CURS 1

CAPITOLUL 1

Organizarea contabilităţii
1.1. Scurt istoric al contabilităţii
Contabilitatea a apărut încă din cele mai vechi timpuri din dorinţa oamenilor de a-şi
cunoaşte avuţia proprie sau a grupului în care trăiesc. În muzeul Antichităţilor Naţionale din
Saint Germain-en-Lyle există exponate sub forma oaselor ce au o vechime de 20-30 de mii de
ani, care sunt considerate de istorici, ca fiind folosite pentru ţinerea unei „contabilităţi a
vânatului”.
Atestarea contabilităţii ca teorie este cunoscută la sfârşitul Evului Mediu, ca urmare a
existenţei în epocă a senioriilor, a organizaţiilor religioase ce erau importante puteri
economice. În 1494 călugărul franciscan Fra Luca di Borgo, pe numele său adevărat Luca
Pacioli publică prima operă tipărită care tratează contabilitatea - "Summa di Aritmetica,
geometria, proporzioni et proporzionalita", cu un capitol dedicat contabilităţii, numit
"Traetatus particularis de computis et scripturis" (Tratat de conturi şi înscrisuri). În această
lucrare este descrisă de fapt metoda contabilităţii: partida dublă. El defineşte contabilitatea ca
evidenţiind "tot ce pe lume comerciantul, ca avere mişcătoare şi nemiscătoare şi ca datorii,
precum şi afacerile sale mari şi mici, în ordinea în care au avut ele loc".
Ca urmare a dezvoltării economice ce a avut loc în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, a apărut necesitatea pentru asociaţi să cunoască situaţia economică a societăţilor lor;
astfel, marile întreprinderi au recurs la analiza patrimoniului în mod periodic, cu ajutorul
bilanţului şi a contului de rezultate. Tot de atunci marile întreprinderi au început să calculeze
costul producţiei şi rezultatului analitic, în vederea stabilirii unor preţuri cât mai reale.
Datorită sistemului său complex, contabilitatea oferă date cu privire la administrarea
îatrimoniului, dar şi cu privire la relaţiile acestuia cu mediul economico-social şi financiar.
Pe parcursul evoluţiei, contabilitatea a fost considerată o tehnică de lucru, o ştiinţă şi
chiar o artă. Economiştii care consideră contabilitatea o tehnică de lucru explică această
interpretare prin faptul că acesta ar înregistra operaţiile economice şi financiare, ar ţine
socoteli şi ar efectua calcule contabile. Cei care consideră contabilitatea ca fiind artă explică
acest lucru prin faptul că numai persoane înzestrare cu calităţi artistice deosebite pot să
practice arta de a imagina, de ţine şi de a utiliza conturile. Ambele teorii credem că sunt
lovite de nulitate, chiar dacă fiecare din explicaţiile date au un sâmbure de adevăr.
După părerea noastră şi a altor economişti , contabilitatea este o ştiinţă economică ce
observă fenomenele economice şi sociale, precum şi raporturile economice şi juridice
stabilite ca urmare a relaţiilor de interdependenţă existente în circuitul economic naţional şi
internaţional, stabilind relaţiile de cauzalitate ce stau la baza acestora. De asemenea, trebuie
arătat că pentru ca o disciplină să fie considerată ştiinţă aceasta ar trebui să aiba un obiect de
cercetare propriu şi o metodă proprie cu ajutorul căreia să-şi realizeze obiectul de cercetare,
lucru pe care, spre deosebire de alte discipline economice contabilitatea îl are.
Ca ştiinţă, contabilitatea face parte din sistemul ştiinţelor economice, care includ:
- teoria economică care studiază în general activitatea economică;
- economia aplicată care defineşte şi descrie modelele de administrare
ale resurselor economice şi financiare;
- economia socială care studiză regulile de utilizare ale resurselor.

