PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)
(4ore)
Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Raporturile patrimoniale dintre soţi.

2. Obiectivele:
 să reproducă noţiunea de regim juridic al bunurilor soţilor;
 să explice importanţa stabilirii regimului matrimonial;
 să identifice regimul matrimonial legal;
 să elucideze esenţa regimului matrimonial contractual;
 să stabilească condiţiile de fond şi de formă pentru încheierea
contractului matrimonial;
 să identifice conţinutul contractului matrimonial;
 să reproducă temeiurile de modificare, reziliere şi nulitate a
contractului matrimonial.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p.103-136.
2. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
3. Crăciunescu C-M. Regimuri matrimoniale. Bucureşti; ALL
Beck, 2000, 173 p.;
4. Banciu A. A. Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit
noului Cod civil. Bucureşti, Hamangiu, 2011, 181 p.;
5. Florian E., Dreptul familiei ediția a 4-a, – București, Editura
C.H.Beck, 2011.
6. Pînzari V., Dreptul familiei. – București. Universul juridic,
2015;
7. Функ Я.И. Брачный договор. 2-е издание. Минск: Амалфея.
2003.

4. Teze principale:
 Noţiuni generale privind raporturile patrimoniale dintre soţi;
 Regimul legal al bunurilor soţilor-regim al comunităţii de bunuri;
 Proprietatea în devălmăşie a soţilor;
 Proprietatea personală a fiecăruia dintre soţi;
 Împărţirea proprietăţii în devălmăşie;
 Noţiunea, caracterele şi natura juridică a contractului matrimonial;
 Conţinutul contractului matrimonial;
 Temeiurile modificării şi rezilierii contractului matrimonial;
 Declararea nulităţii contractului matrimonial.
5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Deosebirea şi asemănarea dintre contractul matrimonial şi contractele
civile;

1
  Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie aspra cotei –
părţi din capitalul social al societăţilor comerciale.


Efectele juridice ale căsătoriei.

1. Relaţiile personale dintre soţi

Conform art. 9 alin. 2 Codul Familiei, drepturile şi obligaţiile juridice ale soţilor iau naştere
din ziua înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă.
Nu toate relaţiile de familie sînt reglementate de normele dreptului familiei. Aşa raporturi ca
dragostea, prietenia, stima etc. sînt reglementate de normele etice şi morala societăţii.
Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relaţiile nepatrimoniale asupra cărora statul
poate influenţa, cum ar fi educaţia copiilor, egalitatea în drepturi a bărbatului cu femeia, libertatea
credinţei corespondenţei personale etc.
Personale sînt drepturile şi obligaţiile soţilor care nu au un conţinut economic. Ele sînt
reglementate de capitolul IV Codul Familiei care cuprinde doar trei articole.
Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor sînt inseparabile de persoanele soţilor şi nu pot fi
înstrăinate. Ele nu pot fi obiect al contractului matrimonial şi nici al oricăror altor contracte. Acest
fapt asigură un principiu esenţial al dreptului familiei – egalitatea soţilor în familie – şi exclude
orice încercare de încălcare a lui prin încheierea de acte juridice.
Egalitatea soţilor în drepturi reiese din totalitatea relaţiilor sociale, fiind bazate pe Declaraţia
universală a drepturilor omului, Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de către
ONU la 20 decembrie 1952, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de
femei, adoptată la 18 decembrie 1979, ratificată de Republica Moldova prin Hotărîrea
Parlamentului Republicii Moldova nr. 87-XIII la 28 aprilie 1994, Constituţia Republicii Moldova şi
Codul Familiei.
Nu se admite nici o limitare directă sau indirectă a drepturilor, stabilirea unor avantaje directe
sau indirecte la încheierea căsătoriei şi în raporturile de familie în funcţie de origine, sex, rasă,
naţionalitate, limbă, religie, opinie, apartenenţă politică, avere, caracterul ocupaţiei, domiciliu şi alte
împrejurări.
Egalitatea soţilor în drepturi şi obligaţii prevăzută de art. 16 Codul Familiei presupune:
1) dreptul fiecăruia dintre soţi de a-şi alege ocupaţia şi profesia, de a-şi determina
domiciliul;
2) soluţionarea de comun acord a problemelor maternităţii şi paternităţii, educaţiei şi
creşterii copiilor şi a altor chestiuni familiale;
2
 3) obligaţia soţilor de a crea raporturi familiale bazate pe stimă şi sprijin moral
reciproc, pe grija pentru bunăstarea familiei, obligaţia de a ocroti şi întări familia, de a
avea grijă pentru creşterea şi dezvoltarea copiilor săi.
Toate problemele vieţii de familie se soluţionează de către soţi în comun în conformitate cu
principiul egalităţii lor în drepturi şi obligaţii. Amestecul în problemele vieţii de familie nu se
permite nici rudelor apropiate şi nici organelor care reprezintă puterea de stat.
Relaţiile personale dintre soţi care apar în urma încheierii căsătoriei şi care sînt reglementate
de legislaţie sînt cele care privesc:
– numele soţilor;
– domiciliul soţilor;
– alegerea profesiei şi îndeletnicirii;
– cetăţenia;
– capacitatea de exerciţiu a minorului care se căsătoreşte;
– corespondenţa şi relaţiile sociale;
– obligaţia de sprijin moral reciproc;
– obligaţia de fidelitate.
La încheierea căsătoriei soţii îşi aleg numele de familie pe care îl vor purta în timpul
căsătoriei. Articolul 17 Codul Familiei acordă soţilor următoarele posibilităţi:
– să-şi aleagă şi să poarte ambii ca nume comun numele unuia dintre soţi;
– să-şi păstreze fiecare numele avut pînă la căsătorie;
– să poarte amîndoi, ca nume comun, numele lor conexate;
– la numele său de familie să conexeze numele de familie al celuilalt soţ.
Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puţin unul dintre ele este dublu. De
regulă soţii îşi aleg un nume comun, pentru ca în viitor să poarte acelaşi nume şi copiii lor. Numele
comun este un simbol al familiei şi uşurează realizarea drepturilor şi înlesnirilor legate de căsătorie
şi copii.
Alegerea numelui de familie se face pînă la înregistrarea căsătoriei. Dacă pînă la momentul
înregistrării căsătoriei soţii nu au decis în privinţa numelui, schimbarea numelui poate fi făcută
numai printr-o cerere separată în conformitate cu regulile generale prevăzute de secţiunea a cincea a
Legii privind actele de stare civilă (art. 49-53).
Artucolul 17 alin. 3 Codul Familiei stipulează că schimbarea numelui de familie al unuia
dintre soţi nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ.
Codul Familiei (art. 16 alin. 3) prevede că soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi
independent. Dreptul oricărui cetăţean al Republicii Moldova de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa

3
în orice localitate din ţară, dreptul de a ieşi, de a imigra şi de a reveni în ţară este garantat de art. 27
al Constituţiei Republicii Moldova.
Domiciliul soţului, conform art. 30 Codul Civil, este locul unde acesta îşi are locuinţa
statornică sau principală. Aceasta poate fi o casă proprie, un apartament, o încăpere de serviciu,
cămin, hotel etc. în care el domiciliază permanent în calitate de proprietar sau în baza contractului
de locaţiune. În ce priveşte locuinţa, soţii decid de comun acord. Ei se pot înţelege să locuiască
împreună, ceea ce se întîmplă mai des, sau se pot înţelege ca fiecare să aibă domicilii separate.
Unele acte normative cuprind dispoziţii care facilitează viaţa în comun a soţilor. De exemplu, la
transferarea salariatului, în baza unei înţelegeri prealabile cu angajatorul, la muncă într-o altă
localitate angajatorul este obligat să-i compenseze cheltuielile legate de mutarea într-o altă localitate
a salariatului şi a membrilor familiei sale. Dacă unul dintre soţi are o locuinţă cu drept de
proprietate personală, prin încheierea căsătoriei celălalt soţ dobîndeşte dreptul de folosinţă asupra
acestei locuinţe. Soţul care închiriază un spaţiu locativ are dreptul să-l aducă pe celălalt soţ în
spaţiul locativ închiriat. Ambii soţi vor avea aceleaşi drepturi asupra spaţiului locativ închiriat.
Fiecare dintre soţi este în drept să-şi continue ori să-şi aleagă de sine stătător îndeletnicirea şi
profesia (art. 16 alin. 2 Codul Familiei). Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soţi
reieşind din stima reciprocă, înţelegerea în familie, răspunderea faţă de membrii familiei. Pentru a
continua îndeletnicirea sau profesia, soţii nu au nevoie de încuviinţare din partea celuilalt, dar asta
nu înseamnă că ei nu se vor consulta în privinţa alegerii făcute. Chiar de cele mai multe ori alegerea
profesiei şi ocupaţiei se face în interesul familiei şi spre binele familiei. Ignorarea intereselor
familiei la alegerea profesiei şi ocupaţiei poate duce la divorţ, îndeosebi în cazurile cînd unul dintre
soţi se ocupă de o activitate ilegală sau antisocială (traficul de droguri sau arme, prostituţia etc.). De
comun acord se hotărăsc în familie şi problemele îndeletnicirii şi profesiei atunci cînd se nasc
copiii. Legislaţia în vigoare permite să i se acorde concediu pentru îngrijirea copilului în vîrstă de
pînă la 3 ani atît mamei cît şi tatălui şi ei decid, reieşind din ocupaţia şi cîştigul fiecăruia, cine să se
folosească de acest concediu. Dacă copiii au nevoie de îngrijire pînă la o vîrstă mai mare, soţii la fel
iau o decizie cine să îngrijească de ei, avînd în vedere ocupaţia şi cîştigurile fiecăruia şi interesele
familiei în întregime.
Soţii îşi datorează reciproc sprijin moral (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Aceasta este o
consecinţă a prieteniei şi a afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligaţia constă
în sprijinul pe care un soţ trebuie să-l acorde celuilalt pentru a-şi ridica nivelul intelectual şi
profesional, sau în îngrijirile cu caracter personal pe care unul dintre soţi trebuie să le acorde
celuilalt în caz de boală, infirmitate sau este la o vîrstă înaintată şi are necesitatea acestor îngrijiri.
Obiectul obligaţiei este sprijinul moral reciproc, ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reuşite.

