Mihaela Păiși Lăzărescu

Psihopedagogia jocului
 Jocul – formă de activitate specific umană

1. Natura jocului ca activitate umană fundamentală

1. 1. Sensuri ale termenului de joc

1
În limbaj comun cuvântul „joc” semnifică fie „acţiunea de a se juca şi rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la
copii)” fiind sinonim cu cuvântul „joacă” şi având ca finalitate implicită amuzamentul, distracţia (joc de societate – distracţie într-un
grup de persoane care constă din întrebări şi răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante; joc de cuvinte - glumă
bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înţeles diferit; calambur), fie interpretarea unui dans, horă, melodie după care
se joacă, fie o „competiţie sportivă de echipă căreia îi este proprie lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.) ” , fie acţiunea de a
interpreta un rol într-o piesă de teatru - joc de scenă - totalitatea mişcărilor şi atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol.
Sintagma „joc de noroc” se referă la distracţie care angajează de obicei sume de bani şi care se desfăşoară după anumite reguli
respectate de parteneri, câştigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul, „a face jocul cuiva” presupune a servi (conştient sau nu)
intereselor cuiva, „a-şi pune capul în joc” sau „ a juca un joc mare” semnifică a întreprinde o acţiune riscantă, „a descoperi jocul
cuiva” semnifică a surprinde manevrele sau intenţiile ascunse ale cuiva, „a fi în joc” face referire la implicarea într-o situaţie critică,
chiar riscantă.

1 DEX
 Cuvântul „joc” defineşte şi un ansamblu, un set de obiecte folosit la practicarea unui joc (joc de şah – totalitatea pieselor
de şah).
Se utilizează în limba română cuvântul joc cu mai multe sensuri figurate, metaforice - „jocul cu focul”, poate semnifica o
acţiune riscantă, un lucru ieşit din comun, „jocul naturii” sau „jocul destinului” ca ceva întâmplător, „soarele joacă pe apă”, „valurile
joacă” manifestări de o deosebită vioiciune şi strălucire.
Verbul „a se juca” este folosit în limbaj comun cu sensul de amuzament, de execuţie a unei lucrări muzicale sau de
interpretare a rolului într-o piesă, în sens figurat, desemnează simularea (a juca o comedie), o acţiune excitantă (a juca pe nervi),
ocuparea unei poziţii ierarhice (a juca un rol conducător), riscuri (a se juca cu viaţa), o atitudine uşuratică, nechibzuită faţă de ceva (a
se juca cu oamenii).
2
Noţiunea de joc este folosită cu sensuri diferite în decursul istoriei . Astfel, la vechii greci cuvântul „joc” desemna
acţiuni proprii copiilor, exprimând în principal ceea ce noi numim acum „a face copilării”. La evrei cuvântul „joc” însemna glumă şi
haz, la romani „ludo” desemna bucuria, veselia, iar în limba sanscrită, „kleada” însemna joc, bucurie. Vechiul cuvânt german „spilan”
desemna mişcare uşoară, lină, care provoca o mare satisfacţie.
În limbile europene, cuvântul „joc” denumeşte o acţiune umană, care, pe de o parte nu presupun o muncă grea, iar pe de
altă parte oferă oamenilor veselie şi satisfacţie. Noţiunea modernă de joc a început să cuprindă totul, de la jocul copilului, până la
interpretarea eroilor tragici pe scena teatrului, la jocul la bursă cu bani, la măiestria interpretativă a violonistului.
Studiile moderne de psihologia dezvoltării abordează problematica jocului din perspectiva valenţelor sale formative, el
fiind considerat o formă a activitaţii umane care stimulează dezvoltarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă a copilului.

2 Elkonin, B.D., (1980), Psihologia jocului, EDP, Bucureşti

Prin explicitarea naturii jocului la vârstele timpurii se aduc argumente ştiinţifice în sprijinul utilizării jocului ca formă de organizare a
activităţilor instructiv – educative şi ca metodă de predare – învăţare – evaluare în vederea atinderii finalităţilor educaţionale.
În psihologie jocul este folosit atât ca mijloc de investigaţie cât şi ca procedeu terapeutic, în egală măsură pentru copii,
adolescenţi şi adulţi (psihodrama şi ludoterapia sunt doar două dintre dimensiunile ce pun in lumină valenţele utilizării jocului în acest
sens).

1. 2. Jocul ca formă de activitate specific umană

Activitatea, ca modalitate fundamentală de existenţă a psihicului prin care se stabilesc relaţii cu mediul, se desfăşoară pe
trepte diferite de complexitate, are numeroase forme care se întrepătrund schimbându-şi locul şi conţinutul.
În sens larg activitatea se defineşte ca un „raport selectiv între subiect şi un anumit ansamblu de sarcini cu conţinut
obiectiv şi cu grade diferite de complexitate, dificultate, în cadrul căruia îşi foloseşte forţele sale fizice şi psihice pentru atingerea unui
anumit scop”.3
Din punct de vedere psihologic, jocul ca activitate specific umană pe toată durata vieţii, are următoarele caracteristici:

 este declanşat şi susţinut energetic, impulsionat de un motiv, trebuinţă, interes, aspiraţie ce constituie „o cauză internă” a
activităţii (sursa de plăcere prin chiar desfăşurarea jocului); motivaţia internă a jocului este argumentată prin faptul că în
desfăşurarea jocului copilul nu are nevoie de o întărire „externă”, întărirea este „internă”, adică se află în însăşi activitatea
desfăşurată. Copilul nu are nevoie de recompensă pentru ca să-l determinăm să se joace: el găseşte cea mai bună recompensă în
însuşi faptul că se
joacă. Putem vorbi de o anume „gratuitate” în sensul că omul se joacă de „dragul jocului” nu pentru rezultatele la care acesta poate
duce;

 are o „ţintă”, un scop sau obiectiv (când ţinta este formulată verbal), un rezultat final care reprezintă satisfacerea motivului;
scopul jocului este acţiunea însăşi prin care sunt satisfăcute imediat dorinţele şi aspiraţiile individuale. De aceea atingerea scopului
în joc duce la stabilirea unui echilibru în viaţa psihică şi stimulează funcţionalitatea de ansamblu;
 se desfăşoară după un plan în care sunt prevăzute etapele, mijloacele necesare;

 utilizează anumite mijloace, unelte, instrumente, aparate, jucării (obiecte confecţionate cu destinaţie specială pentru
desfăşurarea jocurilor);

 produsele jocului, de natură materială sau spirituală, cu semnificaţie diferită, au importanţă pentru copil, au valoare şi
constituie nevoia lui de transformare a realităţii;

 are o structură complexă şi ierarhizată ca într-o piramidă, formată din acţiuni, operaţii şi mişcări care sunt subordonate
scopului; cele mai simple elemente ale activităţii de joc sunt mişcările care în jocul motric sunt dominant musculare, iar în celelate
forme de joc iau forma unui demers neuropsihic (se desfăşoară în planul limbajului – intern sau extern); nivelul superior mişcărilor
îl reprezintă operaţiile (apucare, separare, eliminare, analiză etc.) care nu dispun nici de scop şi nici de motivaţie proprie datorită
subordonării lor acţiunilor; constituite din şiruri de mişcări şi operaţii, acţiunile se caracterizează prin necoincidenţa scopului cu
motivul, în sensul că acţiunile implicate în joc dispun de un scop propriu, fiind întotdeauna voluntare (scopul acţiunilor este unul
parţial nu reprezintă scopul final al jocului), dar nu şi de o motivaţie proprie (motivul ce declanşează şi susţine energetic
desfăşurarea lor este motivul jocului); atunci când scopul este mai puţin conştientizat, vag apar acţiuni impulsive care trebuie
diferenţiate de cele involuntare;

 fiind o activitate conştientă cel care se joacă, inclusiv copilul preşcolar, îl conştientizează ca atare şi nu-l confundă cu nici una
dintre celelalte activităţi umane. („nu este de-adevăratelea”, „mă joc”, „hai să ne jucăm”);
 complexitatea şi eficienţa jocului depinde de nivelul de dezvoltare a însuşirilor psihice ale celui ce este implicat în joc şi
presupune interacţiuni permanente între fenomenele psihice;

 jocul este resimţit de individ din primul an de viaţă ca o necesitate psihică; toţi copiii sănătoşi se joacă; în lipsa joculu i, avem
un semnal că ceva este în neregulă cu copilul respectiv (un copil bolnav trece mai uşor peste boală dacă are lângă el jucăria
favorită şi dacă îl tentează un joc uşor care nu-l oboseşte).
De-a lungul ontogenezei activitatea este supusă diversificării, completării treptate, unor importante schimbări, transformări
cu sens ascendent. Astfel, activităţile dominante desfăşurate în ordine ontogenetică sunt jocul, învăţarea didactică şi munca.
Jocul este activitatea care se afirmă prima în ontogeneză şi devine dominantă în copilărie. Având în principal un rol
formativ, contribuind la stimularea dezvoltării diferitelor funcţii psihice el se caracterizează prin motivaţie intrinsecă, prin absenţa
obligaţiei de a-l efectua şi prin absenţa obligaţiei de a obţine un produs cu semnificaţie socială precisă; cu tot efortul depus în
finalizarea unor jocuri efortul nu este resimţit ca oboseală (fizică sau intelectuală).
Învăţarea didactică (şcolară) este motivată fie extrinsec, fie intrinsec, iar finalitatea ei are nu numai o semnificaţie
individuală ci şi una socială (formarea competenţelor necesare unei viitoare profesii); spre deosebire de joc ea este o activitate cu
finalitate precisă, strict organizată, socialmente obligatorie, sistematic reglată şi controlată într-un cadru instituţional; ea nu are drept
scop obţinerea unor produse finite sub formă de bunuri materiale sau spirituale, scopul ei fundamental fiind interiorizarea experienţei
sociale de care omul are nevoie.
Munca productivă, spre deosebire de celelalte forme de activitate, are ca trăsătură distinctivă faptul că ea are ca scop
producerea de bunuri materiale sau spirituale utile oamenilor, societăţii. Deosebirea fundamentală constă în caracterul normativ, în
subordonarea unor exigenţe şi condiţii impuse social, precum şi în faptul că în muncă sunt utilizate unelte confecţionate, cu alte
cuvinte se recurge la acţiunea unor obiecte sau fenomene, cu proprietăţile lor specifice, asupra altor obiecte sau fenomene.
 Jocul conţine şi momente de învăţare (spontană, dar şi didactică), învăţarea se poate realiza prin intermediul jocului,
munca implică învăţare şi nu se exclude posibilitatea obţinerii unor produse prin intermediul jocului.
Deşi presupune relaxare şi distracţie în cadrul jocului se asimilează informaţii şi abilităţi, se formează capacităţi adaptative,
se prelucrează informaţii, se aplică în practică şi se evaluează propriilor performanţe, favorizând astfel apariţia şi dezvoltarea
posibilităţilor de învăţare organizată (didactic) şi a celor de muncă.
În joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi depune efortul unei activităţi de muncă. Copilul are posibilitatea şi
libertatea de a încerca să facă diverse lucruri în felul său personal, jocul fiind plăcere şi satisfacţie în acelaşi timp. Prin joc învăţarea
este experienţială (se realizează prin experienţe proprii) şi socială (depinde de relaţiile sociale ale copilului cu adulţii şi cu copiii de
4
aceeaşi vârstă) .
Chiar dacă fiecare dintre formele de activitate enumerate sunt specifice unor stadii de dezvolatare psihică nu excludem
posibilitatea desfăşurării lor în alte stadii cu anumită specificitate. Omul învaţă pe tot parcursul vieţii, dar de fiecare dată altfel şi mai
ales altceva. Jocul este activitatea dominantă în copilărie dar el este întâlnit chiar la vârstele adulte sub forma distracţiilor. Munca este
activitatea dominantă a vârstelor adulte dar elementele unor forme incipiente de muncă pot fi identificate încă din copilărie, integrate
chiar în activitatea de joc ( amenajarea spaţiului pentru joc, pregătirea materialelor necesare jocului şi celorlalte activităţi educative şi
gospodăreşti etc.).