1
 Din clasificarea prezentată mai sus putem considera contabilitatea ca fiind o ştiinţă
economică aplicată, dar teoriile recente o pot încadra şi în ştiinţele sociale şi aici ne referim la
contabilitatea verde.
Necesitatea asigurării comparabilităţii informaţiilor economice între state, mai ales
între cele ce aparţin unei organizaţii internaţionale, a determinat aborarea unor reglementari
contabile la nivel microeconomic ce pot fi adoptate de toate ţările componente ale
organizaţiei respective, indiferent de particularităţile fiecărei economii naţionale..
Standardele Internaţionale de Contabilitate sunt norme elaborate de Comitetul pentru
Standarde Internaţionale de Contabilitate (I.A.S.C.). Acest comitet a luat fiinţă in anul 1973,
prin reunirea mai multor organisme profesionale ale contabililor din Australia, Canada,
Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, S.U.A. etc. şi are ca obiective principale
elaborarea şi publicarea standardelor de contabilitate ce stau la baza întocmirii situaţiilor
financiare, precum şi promovarea la nivel mondial a acceptării şi utilizării acestor standarde.
Standardele Internationale de Contabilitate ( I.A.S.) sunt norme contabile ce au ca
scop principal , elaborarea situaţiilor financiare, situaţii ce trebuie să cuprindă informaţii reale
determinate pe baza unor reguli de recunoaştere şi evaluare a elementelor patrimoniale.

În cadrul economiei naționale unitățile economice, entitățile şi administrative şi chiar

populaţia sunt denumite unităţi instituţionale, care sunt organizate la nivelul economiei
naţionale în sectoare instituţionale.
Unităţile instituţionale sunt centre de decizie pentru toate aspectele vieţii economice.
În practică, unele unităţi instituţionale controlează alte unităţi instituţionale şi în acest caz
autonomia de decizie nu este totală şi permanentă. Independenţa legală de a deţine active şi
datorii şi autonomia nu coincid întotdeauna.
Sectoarele instituţionale reprezintă grupări de unităţi instituţionale în funcţie de
anumite trăsături comune ale acestora. În România, în cadrul economiei naţionale există
următoarele sectoare instituţionale:
1. Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare (S.Q.S.)
2. Instituţii financiare (I.F.)
3. Întreprinderi de asigurare (I.A.)
4. Administraţie publică (A.P.)
5. Administraţie privată (A.Pri)
6. Gospodăriile populaţiei (G.P.)

1. Societăţi şi cvasisocietăţi nefinanciare (S.Q.S.)

Acest sector regrupează unităţile instituţionale rezidente după funcţia principală –
producerea de bunuri, lucrări şi servicii de piaţă nefinanciare şi după resursele utilizate –
obţinerea de venituri în scopul reluării producţiei şi obţinerea de profituri destinate acumulării
şi remunerării factorilor umani participanţi.
Formele juridice în care se regăsesc unităţile instituţionale componente sunt: regii
autonome, societăţi comerciale pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, societăţi în
comandită simplă şi pe acţiuni. Acestea, conform Legii Contabilităţii, au obligaţia să
organizeze contabilitate în partidă dublă şi să întocmească şi depună situaţiile financiare
semestrial şi anual.

2. Instituţii financiare (I.F.)

Acest sector grupează unităţile instituţionale ce au ca funcţie principală finanţarea.
Acestea colectează resursele financiare disponibile în societate şi le redistribuie altor unităţi
instituţionale sub forma creditelor. Resursele principale ale acestui sector constau din
dobânzile şi comisioanele primite pentru serviciile efectuate. La noi în ţară în sectorul

2
„Instituţii financiare” sunt incluse: Banca Naţională a României, băncile comerciale, Casa de
Economii şi Consemnaţiuni (CEC) şi alte instituţii de credit.

3. Întreprinderi de asigurare (I.A.)

Întreprinderile de asigurare au ca funcţie principală rolul de a transforma riscurile
individuale în riscuri colective şi de a garanta acordarea unei indemnizaţii în caz de realizare
a riscului.
Resursa principală a acestora sunt primele contractuale sau cotizaţiile sociale
voluntare (organizaţii mutuale). Întreprinderile de asigurare se deosebesc de celelalte societăţi
de prestări servicii prin aceea că în plus au funcţia de finanţare, funcţie ce o realizează ca
urmare a faptului că ele constituie rezerve de asigurare obligatorii.

