FAMILIA CREȘTINĂ

I. Iubirea… întâia și marea poruncă

Lumea creată îşi are originea în Dumnezeu, Cel necauzat şi etern. Realitatea
personală supremă, ca existenţă de Sine, nu este monopersonală, ci este o comunitate personală,
primeşte şi comunică existenţa în interiorul Său, sunt interioare Una Alteia, nu primesc nimic din
afară şi nu se confundă între Ele, aflându-se într-o mişcare continuă de comunicare a fiinţei şi a
iubirii1. De aceea, și Sfinţii Părinţi ai Bisericii privesc lumea şi istoria în continuitatea lor logică,
naturală cu veşnicia, pentru că logica lumii vine de la Cuvântul - LÒgoj în care se sălăşluiesc
toate raţiunile finale ale lumii (logo…).
Omul este destinat, prin însăşi Creaţia sa, vieţii de comuniune după modelul comuniunii
care există între Persoanele Sfintei Treimi. „Cele două sexe sunt complementare nu numai pe
plan fizic, ci şi prin comuniunea de viaţă, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii
intratrinitare”2. Modalităţile de relaţionare cu divinul au îmbrăcat “hainele veacurilor”, ceea ce a
făcut ca  “exterioritatea să se resoarbă în sufletul care contemplă” 3, modernitatea întunecând
tocmai fundamentele acestei acţiuni: iubirea şi jertfa de sine pentru familie, pentru că doar aici
”în mângâierie îmbrățișărilor dumnezeiești, dar și în dojeni, omul își află echilibrul, iar agonia
existenței încetează”4.
Geniul acestei unităţi s-ar putea insinua în noi, revelându-ne o profundă semnificaţie a stării
de jertfă, reflectată într-un complex sistem de atitudini şi acţiuni palpabile, deopotrivă în
sentimente, precum şi prin exteriorizarea reflexiilor unui univers interior, singurele capabile să
semnaleze inefabilul fapt al iubirii, aceea pe a cărei realitate, manifestare polimorfică şi

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol. I, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1978, pp. 156-157.
2
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Căsătoria şi familia în lumina Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei, în
rev. MA, Anul XXX (1985), nr. 9-10, p. 58.
3
Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar şi bibliografie Marius Lazurca, Ed.
Polirom, Iaşi, 1999, p. 263.
4
Monahul Moise Aghioritul, Comunitatea pustiei și singurătatea orașelor, trad. Victor Manolache, Ed. Sof…a, Ed.
Cartea Ortodoxă, București, 2011, p. 23.

1
profunzime se fundamentează starea de normalitate rânduită de la Creație: pe aparent ”banalul”
fapt al întemeierii unei familii, prin aducerea unor copii pe lume.
De ce acest spirit a dispărut din noi? Poate pentru faptul că postmodernitatea, prin dinamica
paradigmelor sale, ne determină la o reducţie animalică, doar la un anumit gen de ¥nqrwpoj
pierzând din vedere tocmai teo-cosmicitatea sacralității din om redată de anticul ¥tomon5
- darul superb al Creatorului, al cărui mister şi sens sunt pierdute într-o dragoste în întregime
subiectivată? Astfel, prin subiectivare, aceasta este pe cale să se “desmembreze” și să
despiritualizeze totul, uitând că ”totul în căsătorie ține de cele de dinaintea nunții”6.
De unde îşi trage atunci familia strălucirea dacă nu din participarea sa, prin Sfânta Taină a
Nunții, la taina persoanei, la Dumnezeu? Familia înseamnă ea însăși o jertfă articulată în Jertfa
lui Hristos, prin care se deschide spre Împărăţia lui Dumnezeu și dobândeşte un sens eclesial
perceput şi exprimat prin formula de mare densitate „eclessia domestica”- ”biserica de acasă”.
Sensul primordial ai Bisericii este cel de adunare7, pentru a mărturisi pe Hristos, a celebra
Euharistia, spre a realiza unitatea, comuniunea cu Hristos. Doar astfel comunicarea duce spre
comuniune, pentru că a cunoaşte înseamnă a pătrunde în taina fiinţei celui de lângă tine, iar
această pătrundere este imposibilă în afara dorinţei de depăşire a sinelui limitat, care se
împlineşte prin afectivitate, prin căldura autodăruirii, iubirea. Bărbatul şi femeia, deschizându-se
unul spre altul, stabilesc o comunicare ce-i angajează, potrivit structurii psihice şi somatice a
fiecăruia, într-o unitate nouă diferită de orice grupare sau asociere umană şi prin care depăşindu-
se dualitatea ce poate degenera în egoism, în satisfacţie carnală dăunătoare şi periculoasă
creşterii spirituale, integrează sferei lor existenţiale pe cel de-al treilea, copilul, rod al iubirii,
care transfigurează şi aduce lumină şi bucurie prin naşterea unei ființe umane noi. Astfel, prin
transcenderea senzualităţii, iubirea dă o profunzime nebănuită cărnii. Clarvăzătoare şi profetică

55
Individul, tălmăcit din grecescul ¥tomon, înseamnă cea mai mică parte din materie, şi, în cazul nostru, prin
extensie, un om extraordinar, o fiinţă a cărei proprietate fundamentală care prin suprapunere ideatică, are ca
atribut faptul de a fi unică, inepuizabilă. Ireductibilitatea fiecăruia are sens în virtutea sensului ireductibilităţii
existenţei, în funcţie de misterul specific acesteia. Din această perspectivă, individul este individ în virtutea
relaţiilor pe care le stabileşte. De aici rezultă că ireductibilitatea nu este ceea ce separă, ci ceea ce uneşte. La fel şi
cuplul familial, care prin dragostea pe care şi-o dăruieşte, prin sacrificiile atât de necesare, dă strălucire familiei.
În limba greacă ¥tomos, on se traduce ca: “indivizibil, de nedespărțit”. A se vedea la Maurice Carrez şi Morel
François, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe Badea, Ed. Societăţii Biblice Interconfesionale
din România, Bucureşti, 1999, p. 52.
6
Arhim. Vasilios Baicoianis, Căsătoria. Secretele alegerii. Secretele bucuriei. Secretele trăiniciei, trad. Victor
Manolache, Ed. de Suflet, Ed. Tabor, București, 2010, p. 19.
7
Alexander Sehmemann, Euharistia, Taina împărăţiei, trad. Pr. Boris Rădulescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p.
17.

