Prezentare: Seria Documente turcești privind istoria

României Autor: Mustafa Ali Mehmet, Editura

Academiei Republicii Socialiste România, București, vol. I-1976, vol.
II-1983, vol. III-1986
Analiză: Volumul I (1455-1774)

CUZIC VLAD, master anul II – Relații, Instituții și Organizații

Internaționale, Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași

1
 Seria Documente turcești privind istoria României face parte din colecția ”Izvoare
orientale privind istoria României”. Această serie a luat naștere din inițiativa Institutului de
istorie ”N. Iorga” fiind trecută apoi în grija Institutului de studii sud-est europene.
Cele 3 volume din seria de Documente turcești privind istoria României, întocmite de
Mustafa Ali Mehmet, au apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România, București,
în 1976, 1983 și 1986. Expert în istorie și turcologie, Mustafa Ali Mehmet este autorul a
numeroase lucrări, studii știintifice cât și a traducerii Sfântului Coran în limba română.
Asemenea altor lucrări ale istoricului (Cronicile turcești privind Țările Române și Istoria
turcilor), Documente turcești privind istoria României evidențiază legătura dintre istoria
românilor și cea a turcilor.
În colecția de izvoare orientale, anterior apariției seriei de Documente turcești, au apărut
primele două volume din Cronicile turcești privind Țările Române. Este necesar însă să
subliniem faptul că izvoarele narative sau documentare turco-orientale nu fuseseră neglijate cu
totul în istoriografia românească. Se pare că cel care a apelat pentru prima oară la izvoarele
turcești a fost Nicolae Milescu-Spătarul (1636-1708) în încercarea de a alcătui o istorie otomană
după jumătatea secolului al XVII-lea. Această lucrare, cuprinzând domniile a 19 sultani, de la
Osman I (1299 1326) la Mehmed al IV-lea (1648-1687) a rămas într-o copie din 1673, preluată
apoi de N. Iorga, în Studii și documente cu privire la istoria românilor. Este cert și faptul că o
serie de materiale orientale au fost folosite de Dimitrie Cantemir (1671-1723), bun cunoscător al
limbilor islamice: turca, araba și persana, în operele sale, printre care se numără Istoria
Imperiului ottoman. Nu în ultimul rând, Ienăchiță Văcărescu (1730-1799), a întocmit o istorie
otomană, intitulată Istorie a preaputernicilor împarați othomani, preluată în Tezaur de
monumente Istorice, vol. II.
Seria de Documente turcești privind istoria României încorporează sursele narative și
documentare turco-osmane referitoare la trecutul țărilor române: Moldova, Țara Românească,
Transilvania, Dobrogea și Banat, de pe vremea dominației otomane (secolele XV-XIX).
Un prim neajuns întâmpinat în întocmirea seriei de documente ne este semnalat de însăși
autorul volumelor, care ne aduce la cunoștință faptul că, întrucât documentele turcești privitoare
la țările române se păstrează în fonduri extrem de dispersate și în arhive din diferite țări,
întocmirea acestei serii sub formă strict cronologică a fost cu neputință deoarece puteau apărea
oricând alte seturi de documente care să răstoarne o anumită ordine cronologică, considerată