4
Vrăjmaş, E. , (2002), Educaţia preşcolară în faţa provocărilor mileniului trei, în Păun, E., Iucu, R. Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, Iaşi.
Dimensiunile jocului
 Diversitatea şi complexitatea solicitărilor şi sarcinilor obiective cărora omul trebuie să le facă faţă determină şi o
diversificare şi complicare a formelor de activitate. După natura şi evoluţia ontogenetică se delimitează ca forme de activit ate jocul,
învăţarea şi munca. Deşi fiecare are specificul său, totuşi, deosebirile dintre ele nu sunt absolute: pe lângă faptul că, sub aspect
psihologic, au elemente comune, adesea chiar şi trăsăturile lor distinctive se împletesc( în cadrul jocurilor se realizează sarcini de
învăţare; învăţarea şi munca pot să includă unele elemente de joc, în procesul învăţării se pot integra elemente de muncă, iar munca
poate conduce la achiziţii comportamentale). Studiile moderne de psihologia dezvoltării, pedagogie şi psihosociologie care abordează
problematica jocului din perspective variate au adus contribuţii valoroase pentru înţelegerea valenţelor complexe ale conduitei ludice.
În copilăria mică şi mijlocie jocul constituie tipul fundamental de activitate, forma de activitate care susţine în cel mai
înalt grad dezvoltarea psihică, prin antrenarea psihomotorie, senzorială, intelectuală şi afectivă. Oferind copiilor ocazii de joc şi
dându-le posibilitatea de a alege liber jocurile şi jucăriile se conturează forme ale motivaţiei intrinseci pentru activitate, copilul învaţă
prin asumarea deciziilor şi responsabilităţilor.
Jocul este activitatea care se afirmă prima în ontogeneză şi devine dominantă la vârsta copilăriei. El constituie o formă
de activitate specifică omului, de apropiere a realităţii şi de transformare a acesteia în sensul identităţii persoanei proprii. Fiind
activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând
conştient şi liber în lumea imaginară pe care şi-o creează singur jocul este pentru copil în acelaşi timp divertisment, recreere şi nevoie
vitală de reconstrucţie imaginară a realităţii. Adulţii cred că un copil care se joacă este neserios. Nimic nu este însă mai serios şi
important pentru acesta. Copilul care se joacă construieşte lumea, o apropie, analizează şi caută să o înţeleagă.
În joc copilul învaţă, antrenează creativitatea şi depune efortul unei activităţi de muncă. Copilul are posibilitatea şi
libertatea de a încerca să facă diverse lucruri în felul său personal, jocul este plăcere şi satisfacţie în acelaşi timp. Prin joc învăţarea
este experienţială ( se realizează prin experienţe proprii) şi socială (depinde de relaţiile sociale ale copilului cu adulţ ii şi cu copiii de
5
aceeaşi vârstă) .
Jocul este o formă de activitate dominantă în copilărie, istoriceşte apărută, care constă în reproducerea acţiunilor
adulţilor şi a relaţiilor dintre ei, fiind îndreptată spre cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor, a întregii realităţi sociale.
Copilul se joacă pentru că se dezvoltă şi se dezvoltă pentru că se joacă. Jocul este forma de activitate cea mai
accesibilă copilului, iar ca structură corespunde în cea mai mare măsură posibilităţilor sale fizice şi psihice.
Copiii nu pot să cunoască lucrurile abstracte decât trecându-le prin experienţa multisenzorială concreta oferită de joc.
El are nevoie de experienţă directă cu obiectele pentru a le cunoaşte, a şti la ce folosesc şi a le recunoaşte.
Prin activitatea de joc copiii6:
- desfăşoară o activitate în sensul identităţii personale, urmează cerinţele şi determinările de bază ale fiinţei lor;
- rezolvă probleme de viaţă din mediul lor înconjurător fizic şi social;
- experimentează posibilităţile de adaptare, de a deveni mai flexibili în gândire şi în rezolvarea problemelor. Acest proces este mai
important decât produsul.
- creează soluţii diferite, exprimă experienţele lor în simboluri, ceea ce îl va ajuta să gândească abstract;
- comunică cu ceilalţi şi / sau cu sine. Vorbesc, folosesc cuvinte multe, se exprimă plastic şi învaţă în general limbajul; ascultă,
înţeleg;
- folosesc obiectele din jurul lor în scopul pentru care sunt create(învaţă utilitatea lucrurilor) dar şi în altele(devin creat ivi);
- se concentrează pe ceea ce fac, devin atenţi, motivaţi, interesaţi.

5 Vrăjmaş, E. , Educaţia preşcolară în faţa provocărilor mileniului trei, în Păun, E., Iucu, R. Educaţia preşcolară în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
6 Vrăşmaş, E., Educaţia copilului preşcolar, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999.
 Jocul introduce copilul în specificul lumii imaginare care îl va ajuta să construiască imaginea sa despre lume şi mai
departe, mecanismele prin care să se adapteze la ea. Scopul jocului este acţiunea însăşi prin care sunt satisfăcute imediat dorinţele şi
aspiraţiile individuale. De aceea atingerea scopului în joc duce la stabilirea unui echilibru în viaţa psihică şi stimulează funcţionalitatea
de ansamblu. Produsele jocului au importanţă pentru copil, au valoare şi constituie nevoia lui de transformare a realităţii. Procesul de
desfăşurare a jocului este format dintr-o serie de operaţii practice sau mentale, operaţii desfăşurate sub forma unor acţiuni şi care stau
la baza interiorizării operaţiilor intelectuale.
Toţi copiii sănătoşi se joacă. În lipsa jocului, avem un semnal că ceva este în neregulă cu copilul respectiv. Un copil
bolnav trece mai uşor peste boală dacă are lângă el jucăria favorită şi dacă îl tentează un joc uşor care nu-l oboseşte.
Jocul este activitate conştientă. Cel care îl practică, inclusiv copilul preşcolar, îl conştientizează ca atare şi nu-l
confundă cu nici una dintre celelalte activităţi umane. ( „este de-adevăratelea”, „hai să ne jucăm”)
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi satisface imediat, după posibilităţi,
propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară ce şi-o creează singur.
„Jocul creează utilităţi sociale doar prin faptul că stimulează tonusul, antrenarea şi participarea omului. La aceasta se
adaugă faptul că antrenarea psihomotorie foarte activă ce are loc în joc, contribuie la dezvoltarea psihică generală în mod intensiv, fapt

ce face ca până la urmă să se pună în evidenţă funcţiile formative şi sociale ale jocului.”7

Caracteristicile jocului în copilărie

7 Schiopu, U., (coord.), Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, EDP, Bucureşti, 1970
 Jocul, ca activitate dominantă în copilărie, are o serie de caracteristici datorate nivelului de dezvoltare a funcţiilor
psihice şi influenţelor nemijlocite ale modului de viaţă socială.
- caracterul simbolic – în joc copilul transpune realitatea obiectivă în primul rând realitatea socială, dar nu este însă o simplă
transpunere, reproducere a acesteia. Realitatea este transfigurată, ceea ce implică o anumită capacitate de abstractizare şi simbolizare (
o coadă de mătură poate deveni un cal, o păpuşă este o prinţese etc.). În joc copilul se transformă, devenind altcineva, un personaj
imaginar (medic, învăţătoare etc.) Această caracteristică este o primă etapă în interiorizarea acţiunilor mentale; obiectele reale sunt
reprezentate, sunt înlocuite prin simboluri.
- motivaţia internă a jocului - copilul nu are nevoie de o întărire „externă”, întărirea este „internă”, adică se află în însăşi activitatea
desfăşurată. Copilul nu are nevoie de recompensă pentru ca să-l determinăm să se joace: el găseşte cea mai bună recompensă în însuşi
faptul că se joacă. Putem vorbi de o anume „gratuitate” în sensul că omul se joacă de „dragul jocului” nu pentru rezultatele la care
acesta poate duce.
- caracterul social – istoric – exprimă faptul că jocul are o evoluţie istorică, a evoluat odată cu evoluţia societăţii şi că el se bazează în
cele mai multe cazuri pe comunicarea cu unul sau mai mulţi parteneri(jocul solitar este specific primei copilării).
Considerând jocul o acţiune dezinteresată, închisă în timp şi spaţiu, bazată pe o ordine proprie şi pe asumarea liberă a
unor reguli Huizinga8 identifică următoarele caracteristici ale jocului-competiţie:
-caracterul închis, limitat: jocul se desfăşoară în interiorul unor limite de spaţiu şi timp;
-repetabilitatea: jocul poate fi repetat ori de câte ori convin jucătorii;

8 Huizinga, J., Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii, Ed. Univers, Bucureşti,1977.
-ordinea: jocul este ordine şi creează ordine, el presupune reguli, „esenţa jocului este faptul că se ţine seama de reguli” 9 acceptate şi
respectate de toţi participanţii, principiul reciprocităţii este considerat superior celui al pedepsei. Existenţa şi respectarea regulilor în
cadrul jocului este absolută „Cea mai mică abatere de la această ordine strică jocul, îi denaturează caracterul şi îi suprimă valoarea”10.
Fie că sunt inventate sau adaptate de participanţii la joc sau formulate de educator, în cazul jocului didactic, fie că sunt
impuse prin tradiţie, sau de normele morale, regulile jocului sunt convenţii cu privire la un mod de a proceda şi de a interacţiona social
pe parcursul activităţii ludice. Ele precizează mişcările şi acţiunile şi restricţionează asupra anumitor mişcări şi acţiuni. Prin
interiorizare, unele dintre ele tind să devină principii de conduită, atât în joc, cât şi în viaţa reală.
Dacă regulile sunt încălcate sau doar mimate, jocul este compromis. Existenţa sistemului de reguli aferent jocului
implică şi posibilitatea trişării, trişorul fiind cel care se preface că respectă regulile jocului şi continuă să joace cu ceilalţi până este
prins. El nu strică jocul, dar caută să profite cât mai mult de pe urma lui.
-riscul: jocul presupune o asumare a riscului, deci curaj. În joc copilul învăţă să piardă, îşi asumă riscul unui eşec;
-încordarea: pentru a reuşi este nevoie de efort, jucătorul utilizând fie forţa fizică, fie perseverenţa şi dibăcia lui, curajul şi răbdarea,
rezistenţa psihică şi stăpânirea de sine etc. În ciuda dorinţei fierbinte de a câştiga jucătorul trebuie să se menţină în int eriorul limitelor
permise, prescrise de joc;
-utilizarea puterii: jocul presupune obţinerea unor performanţe, el este confruntare, este luptă, uneori violentă, alteori valorile
cooperării şi consensului se afirmă mai puternic, chiar dacă rămân subordonate competiţiei;
-miza: orice joc are o miză, fie că este simbolică, fie că are valoare materială, ea poate fi obţinută imediat după încheierea jocului sau
poate ţine de recunoaşterea superiorităţii pe o perioadă de timp mai mult sau mai puţin determinată;
- are un învingător şi un învins, sau de cele mai multe ori un învingător şi mai mulţi învinşi.

9 ibidem
10 ibidem
 „Noţiunea aflată în cea mai strânsă legătură cu jocul este cea de câştig. În joc, copilul, ca şi adultul, urmăreşte o
reuşită, vrea să-şi afirme valoarea”11. Jucătorul câştigă un premiu, consideraţie, dobândeşte o cinstire specială. Reuşita este cea pentru
care se luptă şi se joacă.
Luând în consideraţie unele dintre aceste caracteristici ale jocului acesta poate fi utilizat cu succes ca o activitate prin
care copilul de vârstă preşcolară şi şcolară mică învăţă atât în şcoală cât şi în afara ei. Jocul didactic, ca metodă de predare-învăţare îi
permite copilului să treacă mai uşor de la activitatea de învăţare spontană la învăţarea didactică.

Funcţiile jocului

Pentru copil jocul este o realitate permanentă, el jucându-se cea mai mare parte a timpului. Pe măsura creşterii şi
dezvoltării el ia forme din ce în ce mai complexe şi diverse, influenţând şi subordonând toate celelalte acţiuni de viaţă, interese şi
preocupări.
La copilul preşcolar şi la şcolarul mic jocul are un caracter multiacţional, activitatea practică, învăţarea, hrănirea sau
îmbrăcarea luând forma unei conduite ludice.
Din perspectiva pedagogică jocul este considerat un mijloc de instruire, o formă de educaţie, o modalitate pedagogică
terapeutică, având o varietate de semnificaţii de natură constructivă.
12
Prezentarea sintetică a funcţiilor jocului pune în lumină faptul că ele sunt complementare fenomenului educaţional:

11 ibidem
  Funcţia adaptativă se manifestă prin asimilarea realităţii fizice şi sociale şi prin acomodarea eu-lui la realitate.