2
ea este înainte de orice revelaţie. Ea te face să vezi sufletul iubitului în termeni de lumină şi
ajunge la gradul cunoaşterii, care nu aparţine decât celui care iubeşte8.
Iubirea în familie, ”iubirea soţilor între ei cu apariția și deschiderea spre al treilea, spre
tridimensionalitatea relaţiei, una integrală, perfectă, ce păstrează justul echilibru între
autodăruirea și identitatea de sine, este calea reflectării în Creaţie a misterului Fiinţei Absolute a
Dumnezeului treimic revelat, ca iubire (IIoan 4,8)”9. Iubirea presupune cunoaștere, iar Sfântul
Atanasie cel Mare10 afirma, de exemplu, că Dumnezeu i-a dat omului nu numai existenţa, ci şi
capacitatea de cunoaştere...Prin comunicare şi prin transcendenţa lui absolută, El stimulează în
noi atât voinţa de cunoaştere, cât şi cuvântul comunicativ, care, în fond, sunt identice” 11. De
aceea, chipul lui Dumnezeu este născut în om şi aspiră la absolut, la modelul său, la acel “Tu”
care aparţine lui Dumnezeu, pentru că “Tu” poate să spună “Eu” datorită dreptului său, şi tot
datorită dreptului său să i se adreseze lui Dumnezeu ca “Tu”, pentru că ”suflarea spirituală a lui
Dumnezeu produce o suflare spirituală ontologică în om” 12. A trăi iubirea înseamnă a te lăsa
pătruns de ea. Iubirea nu poate fi trăită la o cotă joasă, numai pe jumătate, ci a trăi iubirea
implică, prin însăşi semnificaţia expresiei, a te lăsa mistuit de focul tainic al ei. Aceasta pentru
că „Dumnezeu este iubire” (1Ioan 4,8,16). Lumea şi tot ce există în lume este opera iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu. În accepţiunea noutestamentară, dragostea constituie atmosfera
optimă pentru o viaţă creştină trăită creştineşte, deoarece ea oferă principiile cele mai potrivite
comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, pentru care luptă Biserica şi fiii săi. Tocmai de aceea,
Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creştinii din Colose să se „îmbrace în dragoste” (Col.
3,16), atât pentru a câştiga bătălia cu necazurile vieţii, cât şi pentru a putea trăi în comuniune.
Este evident, aşadar, că „în iubire este cuprinsă şi se împlineşte întreaga viaţă creştinească” 13,
„iubirea este esenţa vieţii creştine”14. Împlinind porunca iubirii, cea mai mare şi cuprinzătoare
poruncă, creştinul împlineşte toate poruncile. „Iubirea îi adună pe cei împărţiţi în raţiunea
generală a poruncilor şi, cuprinzându-i pe toţi în chip unitar prin bunăvoire, e puterea din care
8
Paul Evdochimov, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad. Gabriela Moldoveanu,
Asoc. Medicală creștină Christiana, București, 1994, p. 158.
9
Pr. Lect. Gheorghe Petraru, Familia creștină-perspective misionare și ecumeniste, în rev. TV, Serie nouă, Anul IV
(LXX) 1994, nr.5-7, mai-iulie, p. 77.
10
Sf. Atanasie cel Mare, De incarnatione Verbi, cap. III, P.G. 25. Col. 192B, citat de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în
Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 12.
11
Ibidem, p. 15.
12
Ibidem, p. 68.
13
Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2001, p. 603.
14
Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze I, apud Ibidem.

3
pornesc toţi în purtările lor diferite prin iconomie” 15. Deosebire între dragoste şi erotism este şi
mai evidentă în faptul că dragostea naturală (Ð fusikÕj œrwj)16 îl trage pe om către depăşirea
propriului “eu” şi îl îndreaptă spre certitudinea comuniunii cu un “tu”, iar în felul acesta
reprezinta un factor capital pentru cristalizarea şi funcţionarea firească, fundamental creștină a
societăţii umane.
Parcurgând istoria religioasă mai veche sau mai nouă a omenirii, vom găsi nenumărate
moduri de a-L percepe pe Dumnezeu, de a se adresa Lui şi de a intra în legătură cu Divinitatea.
Dincolo de aceste consideraţii, răzbate ideea că ,, omul, în calitatea sa de persoană, are nevoie de
un Dumnezeu personal, de un Dumnezeu cu care să poată comunica, de un Dumnezeu al iubirii,
fiindcă umanul se poate împlini doar în iubire şi comuniune. De aceea, adevăratul Dumnezeu şi
adevărata religie nu pot fi decât Dumnezeul iubirii personale şi marea taină a comuniunii. Restul
ţine mai degrabă de speculaţie, de neputinţa omului de a-şi depăşi propria condiţie”17.

