ION

-analiză literară-

În peisajul românesc interbelic, Liviu Rebreanu reprezintă direcția realismului obiectiv de structură
care lasă deschidere marelui roman românesc de factură modernă inițiat de Marin Preda. Polivalent prin
marea diversitate a formelor romanești, Rebreanu a dat vieții o operă și operei sale o viață. Dacă prin
Sadoveanu proza românească obiectivă realizase o surprinzătoare sinteză între epic si liric, prin Liviu
Rebreanu ea câștigă primul romancier obiectiv atras de marile mișcări ale mulțimii, capabil să surprindă
unitatea în diversitate. Pe creatorul lui “Ion” nu-l preocupă ca pe Sadoveanu, țăranul singuratic, Rebreanu
este un romancier atras de mișcarea mulțimii, iar viața satului apare la el urmărită mai ales, sub tiparele pe
care colectivitatea le dă existenței individului. Rebreanu preferă să vorbească prin mișcarea independentă
a eroilor și prin acțiunile lor. Grație lui, romanul descoperă noua formulă a unui realism modern diferit de
cel al lui Agârbiceanu si Slavici.
Capabil să tragă învățăminte capitale din lecția naturalismului, scriitura rebreniană este o operă în
care concretul și simbolicul, materia și spiritul coexistă. Constantin Ciopraga în studiul „Personalitatea
literaturii române “ arată că Rebreanu este “un excepțional observator al concretului (ochiul lui pipăitor
surprinde esențele devenite psihologii şi destine)”. Rebreanu este un romancier eminamente obiectiv, care
nu intervine în dramele eroilor săi, participând discret la acțiunea pe care aceștia o desfășoară, eliminând
orice urmă de afecțiune pentru vreunul din personaje. Punctul de plecare pentru orice roman pare a fi
planul care trădează o geometrie clasică și care presupune împărțirea riguroasă în capitole, în cadrul
fiecăruia delimitând scene tipice, evenimente semnificative.
Romanu „Ion” a apărut în anul 1920, integrându-se perioadei interbelice, care face trecerea de la
tradiţie la modernitate. Este un roman obiectiv datorită raporturilor dintre instanţele narative şi un roman
realist datorită caracterului monografic, relaţiei individ – societate, mimesisului, şi tehnicii detaliului
pentru că descrierea cadrului oferă anumite repere ale caracterizării personajelor.
Ciopraga concepe romanul rebrenian ca pe o natură sferoidă bazată pe un echilibru derivat din
simetrie. Teza poate fi însă combătută pentru că scena horei din “Ion” sau a spânzurătorii din romanul
psihologic “Pădurea spânzuraților” sau scenele de masă din “ Răscoala” nu conduc neapărat la ideea
construcției romanului sub forma unui cerc închis. Se poate vorbi despre o dezvoltare ciclică a narațiunii.

1
Ochiul de observator rafinat se bazează pe două premise în alcătuirea discursului narativ. Prima premisă
este redată de ambiția de ilustrare a unui topos țărănesc în care își găsesc locul nașterea, nunta și moartea.
A doua premisă este dată de organizarea lumii personajului într-o manieră specifică romanului realist:
două planuri – țăranii (Ion, Ana, Zenobia etc. ) și intelectualii (Titu Herdelea, preotul Belciug). Între cele
două planuri există fie un personaj (Titu), fie o idee motor (zugrăvirea realistă a lumii transilvănene la
început de secol XX).
Din punct de vedere narativ, cele două planuri se întretaie după regulile unui roman al familiei sau
fluviu. Începutul romanului este socotit relativ lejer și poate fi motivat. „Ion” începe calm și potențarea
tensiunii are un rol important în desfășurarea acțiunii pentru că începutul cuprinde în nucleu întreaga
problematică. Formula narativă din “Ion” este cea a marilor construcții epice, care se îndreaptă spre cea a
epicii tolstoiene, formula ciclică “a zugrăvirii unui vast panou curgător de fapte învălmăşate”.
Eugen Lovinescu sublinia că obiectul de studiu din “Ion” îl reprezintă viața socială a Ardealului care
articulează existențe si contrage particularul în individual. Din lumea țăranilor lui Balzac sau ai lui Zola,
Ion devine expresia “instinctului de stăpânire a pământului ” fiind expresia violentă e unei energii,
protagonistul rebrenian fiind şi un erou stendhalian în care numai obiectul dorinței este schimbat (actantul
stendhalian își dorește o ascensiune socială rapidă, Ion își dorește însă, pământurile lui Vasile Baciu).
Rebreanu afirmă că scriind opera a plecat de la evocarea primelor amintiri din copilăria lui, fără
această comunicare cu biografia sa scriiturii i-ar lipsi viața.
Din punct de vedere tipologic, Ion este un exaltat al pământului pentru că sintetizează o suferință
îndelungată a țărănimii, condamnată să muncească pentru ceilalți (pământul înseamnă rațiunea de a exista,
unicul modus vivendi). La nivel psihologic se creează o luptă între glasul pământului și glasul iubirii, două
părți determinative ale personajului care se atrag pentru ca într-un final să se respingă.
Nașterea, iubirea, nunta, moartea apar ca niște fenomene coexistențiale într-o continuă renaștere.
Astfel, realismul nu înseamnă imitare, ci creație. Romanul este alcătuit din două părţi: Glasul Pământului
şi Glasul iubirii. Acestea cuprind 6, respectiv 7 capitole cu titluri care sintetizează acţiunea: Începutul,
Ştreangul, Copilul, Nunta, Sfârşitul…(simetria capitolelor se regăseşte la nivelul titlurilor care
construiesc romanul; aceeaşi caracteristică este redată şi de cele două imagini care deschid şi închid
romanul – metafora drumului)
Ca element premonitoriu, hora este prilejul de succintă si originală privire panoramică și
monografică asupra lumii personajelor, toți actorii care vor evolua în cadrul scenariului narativ sunt
prezenți în cadrul acestei scene de masă capabilă să unească destine și să prevestească, prin tonurile grave
ale dansului, tragedia care va urma, pentru că într-un fel sau altul, Ion, Ana, Vasile Baciu sau Florica pot fi