În joc, copilul transpune impresii dobândite în mediul extern, fizic şi social, reuşind astfel să interiorizeze realitatea şi să se adapteze la
un nivel primar cerinţelor acesteia. El reuşeşte să transpună în joc rapid şi coerent diferite elemente ale realităţii (roluri, conduite,
atitudini, obiecte etc.) şi să prelucreze cu o mare profunzime şi în contexte ludice diverse (jocuri cu subiect şi roluri) aspecte mai
ample ale mediului înconjurător. Dacă la vârsta preşcolară mică, trăirea realităţii prin joc este totală, copilul nu distinge între situaţia
reală şi ce imaginară, pe măsură ce copilul devine conştient de propria lui persoană şi de modelul pe care-l imită, cele două planuri, al
realităţii şi al ficţiunii se delimitează. Jucându-se copilul experimentează roluri ce se suprapun cu propriul eu şi se exersează pe el
însuşi ca agent activ şi nu doar reactiv al mediului, fapt ce îi va asigura treptat adaptarea şi înţelegerea lumii reale şi premisele pentru
trecerea firească de la copilărie la adolescenţă şi maturitate.
Această funcţie a jocului este susţinută şi de S. Freud care consideră că repetarea experienţelor reale în joc este o
modalitate de obţinere a controlului asupra unor evenimente dureroase, iar Erikson consideră jocul drept o metodă prin care copiii îşi
organizează şi integrează experienţele de viaţă. J. Piaget arată că jocul este mijlocul esenţial al copiilor prin care copiii stăpânesc
realitatea.13
 Funcţia formativă a jocului are în vedere faptul că el este un mobil al dezvoltării cognitive, afectiv-

motivaţionale, psihomotorii şi de modelare a personalităţii. Cunoaşterea prin experienţa directă, pe care o asigură jocul, presupune
implicarea capacităţilor perceptive, a capacităţilor de raţionare, de comunicare, ce sunt exersate şi îmbogăţite în plan calitativ şi
cantitativ.

12 Stan, C., Dimensiunea ludică a fenomenului educaţional, în Studii de pedagogie aplicată, Ionescu, M., Radu, I., Salade, D., Ed. P.C.U., Cluj-Napoca,
2000.
13 în Glava, A., Glava, C., Introducere în pedagogia preşcolară, Ed. Dacia Educaţional, Cluj-Napoca, 2002.,
 Jocul stimulează fantezia, imaginaţia reproductivă şi creatoare, este un mijloc de dezvoltare a flexibilităţii şi
spontaneităţii. Prin intermediul episoadelor imaginare iniţiate în joc, copiii sunt capabili să se confrunte cu situaţii care în viaţa reală le
provoacă teamă şi totodată să găsească resurse pentru depăşirea sau stăpânirea lor.
Confruntarea cu sine dar şi cu ceilalţi în cadrul jocului stimulează şi modelează procesele afectiv-motivaţionale şi
atitudinale în sensul îmbogăţirii gamei de trăiri afective, a dobândirii capacităţii de stăpânire a emoţiilor şi a nuanţării raportării
atitudinale la realitate.

 Funcţia informativă se obiectivează în faptul că prin intermediul jocului, copilul achiziţionează informaţii,
noţiuni, concepte necesare înţelegerii şi integrării lumii reale. În joc copilul investighează realităţi fizice diverse, manipulează, alege,
ordonează, clasifică, măsoară, se familiarizează cu proprietăţile diverselor lucruri şi dobândeşte cunoştinţe despre însuşirile obiectelor.
În planul realităţii sociale el exersează statusuri, roluri, limbaje şi reguli specifice, a căror învăţare sistematică, necontextualizată ar fi
în mare parte imposibilă la această vârstă.

 Funcţia de socializare este concretizată în exersarea prin joc şi asimilarea în plan comportamental a exigenţelor
vieţii sociale. Majoritatea tipurilor de joc şi în special cele de cooperare, de competiţie sau de rol presupun relaţionare, adaptare a
acţiunilor proprii la acelea ale unui partener de joc, asumare a responsabilităţii propriului comportament şi respectarea convenţiilor
comportamentale impuse de situaţie.
Un aspect important al socializării prin activitatea ludică este tendinţa copilului de a-şi apăra şi a-şi afirma
individualitatea, alături de nevoia sa de a se integra social. În contextul activităţii ludice, prin analiza sinelui, preşco larul îşi formează
un sens al identităţii proprii şi acumulează elemente ale imaginii de sine.
 Funcţia de relevare a psihicului este evidentă prin faptul că în joc copilul transpune trăiri, sentimente, intenţii

neîmplinite în real, impresii, temeri, gânduri, atitudini, conflicte intrapsihice sau relaţionale. Educatorii şi părinţ ii care observă jocul
copiilor, felul în care aceştia îşi aleg subiectul, resursele materiale, partenerii, felul în care se implică în roluri şi conţinutul pe care îl
dă acestora au ocazia să contate atât manifestările incipiente ale intereselor, aptitudinilor acestora, cât şi nivelul dezvoltării
psihofizice , precum şi eventualele tulburări sau disfuncţii survenite în dezvoltarea personalităţii sale.

Repere în evoluţia concepţiilor psihopedagogice despre joc

Problematica jocului a fost de-a lungul timpului în atenţia specialiştilor din domeniul psihologiei, pedagogiei,
sociologiei, antropologiei şi filozofiei, care au recunoscut şi argumentat valenţele formative ale activităţii ludice din perspective foarte
variate, unele contradictorii.
Teoria recreerii (a odihnei) ai cărei autori sunt Schaller şi Lazarus consideră că jocul este o recreere, el odihneşte
organismul. Ed. Claparede aduce critici acestei teorii deoarece copilul se joacă şi când este odihnit, iar oboseala îndeamnă la repaus,
nu la activitate.
Teoria surplusului de energie este formulată de Schiller şi Spencer care consideră că orice copil are un surplus de
energie, forţele acestuia neputând fi consumate prin ocupaţii serioase şi această energie se acumulează treptat.
Contraargumentul acestei teorii afirmă că „este inexact că în jocurile lor copiii repetă acţiuni obişnuite ci mai degrabă, îndeplinesc
acţiuni noi pentru ei. Pe de altă parte nu vedem oare copii jucându-se chiar atunci când sunt foarte obosiţi şi cad adormiţi pe jucăriile
14
lor? Sau copii convalescenţi, amuzându-se în pătucul lor, îndată ce s-au întremat fără a mai aştepta un surplus de forţe?” Teoria
atavismului reprezentată de Hackel, care consideră că jocurile sunt rudimentele unor activităţi îndeplinite de generaţiile trecute, care
s-au menţinut la copil conform legii biogenetice – „dezvoltarea copilului este o scurtă recapitulare a evoluţiei

14 Claparede, Ed., Psihologia copilului şi pedagogie experimentală, EDP, Bucureşti, 1975

speciei umane”, şi de Hall care consideră că jocul evoluează în cursul copilăriei aproape la fel cum au evoluat activităţi similare în
cursul evoluţiei umanităţii (la 6-9 ani sunt specifice jocuri de vânătoare, iar în adolescenţă jocuri sociale)
Jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite inutile; copilul le exercită aşa cum
mormolocul mişcă coada pentru a scăpa de ea.
Criticile aduse acestei teorii se bazează pe faptul că un exerciţiu atât de constant ca jocul nu poate avea efecte de
slăbire (fetiţele care se joacă cu păpuşa devin mame mai bune decât acelea care au dispreţuit jocul?)
Teoria exerciţiului pregătitor. K. Gross a analizat jocul la om şi la animale, încercând să descifreze nu numai
determinismul imediat ci şi semnificaţia funcţională a jocului, rolul lui în conservarea vieţii. El consideră că există aproape tot atâtea
feluri de jocuri câte instincte sunt: jocuri de luptă, de vânătoare, de întrecere, erotice etc., iar în jocurile unei specii de animale nu vom
găsi exerciţii instinctive practicate de alte specii („în zadar veţi agita o bucate de hârtie în faţa unui ied, niciodată n-o să se repeadă la
ea şi invers, niciodată pisoii nu se vor juca lovindu-se cap în cap…”)
Jocul este un exerciţiu pregătitor pentru viaţa serioasă. La naştere instinctele nu sunt dezvoltate şi de aceea este necesar
ca aceste instincte să fie exercitate sau completate prin noi achiziţii, căci „trebuie să fie mai întâi tânăr pentru a devenii adult”.
Criticile aduse acestei teorii consideră că jocul nu poate să fie o pregătire pentru viitor întrucât aceasta contrazice ideea
potrivit căreia copilăria este dominată de rămăşiţele trecutului (Hall) şi că în afara jocului de imitaţie celelalte jocuri nu se aseamănă
deloc cu activitatea vârstei adulte.
Autorul acestei teorii nu reuşeşte să identifice prezenţa sentimentului sau ficţiunii în jocul copiilor.
Teoria jocului stimulent al creşterii este formulată de H. Carr şi completează teoria lui K. Gross.
Jocul este un exerciţiu, dar funcţiile ludice nu se referă la perfecţionarea instinctelor, jocurile nefiind „pre-exerciţiu” ci
mai degrabă „post-exerciţiu” cu rol în întreţinerea instinctelor deja existente.
 Criticile aduse acestei teorii consideră că jocul copiilor reproduce ceea ce îl impresionează pe acesta, ceea ce determină
asimilarea realităţii, integrarea ei ca activitate de trăire.
Teoria jocului ca exerciţiu complementar (teoria compensaţiei) al cărei autor este K. Lange consideră că jocul are
funcţia de a trezi tendinţele care zac amorţite în individ atunci când necesităţile vieţii nu vin să le stimuleze şi că el oferă animalului şi
omului ocaziile pe care realitatea nu i le poate oferi (animalele domestice se joacă mai mult decât cele sălbatice; un funcţionar va
adopta jocuri de mişcare etc.)
O critică adusă acestei teorii consideră că nu în toate cazurile jocul poate fi o compensaţie, el poate fi şi o continuare a
unei alte activităţi.
Teoria psihanalitică despre joc. S. Freud porneşte de la considerarea copilăriei ca perioada în care fiinţa umană este
permanent traumatizată, jocul constituie unica modalitate de luare în stăpânire, prin repetare a tensiunilor insurmontabile pe care le
poartă în sine traumatismele. Fiecare om fiind, într-o măsură mai mare sau mai mică, un nevrotic potenţial încă din copilărie, jocul
este un mijloc terapeutic natural îndreptat împotriva nevrozelor posibile care domină copilăria; prin joc ele se diminuează. Cu cât
copilul se joacă mai mult cu atât el are şanse mai puţine să devină nevrotic.
Ed. Claparede consideră că jocul este un exerciţiu pregătitor pentru viaţa de adult şi că el are rolul de a acţiona la copil
nu instincte ci funcţii motrice sau mintale, iar activitatea copilului se exprimă prin joc.
Funcţia principală a jocului este cea de derivare, adică îi permite copilului să-şi realizeze eul, să-şi manifeste
personalitatea, să urmeze pentru moment linia interesului său major atunci când nu o poate face prin activităţi serioase.
Individul recurge la joc din două motiv, fie pentru că este incapabil să presteze o activitate serioasă din cauza unei
dezvoltări fizice şi psihice insuficiente, fie din cauza unor împrejurări care se opun îndeplinirii unei activităţi serioase care să satisfacă
dorinţa respectivă „curentul dorinţelor noastre, al intereselor care alcătuiesc eul nostru caută o ieşire în ficţiune, prin joc, atunci când
realitatea nu-i oferă căi suficiente de manifestare”.
 Funcţiile secundare ale jocului identificate de Claparede sunt
- de divertisment pentru că înlătură plictiseala pricinuită de lipsa activităţii;
- de element odihnitor, jocul presupune o eliberare din constrângerea muncii sau de repaus (la adult); jocul oboseşte mai puţin, pentru
că răspunde tendinţelor de afirmare refulate de necesităţile muncii şi de aceea lasă impresia nu numai că nu oboseşte, ci chiar relaxeaz

- de agent de manifestare socială, jocul exercită la copil tendinţele sociale, dar fără posibilitatea de a le menţine;
- agent de transmitere a ideilor, obiceiurilor de la o generaţie la alta.