II. Taina Nunții – binecuvântare, jurământ, egalitate și responsabilitate

Fundamentul Tainei Căsătoriei rezultă şi din originea comună a celor doi soţi la
Creaţie, precum ne spune Sfânta Scriptură : “Iată, acesta-i os din oasele mele şi trup din trupul
meu” (Fac. 2,23).
Hristos Dumnezeu, Cel Unul din Treime, a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din
stăpânirea egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său. A rânduit şi a
binecuvântat familia ca să dea o împlinire statornică sentimentelor puternice ale procreaţiei, să
nu-l lase pe acesta pradă manifestărilor lipsite de sens 18. Instituirea familiei prin Căsătorie
constituie un eveniment care afectează nu numai destinul a două persoane pentru totdeauna, ci şi
instituţia Bisericii19, adică „trupul lui Hristos”, căci unirea Sa cu Biserica este zugrăvită sub
chipul de Taină al Căsătoriei: ”Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am

15
Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, II („Despre iubire”), apud Ibidem, p. 604.
16
Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine, trad. Cicerone Iordachescu și Theofil Simenschy, Ed.
Institutul European, Iași, 1993, p.151.
17
Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu, Configuraţia divinului dintr-o perspectivă istorico-fenomenologică, în rev. TV,
Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7, p. 31.
18
Prof. dr. Vasile Coman, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev. MB, Anul XVII, (1967), nr. 1-3, p. 58.
19
Omul conjugal “este deci, chipul Dumnezeului treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comunităţii
conjugale”. Paul Evdokimov, op. cit, p. 153.

4
logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.” (2 Cor.11,2) și
”Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine
pentru ea,  Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt,  Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi,
Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără
de prihană.  Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel
ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte.  Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare
îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica,  Pentru că suntem mădulare ale trupului
Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.  De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.  Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în
Biserică.”(Efes. 5,25-32). 
Participând la Nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos a binecuvântat Căsătoria luând-o sub
protecţia Sa20, redând astfel familiei dimensiunea originară de dinainte de cădere. Aici Iisus
săvârşeşte cea dintâi minune şi Îşi arată puterea dumnezeiască şi iubirea de oameni. Prin prezenţa
Sa la nunta din Cana, Mântuitorul a ridicat Căsătoria la vrednicia unui lucru sfânt, a unei Taine,
în care se revarsă peste hotărârea şi vrerea oamenilor binecuvântarea lui Dumnezeu care face
unirea lor trainică şi iubirea lor nemuritoare. Dar, la nunta din Cana Galileii, Iisus nu a fost
singur. A fost împreună cu Sfinţii Apostoli şi cu Preacurata Sa Maică. Acesta e chipul prezenţei
Bisericii la nuntă cu darurile ei supranaturale. Tocmai de aceea nunta din Cana Galileii a devenit
prototipul Căsătoriei creştine, prin care se adaugă la voinţa mirilor binecuvântarea Bisericii. Prin
rugăciunile de la Taina Cununiei, iubirea dintre cei doi soţi se transfigurează, nu mai rămâne un
sentiment trecător şi fragil, ci devine o putere spirituală, cu atât mai mult cu cât “este un fapt
recunoscut unanim că omul este o sinteză a cosmosului” 21 caracterizat de echilibru, de armonie.
Părintele profesor Ilie Moldovan defineşte Taina ca fiind „trecerea la viaţa adevărată, la
mântuirea omului, la transfigurarea vieţii în lumina cerească, la epifanie” 22. Mai mult, „primind
Sfintele Taine, credincioşii au parte, încă din lumea aceasta, de cereasca lumină” 23. Sfintele
Taine sunt esenţiale pentru mântuirea noastră pentru că ele „vin de la Dumnezeu” şi ne „conduc
la Dumnezeu” prin lucrarea harului Sfântului Duh. Nu mai puţin important este faptul că şi omul

20
Pr. Prof. Grigore Marcu, Întâlnirea de la Cana Galileii, în rev. ST, seria a II-a, Anul XIII (1961), nr. 1-2, p. 38
21
Pr. Gheorghe Popa, Lege şi iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia Morală, Ed. Trinitas, Iaşi,
2002, p. 11.
22
Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la tipografia Episcopiei
Ortodoxe, Alba lulia, 1996, p. 11.
23
Ibidem, p. 11.

5
lucrează împreună cu Dumnezeu pentru că: „prin Sfintele Taine creştinul dobândeşte atât
posibilitatea cât şi obligaţia unei noi vieţi morale” 24 după cum ne îndeamnă şi Sf. Apostol Pavel :
„Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm”(Gal. 5,25). Sfânta Taină a Cununiei sau „Taina
Nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin Preot, se împărtăşeşte harul
Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în Căsătorie, care sfinţeşte şi înalţă
legătura naturală a Căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi
Biserică”25. Ca realitate socială, această instituţie, ca formă de comunitate umană, reprezintă
grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, între ele existând relaţii de ordin
moral, psihologic, spiritual, biologic, economic, şi juridic, răspunzând unul pentru altul în faţa
societăţii26. Părintele Dumitru Stăniloae arată relaţia dintre libertate şi unitate în cuplu: „Marea
taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se iubesc, fără desfiinţarea lor ca
subiecte libere”27, căci după cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur, “nimic nu ne articulează (sugkrote‹)
viaţa aşa cum o face dragostea bărbatului şi femeii”28.
Din cele mai vechi timpuri, a existat în mintea multor oameni un dezechilibru privind
necesitatea fidelităţii sexuale şi a responsabilităţii. Orice început nou se mişcă, după cum afirma
Louis Lavelle, între bucurie şi sacrificiu. Dar, greutatea a atârnat mai mult pe umerii femeii,
decât pe cei ai bărbatului. Aceasta se datorează, în parte, unei moşteniri neproporţionale, pe care
am putea-o numi în limbajul modern patriarhalism sexist. Acolo unde soţia este considerată
proprietatea soţului ei, ea trebuie să rămână fecioară până la Căsătorie, iar după aceea să rămână
credincioasă bărbatului său. Cu puţine excepţii, bărbatul nu suferă de astfel de îngrădiri. Cel
puţin în teorie, dacă nu în practică, lucrurile capătă altă înfăţişare o dată cu schimbarea radicală
adusă de Iisus Hristos. Afirmaţia Sfântului Pavel, potrivit căreia “în Hristos nu este nici bărbat,
nici femeie”, are în vedere abolirea inegalităţii sociale şi culturale între sexe. Ea se referă de
asemenea la faptul că, în Hristos, bărbaţii şi femeile poartă în aceeaşi măsură responsabilitatea
pentru susţinerea unui ethos moral necesar pentru păstrarea integrităţii vieţii familiale, cu toate
aspectele ce includ sacrificiul pentru şi în numele familiei al cărei “cap” este. Bărbatul trebuie să

