Sunteți pe pagina 1din 259

Vasile LUHA

OBLIGAŢIILE
COMERCIALE
SUPORT DE CURS

ALBA IULIA
MARTIE 2009
2
3
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ – TEORIA OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

CAPITOLUL I – Introducere în teoria obligaţiilor comerciale ........................ 6


SECŢIUNEA I – Efectele obligaţiilor ................................................ 6
SECŢIUNEA II - Realizarea drepturilor creditorului ........................ 15
SECŢIUNEA III – Obligaţiile comerciale. Particularităţi ................. 18
CAPITOLUL II – Izvoarele obligaţiilor comerciale ........................................ 21
CAPITOLUL III – Contractul comercial ......................................................... 26
SECŢIUNEA I – Conceptul de contract comercial şi
caracterele juridice ale acestuia ......................................................... 26
SECŢIUNEA II – Tendinţe actuale în evoluţia obligaţiilor
contractuale comerciale ..................................................................... 29
SECŢIUNEA III – Încheierea contractelor ....................................... 30
SECŢIUNEA IV – Probleme juridice privind condiţiile de
valabilitate ale contractului comercial ............................................... 44
CAPITOLUL IV – Executarea obligaţiilor ...................................................... 52
SECŢIUNEA I – Principiile executării contractelor comerciale ....... 52
SECŢIUNEA II – Executarea voluntară a obligaţiilor comerciale .... 63
SECŢIUNEA III– Alte moduri de stingere a obligaţiilor comerciale..68
CAPITOLUL V – Elemente de răspundere contractuală în dreptul comercial..73
SECŢIUNEA I – Plata cu întârziere .................................................. 74
SECŢIUNEA II – Plata nedatorată ................................................... 77
SECŢIUNEA III – Neplata obligaţiilor ............................................. 79
SECŢIUNEA IV – Rezoluţiunea în contractele comerciale ............. 81
CAPITOLUL VI – Garantarea obligaţiilor comerciale ................................... 82
SECŢIUNEA I – Mijloace generale de garanţie ............................... 84
SECŢIUNEA II – Garanţiile personale ............................................. 86
SECŢIUNEA III – Garanţiile reale .................................................. 90
CAPITOLUL VII – Probele în dreptul comercial ............................................ 94
CAPITOLUL VIII – Prescripţia în dreptul comercial .................................... 116

PARTEA SPECIALĂ – CONTRACTE SPECIALE COMERCIALE

CAPITOLUL I – Contractul de vânzare-cumpărare comercială .................... 162


SECŢIUNEA I – Noţiune. Caractere ............................................... 162
SECŢIUNEA II – Condiţii de valabilitate ....................................... 164
SECŢIUNEA III – Efectele contractului ......................................... 173
SECŢIUNEA IV – Nerespectarea obligaţiilor contractuale ............ 185

4
SECŢIUNEA V – Vânzările speciale .............................................. 188
CAPITOLUL II – Contractul de mandat comercial ....................................... 193
CAPITOLUL III – Contractul de comision .................................................... 199
CAPITOLUL IV - Contractul de agenţie
CAPITOLUL V – Contractul de consignaţie ................................................ 205
CAPITOLUL VI – Contractul de report ....................................................... 210
CAPITOLUL VII – Contractul de garanţie reală mobiliară ......................... 213
CAPITOLUL VIII – Contracte comerciale bancare ..................................... 226
SECŢIUNEA I – Contractul de cont curent ..................................... 226
SECŢIUNEA II – Contractul de carte bancară ................................ 229
SECŢIUNEA III – Alte contracte bancare ....................................... 234
CAPITOLUL IX – Contractul comercial de transport ................................... 238
CAPITOLUL X – Contractul de leasing ........................................................ 248

Bibliografie selectivă ..................................................................................... 254

5
PARTEA GENERALĂ

TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

6
CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA OBLIGATIILOR


COMERCIALE

Precizări.
Teoria dreptului a consacrat ideea că obligaţia este
îndatorirea debitorului de a presta obiectul datoriei 1. Dacă
debitorul refuză să o îndeplinească voluntar, creditorul va avea
dreptul să-l convingă apelând la forţa de constrângere a statului.
Dacă totuşi execuţia in natură nu este posibilă, debitorul va plăti
daune interese, mod de satisfacere a creditorului (execuţie prin
echivalent).
Ca să-şi garanteze drepturile creditorul poate să ia măsuri şi
să promoveze acţiuni care să împiedice deprecierea activelor
patrimoniale ale debitorului.
Cu titlu de excepţie se recunoaşte şi existenţa unor obligaţii
imperfecte care nu dau creditorului dreptul de a folosi forţa de
constrângere a statului (obligaţii naturale).

SECŢIUNEA I

EFECTELE OBLIGAŢIILOR.

Categorii de obligaţii. Consecinţe teoretice şi practice.


Obligaţiile se pot împărţi în trei categorii: obligaţia de a da,
obligaţia de a face şi obligaţia de a nu face.

1
P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Buc. 1994, p.
9

7
Obligaţia de a da este cea a cărui obiect constă într-o
prestaţie pozitivă de a constitui sau transmite un drept oarecare1.
Obligaţia de a face constă în îndatorirea ce revine
debitorului de a face o prestaţie pozitivă, oricare alta decât cea de
a da2.
Obligaţia de a nu face constă intr-o abţinere la care se
îndatorează subiectul pasiv3.
Îndeplinirea acestor sarcini se poate realiza printr-o singură
operaţiune sau, dimpotrivă impune debitorului mai multe acte
succesive de execuţie (obligaţii succesive). Obligaţia de a nu face
este întotdeauna succesiva pentru că ea obligă pe debitor să se
abţină de a săvârşi ceva cu orice ocazie.
Această distincţie între categoriile de obligaţii este
importantă deoarece executarea silită a fiecăreia din categoriile
amintite se realizează în mod diferit.
Debitorul, în principiu, nu se poate libera decât prin
executarea prestaţiei ce o datorează. Este posibil ca el să nu-şi
execute obligaţia sau să o execute cu întârziere.
Faptul neexecutării sau al executării cu întârziere sunt
socotite greşeli (greşeli ale debitorului), care-i atrag
responsabilitatea. Cel căzut in greşeală nu numai că nu beneficiază
de protecţia forţei publice a statului dar trebuie să plătească
creditorului său întreaga pagubă ce rezultă din propria-i greşeală.
Debitorul va răspunde de cea mai mică greşeală. Numai prin
excepţie se dă valoare juridică diferitelor grade ale greşelii (dol,
culpa lata, culpa levis, culpa levissima).
Conduita debitorului este, în principiu, comparată in
abstracto, cu cea a unui bun gospodar (bonus pater familias), a
unui om diligent. Dacă neexecutarea se datorează unor împrejurări

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor,
Buc. 1981, p. 13.
2
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi 1994, p. 13.
3
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, partea generală, Bucureşti, 1976, p. 92
8
străine lui, debitorul nu este răspunzător (fapta creditorului, forţa
majoră, cazul fortuit, etc.)