4
 Soţii îşi datorează fidelitate conjugală (art. 18 alin. 2 Codul Familiei). Încălcarea acestei
obligaţii de către unul dintre soţi constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea
căsătoriei. Pe obligaţia de fidelitate a soţiei se întemeiază prezumţia de paternitate prevăzută de art.
47 alin. 3 Codul Familiei: “copilul născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei”. Dacă
această obligaţie există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe, şi
pentru bărbat.
Fiecare dintre soţi are cetăţenia sa. După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea
ce priveşte cetăţenia soţilor. Femeia sau bărbatul care s-au căsătorit cu un cetăţean al altei ţări nu
pierd cetăţenia Republicii Moldova. În cazul cînd cetăţeanul Republicii Moldova s-a căsătorit cu un
apatrid, acestuia din urmă i se poate acorda cetăţenia Republicii Moldova dacă căsătoria a durat cel
puţin trei ani, regula generală fiind zece ani (art. 17 Legea cetăţeniei Republicii Moldova59).
Capacitatea de exerciţiu. Conform art. 14 Codul Familiei, vîrsta de căsătorie este de 18 ani. În
anumite condiţii vîrsta matrimonială poate fi micşorată pînă la 16 ani. Conform art. 20 alin. 2
Codul Civil, minorul dobîndeşte prin căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu. Desfacerea
căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului.
Corespondenţa şi relaţiile sociale. În relaţiile sociale şi corespondenţa proprie soţii sînt liberi.
Această prevedere este bazată pe art. 30 din Constituţia Republicii Moldova, care stipulează că
statul asigură fiecărei persoane secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare. Aşadar, nici unul dintre soţi
nu este îndreptăţit să exercite controlul asupra corespondenţei sau a relaţiilor sociale a celuilalt soţ.
Încălcarea acestui drept poate servi ca motiv de divorţ.
Articolele 16-18 ale Codului Familiei, care reglementează relaţiile personale ale soţilor, sînt
nişte norme declarative ce nu conţin sancţiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele. Totuşi
ele au o importanţă deosebită, deoarece subliniază cele mai principale momente, care au o
însemnătate deosebită în asigurarea egalităţii soţilor în familie, ocrotirea intereselor fiecăruia dintre
ei şi asigură scopul educării eficiente a copiilor în familie. Faptul se lămureşte prin aceea că relaţiile
de familie au un caracter strict personal, sînt bazate pe încredere reciprocă şi reies din principiul
inadmisibilităţii amestecului în relaţiile de familie al oricăror persoane sau organe de stat.

Capitolul V. Relaţiile patrimoniale dintre soţi

59
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2000. – Nr. 98-101.
5
 § 1. Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi. § 2. Regimul legal al bunurilor
soţilor. § 3. Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. § 4. Răspunderea obligaţională
a soţilor. § 5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

§ 1. Caracteristica generală a relaţiilor patrimoniale dintre soţi

Odată cu încheierea căsătoriei între soţi apar nu numai raporturi personale, dar şi raporturi
patrimoniale. Patrimoniale sînt acele relaţii care apar între soţi în legătură cu bunurile ce le
aparţin cu drept de proprietate privată, în special cu dreptul de dispoziţie a acestora şi în legătură
cu acordarea întreţinerii unuia dintre soţi celuilalt.
Relaţiile patrimoniale dintre soţi sînt reglementate de lege mult mai detaliat decît cele
personale. Deşi acestea derivă de la relaţiile personale şi au un rol mai puţin important în viaţa de
familie a soţilor, totuşi ele sînt reglementate de un număr mai mare de norme ale Codului Familiei.
Relaţiile patrimoniale sînt reglementate de lege mai pe larg, deoarece în aceste relaţii deseori
sînt implicate persoane terţe care înaintează anumite cerinţe exprimate în concretizarea totalităţii
bunurilor comune, a bunurilor personale ale fiecăruia dintre soţi, a răspunderii fiecăruia dintre soţi
pentru datoriile comune şi personale etc. Trebuie de menţionat că drepturile patrimoniale pot fi
realizate silit şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor patrimoniale pot fi stabilite sancţiuni, ceea ce nu
întîlnim la reglementarea juridică a raporturilor personale dintre soţi. Desigur, aceste reglementări
nu cuprind toate relaţiile patrimoniale dintre soţi, unele din ele, precum cheltuielile pentru
petrecerea vacanţei, odihna activă, distracţii şi altele rămîn în afara legii. Dispoziţiile generale
privind proprietatea soţilor sînt cuprinse în Codul Civil (art. 567-574). Codul Familiei, fiind legea
specială, reglementează raporturile patrimoniale dintre soţi mult mai detaliat decît Codul Civil,
luînd în consideraţie specificul raporturilor juridice familiale, făcînd mai multe precizări şi excepţii.
În doctrina română aceste dispoziţii se numesc regim matrimonial şi care este definit ca
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi pe
cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor sau un ansamblu de
regimuri care cîrmuiesc chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea soţilor prin căsătorie62.
Pînă la punerea în vigoare a noului Cod al Familiei (26.04.2001), raporturile patrimoniale
dintre soţi erau reglementate ca un regim unic alcătuit din două grupuri de relaţii:
a) relaţiile privind bunurile soţilor dobîndite în timpul căsătoriei;
b) relaţiile privind obligaţia de întreţinere reciprocă a soţilor.

62
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei, p. 41; Hamangiu C., Rosetti-Bălănescu I., Baicoianu Al. Drept civil român.
Vol. II. – Bucureşti: ALL, 1998, p. 2.
6
 Faptul se lămureşte prin aceea că bunurile soţilor dobîndite în timpul căsătoriei erau supuse
unui singur regim, cel al comunităţii de bunuri. La fel şi obligaţia de întreţinere era reglementată de
normele imperative ale legii.
În Codul Familiei în vigoare conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi nu s-a schimbat,
însă normele imperative ale legii au fost înlocuite cu norme dispozitive. Astfel, au fost introduse
noţiunile de regim legal şi contractual al bunurilor soţilor. Regimul legal înseamnă că raporturile
patrimoniale dintre soţi sînt reglementate de capitolul V al Codului Familiei în cazul cînd soţii nu au
dorit să modifice aceste prevederi prin încheierea unui contract matrimonial. Regimul contractual se
aplică în cazurile cînd soţii, dorind să înlăture prevederile regimului legal, încheie un contract
matrimonial prin care îşi aleg regimul aplicabil bunurilor dobîndite de ei în timpul căsătoriei.
Îndatorirea soţilor de a se întreţine reciproc material a fost plasată în titlul IV al Codului
Familiei care reglementează obligaţia de întreţinere dintre membrii familiei, care, după natura ei,
este un raport juridic, în primul rînd, cu caracter personal, bazîndu-se pe căsătorie şi rudenie şi, în al
doilea rînd, cu caracter patrimonial, deoarece presupune determinarea cuantumului necesar pentru
întreţinerea unui anumit membru al familiei. Aceste norme juridice, la fel, sînt dispozitive, deoarece
stabilirea întreţinerii prin instanţa judecătorească poate avea loc doar în lipsa unui contract privind
plata pensiei de întreţinere.
Regimul matrimonial al bunurilor soţilor prezintă un caracter dublu, adică patrimonial el
depinde de dreptul comun al relaţiilor patrimoniale şi matrimonial este legat de dreptul familiei şi
de ideologia acesteia.
În literatura de specialitate63, regimurile matrimoniale pot fi clasificate:
1. în funcţie de izvorul lor:
– regimul legal. Este stabilit prin normele juridice în vigoare la momentul încheierii
căsătoriei şi pe tot parcursul existenţei ei;
– regimul convenţional. Este stabilit de soţi prin intermediul contractului matrimonial
încheiat înainte de încheierea căsătoriei sau pe parcursul ei.
2. după structura regimului matrimonial:
– regim de separaţie de bunuri care poate fi, la rîndul lui, un regim propriu-zis de
separaţie de bunuri sau un regim dotal. Regimul separaţiei de bunuri presupune că
fiecăruia dintre soţi îi aparţin cu drept de proprietate personală toate bunurile avute
înaintea încheierii căsătoriei şi cele dobîndite în timpul căsătoriei. Regimul dotal este
ca şi cel al separaţiei de bunuri, cu deosebirea că o parte mai mare sau mai mică din
bunurile femeii constituiau dota sau zestrea a cărei administrare şi folosinţă le avea

63
Albu I. Căsătoria în dreptul român. – Cluj-Napoca: Dacia, 1988, p. 38; Cornu G. Les regimes matrimoniaux. – Paris:
Press Universitaire de France, 1989, p. 82-102.
7
 bărbatul. Caracteristic pentru regimul dotal era inalienabilitatea dotei imobiliare şi alte
garanţii pe care legea le prevedea spre a îngrădi puterea bărbatului faţă de dotă şi spre a
asigura păstrarea ei;
– regim mixt al bunurilor care presupune că soţii au în proprietate atît bunuri comune, cît
şi bunuri personale, determinate de ei prin încheierea unui contract matrimonial;
– regim de comunitate de bunuri, ceea ce înseamnă că toate bunurile dobîndite de oricare
dintre soţi în timpul căsătoriei sînt bunuri comune.
3. după posibilitatea modificării regimului matrimonial în timpul căsătoriei:
– regim imutabil, adică cel care nu poate fi modificat;
– regim mutabil, adică cel care poate fi modificat.
§ 2. Regimul legal al bunurilor soţilor