24
Ibidem, p. 10.
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 118.
2649
Prof. Dr. doc. Ion P. Filipescu, Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universității București, Bucureşti, 1976, p.
5.
27
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi Mistica, vol. II, Ed. Deisis, 1993, p. 133.
28
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Efeseni (20.1), tom. 62, col. 136 în Patrologiae cursus completus, Series
graeca, 161 vol., ed. J.P. Migne, Paris, 1857-1868.

6
împlinească, la fel ca şi soţia, poruncile din Epistola către Efeseni 5. Dacă soţia “se supune”
bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relaţia ei cu Hristos. La
fel, dacă bărbatul este “capul familiei”, acest lucru oglindeşte relaţia lui Hristos cu Trupul Său,
Biserica. Bărbatul are datoria de a-şi iubi soţia aşa cum “Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe
Sine pentru ea” dintr-o dragoste sacrificială şi dezinteresată. Cheia acestei relaţii reciproce ne-o
oferă versetul care introduce întregul pasaj din Epistola către Efeseni 5.21: “Supuneţi-vă unul
altuia” din respect pentru Hristos, ca act de adorare a lui Hristos. Cu alte cuvinte, supunerea şi
sacrificiul sunt reciproce. Ele implică ambele părţi, dar într-un mod diferit: soţia prin acceptarea
bărbatului drept “cap” al familiei (deşi, în foarte multe cazuri, liderul de facto al familiei este tot
ea, soţului acordându-i-se doar în public, “de ochii lumii”, pentru liniştea propriei vanităţi şi în
nota unui patriarhat remanent în mentalul colectiv, această, hai să-i zicem derogare ), iar bărbatul
prin iubirea oferită soţiei sale .
Pe de altă parte, s-a afirmat că problema teologică majoră a zilelor noastre este cea a
responsabilitățiii, conexată implicit de cea a sexului şi a sexualităţii. În această privinţă, corolarul
impune cu necesitate dezbaterea curentă, care vizează sensul paternităţii şi al maternităţii.
Pentru trasarea specificului celor două roluri, s-au folosit termeni ca: “activ/pasiv”,
“jertfitor/receptor”, ”protector/educator”. Nici unul însă nu este potrivit, întrucât se poate uşor
demonstra că, fiecare expresie se referă atât la bărbat (soţ) cât şi la femeie (soţie). Dezbaterea, ce
include căutarea unui limbaj adecvat, este imperios necesară şi folositoare în activitatea pastoral-
duhovnicească. Voi încerca, deci, să o abordez din punctul de vedere al responsabilităţii ce
derivă din legământul conjugal29, deci dintr-o perspectivă creştină. De aceea, pentru a aborda
tema, facem apel la singurul mod în care am putea înţelege rolul procreării şi al plăcerii în cadrul
unei relaţii, respectiv apelul la originile istorice şi spirituale ale acestor concepte, concomitent
recurgând la exemplul oferit nu de o literatură de strictă specialitate, ci la o ”literatură” pe care
un covârşitor procent dintre oamenii civilizaţiei noastre, fie măcar şi din curiozitate, au parcurs-
o, şi mă refer aici la cărţile Sfintei Scripturi, în speţă la Vechiul Testament, unde regăsim
fundamentele ei pur conceptuale30.
Se cunoaşte că în depărtatele timpuri ale preistoriei, învăluite şi astăzi în ceaţa neputinţei de
a le cerceta în profunzimea dorită şi rămase, din acest punct de vedere, în premise din care

29
Lect. univ. Dr. Iulian Mihail L. Constantinescu, Biserica și instituția Căsătoriei. Condițiile administrării Căsătoriei.
Studiu juridico-canonic, ed. a II-a, Ed. Christiana, București, 2010, pp. 140-149.
30
Mihai Handaric, Tratat de istoria interpretării teologiei Vechiului Testament, Ed. Carmel Print, Arad, 2007, p. 444.