- jocuri care îndeplinesc funcţii generale: jocuri senzoriale, jocuri motrice, jocuri psihice (intelectuale şi afective);
- jocuri care îndeplinesc funcţii specifice: jocuri de luptă, jocuri de vânătoare, jocuri sociale, jocuri familiale, jocuri de imitaţie.
J. Chateau consideră că „omul nu este întreg decât atunci când se joacă”, jocul oferind posibilitatea descătuşării fiinţei
umane de lumea înconjurătoare, anticipează conduitele superioare pentru copil. Prin joc copilul se dezvoltă, copilăria fiind ucenicia
vârstei mature. Nu are importanţă rezultatul jocului, ci desfăşurarea lui. Orice joc presupune o sarcină de îndeplinit, oboseală, efort
pentru îndeplinirea scopului care este însă arbitrar.
În joc sunt respectate anumite reguli (consemne), în copilărie el desfăşurându-se predominant în grup. Jocul nu este un
substitut al muncii, dar îl pregăteşte pe individ pentru învăţare şi muncă; la copil jocul îndeplineşte rolul pe care-l îndeplineşte munca
la adult.
J. Piaget consideră că jocul este „ transformare a realului printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele
eului, în timp ce imitaţia reprezintă o acomodare mai mult sau mai puţin pură la modelele exterioare, iar inteligenţa este un echilibru
între asimilare şi acomodare”. El remarcă rolul deosebit pe care îl are jocul pentru dezvoltarea copilului.
În evoluţia jocului Piaget delimitează trei mari categorii de joc:
- jocul exerciţiu care constă în „ repetarea pentru plăcerea activităţii însuşite pe alte căi în scopul adaptării”;
- jocul simbolic – specific vârstei de 2,5 – 6 ani şi care constă în acordarea unor semnificaţii proprii unor obiecte şi acţiuni din lumea
înconjurătoare;
- jocul cu reguli care apare după vârsta de trei ani, regulile transmiţându-se în cadrul social de la copil la copil;
- jocuri de construcţie care apar după 5- 6 ani şi care la început sunt integrate în simbolismul ludic, iar apoi ele devin adevărate
adaptări(construcţiile mecanice).
J. Piaget acordă jocului simbolic o importanţă deosebită pentru dezvoltarea limbajului şi imaginaţiei, dar mai ales pentru
asimilarea realităţii printr-un proces de reprezentare şi semnificare de o manieră proprie a lumii reale. Jocul cu reguli exercită o
importantă funcţie de socializare progresivă a copilului, prin interiorizarea unor norme de conduită de relaţionare, impuse de
regulile jocului.
Chiar dacă unele dintre teoriile prezentate de noi sunt unilaterale şi pot fi contrazise cu uşurinţă, considerăm că trecerea în revistă
a teoriilor formulate de aceştia relevă complexitatea fenomenului ludic ce are implicaţii multiple în planul dezvoltării psihofizice a
indivizilor aflaţi la vârstele de creştere.
I. 3. Raportul dintre joc şi învăţare

După evoluţia sa ontogenetieă, activitatea umană poate fi clasificată în joc, învăţare didactică, muncă productivă, creaţie.
Toate aceste forme nu sunt „pure”, ci doar predominante de un fel sau altul, de-a lungul vârstelor.
Între diversele forme de activitate umană există şi elemente comune şi elemente proprii, specifice.
15
Relaţia dintre diversele forme ale activităţii.

15 Şchiopu U., Op. cit., p. 145.

 Invatare

Joc Munca

Creatie

H. Wallon apreciază jocul ca o activitate de preînvăţare. Treptat în cadrul activităţii de joc a preşcolarilor, începe să se
constituie şi învăţarea, care în etapa următoare va deveni activitatea dominantă. învăţarea nu apare direct şi în mod spontan din joc, ci
este introdusă în mod special de cadrul didactic ca o nouă treaptă în evoluţia activităţii infantile.
Învăţarea este indisolubil legată de joc. Treptat, elementele de joc încep să cedeze tot mai mult locul elementelor de învăţare.
La vârsta şcolară, învăţarea este forma predominantă de activitate. Jocul este subordonat învăţării exercitând o influenţă
deosebită asupra dezvoltării psihice a copilului.
Dacă la vârsta preşcolară, jocul reprezintă activitatea principală a copilului, la vârsta şcolară mică, jocul este o formă
accesibilă de învăţare activă, participativă.
 Corelaţia dintre joc şi învăţare este condiţionată de nivelul general de dezvoltare psihică a copiilor. Prin îmbinarea
elementelor de învăţare cu cele de joc, copilul îşi însuşeşte unele cunoştinţe şi face primii paşi în direcţia formării deprinderilor de
muncă intelectuală.
Învăţarea ca fenomen complex, dinamic, multilateral are un conţinut bogat şi o sferă largă de cuprindere: formarea
priceperilor, însuşirea unor cunoştinţe, formarea motivaţiei, atitudinilor, sentimentelor şi a voinţei. Astfel, „în procesul de învăţare este

antrenat întreg psihicul, toate funcţiile”.16

Învăţarea este privită ca „un proces destinat achiziţionării unei experienţe noi, formării unor capacităţi şi deprinderi care să
17
permită individului rezolvarea unor situaţii problematice sau optimizarea relaţiilor sale cu lumea înconjurătoare”.
Andrei Cosmovici distinge în cadrul învăţării două forme:
a) învăţarea spontană, neorganizată, realizată în familie, în grupuri de joacă;
b) învăţarea sistematică, realizată în special în şcoală.
Învăţarea şcolară este „însuşirea de cunoştinţe, priceperi, eât şi formarea de capacităţi necesare adaptării la mediul
natural şi social”18, accentul căzând pe formarea intelectuală.
O modalitate de învăţare o constituie jocul pentru că răspunde particularităţilor de vârstă ale şcolarilor mici şi pentru că
elementul distractiv pe care-1 conţine, stimulează interesul şi curiozitatea şcolarilor. Învăţarea bazată pe joc este eficientă numai
dacă jocul este conceput în corelaţie cu obiectivele urmărite în lecţie. La fiecare joc se impune să acordăm atenţie sporită în

16 Cosmovici, Andrei, 1995, “Psihopedagogie”, Ed. Spini Haret, Iaşi, p. 97.

17 Pantelimon, G., Verzan, E., Zlate, M., 1992, “Psihologia copilului”, E. D. P., Bucureşti, pl95
18 Cosmovici, A., Iacob, L.,1999, “Psihologie şcolară”, Ed. Polirom, Iaşi, p. 121.
formularea sarcinii didactice, în asigurarea elementului distractiv care crează destindere şi care-i determină pe elevi să se implice în
actul învăţării.
Jocul didactic face parte integrantă din procesul învăţării. Învăţarea propriu-zisă prin joc facilitează actul de învăţare, iar
competiţia din activitatea de joc, poate continua şi în munca de învăţare.
Atunci când învăţarea îmbracă forma de joc, plăcerea care însoţeşte atmosfera jocului creează noi interese de participare, de
activitate independentă pe baza unor interese nemijlocite.
Elementele de joc încorporate în procesul instruirii au calitatea de a motiva şi stimula elevii, mai ales în prima etapă a
învăţării.
Jocul creează momente de tensiune, de emoţii. Dorinţa de a câştiga întrecerea motivează copiii la o activitate intensă, rapidă
şi plăcută. Datorită elementului de atractivitate, elevii nu simt efortul depus în învăţare.
În jocul didactic predomină învăţarea şi nu distracţia. Jocul declanşează momente de bună dispoziţie, se încheie cu aprecieri
colective sau individuale privind modul de realizare a sarcinii de învăţare propusă.
Prin joc, copilul trece lent, recreativ spre activitatea intelectuală. Prin prezenţa caracteristicilor situaţiei de joc, se evidenţiază
o angajare deplină a capacităţilor intelectuale ale elevilor.
Jocul didactic îmbină într-un tot unitar şi armonios atât sarcini şi funcţii specifice jocului, cât şi sarcini şi funcţii specifice
învăţării, exercitând o influenţă formativ-educativă asupra copilului în vederea pregătirii pentru şcoală, prevenind şocul şcolarizării.
Anul 2003 a adus modificări la Legea învăţământului nr. 84/1995 privind vârsta de începere a şcolarităţii.

În prezent, starea de „pregătire psihologică” prin care este asigurată integrarea şi adaptarea copilului la mediul şcolar est e
rezultatul întregii activităţi a copilului în grădiniţă.
 În grădiniţă, jocul reprezintă modalitatea cea mai importantă prin care copilul primeşte informaţii, iar învăţarea este
considerată drept impuls principal al dezvoltării inteligenţei.
Programa şcolară creează premisele unui parcurs educaţional flexibil, adaptat atât la particularităţile de vârstă, precum şi
intereselor şi nevoilor individuale ale şcolarilor mici, astfel încât asigură reuşita debutului şcolarităţii la 6 ani.
Sunt puse în valoare „obiective de ordin atitudinal datorită potenţialului interactiv şi motivant pe care îl asigură, sprijinind
nevoile emoţionale, de adaptare şi de relaţionare specifice acestei vârste”.19
Exemplele de activităţi de învăţare urmăresc să realizeze „scenarii” didactice cât mai diverse care să stimuleze motivaţia
intrinsecă pentru învăţare (învăţare prin joc, prin cooperare, manipularea unor subiecte, realizarea unor modele sau desene pentru
rezolvarea unor situaţii concrete).
Raportul joc-învăţare se modifică în favoarea învăţării. Jocul cu forma sa didactică însoţeşte şi uşurează sarcinile învăţării,
asigură realizarea continuităţii grădiniţă-şcoală, facilitând adaptarea copilului la activitatea şcolară.
Adaptarea la noile condiţii în cadrul şcolii aduce în viaţa copilului aspecte noi pe plan intelectual, afectiv şi social. Dacă
treapta anteşcolară se caracterizează prin joc, etapa şcolară pune învăţarea în centrul activităţii copilului. Spre deosebire de joc, care
este o activitate liber acceptată ce produce satisfacţii, învăţarea ca formă a muncii este o activitate impusă din afară, care se efectuează
într-un ritm susţinut, solicită eforturi şi urmăreşte scopuri pe care copilul nu le înţelege de la început.
Şi jocul didactic şi învăţarea solicită efort din partea copilului. Sunt jocuri care antrenează copilul până la epuizare, după cum
unele activităţi de tip şcolar solicită în prea mică măsură efortul copilului. Oricât ar fi de epuizante unele jocuri din punctul de vedere
al consumului energetic, nu se răsfrâng negativ asupra personalităţii copilului, după cum unele activităţi şcolare cu un consum
energetic redus devin obositoare, epuizante, cu un coeficient mare de solicitare psihică.

19 M. E. C. 2004, „Programa şcolara pentru clasele I şi a Ii-a “, Bucureşti, p.2

 Pentru lămurirea acestor enigme trebuie să pornim de la deosebirea esenţială dintre joc şi învăţare din punct de vedere al
suportului motivaţional, respectiv al mobilelor care le declanşează şi întreţin:
- prin structura sa psihologică jocul este motivat intrinsec, pe când învăţarea, mai ales în faza iniţială este motivată
predominant extrinsec;
- jocul este însoţit întotdeauna de plăcere şi răspunde intereselor imediate ale copilului, ceea ce face să nu apară în joc
senzaţia de oboseală;
- activitatea de învăţare îi apare copilului ca ceva impus din exterior, fără a răspunde unor interese imediate;
- jocul oferă câmp liber manifestării şi spontaneităţii, generează bucurii, satisfacţii, pe când învăţarea îi apare copilului ca o
constrângere impusă de o autoritate externă;
- în jocul didactic copilul întrezăreşte un rezultat imediat, care-1 stimulează, iar rezultatul învăţării nu-i satisface, pentru
moment, nici o trebuinţă.
De aceea, solicitarea psihică şi efortul pe care învăţarea şcolară le presupune, trebuie integrate într-un ansamblu psiho-social
concret, în care se intersectează factorii de personalitate cu cei ai mediului în care este integrat copilul. Efortul pe care trebuie să-1
depună copilul este un răspuns la solicitările externe şi este o expresie a atitudinii sale subiective faţă de aceste solicitări.
Din punct de vedere pedagogic, învăţământul trebuie să vizeze ambele aspecte, orientându-se întotdeauna după modelul
jocului care le include într-un tot unitar. Oricât de mare ar fi solicitarea intelectuală în învăţare, aceasta nu poate fi pusă doar pe seama
complexităţii sarcinii fără referire la înclinaţiile şi mobilurile celui care învaţă.
Saltul de la efortul în joc la efortul în învăţare se înscrie ca unul din mecanismele psihologice ale adaptării active ale
copilului la solicitările tot mai accentuate ce i le impune activitatea de învăţare. Jocul îmbinat cu elemente de muncă constituie o
formă de realizare a unei atitudini corecte faţă de muncă atât în procesul de învăţare, cât şi în afara lui. În învăţământul primar se
realizează o îmbinare armonioasă între activitatea de învăţare şi joc, sub directa îndrumare a învăţătorului.
Implicaţii psihopedagogice ale jocului şi jucăriei
Jucându-se, copilul se cunoaşte pe sine, îţi cunoaşte şi îşi exersează forţele, îşi cunoaşte interesele şi nevoile. Jocul
contribuie în egală măsură la dezvoltarea intelectuală, fizică şi socio-emoţională.
La început alături de adult, apoi singur copilul va învăţa jucându-se. Orice copil explorează îndelung, prin încercare şi
eroare, înainte de a folosi obiectele în jocul lor. Folosindu-şi simţurile, ei pipăie, ating, miros, văd şi ascultă, mânuiesc şi manipulează
obiectele cunoscând astfel mediul înconjurător, îmbogăţindu-şi astfel experienţa cognitivă. Acţionând în joc el are posibilitatea să facă
descoperiri în realitatea înconjurătoare, să dea lucrurilor întrebuinţări diverse antrenând imaginaţia şi capacităţile sale creatoare.