2
considerați ca aparținând angrenajului unei drame de natură socio-afectivă. Simbolic, “hora” reprezintă o
resetare a programelor energetice ale comunității. Este o horă a morții așa cum apare și în „Ciuleandra”,
unde se creează analogii cu eterna rotație cosmică prin care se recompune imaginea restructurată a lumii.
De asemenea, „hora” este un mecanism existențial care își strică rotațiile atunci când un element se
desprinde sau se pierde.
Tensiunea la care se desfășoară evenimentele ridică personajele la rang de eroi și conturează spiritual
profilul popular. Critica literară a determinat prin analize succesive și aprofundate, conceperea dramei
personajelor sub forma unui adevărat proces cu acuzați si acuză. Firește, personajul cel mai controversat
este Ion. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” G. Călinescu arată că Ion “este o
brută, șiret în loc de deștept, un animal plin de candoare, egoist.” Ideea seducerii Anei a apărut așa cum
subliniază Călinescu, din viclenia instinctuală “Ion nu este inteligent și deci nici ambițios, dorința lui nu
este ideal, ci lăcomie”. Explicația pe care o aduce criticul literar comportamentului țărănesc al lui Ion în
relația cu Ana se bazează pe concepția că într-o societate țărănească “ femeia este aducătoare de zestre și
producătoare de copii, iar după criza erotică ea devine un obiect lipsit de interes”.
După apariția romanului, Eugen Lovinescu va fi cel care va reabilita personajul. El arată că Ion nu
este un înșelător vulgar pentru că la ambiție el adaugă pasiunea „numai o pasiune puternică, unică,
nezdruncinată dă prețul adevărat vieții”. “Ce folos de pământ dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? ”.
Ion devine astfel un personaj modern, ambițios (ambiția este un concept larg ce presupune o conștiință
activă și finalitate). Problematizare personajului se face în legătură cu afirmația acestuia: “ Dragostea nu
ajunge în viață, dragostea e numai adaosul, altceva trebuie să fie temelia ”. Întrebare care se pune în
legătură cu personajul este: în ce măsură banul dezumanizează ființa? și dacă Ion este dezumanizat sau nu.
El este așa cum îl recunoaște Vasile Baciu, un înnebunit după avere, capabil de orice pentru a-și atinge
scopul. Este un personaj superior pentru că știe ce și cum vrea și pentru că își confecționează un plan ce
cuprinde toate schemele propuse pentru a-și atinge scopul. Constrâns la subumanitate şi ajuns sub-omul
fără soluţii, Ion rămâne un predestinat ontologic şi metafizic, condamnat la istoria dezumanizantă
Rebreanu are un ascuțit spirit de observație pe care știe să-l aplice cu talent înregistrând detalii
semnificative din comportamentul personajelor. Hora este pentru el cel mai bun mijloc de a-și ierarhiza
personajele după vârstă, sex și condiție socială „Flăcăii învârt hora în ritmuri drăcești”. La nivelul
personajului prin notația auctorială se depistează posibilitatea actanților de a se raporta la categoria
tragicului. Aproape în unanimitate, Ana este considerată un personaj victimă în relație cu tatăl ei, cu Ion
sau cu familia Glanetașu, dar și în relație cu destinul. Ca și tatăl ei, ca și Ion, Ana este învinsă de propria ei
neputință de a accepta realitatea și de a-și asuma destinul. Într-o discuție cu Titu Herdelea, Ion subliniază