Teoria autonomiei de voinţă


O asemenea abordare învederează rolul voinţei subiecţilor în
formarea obligaţiilor (direct prin asumarea de obligaţii
contractuale, indirect prin săvârşirea de fapte păgubitoare, ale
căror efecte sunt mai mult sau mai puţin conştientizate). Potrivit
acestei teorii voinţa are calitatea de a da naştere drepturilor şi
obligaţiilor. Consecinţa practică a acestei teorii este principiul "
pacta sunt servanda". De aici deducem consecinţe practice:
-consimţământul părţilor este creator de drepturi şi obligaţii;
-forţa obligatorie a actelor juridice decurge din manifestarea
de voinţă şi nu din lege, al cărei rol se va rezuma la recunoaşterea
puterii generatoare de drepturi şi obligaţii a voinţei autorului.
-debitorul obligat prin propria sa voinţă nu o poate dezice1.
Voinţa părţilor este liberă să creeze orice obligaţie, însă
această libertate nu este absolută. Există limite impuse de morală,
religie şi politică. Desigur această teorie are importanţă
covârşitoare dar nu deplină. Dreptul privat modern priveşte mai
larg conceptul de obligaţie, încât se admite şi existenţa unor
obligaţii obiective sau născute din lege ori echitate (morală,
echilibru economic)2.

Teoria impreviziunii
Obligaţiile succesive pot să trăiască perioade îndelungate de
timp. Debitorul se obligă în anumite circumstanţe să-şi
îndeplinească sarcinile în împrejurări esenţial diferite de cele în
care s-a obligat. Curgerea timpului şi schimbarea circumstanţelor
1
P. V. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Bucureşti, 1994, p.
13.
2
Învederăm în acest sens răspunderea pentru pagubele nucleare, pentru
pagubele cauzate de aeronave, obligaţia născută din îmbogăţirea fără justă
cauză.
9
iniţiale în timpul executării obligaţiei poate crea dezechilibre
grave între prestaţiile ce şi le fac părţile.
Se pune problema dacă debitorul poate invoca această
situaţie obiectivă, independentă de voinţa sa, neprevăzută la
încheierea convenţiei, care-i produce o pagubă, pentru a fi absolvit
de sarcina asumată.
Teoria impreviziunii reţine că debitorul poate fi eliberat de
obligaţie atunci când executarea acesteia este impiedicată de
evenimente imposibil de prevăzut şi anormale1.
Practica instanţelor româneşti respinge teoria impreviziunii
obligând părţile să înscrie în actele lor juridice clauze de
impreviziune.

Executarea obligaţiilor
Creditorul trebuie să primească prestaţia la care s-a obligat
debitorul său, fie în natură, realizându-se o executare directă, fie,
dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent (executare
indirectă).
a) Executarea directă
Debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia la timp şi în
maniera convenită. Dacă el nu face acest lucru creditorul trebuie
să-l pună în întârziere (prin notificare sau chemare în judecată).
Punerea în întârziere are următoarele efecte:
- de la data ei debitorul datorează daune interese moratorii
sau compensatorii, după caz;
- când obligaţia constă în a da un bun determinat riscul se
strămută la debitor odată cu punerea în întârziere.
Există situaţii când punerea în întârziere nu este necesară:
- când legea dispune altfel (art. 1079 Cod civ. )
- când părţile convin altfel
- în cazul încălcării obligaţiei de a nu face
- în cazul obligaţiilor extracontractuale

1
L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Buc. 1998, p. 73.
10
- în cazul obligaţiilor continue.
Pentru a obţine executarea silită în natură creditorul are la
dispoziţie diferite proceduri legale a căror utilizare depinde de
obiectul obligaţiei (a da, a face, a nu face ceva)1.
Pe baza acestor proceduri care presupun deţinerea unui titlu
executoriu recunoscut ca atare (act notarial, hotărâre
judecătorească, alt titlu), creditorul poate apela la forţa de
constrângere a statului pentru a-l determina pe debitor să execute
exact prestaţia la care s-a obligat. Acest lucru se realizează prin
executorul judecătoresc, prin autorizarea de către judecător a
creditorului să obţină prestaţia în natură de la altă persoană pe
cheltuiala debitorului sau prin impunerea debitorului la plata de
daune cominatorii, ori prin alte procedee speciale ce duc la
obţinerea rezultatului dorit2.
b) Executarea prin echivalent
Executarea neconformă sau neexecutarea în totalitate a unei
obligaţii dă dreptul creditorului de a obţine o sumă de bani ca
reparaţie a prejudiciului suferit din culpa debitorului. Este vorba
de daune interese (daune comisorii). În caz de întârziere ele poartă
denumirea de daune moratorii. În caz de neexecutare le numim
daune compensatorii.
Ambele forme de dezdăunare sunt supuse în principiu
aceloraşi reguli. Totuşi, întinderea lor diferă: cele moratorii se pot
cumula cu executarea în natură a obligaţiei pe când cele
compensatorii nu se pot cumula cu această executare, ele având
menirea de a o înlocui.

Condiţiile acordării de daune.

1
Pentru detalii a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981, p. 319 - 322.
2
Pentru detalii a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981, p. 320

11
1. Prejudiciul. Această condiţie este prevăzută de lege (art.
1082 Cod civ.). Prejudiciul este urmarea faptei ilicite a debitorului
care constă în neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiei asumate. Între fapta debitorului şi prejudiciul suferit
trebuie să existe un raport de cauzalitate. Sarcina probei
prejudiciului revine creditorului, cu excepţia situaţiilor în care
paguba este fixată de lege. Este cazul obligaţiilor ce au ca obiect
sume de bani unde legea fixează drept desdăunare dobânda legală.
Se consideră că lipsa de folosinţă a banilor datoraţi provoacă
creditorului o pagubă egală cu dobânda legală.
2. Vinovăţia (greşeala) debitorului. Debitorul va fi obligat la
plata despăgubirilor numai dacă acţionează cu intenţia de a păgubi
sau produce această pagubă din neglijenţa, greşeala sa. În sarcina
debitorului operează o prezumţie de vină. Această prezumţie este
relativă şi scuteşte pe creditor de a face dovada vinei debitorului
său. Ea poate fi răsturnată dovedindu-se cazul fortuit, forţa majoră
sau vina creditorului. Forţa majoră şi cazul fortuit sunt situaţii de
fapt pe care le apreciază ca atare judecătorul.
Conduita debitorului va fi apreciată in abstracto, în raport de
conduita unui bun gospodar.
3. Debitorul trebuie să fie pus în întârziere.
4. Executarea în natură nu mai este posibilă. Din natura
raportului obligaţional rezultă că creditorul are dreptul la prestaţia
promisă şi că debitorul nu poate fi silit la o altă prestaţie. Deci
creditorul nu poate cere daune decât în subsidiar.