Imitând comportamente ei îşi însuşesc roluri şi modele sociale, imitând sunete şi expresii verbale învaţă limbajul.
Prin intermediul jocului copiii îşi exprimă cunoştinţele, îşi clarifică conceptele, îşi organizează propriile strategii de
cunoaştere. Sunt utilizate şi integrate cunoştinţe ce aparţin diferitelor discipline de studiu – matematica, ştiinţe, limba română etc., se
formează concepte spaţiale etc. Jocul îi oferă copilului posibilitatea să înveţe într-un ritm propriu, să înţeleagă pe măsura propriilor
sale posibilităţi realitatea înconjurătoare.
Jocul este o pregătire pentru viaţa serioasă 20, este o modalitate de afirmare a personalităţii. Jocul este „în primul rând o
încercare a personalităţii”21, putând duce la încurajarea iniţiativei personale, la fermitatea şi curajul de a-şi folosi intelectul, de a-şi
depăşi imaturitatea, în limitele admise de un set de reguli.
„Jocul este o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activităţi alimentaţia necesară şi transformând
realul în funcţie de multiplele trebuinţe ale eului. Iată de ce toate metodele active de educare a copiilor mici cer să li se furnizeze

20 Elkonin, K., (Psihologia jocului, EDP, Bucureşti, 1980.

21 Chateau, J., (f. a), Copilul şi jocul, EDP, Bucureşti
acestora un material corespunzător pentru ca jucându-se ei să reuşească să asimileze realităţile intelectuale, care fără aceasta rămân
22
exterioare inteligenţei copilului” . La vârstele mici, utilizând jocul, activitatea de învăţare devine mai interesantă şi mai atractivă.
Jocurile didactice oferă un cadru prielnic pentru învăţarea activă, participativă, stimulând iniţiativa şi creativitatea
elevului. Obiectivele educaţionale vor fi mai bine realizate prin intermediul jocului, deoarece prin natura sa jocul cuprinde o
motivaţie intrinsecă , mobilizând resursele psihice ale copiilor, asigurând participarea creatoare, captând interesul, angajâ nd
afectiv şi atitudinal.
Elementele de joc – descoperirea, ghicirea, simularea, întrecerea, surpriza, aşteptarea – vor asigura mobilizarea
efortului propriu în descoperirea unor soluţii, în rezolvarea unor probleme, stimulând puterea de investigaţie şi cointeresarea
continuă.
În învăţământul primar nesocotirea jocului ca element activ în structura celorlalte forme de activitate creează
pericolul obişnuirii copiilor cu atitudinile străine firii umane, de a privi învăţătura şi munca ca pe activităţi plictisit oare sau
împovărătoare. Începutul şcolarităţii înseamnă deplasarea treptată a ponderii activităţii de joc spre activitatea de învăţare. Jocul îşi
justifică existenţa nu numai ca mod de adaptarea a copiilor la activitatea şcolară, ci şi ca formă de învăţare.
Utilizând jocul ca activitate didactică educatorul apare din ce în ce mai puţin ca sursă a cunoaşterii şi din ce în ce mai mu lt ca
arbitrul activităţii de cunoaştere şi formare a elevilor. El nu mai este în faţa grupului ci în interiorul său, face parte din acesta şi
are datoria să-i asigure activitatea eficientă.
Adevărata misiune a educatorului este să-l înveţe pe copil să se lipsească de el. copilul este inconstant, superficial,
învăţătorul trebuie să-l fixeze asupra unor preocupări serioase şi să stimuleze apariţia unor noi interese. Atenţia este fragilă, mobilă
adesea biruită de distracţie, iar educatorul trebuie să cultive stabilitatea şi concentrarea ei. Înşelat de memorie copilul crede că a

22
Piaget, J., (::::::), Psihologie şi pedagogie
înţeles, când de fapt nu a reţinut decât cuvinte; educatorul trebuie să-l aducă în situaţia de a reflecta, de a pătrunde dincolo de aparenţe,
de a nu se mulţumi cu ceea ce este aproximativ, vag. Prin joc copilul învaţă cu plăcere, devine interesat faţă de activităţile pe care le
desfăşoară.
Datorită conţinutului şi modului de desfăşurarea jocurile didactice sunt mijloace eficiente de activizare a întregii clase, dezvoltă
spiritul de echipă, de întrajutorare, formează şi dezvoltă deprinderi practice elementare şi de muncă organizată. Ele contribuie la
dezvoltarea stăpânirii de sine, a autocontrolului, a spiritului d independenţă, a disciplinei conştiente, a perseverenţei, a spiritului
de colectiv şi a altor calităţi de voinţă şi caracter. În joc copilul învaţă să se ajute unii cu alţii, să se bucure de succesele colegilor,
să aprecieze obiectiv succesele altora.
La clasa I ponderea în timp a jocului este relativ mare comparativ cu celelalte clase. Prin utilizarea jocurilor orale am urmărit să
creez o atmosferă care să elibereze copiii de teamă, care să favorizeze comunicarea, să încurajeze pe cei cu gândire lentă şi care să-
i antreneze cu aptitudini de comunicare, o atmosferă care să atragă treptat în activităţi intelectuale copiii pasivi, dar şi pe cei timizi.

Jucăria ca obiect destinat jocului, ca un stimulent al acestuia are multiple valenţe formative:
- dezvoltarea operaţiilor gândirii: analiza, sinteza, comparaţia, clasificare (jucăriile demontabile, jocurile de puzzle, loto, maşini etc.);
- dezvoltarea capacităţilor de înţelegere a realităţii şi de a face distincţia între realitate şi ficţiune (mai ales în jocul cu păpuşi);
- dezvoltarea creativităţii (jucării ce redau personaje din poveşti, din desene animate, jocuri cu piese tridimensionale, cărţi de colorat,
creioane, acuarele etc.);
- exersarea capacităţii de rezolvare a problemelor ( jocurile de masă, jocurile de construcţii, jocurile de strategie cu piese ce pot fi
manipulate etc.)
- dezvoltarea capacităţii de percepţie a formei şi relaţiilor spaţiale şi temporale ( imagini din poveşti, echipamentele de joc în aer libe r
etc.);
- dezvoltarea limbajului şi a capacităţii de comunicare (cărţile de poveşti ilustrate, casetele audio, jucăriile muzicale care redau cântece
cu text etc.);
- dezvoltarea capacităţilor senzoriale (jucării pentru apă, cutia pentru baloane de săpun, instrumente muzicale, caleidoscopul, jucăriile
de pluş etc.);
- dezvoltarea capacităţilor fizice (jucării de construcţie – cutii, cuburi, unelte de jucărie, tricicleta şi bicicleta, mingea, coarda, cercul
etc.);
- dezvoltarea simţului umorului (jucăriile hazlii, care reprezintă clovni etc.),
- temperarea tendinţelor negative, precum hiperactivitatea şi agresivitatea (jucării ce presupun cooperarea, solicită atenţia concentrată
sau oferă satisfacţie prin posibilitatea de acţiune, posibil distructivă asupra lor (plastilina, apa, nisip, materiale de construcţie etc.);
- depăşirea unor trăiri emoţionale negative cum ar fi sentimentul de singurătate, tristeţe etc. (păpuşi moi, jucării de pluş etc.)
În concluzie, jocul trebuie acceptat şi utilizat nu numai ca o activitate ce contribuie la dezvoltarea psihică dar şi ca o
activitate prin care se învaţă, prin care copilul achiziţionează experienţă cognitivă, afectivă, motrică etc. El nu este opus învăţării şi
muncii, nu este o activitate superficială şi neserioasă, ci din contră este un prilej excepţional pentru învăţare. Orice situaţie ludică are
un efect mai mult sau mai puţin profund asupra celui implicat în joc, efect care nu încetează imediat cu terminarea jocului, ci continuă
să influenţeze lumea interioară şi comportamentul jucătorilor.
 Jocul – principala formă de organizare a procesului instructiv-educativ în grădiniţă

La vârsta preşcolară jocul satisface în cel mai înalt grad nevoia de activitate a copilului, nevoie generată de trebuinţe, dorinţe, tendinţe
specifice acestui nivel de dezvoltare psihologică. Sub o formă sau alta, jo-cul se regăseşte la copiii tuturor popoarelor, din cele mai
vechi timpuri.
Din aceste considerente, în grădiniţe, jocul este activitatea fundamentală. Prin joc se manifestă, se exteriorizează întreaga viaţă psihică
a copilului, se exprimă cunoştinţele, emoţiile, dorinţele, chiar şi acelea care nu pot fi satisfăcute imediat. Jocul reprezintă, de
asemenea, una din modalităţile prin care copilul caută să cunoască realitatea înconjurătoare. H. Wallon consideră jocul ca o activitate
de pre-învăţare. Jocul constituie, în esenţă, principala modalitate de formare şi dezvoltare a capacităţilor psihice ale copilului.
Acţionând asupra obiectelor şi fiinţelor din jur (sau asupra substitutelor lor!) copilul cunoaşte treptat această lume, îşi satisface nevoia
de mişcare şi înţelegere, dobândeşte încredere în forţele proprii, se defineşte pe sine ca personalitate.
Clasificarea jocurilor a preocupat pe mulţi specialişti din domeniul pedagogiei preşcolare. Cu toate acestea, nici până astăz i nu s-a
ajuns la o clasificare unanim acceptată, datorită abordărilor deosebite şi, mai ales, datorită criteriilor diferite utilizate pentru
diferenţierea lor. În scop didactic noi vom opta pentru o clasificare ce are drept criteriu influenţa formativă a jocurilor asupra
dezvoltării psihice a copilului, ea vizând – pe de o parte – dezvoltarea intelectuală, cât şi – pe de altă parte – dezvoltarea morală,
estetică şi fizică a copiilor. În funcţie de acest criteriu, se pot diferenţia:
- jocuri de creaţie sau jocuri simbolice;
- jocuri de mişcare;
- jocuri didactice.
Jocurile de creaţie sau simbolice
În această categorie sunt incluse acele jocuri în cadrul cărora copilul alege tema şi formulează regulile jocului. Folosindu-se de
anumite obiecte, de jucării sau prin intermediul gesturilor şi cuvintelor, copilul redă un aspect al realităţii.
În concepţia lui Jean Piaget, jocul simbolic realizează un echilibru afectiv şi intelectual zdruncinat de complexitatea stimu lilor, a
cerinţelor şi regulilor lumii exterioare la care copiii nu pot să se acomodeze prin intermediul forţelor de care dispun. El are ca
principală funcţie asimilarea realului la „eu”, favorizând astfel retrăirea într-un mod specific a ceea ce l-a impresionat mai mult pe
copil. Chiar dacă jocul reprezintă o trăire interioară a realităţilor descoperite de fiecare copil în parte şi chiar dacă intervenţia
adultului nu modifică conţinutul acestuia, jocul are o forţă educativă polivalentă pentru formarea întregii personalităţi.
În grădiniţă jocul de creaţie se desfăşoară sub două forme: ca joc cu rol, în care copiii îndeplinesc anumite roluri sociale reale sau
imaginare (utilizând jucării sau alte obiecte!) sau ca joc de construcţie în care copiii, având la îndemână materiale speciale fabricate
din lemn, mase plastice, metal etc..., pot să redea configuraţia aproximativă a unor obiecte sau pot să realizeze îmbinări fanteziste.