2
definitivă. Din aceleași considerente, nu s-a putut realiza nici gruparea documentelor pe
probleme (economice, politice, militare etc.) sau întocmirea volumelor pe fonduri.
Pentru a nu întârzia și mai mult punerea documentelor turcești în circuitul știintific, s-a
considerat necesară începerea editării lor pe măsura depistării și traducerii, luându-se ca bază
anumite momente semnificative din istoria poporului român, ca și a Imperiului Otoman. Dar, în
cadrul fiecărui volum, documentele sunt prezentate în ordine cronologică, fiind repartizate astfel:
volumul I cuprinde 292 de documente dintre anii 1455-1774. Limita inferioară (1455) reprezintă
anul primei cereri de tribut din partea sultanului Mehmed al II-lea de la Petru Aron, domnul
Moldovei, iar 1774 marchează anul încheierii păcii de la Kuciuk-Kainargi dintre Rusia și Poarta
otomană; volumul II cuprinde 281 de documente care vizează un interval mai mic, nici două
decenii, respectiv 1774-1791. Limita superioară reprezintă anul în care se încheie, prin Pacea de
la Șiștov (4 august), iar apoi prin Pacea de la Iași (9 ianuarie 1792), războiul ruso-austro-turc și
volumul III care cuprinde un număr de 214 documente dintre anii 1791-1812, limita superioară
marcând sfârșitul unui alt conflict militar dintre Imperiul Otoman și Rusia, prin Pacea de la
București (29 mai 1812). Dacă vom compara numărul de documente cuprinse în fiecare volum și
perioadele la care acestea se referă, vom observa că în volumul I regăsim doar 292 de
documente, deși acestea vizează o perioadă de mai multe secole, fapt ce se explică prin numărul
relativ redus de documente avute la îndemână în perioada întocmirii lucrării respective.
În ceea ce privește sursele, toate cele trei volume cuprind documente turcești provenite
din diferite fonduri ale arhivelor bibliotecilor din țară (Arhivele Statului București, Biblioteca
Academiei, Arhiva Bibliotecii Centrale de Stat din București, Arhiva Muzeului de Istorie
București), precum și din alte țări (Turcia, Polonia, Bulgaria).
Seria Documente turcești privind istoria României este prezentată sub forma traducerii în
limba română, din turca-osmană rezultată din împletirea celor trei limbi orientale: turca, araba,
persana, a documentelor incluse în fiecare volum. În unele cazuri se renunță la formule stereotip,
cum ar fi cele de intitulare, de adresare sau alte elemente auxiliare.
De asemenea, pentru a înlesni cititul, s-a întocmit la începutul fiecărui document un scurt
rezumat cuprinzând principalele idei ale documentului respectiv, iar la sfârșitul fiecărui act se
indică fondul și numărul sub care poate fi găsit documentul. Pentru documentele aflate în copii,
în special cele juridice sau diplomatice, la sfârșitul documentului se menționează ”Legalizare :
Conform cu originalu”și faptul că a existat semnătura cu sigiliul de legalizare.

3
 În ceea ce privește modul de datare al documentelor turcești, în majoritatea lor se
folosește calendarul musulman al Hegirei, cu ani lunari, indicându-se, în majoritatea
documentelor, anul, luna și ziua erei mahomedane. Datele Hegirei au fost transformate în cele
corespunzătoare calendarului internațional contemporan. În unele documente, în locul zilelor
săptămânii se folosesc decade. La toate documentele, datarea se face la sfârșitul actelor, data
figurând ca parte integrantă a textului. Datele respective au fost inserate și la începutul
documentelor, în paranteze rotunde, după datele corespunzătoare erei noastre, probabil pentru a
ușura cronologizarea.
De menționat este faptul că la sfârșitul fiecărui volum sunt inserate unele facsimile,
acestea având probabil doar un scop ilustrativ pentru cercetătorii care nu cunosc limba turco-
osmană.
În continuare voi face scurte referiri cu privire la natura documentelor cuprinse în primul
volum. După cum am menționat mai sus, volumul I cuprinde 292 de documente dintre anii 1455-
1774, adică un interval de peste trei secole. Limita inferioară (1455) reprezintă anul primei cereri
de tribut din partea sultanului Mehmed al II-lea (1451-1481) de la Petru Aron, domnul Moldovei
(1455-1457), iar 1774 marchează un alt moment important din istoria țărilor române, ca și al
Imperiului Otoman, fiind anul încheierii cunoscutei păci de la Kuciuk-Kainargi dintre Rusia și
Poarta otomană, în urma unui război de durată început în 1768.
În privința organelor emitente ale actelor din volumul I, în cea mai mare parte
documentele au fost emise din cancelariile sultanilor, ale marilor viziri, înalților dregători, adică
de autoritățile centrale din capitala imperiului. O altă parte reprezintă corespondența particulară
dintre dregătorii din principate, autoritățile otomane din împrejurimi, în special din ținuturile
administrate direct de turci sub denumirea de raiale (Turnu, Giurgiu, Brăila etc.). Este de reținut
faptul că un număr însemnat de acte, în special arzurile și mahzarurile (rapoarte, cereri,
declaratii, jalbe) cuprinzând diverse doleanțe ale Țării la Poartă, a fost emis de domni români, de
mitropoliți și de boieri. O serie de documente reprezintă răspunsuri la corespondența expediată
către Poartă de domnii Moldovei, ai Țării Românești sau de principi ai Transilvaniei.
Printre documentele din primul volum regăsim diplome imperiale, tratate imperiale și
scrisori vizirale, condici-registre, cu liste de cantități de zaherele (cereal), cherestele, vite ș.a.,
întocmite, fie de autoritățile otomane, fie de cele românești.