Regimul legal al bunurilor soţilor este definit de art. 19 Codul Familiei care prevede că
bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în
devălmăşie.
2.1. Proprietatea comună în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se distinge prin aceea că aparţine nefracţionar
soţilor şi are ca obiect bunuri comune nefracţionate în materialitatea lor. Ea apare ca modalitate a
dreptului de proprietate care aparţine persoanelor fizice. Proprietatea comună în devălmăşie sînt
toate bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei. Un bun este comun dacă el este dobîndit
de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei şi nu face parte din categoria bunurilor personale. Avînd în
vedere că, în majoritatea cazurilor bunurile sînt dobîndite în timpul căsătoriei prin contribuţia
ambilor soţi, se instituie prezumţia relativă de comunitate, calitatea de bun comun nu trebuie
dovedită. Deci, orice bun dobîndit în timpul căsătoriei se consideră comun atîta timp cît nu se face
dovadă că este un bun personal al unuia dintre soţi. Dobîndirea înseamnă a deveni titular unui drept
real sau de creanţă prin intermediul unor acte sau fapte juridice ori în puterea legii.
Potrivit regimului proprietăţii comune în devălmăşie, soţii au două categorii de bunuri:
comune ambilor soţi şi proprii fiecăruia dintre ei. În patrimoniul fiecăruia dintre soţi există atît
grupul bunurilor comune, cît şi grupul bunurilor personale, ceea ce asigură egalitatea soţilor în
drepturi şi interesele fiecăruia dintre ei, inclusiv şi în cazul cînd unul dintre soţi a intrat în căsătorie
cu bunuri valoroase.
Soţii au drepturi egale în relaţiile patrimoniale, fără a face vreo deosebire între bărbat şi
femeie. Dreptul de proprietate devălmaşă le aparţine ambilor soţi, indiferent de faptul care dintre ei
a dobîndit acest bun şi pe numele căruia dintre ei acest bun este procurat, depus sau înregistrat.
Soţul care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau
8
din alte motive temeinice, are acelaşi drept de proprietate asupra bunurilor dobîndite în timpul
căsătoriei ca şi celălalt soţ (art. 20 alin. 4 Codul Familiei). Norma dată este îndreptată spre ocrotirea
drepturilor legale ale femeii care nu lucrează, ocupîndu-se de gospodăria casnică şi creşterea
copiilor. Aceasta se întemeiază pe principiul egalităţii sexelor şi principiul potrivit căruia membrii
familiei sînt datori să-şi acorde sprijin moral şi material, cît şi pe regulile de morală care ridică
munca femeii depusă în gospodărie şi pentru creşterea copiilor la nivelul oricărei alte munci.
Conform art. 20 Codul Familiei, sînt proprietate în devălmăşie bunurile procurate din contul:
a. veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă, activitatea de
întreprinzător, activitatea intelectuală;
b. premiilor, îndemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de
compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c. alte mijloace comune, cum ar fi, de exemplu, pensiile pentru invaliditate sau limită
de vîrstă primite de unul sau ambii soţi din sistemul asigurărilor sociale de stat sau din alte
fonduri nestatale.
Acelaşi articol al Codului Familiei concretizează şi obiectele posibile a fi proprietate comună
în devălmăşie şi anume:
a) bunurile mobile şi imobile (construcţii, terenuri de pămînt, mijloace de transport,
mobilă, covoare, tehnică de uz casnic etc.);
b) valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în capitalul social din
instituţiile financiare sau societăţile comerciale;
c) alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune.
Noţiunea de bunuri utilizată în art. 20 Codul Familiei şi în alte articole ale Codului Familiei
cuprinde atît lucrurile care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale, cît şi drepturile
patrimoniale şi acţiunile privind lucrurile şi drepturile patrimoniale. Drepturile patrimoniale sînt
drepturile reale, principale sau accesorii, privind imobilile şi mobilile, precum şi drepturile de
creanţă, iar acţiunile sînt cele privind drepturile reale şi cele privind drepturile de creanţă.
Un rol important în determinarea proprietăţii comune în devălmăşie îl are data de la care
veniturile soţilor devin proprietate comună devălmaşă. La acest capitol în doctrină întîlnim mai
multe opinii.
Într-o opinie se consideră că veniturile soţilor sînt comune din momentul calculării lor.
Conform legislaţiei muncii şi protecţiei sociale, dreptul de a primi salariul, pensia sau îndemnizaţia
o are salariatul, pensionarul sau cel îndreptăţit să primească îndemnizaţia şi nicidecum soţul. Tot la
fel şi în cazurile cînd unuia dintre soţi îi aparţine o cotă-parte în capitalul social al unei societăţi
comerciale, numai el poate primi dividendele şi veniturile din activitatea de antreprenoriat.

9
 Într-o altă opinie s-a expus că veniturile soţilor devin comune din momentul cînd au fost
aduse în familie. Deseori veniturile nu sînt aduse acasă, fiind transferate pe contul unuia dintre soţi
într-o instituţie financiară sau servind drept mijloc de plată pentru procurarea unor obiecte sau
prestarea unor servicii. În acest caz ar putea să apară neclarităţi în privinţa acestor venituri, ele fiind
considerate proprietate personală a unuia dintre soţi, ceea ce nu corespunde esenţei regimului
comunităţii de bunuri a soţilor.
În a treia opinie, care este şi cea mai accesibilă, fiind împărtăşită de mai mulţi autori şi la care
ne alăturăm, s-a expus că veniturile devin proprietate comună în devălmăşie a soţilor din momentul
în care ele au fost primite de soţul îndreptăţit.
Temei pentru apariţia proprietăţii comune în devălmăşie este căsătoria încheiată în forma
prevăzută de lege, adică înregistrată la oficiul de stare civilă. Concubinajul, indiferent de durata lui,
nu serveşte drept temei pentru apariţia proprietăţii în devălmăşie. Raporturile patrimoniale între
concubini sînt reglementate de Codul Civil.
Încetarea căsătoriei duce la încetarea proprietăţii comune în devălmăşie. Căsătoria poate
înceta prin decesul unuia dintre soţi, prin divorţ sau prin declararea nulităţii acesteia. În cazul
decesului, bunurile dobîndite de soţi vor fi comune pînă la data decesului unuia dintre ei, iar cele
dobîndite după această dată de soţul supravieţuitor îi vor aparţine cu drept de proprietate personală.
În cazul divorţului, bunurile se vor considera comune pînă la data cînd oficiul de stare civilă a
desfăcut căsătoria în temeiul art. 36 Codul Familiei sau pînă la data cînd hotărîrea instanţei de
judecată privind desfacerea căsătoriei în temeiul art. 37 Codul Familiei a rămas definitivă.
Dacă căsătoria a fost declarată nulă, se consideră că comunitatea bunurilor între soţi nu a
existat niciodată, cu excepţia prevăzută în art. 44 alin. 3 lit. “a” Codul Familiei. Bunurile dobîndite
în căsătoria nulă aparţin persoanelor din căsătoria nulă cu drept de proprietate comună pe cote-părţi
şi este reglementat de Codul Civil.
Codul Familiei (art. 20 alin. 5) prevede că instanţa judecătorească este în drept să declare
bunurile dobîndite de unul dintre soţi în perioada separaţiei de fapt a soţilor proprietate a soţului
care le-a dobîndit. Aceasta poate avea loc în următoarele condiţii:
– cererea a fost înaintată de soţul care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei;
– soţii au fost separaţi de fapt şi au dus gospodării separate;
– bunurile au fost dobîndite de soţul nevinovat anume în această perioadă.
Această prevedere înlătură, ca excepţie, principiul comunităţii de bunuri a soţilor care începe
la data încheierii căsătoriei şi încetează odată cu încetarea ei.
În conformitate cu art. 21 Codul Familiei soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de
bunurile comune în condiţii de perfectă egalitate.