4. Administraţia publică (A.P.)

Acest sector grupează toate unităţile ce au ca funcţie principală realizarea de servicii
necomerciale destinate celorlalte sectoare instituţionale, în vederea redistribuirii veniturilor în
economie. Resursele principale ale acestui sector sunt constituite din impozitele şi taxele
obligatorii preluate de la celelalte sectoare instituţionale. Acest sector este compus din:
 administraţia publică centrală
 administraţia publică locală
 administraţia asigurărilor sociale
Administraţia publică centrală grupează statul cu toate organismele administraţiei
centrale de stat cu competenţele specifice, precum şi instituţii ce depind direct de stat
(universităţile, teatrele naţionale, muzeele, diversele comitete şi comisii naţionale etc.)
Serviciile oferite de administraţia centrală de stat depind de resursele de finanţare
puse la dispoziţie acesteia prin bugetul de stat. Unităţile ce se cuprind în acest sector
întocmesc contabilitate proprie – contabilitate bugetară şi întocmesc dări de seamă contabile.
Administraţiile publice locale grupează colectivităţile locale ce au competenţe
generale pe o parte din teritoriu. Din această subgrupă fac parte administraţiile locale
(primării, comisii judeţene), precum şi instituţiile ce sunt în subordinea acestora (inspectorate
şcolare teritoriale).
Administraţia asigurărilor sociale cuprinde regimul asigurărilor sociale ce
distribuie prestaţiile sociale care provin din cotizaţii sociale obligatorii (C.A.S., pensie
suplimentară, fond de şomaj, asigurări de sănătate, asigurări sociale, cotizaţii sociale
benevole etc.), precum şi organismele de asigurări sociale (spitale şi alte instituţii de asigurări
sociale).
Legea privind asigurările de sănătate, intrată în vigoare la începutul anului 1998,
asigură un fond de sănătate provenit de la societăţi şi de la persoane fizice, utilizat în
domeniul sănătăţii pentru finanţarea activităţilor specifice. Serviciile comerciale efectuate de
spitale (pentru persoanele ce nu dispun de asigurări sociale de sănătate) sunt considerate
servicii necomerciale deoarece acestea nu aduc profit.
5. Administraţia privată (A. Pri.)
Sectorul instituţional „Administraţia privată” cuprinde organismele private fără scop
lucrativ ce desfăşoară servicii necomerciale destinate în special sectorului „Gospodăriile
populaţiei”. În acest sector sunt cuprinse asociaţiile, sindicatele, partidele politice, fundaţiile.
Organismele cuprinse în acest sector au personalitate juridică şi îşi organizează contabilitatea
după un plan de conturi propriu, întocmind situaţii financiare.
Contabilităţile şi instituţiile grupate în acest sector se deosebesc de celelalte unităţi
instituţionale din alte sectoare prin natura resurselor utilizate, deoarece primele au ca resurse

3
principale contribuţiile benevole ale celorlalte sectoare instituţionale şi desfăşoară servicii
necomerciale. De asemenea, aceste organisme nu pot fi incluse în sectorul „Gospodăriile
populaţiei” deoarece au personalitate juridică, spre deosebire de asociaţiile familiale, de
exemplu.
Resursele administraţiei private provin din:
 contribuţii voluntare ale sectorului „Gospodăriile populaţiei”;
 venituri din proprietate;
 vărsămintele de la sectorul „Administraţie publică” pentru fundaţii, partide politice;
 subvenţii publice colectate de diversele fundaţii şi asociaţii.

6. Gospodăriile populaţiei (G.P.)

În acest sector sunt cuprinse unităţile instituţionale a căror funcţiune principală este
consumul. Tot aici sunt incluse şi asociaţiile familiale, întreprinzătorii individuali care
desfăşoară servicii comerciale nefinanciare.
Resursele principale ale sectorului le constituie remuneraţiile factorilor de producţie –
salarii, investiţii de capital, veniturile din pământ etc., precum şi transferurile vărsate de la
alte sectoare instituţionale. Întreprinzătorii individuali şi asociaţiile familiale au ca resurse şi
veniturile obţinute din vânzarea bunurilor şi serviciilor produse.

