Rezumat Boudon

Autorul începe prin a defini conceptul de „teorie”, folosit în sociologie în mai multe accepțiuni
diferite, contrar altor discipline. Ia ca exemplu teoria sinuciderii lui Durkheim, pentru a explica,
cum prin fapte complexe, relații, și cazuri repetate se poate susține o teorie, Durkheim
demonstrând prin analiza sinuciderii catolicilor și protestanților, că situația de minoritate fortifică
coeziunea socială. În articolul său, Boudon are ca obiect polisemia noțiunii de teorie în științele
sociale. Se face referire la Merton, care a considerat că termenul de „teorie” este folosit de către
sociologi în șapte accepțiuni diferite, dintre care doar una este acceptabilă. În continuarea
textului său, Boudon va examina categoriile lui Merton, pe care le consideră insuficiente pentru a
explica amploarea conceptului.
În capitolul I, „Teorii și paradigme”, se introduce noțiunea de paradigme, și se separă de cea de
teorie. Noțiunea de teorie implică faptul că s-a produs o deducere, din propoziții anterioare.
Autorul menționează, că în sociologie sunt puține astfel de teorii. O caracteristică a paradigmelor
este faptul că nu sunt deduse, ci derivate, printr-o analogie. Paradigmele apar adesea în
sociologia matematică, însă, un exemplu de paradigmă din sociologia economică este perceperea
relațiilor dintre oameni ca fiind schimburi. Homans este cel care a studiat aceste tipuri de relații,
evidențiind cum oamenii pot ieși câștigați, sau din contră, în pierdere dintr-o situație, la fel cum
se întâmplă și în cazul schimburilor.
Un alt exemplu de paradigmă dat de către autor este cea a jocurilor. Aceasta se bazează pe o
definiție foarte clară a noțiunii de joc, și a fost folosită pentru a explica relații internaționale, sau
relații industriale și economice. Boudon face trei observații: caracterul incert al noțiunii de teorie
este dat și de faptul că nu există o deosebire clară între „teorie” și „paradigmă”; paradigmele pot
servi drept paradigme altor paradigme, astfel procesul teoretic constă în generalizarea unei
paradigme; funcțiile paradigmelor se suprapun cu cele ale teoriilor.

Autorul clasifică paradigmele în trei categorii: cele teoretice, menționate mai sus, cele formale, și
cele conceptuale. Cele două din urmă nu sunt formate prin analogii, sau deducție, ci prin
subsumare. O caracteristică importantă a paradigmelor formale este că acestea pot fi explicate,
însă nu pot fi deduse. Validitatea unei astfel de paradigme are cel puțin două dimensiuni:
generalitatea, și puterea euristică. Generalitatea este mulțimea problemelor cărora li se poate
aplica paradigma, iar puterea euristică este sporirea probabilității de a detecta faptele
semnificative dintr-o problemă. Prin cercetările sale asupra funcționalismului (fenomenele
sociale nu pot fi explicate decât ținând cont de funcțiile lor), Merton a demonstrat că paradigmele
formale sunt mai puternice decât cele teoretice.
În timp ce paradigmele teoretice se află în raport de analogie cu fenomenele de explicat, iar
paradigmele formale în raport de subsumare cu realitatea, paradigmele conceptuale, cum ar fi
Variabilele lui Parsons nu vizează elemente structurale (sintaxa), ci vocabularul. În textul său,
Parsons introduce două paradigme conceptuale: prima diferențiază patru nivele de organizare
socială (nivelul primar, nivelul gestiunii, nivelul instituțional, nivelul societal), plecând de la care
poate fi analizată orice organizație. Aici, observăm un sistem de patru concepte, formând o
paradigmă conceptuală. Iar a doua, paradigma ierarhiilor, prin care Parsons explică nu numai
existența ierarhiilor profesionale, dar și conținutul acestora.
Derivarea propozițiilor explicative din paradigme conceptuale este un proces frecvent întâlnit în
sociologie. Paradigmele conceptuale au două funcții majore: detectarea factorilor explicativi, și
generalizarea. Aceste paradigme, ca de altfel și celelalte, au în general rolul de a apropia
fenomene aparent diferite.
Boudon trage următoarele concluzii la finalul capitolului I: noțiunea de teorie este folosită în
sociologie atât într-un sens larg, cât și într-unul restrâns. Aceasta corespunde atât unui sistem
deductiv de propoziții, dar acoperă și cel puțin categoriile de paradigme menționate anterior.
Paradigmele teoretice sunt dezvoltate în realitate, și aplicate prin analogie (teoria migrației).
Paradigmele formale sunt sisteme de propoziții care nu se referă la un conținut particular
(funcționalismul mertonian). Paradigmele conceptuale sunt sisteme de concepție ce prefigurează
vocabularul care va fi folosit pentru exprimarea propozițiilor explicative.
Paradigmele joacă un rol important în progresul științelor sociale, fiind posibilă dezvoltarea unei
cercetări autonome la nivelul unei paradigme. Exemplul teoriei jocului nu este singurul exemplu
de transformare a unei paradigme conceptuale în paradigmă formală autonomă, mai multe
exemple de acest fel regăsim și în lingvistică. Utilizarea paradigmelor este condiționată de
caracteristicile fenomenelor analizate. Această tipologie a paradigmelor are mai multe avantaje,
printre care și acela că pune în evidență legături între cercetări de natură aparent eterogenă.
Boudon încheie prin a spune că paradigmele sugerate de el nu sunt singurele, sau că acestea ar fi
definite perfect, însă el insistă pe importanța identificării, clarificării și codificării tipurilor de
paradigme utilizate în științele sociale. Schema sa este una provizorie și ipotetică. Autorul
consideră că ar fi extrem de important să se creeze un sistem de demersuri mentale care sunt
utilizate în sociologie, un capitol esențial al cercetării fiind analiza paradigmelor, diversitatea,
natura și funcțiile lor.