10
 Convenţiile prin care soţii dispun de bunurile comune (vînzare-cumpărare, donaţie, schimb
etc.) pot fi încheiate de ambii soţi sau de fiecare în parte. Dacă convenţia se încheie de către unul
dintre soţi, atunci acordul celuilalt se prezumă. Astfel, cel care încheie convenţia cu unul dintre soţi
reiese din prezumţia că celălalt soţ este de acord şi trebuie să controleze această prezumţie şi cu atît
mai mult să ceară confirmarea acordului prin documente. Dar se poate întîmpla că acordul celuilalt
soţ lipseşte. În acest caz soţul care nu şi-a dat acordul la încheierea convenţiei poate înainta o
acţiune în instanţa judecătorească pentru a cere declararea convenţiei nule. Cererea reclamantului
poate fi satisfăcută doar în cazul în care se va dovedi că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau
trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective. Această prevedere
reiese din regulile generale ale dreptului civil care apără interesele părţii de bună credinţă la
încheierea actelor juridice şi este îndreptată spre simplificarea intereselor circuitului civil.
Pentru acţiunea de nulitate a convenţiei încheiate de unul dintre soţi fără acordul celuilalt art.
21 alin. 4 Codul Familiei stabileşte un termen de prescripţie de 3 ani din momentul cînd celălalt soţ
a aflat sau trebuia să fi aflat despre încheierea acesteia.
Regula privind prezumţia consimţămîntului unuia dintre soţi pentru dreptul celuilalt soţ de a
dispune de bunurile comune nu se extinde asupra convenţiilor care au ca obiect bunuri imobile.
Astfel, unul dintre soţi nu poate, fără consimţămîntul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de
închiriere a spaţiului de locuit, să înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice
dreptul la locuinţă al celuilalt soţ. Deci, la încheierea de către un soţ a contractului de vînzare a
casei de locuit, apartamentului, vilei, terenului de pămînt, contractului de ipotecă, contractului de
rentă, contractului de donaţie a imobilului etc. se cere în mod obligatoriu consimţămîntul celuilalt
soţ, exprimat în scris şi autentificat notarial.
2.2. Proprietatea personală a soţilor
Regimul legal al bunurilor soţilor presupune că soţii au în proprietate nu numai bunuri
comune, dar şi bunuri personale. Proprietate personală este aceea care aparţine numai unuia
dintre soţi şi care dispune de ea independent de celălalt soţ.
Conform art. 22 Codul Familiei, sînt proprietate personală:
a) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei;
b) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite de către
unul dintre soţi în timpul căsătoriei;
c) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia
bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux.
a). Pentru determinarea unui bun ca fiind proprietate personală a unuia dintre soţi în
primul caz urmează ca să fie concretizată data la care a fost dobîndit bunul. Dacă
această dată este anterioară datei la care a fost încheiată căsătoria, acest bun va acea
11
 calitatea de bun personal. În poprietatea personală a unui soţ pot fi: casă de locuit,
apartament, teren de pămînt, bani la cec, titluri de valoare, cote-părţi în capitalul social
al unor societăţi comerciale şi alte bunuri admise de lege. Important este că există o
dovadă că aceste bunuri au fost dobîndite pînă la încheierea căsătoriei. Tot proprietate
personală a unuia dintre soţi vor fi şi bunurile procurate de unul dintre ei în timpul
căsătoriei pe banii care i-au aparţinut sau care i-a dobîndit din realizarea unui bun
personal.
b). Bunurile primite în dar sînt proprietate personală în cazurile cînd au fost primite de
unul dintre soţi în baza unui contract de donaţie sau în calitate de dar de la diferite
instituţii pentru meritele deosebite în activitatea de muncă ştiinţifică, literară, obştească
etc. (de exemplu premii de stat, premii internaţionale, obiecte de preţ). Proprietatea
moştenită va aparţine soţului care a avut vocaţia succesorală la momentul deschiderii
ei, indiferent de faptul că el era căsătorit. Excepţie de la această regulă poate fi
succesiunea testamentară, dacă în testament au fost indicaţi ambii soţi.
Sub alte convenţii gratuite la momentul actual putem menţiona privatizarea gratuită a
unei locuinţe de către unul dintre soţi.
c). Sînt proprietate personală lucrurile de uz personal, indiferent de modul de dobîndire şi
timpul dobîndirii lor. Din aceste lucruri fac parte: îmbrăcămintea, încălţămintea,
lucrurile de igienă personală, unele obiecte care ţin de exercitarea profesiei, cum ar fi
literatura de specialitate a medicului, juristului, instrumentele strungarului,
electricianului, medicului, aparatul de fotografiat al unui jurnalist, vopselele şi pînzele
unui pictor. În opinia unor autori 64, obiectele care ţin de exercitarea profesiei de către
unul dintre soţi cum ar fi computerul, instrumentele muzicale dobîndite în timpul
căsătoriei din mijloace comune nu sînt recunoscute ca fiind proprietate personală.
Faptul se lămureşte prin aceea că pentru procurarea lor se cheltuie sume considerabile
din bugetul familiei şi atribuirea lor la proprietatea personală a unuia dintre soţi ar leza
interesele celuilalt soţ. Excepţie fac bijuteriile de preţ şi alte obiecte de lux. Aceste
lucruri sînt proprietate comună în devălmăşie, indiferent de faptul că numai unul dintre
soţi se foloseşte de ele. Bijuterii de preţ sînt considerate: obiectele fabricate din aur,
argint, platină şi metale ale acestei grupe; pietrele scumpe ca mărgăritarul, diamantul,
safirul, rubinul, alexandritul. În lege nu este determinată noţiunea de obiecte de lux,
deoarece aceasta se determină în fiecare caz concret, în dependenţă de nivelul de trai al
societăţii şi asigurarea materială a familiei. De regulă, acestea sînt colecţii de tablouri,
monede, arme, icoane vechi şi altele.
64
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 158.
12
 Conform art. 23 Codul Familiei, bunurile ce aparţin unuia dintre soţi pot fi recunoscute ca
fiind bunuri comune de către instanţa judecătorească. Aceasta poate fi, dacă se va constata că în
timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în
urma muncii numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală,
reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.). Instanţa judecătorească trebuie să constate că
îmbunătăţirile sau reparaţiile capitale, efectuate în timpul căsătoriei, au dus la transformarea bunului
şi la sporirea valorii lui esenţial. Dacă reparaţia bunului personal s-a facut ca urmare a uzurii
normale determinate de folosirea lui în comun, cheltuiala nu reprezintă bun comun, deoarece a fost
necesară şi obişnuită în căsătorie şi nu reprezintă o creştere a valorii bunului. Deşi art. 23 Codul
Familiei foloseşte expresia “bunurile pot fi recunoscute proprietate în devălmăşie”, de fapt comun
devine numai sporul de valoare calculat prin diferenţa dintre costul bunului la intrarea în căsătorie
şi costul bunului la momentul părtăjării patrimoniului soţilor 65. În practica judiciară prevederile art.
23 Codul Familiei se aplică, de regulă, faţă de bunurile imobile, deoarece ele servesc o perioadă
îndelungată şi dau posibilitatea de apreciere a costului lor în orice perioadă.

§ 3. Împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor

Proprietatea comună în devălmăşie a soţilor poate fi împărţită:

– în timpul căsătoriei;
– după desfacerea căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi;
– la cererea creditorilor soţilor.
Împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale convenţională prin încheierea unui acord
între soţi sau prin hotărîrea instanţei judecătoreşti. Se pot împărţi în întregime sau parţial bunurile
existente la momentul în care se face partajul.
În cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei, dobîndirea proprietăţii comune în
devălmăşie nu încetează şi după împărţeală. Bunurile dobîndite de fiecare dintre soţi din mijloacele
indicate în art. 20 Codul Familiei sînt comune. Excepţie este cazul cînd soţii încheie un contract
matrimonial imediat după împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie.
Atît în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei patrimoniul soţilor se poate împărţi în baza
unui acord. Legislaţia în vigoare nu prevede expres forma acordului încheiat de soţi în vederea
împărţirii bunurilor comune. Deci, el poate fi încheiat verbal, în formă scrisă sau în formă scrisă şi
autentificată notarial. Dacă se împart bunuri imobile, atunci acordul trebuie să fie încheiat în formă
65
Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei din 15 noiembrie 1993 nr. 10 cu modificările introduse prin Hotărîrea
Plenului nr. 38 din 20 decembrie 1999 şi nr. 29 din 16 septembrie 2002, nr.26 din 28 iunie 2004, nr.10 din
22.decembrie2008, nr.12 din 16 decembrie 2013 Culegere de hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie (1974 –
2002). – Chişinău, 2003, p. 160-165.
13
scrisă şi autentificat notarial. Conform prevederilor Codului Civil, un astfel de contract, pentru a fi
recunoscut valabil, urmează să fie înregistrat la organul teritorial cadastral.
În cazul apariţiei unui litigiu, împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor
se face de către instanţa judecătorească la cererea unuia sau a ambilor soţi. După desfacerea
căsătoriei, pentru acţiunea de împărţire a bunurilor proprietate în devălmăşie a foştilor soţi, se
stabileşte un termen de prescripţie de trei ani. Acest termen are tendinţa de a acorda foştilor soţi
posibilitatea de a-şi realiza drepturile patrimoniale în cea mai mare măsură. În această materie nu
există o opinie unică privind data de la care începe a curge termenul de prescripţie.
Unii autori consideră că termenul de prescripţie începe să curgă de la data desfacerii
căsătoriei, alţii, şi aceştea sînt în majoritate – de la data cînd soţul care cere partajul averii a aflat
sau trebuia să afle despre încălcarea dreptului de proprietate.66
Practica judiciară în Republica Moldova este unică, fiind exprimată în Hotărîrea Plenului
Curţii Supreme de Justiţie nr. 10 din 15 noiembrie 1993 cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei în cauzele de desfacere a căsătoriei care stipulează că “curgerea
termenului de prescripţie de 3 ani stabilit pentru cerinţele de partaj a averii comune a soţilor începe
nu din momentul încetării căsătoriei, dar de cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre lezarea
dreptului ei” (p. 27).
La împărţirea proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din
aceasta, instanţa judecătorească reiese din principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie şi consideră că
părţile soţilor sînt egale (art. 26 Codul Familiei).
Conform alineatului doi al aceluiaşi articol, instanţa judecătorească este în drept să
diferenţieze cotele-părţi în proprietatea devălmaşă a soţilor, ţinînd cont de interesele unuia dintre
soţi şi de interesele copiilor minori; ori numai de interesele unuia dintre soţi; ori numai de interesele
copiilor minori. Legislaţia în vigoare nu stabileşte care sînt aceste interese de care va ţine cont
instanţa judecătorească. Astfel problema rămîne să fie hotărîtă în fiecare caz concret de către
instanţa judecătorească.
Majorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi poate avea loc în cazul cînd prin împărţirea
patrimoniului în părţi egale interesele copiilor minori pot fi lezate. De exemplu, dacă doi sau mai
mulţi copii vor locui după divorţul părinţilor cu unul dintre ei, căruia i se va atribui o cotă egală cu a
celuilalt în casa de locuit, copiilor, respectiv, li se vor înrăutăţi condiţiile de trai în comparaţie cu
cele avute pînă la divorţul părinţilor. Respectiv, instanţa judecătorească la împărţirea casei de locuit
sau a apartamentului trebuie să ia în consideraţie acest lucru şi să majoreze cota-parte a soţului care
va locui cu copiii şi să o micşoreze pe a celuilalt. În scopul ocrotirii intereselor copiilor minori sînt
şi prevederile art. 25 alin. 5 Codul Familiei, care stipulează că bunurile procurate pentru copiii
66
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 160.
14
minori: îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării, cărţi şi alte
lucruri pentru copii se transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. Acelaşi scop este
urmărit şi de alin. 6 al articolului 25 Codul Familiei, care stabileşte că depunerile făcute de soţi pe
numele copiilor lor minori sînt proprietate a copiilor şi nu se iau în consideraţie la partaj.
Articolul 57 alin. 3 Codul Familiei prevede că copilul nu are drept de proprietate asupra
bunurilor părinţilor, adică la partajarea bunurilor comune copiii minori nu participă. Totodată, art.
25 alin. 5 şi 6 Codul Familiei prin prevederile sale reglementează concret soarta bunurilor procurate
pentru copii şi depunerile băneşti făcute pe numele copiilor comuni, ceea ce duce la concluzia că
acestea, prin acordul comun al soţilor, au fost exluse din bunurile comune şi transmise în proprietate
copiilor lor.
Temei pentru majorarea sau micşorarea cotei-părţi a unuia dintre soţi pot servi interesele
unuia dintre soţi care merită atenţie. Astfel de interese pot fi: incapacitatea de muncă a unuia dintre
soţi şi reducerea veniturilor curente; unul dintre soţi se eschiva de la munca social utilă sau cheltuia
bunuri comune în dauna intereselor familiei (băuturi alcoolice, droguri, jocuri de hazard). Motivele
care stau la baza majorării sau micşorării cotei-părţi a unuia dintre soţi trebuie să fie indicate în
hotărîrea instanţei judecătoreşti.
După determinarea cotelor-părţi a fiecăruia dintre soţi în valoare ideală (¼, ½ etc.) bunurile
soţilor se impart la concret. Patrimoniul se împarte în ordinea următoare:
– se determină bunurile personale ale fiecăruia dintre soţi şi se exclud din componenţa
bunurilor comune. La aplicarea art. 23 Codul Familiei (recunoaşterea proprietăţii
personale a unuia dintre soţi ca fiind comună), instanţa judecătorească va ţine cont de
mijloacele depuse de către unul dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi, respectiv, va
spori cota acestuia;
– stabileşte componenţa bunurilor comune şi expresia ei în valoare bănească. Valoarea
bunurilor se stabileşte reieşind din preţurile care sînt în vigoare la ziua pronunţării
hotărîrii, ţinîndu-se cont de procentul de uzură a bunurilor;
– se împarte cui şi ce obiect îi revine. Dacă unuia dintre soţi îi sînt transmise bunuri care
după costul lor depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o compensaţie
bănească sau de altă natură (art. 25 alin. 4 Codul Familiei). Prin compensaţie de altă
natură se înţelege orice mod de achitare a sumei respective (achitarea unei datorii terţei
personae, prestarea unui serviciu, transmiterea unui bun etc.).
Obiectul de împărţire al patrimoniului soţilor îl constituie bunurile existente la momentul
partajului. Dacă s-a constatat faptul că unul dintre soţi intenţionat a înstrăinat careva bunuri ca să
micşoreze averea comună, preţul acestor bunuri se restituie de către soţul vinovat celuilalt. În cazul
cînd înstrăinarea bunului a fost făcută de către unul dintre soţi pentru întreţinerea copiilor minori
15
sau în caz de boală a acestuia, din motivul că celălalt soţ nu acordă sprijin material, la împărţire
costul acestui bun nu se va lua în consideraţie.
Împărţirea unor bunuri, proprietate comună în devălmăşie a soţilor, prezintă unele
particularităţi. Astfel, banii depuşi la cec în timpul căsătoriei în instituţiile financiare pe numele
unuia dintre soţi aparţin ambilor soţi şi urmează a fi împărţiţi indiferent de regulile bancare care
ocrotesc secretul depunerilor.
Prezintă interes împărţirea locuinţelor comune. Regula generală este că acestea pot fi
împărţite în natură numai în cazurile cînd fiecăruia dintre soţi i se poate atribui o odaie de locuit şi
toate condiţiile sanitare separate, în caz contrar locuinţa trebuie să i se atribuie unuia dintre soţi,
celuilalt atribuindui-se o compensaţie bănească. Cu regret, de cele mai multe ori acest bun este cel
mai preţios din bunurile care le au soţii şi el formează obiectul litigiului ce nu poate fi soluţionat în
modul menţionat mai sus. Instanţa judecătorească este nevoită să determine cotele ideale şi fiecare
dintre soţi are dreptul de folosinţă, posesie şi dispoziţie a locuinţei conform cotei determinate.
Soţilor poate să le aparţină cote de participaţiune în capitalul social al societăţilor comerciale.
Împărţirea acestei cote în natură nu întotdeauna este posibilă. În această situaţie sînt posibile două
variante67:
a) plata unei compensaţii băneşti soţului care nu este membru al societăţii comerciale;
b) ieşirea soţului membru al societăţii comerciale din rîndurile acestora şi înstrăinarea
cotei-părţi terţei persoane în conformitate cu documentele de constituire a persoanei
juridice şi împărţirea între soţi a banilor dobîndiţi din această înstrăinare.
Cu dreptul soţilor la proprietatea comună în devălmăşie şi cea personală este strîns legată şi
noţiunea de datorii ale soţilor faţă de terţele personae. Articolul 26 alin. 3 Codul Familiei prevede că
la împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor datoriile comune se împart între ei proporţional
cotelor-părţi ce le-au fost repartizate.