7. Restul lumii (R.L.)

Sectorul „Restul lumii” este impropriu numit sector, deoarece el nu grupează unităţi
instituţionale ce au o anumită funcţie sau resurse, ci reflectă operaţiile de import şi export
efectuate de unităţile instituţionale rezidente cu unităţi instituţionale nerezidente.
În acest sector, exportul este reflectat ca o utilizare, în timp ce importul este
considerat resursă. Soldul contului acestui sector este reflectat tot de indicatorul capacitate
sau necesar de finanţare.

1.2. Organizarea contabilității

Contabilitatea are rolul de a măsura, evalua, cunoaşte, gestiona şi efectua controlul

activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea
persoanelor juridice.
În cadrul entităților, contabilitatea se organizează în compartimente distincte conduse
de către directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească
această funcţie. Compartimentul financiar contabil este o structură organizatorică distinctă în
cadrul instituţiei publice, în cadrul căreia se organizează execuţia bugetară.
Contabilitatea entităților va cuprinde:
 contabilitatea generală care să reflecte drepturile şi obligaţiile, evoluţia situaţiei
financiare şi patrimoniale, precum şi excedentul sau deficitul bugetar;
 contabilitatea performanței financiare a entității;
 contabilitatea destinată analizării costurilor programelor aprobate;
Organizarea contabilităţii în România este decupată în exerciţii financiare. Exerciţiul
financiar este perioada în care se înregistrează operaţiile economice şi financiare şi pentru
care se întocmesc situaţiile de raportare contabilă. Exerciţiul financiar este de 12 luni şi, de
regulă, începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. În instituţiile publice, exerciţiul
financiar coincide cu exerciţiul bugetar.
În vederea organizării contabilității, în entitățile folosesc conturi generale sau
contabile, care au rolul de a ţine evidenţa activelor, capitalurilor şi datoriilor entității, precum

4
şi a veniturilor şi cheltuielilor efectuate de aceasta în timpul exerciţiului financiar, indiferent
dacă cheltuielile au fost plătite sau veniturile încasate, în vederea determinării rezultatului
economic (profit sau pierdere).

1.3. Realizarea funcţiei financiar-contabile la nivelul entităților

În cadrul entităților, contabilitatea este organizată la nivelul unui compartiment
distinct, condus de către directorul economic, contabilul şef sau altă persoană împuternicită să
îndeplinească această funcţie. De asemenea, contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe
bază de contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane
fizice sau juridice autorizate, care răspund potrivit legii.
Rolul şi cerințele contabilității în entitățile economice
 Contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică,
prelucrarea și asigurarea informațiilor cu privire la performanța financiară a entității.
 Contabilitatea se ţine în limba română şi în monedă naţională. Contabilitatea
operaţiunilor în valută se ţine atât în moneda naţională, cât şi în valută. În cazul
entităților multinaționale se înregistrează în lei şi în EURO. Conversia din EURO în
moneda naţională se face pe baza cursului valutar din penultima zi lucrătoare a lunii
precedente lunii pentru care se stabileşte cursul valutar. Operaţiunile privind
încasările şi plăţile în valută se fac la cursul zilei precedente comunicat de BNR.
 Pentru reflectarea operaţiilor în contabilitatea curentă a entităților, este necesar ca
fiecare operaţie să fie justificată prin existenţa unui document justificativ.
 Entitățile au obligația să efectueze inventarierea generală a elementelor de activ și
de datorii și capitaluri anual, înaintea întocmirii situațiilor financiare anuale.
 Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității o are persoana care
organizează contabilitatea ( care are calitatea de expert contabil sau contabil autorizat)
sau administratorul societății. Contabilitatea se organizează în compartimente
distincte, conduse de contabilul-şef sau de altă persoană împuternicită să
îndeplinească această funcţie. Entitățile care nu au compartimente distincte sau
personal angajat să desfăşoare această activitate, pot încheia contracte de prestări
servicii pentru conducerea contabilităţii.