Privite din perspectiva aplicabilităţii lor practice, ar putea fi deosebite câteva variante de jocuri de creaţie:

Jocuri cu subiecte din viaţa cotidiană: „De-a mămicile”, „De-a familia”, „De-a magazinul”, „De-a doctorul”, „De-a şcoala”, „De-a
serbarea” etc.
Jocuri cu subiecte din poveşti şi din basme: „De-a Capra cu trei iezi”, „De-a Albă ca Zăpada”, „De-a Scufiţa Roşie” etc.
Jocuri dramatizări (prin folosirea jucăriilor, a figurinelor sau a teatrului pentru păpuşi mânuite de copii): „Anotimpurile”, „Sarea în
bucate”, „Iedul cu trei capre”, „Ridichea uriaşă”, „Carnavalul animalelor”, „Carnavalul florilor”, „Greierele şi furnica” etc. Jocuri de
construcţii – care utilizează o varietate de materiale, cum sunt: cuburi, nisip, pietre, bare din lemn sau metal etc.
Jocuri de construcţii, de aşezare pe suprafeţe plane, de suprapunere şi îmbinare, de genul: „Casa bunicilor”, „Grădiniţa noastră”,
„Blocuri”, „Castelul” etc.
Jocuri de construcţii cu materiale din natură şi deşeuri industriale: „Mobilierul păpuşii”, „Covor de toamnă”, „Orăşelul copiilor” etc.
Jocuri de construcţii cu caracter tehnic: „Avionul”, „Trenul”, „Camionul”, „Parcul de maşini” etc.
Jocuri de construcţii în aer liber: „Să facem un castel din nisip”, „Tunelul de cale ferată”, „Să facem prăjituri”, „Oameni de zăpadă”
etc.

Îndrumarea jocurilor de creaţie

În îndrumarea jocurilor de creaţie ale copiilor preşcolari s-au conturat două tendinţe contrare: una porneşte de la ideea că jocul este o
achiziţie strict personală a copilului şi că adultul nu poate să dirijeze acest comportament; cealaltă tendinţă propune o tutelare excesivă
a copilului în timpul jocului, reducând la minimum spontaneitatea şi originalitatea copilului.
Experienţa practică cu copiii preşcolari întăreşte necesitatea îndrumării jocurilor de creaţie desfăşurate în grădiniţă. De bună seamă,
copilul desfăşoară o serie de jocuri de creaţie şi fără intervenţia adultului, atunci când mediul îi oferă condiţii favorabile pentru a o
face.
Când astfel de activităţi se desfăşoară în cadrul grădiniţei, rolul educatoarei va consta în:
Pregătirea jocului de creaţie prin asigurarea condiţiilor materiale corespunzătoare desfăşurării jocului şi prin familiarizarea copiilor cu
aspectele realităţii ce urmează a fi transpuse în joc.
Alegerea locului desfăşurării jocului şi a timpului necesar pentru realizarea acestei activităţi. Alegerea locului se va face în funcţie de
anotimp, de momentul zilei în care se desfăşoară activitatea şi de spaţiul oferit de grădiniţă. Iarna, sau când timpul nu este favorabil,
jocurile se desfăşoară în interior. Când timpul permite, jocurile pot fi organizate în curtea grădiniţei, în parc sau în alte locuri. Locul de
desfăşurare a jocului de creaţie trebuie amenajat, de asemenea, în mod corespunzător. Pe lângă un mobilier minim şi specific copiilor
preşcolari trebuie să existe o diversitate de jucării care să le ofere posibilitatea alegerii acelora ce le satisfac în cea mai mare măsură
fanteziile. Stabilirea duratei jocului se va face astfel încât el să se încadreze în programul orar al grădiniţei şi pentru a satisface nevoia
de joc a copilului.
Pregătirea copiilor pentru joc se realizează în mod treptat şi sistematic. Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât rolul educatoarei privind
pregătirea copiilor pentru joc este mai mare. Ea poate să sugereze rolurile unui joc, să stabilească unele reguli, să ofere sugestii pentru
utilizarea unor jucării. În cazul jocurilor de creaţie cu subiecte din basme şi povestiri, ea va insista asupra reţinerii dialogurilor şi a
succesiunii acţiunilor pentru ca, ulterior, intervenţia ei să fie minimă.
Alegerea temei, alegerea partenerilor de joc, constituirea grupurilor de joc, stabilirea rolurilor şi repartizarea lor, elabo rarea schemei
jocului, selecţionarea materialului necesar şi împărţirea lui între copii, amenajarea spaţiului pentru joc.
În desfăşurarea jocului apar unele situaţii în care intervenţia educatoarei este absolut necesară pentru continuarea jocului. Îată, în acest
sens, câteva situaţii ce reclamă intervenţia educatoarei:

monotonie, lipsă de dynamism asumarea unui rol de către educatoare;

prin acţiunile pe care le execută copiii nu se motivarea de către educatoare a acţiunii copiilor;
încadrează în subiect adresarea întrebării „De-a ce ne jucăm?”

copiii reproduc în joc aspecte negative ale dezaprobarea acestor manifestări;

realităţii (violenţă, expresii triviale etc.) orientarea spre alte teme de joc

copiii deviază de la tema şi sarcinile jocului reamintirea temei propuse

copiii abandonează jocul educatoarea preia conducerea jocului
copiii se joacă individual aprecierea, încurajarea copiilor care se joacă în
grup, în colaborare cu ceilalţi, introducerea unor
jucării a căror folosire se face în comun
 unii copii îi domină pe ceilalţi educatoarea schimbă rolurile obligându-i la
pasivitate, introduce roluri noi, dinamizează
rolurile passive

Îndrumarea jocurilor de construcţie

Jocurile de construcţie sunt frecvent utilizate în grădiniţă şi prezintă mare atractivitate pentru copii. Ele se desfăşoară în jurul unor
teme propuse de către educatoare sau în jurul unor teme alese de către copii, ei având libertatea să elaboreze o construcţie absolut
nouă, să reconstruiască un model prezentat anterior sau să construiască ceva nou servindu-se de un model şi de tehnicile dobândite
prin exersarea anumitor scheme de lucru.
Materialele posibil de utilizat în grădiniţă sunt: nisipul, materiale mărunte din natură (seminţe, scoici, castane, frunze et c.), forme
geometrice din lemn, piese şi ustensile metalice, jocuri de construcţie cu materiale plastice (bazate pe principiul îmbinării pieselor)
etc. Cu astfel de materiale copiii pot realiza jocuri de construcţie pe un singur plan (utilizând mozaicuri sau materiale mărunte din
natură) sau jocuri de construcţie în spaţiu, prin valorificarea celor trei dimensiuni: lungime, lăţime, înălţime. Rolul educatoarei în
dirijarea acestor jocuri se concretizează în:
Pregătirea jocului de construcţie ceea ce presupune asigurarea cerinţelor de ordin material, între care se disting: procurarea din timp a
unei game variate de materiale de construcţie; găsirea celor mai practice modalităţi de depozitare a materialelor respective chiar de
către copii; adecvarea sarcinilor jocului la obiectivele programei preşcolare.
Alegerea materialelor de construcţie în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor şi pentru a asigura o cantitate
suficientă de material pentru jocul copiilor. (În vederea păstrării acestor materiale în sala de grupă, precum şi pentru adoptarea unor
modalităţi potrivite de manevrare a lor de către copii, sugerăm ideea de a fi aşezate la îndemâna copiilor, în sertare joase, în cutii mari
sau în lădiţe compartimentate, eventual, după natura pieselor.)
Familiarizarea copiilor cu materialele de construcţie, cu tehnicile de utilizare a lor, cu posibilităţile de combinare a acestora.
Materialele de construcţie prezintă un interes deosebit pentru copii şi de aceea ele trebuie prezentate în detaliu. Sugerăm, în acest sens,
organizarea de către educatoare a unor activităţi de intuire a materialelor şi a pieselor, de cunoaştere a denumirii lor, de evidenţiere a
calităţilor proprii fiecărui material, de demonstrare a construirii unui model. În alegerea sarcinilor jocului de construcţii se va porni de
la interesele copiilor faţă de obiecte.
În momentul demonstrării modului de a se acţiona, copiii vor fi organizaţi în grupuri mici. Ei vor fi stimulaţi apoi să utilizeze
materialul de construcţie pentru a reproduce sau pentru a reconstrui un alt obiect. Pentru învăţarea tehnicilor specifice fiecărui
material de construcţie se va face apel la activitatea independentă, educatoarea trebuind să supravegheze activitatea fiecărui copil,
iar în unele cazuri chiar să lucreze cu copiii care învăţă cu dificultate.
Stimularea independenţei, iniţiativei şi a atitudinilor creative a tuturor copiilor din grupă, pentru preluarea activă a modelelor
prezentate de către educatoare sau a modelelor prezentate de către unii copii. Pintre procedeele specifice de cultivare a acestor
atitudini menţionăm:
- precizarea unor tematici ale jocurilor de construcţie care să provoace imaginaţia copilului, tinzând ca ansamblul creat să urmeze,
doar în anumite limite, modelul iniţial;
- formularea cerinţei de a găsi noi modalităţi de reprezentare plastică a aceluiaşi obiect: „Gândeşte-te bine cum ai putea să o
construieşti altfel!”; (Chiar dacă noua construcţie este mai puţin reuşită decât prima, edu-catoarea va trebui să aprecieze eforturile
copilului şi să-l încurajeze pentru noi încercări.)
- formularea cerinţei de a construi dintr-un număr constant de piese (indiferent de natura materialului de construcţie) un număr cât mai
variat de obiecte.
Ca şi la celelalte variante ale jocului de creaţie, în jocul de construcţii se poate vorbi de o îndrumare din interior şi o îndrumare din
exterior a activităţii desfăşurate de copii. În primul caz, educatoarea se integrează în jocul copiilor preluând o parte din sarcinile
construcţiei şi dând, indirect, exemple de colaborare, în scopul realizării unei lucrări prin participaţia tuturor şi pentru întreţinerea unor
relaţii corespunzătoare între copii. În cazul îndrumării din exterior, educatoarea se foloseşte în mod evident de statutul său pentru a
propune sau chiar pentru a impune anumite metode şi procedee de lucru, pentru a oferi explicaţii, pentru a face observaţii sau pentru a
sugera moduri de lucru menite să ridice calitatea activităţii independente a copiilor şi punerea în valoare a disponibilităţilor lor
creative.
În jocurile colective educatoarea trebuie să urmărească repartizarea echitabilă a sarcinilor de lucru între copii, prevenind tendinţa
unora de a fi dominativi şi de a monopoliza activitatea. Vor fi urmărite, ameliorate şi destructurate acele manifestări care conduc către
formarea unor trăsături negative de caracter cum ar fi: egoismul, înfumurarea, invidia, complexele de inferioritate, nevoia de a fi
mereu tutelat, lipsa de iniţiativă, de fantezie, de curaj etc.