§ 4. Răspunderea obligaţională a soţilor

Condiţiile şi ordinea răspunderii soţilor pentru datoriile (obligaţiile) lor sînt determinate de
regimul juridic al bunurilor soţilor şi de felul obligaţiei. Datoriile soţilor pot fi personale sau
comune. Ele pot apărea din cauzarea de daune de către soţi sau copiii lor minori, restanţa la pensia
de întreţinere, obligaţiile născute din raporturile de muncă, raporturile civile (împrumut bancar, gaj)
etc.
Datorii personale sînt considerate acele datorii care au apărut pînă la căsătorie sau în timpul
căsătoriei, dar în legătură cu proprietatea personală a unuia dintre soţi şi nu sînt presupuse pentru a
67
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 165.
16
fi folosite în interesul celuilalt soţ sau al întregii familii. Pot fi considerate ca datorii personale
obligaţiile care şi le-a asumat unul dintre soţi pentru reparaţia casei ce-i aparţine cu drept de
proprietate personală şi în care soţii nu locuiesc, împrumutul luat de unul dintre soţi pentru reparaţia
maşinii personale, a vilei sau a altor construcţii, pentru jocuri de hazard, folosirea drogurilor,
acoperirea unei pagube materiale la serviciu etc. Personale sînt şi obligaţiile patrimoniale care au un
caracter personal şi nu pot fi transmise, de exemplu, datorii la plata pensiei de întreţinere pentru
membrii minori sau inapţi de muncă ai familiei, obligaţia de reparare a daunei pricinuite sănătăţii
sau averii unei persoane.
Conform art. 24 Codul Familiei, fiecare soţ răspunde pentru datoriile proprii cu bunurile
proprietate personală a lui. În cazul că bunurile personale ale soţului debitor nu sînt suficiente
pentru acoperirea integrală a creanţelor, creditorii lui pot cere împărţirea bunurilor comune şi
satisfacerea creanţelor din contul cotei-părţi care i-a fost determinată soţului debitor de către
instanţa judecătorească. Soţii pot şi singuri să-şi împartă patrimoniul comun printr-un acord încheiat
în scris şi autentificat notarial. Dacă creditorii soţului debitor nu sînt de acord cu această împărţire,
avînd bănuieli că nu e prea corectă, ei sînt în drept să se adreseze instanţei judecătoreşti pentru o
nouă împărţire.
Datoriile soţilor se consideră comune atunci cînd ele au apărut în timpul căsătoriei din aceeaşi
bază juridică. Acestea pot fi datoriile apărute dintr-o convenţie încheiată de ambii soţi în puterea
căreia soţii şi-au asumat obligaţiuni patrimoniale. Nu are nici o importanţă dacă convenţia a fost
semnată de ambii soţi sau numai de unul din ei, celălalt participînd prin reprezentare, este ea oare
legată cu căsnicia sau nu, este ea divizibilă sau solidară. Principalul e că în puterea acestui act
juridic soţii şi-au asumat împreună obligaţia (de exemplu, soţii au luat un credit bancar pentru
reconstrucţia casei de locuit).
Comună este şi obligaţia care rezultă din cauzarea de daune în comun de soţi şi cea care
rezultă din dobîndirea nelegitimă a averii de către ambii soţi din contul terţelor persoane.
Pentru datoriile comune soţii răspund cu bunurile care constituie proprietate comună în
devălmăşie a lor, iar dacă acestea nu acoperă creanţele, soţii răspund în mod solidar cu bunurile care
le aparţin cu drept de proprietate personală fiecăruia dintre ei.
Conform art. 24 alin. 2 Codul Familiei, soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru
obligaţiile care au fost asumate în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei, precum şi pentru
repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta
au sporit bunurile comune ale soţilor. Pentru ca obligaţia contractată de unul dintre soţi să fie
comună, trebuie să fie dovedit că ea a fost asumată de unul dintre soţi în interesul celuilalt soţ, a
întregii familii, pentru ducerea gospodăriei comune sau administrarea patrimoniului comun.

17
 La repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către un soţ a unei infracţiuni,
trebuie ca printr-o sentinţă penală să fie stabilit că cu banii dobîndiţi din această infracţiune au
sporit bunurile comune ale soţilor. Aici deosebim două cazuri:
1. urmărirea bunurilor pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune;
2. confiscarea averii ca pedeapsă pentru săvîrşirea unei infracţiuni.
În primul caz veniturile dobîndite din infracţiune au dus la majorarea patrimoniului soţilor şi
deci este şi legitim de a-l folosi la restituirea daunei pricinuite. Obiect al urmăririi pot fi bunurile
procurate, sumele de bani ale soţilor şi alte valori.
Confiscarea averii se aplică ca sancţiune pentru săvîrşirea unei infracţiuni şi nu întotdeauna se
extinde asupra cotei-părţi a celuilalt soţ. Dacă instanţa judecătorească va dovedi că bunurile
personale, precum şi partea din proprietatea comună în devălmăşie a soţului nevinovat au fost
procurate din alte surse decît cele provenite din infracţiunea săvîrşită de celălalt soţ, vor fi
confiscate doar bunurile personale şi cota-parte din proprietatea în devălmăşie a soţului condamnat.
Principiile răspunderii obligaţionale a soţilor prevăzute de legislaţie în cazul existenţei
regimului leglal al bunurilor soţilor se aplică şi în cazul încheierii de către soţi a unui contract
matrimonial. Pentru datoriile personale soţii răspund cu proprietatea personală, iar pentru datoriile
comune – cu proprietatea comună în devălmăşie sau pe cote-părţi (reieşind din regimul juridic al
bunurilor stabilit de contractul matrimonial), dacă prevederile contractului matrimonial nu stabilesc
o altă modalitate.
Terţele persoane cu care contractează soţii ce au încheiat un contract matrimonial trebuie să
cunoască faptul că există un astfel de contract şi care este proprietatea fiecăruia dintre soţi în baza
regimului ales de ei. Pentru asigurarea drepturilor creditorilor art. 32 Codul Familiei prevede că
fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau
rezilierea contractului matrimonial. În cazul neexecutării acestei obligaţii, soţul debitor răspunde
pentru obligaţiile sale indiferent de conţinutul contractului.
Această prevedere este o garanţie a drepturilor creditorilor fiecăruia dintre soţi, cît şi a
ambilor, deoarece prin încheierea contractului matrimonial soţii schimbă regimul juridic al
bunurilor lor şi aceasta, într-un mod sau altul, duce la atingerea intereselor creditorilor. Informarea
creditorilor trebuie să aibă loc şi la momentul contractării obligaţiei (deoarece dacă nu-i sînt
convenabile condiţiile, el poate refuza încheierea actului juridic) şi ulterior, cînd obligaţia există şi
soţii modifică sau reziliază contractul matrimonial, chiar şi în cazurile cînd prin modificarea
contractului matrimonial creditorul primeşte o garanţie mai mare a executării obligaţiei. Dacă
creditorii soţilor nu sînt informaţi şi drepturile şi interesele lor legitime sînt lezate, ei pot cere
modificarea sau rezilierea contractului matrimonial în temeiurile prevăzute de Codul Civil.

