Ion

de Liviu Rebreanu

Opera literară ”Ion”, publicată în anul 1920, este un roman realist de tip obiectiv, care
aparține prozei interbelice prin descrierea vieții satului ardelenesc de la începutul secolului 20.

Romanul dezvoltă atât tema problematicii pământului în lumea rurală ardelenească, cât și pe
cea a dezumanizării, prin aspirația la îmbogățire. Caracterul monografic al romanului orientează
investigaţia narativă spre diverse obiceiuri și tradiții ale satului legate de marile evenimente ale
existenței umane: botezul, nunta și înmormântarea.

Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator

omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune. Secvențele narative sunt legate între ele prin
înlănțuire (respectarea etapelor acţiunii) și alternanță (trecerea de la un plan narativ la altul).

Elementele realiste incluse în operă sunt numeroase și dau creației o tentă obiectivă:
întrepătrunderea celor două planuri ale acțiunii, tehnica circulară a romanului, situarea exactă în
timp și spațiu a întâmplărilor (la începutul secolului 20, în satul Pripas, din Ardeal), caracterul
monografic, aspectul veridic al faptelor.

Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, marcând coordonatele
evoluţiei interioare a personajului principal: ”Glasul pământului” şi ”Glasul iubirii”. Titlurile celor 13
capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ”Început” şi un
”Sfârşit”.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul
Pripas, loc al acţiunii operei. Personificat cu ajutorul verbelor (”aleargă”, ”urcă”, ”înaintează”), acesta
are semnificaţia simbolică a destinului unor oameni. Asemenea unui tablou, el separă viaţa
cititorului de viaţa personajelor din roman.

Conflictul central al romanului este reprezentat de lupta pentru pământ în satul tradiţional,
unde averea condiţionează poziţia individului în societate. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac,
acesta fiind pus să aleagă între iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior social, între
Ion al Glanetaşului şi Vasile Baciu, este completat de conflictul interior dintre ”glasul pământului” şi
”glasul iubirii”. Se poate vorbi şi de un conflict secundar, între Ion şi George Bulbuc, mai întâi pentru
Ana, apoi pentru Florica. Conflictul tragic se realizează între om și o forță elementară, mai presus de
calitățile individului: pământul.

Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, când locuitorii satului Pripas se află la horă
în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale ale
acestora, deoarece fruntaşii satului, primarul şi chiaburii discută separat de ţăranii care stau pe
prispă.

Este prezentă și Savista, oloaga satului, naratorul realizându-i un portret grotesc. Sunt
prezentaţi intelectualii satului: preotul Belciug şi familia învăţătorului Herdelea, care vin să privească
fără să se amestece în joc. În horă sunt numai fete şi flăcăi. Hotărârea lui Ion de o lua pe Ana la joc,
pentru a se apropia de ea și de pământurile acesteia, deşi o îndrăgește pe Florica, declanșează
confictul exterior principal al operei.

Intriga coincide cu venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă şi confruntarea
verbală cu Ion, pe care-l numeşte “hoţ” şi “tâlhar”. Ruşinea pe care i-o face Vasile Baciu în faţa
satului stârneşte dorinţa de răzbunare a lui Ion. La rândul lui, acesta îl face de ruşine pe Baciu,
lăsând-o însărcinată pe Ana, pentru a-l determina să-i accepte nunta cu aceasta.

Desfăşurarea acţiunii se concentrează în jurul dorinţei lui Ion de a obţine cât mai repede
pământ. Cum el nu cere la nuntă acte pentru pământul-zestre, Vasile Baciu refuză să îşi ţină
promisiunea, iar Ana devine victima violenţei tatălui şi a soţului ei.

Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care “biata Ana nu este decât o
victimă tragică”. Sinuciderea ei nu-i trezeşte lui Ion regrete, fiindcă în ea și în Petrişor, fiul lui, nu
vede decât garanţia proprietăţii pământului. Nici moartea copilului nu-l opreşte din drumurile lui
după Florica, măritată între timp cu George.

Punctul culminant este reprezentat de moartea lui Ion, care, surprins într-o noapte în curtea
Floricăi, este lovit de către George cu sapa în cap (unealtă simbolică a pământului).

Deznodământul aduce rezolvarea tuturor conflictelor din operă: George este arestat pentru
fapta săvârșită, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine bisericii.

În celălalt plan, rivalitatea pentru autoritate dintre preot şi învăţător este defavorabilă
pentru Zaharia Herdelea. El are soţie, un băiat visător (poetul Titu, personajul alter-ego) şi două fete
de măritat (Laura şi Ghighi). În plus, deoarece casa şi-o construise pe lotul bisericii, intrând în conflict
cu preotul Belciug, este înspăimântat că va rămâne pe drumuri.

Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total comunităţii.
Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu perseverență, iar romanul se încheie cu
sărbătoarea prilejuită de sfinţirea acesteia.

Ion, personajul principal al operei, masculin, individual, eponim, rotund, este tipul țăranului
sărac care tinde spre bunăstare și recunoaștere socială. Complexitatea sa este demonstrată atât prin
psihologia acestuia, cât și prin însușirile sale contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi
brutalitate.

Caracterizarea directă a acestuia este realizată atât de către narator, oferindu-i un portret
marcat de calităţi: ”iute şi harnic ca mă-sa”, ”munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”, ”pământul
îi era drag ca ochii din cap”; cât și prin autocaracterizare, ce evidențiază frământările sale cu ajutorul
monologului interior: ”Mă moleşesc ca o babă năroadă!”.

Caracterizarea indirectă rezultă din gesturi, fapte, nume, vestimentaţie și relația lui cu
celelalte personaje. Viclenia sa este evidentă în relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează
sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Personajul are o dorinţă
obsesivă de a stăpâni ”pământ mult, mult...”, sugerând legătura indestructibilă cu acesta: ”Îl
cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări!”.
 Ana, soția lui Ion, personaj feminin, individual, reprezintă ființa umană firavă, deznădăjduită
și predestinată unui sfârșit tragic.

Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă, pentru Ion fiind o fată "slăbuţă" şi "urâţică",
mai ales în comparaţie cu Florica. Întreaga ei existenţă este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi
care întregesc un portret moral superior. Ea este harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de la
ţară. Chiar dacă, rămânând însărcinată, ajunge de râsul satului şi e bătută puternic de tatăl ei,
aceasta nu-i reproşează nimic lui Ion, din dragoste pentru el.

Așadar, consider că prin viziunea realistă, prin stilul anticalofil și prin complexitatea
personajelor, opera ”Ion” este un roman realist obiectiv unic în literatura românească, o capodoperă
a lui Liviu Rebreanu.