Jocurile de mişcare

Aşa cum exprimă şi denumirea lor, aceste jocuri satisfac în cea mai mare măsură nevoia de mişcare a copiilor, bazându-se pe diferite
mişcări şi reguli. Ca tip de joc, ele ocupă o poziţie intermediară între cele de creaţie şi cele sportive, apropiindu-se – de primele – prin
trăirile afective puternice pe care le generează şi – de cele sportive – prin regulile dinainte fixate, prin formularea de comenzi şi prin
elementele de competiţie pe care le cuprind.
Regulile jocului sunt prezentate copiilor înainte de începerea activităţii. Deşi sunt obligatorii pentru toţi copiii, ele nu trebuie să-i
încătuşeze, să-i restrângă prea mult libertatea, să-i ducă la limitarea iniţiativei şi a plăcerii de a se juca. În acest scop este necesar ca
regula să decurgă din însuşi conţinutul intern al jocului. Ea nu trebuie să fie aplicată prin constrângere, ci prin asumarea restricţiilor.
 Regulile prescriu copilului normele de comportare în joc. Ele pot fi grupate în trei categorii: a) reguli care precizează mişcările şi
acţiunile copiilor; b) reguli care disciplinează comportarea copiilor şi c) reguli care îndeplinesc funcţii frenatorii, în sensul că îi
opresc pe copii de la unele mişcări şi acţiuni în joc.
Prin conţinutul lor, jocurile de mişcare sunt extrem de variate. În acest sens, putem distinge următoarele categorii de jocuri de mişcare:
- jocuri de mişcare cu subiect, în care mişcările şi regulile se îmbină cu un anumit conţinut imaginativ: întruchiparea
personajelor şi a „acţiunilor” acestora. (Ex.: „Gâştele şi vulpea”, „Vrăbiile şi pisica”, „Lupul şi vânătorii”, „Rândunica îşi caută
cuibul” etc.)
- jocuri cu text şi cântec, în care mişcările sunt însoţite de texte şi cântece. Aceste jocuri se desfăşoară mai ales în cerc, în horă,
rolul activ avându-l unul sau mai mulţi copii.Textul cântecului şi ritmul îl ajută pe copil să execute mişcările mai corect. (Ex.:
„Cozonacul”, „Fluierul”, „Gâştele vesele” etc.)
- jocurile hazlii îi atrag pe copii prin umorul şi simplitatea acţiunii. (Ex.: „Cine l-a chemat pe ursuleţ”, „Găseşte şi taci” etc.)
- jocurile fără subiect se întemeiază pe îndeplinirea unor cerinţe, pe respectarea unor anumite reguli. Ele îi antrenează pe copii
în exersarea mişcărilor şi pentru învingerea obstacolelor, le formează dibăcia de a arunca, de a sări, de a se întrece în viteză etc. La
baza acestor jocuri stau diferite mişcări executate cu diferite obiecte: mingea, cercul, coarda etc. (Ex.: „Nimereşte la ţintă”, „Cine
aruncă mai departe” etc.)

Îndrumarea jocurilor de mişcare

În grădiniţă jocurile de mişcare sunt integrate atât în cadrul activităţilor comune cât şi în cadrul activităţilor şi jocurilor alese de către
copii. Desfăşurarea lor necesită – aşa cum se observă chiar din sumara lor prezentare – pregătiri adecvate de ordin material, începând
cu amenajarea funcţională a sălii de grupă şi a curţii grădiniţei (leagăn, tobogan, scări de căţărat, bare paralele, bănci lungi mobile, cu
suprafeţe netede pentru odihna copiilor, dar şi pentru exerciţii de târâre sau echilibru, tuneluri, coşuri, ţinte mobile şi fixe etc.).
Este dezirabil ca în curtea grădiniţei, sau în apropierea ei, să existe spaţii verzi pentru jocurile de mişcare cu caracter competitiv şi
sportiv, precum şi un spaţiu asfaltat pentru mersul pe tricicletă, trotinetă, patine cu rotile etc. Terenul poate fi dotat cu marcaje,
indicatoare de circulaţie, semafoare..., în vederea însuşirii de către copii a unor reguli de circulaţie.
Pentru ca jocul să se desfăşoare în bune condiţiuni, este nevoie ca educatoarea să asigure necesarul de materiale pentru desfăşurarea
activităţilor: mingi de diferite mărimi şi tipuri, corzi, hamuri, cercuri, inele, săculeţe de nisip, semnalizatoare, trotinete, triciclete, sănii
etc.
În esenţă, rolul educatoarei în organizarea şi dirijarea jocurilor de mişcare se referă la:
Selecţionarea şi programarea jocurilor de mişcare. În alegerea jocurilor este necesar să se ţină seama, în mod deosebit, de posibilitatea
respectării regulilor de igienă, de efectul mişcărilor asupra proceselor fiziologice, precum şi de particularităţile de vârstă ale copiilor,
evitându-se, în felul acesta, oboseala şi epuizarea fizică. În alegerea jocurilor trebuie să se ţină seama, de asemenea, de particularităţile
individuale ale copiilor pentru stimularea dezvoltării unor trăsături pozitive de caracter ca: iniţiativa, curajul, perseverenţa, spiritul de
întrajutorare etc..., dar şi pentru evitarea sau înlăturarea unor trăsături negative pentru profilul personalităţii copilului, cum ar fi:
timiditatea, pasivitatea, impulsivitatea, agresivitatea etc.
Explicarea conţinutului şi a regulilor jocului. Modalitatea cea mai adecvată de a face acest lucru se realizează prin participarea directă
şi efectivă a educatoarei la joc, când copiii îşi vor însuşi conţinutul activităţii şi regulile acesteia în chiar procesul desfăşurării
nemijlocite a jocului. Explicaţiile vor fi însoţite de demonstrarea mişcărilor.
În cazul copiilor mai mari, atribuţiile educatoarei în conducerea jocului sunt direcţionate către: a) stimularea interesului pentru joc, b)
urmărirea felului în care sunt respectate regulile, c) reglementarea relaţiilor socio-morale dintre participanţii la joc, d) participarea
tuturor copiilor la joc.

În organizarea jocurilor de mişcare, ca jocuri alese de copii, trebuie să se ţină seama de următoarele cerinţe meto dice:
Alegerea jocului se poate face direct. Cerinţa de joc poate fi formulată de către copil: „Cine vrea să se joace cu mine?”, „Ce joc aţi
vrea să jucăm?”, sau poate fi sugerată, în mod indirect, cu ajutorul materialelor pregătite şi aşezate la loc vizib il. De cele mai multe
ori educatoarea ia decizia definitivă, ţinând seama de majoritatea solicitărilor, sau de cea mai interesantă dintre ele, ori de cea care
coincide în mai mare măsură scopurilor generale urmărite într-o anumită perioadă.
Se va asigura participarea cât mai bună a tuturor copiilor la joc. Pentru ca jocurile să decurgă într-un ritm vioi, educatoarea va
reaminti rolurile, acţiunile şi regulile jocului. (La grupele mari, pot fi solicitaţi şi copiii în acest sens.)
În cazul în care îndrumarea este făcută din interior, educatoarea se integrează, participă alături de copii la desfăşurarea jocului. Ea
sprijină copiii în efectuarea cât mai corectă a mişcărilor şi pentru respectarea regulilor. Îndrumarea din exterior (specifică jocurilor
fără subiect, a celor cu caracter competitiv sau a celor cu elemente din activitatea sportivă a adulţilor, a jocurilor de mişcare la aparate
sau a celor realizate cu ajutorul diferitelor materiale) se va face pe baza explicaţiilor, a observaţiilor, a sugestiilor, prin intermediul
cărora copiii sunt mobilizaţi să îndeplinească optim acţiunile.
Jocul iniţial se va repeta de 2-3 ori (uneori chiar de mai multe ori, dar nu în exces!), în funcţie de interesul şi plăcerea participării
copilului la joc, pentru dezvoltarea capacităţii de rezistenţă la efort. Nu se recomandă desfăşurarea jocurilor în suită, prin trecerea
imediată de la un joc la altul, pentru că se creează oboseală psihică.
Jocurile pot fi organizate cu întreaga grupă, pe grupuri mici sau chiar individual. Individualizarea exerciţiilor permite educatoarei să
acorde sprijinul fizic necesar (la menţinerea echilibrului, sărituri, căţărări etc.), reducându-l apoi treptat, pe măsură ce copilul învaţă să
se dispenseze de el şi să capete încredere în forţele proprii.
Jocurile didactice

Termenul „didactic”, asociat celui de joc, accentuează latura instructivă a activităţii care devine, în mod necondiţionat, parte integrantă
a acestuia şi se concretizează printr-un anumit volum de cunoştinţe, de acţiuni obiectuale şi mintale pe care le solicită. Indiferent de
etapa de vârstă la care este utilizat, jocul didactic favorizează atât aspectul informativ al procesului de învăţământ cât şi aspectul
formativ al acestuia.
Jocul didactic utilizat, în contextul activităţilor preşcolare are această particularitate esenţială: el trebuie să îmbine armonios elementul
instructiv şi exerciţiul cu elementul distractiv. Învăţând prin joc, copilul trebuie să se distreze în acelaşi timp. Îmbinarea elementului
distractiv cu cel instructiv duce la apariţia unor stări emotive complexe, care stimulează şi intensifică procesele de dezvoltare psihică.
Jocul didactic are o serie de caracteristici prin care se deosebeşte de celelalte jocuri şi forme de organizare a activităţilor comune:
Scopul didactic al jocului reprezintă o finalitate educativă şi se formulează prin raportare la obiectivele specifice.El trebuie să fie clar
şi precis, pentru a asigura organizarea şi desfăşurarea corectă a activităţii.
Sarcina didactică este formulată în funcţie de conţinutul activităţii şi de nivelul de vârstă al copiilor. Ea reprezintă elementul de
instruire în jurul căruia sunt antrenate operaţiile gândirii.
Pentru copii, sarcina didactică apare ca o problemă de gândire (de recunoaştere, denumire, descriere, comparaţie etc.). Acest aspect
trebuie să se reflecte în modul în care educatoarea formulează aceste sarcini, ţinând seama de următoarele caracterist ici:
- să fie definită sub forma unui obiectiv operaţional, cuprinzând un singur aspect al conţinutului şi precizând ceea ce trebuie să facă în mod conştient şi concret copiii în desfăşurarea jocului,
pentru a realiza scopul propus („Formează mulţimea tri-unghiurilor roşii !”);

- cuprinde o problemă care trebuie rezolvată de către toţi copiii;

- antrenează întreaga personalitate a copilului; chiar şi atunci când jocul didactic este integrat în activităţi de
consolidare/recapitulare, nu trebuie să se facă apel numai la memoria reproductivă, ci la întreg sistemul intelectual (la
operaţiile gândirii, capacitatea de asociere, flexibilitate, fluiditate etc.);
 - valorifică în diferite moduri cunoştinţele, deprinderile şi priceperile.
Elementele de joc reprezintă mijloacele de realizare a sarcinii didactice, constituind elementele de realizare a sarcinii de învăţare. Ele
pot fi dintre cele mai variate (întrecere, recompensă, aplauze etc.) alegerea lor făcându-se în funcţie de conţinutul jocului, de vârsta
copiilor etc.
Conţinutul jocului didactic este reprezentat de sfera cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor (limba maternă, limbă străină,
matematică, cunoaşterea mediului, comportare civilizată etc.) El trebuie să fie prezentat într-o formă accesibilă şi atractivă de
desfăşurare.
Regulile jocului didactic sunt prestabilite şi obligatorii pentru toţi participanţii. Ele reglementează conduita şi acţiunile copiilor în
funcţie de structura particulară a jocului didactic (arată cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă, succesiunea acţiunilor în
joc, ce este şi ce nu este permis în timpul jocului). Exemplu: „Fiecare echipă trebuie să descopere greşeala de pe imaginea primită şi să
comunice celorlalţi greşeala doar atunci când li se solicită acest lucru”.
Materialul didactic utilizat în cadrul jocului trebuie să fie variat, adecvat conţinutului activităţii, vârstei şi particularităţilor individuale
ale copiilor: jucării, fişe individuale, cartonaşe, jetoane etc.
Acţiunea de joc este componenta prin care se realizează sarcina de joc. Ea cuprinde momente de aşteptare, surpriză, ghicire, mişcare şi
întrecere.