Evaluarea daunelor.
Aceste daune datorate de debitor pot fi evaluate în două
feluri: de judecător sau de către părţi.
a) Evaluarea judiciară. Principiile acestei evaluări sunt
prevăzute de lege (art. 1084 - 1086 Cod civ. ).
- prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării sau
executării neconforme trebuie să cuprindă pierderea suferită

12
efectiv (damnum emergens) şi câştigul pe care debitorul nu l-a
putut realiza (lucrum cessans).
- debitorul este ţinut să repare numai prejudiciul previzibil în
momentul încheierii contractului. Când vina debitorului în
neexecutarea obligaţiei îmbracă forma dolului, debitorul va
răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.
- În toate cazurile va fi reparat numai prejudiciul direct, care
se găseşte în legătură cauzală cu faptul ce a dus la neexecutare sau
executare neconformă1.
b) Evaluarea convenţională. Părţile pot stabili ele însele
întinderea pagubelor produse prin neexecutare. Regula o deducem
din principiul autonomiei de voinţă: adică părţile au libertatea să
facă o înţelegere accesorie în care să stabilească despăgubirile
datorate de debitor. O asemenea înţelegere este numită clauză
penală.
Clauza penală poate avea ca obiect o sumă de bani sau o altă
valoare patrimonială. Ea nu poate fi modificată de judecător având
regimul juridic a unui contract. Prin ea se stabilesc anticipat natura
şi întinderea despăgubirilor ce trebuie să le plătească debitorul.
În literatură clauza penală a fost socotită şi ca o garanţie2,
deoarece prin ameninţarea ce o prezintă pentru debitor îl
determină pe acesta să-şi execute obligaţiile.
Necesitatea întăririi disciplinei contractuale a determinat
autorităţile să intervină şi să stabilească prin acte normative
penalităţi legale în cazul neexecutării plăţilor la scadenţă (în acest
sens menţionăm legea nr. 469/2002, privind unele măsuri pentru
întărirea disciplinei contractuale M. Of. 529/19. 07. 2002)

Dobânzile în obligaţiile de a da o sumă de bani

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1981, p. 332
2
I. Anghel, F. Deak, I. F. Popa, Răspunderea civilă delictuală, Buc. 1972, p.
370.
13
În cazul obligaţiei de a da o sumă de bani creditorul are
dreptul în temeiul legii să ceară dobânzi drept despăgubire pentru
plata cu întârziere. Fixarea acestor daune interese sunt supuse unor
reguli speciale, derogatorii de la cele obişnuite în materie de daune
moratorii1.
În primul rând paguba este prezumată. Creditorul este scutit
să facă dovada prejudiciului (art. 1088 Cod civ. ). Banii sunt
socotiţi a avea o productivitate continuă, nefiind destinaţi să
rămână nefructificaţi în casă ci pentru a fi utilizaţi eficient2.
În al doilea rând dobânzile sunt fixate sub formă forfetară,
fie prin lege, fie prin convenţie. Această regulă are o explicaţie
practică. Întrucât banii au o utilizare generală şi pot servi la
cumpărarea oricărui bun, paguba care poate rezulta din neplata lor
la timp poate fi apreciată într-o infinitate de forme, de la o
persoană la alta. Dacă fiecare creditor poate invoca o pagubă
personală cererea acestuia poate da naştere la lungi discuţii
susţinute de o infinitate de argumente, imposibil de rezolvat.
Din acest motiv legiuitorul a optat în evaluarea dobânzilor
prin stabilirea lor sub formă de indemnizaţie forfetară. Legislaţia
românească a reglementat dobânzile legale prin D. 311/1954,
stabilindu-le la un procent de 6% pe an. Acest act normativ este
abrogat3.
După abrogarea Decretului nr. 311/1954 jurisprudenţa nu a
putut ajunge la un punct de vedere unitar în legătură cu întinderea
dobânzilor ce se plătesc ca daune moratorii. S-a conturat însă
ideea unei dobânzi echitabile, legate de valoarea dobânzii
practicate de CEC pentru depunerile la vedere4.
Prin OG nr. 9/2000 (M. Of. nr. 26/25. 01. 2000) aprobată
prin L. nr. 356/2002, M. Of. nr. 425/18. 06. 2002 s-a reglementat
1
Asupra naturii dobânzilor a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil, vol. II, Buc. 1998, p. 339.
2
V. Luha, Drept comercial. Bunurile. Alba Iulia, 1998, p. 42.
3
Legea nr.7/1998, M. O. 9/13. 01. 1999.
4
Dec. civ. nr.1034/1998 a Trib. Alba, nepublicată.
14
problematica atât de disputată a dobânzilor reţinându-se
următoarele principii:
- părţile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru
întârzierea în plata unei obligaţii băneşti;
- dacă părţile nu stabilesc că o obligaţie este purtătoare de
dobânzi, fără să-i stabilească rata se va plăti dobânda legală;
- în materie comercială dobânda legală este egală cu taxa
oficială a scontului Băncii Naţionale, care se publică în monitorul
oficial, partea I (în celelalte raporturi juridice dobânda legală este
mai mică cu 20% decât taxa scontului) .
- în materie civilă dobânda nu poate fi mai mare de 50% pe
an. Dobânda mai mare decât cea admisă de lege este nulă.
Dobânzile nu se acordă din oficiu, odată cu ajungerea
obligaţiei la scadenţă. Ele trebuie să fie cerute.

Regimul juridic al anatocismului.


Părţile pot conveni ca dobânda să se capitalizeze, deci să se
adauge la suma datorată şi să producă ea însăşi dobândă în
continuare1. Fiind foarte oneros pentru debitor anatocismul a fost
interzis în 1938, chiar în materie comercială2. Interzicerea
anatocismului a fost menţinută şi prin D. 311/1954 prevăzându-se
că dobânda se va calcula numai asupra sumei împrumutate.
Odată cu abrogarea D. 311/1954 au devenit incidente
dispoziţiile art. 1089 Cod civ. conform cărora anatocismul a fost
permis în materie civilă conform următoarelor reguli:
- dobânda la dobândă să fie stipulată în convenţie sau
pretinsă prin cererea de chemare în judecată;
- dobânda la dobândă priveşte numai perioada cel puţin a
unui an împlinit;
- sunt exceptate de la anatocism veniturile pentru trecut
privind amenzi, chirii, rente viagere, restituiri de fructe (art. 1089).
1
I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Buc. 1995, p. 46 - 47.
2
D. L. pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, M. O. 102/5. 05.
1938.
15
Conform art. 8 din OG nr. 9/2000 dobânzile se pot capitaliza
şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate
în acest sens, după scadenţa lor dar numai pentru dobânzi datorate
pe cel puţin un an.

Cumulul dobânzilor cu despăgubirile.


În principiu cumulul dobânzii cu despăgubirile nu este
permis. Se admite, însă, conform unor reguli speciale, existenţa
unor excepţii:
- fidejusorul care a plătit datoria are regres contra debitorului
principal, în afară de capital, dobânzi şi cheltuieli plătite şi pentru
"dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă
şi încă şi pentru daune interese, dacă se cuvin"(art. 1669 Cod civ.).
- asociatul care întârzie să depună aportul social numerar
datorează nu numai dobânda legală, din ziua când trebuia să facă
vărsământul, dar răspunde şi de daunele pricinuite (art. 1504 Cod
civ.).

SECŢIUNEA II

Realizarea drepturilor creditorului

Dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului.


Creanţa creditorului conferă acestuia anumite drepturi
asupra patrimoniului debitorului care au ca scop asigurarea
executării obligaţiei în natură sau prin echivalent. Debitorul va
răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu.
Patrimoniul debitorului, ansamblul elementelor active
patrimoniale are semnificaţia unei garanţii care trebuie să
îndestuleze toate creanţele creditorilor. Din acest motiv
patrimoniul este socotit un gaj general al creditorilor care nu au
alte garanţii individualizate.