7
concluzii sigure nu putem trage, a existat „instituţia” matriarhatului . În acest matriarhat primar,
bărbatul ar fi avut, după cum subliniază semiotica termenului, un rol secundar. Curând însă,
rolurile se schimbă. Femeia este aservită de bărbat. Ea ajunge roaba şi sclava bărbatului, întâi
pentru că între bărbat şi femeie sunt inegalităţi de forţe fizice. Şi normal este ca fiinţa mai bine
înzestrată fizic, mai puternică, să tindă a stăpâni pe cea mai puţin dotată fizic, mai slabă. Şi fără
îndoială că, dându-se această luptă, bărbatul fiind mai tare a învins. Epoca antică păstrează şi
duce mai departe acest drept, astfel încât pater familias primeşte dreptul de viaţă şi de moarte
asupra femeii şi copiilor săi. Şi astfel, soarta femeii a fost grea. Ea era privită doar ca un rău
necesar pentru împlinirea poftelor bărbatului şi pentru asigurarea continuităţii omului în lume, ca
un obiect pe care bărbatul îl poate adora sau sfărâma după cum doreşte. Femeia putea fi alungată,
vândută, împrumutată sau omorâtă. Nu mai era o personalitate, ci un lucru. Nu exista; nu era om
decât prin bărbat, coexista doar pentru atributele somaticului. Aşa se explică de ce, în perioada
elenistică, dreptul matrimonial gravita nu atât în sferele spiritualului ci ale pecuniarului, deoarece
făcea trimitere doar la stabilirea unei arvune, garanţii între mire şi tatăl fetei. Astfel, nunta
reprezenta doar împlinirea juridică a arvunei, tânăra fiind tratată efectiv ca o „marfă”.
La fel, în epoca romană a Republicii se practica căsătoria sub tutelă (sub manu), care nu era
altceva decât o modalitate, un contract de schimb (coemptio) între tată şi viitorul ginere
recunoscut în plan juridic printr-o consuetudo vitae (înţelegere pe viaţă), cu o singură condiţie:
căsnica (matrimonium, nuptiae), să fi rezistat cel puţin un an31.
A venit însă creştinismul şi a schimbat lucrurile; desfiinţând sclavajul şi egalând în faţa lui
Dumnezeu pe cei slabi şi pe cei puternici afirma o „paritate ideală” de drepturi pentru bărbat şi
pentru femei, deoarece prin căsătoria privită ca jertfă, „darurile şi calităţile unuia se comunică
celuilalt pe altarul familiei”32. Întâietatea bărbatului în familie nu este, aşadar, o supremaţie
despotică; este o întâietate a iubirii jertfelnice ”prin care femeia recunoaşte bărbatului rolul
conducător şi ocrotitor al ei şi al întregii familii, precum şi capacitatea acestuia de a se jertfi
primul pentru binele familiei”33. Aceasta presupune maturitate, căci altfel ”trezirea erotică

31
Gérard Mathon, Le mariage des chrétiens, vol.I, cap. Des origines au concile de Trente, Ed. Desclée, Paris, 1993,
pp. 17-18.
32
Pr. Asist. Dr. Vasile Răducă, Căsătoria - taină a dăruirii şi desăvârşirii persoanei, în rev. “ST.”, XLIV (1992), nr.
3- 4, p. 136.
33
Pr. Lect. Mihai Vizitiu, “Familia şi învăţăturile Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol. Familia creştină azi,
Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 36

8
prematură este vătămătoare, prin aceea că asupra sufletului fraged este pusă o sarcină peste
puterile lui”34.
În perioada veterotestamentară, Legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Israel implică o
responsabilitate şi un angajament reciproc. El le dă primilor oameni misiunea: “Creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi”, oferindu-le astfel dominaţia asupra Creaţiei lui
Dumnezeu Însuşi. Aşa cum citim şi în Psalmul 8, acest mandat implica atât binecuvântarea cât şi
responsabilitatea, ca elemente componente ale Legământului. De-a lungul istoriei lui Israel
Dumnezeu a încheiat numeroase Legăminte 35: cu Noe, cu Avraam, cu Moise şi cu David, fiecare
implicând angajamentul Său necondiţionat, de a împlini o promisiune sau o obligaţie cu valoare
eternă, al cărei remember îl reprezentau o serie de acte sacrificiale. Lui Noe, şi prin el întregii
Creaţii, Dumnezeu îi promite că “nu va mai pierde pământul niciodată” (Fac. 9,1-17). Observăm
că Jurământul reprezintă şi reactualizează legătura veşnică stabilită de către Dumnezeu cu
poporul Său ales. Din această perspectivă, Apostolul afirma despre căsătorie că este o ”mare
taină”, strâns legată de Hristos şi Biserică (Efes. 5,21-23, cf. pericopei ce se citeşte la Cununia
ortodoxă). Această legătură a Legământului, prin care Dumnezeu lucrează la mântuirea noastră,
este în esenţă o legătură nupţială. Şi invers, relaţia nupţială îşi atinge scopul şi se împlineşte
numai atâta timp cât este bazată pe angajamentul etern al Legământului. Or, uneori oamenii se
fac a uita tocmai esenţa, respectiv componenta sacrificială a legământului conjugal.
Dar, este necesară o precizare, şi anume că expresia sexuală îşi are locul potrivit numai în
cadrul legământului conjugal. Ortodoxia afirmă că singurul loc în care “sexualitatea genitală”
poate fi exercitată spre a duce la un scop bun, este contextul unei uniri conjugale monogame,
heterosexuale şi binecuvântate. Iar aici, fiecare adjectiv este important :
Monogamă, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu gelos, angajamentul Său faţa de
poporul Său este total şi fără compromisuri; de aceea, mariajul implică angajamentul exclusiv şi
total a două persoane, una faţă de cealaltă, ca reflectare a unicităţii şi fidelităţii angajamentului
lui Hristos faţă de Biserică. Heterosexuală, întrucât “Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie”, cu
scopul de a procrea: continuarea Creaţiei prin unirea a două vieţi într-o îmbrăţişare plină de
dragoste, care, după cuvintele din slujba Căsătoriei, va produce rodul trupurilor lor, copii frumoşi
34
Ivan Ilin, ”Despre Familie” în Viața de familie, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă,
București, 2009, p. 34.
35
Paul Johnson, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, pp. 36-43.