1.4. Utilizatorii informaţiei contabile

Dezvoltarea economiei mondiale, a relaţiilor dintre state, precum şi a faptului că în

acest circuit economic mondial nici un stat nu poate supravieţuii dacă nu intră în relaţii
economice, sociale şi financiare cu celealte state, a determinat sporirea rolului contabilitîţii şi
a indicatorilor dererminaţi şi prezentaţi de aceasta. În categoria utilizatorilor de informaţii
financiar - contabile se regasesc investitorii, angajaţii, creditorii financiari, furnizorii şi alti
creditori comerciali, clienţii, guvernul şi institutiile sale , publicul.
a)Investitorii pot fi consideraţi categoria cea mai importantă de utilizatori de
informaţie financiar – contabilă într-o economie de piaţă. Aceştia pot fi:
 fie ofertanţi de capital sau investitori potenţiali; in
cazul acestora, informaţiile din situaţiile financiare sunt necesare în
vederea luării unei decizii cu privire la achiziţionarea sau nu a
pachetelor de acţiuni ale agenţilor economici;
 fie acţionari sau investitori prezenţi; acestia sunt
interesaţi de informaţiile din situaţiile financiare pentru a decide
dacă vor păstra sau vor vinde acţiunile deţinute, sau pentru a decide

5
 care vor fi politicile economice de urmat în vederea redresării
activităţii economice a întreprinderii;
b) Creditorii financiari sunt interesaţi de informaţiile din situaţiile financiare ale
întreprinderilor,deoarece aceştia sunt principalii ofertanţi de credite pentru exploatare
sau pentru dezvoltare. În această calitate, creditorii financiari trebuie să cunoască
situaţia economică şi financiară a întreprinderii în vederea acordării sau nu a
creditelor, în fincţie de solvabilitatea acestora,dar şi pentru stabilirea dobânzilor
diferenţiate, în funcţie de riscurile de neâncasare a creditelor (principalului) şi a
dobânzilor.
c) Angajaţii sunt şi ei utilizatori de informaţie contabile, mai ales prin organizaţiile
sindicale ce-i reprezintă, deoarece aceste informaţii permit evaluarea capacităţii
intreprinderii de a oferii salarii şi alte tipuri de remuneraţi, dar oferă informaţii privind
şi perspectivele de dezvoltare în viitor ale întreprinderii, informaţii ce permit
determinarea mişcărilor de forţă de muncă în perspectivă;
d)Furnizorii şi alţi creditori comerciali sunt interesaţi în cunoaşterea situaţiei
financiare a întreprinderii pentru a stabilii dacă sumele datorate de întreprindere vor fi
încasate de aceştia la termenul stabilit în contractele comerciale, dar şi în scopul
încheierii sau nu a unor colaborări viitoare.
e)Clienţii sunt de asemeni utilizatori de informaţie financuiar- contabilă , şi sunt mai
ales interesaţi de informaţiile referitoare la continuarea activităţii, în scopul stabilirii
colaborărilor viitoare legate de achiziţionarea de bunuri , lucrări sau servicii ce fac
obiectul contractului de colaborare.
f)Guvernul şi institutiile sale sunt importanţi utilizatori de informaţie contabilă într-o
economie;
 instituţiile fiscale au nevoie de cunoaşterea
situaţiei financiare a agenţilor economici din economie în
vederea determinării veniturilor statului , dar şi pentru
stabilirea politicilor fiscale de urmat în viitor;
 Comisia Naţională de Statistică şi Ministerul
Finanţelor utilizează informaţiile din situaţiile financiare
pentru întomirea conturilor naţionale, a bilanţului
economiei naţionale şi a determinării indicatorilor
macroeconomici;
g)Publicul , la rândul sau, poate fi interesat de cunoaşterea informaţiilor din situaţiile
financiare ale întreprinderii, deoarece activitatea economică a unei întreprinderi sau a
unui grup de întreprinderi poate influenţa activitatea economică, si deci şi forţa de
muncă dintr-o zonă;
Varietatea de utilizatori de informaţie contabilă, precum şi necesitatea diversă a
acestora de informaţii, determină ca informaţiile prezentate de situaţiile financiare sa fie cât
mai diverse şi complete, astfel încât să satisfacă aceste necesităţi.