18
 § 5. Regimul contractual al bunurilor soţilor

Noul Cod al Familiei a înlocuit normele imperative care reglementau proprietatea comună a
soţilor cu norme dispozitive ce prevăd că regimul legal al bunurilor soţilor acţionează în măsura în
care nu este modificat de contractul matrimonial.
Prin introducerea în legislaţie a contractului matrimonial, soţilor li s-a acordat o libertate în
reglementarea relaţiilor patrimoniale dintre ei, bazate pe principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a
soţilor, sprijin şi ajutor reciproc moral şi material şi în dependenţă de starea lor materială de pînă la
căsătorie şi în timpul acesteia.
5.1. Noţiunea, forma şi conţinutul contractului matrimonial
Conform art. 27 Codul Familiei, contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol între
persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se determină drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în caz de divorţ.
În sens juridic, convenţia este o înţelegere între două sau mai multe persoane privind apariţia,
modificarea sau încetarea relaţiilor juridice civile sau, după expresia savantului O. S. Ioffe, “…
uneori prin contract se înţelege însăşi obligaţia ce apare dintr-o astfel de convenţie, iar în unele
cazuri acest termen înseamnă documentul, actul ce fixează apariţia obligaţiei conform voinţei
tuturor participanţilor lui”.68
Contractul matrimonial, fiind una din varietăţile contractelor juridice civile, are şi unele
particularităţi, cum ar fi: componenţa specială a subiectelor, conţinutul şi obiectul contractului.
Totodată, contractul matrimonial trebuie să corespundă cerinţelor de bază referitoare la contractele
juridice civile, atît după forma încheierii, cît şi după conţinutul şi libertatea manifestării voinţei
părţilor. Astfel, contractul matrimonial este o înţelegere la baza căruia se află voinţa comună a
soţilor sau a viitorilor soţi 69. Această înţelegere se bazează pe libertatea încheierii căsătoriei şi
principiul egalităţii în drepturi a soţilor în familie.
Doctrina românească defineşte contractul matrimonial ca fiind “convenţia prin care viitorii
soţi reglementează regimul lor matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în raporturile
pecuniare ce izvorăsc din căsătorie70” sau “actul convenţional prin care viitorii soţi, uzînd de
libertate conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul
căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit71”.
Contractul matrimonial are următoarele caractere juridice:

68
Иоффе О. С. Обязательственное право. – Москва: Юридическая литература, 1975, p. 26.
69
Сосипатрова Н. Е. Брачный договор: Правовая природа, содержание, прекращение // Государство и право,
1999, Nr. 3, p. 76.
70
Hamangiu C., Băicoianu Al., Bălănescu Rosetti. Tratat de drept civil român. Vol. 3. – Bucureşti: ALL Educational
S. A. 1998, p. 4.
71
Crăciunescu C. M. Regimuri matrimoniale. – Bucureşti: ALL BECK, 2000, p. 11.
19
 – este un contract solemn, deoarece intră în vigoare din momentul cînd părţile s-au înţeles în
privinţa tuturor clauzelor şi această înţelegere a fost semnată în formă scrisă şi
autentificată notarial. Dacă contractul a fost încheiat de persoanele care vor să se
căsătorească el va fi valabil din momentul încheierii căsătoriei;
– considerăm că este un act juridic personal, deoarece durata contractului matrimonial este
dependentă de căsătorie, iar raporturile pe care le generează, fiind complexe şi ample, vin
să corespundă ideilor şi mentalităţilor soţilor despre ce ar trebui să fie căsătoria şi efectele
sale patrimoniale. Această concluzie este dedusă şi din coraborarea art. 27 şi art. 92 din
Codul Familiei. Totuşi, datorită specificului său patrimonial am putea admite că
încheierea contractului matrimonial să fie posibilă şi prin mandatar;
– este un act juridic cu caracter public care, în lipsa unui registru unic pentru înregistrare,
încă nu este pe deplin realizat. Publicitatea, de regulă, se adresează cu precădere celor
străini de încheierea contractului în scopul opozabilităţii, ceea ce reiese din art. 32 alin. 1
Codul Familiei;
– este un act juridic sinalagmatic, deoarece părţile se obligă reciproc, neexistînd
posibilitatea ca toate obligaţiile să fie puse pe seama doar a unuia dintre soţi. Chiar dacă
soţii nu se obligă atît unul faţă de altul, ci faţă de familie, care nu este nici terţ, nici
persoană, nici obiect al contractului matrimonial, acest caracter reiese din esenţa căsătoriei
pe care au încheiat-o soţii şi, în virtutea căreia, s-au obligat să suporte împreună sarcinile
sale;
– este un contract cu titlu oneros, deoarece instituţia căsătoriei şi specificul susţinerii
sarcinilor familiei de către fiecare dintre soţi exclud ca de plano contractul matrimonial să
fie un act juridic gratuit şi unilateral.
Scopul încheierii contractului matrimonial este de a modifica regimul patrimonial al soţilor,
pentru ca el să satisfacă necesităţile lor. Motivul acestor acţiuni poate fi diferit, de la dorinţa soţului
de a păstra capitalul societăţii comerciale care îi aparţine, în caz de divorţ, pînă la tendinţele femeii
de a obţine egalitate cu soţul în toate domeniile. Oricare ar fi motivul încheierii contractului, el nu
are importanţă juridică în conţinutul acestuia.
Subiecte ale contractului matrimonial pot fi persoanele care doresc să se căsătorească sau
soţii. Conform legislaţiei în vigoare, soţi sînt persoanele care au încheiat căsătorie în modul
prevăzut de lege. În ceea ce priveşte persoanele care doresc să se căsătorească, legea nu stabileşte
expres din ce moment persoana este atribuită la categoria dată. Reieşind din art. 10 Codul Familiei,
acestea pot fi persoanele care au depus declaraţia de căsătorie la organul de înregistrare a actelor de
stare civilă. Pentru persoanele care nu au depus această declaraţie, intenţia de a înregistra căsătoria
nu este determinată şi deci contractul încheiat în aşa mod va fi lipsit de importanţă.
20
 Cei ce doresc să încheie contractul matrimonial, trebuie să aibă capacitatea juridică ce
presupune prezenţa capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu. Adică, aptitudinea persoanelor fizice de
a avea drepturi şi obligaţii civile şi aptitudinea persoanlelor fizice de a-şi dobîndi, prin acţiunile
sale, drepturi şi obligaţii.
Nu pot încheia contractul matrimonial persoanele majore incapabile, precum şi minorii care
încă nu au calitatea de soţi.
O altă condiţie pentru încheierea contractului matrimonial este consimţămîntul, adică
exteriorizarea voinţei juridice. Validitatea convenţiei presupune coincidenţa voinţei lăuntrice cu cea
externă72.
Pentru a fi valabil, consimţămîntul trebuie să provină de la persoana cu discernămînt; să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat; să nu fie viciat.
Conform prevederilor art. 28 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial se încheie în
formă scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului.
Obiectul contractului matrimonial se constituie din statutul patrimonial pe care soţii înţeleg
să-l aplice în raporturile dintre ei. Prin intermediul contractului matrimonial soţii îşi realizează
dreptul de a modifica regimul legal al proprietăţii commune în devălmăşie prevăzut la art. 20 Codul
Familiei.
Conţinutul contractului matrimonial reprezintă condiţiile cu ajutorul cărora soţii sau viitorii
soţi stabilesc regimul matrimonial al bunurilor prezente şi viitoare.73
Persoanele care doresc să se căsătorească, de obicei, nu au bunuri comune, însă ei pot
prevedea în contractul matrimonial cine şi în ce mărime va suporta cheltuielile pentru nuntă, care
va fi soarta bunurilor transmise soţilor în calitate de daruri de către părinţi, rude, prieteni.
Persoanele căsătorite au posibilitatea în orice moment să prevadă regimul juridic al
patrimoniului care îl au la dispoziţie şi pe care-l vor procura în timpul căsătoriei.
Elementul esenţial al conţinutului contractului matrimonial este stabilirea regimului juridic al
bunurilor soţilor. Astfel, contractul matrimonial poate stabili regimul comun, separat sau pe cote ale
patrimoniului asupra tuturor bunurilor soţilor, asupra unor categorii de bunuri sau asupra bunurilor
fiecărui soţ în parte. Soţii ar putea lua ca bază regimul legal, modificîndu-l şi completîndu-l cu o
prevedere sau alta.
În cazul stabilirii regimului proprietăţii comune asupra tuturor bunurilor soţilor, orice obiect,
cu excepţia celor ce aparţineau unuia dintre soţi, înainte de încheierea căsătoriei, devine proprietate
comună, deoarece conform art. 29 alin. 3 Codul Familiei contractul matrimonial încheiat în timpul
căsătoriei nu are acţiune retroactivă.

