Teoria lui J.

Piaget

Jocul este pentru psihologul elveţian Jean Piaget o activitate de asimilare care are o
funcţie dublă:
1. de repetiţie activă şi consolidare, prezentandu-se sub forma de asimilare funcţională sau
reproductivă, responsabilă de dezvoltarea prin funcţionalitate (idee ce se apropie de
teoriile anterioare);
2. a doua funcţie este una de factură mentală şi constă în „digestia mentală", aspect
explicat îndeosebi prin modul în care vede autorul rolul jocului în evoluţia copilului.
Jocul este o activitate de asimilare ce se complică treptat, încorporând o vastă simbolistică
de-a lungul ontogenezei timpurii. „Prin repetări de conduite în joc sau în afara acestuia, se
constituie treptat scheme de acţiune şi scheme mentale corespunzătoare acţiunilor,
controlului şi reprezentării acestora"( U. Şchiopu) ca expresie a asimilării şi acomodării
(ultima bazându-se pe prima în sensul că o schemă asimilată acomodează structurile
integrative ale schemelor anterioare).
Jocul simbolic constituie polul extrem al asimilării
realului după J. Piaget; el este pentru inteligenţă ceea ce este jocul de miscare pentru planul
senzorio-motor. În jocul simbolic copilul foloseşte imagini care sunt, în fapt, imitaţi
interiorizate.
• Este de remarcat contribuţia lui J. Piaget în domeniul abordării teoretice a jocului la
• copil.
• Deşi este una dintre cele mai importante contribuţii în domeniu şi teoria piagetiană a
• suportat o serie de critici. J. Piaget a considerat că există o perioadă când jocurile au un caracter
• egocentrist. Criticii teoriei consideră că referirile la egocentrism ca element dominant în jocurile
• copiilor mici sunt discutabile
Clasificarea jocurilor după E. Claparede
• E. Claparède elaborează o clasificare din perspectiva funcţiei format
• [Link] de funcţii generale - cu următoarele subcategorii:
• • jocurile senzoriale; în acest cadru a grupat toate jocurile care antrenează capacităţile
• senzoriale; exemple: jocurile cu trâmbiţe, fluiere, zbârnâitori, cutii de muzică,
• caleidoscoape, mâzgăleală cu creioane colorate sau cu alte instrumente de colorat. cu
• degetele cu vopsea etc.
• Jocurile senzoriale sunt tipice copiilor mici care, explorând realitatea, gustă substanţele
• cele mai diverse, produc sunete cu diferite jucării, examinează culorile.

• • Jocurilor motrice antrenează îndemânarea, coordonarea mişcărilor, agilitatea. Exemple

• de astfel de jocuri sunt: jocul cu mingea, cu elasticul, cu coarda, gimnastică, aruncatul cu
• praştia, etc.
• Jocurile motrice sunt specifice tot vârstei mici, ajungând la coordonarea mişcărilor,
• dezvoltarea forţei, a promptitudinii şi chiar a vorbirii (apreciază Claparede).
• jocurile psihice sunt, la rândul lor de două feluri:
• intelectuale, care solicită o activitate intelectuală complexă, antrenează
• strategii ale gândirii cu grade diferite de complexitate; ex: loto, domino, şah,
• asociaţii verbale, jocuri ghicitoare, enigme etc.

• Jocurile intelectuale se bazează pe comparaţie şi recunoaştere, pe asociaţie prin asonanţă,

• prin raţionament şi imaginaţie creatoare. Oprindu-se asupra jocurilor în care imaginaţia
• este procesul de bază, afirmă că „copilul dovedeşte o neînchipuită bogăţie a fanteziei
• când atribuie unui obiect neînsemnat cu care se joacă toate calităţile dorite de el.”

• Jocurile intelectuale se sprijină pe curiozitate şi apar din dorinţa de cunoaştere, de

• pătrundere a copilului în realitatea unde încă nu s-a integrat.