9
şi sănătoşi. Binecuvântată, deoarece Dumnezeu a binecuvântat de la început bărbatul şi femeia
cu capacitatea şi chemarea de “a creşte şi a se înmulţi” (Fac.1,28) şi numai El, prin
binecuvântarea Sa, poate crea viaţa. Şi în fine, conjugală, pentru că unirea la care Dumnezeu îi
cheamă pe bărbat şi pe femeie reprezintă o “nouă Creaţie”, făcând din doi “un singur trup”,
născând copii, împlinindu-se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.
Dinamica transfiguratoare şi creatoare inerentă unei asemenea uniri conjugale este descrisă
elocvent de către Sfântul Andrei Criteanul în Canonul său de pocăinţă : ”Nunta cinstită este şi
patul neîntinat, că Hristos pe amândouă le-a binecuvântat mai înainte, ospătându-Se trupeşte şi în
Cana Galileii, la nuntă apa în vin prefăcând, arătând întâia minune, ca tu să te prefaci, o suflete”
(Cântarea a 9-a)36. Metamorfozele materiei prefigurează metamorfozele spirituale şi pe cele
somatice, producând şi o anumită regularizare în domeniul socialului.
De la Hristos, în Biserică şi prin Taine, omul poate birui ”lumea” şi “lumescul” din el, trăind
în propriul trup ca într-un templu al Duhului Sfânt 37, cu demnitate sacerdotală şi împărătească,
dar şi cu mucenicească răbdare, “luptând lupta cea bună a credinţei” şi purtându-şi “crucea” lui,
Căsătoria fiind ea însăşi o “cruce”, căci fiecare se jertfeşte celuilalt -mai mult sau mai puţin, mai
devreme sau mai târziu- prin “vămile” vieţii de zi cu zi.
Dacă în centrul slujbei de logodnă stă schimbarea inelelor, ca semn de legământ reciproc, în
centrul slujbei de Căsătorie stă încununarea mirilor - de unde se şi trage termenul de „cununie” :
„Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe” (prochimenul, glasul al VIII-lea). Există mai
multe tâlcuri ale acestor cununi, legate de diferitele dimensiuni ale angajării existenţiale. În
Taina iubirii, Evdokimov, pe urmele Sfântului Ioan Gură de Aur, insistă pe simbolul „ascezei
conjugale”38. Ritualul respectiv începe, de altfel, cu pomenirea Celor Patruzeci de Mucenici,
cărora, conform Tradiţiei, Dumnezeu le-a trimis cununi din cer. „Iubirea desăvârşită este iubirea
răstignită. De aceea cununile respective amintesc de cununa de spini a Domnului” 39, sugerând
legătura tainică dintre iubire, suferinţă şi mântuire, fapt ce l-a determinat pe Nae Ionescu să
vorbească despre funcţia soteriologică a suferinţei.
Cea dintâi binecuvântare asupra familiei a dat-o Dumnezeu în rai: “creşteţi şi vă
înmulţiţi” (Fac.1,28), tot aici s-a făurit şi motivaţia puternicei structuri care leagă pe cei doi
36
Canonul cel Mare al Sfântului Părintelui nostru, Andrei Criteanul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 80.
37
Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în
antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 149.
38
Paul Evdokimov, op. cit, pp. 172-173.
39
Ibidem.

10
soţi: “De aceea va lăsă omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup” (Fac. 2,24). Dumnezeu a rânduit familia ca să-l scoată pe ins din stăpânirea
egoismului şi să-l facă capabil de dăruire pentru un semen al său40.
Procreaţia nu mai apare ca unica justificare a Căsătoriei, nici ca principala ei raţiune de a
fi. Insistenţa cu care mulți Părinţi41 au vorbit despre procreaţie ca singurul scop al Căsătoriei, se
pare că a fost determinată de dorinţa de a contracara moravurile păgâne în care sexualitatea era
folosită în mod pervers şi mai ales în afara căsniciei, căutându-se exclusiv plăcerea. Eliberaţi de
aceste imperative, unii Părinţi au adoptat deci o poziţie sensibil diferită, recunoscând Căsătoriei
şi alte scopuri decât procreaţia. În toate acestea însă, concentrarea trebuie să fie pe hrănirea
iubirii reciproce dintre soţ şi soţie în dragostea lor pentru Dumnezeu. Povăţuind un cuplu în
privinţa postului conjugal, un părinte duhovnicesc va trebui să ia în considerare posibilităţile
fiecărui partener, ispitele la care sunt expuşi, maturitatea iubirii lor reciproce şi condiţiile în
care trăiesc, relaţia sexuală rămâne un important mijloc de comunicare în cadrul cuplului 42.
Astăzi, sănătatea publică defineşte comportamentul demografic prin atitudinea unei perechi faţă
de propria-i reproducere, faţă de dimensiunea familiei sale, faţă de numărul de urmaşi, pentru
că reproducerea a fost stabilită în interiorul unirii soţului şi soţiei43. Dimpotrivă însă, ”relațiile
intime dezordonate distrug psihicul și personalitatea, orientează omul spre valori false și spre
un sens fals al vieții. Relațiile intime primitive, simpliste, sunt nucleul psihologiei desfrâului.
Vâltoarea sexuală este o formă denaturată a instinctului normal, firesc, dat de Dumnezeu” 44.
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, este limpede că ,,nu puterea căsătoriei menţine neamul
omenesc, ci cuvântul Domnului spus la început: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi...” (Fac. 1,28)45 .

III.Concluzii

4052
Prof. dr. Vasile Coman, Familia în lumina Sfintei Scripturi, .., p. 16.
41
A se vedea pentru aceasta David și Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ed. a II-a,
trad. Constantin Făgețan, Ed. Sof…a, București, 2007.
42
Sabin Verzan, Familia în lumina învăţăturii Noului Testament, în ”MO.”, Anul VI, (1954), nr.9-10, p. 518.
43
Martha Nussbaum, C. Sunstein (ed.), Clones and Clones, W.W. Norton, New York, 1998, apud H. Tristram
Engelhardt, Fundamentele bioeticii creştine, trad. Mihail Neamţu, C. Login, Ioan Icăjr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005,
p. 345.
44
Konstantin V. Zorin, Păcatele tinereții și sănătatea familiei, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sof…a, Ed. Cartea
Ortodoxă, București, 2010, p. 61.
45
Jean-Claude Larchet, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2003, p. 86.