16
Tocmai din faptul că patrimoniul este o universalitate rezultă
că această garanţie nu poartă asupra unor bunuri determinate. Din
acest motiv actele prin care debitorul le încheie normal, fără
fraudă şi care îi modifică patrimoniul sunt opozabile creditorilor
chirografari. Aceşti creditori sunt ţinuţi să respecte efectele actelor
juridice încheiate de debitori.
Dreptul de gaj general îi pune pe creditorii fără garanţii într-
o poziţie egală faţă de debitori: toţi vin în concurs la urmărirea
bunurilor debitorului lor. Doctrina vorbeşte despre principiul
egalităţii creanţelor, principiu dedus din conceptul de patrimoniu -
gaj general.
Dreptul de gaj general oferă creditorilor chirografari anumite
prerogative: ei pot lua măsuri conservatorii în locul debitorului lor;
pot promova acţiuni în justiţie ca să conserve sau să întregească
patrimoniul debitorului lor1.
Doctrina2 a arătat care sunt măsurile şi procedurile ce le pot
lua şi utiliza creditorii chirografari:
- să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
- să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra
patrimoniului debitorului;
- să intenteze acţiunea oblică;
- să intenteze acţiunea revocatorie.

Măsuri conservatorii.
Aceste măsuri se iau de către creditori ca să se evite starea
de insolvabilitate a debitorului lor. Măsurile conservatorii sunt
privite ca mijloace juridice (proceduri), destinate să asigure
conservarea patrimoniului debitorului lor. Ele au ca scop
conservarea patrimoniului nu şi constrângerea debitorului să-şi
îndeplinească obligaţiile.
Sunt socotite conservatorii următoarele măsuri:
1
T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Buc. 1969, p. 343.
2
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1981, p. 338.
17
- cererea de a se pune sechestru asigurator pe anumite bunuri
ale debitorului, când există temerea că aceste bunuri vor fi
ascunse, distruse sau înstrăinate.
- cererea de efectuare a mişcărilor în registrele de publicitate
imobiliară dacă debitorul dobândeşte dreptul de proprietate sau un
alt drept real asupra unui imobil şi neglijează efectuarea lor.
- dreptul creditorului de a interveni în procesele debitorului
cu privire la bunuri din patrimoniul său şi în procesele de
împărţeală, pentru a se preveni ca aceste procese să ducă la o
vătămare a drepturilor creditorului.
- dreptul creditorului de a promova acţiunea în simulaţie şi
să demonstreze caracterul simulat a operaţiei efectuate aparent de
către debitor1.

Acţiunea oblică.
Este o acţiune prin care creditorul valorifică un drept ce
aparţine debitorului său.
Pentru a putea fi intentată trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
- debitorul să fie inactiv şi să nu promoveze el însuşi
acţiunea;
- creditorul să aibă un interes serios şi legitim ca să depună
acţiunea.
- creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Prin această acţiune bunul asupra căruia se purta dreptul
ameninţat cu pierderea este readus în patrimoniul debitorului.
Acţiunea profită tuturor creditorilor chirografari.

Acţiunea revocatorie.
Este acţiunea prin care creditorul cere desfiinţarea de către
judecător a actelor juridice făcute de debitor pentru prejudicierea
1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1981, p. 338.

18
sa. Prejudicierea se materializează în crearea sau accentuarea stării
de insolvabilitate a debitorului.
Pentru a putea formula acţiunea revocatorie trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, adică
debitorul să-şi fi cauzat sau mărit o stare de insolvabilitate;
- actul să fie făcut în frauda creditorului, adică debitorul să fi
avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al actului făcut;
- creditorul să aibă o creanţă certă, lichidă, exigibilă şi, în
principiu, anterioară actului atacat;
- dobânditorul dreptului să cunoască despre fraudarea
creditorului în actele cu titlu oneros.
Acţiunea revocatorie este o acţiune în inopozabilitate a
actului făcut de debitor în frauda creditorului său. Ea produce
efecte relative, în sensul că profită numai creditorului ce a
formulat acţiunea, nu şi celorlalţi. Dreptul nu este readus în
patrimoniul debitorului decât în limita satisfacerii pretenţiilor
întemeiate ale reclamantului.
Aceste măsuri conservatorii şi proceduri au ca scop păstrarea
posibilităţii realizării drepturilor de către titularul unui drept de
creanţă. Ele constituie garanţii în sens larg pentru asigurarea
eficacităţii raportului juridic obligaţional. Lipsa lor ar lăsa fără
eficienţă drepturile corelative obligaţiilor debitorului.

SECŢIUNEA III

Obligaţiile comerciale. Particularităţi

Obligaţiile comerciale sunt raporturi juridice care rezultă din


acte de comerţ obiective sau subiective1. Ele sunt reglementate, în

1
C. Vivante, Principii de drept comercial, Buc. 1928, p. 189
19
principiu, de normele dreptului comun. Instituţia obligaţiilor civile
este aplicabilă atât în raporturile contractuale cât şi în cele
extracontractuale.
Totuşi nevoile comerţului au obligat pe legiuitor să adopte
norme speciale în anumite domenii ale raporturilor obligaţionale.
Există două categorii de reguli care conturează distincţia
între raporturile obligaţionale civile şi cele comerciale şi consacră
indirect modul în care aceste raporturi sunt supuse reglementărilor
în vigoare.
În primul rând există principii nescrise ale dreptului
comercial, principii ce definesc noţiunea de spirit comercial1.
Astfel, reţinem regula conform căreia "timpul este bani". Separat
de asta, în dreptul comercial operează principiul conform căruia în
acest domeniu operează prezumţia de productivitate a banilor;
precum şi principiul că oricine poate contracta valabil în profitul
unui terţ şi că în caz de îndoială trebuie favorizată soluţia care
asigură libera circulaţie a bunurilor.
De aici rezultă că dreptul comercial este mai suplu.
Exigenţele comerţului au cerut imperios respectarea unor reguli
născute din uzanţele locale: simplificarea operaţiilor comerciale;
celeritatea în toate activităţile comerciale; stricta executare a
angajamentelor asumate; garanţia îndeplinirii obligaţiilor sau
regulile creditului comercial. Numai datorită simplificării
operaţiilor, a celerităţii şi a creditului se poate realiza angajarea
unor obligaţii comerciale cu un capital ce nu aparţine, de cele mai
multe ori întreprinzătorului. Comerciantul datorită priceperii sale
îndeplineşte, prin actele sale o activitate socială, realizând pentru
sine un profit2.
În al doilea rând s-a stabilit posibilitatea recurgerii la dreptul
civil prin absenţa unei reglementări proprii, comerciale. Această
posibilitate nu trebuie să intervină decât dacă nu există

1
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Buc. 1994, p. 38.
2
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p. 39.
20
posibilitatea folosirii analogiei cu o normă apropiată de drept
comercial. În doctrină s-a arătat că analogia este permisă şi
necesară, ca să se evite aplicarea automată la un raport
obligaţional comercial a unei reguli de drept civil. Recurgerea la
dreptul civil ar putea să atragă denaturarea spiritului comercial
care a fost avut în vedere la data naşterii raportului juridic1.
Principiile amintite le regăsim în câteva instituţii
reglementate expres de legea comercială în mod diferit de dreptul
comun:
- solidaritatea comercială (art. 42 Cod com. ) tratamentul
specific obligaţiilor solidare este regula în materia obligaţiilor
comerciale.
- regimul dobânzilor este mai sever în dreptul comercial (art.
43 Cod com. )
- regimul rezoluţiunii comerciale interzice termenul de graţie
(art. 44 Cod com.)
- în dreptul comercial nu este permis retractul litigios (art. 45
Cod com.)