4
 Sub raportul autenticității lor, o bună parte din documentele volumului I sunt acte
originale, unele reprezintă copii (suret), legalizate sau nelegalizate, iar un alt grup de documente
se prezintă sub formă de concept (ciorne) cu ștersături, rectificări, completări etc.
La originalele diplomelor imperiale (ferman, berat, hatișerif etc.) regăsim deasupra
textului monogramele sultanilor, numite tura"(tugra). Ele cuprind numele și prenumele
sultanului, precum și formula:”veșnic biruitor". Copiile au uneori deasupra textului puncte
așezate în formă de piramidă sau alte figuri geometrice indicând locul unde se află tugra în
original.
Din cercetarea atentă a documentelor turcești se poate constata că ele abundă în știri de
natură politică și militară. Astfel, date importante se referă la domniile lui Iliad Vintilă (1532-
1535), Petru cel Tânăr (1559-1568), Matei Basarab (1632-1654), Constantin Brâncoveanu
(1688-1714) s.a. din Țara Românească, la Ștefan cel Mare (1457-1504), Petru Rareș (1527 -1538
și 1541-1546), Alexandru Lăpușneanu (1552-1561 și 1564-1568), Despot Vodă (1561-1563),
Ștefan Tomșa (1563-1564), Bogdan Lăpușneanu (1568-1572), loanVodă cel Viteaz (1572-1574),
Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579,1582-1591) etc., cât și la o serie de domni fanarioți din
Moldova vremurilor respective.
De asemenea, un număr însemnat de documente conțin date economice cu privire la
cantitățile de cereale și provizii, cirezi de vite, turme de oi și produse animaliere pe care Țările
Române le furnizau Porții. Unele documente se referă la interdicția vânzării de vite sau cereale în
țări vecine (Polonia, Austria s.a.) pentru a nu prejudicia monopolul otoman. Un alt set de acte, cu
caracter militar, se referă la diverse probleme de organizare, compoziție și retribuire a oștilor
(ieniceri, spahii, iamaci etc.), la desfășurarea unor operațiuni militare, negocieri de pace,
încheierea unor tratate, cu clauze speciale pentru Țările Române.
Concluzionând, putem spune că documentele care compun cele trei volume din seria de
Documente turcești privind istoria României aduc bogate informații privind relațiile politice
dintre țările române și Imperiul Otoman în decurs de mai bine de trei secole, formele dominației
otomane exercitate asupra celor dintâi, modalitățile și gradul exploatării lor economice. Ele
conturează caracterul complex al manifestării acestei dominații asupra Principatelor Române,
dominație care, timp de mai multe secole, a limitat libertatea de acțiune a poporului român pe
drumul realizării dezvoltării sale, frânând totodată evoluția sa istorică firească. În același timp,
documentele învederează lupta permanentă a poporului român pentru menținerea integrității

5
teritoriale, pentru dăinuirea ființei sale naționale, în cadrul regimului special al autonomiilor
interne, până la formarea statului național unitar și independent. Completate cu informații din
izvoarele interne sau din surse externe, aceste documente pot facilita istoricilor să reconstituie,
cu mai multă precizie, statutul autonom al țărilor noastre în cadrul imperiului și în contextul
internațional din perioada respectivă.