11
 Despre Căsătorie s-a scris mult, dar nu s-a ajuns la acelaşi rezultat, pentru că n-a fost
îmbrăţişată în întregime problema, ci a fost privită doar din unghiuri diverse, înguste şi deci
firesc insuficiente. Şi ce e mai trist, în cazuri destul de frecvente, s-a scris despre familie numai
ca să se motiveze o anumită înregimentare în pasiunea pentru satisfaceri senzuale, somatice,
uitându-se că omul nu este numai carne, ci mai ales duh. Şi de aici toate aberaţiile moderniste,
începând cu căsătoria din interes pur materialist şi terminând cu transformarea „mijlocului” în
„scop”. Şi asta numai pentru faptul că ignoranţa şi viciul aproape întotdeauna merg mână în
mână”46, mesajul pastoral trebuie să sublinieze cu bărbatul se însoţeşte cu femeia, după rânduiala
dintru început a Creatorului şi întemeiază instituţia sfântă şi binecuvântată a familiei pentru
ajutorare reciprocă, naştere de prunci buni, ascultători şi temători de Dumnezeu, pentru
perpetuarea speciei şi a neamului omenesc”47. Copiii sunt binecuvântarea lui Dumnezeu revărsată
asupra familie, pentru că îi apropie pe părinţi unul de altul şi pe amândoi îi apropie de
Dumnezeu, deoarece “vocaţia persoanei este de a reuni natura creată şi necreată prin iubire”48.
Din perspectiva responsabilității creștine, ”familia omenească, spre desebire de ”familiile”
din lumea animală, este o întreagă insulă de viață spirituală. Și dacă ea nu corespunde din acest
punct de vedere, este condamnată la destrămare” 49. Acest aspect este subliniat de Sfântul Irineu
de Lugdunum: ” Precum pământul uscat, dacă nu primește umezeală nu aduce roadă, tot așa și
noi, fiind mai înainte arbore uscat, niciodată n-am aduce roade în viață, fără ploaia harică de
sus”50.
Realitatea experienței pastorale ne demonstrează că îndrumările noastre duhovnicești, sunt
așteptate de către credincioși așa precum odinioară, evreii în pustie așteptau să cadă mana. Ele
reprezintă un eveniment pe deplin justificat fenomenologic și aflat mereu împotriva secularizării
excesive a societății deoarece, pur și simplu, împotriva acestor manifestări antieclesiale și
anticreștine, se detașează cu limpezime un mare adevăr : ”omenirea a stat mereu și va continua
să stea în prajma pomului cunoștinței binelui și a răului. Și e posibil, ca nicăieri în altă parte răul

46
Dr. Pietro Babina, Iubire şi instinct, trad. Dr. Aurel Leluţiu, Tipografia Seminarului Blaj, 1964, p. 15.
47
†Teoctist, Preafericitul Părinte, Patriarhul României, Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, în rev. “VO.”, Anul VII, nr.
126, p. 6.
48
Stephanos Charalambidis, Mariage in the Orthodox Church, 1978, apud William Basil Zion, Eros şi transfigurare.
Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă, Ed. Paideea, Bucureşti, 2005, p. 208.
49
Ivan Ilin, op. cit, p. 13.
50
Irineu, Adversus haeresis, III, 17,2, Migne tom. 7, col. 9307, apud Preot Tiberiu Dârlea, Căsătoria și viața mistică,
Ed. Lumina, București, 1995, p. 144.

12
și binele să nu se intersecteze atât de bine ca în problemele legate de sexualitate și familie” 51. De
aceea necesitatea și responsabilitatea pastorației sunt importante.
„Prin actul sacramental al căsătoriei soţul şi soţia sunt chemaţi de Biserică să devină
„martori” - mucenici ai lui Hristos în lume” 52, să facă vizibile în comunitatea umană
darurile lui Dumnezeu, bunătatea, iubirea Lui, puterea Sa creatoare care se împlineşte în lume, în
actul conjugal care perpetuează şi înnoieşte viaţa oamenilor, oferind posibilitatea altor ființe de a
se bucura la rândul lor de darul divin al existenţei în lume şi de iubirea divină. Bărbatul şi femeia
care constituie familia creştină sunt şi unul pentru celălalt o treaptă de creştere spirituală, de
deschidere spre Dumnezeu, un model spiritual pentru copiii ce vor apare în familie, pentru
familiile care doresc sincer să facă din relaţia interfamilială un spaţiu de comuniune și
responsabilitate creştină, ca trăire în Hristos (Gal. 2,20), deoarece ”vocaţia principală a omului
este creşterea duhovnicească în desăvârşire”53.
Limbajul iubirii şi al sacrificiului este acela care poate exprima în cel mai desăvârşit mod
etica legii naturale, împotriva ideilor “teologiei seculare a căsătoriei, care, însă, reflectă un
interes considerabil în secularizarea în totalitate a vieţii şi a gândirii creştine”54.

BIBLIOGRAFIE
51
Pr. Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, trad. Lucia Ciornea, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2006, p.
237.
52
Pr. Prof. Ioan Bria, Credinţa pe care o mărturisim, Ed. IBMBOR, București, 1979, p. 305.
53
Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia-viaţă întru Împărăţie, Fundaţia “Tradiţia Românească”, Bucureşti, 2004, p. 267.
54
Edward Schillebeeckx, God and the Future of Mankind, Sheed & Ward, London, 1969, p. 231.

13
A. EDIŢII ALE SFINTEI SCRIPTURI ŞI ALE NOULUI TESTAMENT:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită acum a doua oară sub îndrumarea şi purtarea de grijă a
Preafericitului Părinte † Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975.

B. IZVOARE:

1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Către Efeseni, tom. 62, col. 136 apud Patrologiae cursus
completus, Series graeca, 161 vol., ed. J.P. Migne, Paris, 1857-1868.

