte instituţii comunitare sau cu
statele member, fiind abilitată să acţioneze în aşa fel încât, interesul
comunitar să primeze în faţa intereselor statelor member, motiv pentru
care, rolul său este cu atât mai dificil, cu cât, necesită negocieri
prealabile adoptării oricărei iniţiative legislative cu statele membre, cât
şi medierea acestora dintre statele membre.
Ca reprezentant pe plan extern al Uniunii, Comisia negociază
tratatele internaţionale încheiate de Uniune, fiind împuternicită de
fiecare dată de către Consiliul Uniunii Europene printr-o decizie de
negociere, ulterior, Consiliul Uniunii Europene ratifică acordul
internaţional, votând de regulă cu majoritate calificată, cu excepţia
acordurilor de asociere sau aderare, care trebuie votate cu unanimitate.
Comisia reprezintă unul dintre cele mai importante organisme
comunitare, organul executiv al Uniunii Europene, cu rol principal în a
promova interesul comunitar şi să asigurare implementarea acestuia.

Parlamentul European48

Parlamentul European este adunarea reprezentativă a 374 milioane

de locuitori ai Uniunii Europene şi după extinderea Uniunii din 2004 la
450 de milioane de europeni. În mare, tendinţele europene din statele
membre se reflectă în fracţiunile politice de pe scena europeană, având
trei puterideosebite. Astfel, puterea legislativă reprezintă adoptarea
legilor europene, foi de parcurs, ordonanţe, decizii, asigurându-se
adoptarea într-o formă democrată a textelor legilor. În al doilea rând,
48
Parlamentul European nu deţine nici un drept al iniţiativei legislative, deci nu poate să voteze pentru un proiect
propriu de lege.

22
Parlamentul49 deţine puterea bugetară, prin intermediul căreia poate să
influenţeze asupra cheltuielilor comunităţii, şi nu în ultimul rând
Parlamentul deţine puterea de supraveghere democratică, exercitată
asupra Comisiei Europene.
Parlamentul European este ales odată la 5 ani, în cadrul alegerilor
din iunie 2004, participând aproximativ 160 de milioane de cetăţeni din
25 de ţări, reprezentând 46% din persoanele cu drept de vot 50. La 26
septembrie 2005, un număr de 35 de parlamentari români şi 18 bulgari
au primit statutul de observator în Parlamentului European, putând
participa fără drept de vot la toate şedinţele parlamentare iar înceăpând
cu anul 2009, numărul de mandate al tuturor parlamentarilor vor fi
reduse, inclusiv a celor români care vor avea numai 33 de mandate, însă
aceştia vor primi drepturi depline în parlament.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Instituţie unională cu rol jurisdicţional, Curtea de Justiţie 51 are

sediul la Luxemburg52, unica instituţie de control judiciar pentru cele trei
comunităţi europene, de la înfiinţarea acestora, până azi, organizarea şi
funcţionarea acesteia este reglementată în Protocolul asupra Statutului
Curţii şi în regulamentul de procedură. Judecătorii, avocaţi generali şi
grefierul sunt obilgaţi să domicilieze la Luxemburg, acolo unde Curtea
îşi are sediul legal, pe toată durata mandatului. Ca şi sistem de
organizare al Curţii, aceasta numără grefa53, secretariatul juridic54,
departamentul de cercetare şi documentare55. Totodată, din punct de
49
Parlamentul European îşi spune părerea despre numirea membrilor comisiei şi poate să depună o moţiune
împotriva acesteia. În plus, exercită control politic asupra tuturor instituţiilor.
50
Cetăţenii cu drept de vot sunt acei cetăţeni ai unei ţări membre în Uniunea Europeană cu vârsta de peste 18 ani. Ei
sunt aleşi separat în fiecare ţara, însă nu reprezintă puterea de alegere a unei ţări, atât timp cât statele mici au un
număr supra-proporţional de parlamentari.
51
Despre care se face vorbire în toate cele trei Tratate originale, îşi are fundamentul în art.19 din T.U.E., art.251-281
din T.F.U.E.
52
Potrivit art.6 din Protocolul referitor la sediile instituţiilor U.E.
53
Grefa – funcţionează pe lângă Curte, deservită de un grefier, asistat de un grefier adjunct, sunt numiţi de Curte şi
au un mandat de şase ani.
54
Secretariatul juridic – este alcătuit din referenţi de specialitate, care sunt de regulă doctori în drept, deservesc pe
lângă un judecător sau avocat general, având de regulă naţionalitatea acestuia.
55
Are rolul să pună la dispoziţia membrilor Curţii informaţiile referitoare la dreptul unional şi legislaţiile naţionale
ale fiecărui stat membru.

23
vedere al componenţei sale, Curtea numără 27 de judecători şi opt
avocaţi generali56, pentru un mandat de şase ani.
Judecătorii57, pe lângă condiţiile cerute pentru exercitarea funcţiei,
trebuie să reprezinte personalităţi marcante în domeniul juridic, jurişti
consacraţi, de o competenţă remarcabilă. Un anume Comitet58 emite
înainte ca statele membre să facă nominalizările un aviz cu privire la
capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile atât de judecător, cât şi de
avocat general al Curţii.
Cu privire la statutul judecătorilor şi al avocaţilor generali,
precizăm că pe timpul exercitării mandatului la Curte, nu pot deţine o
altă funcţie publică sau administrativă indiferent dacă este sau nu
remunerată, exceptând exercitarea funcţiilor didactice sau de cercetare
ştiinţifică, prin derogare specială. Calitatea de judecător încetează când
acesta este înlocuit legal, a decedat, a demisionat sau s-a pensionat.
Numai Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face faţă
atribuţiiilor specifice funcţiei pe care acesta o ocupă, dispunând
eliberarea sa din funcţie iar în cazul pensionării, Curtea poate numi un
alt judecător pe timpul rămas din mandatul celui pensionat. Cât priveşte
stautul avocaţilor generali, acesta este similar cu cel al judecătorilor în
privinţa numirii, a duratei mandatului, înlocuirea sa sau încetarea din
funcţie, cu menţiunea că o reînoire a acestora este posibilă o dată la 3
ani. Atât judecătorii, avocaţi generali cât şi grefierul Curţii şi raportorii
adjuncţi, beneficiază de o serie de privilegii şi imunităţi de care se
bucură deopotrivă funcţionarii şi agenţii U.E59
Cât priveşte modalitatea de funcţionare a Curţii 60, aceasta are
activitate permanentă, întrunindu-se în camere sau în Marea Cameră,
dar şi în şedinţă plenară, potrivit Statutului61.

56
Aceştia sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre ale U.E.
57
Fiecare judecător, trimis de câte unul dintre statele membre, este asistat de opt avocaţi generali.
58
A se vedea art.255 T.F.U.E. cu privire la organizarea şi funcţionarea acestui Comitet, alcătuit din şapte
personalităţi alese dintre foştii membrii ai Curţii de Justiţie şi/sau Tribunalului de Primă Instanţă, dintre membrii
instanţelor naţionalesupreme sau jurişti reputaţi, dintre care unul este propus de Parlamentul European.
59
Precum şi privilegiile şi imunităţile prevăzute de art.3 din protocolul asipra Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
anexat tratatului de la Lisabona.
60
Începând din 2006, Curtea funcţionează în opt camere, patru compuse din trei judecători şi patru compuse din
cinci judecători.
61
A se vedea art. 251 din T.F.U.E.

24