Bibliografie:

1. Anghel, I., Deak, F., Popa, I.F., Răspunderea civilă


delictuală, Bucureşti, 1972
2. Băcanu, I., Regimul juridic al dobânzilor, Bucureşti, 1995
3. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Drept
civil, vol. II, Bucureşti, 1998
4. Luha, V., Drept comercial. Bunurile. Alba Iulia, 1998
5. Petrescu, R., Teoria generală a obligaţiilor comerciale,
Bucureşti, 1994
6. Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi
1994

1
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p. 38.
21
7. Pop, A., Beleiu, Gh., Drept civil, partea generală,
Bucureşti, 1976
8. Pop, L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1998
9. Popescu, T., Anca, P., Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1969
10. Stătescu, C., Bârsan, C., Tratat de drept civil, Teoria
generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1981
11. Vlachide, P.C., Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II,
Bucureşti, 1994
12. Dec. civ. nr.1034/1998 a Trib. Alba, nepublicată.
13. D. L. pentru stabilirea dobânzilor şi înlăturarea cametei, M.
O. 102/5. 05. 1938.

CAPITOLUL II

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

Precizări.
22
Codul civil adică izvoarele obligaţiilor: contractul, cvasicon-
tractul, delictul şi cvasidelictul. Această clasificare este
contestată1.
Teoria dreptului civil distinge între acte juridice şi fapte
juridice; acte juridice înţelese ca manifestări de voinţă făcute cu
intenţia de a produce efecte juridice (contractul şi actul unilateral
de voinţă) şi fapte juridice înţelese ca fapte licite sau ilicite de care
legea leagă producerea unor efecte juridice (fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii, gestionarea intereselor altuia, plata
nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză)2.

Clasificarea izvoarelor obligaţiilor în dreptul comercial.


S-a arătat în doctrină3 că aceste clasificări sunt valabile şi în
dreptul comercial.
Contractul este principalul izvor de obligaţii comerciale.
Activitatea economică se fundamentează pe acordul de voinţă al
părţilor.
Totuşi nu sunt excluse nici actele juridice unilaterale. Astfel,
doctrina enumeră următoarele categorii de acte recunoscute ca
fiind producătoare de obligaţii comerciale.
În primul rând întâlnim oferta de contractare considerată ca
angajament juridic dacă autorul ofertei a înţeles să se oblige
înainte de orice acceptare. Dacă voinţa exprimată unilateral are
scopul de a naşte în sarcina autorului obligaţii nu mai este necesar
pentru naşterea acelei obligaţii întâlnirea altei manifestări de
voinţă.
Exemplificăm şi alte manifestări unilaterale de voinţă care
produc obligaţii comerciale4:
1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.
Buc. 1981, p. 26 - 27
2
L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, 1998, p.28
3
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 28
4
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Buc. 1997, p. 24.
23
- constituirea societăţii cu răspundere limitată cu un singur
asociat (art. 5 al.2 L. nr.31/1990, modificată).
- promisiunea de a încheia un contract unilateral (art.38 Cod
com.).
- emiterea unui bilet la ordin sau cambie.
- abandonul vasului şi a altor bunuri asigurate (art.644 Cod
com.)
- subscrierea acţiunilor de către acceptanţi (art.19 din L. nr.
31/1990, modificată).
Practica a învederat, de asemenea, numeroase exemple de
aplicare a regulilor ce guvernează răspunderea comercială pentru
ceea ce doctrina numeşte delicte sau cvasidelicte săvârşite în
exerciţiul profesional de către comercianţi1.
Sunt numeroase situaţii de fapt ilicite producătoare de
prejudicii ce rezultă din activitatea comercială (accidente, cu
urmările lor, ce rezultă din activitatea întreprinderilor comerciale,
fapte ilicite legate de concurenţă, utilizarea firmelor, emblemelor
în mod nelegal).
Ele dau naştere unor obligaţii comerciale dacă sunt conexe
unui act comercial2.

Actul juridic complex


Acordul de voinţă presupune consensul tuturor subiecţilor ce
participă la formarea actului juridic. Deci, actul juridic este
guvernat de principiul unanimităţii voinţei părţilor.
În dreptul comercial se întâlnesc raporturi juridice la care
participă un număr imens de subiecţi (formarea unei societăţi prin
subscripţie publică poate atrage mii sau zeci de mii de
subscriitori). Este foarte dificil ca să se poată obţine unanimitatea
voinţelor acestor subiecţi pentru ca actul juridic să se formeze.
1
Decizia 384/1997 a Trib. Alba, nepublicată; decizia 1572/1998 a Trib. Alba,
nepublicată.
2
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept comercial internaţional, Bucureşti,
1987, vol. II, p. 6
24
Din acest motiv în dreptul comercial se acceptă ca anumite
acte juridice să se formeze aplicând principiul majorităţii.
Deciziile adunărilor generale ale asociaţilor, deciziile creditorilor
organizaţi în procedura falimentului, deciziile proprietarilor de
vase, reprezintă tot atâtea cazuri în care principiile dreptului
comun sunt insuficiente ca să explice mecanismul creator de
efecte juridice. Principiul votului majoritar prezumă că un anumit
număr dintre părţile participante la elaborarea actului juridic
reprezintă voinţa unanimă, voinţa producătoare de efecte juridice.
Voinţa minorităţii este sacrificată supunând-o deciziei majorităţii,
împrumutându-se principii specifice structurilor politice.
Actele juridice supuse regulii majorităţii sunt denumite de
doctrină acte complexe. Ceea ce distinge actul complex de
contractele obişnuite este absenţa contrarietăţii intereselor1. În
contractele cu pluralitate de părţi participante, voinţele aparţin
unor persoane cu interese opuse care obţin satisfacerea acestora
prin negociere şi conciliere. În actele complexe subiecţii au
interese concordante. Interesele lor colaborează în vederea
realizării unui obiectiv comun.
Totuşi acestor acte complexe le sunt aplicabile unele reguli
specifice contractelor sinalagmatice. Deşi părţile actelor complexe
au un ţel comun, voinţele lor nu se suprapun, nu se identifică.
Părţile îşi asumă şi obligaţii reciproce. Excepţia specifică
contractelor sinalagmatice, non adimpleti contractus, le este
aplicabilă după cum este aplicabilă şi acţiunea rezolutorie.
Actul juridic complex este socotit ca o categorie juridică
nouă. El urmează regimul juridic instituit de legea specială care-l
reglementează.

Îmbogăţirea fără justă cauză.