C. LUCRĂRI:

1. Aghioritul, Monahul Moise, Comunitatea pustiei și singurătatea orașelor, trad. Victor

Manolache, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2011.
2. Babina, Dr. Pietro, Iubire şi instinct, trad. Dr. Aurel Leluţiu, Tipografia Seminarului Blaj, 1964.
3. Baicoianis, Arhim. Vasilios, Căsătoria. Secretele alegerii. Secretele bucuriei. Secretele
trăiniciei, trad. Victor Manolache, Ed. de Suflet, Ed. Tabor, București, 2010.
4. Canonul cel Mare al Sfântului Părintelui nostru, Andrei Criteanul, Ed. Trinitas, Iaşi, 1999.
5. Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor şi Taina Nunţii Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O
introducere ortodoxă în antropologia conjugală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002.
6. Constantinescu, Lect. univ. Dr. Iulian Mihail L., Biserica și instituția Căsătoriei. Condițiile
administrării Căsătoriei. Studiu juridico-canonic, ed. a II-a, Ed. Christiana, București, 2010.
7. Dârlea, Preot Tiberiu, Căsătoria și viața mistică, Ed. Lumina, București, 1995.
8. Engelhardt, H. Tristram, Fundamentele bioeticii creştine, trad. Mihail Neamţu, C. Login, Ioan
Icăjr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.
9. Evdochimov, Paul, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, trad.
Gabriela Moldoveanu, Asoc. Medicală creștină Christiana, București, 1994.
10. Filipescu, Prof. Dr. doc. Ion P., Dreptul Familiei, ed. a II-a, Tipografia Universității București,
Bucureşti, 1976.
11. Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie. Viețile sfinților căsătoriți, ed. a II-a, trad.
Constantin Făgețan, Ed. Sof…a, București, 2007.
12. Handaric, Mihai, Tratat de istoria interpretării teologiei Vechiului Testament, Ed. Carmel Print,
Arad, 2007.
13. Ilin, Ivan ”Despre Familie” în Viața de familie, trad. Adrian Tănăsescu- Vlas, Ed. Sof…a, Ed.
Cartea Ortodoxă, București, 2009.
14. Johnson, Paul, O istorie a evreilor, trad. Irina Horea, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999.
15. Kaleda, Pr. Prof. Gleb, Biserica din casă, trad. Lucia Ciornea, Ed. Sof…a, Ed. Cartea Ortodoxă,
București, 2006.
16. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sof…a,
Bucureşti, 2001.
17. Idem, Etica Procreaţiei în învăţătura Sfinţilor Părinţi, Ed. Sof…a, Bucureşti, 2003.
18. Levinas, Emmanuel, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, trad., glosar şi bibliografie
Marius Lazurca, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.
19. Mathon, Gérard, Le mariage des chrétiens, vol.I, cap. Des origines au concile de Trente, Ed.
Desclée, Paris, 1993.
20. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, tipărită la
tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia, 1996.
21. Popa, Pr. Gheorghe, Lege şi iubire. Coordonate biblice şi hermeneutice pentru Teologia
Morală, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002.

14
 22. Pseudo-Areopagitul, Dionisie, Despre numele divine, trad. Cicerone Iordachescu și Theofil
Simenschy, Ed. Institutul European, Iași, 1993.
23. Schillebeeckx, Edward, God and the Future of Mankind, Sheed & Ward, London, 1969.
24. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă pentru Institutele teologice, vol.
I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978.
25. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997.
26. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995.
27. Idem, Ascetica şi Mistica, vol. II, Ed. Deisis, Sibiu, 1993.
28. Vizitiu, Pr. Lect. Mihai, “Familia şi învăţăturile Mântuitorului şi a Sfinţilor Părinţi”, în vol.
Familia creştină azi, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995.
29. Zion, William Basil, Eros şi transfigurare. Sexualitate şi căsătorie, trad. Ioan Ovidiu Bobăilă,
Ed. Paideea, Bucureşti, 2005.
30. Zorin, Konstantin V., Păcatele tinereții și sănătatea familiei, trad. Eugeniu Rogoti, Ed. Sof…a,
Ed. Cartea Ortodoxă, București, 2010.

D. DICŢIONARE:

1. Maurice Carrez şi Morel François, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. Gheorghe
Badea, Ed. Societăţii Biblice Interconfesionale din România, Bucureşti, 1999.

E. STUDII ȘI ARTICOLE DE SPECIALITATE :

1. Achimescu, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Configuraţia divinului dintr-o perspectivă istorico-
fenomenologică, în rev. TV, Anul XI (LXXVII) 2001, nr. 1-7.
2. Coman, Prof. dr. Vasile, Familia în lumina Sfintei Scripturi, în rev. MB, Anul XVII, (1967), nr.
1-3.
3. Marcu, Pr. Prof. Grigore, Întâlnirea de la Cana Galileii, în rev. ST, seria a II-a, Anul XIII
(1961), nr. 1-2.
4. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Căsătoria şi familia în lumina Scripturi. Naşterea de prunci, scop
principal al căsătoriei, în rev. MA, Anul XXX (1985), nr. 9-10.
5. Petraru, Pr. Lect. Gheorghe, Familia creștină-perspective misionare și ecumeniste, în rev. TV,
Serie nouă, Anul IV (LXX) 1994, nr.5-7.
6. Răducă, Pr. Asist. Vasile, Căsătoria - Taină a dăruirii şi a desăvârşlril persoanei, în rev. ST,
seria a II-a, Anul XLIV (1992), nr. 1-4.
7. †Teoctist, Preafericitul Părinte, Patriarhul României, Hristos – Calea, Adevărul şi Viaţa, în rev.
“VO.”, Anul VII, nr. 126.
8. Verzan, Sabin, Familia în lumina învăţăturii Noului Testament, în ”MO.”, Anul VI, (1954), nr.9-
10.

15