3
că „și dacă nu există încă un copil mai este timp ca el să apară”, astfel planul lui Ion nu poate să excludă
această posibilitate. Semnele sfârșitului tragic al Anei sunt anticipate o dată prin moartea lui Avrum (când
în sat se răspândește vestea spânzurării lui Avrum, Ana uită de orice obligație si fuge să-l vadă “ca și cum
nu ar fi putut să lipsească de la acest eveniment”). Imaginea spânzurătorii nu numai că o înspăimântă, dar
o conduce la ideea că omul moare ușor când îi este dat să moară. Înainte ca Dumitru Moarcăș să se stingă,
Ana are multe conversații despre moarte, el explică faptul că sfârșitul este pe măsura faptelor săvârșite în
timpul vieții. Problematizarea personajului poate funcționa în relațiile cu ceilalți care îi determină moartea,
printre vinovați se numără Ion, Vasile Baciu, Zenobia, Florica. În aceeași măsură în care moartea este
determinată de celelalte personaje, Ana este vinovată de a-și fi acordat un sfârșit tragic prin incapacitatea
de a înțelege ce se întâmplă.
Rebreanu își proiectează romanul conștient de la început de sfârșitul pe care îl va acorda vinovaților
și astfel, se dezvoltă o poetică a morții indusă mai întâi prin actele de violență ale personajelor și apoi prin
suprimarea ideii sfârșitului deliberat prin prezența răului. Un indiciu al răului în roman se concentrează în
jurul Savistei, oloaga satului, apariția ei de zece ori în cadrul discursului narativ se leagă invariabil de
actele de violență (bătaia de la horă, prezența lui Ion în preajma casei lui George Bulbuc, moartea lui Ion).
Pe măsură ce tensiunea dramatică se mărește, intrările Savistei cresc în frecvență. Ea se instalează dinainte
prin voința lui George în tinda casei sau pe prispă unde stă “ca o reptilă la soare”. Ea este purtătoare ideii
că diformitatea fizică nu numai că o determină pe cea morală, dar reprezintă încarnarea răului universal
care se poate manifesta prin moarte, totuși alegerea lui Rebreanu de a-și omorî personajele vinovate se
poate așeza într-o linie moralist clasică mai puțin pronunțată decât cea a lui Slavici, dar care era necesară
pentru echilibrul țesăturii narative. Dacă opțiunea autorului era una pentru dreptate și dacă n-ar fi vrut să-
și lase personajul care înregistrase abateri de la normă, nepedepsit, atunci el ar fi putut opta pentru
indicarea ordinii firești a lucrurilor într-o altă manieră.
Alegerea Savistei din al cărei trup diform doar gura reține atenție, demonstrează apropierea
autorului față de personajele sale și oarecum regretul acestuia pentru sfârșitul tragic spre care le îndreaptă.
„Ion” este o epopee pe tema aspirației eterne a țăranului pentru pământ, de aici rezultă un conflict
tragic între lumea generată de personaje și destinele individuale care se pierd, dar care conturează drama.
Romanul rebrenian este o narațiune heterodiegetică ce construiește o perspectivă narativă obiectivă
pentru că naratorul nu dorește să intervină în dramele personajelor sale or să le modifice traseul
evenimențial, spațio-temporalitatea discursului este creată și trebuie interpretată, pornindu-se de la
perspectiva naratorială care aduce în prim-planul diegezei un procedeu cinematografic, Rebreanu își
deschide romanul printr-o prezentare ontologică a unui drum sinuos care se sfârșește cu o așezare rurală

4
discretă, Pripasul. Peisajul se individualizează prin apariția unor elemente de decor, semne promotoare ale
morții, așa cum este crucea strâmbă cu un Hristos decolorat de intemperii.
Țăranii lui Rebreanu sunt angajați într-o luptă pentru existență căreia îi fac față prin instinctualitate
și chibzuință. Supraeul și inconștientul lui Ion se resping, fiecare domină caracterul actantului. Ion este
personajul fără eu, dominat de imperativele sociale, supraconștiente, eroul este mutilat de vocea
compensatoare, saturându-și supraeul, el își frustrează subconștientul, cum ar spune și Alberes “roman al
milei necruțătoare”, Ion confruntă pe om cu propriul destin, el fiind ca eroii lui Zola, „o victimă a
fatalității biologice”. Soarta, notează Nicolae Steinhardt, e aceea care “ din nou saltă sforile și face din
romanul Ion un drum spre moarte” .