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Bucureşti, 1994, p. 16
25
Dreptul civil consacră principiul potrivit căruia cel care l-a
îmbogăţit pe altul printr-o pierdere personală este îndreptăţit să i
se restituie valoarea de care a beneficiat altcineva fără justă cauză.
Acest principiu este aplicabil şi în materia obligaţiilor
comerciale1.
Astfel:
Legea nr.55/1934 (art. 65) prevede că posesorul ce a pierdut
acţiunea cambială contra tuturor obligaţilor şi nu are contra
acestora acţiune cauzală poate exercita contra trăgătorului,
acceptantului sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care
aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa. Această acţiune este
specifică dreptului cambial şi are regulile ei bine statornicite de
legea cambială.
De asemenea, în practică s-a dat curs principiului general de
drept comun şi în litigii comerciale. S-a considerat că cel ce
foloseşte o conductă a unei alte persoane trebuie să plătească acest
folos care-l îmbogăţeşte. De asemenea soţia trebuie remunerată
dacă a gestionat fondul de comerţ al soţului (sau această
contribuţie să fie socotită bun propriu)2.
În dreptul comercial acţiunea de îmbogăţire fără justă cauză,
exceptând exemplul din dreptul cambial, nu are reguli proprii.
Însă, principiile de drept comun trebuie interpretate luând în
considerare spiritul comercial.
Obligaţii speciale
În doctrină s-a arătat că partenerii de afaceri pot încheia
acorduri în care stabilind clauze specifice unui contract să exprime
şi voinţa de a nu încheia un adevărat contract în sensul că nu-şi vor
asuma obligaţii juridice, susceptibile de a fi executate silit.
Asemenea acorduri se fac atunci când partenerii consideră că
mijloacele economice de care dispun sunt mai puternice decât
utilizarea procedurilor juridice.
1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 25
2
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 25

26
Asemenea acorduri sunt valabile dacă nu se fac în scop de
fraudă şi părţile îşi exprimă voinţa de a nu se obliga în sens
juridic.
Asemenea acorduri duc, dacă nu sunt respectate, la o
răspundere delictuală dacă acţiunile unei părţi provoacă celeilalte
o pagubă1.

Bibliografie:

1. Căpăţână, O., Ştefănescu, B., Tratat de drept comercial


internaţional, Bucureşti, 1987, vol. II
2. Georgescu, I.L., Drept comercial român. Teoria generală a
obligaţiilor comerciale. Bucureşti, 1994
3. Pop, L., Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1998
4. Stătescu, C., Bârsan, C., Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor. Bucureşti, 1981
5. Turcu, I., Pop, L., Contractele comerciale, vol. I,
Bucureşti, 1997
6. Decizia 384/1997 a Trib. Alba, nepublicată; decizia
1572/1998 a Tribunalul Alba, nepublicată.

1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale, vol. I, Bucureşti, 1997, vol. I, p. 26
27
CAPITOLUL III

CONTRACTUL COMERCIAL

SECŢIUNEA I

Conceptul de contract comercial şi caracterele juridice


ale acestuia

Contractul comercial este principalul instrument juridic cu


ajutorul căruia se înfăptuieşte comerţul intern şi internaţional.
Contractul comercial este un acord de voinţă între părţile
participante la un raport comercial, acord prin care se creează, se
modificiă sau se se stinge un raport juridic comercial.
La prima vedere contractul comercial pare a fi un contract
oarecare, similar celor reglementate de codul civil. O analiză mai
atentă a specificului acestui contract demonstrează că el se
prezintă ca o instituţie juridică diferită prin caracteristicile sale faţă
de contractul civil. El beneficiază de reguli proprii şi suportă
impactul regulilor codului civil în măsura în care legea comercială
este insuficientă pentru a lămuri total aspectele pe care realitatea
vieţii le evidenţiază în legătură cu aceste contracte.
Contractul comercial este sursa cea mai importantă de
obligaţii comerciale, dar nu unica.

Trăsături.
1. Este cu titlu oneros: fiecare dintre părţi urmăreşte
obţinerea unui avantaj material ca urmare a implicării sale în
raportul juridic comercial. Caracterul oneros este de esenţă
comercială pentru că finalitatea comerţului este profitul.

28
Elementul gratuit în structura unui contract comercial este
exclusă?
Doctrina a semnalat câteva situaţii când prin efectul unor
contracte comerciale comerciantul nu a obţinut profit pentru sine,
ci creează anumite avantaje altuia, adică partenerului. S-a emis
ideea că titlul gratuit nu este cu totul incompatibil cu operaţiunile
comerciale.
La o analiză atentă a problemei se poate constata că aceasta
este doar o aparenţă. Vom observa că în fiecare din aceste cazuri
de intruziune a titlului gratuit în contractele comerciale
(distribuirea de eşantioane gratuite, vânzarea sub costuri, vânzarea
promoţională, acordarea de licenţe gratuite privind brevete de
invenţii), comerciantul nu obţine imediat un câştig. Totuşi el nu
are intenţia de a gratifica partenerii, ci urmăreşte câştigarea în timp
a unui segment de piaţă. În perspectivă, o asemenea politică
comercială îi va aduce un câştig prin obţinerea de noi clienţi,
înlăturând concurenţa. Scopul acţiunii comerciantului rămâne, în
perspectivă tot oneros.
2. Este un contract comutativ. Atât drepturile cât şi
întinderea obligaţiilor pe care le generează contractul comercial
sunt de la început certe, determinate. Fiecare dintre parteneri se
obligă faţă de celălalt în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la
executarea şi întinderea obligaţiilor asumate.
Caracterul comutativ este numai de natura acestui contract
nu şi de esenţa sa. Există contracte comerciale care conţin
elemente aleatorii: contractul de asigurare şi reasigurare creează
drepturi şi obligaţii supuse unei condiţii ce presupune un risc;
contractul de societate are un dublu caracter aleatoriu: părţile nu
ştiu dacă vor obţine un câştig, şi dacă îl vor obţine, nu-i vor şti
întinderea.
3. Este un contract sinalagmatic. El generează drepturi şi
obligaţii reciproce, interdependente între părţi. Fiecare dintre
parteneri este concomitent creditor şi debitor al celuilalt
cocontractant. Spre deosebire de contractele civile care se împart
29
în sinalagmatice perfecte şi imperfecte, contractele comerciale
sunt sinalagmatice perfecte. Legea a prevăzut o singură excepţie în
acest sens: contractul de gaj cu deposedarea debitorului este un
contract sinalagmatic imperfect1.
4. Este un contract consensual. Pentru perfectarea sa este
suficient acordul de voinţă al părţilor. Există şi excepţii:
- contractul de gaj comercial cu sau fără deposedare este un
contract real;
- contractul de societate este uneori un contract solemn.
În virtutea acestei idei acordul părţilor dă naştere
contractelor încât înscrisul, în principiu, nu mai este necesar nici
pentru naşterea contractului nici pentru dovada conţinutului său2.
Pentru a dovedi existenţa unui contract comercial uneori este
prevăzută în lege cerinţa unui înscris. Şi în acest caz contractul are
o existenţă autonomă faţă de înscris. Chiar dacă existenţa
înscrisului este obligatorie la naşterea raportului juridic contractul
odată format există independent de înscris. Dovada drepturilor şi
obligaţiilor se poate face, potrivit principiului probei libere prin
orice mijloc de probă. Obligaţia există independent de existenţa
înscrisului.
Deseori părţile, fără ca legea să le impună fac acte scrise la
formarea contractelor lor. Aceasta creează consecinţe juridice,
după cum urmează:
- înscrisurile premergătoare facerii contractului scris sunt
socotite nule şi neavenite dacă nu sunt incorporate în înscrisul
constatator al contractului;

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.
Buc. 1981, p. 47. Asupra acestui aspect a se vedea modificările aduse de
L.nr.99/1999, M.Of. nr.236/27.02.1999 precum şi partea specială, cap.VI,
contractul de garanţie reală mobiliară
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Buc. 1997, p. 19.
30
- acordurile de modificare ale contractului scris sunt valabile
numai dacă sunt consemnate tot printr-un înscris3.
5. Contractul comercial este un fapt de comerţ. El constituie
întotdeauna un act de comerţ în sens subiectiv şi pentru că are
cauză comercială, speculativă. Pe cale de consecinţă probaţiunea
obligaţiilor născute din el este supusă regulilor stabilite de legea
comercială.