72
Baieş Sergiu. Drept civil. – Chişinău: Tipografia Centrală, 1997, p. 65.
73
Vasilescu Paul. Regimuri matrimoniale. Parte generală. – Bucureşti: Rosetti, 2003, p. 216.
21
 Regimul proprietăţii comune poate fi stabilit în privinţa mai multor bunuri sau a unuia. Acest
fapt este raţional a fi indicat în privinţa bunurilor primite de unul din soţi în dar sau prin moştenire.
Conform art. 29 alin. 2 Codul Familiei, soţii sînt în drept să stabilească regimul separării de
bunuri. Acest regim presupune că între soţi nu există nici un fel de proprietate comună. Fiecare
dintre soţi îşi procură bunuri pentru el însuşi care îi vor aparţine cu drept de proprietate personală.
Regimul separării este binevenit pentru familia unde ambii soţi au un venit de sine stătător, împart
egal obligaţiile casnice şi educă copiii. Totodată, acest regim necesită a determina în ce măsură
fiecare dintre soţi va participa cu venitul său la administrarea gospodăriei comune.
Regimul proprietăţii pe cote-părţi presupune trecerea proprietăţii fiecăruia dintre soţi în
proprietatea comună pe cote-părţi. Acest regim se stabileşte în privinţa bunurilor comune şi celor
personale şi, de regulă, se determină mărimea cotei fiecăruia dintre soţi. Dacă nu este indicată
mărimea cotei, atunci cotele vor fi determinate prin evidenţa investiţiilor şi cheltuielilor fiecărui soţ
în proprietatea comună.
În baza principiului disponibilităţii, soţii sau cei care vor să se căsătorească pot stabili un
regim mixt, cum ar fi, de exemplu, domiciliului i se atribuie statutul proprietăţii comune în
devălmăşie, iar oricărui alt bun imobil procurat în timpul căsătoriei i se va atribui statutul
proprietăţii separate.
Conform art. 29 alin. 4 Codul Familiei, în contractul matrimonial soţii au dreptul să stipuleze
obligaţia de întreţinere reciprocă. În cazul soţului inapt de muncă, care are dreptul la întreţinere
conform legislaţiei în vigoare, condiţiile acestei întreţineri pot fi numai îmbunătăţite şi în nici un
caz defavorizate. În contract poate fi stabilit şi dreptul la întreţinere a unuia dintre soţi care după
lege nu beneficiază de acest drept. Toate prevederile ce se referă la întreţinere nu pot fi inferioare
celor prevăzute de lege.
Părţile sînt în drept să stabilească în contractul matrimonial ordinea împărţirii patrimoniului,
în cazul desfacerii căsătoriei. Acest fapt este important atunci cînd unul dintre soţi se ocupă cu
gospodăria casnică şi îngrijirea copiilor, renunţînd la interesele profesionale pentru binele familiei.74
În prezenţa regimului separării de bunuri stabilit în contractul matrimonial soţii pot prevedea
ordinea de participare la veniturile reciproce. Acesta este cazul cînd fiecare dintre soţi are surse
proprii de venit. De exemplu, soţul se obligă să transmită soţiei o jumătate din veniturile sale din
activitatea de antreprenor, iar soţia soţului – o treime din salariul primit de ea. În cazul regimului
comun sau pe cote-părţi, soţii oricum participă la veniturile comune sau pe cote-părţi, dar modul de
participare la un anumit tip de venit poate fi schimbat. Participarea soţilor la veniturile individuale
trebuie să fie reciproce, pentru a nu pune pe unul dintre ei într-o situaţie nefavorabilă. Această
participare nu presupune a fi întotdeauna echivalentă.
74
Зайцева Т. И., Галеева Р. Ф., Ярков В. В., …Op. сit., p. 17.
22
 Cheltuielile familiale, fiind o noţiune complexă, sînt compuse din diferite tipuri de cheltuieli,
în dependenţă de cerinţele, posibilităţile sau starea naterială a familiei. De aceea soţii pot prevedea
în contractul matrimonial ordinea de participare a fiecăruia la cheltuielile comune. Cheltuielile
familiale le putem grupa în modul următor:
a) cheltuieli necesare precum plata chiriei şi a serviciilor comunale, plata pentru
transport, alimentare cît şi cheltuielile privind întreţinerea automobilului (benzină,
parcarea, reparaţie);
b) cheltuieli legate de achitarea studiilor, asistenţei medicale, tratamentul staţionar;
c) cheltuieli pentru odihnă şi călătorii;
d) aşa-zisele “cheltuieli de buzunar”, de care soţii dispun după bunul lor plac.
Această grupare dă posibilitate soţilor să se orienteze mai bine în varietatea cheltuielilor şi să
formuleze corect conţinutul contractului matrimonial.
Conform legii cheltuielile familiale sînt suportate de ambii soţi. În prezenţa regimului pe cote-
părţi cheltuielile vor fi suportate în dependenţă de cota-parte a fiecăruia dintre soţi. La stabilirea
regimului separat temeiurile de stabilire a cheltuielilor comune dispar, de aceea apare necesitatea de
a stabili modul de suportare a cheltuielilor. Soţii pot stabili limitele în care fiecare soţ trebuie să
contribuie la cheltuielile familiale. De exemplu, soţii pot conveni că cheltuielile legate de plata
domiciliului comun le suportă soţia, iar de procurarea alimentelor – soţul. Soţii pot conveni nu
numai asupra cheltuielilor comune, dar şi asupra celor personale. În cazul dat trebuie indicat la care
anume cheltuieli şi în ce condiţii sînt gata să paricipe, deoarece în caz contrar vor fi nevoiţi să
participe la toate cheltuielile individuale.
Contractul matrimonial poate prevedea clauze atît pentru durata căsătoriei, cît şi în caz de
divorţ. Pentru cazul divorţului şi partajării patrimoniului soţii vor stabili bunurile ce vor fi
transmise fiecăruia dintre ei. În contractul matrimonial această prevedere este una din cele mai
importante, deoarece soţii stabilesc concret bunurile ce vor aparţine fiecăruia din ei în caz de
desfacere a căsătoriei. Prin aceasta sînt înlăturate temeiurile litigiilor ulterioare. De exemplu, în
baza contractului matrimonial, după divorţ, apartamentul va trece în proprietatea soţiei, iar vila şi
maşina – soţului. Trebuie de subliniat că soţii pot indica în contract drepturile asupra unui bun
anume în caz de divorţ, nu în caz de survenire a acestuia în urma morţii. Aceasta este important prin
aceea că prin contractul matrimonial nu se pot face dispoziţii pentru caz de deces. În cazul prezenţei
regimului comun sau pe cote-părţi pot fi enumerate bunurile ce în mod obligatoriu vor fi transmise
atît în limitele cotelor stabilite, cît şi indiferent de ele. Celelalte bunuri vor fi împărţite proporţional
cu cotele fiecăruia.

23
 În cazul regimului separat poate fi vorba de obiecte concrete, care vor fi transmise în
proprietatea unui soţ, indiferent de faptul cui i-au aparţinut în timpul căsătoriei. Această transmitere
poate fi atît oneroasă, de exemplu vînzare-cumpărare, cît şi gratuită, cum ar fi donaţia.
Articolul 29 alin. 4 Codul Familiei prevede posibilitatea stabilirii unor sancţiuni pentru soţul
culpabil de desfacerea căsătoriei. De exemplu, dacă motivul desfacerii căsătoriei va fi
comportamentul nedemn al unuia dintre soţi, partajul averii dobîndite în timpul căsătoriei se va
efectua după cum rezultă din regimul pe cote-părţi, iar partea soţului vinovat va fi micşorată.
În contractul matrimonial pot fi incluse şi alte clauze referitoare la relaţiile patrimoniale
dintre soţi. Numărul clauzelor ce pot fi stabilite în contractul matrimonial nu este limitat, deoarece
legiuitorul permite pe lîngă clauzele enumerate includerea unor alte prevederi privind relaţiile
patrimoniale. Aceste prevederi se pot referi, de exemplu, la convenţiile patrimoniale dintre soţi, la
dreptul de posesie, folosinţă, dispoziţie a proprietăţii celuilalt soţ. Contractul poate prevedea
obligaţia soţului de a procura, într-un termen anumit, celuilalt soţ un bun, de exemplu automobil,
vilă, etc., în dependenţă de starea materială a familiei date.
Legislaţia enumără şi clauzele care nu pot fi prevăzute în contractul matrimonial (art. 29 alin.
6 Codul Familiei).
În primul rind, contractul matrimonial nu poate afecta capacitatea juridică a soţilor. Astfel, în
contract nu poate fi prevăzută interdicţia unui soţ de a se ocupa de o anumită activitate sau
interdicţia de a încheia un anumit tip de convenţie, de exemplu, contract de donaţie. După cum
vedem, contractul matrimonial nu poate conţine lezări totale sau parţiale ale capacităţii de exerciţiu
şi folosinţă.
În al doilea rînd, în baza contractului matrimonial nu poate fi lezat dreptul soţilor de a se
adresa în judecată, deoarece acest drept este expres prevăzut de art. 26 al Constituţiei Republicii
Moldova şi este un principiu al dreptului familiei.
În al treilea rînd, contractul matrimonial nu poate reglementa relaţiile personale
nepatrimoniale dintre soţi. Drepturile nepatrimoniale sînt stabilite de lege şi, după regula generală,
nu pot fi modificate la voinţa părţilor. În contractul matrimonial nu pot fi incluse clauze cum ar fi
afecţiunea şi stima reciprocă, deoarece acestea fac parte din relaţiile morale ale familiei şi se
formează în afara dreptului. Acest fapt se datorează imprevizibilităţii psihologice a relaţiilor
familiale.
În al patrulea rînd, drepturile şi obligaţiile dintre soţi şi copiii lor nu pot forma conţinutul
contractului matrimonial, deoarece relaţiile dintre părinţi şi copii formează o altă instituţie a
dreptului familiei. Relaţiile dintre soţi privind copiii sînt subordonate relaţiilor părinteşti, avînd un
caracter nepatrimonial şi sînt reglementate de normele imperative ale legii.