• Jocuri afective antreneaza o gamă variată de emoţii cu conotaţii negative sau pozitive
• (suportarea apei foarte reci, jocuri ce antrenează emoţii estetice în desen,
• pictură, de pildă, jocurile tip farsă etc.).
• Autorul trece autostăpânirea jocurilor de inhibiţie în categoria aceasta, deşi în
• acest caz apar elemente volitive.
• jocuri cu funcţii speciale care cuprind următoarele cinci subcategorii:
• o jocuri de luptă exersează forţa fizică şi îndemânarea
• o jocuri de vânătoare îmbracă în copilărie forma jocului de urmărire, cum ar fi „De-a v-aţi
• ascunselea”;
• o jocuri sociale - dezvolta instinctele sociale prin imitarea unor comportamente sociale:
• plimbările, organizarea taberelor, raporturile colective
• o jocurile familiale – jocuri de imitaţie dar a comportamentelor specifice cadrului social
• familial; se bazează pe instinctul matern sau pe instinctul de familie (jocul cu păpuşa,
• „de-a mama şi de-a tata” etc.).
• jocuri de imitaţie
• Claparede distinge două tipuri de imitaţie
• 1. imitaţia ca atare şi care ar avea mai ales scopul de a procura elemente pentru îndeplinirea
• jocului
• 2. imitaţia-joc în care copilul imită pentru simpla plăcere de a imita.
• Se nasc următoarele întrebări: de ce imită copilul? Ce imită el? Cum imită?
• Claparede respinge ideea instinctului de imitare, afirmând că, în timp ce instinctul este un
• act bine determinat, actele imitate sau pe care le imităm sunt nedefinite.
• Este de acord cu Gross, după care imitaţia este un caz particular al puterii motrice a
• imaginilor (în general imaginile au tendinţa de a se traduce în mişcări).
• Copilul nu imită totul. Puterea sa de imitaţie este limitată de structura anatomică, structură
• care predispune la reproducerea anumitor fenomene într-o măsură mai mare decât a altora.
• Alegerea modelului de imitat prin joc variază după vârstă, după nevoile momentului. Copilul
• imită ceea ce prezintă interes pentru el.
• Claparede consideră că imitaţia apare la copilul mic din două motive:
• - pentru a învăţa să imite; acesta este chiar jocul instinctului conformării.
• - Copilul imită pentru a dobândi alte cunoştinţe cu ajutorul imitaţiei. Funcţia
• imitaţiei este astfel, în acelaşi timp, şi scop şi mijloc.
• „Jocul – spune Claparede – este cea mai bună introducere în arta de a munci”.
• Teoria despre joc la Claparede rămâne ca una dintre cele mai cuprinzătoare.
 Clasificare jocurilor după J. Piaget
• După criteriul psihologic.
• • a) jocuri exerciţii
• • b) jocuri simbolice
• • c) jocuri cu reguli
• a. Jocurile exerciţii sunt divizate de către J. Piaget în alte două categorii :
• 1) jocuri senzorio- motorii sau de mânuire (manipulare)
• - jocuri exerciţiu simple care facilitează însuşirea unei conduite ludice, în care se
• trage, se împinge, se târăşte, se divide, se manevrează butoane etc.; adesea ele au la
• bază reacţii circulare terţiare, experienţe proprii inteligenţei senzorio-motorii
• - jocuri de combinaţi fără scop caracterizate prin faptul că recurg la dezmembrarea
• şi reconstituirea de obiecte, adesea fortuită: sunt mai mult exerciţii funcţionale. În
• această categorie autorul integrează jocurile de distrugere care adesea sunt animate
• de curiozitatea ce stă la baza inteligenţei.
• - jocuri de combinaţii de obiecte şi acţiuni cu scopuri
• Toate se caracterizează prin plăcerea acţiunii, prin dorinţa de manifestare activă şi de
• stăpânire a activităţii. Acest gen de jocuri se dezvoltă ulterior în cel puţin trei direcţii: 1. fie că se
• încorporează în acţiune, reprezentări ale imaginatiei şi se transformă în jocuri simbolice; 2. fie că
• 11
• se socializează angajându-se în direcţia jocurilor cu reguli; 3. fie că duc la formarea de mişcări
• utile în adaptarea la viaţa cotidiană, desprinzându-se de conduita ludică.
• jocuri de exersare a gândirii (de tip calamburi, anagramări, discuţii spirituale realizate
• în forma ludică) se clasifică după o schemă asemănătoare.
• - autorul afirmă că întrebările exasperante de tipul "Ce este asta?" "De ce?" ce apar în
• conduita verbală a copilului antepreşcolar şi preşcolar fac parte din astfel de manifestări ludice
• destinate exersării în plan intelectual, dacă ele sunt însoţite de tending de amuzament.
• - Fabulaţiile sunt şi ele astfel de jocuri
• • b) jocuri simbolice pot fi divizate astfel:
• 1) jocuri cu o simbolistică conştientă; ele sunt legate de aspecte multiple ale vieţii ce
• se asimilează
• 2) jocuri cu o simbolistică inconştientă (cu o anume valoare chatartică şi
• compensatorie uneori: de exemplu, copilul neglijat de mama care are un bebeluş se
• joacă cu două păpuşi inegale: cea mai mică este trimisă în călătorie iar cea mare
• rămâne cu mama)
• jocuri cu reguli
• Şi aceste tipuri de joc cunosc o interesantă evoluţie ontogenetică. Ele apar odată cu
• preşcolaritatea şi se dezvoltă plenar în şcolaritatea mică. Cuprind următoarele subgrupe: cu
• reguli spontane, respectiv cu reguli transmise de la o generaţie la alta.
• De asemenea, după sfera antrenată pot fi: senzoriale (cu mingea, cu bile) simple sau mai
• complexe, respectiv intelectuale (jocuri cu cărţi, jocuri cu jetoane etc.) simple sau mai complexe.
• Alte criterii de clasificare:
• rolului formativ al jocului
• caracterul de complexitate
• numărul partenerilor
• natura activităţilor antrenate:
• - jocuri de creaţie, ca o creaţie cu materiale şi obiecte, inclusiv vizând construcţiile, sau ca o creaţie cu roluri; în
acest din urma caz apar jocuri cu subiecte diversificate: cu subiecte din viaţa cotidiană, respectiv cu subiecte din
basme şi povestiri, în ambele simbolistica ludică putând să fie plenar antrenată;
• - jocul cu reguli: în care se află pe primul plan mişcarea însoţită sau nu de text şi
• muzică sau sub forma de competiţie sportivă / desfăşurate doar pe plan mental cu
• exersare a memoriei, gândirii, imaginaţiei.
• Jocurile didactice pot fi asimilate uneia sau alteia dintre categorii, le păstrâdu-şi drept
• caracteristică faptul că:
• • au funcţii formative
• • au intenţionalitate educativă
Clasificarea jocurilor după alţi autori
K. Gross identifică următoarele categorii de jocuri:

• • jocuri de experimentare
• • jocuri de funcţii generale
• • jocuri senzoriale
• • jocuri motorii
• • jocuri intelectuale
• • jocuri afective
• • jocuri de voinţă
Charlotte Bühler clasifică jocurile astfel:

• • jocurile funcţionale (senzorio-motorii)

• • jocurile de ficţiune şi iluzie
• • jocurile receptive (de consum- contemplare, participare pasivă, cum sunt cele cu
• elemente din poveşti)
• jocurile de construcţii
• • jocurile colective
Funcţiile jocului

• Funcţiile jocului au fost puse în evidenţă de numeroase studii şi observaţii.

• Astfel, au fost identificate, in raport cu etapa de dezvoltare si cu aportul în procesul de
• evoluţie sşi integrare sociala următoarele funcţii ale jocului :
• - functii principale sau eseţiale,
• - funcţii secundare
• - funcţii marginale ale jocului,
• Funcţia principală a jocului se exprimă în :
• - asimilarea practica si mentala a caracteristicilor lumii si vietii - este o funcţie de
• cunoaştere, care scoate in evidenta amplitudinea caracteristicilor cognitive ale jocului
• pe parcursul dezvoltarii copilului.
• - exersare complexa stimulativă a misşcărilor, de contribuţie activă la creşterea şi
• dezvoltarea organismului. Este funcţia pusa in evidenta de Carr si Gross. Se manifesta
• ca funcţie principală în copilărie, devenind, treptat, funcţie marginală in perioada
• adolescenţei. Aceasta functţie apare ca principală în jocurile de mişcare sau în
• jocurile sportive de competiţie si secundară in jocurile simple de mânuire de obiecte
• proprii copiilor mici sau in jocurile didactice de tipul loto-urilor, şah-ului etc.
• - Funcţia formativ-educativă a fost pusă in evidentă de timpuriu de pedagogul Frobel si
• dezvoltată de pedagogia modernă. Prin joc se dezvoltă întreaga personalitate a
• copilului. Se poate spune, arata Ursula Schiopu, că jocurile constituie o şcoala a
• energiei, a educaţiei, a conduitei, a gesturilor, a imaginaţiei ; jocul educă atenţia,
• abilităţi si capacităti fizice si intelectuale, trăsăturile operative ale caracterului
• (perseverenţa, promptitudinea, spiritul de ordine, dârzenia etc.), trăsături legate de
• atitudinea fata de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate, cel de competitie,
• sociabilitatea in genere. In felul acesta jocul modeleaza dimensiunile etice ale
• conduitei.(cf. U Şchiopu).
• Printre functiile secundare ale jocului se numara :

• functia de echilibru si tonificare prin caracterul activ si compensator pe care-l

• intretine complementar jocul fata de activitatile cu caracter tensional (jocul ca
• activitate de tip loisir) ;
• functia de compensare este strans legata de functiile catartice si proiective ale
• jocului. Cu cat viata sociala este mai tensionata cu atat loisir-urile capata un rol mai
• important compensator si complementar in existenta individului.
• Functia terapeutica, considerata ca marginala, se utilizeaza cu succes in cazuri maladive
• (copii care nu stiu sa se joace). Se constituie pe seama proprietatilor proiective ale jocului
• precum si pe functia de integrare in rol prin transfigurarea trasaturilor de personalitate
• individuale si a comutarii lor in trasaturile personajelor substituite in joc.
• Functia terapeutic-compensatorie devine functie principala in procesul de terapie complexa
• recuperatorie integrata la diferitele categorii de copii cu tulburari de dezvoltare. Jocul poate fi
• intarziat la copiii cu retard intelectual sau cu deficiente senzoriale.
• De asemenea, jocul poate dezvolta forme anormale sau poate fi intarziat in cazul copiilor care au
• perturbari emotionale sau tulburari de comportament. In aceste situatii, interventia specialistilor
• pentru crearea unor programe structurate de dezvoltare si sustinere a jocului este imperios
• necesara .