SECŢIUNEA II

Tendinţe actuale în evoluţia obligaţiilor contractuale


comerciale

1. Practica activităţii economice indică un anumit curs spre


care se îndreptă obligaţiile contractuale. Iniţiativa particulară,
interesele de grup, ale comunităţilor şi ale statului în activitatea
economică fac ca unele reglementări din domeniu să devină
desuete.
Sub presiunea nevoilor curente practicienii creează noi
modele de contracte pe care jurisprudenţa le consacră după ce în
prealabil le supune unui examen sever. Contractele nenumite
capătă o pondere tot mai însemnată în viaţa economică şi juridică.
2. Contractele comerciale sunt dominate, spre deosebire de
cele civile, de spiritul de afaceri, de preocuparea pentru eficienţă
economică, pentru libera concurenţă. Clauzele contractuale
exprimă dorinţa de echilibru a sarcinilor, de repartizare echilibrată
a riscului contractual2.

3
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 20.
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 15
31
3. Un segment însemnat al obligaţiilor contractuale
comerciale este dominat de dirijism care înlătură principiile
liberale în materie. Acest dirijism se manifestă în două direcţii:
- se extind serviciile publice comerciale (poştă,
telecomunicaţii, transporturi publice), ce presupun contracte tip
impuse de autoritatea publică.
- se restrânge libertatea contractuală prin clauze de protecţie
a consumatorilor, prin necesitatea obţinerii de autorizaţii admi-
nistrative, prin impunerea de obligaţii legale de contractare, etc.
Efectul acestei tendinţe se regăseşte în creşterea ponderii
contractelor de adeziune1.

SECŢIUNEA III

Încheierea contractelor

Încheierea contractelor presupune de regulă negocieri între


partenerii contractuali, încât presupune o întreagă procedură ce
parcurge mai multe etape.

1. Demersuri exploratorii: se concretizează în activitatea de


sondare şi prospectare a pieţei, de căutare a partenerului. Ea se
realizează prin activităţi publicitare şi de marketing. În această
etapă se pot folosi instituţii sau persoane specializate în domeniu.
Furnizorii de informaţii sunt răspunzători pentru prejudiciul
cauzat clientului ce a contractat bazându-se pe informaţii greşite.
Natura obligaţiei de reparaţie poate fi contractuală sau delictuală,
după caz:

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 16
32
- contractuală, dacă clientul şi agenţia sunt în relaţii
contracuale. În acest caz agenţia răspunde chiar dacă a furnizat
gratuit informaţiile1.
- delictuală, dacă informaţia este furnizată unei terţe
persoane cu care agenţia nu are raporturi contractuale2.
Obligaţia de a furniza informaţii este o obligaţie de mijloace,
agenţia trebuind să depună diligenţă în furnizarea datelor.
Obţinerea unei despăgubiri este condiţionată de dovedirea
caracterului eronat sau incomplet al informaţiei primite, a culpei
autorului (dol sau neglijenţă) şi a raportului de cauzalitate între
furnizarea informaţiei şi prejudiciu.

2. Negocierea.
a) Precizări. În principiu nu este o etapă necesară. Ea poate
lipsi sau devine obligatorie în anumite împrejurări.
Absenţa negocierii este posibilă când ea nu se justifică din
punct de vedere practic sau când este interzisă de una din părţi.
Această ultimă ipoteză prezintă interes juridic:
Este vorba de contractele de adeziune în care orice
posibilitate de negociere este exclusă deoarece partenerul mai
puternic impune cocontractantului condiţiile sale la care acesta din
urmă trebuie să adere.
Partenerul defavorizat are puţine posibilităţi, indirecte,
pentru a se proteja. Astfel:
- conform prevederilor Legii nr. 21/1996 se poate sesiza
Consiliul Concurenţei sau Oficiul Concurenţei, organisme
guvernamentale, pentru abuz de poziţie dominantă (în dreptul
intern).

1
A se vedea practica citată de I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în
teoria şi practica dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti
1997, p. 60
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 60
33
- dacă victima este consumatorul el se poate adresa
structurilor pentru protecţia consumatorului şi organelor
administraţiei publice conform procedurilor instituite prin O.G. nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenită Legea nr.
11/1994.
Separat de asta, cel lezat poate formula acţiune în justiţie
invocând viciul de consimţământ şi solicitând anularea
contractului.
Obligaţia negocierii. Uneori partenerii pot fi obligaţi să
negocieze. Întâlnim această obligaţie în următoarele situaţii:
- dacă există acord de principiu de a negocia un contract;
- când un contract existent este susceptibil de renegociere ca
urmare a unei clauze exprese în acest sens.
- când obligaţia renegocierii prestaţiei este prevăzută de
lege.
Obligaţia de a negocia sau renegocia este o obligaţie de a
face. Neexecutarea ei conferă creditorului acţiune în daune
întemeiată pe răspunderea contractuală sau delictuală, după caz1.
b) Terţii în negociere. Părţile pot solicita ca la negocieri să
participe şi terţe persoane atribuindu-le anumite competenţe:
- intermediari, dacă nu sunt mandataţi de vreuna dintre părţi,
acţionând ca specialişti, pe cont propriu;
- mediatori, când acţionează ca mandatari ai părţilor;
- arbitri, când părţile nu pot realiza un acord şi lor li se
acordă competenţa de a impune clauzele asupra cărora nu s-a
realizat înţelegerea.
Culpa terţului atrage responsabilitatea civilă întemeiată pe
relaţii contractuale sau pe răspunderea delictuală, după caz.
Mediatorul răspunde ca mandatar. Arbitrul poate să răspundă ca

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 25
34
mandatar sau delictual când a comis o fraudă. În acest ultim caz
decizia arbitrului poate fi anulată în instanţă1.
c) Derularea negocierii. Negocierea se poate realiza de către
comerciant sau poate fi făcută de către persoane specializate,
negociatori. Fiecare din aceşti subiecţi au obligaţii faţă de cel
pentru care negociază şi faţă de cel cu care negociază. Astfel:
- negociatorul trebuie să fie un bun profesionist. El nu poate
invoca propria neştiinţă, dacă nu s-a informat în legătură cu toate
datele necesare pentru a încheia un contract avantajos.
- negociatorul trebuie să informeze pe partener în legătură cu
toate datele necesare încheierii contractului2. Neîndeplinirea
obligaţiei de informare atrage după sine răspunderea furnizorului
de mărfuri şi servicii. Caracterul complet sau incomplet al
informaţiei se apreciază în raport cu partenerul căruia îi este
destinată informaţia3.
- negociatorul trebuie să-şi sfătuiască partenerul pentru
alegerea produsului cel mai potrivit. Este o obligaţie de mijloace.
Neîndeplinirea obligaţiei atrage după sine o răspundere întemeiată
pe disp. art. 998 Cod. civ.4
- negociatorul trebuie să fie loial faţă de partener (să fie
sincer în declaraţii, să respecte interesele partenerului, să ofere
informaţii exacte, să păstreze tăcerea asupra discuţiilor şi
informaţiilor primite). Nerespectarea acestor obligaţii atrage o
răspundere delictuală.