24
 În al cincilea rînd, contractul matrimonial nu poate limita dreptul soţului inapt de muncă la
întreţinere (art. 82-83 Codul Familiei). După cum am menţionat, contractul matrimonial poate
conţine prevederi privind întreţinerea, dar nu în defavoarea soţilor. Contractul matrimonial poate
prevedea garanţii mai mari în acest sens decît legea, astfel că aceste prevederi ar trebui să aibă efect.
De exemplu, dacă legea stabileşte pentru soţul inapt de muncă suma de 500 lei, iar contractul
matrimonial 2000 lei, această prevedere ar trebui să aibă prioritate faţă de cea legală. Cu atît mai
mult că statul nu poate acorda această sumă, iar soţul a fost de acord cu ea prin încheierea
contractului.
În fine, contractul matrimonial nu poate prevedea condiţii care ar leza drepturile şi interesele
legitime ale soţilor sau contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale (art. 29 alin. 6 Codul
Familiei).
5.2. Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial
În conformitate cu legislaţia familială, contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat
în orice moment, în baza acordului dintre soţi. Acordul privind modificarea sau rezilierea
contractului matrimonial se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial (art. 30 Codul Familiei).
La modificarea contractului drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor se menţin, însă în formă
schimbată, iar la reziliere încetează din momentul autentificării notariale pentru viitor. În lipsa
contractului matrimonial, raporturile patrimoniale dintre soţi vor fi reglementate de normele
regimului legal al bunurilor soţilor şi obligaţia de întreţinere dintre soţi şi foştii soţi.
Atunci cînd unul dintre soţi refuză să modifice sau să rezilieze contractul matrimonial,
celălalt se poate adresa în instanţa de judecată cu o cerere pentru a-şi apăra dreptul pe care el îl
consideră lezat.
Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial poate fi efectuată de către instanţa
judecătorească în modul şi temeiurile prevăzute de legislaţia civilă.
Codul Civil al Republicii Moldova prevede mai multe temeiuri de modificare sau reziliere a
contractelor şi întrucît Codul Familiei face expres trimitere la legislaţia civilă, putem aplica aceste
temeiuri şi pentru contractul matrimonial. Un temei pentru modificarea contractului matrimonial
este schimbarea esenţială a condiţiilor de la care părţile au pornit în momentul încheierii lui.
Esenţiale sînt recunoscute acele schimbări care, dacă părţile ar fi putut presupune că ele vor avea
loc contractul ar fi fost încheiat cu alte clauze sau nu ar fi fost încheiat deloc.
Modificarea contractului prin hotărîrea instanţei de judecată în baza schimbării esenţiale a
circumstanţelor se permite ca excepţie în cazurile cînd rezilierea contractului contravine intereselor
obşteşti sau cu mult depăşeşte cheltuielile necesare pentru executarea contractului în condiţii
modificate.

25
 Temei pentru modificarea contractului matrimonial poate servi şi faptul că unul dintre soţi
refuză să-şi execute obligaţiile ce îi revin. În acest caz instanţa de judecată trebuie să stabilească că
neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă şi că neexecutarea dă temei soţului cointeresat să
presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului.
Cu dreptul soţilor de proprietate este strîns legată noţiunea de datorii ale soţilor faţă de terţele
persoane, adică faţă de creditori. Datoriile pot fi personale sau comune. Pentru datoriile personale
soţii răspund cu proprietatea personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie, iar pentru
cele comune – cu toată averea personală şi comună. Această regulă este aplicată în cazul cînd soţii
se supun regimului legal al bunurilor şi în cazul cînd între ei este încheiat un contract matrimonial.
Fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau
rezilierea contractului matrimonial. Dacă soţul debitor nu a anunţat creditorul, el răspunde pentru
datoriile sale indiferent de conţinutul contractului. Asta înseamnă că bunurile debitorului pot fi
urmărite, deşi conform contractului matrimonial ele au fost cedate celuilalt soţ sau au devenit
proprietate comună în devălmăşie. În aşa mod legislatorul garantează apărarea drepturilor
creditorilor care sînt ocrotite de lege. O altă garanţie a drepturilor creditorilor este că aceştea pot
cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial prin instanţa de judecată. Examinînd o
astfel de cerere, instanţa de judecată va reieşi din aceleaşi motive care au fost menţionate mai sus
pentru modificarea sau rezilierea contractului matrimonial la cererea unuia dintre soţi şi, respectiv,
vor fi examinate probele dacă într-adevăr interesele creditorului ocrotite de lege au fost lezate.
Modificarea clauzelor contractuale sau rezilierea contractului matrimonial la cererea
creditorilor poate îmbrăca diferite aspecte, de exemplu, achitarea datoriei înainte de timp,
prezentarea unei garanţii adăugătoare, a unui gaj etc.
Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat şi în baza altor clauze prevăzute de soţi
la încheierea contractului (boala unuia dintre soţi, invaliditatea, pierderea venitului etc.).
5.3. Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial
Conform art. 31 Codul Familiei, clauzele contractului matrimonial se sting din momentul
încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au fost stipulate pentru perioada de după încetarea
căsătoriei. Deci, la decesul unuia dintre soţi încetează căsătoria şi, respectiv, încetează şi contractul
matrimonial. Căsătoria mai poate înceta prin divorţ în baza cererii unuia sau a ambilor soţi şi în
aceste cazuri contractul matrimonial încetează o dată cu căsătoria din momentul indicat în art. 39
Codul Familiei. Excepţie de la regula generală este că pot rămîne în vigoare clauze ce au fost
prevăzute pentru perioada de după încetarea căsătoriei. De exemplu, obligaţia unuia dintre soţi de a-
l întreţine pe celălalt sau dreptul unuia dintre soţi de a folosi bunul celuilalt şi după desfacerea
căsătoriei.

26
 După cum este prevăzut în art. 31 alin. 2 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi
declarat nul total sau parţial de către instanţa judecătorească în baza temeiurilor prevăzute de Codul
Civil. Faţă de contractul matrimonial putem aplica următoarele temeiuri, prevăzute de legislaţia
civilă şi care pot duce la nulitatea contractului:
a) încheierea contractului matrimonial cu o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină
într-un moment în care ea nu putea să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze .
Astfel poate fi starea de ebrietate, influenţa drogurilor, stresul puternic etc.;
b) contractul matrimonial a fost încheiat în baza unei erori considerabile ;
c) contractul matrimonial încheiat prin dol, violenţă sau din cauza unui concurs de
împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte ;
d) contractul matrimonial a fost încheiat cu o persoană în privința căreia a fost
instituită o măsură de ocrotire judiciară și lipsește acordul ocrotitorului legal ;
e) contractul matrimonial încheiat fictiv (care nu a avut intenţia de a produce efecte
juridice) sau simulat (cu intenţia de a ascunde un alt act juridic).
Conform art. 31 alin. 3 Codul Familiei, contractul matrimonial poate fi declarat nul la cererea
unuia dintre soţi sau a procurorului în cazul cînd el conţine clauze care lezează drepturile şi
interesele unuia dintre soţi, ale copiilor minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege. Este de
menţionat faptul că în acest caz contractul poate fi declarat nul total sau parţial, adică nulitatea se
aplică numai în privinţa clauzelor care contravin legislaţiei.
Nulitatea căsătoriei declarată de către instanţa judecătorească în temeiul art. 41 Codul
Familiei duce la nulitatea contractului matrimonial. Excepţie poate exista în cazul cînd unul dintre
soţi a fost de bună credinţă (art. 44 alin. 3 Codul Familiei), adică nu a ştiut şi nici nu putea să ştie
despre existenţa impedimentelor la căsătorie.
Contractul matrimonial poate fi declarat nul de către instanţa judecătorească la cererea soţului
a cărui interese au fost încălcate prin încheierea acestui contract, sau la cererea tutorelui soţului
incapabil, sau la cererea procurorului.
Contractul matrimonial declarat de instanţa judecătorească nul este nul din momentul
încheierii lui şi nu produce efectele juridice care au fost stipulate în conţinutul lui.

Bibliografie

1. Albu I. Căsătoria în dreptul român. – Cluj-Napoca: Dacia, 1988.

2. Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996.
3. Бондов С. Н. Брачный договор. Учебное пособие для вузов. – Москва: Закон и
право, 2000.
27
4. Брагинский М. И., Витрянский В. В. Договорное право. Книга первая. Общие
положения. Издание второе, исправленное. – Москва: Статут, 1999.
5. Cosmovici P. Introducere în drept civil. – Bucureşti: ALL, 1993.
6. Crăciunescu C. Regimuri matrimoniale. – Bucureşti: ALL BECK, 2000.
7. Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996.
8. Florian E. Dreptul familiei. Cluj-Napoca: Lumina Lex, 1997.
9. Функ Я. И. Брачный договор. Имущественные отношения супругов, их участие в
хозяйственных обществах и товариществах. – Минск: Амалфея, 2000.
10. Гражданское право. Учебник. Часть III / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. –
Москва: Проспект, 1999.
11. Lupşan G. Dreptul familiei. Note de curs. – Iaşi: Editura Fundaţiei Chemarea, 1996.
12. Lupulescu D. Drept civil. Introducere în drept civil. – Bucureşti: Lumina LEX, 1998.
13. Максимович Л. Брачный договор (контракт). – Москва: “Ось-89”, 2001.
14. Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999.
15. Pînzari V. Căsătoria în legislaţia Republicii Moldova. – Bălţi: Presa universitară bălţeană,
2002.
16. Pop L. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale. – Bucureşti: Lumina Lex, 1996.
17. Pricop A. Căsătoria în dreptul românesc. – Bucureşti: Lumina Lex, 1993.
18. Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002.
19. Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971.
20. Советское семейное право / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая
литература, 1982.
21. Stoica V. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile. – Bucureşti: ALL, 1997.
22. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale. – Universitatea din
Bucureşti, 1988.
23. Vasilescu Paul. Regimuri matrimoniale. Parte generală. – Bucureşti: Rosetti, 2003.
24. Duţă C.R.Raporturile patrimoniale dintre soţi la confluenţa dispoziţiilor Codului familiei
şi noului Cod civil. – Bucureşti, Universul Juridic, 2012.
25. Nicolescu C.Regimurile matrimoniale convenţionale în sistemul noului Cod civil român –
Bucureşti,Universul Juridic, 2012

28


29