Metodologia jocului didactic

Desfăşurarea jocului didactic cuprinde următoarele momente:
Organizarea sălii de grupă (a locului unde se va desfăşura jocul) în funcţie de particularităţile jocului ce se organizează, a materialului
didactic utilizat (demonstrativ şi/sau distributiv!), de nevoia unor amenajări speciale.
Introducerea în joc urmăreşte crearea unei atmosfere favorabile, trezi-rea interesului şi a curiozităţii copiilor pentru ceea ce va urma.
La grupele mici, acest moment se va realiza în maniera surprizei, prin intermediul unui personaj cunoscut de copii, prin intermediu l
unei ghicitori, al unor versuri cunoscute. La grupele mari, jocul poate începe printr-o conversaţie cu rol motivaţional sau prin
anunţarea scopului şi a titlului jocului.
Prezentarea materialului – moment în care materialul de lucru (distributiv şi/sau demonstrativ) necesar în joc este pus la dispoziţia
copiilor pentru a-i fi cunoscute caracteristicile intuitive şi pentru familiarizarea copiilor cu el. Materialul poate fi prezentat în maniera
surprizei ori ca material de lucru care nu atrage în mod expres atenţia asupra lui însuşi. La grupa mică acest moment este realizat de
către educatoare, care descrie materialul şi reaminteşte şi alte jocuri în care a fost folosit acelaşi material etc. La grupele mari intuirea
se poate face cu ajutorul copiilor sub forma reactualizării cunoştinţelor. Copiii observă materialele şi enumeră proprietăţile lor.
Materialul demonstrativ e pus în coşuleţe, săculeţe, plicuri etc., este aşezat pe măsuţele copiilor sau poate fi adus de către
personajul (copilul) ce joacă un anumit rol. Momentul în care copilul primeşte materialul este ales în funcţie de tipul de joc, iar ca
plasament în desfăşurarea activităţii: fie la începutul jocului, fie în timpul jocului.
Anunţarea titlului jocului şi a scopului acestuia se face scurt şi sugestiv. Denumirea jocului are rolul de a sintetiza esenţa jocului şi se
constituie ca un adevărat laitmotiv pe întreaga durată de desfăşurare a acţiunii.
Scopul jocului şi denumirea sa determină, prin urmare, conţinutul în jurul căruia se structurează apoi sarcina, regulile şi e
lementele de joc.
Explicarea şi demonstrarea jocului are un rol hotărâtor pentru buna desfăşurare a activităţii. În această etapă educatoarea îşi orientează
efortul educativ în următoarele direcţii:
a) să-i ajute pe copii să înţeleagă sarcinile ce le revin;
b) să precizeze regulile jocului, asigurându-se că au fost înţelese corect şi că sunt bine reţinute de copii;
c) să prezinte conţinutul jocului şi principalele momente de realizare a acestuia, în funcţie de reguli;
 d) să facă precizări concrete şi coerente privind folosirea materialului didactic de către copii;
e) să fixeze sarcinile conducătorului de joc;
f) să formuleze cerinţele ce trebuie satisfăcute pentru a câştiga;
g) să stabilească modalităţile de complexificare treptată şi de dozare a efortului intelectual şi fizic al copiilor.
Executarea jocului de probă se realizează sub directa îndrumare a educatoarei care intervine destul de des reamintind regulile şi
succesiunea etapelor jocului, făcând unele precizări cu caracter organizatoric. La grupa mică, educatoarea va conduce jocul în mod
direct, iar la grupele mari ea poate transfera rolul de conducător unui copil.
După desfăşurarea jocului de probă educatoarea va face aprecieri privind modul de realizare a sarcinilor, va evidenţia
greşelile săvârşite, va reveni cu explicaţii suplimentare pentru corectarea greşelilor tipice.
Executarea jocului de către copii se face în momentul imediat următor jocului de probă. Chiar dacă jocul se execută independent,
educatoarea va urmări:
a) să menţină atmosfera de joc, favorizând manifestările specifice: mişcare, aplauze, competiţie;
b) să antreneze toţi copiii în acţiune;
c) să încurajeze copiii să adopte modul corect de colaborare;
d) să stimuleze evoluţia jocului evitând momentele de monotonie;
e) să creeze condiţiile necesare pentru ca fiecare copil să rezolve sarcina didactică, independent sau în grup, funcţie de
modul de organizare a jocului.
Complicarea jocului se realizează după ce se constată că întreg colectivul de copii a executat corect elementele de detaliu. Pentru a se
asigura transferul deprinderii se pot introduce noi materiale şi elemente noi de joc, sau se pot complica sarcinile jocului prin
introducerea situaţiilor problemă.
 Încheierea jocului este momentul în care se fac aprecierile finale, se formulează concluzii asupra modului de respectare a regulilor
de joc, asupra modului de executare a sarcinilor de către fiecare copil sau de către întreaga grupă, de stabilire a câştigătorilor. Se
va repeta titlul jocului şi scopul său.
În cele din urmă se stabilesc sarcini concrete privind strângerea şi aranjarea materialul de lucru de către copii şi pentru refacerea
condiţiilor de ordine şi curăţenie în sala de clasă.

Clasificarea jocurilor didactice

A. După conţinutul lor, jocurile didactice pot fi grupate în:
- jocuri didactice pentru cunoaşterea mediului înconjurător;
- jocuri didactice pentru educarea limbajului (cuprind aspecte fonetice, lexical-semantice şi gramaticale ale limbii materne şi,
dacă este cazul, ale unei limbi moderne);
- jocuri didactice cu conţinut matematic (vizează capacitatea de formare a unor mulţimi, consolidarea şi verificarea numeraţiei,
formarea abilităţilor pentru elaborarea judecăţilor de valoare prin jocurile logico-matematice);
- jocuri didactice pentru însuşirea unor norme de comportament civilizat şi jocuri didactice pentru însuşirea unor norme de
circulaţie rutieră.

B. După prezenţa sau absenţa materialului didactic, deosebim:

- jocuri didactice orale (fără material didactic);
- jocuri didactice cu ajutor material:
a) cu material didactic – jucării, jocuri de masă, cuburi etc.;
b) cu material ajutător – diferite obiecte şi jucării cu rol auxiliar;
 c) jocuri de interpretare a unor poveşti, lecturi, jocuri de numărat..., prezentate pe un suport material: imagini, diafilme,
diapozitive etc.

- păpuşa dotată cu un bogat rechizitoriu vestimentar;

- obiecte de uz casnic, adaptate la mărimea păpuşilor;
- animale-jucării, păsări-jucării, diferite obiecte de întrebuinţare cotidiană;
- bile colorate, turnuleţe, jucării ce se pot monta şi demonta, ciupercuţe, inele etc.;
- ilustraţii, tablouri sau planşe utilizate pentru descrieri şi po-vestiri, mozaicuri, desene de decupat, figuri geometrice etc.;
- materiale din natură: ghindă, conuri de brad, pietricele, frunze, flori, ramuri din copaci etc.
- creioane, culori, acuarele, plastilină, hârtie, lipici etc.
- costume, măşti pentru dramatizări;
- fişe de lucru individual;
- diafilme, diapozitive, cărţi cu imagini şi texte scurte pentru

copii. C. După scopul urmărit, jocurile didactice se împart în:

- pentru dezvoltarea sensibilităţii tactile şi chinestezice;

- pentru dezvoltarea sensibilităţii vizuale;
- pentru dezvoltarea sensibilităţii auditive;
- pentru dezvoltarea sensibilităţii gustativ-
olfactive. Jocuri intelectuale
 - de stimulare a comunicării orale;
- de exersare a pronunţiei corecte;
- de atenţie şi orientare spaţială;
- de analiză şi sinteză mentală;
- de realizare a comparaţiei mentale;
- de realizare a abstractizării şi generalizării;
- pentru dezvoltarea perspicacităţii;
- pentru dezvoltarea imaginaţiei;
- pentru dezvoltarea proceselor de inhibiţie voluntară şi a autocon-trolului.

Bine elaborat şi condus, jocul constituie un veritabil instrument de lucru în activităţile cu copiii preşcolari, dezvăluind virtuţi formative
dincolo de toate aşteptările. Pentru valorificarea acestui incredibil potenţial, educatoarea va trebui să-şi folosească şi chiar să-şi
dezvolte disponibilităţile empatice, înţelegând prin aceasta capacitatea de a se transpune imaginar în vârsta copilăriei.

3.8.4. Jocuri şi activităţi didactice alese

Aceste activităţi se desfăşoară pe grupuri mici sau chiar individual, în prima parte a activităţilor din grădiniţă (de la venirea copiilor în
grădiniţă şi până, aproximativ, la ora 9,00), în partea a-III-a a programului (după ora 11,00) sub forma activităţilor în completare sau a
programului distractiv şi după caz, pentru grupele de program prelungit sau săptămâmal, în etapa a IV-a – în interesul copiilor etapa
de relaxare de după amieze şi plecarea copiilor acasă.
Pentru desfăşurarea acestor activităţi sala de grupă trebuie să fie amenajată şi organizată adecvat. Fiecare zonă (arie, sect or) trebuie să
ofere terenul unei activităţi în care jocurile şi activităţile didactice alese vor dezvolta cunoaşterea într-un anumit domeniu experienţial.
Materialele de care trebuie să dispună aceste ateliere motivează activitatea şi încurajează achiziţionarea de noi cunoştinţe, formarea de
deprinderi. Modul în care ele sunt aşezate oferă o atmosferă destinsă, securizantă, estetică şi reconfortantă care stimulează urmărirea
propriilor interese de cunoaştere şi investigare.
Având un caracter temporar este recomandabil ca ele să se realizeze prin amplasarea corespunzătoare în sala de grupă a unor
panouri sau a unor dulapuri ce pot fi cu uşurinţă manipulate.
Materialele utilizate trebuie să se găsească la îndemâna copiilor, să fie sortate, ordonate şi etichetate pentru a se păstra ordinea şi a
oferi un exemplu de organizare eficientă.
Deşi copilul este cel care alege aria unde va desfăşura activitatea, educatoarea poate să influenţeze această alegere prin
dispunerea materialelor şi schimbarea periodică a acestora, dar – mai ales – prin interesul pe care îl provoacă.
Exemple de amenajare a zonelor (sectoarelor) cognitive:
Zona „ŞTIINŢĂ” - planşe, seturi de imagini, jocuri cu imagini, ghivece cu flori, insectar, ierbar, acvariu cu peştişori, eprubete,
cântar etc.
Zona „BIBLIOTECA” - cărţi cu poveşti ilustrate de diferite dimen-siuni, cărţi de colorat, dicţionare ilustrate, seturi cu povestiri în
imagini, litere mici şi mari de tipar decupate, silabe şi cuvinte scrise pe jetoane cu litere de tipar etc.
Zona „ARTĂ” - pensule, creioane colorate, acuarele, hârtie, alte materiale pe care se poate desena sau picta;
- plastilină, planşete;
- foarfecă, ace, aţă, pânză, hârtie colorată, frunze uscate, boabe etc.

Sugestii privind organizarea activităţilor şi jocurilor alese pe zone (sectoare, arii)

În funcţie de nivelul de vârstă, de domeniul experienţial propus, de tema abordată, precum şi de resursele materiale existent e
în grădiniţă se pot organiza următoarele zone, în care pot fi abordate diferite activităţi şi jocuri alese de copii, liber creative:

ZONA ACTIVITĂŢI ŞI JOCURI ALESE

„ŞTIINŢĂ” Jocuri senzoriale
Jocuri intelectuale; jocuri logico-matematice
Experienţe simple (evaporarea, topirea etc.)
Conversaţii libere („Dacă astăzi ninge...”, „Dacă faci focul...”)

„BIBLIOTECA” Citire de imagini

Repovestire
Povestire creată de copii
Audiţie (poveşti,cântece)
Jocuri de identificare a literelor şi cifrelor
Exerciţii grafice
„Ghici ghicitoarea mea...”

„ARTĂ” Pictură sau desen din imaginaţie

Modelaj
Audiţii muzicale
Dactilopictură
Jocuri ritmico-melodice de mişcare
Colaje
Îndoiri, înşirare, răsucire etc.

Jocuri de masă Încastrare

Puzzle
 Lego
Combino
Construcţii cu materiale din natură
Povestiri după imagini
Completarea elementelor care lipsesc
Reconstituirea întregului din părţi
Clasificare (piese, imagini)
Ordonare după criterii stabilite

Jocuri cu rol „La magazin”

„La şcoală”
„În vacanţă”
„De-a poştaşul”

Construcţii „Locomotiva cu vagoane”

Construcţii din cuburi
Construcţii cu material din fier
Construcţii din nisip
Construcţii din zăpadă

Fişă de consemnare a participării copiilor la activităţile şi jocurile alese

Numele şi
prenumele copilului „Ştiinţă” „Artă” „Biblioteca” „Construcţii” „Joc cu rol” Etc.

A.C
B.I.
B.A.
 C.F.

Notă:
În fişa realizată după modelul de mai sus, educatoarea va consemna (marcând cu semnul x) tipul/tipurile de activităţi la care
copilul participă sau la care se face remarcat în mod deosebit, pentru a putea evidenţia gradul de activism al fiecărui copil în
parte cât şi pentru a identifica preferinţele acestora.