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 26
2
În legătură cu răspunderea pentru neîndeplinirea acestei obligaţii a se vedea I.
Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 66
3
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 67
4
Pentru amănunte a se vedea I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în
teoria şi practica dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti
1997, p. 66-70
35
Este de observat că aceste obligaţii nu sunt prevăzute de lege
ci impuse de o bună practică comercială. Ele impun partenerilor o
anumită conduită care are ca scop general îmbunătăţirea climatului
de afaceri.
Dacă există convenţie de derulare a negocierii răspunderea
pentru neîndeplinirea acestor obligaţii are natură contractuală.

3. Ipoteze de lucru în negociere.


a) Convenţia de tratative. Părţile pot să stabilească printr-o
înţelegere (convenţie de tratative), regulile comportării lor în
cursul negocierii. Denumirea acestei înţelegeri este foarte variată:
protocol de tratative, acord de principiu, scrisoare de intenţie, etc.
Convenţia consemnează obligaţia de a negocia şi nu de a
încheia contractul. Deci, părţile au posibilitatea să nu încheie
contractul pentru că nu s-au obligat la aceasta.
b) Întreruperea negocierii. Dacă vreuna din părţi întrerupe
tratativele şi provoacă o pagubă partenerului, reaua sa credinţă îi
atrage răspunderea delictuală1. Reaua credinţă se exprimă în faptul
de a angaja negocierile fără intenţia serioasă de a contracta.
c) Acordul de principiu. Este o convenţie prin care părţile se
obligă să negocieze ulterior un contract anumit fără să-i precizeze
elementele esenţiale2. El face parte din ceea ce numim generic
convenţia de tratative.
d) Promisiunea de contract. Este un acord intervenit între
părţi prin care promitentul se angajează faţă de beneficiar să
încheie cu acesta în termenul stabilit un contract ale cărui
elemente sunt stabilite prin acest acord. Dacă numai una din părţi
recunoaşte celeilalte opţiunea de a încheia contractul, promisiunea

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 72
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 73
36
este unilaterală. Dacă ambele părţi au această opţiune promisiunea
este sinalagmatică3.
Ea se deosebeşte de pactul de preferinţă. În acest din urmă
caz, promitentul nu se obligă să încheie contractul proiectat ci se
angajează că, dacă va contracta o va face cu beneficiarul.
Promisiunea de contract are două trăsături:
- determină obiectul şi preţul contractului;
- beneficiarul poate să nu încheie contractul.
Dacă promitentul nu-şi respectă obligaţia asumată,
beneficiarul poate:
- obţine contractul prin hotărâre judecătorească în ipoteza în
care toate elementele acestuia au fost precizate;
- obţine daune interese, promitentul fiind obligat la repararea
pagubei suferite prin pierderea şansei de către beneficiar.

4. Schema juridică a formării contractului comercial.


Ca orice contract şi contractul comercial ia naştere prin
acordul de voinţă al părţilor, acord ce se realizează prin întâlnirea
ofertei cu acceptarea.
A. Precizări:
I. Contracte între persoane prezente. Mecanismul realizării
acordului de voinţă este diferit după cum contractul se încheie
între persoane prezente şi persoane neprezente.
Declaraţia de voinţă a părţii ce a luat iniţiativa contractului
se numeşte ofertă. Răspunsul afirmativ al celeilalte părţi se
numeşte acceptare.
Acordul de voinţă între prezenţi presupune un schimb
succesiv de voinţe, de oferte şi acceptări, până în momentul în care
părţile consimt asupra tuturor problemelor legate de contract.
Schimbul direct între oferte şi acceptări nu este posibil decât
dacă părţile sunt fiziceşte în acelaşi loc şi în acelaşi moment.

3
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 73
37
Spunem, în această ipoteză că părţile sunt prezente şi-şi exprimă
voinţele sub formă de ofertă şi acceptare. Contractul va fi perfect
în momentul în care părţile au căzut de acord asupra elementelor
esenţiale ale contractului.
II. Contracte între persoane depărtate (inter absentes).
Problema se pune când părţile nu sunt prezente fizic în acelaşi loc
şi în acelaşi moment, când manifestările de voinţă se transmit prin
corespondenţă. Sintagma "persoane depărtate", este utilizată de
lege (art. 35 - 39 Cod. com. ).
Pentru înţelegerea formulei "persoane depărtate" pot fi
folosite mai multe criterii .
Dacă avem în vedere noţiunea de spaţiu înţelegem să
cuprindem atât persoanele neprezente care se află la distanţă
spaţială, în localităţi diferite, cât şi persoanele care deşi se află în
aceeaşi localitate nu-şi comunică declaraţiile direct, una în
prezenţa celeilalte, ci folosesc telefonul. După criteriul spaţiu,
ambele variante indică faptul că manifestarea de voinţă se exprimă
între persoane depărtate.
Dacă avem în vedere noţiunea timp este necesar ca între cele
două manifestări de voinţă să existe un interval de timp, ca să se
aplice regulile înscrise în art. 35 Cod com. În acest caz convenţiile
prin telefon trebuie să fie socotite între persoane prezente deoarece
telefonul, mijlocul tehnic transmite manifestarea de voinţă
imediat, realizându-se o comunicare ca între persoane prezente.
Doctrina1 a arătat că pentru înţelegerea expresiei "persoane
depărtate", trebuie îmbinate ambele criterii. În acest caz vor fi
excluse de sub aplicarea art. 35 Cod comercial contractele ce se
încheie în prezenţa fizică a părţilor în acelaşi loc în spaţiu, şi fără a
se scurge un interval de timp între momentul în care declaraţia de
voinţă a fost emisă şi acela în care ajunge la cealaltă parte. Ceea ce
apare determinant pentru calificarea situaţiei juridice este existenţa

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 25
38
unui interval de timp pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să
străbată spaţiul pentru a ajunge la cealaltă parte1.
În consecinţă, prin prisma ideii de contemporaneitate care se
desprinde din cele două criterii, spaţiul şi timpul, contractele prin
telefon vor fi socotite contracte între absenţi2.
B. Oferta şi acceptarea ca manifestări de voinţă distincte.
I. Oferta. Este o manifestare de voinţă prin care se exprimă o
propunere de a contracta adresată unei persoane sau publicului3.
Pentru a fi operantă oferta trebuie să se exteriorizeze într-o
declaraţie de voinţă. Ea trebuie să fie exprimată, reală, serioasă,
conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere
juridic.
O ofertă „jocandi cauza” sau din curtoazie nu poate produce
efecte. De asemenea, oferta trebuie să fie fermă, neechivocă,
precisă şi completă. Deci, nu vor fi socotite oferte cererile de
informare şi cererile de ofertă.
Oferta trebuie să se materializeze într-un act pozitiv:
scrisoare, telegramă, fax, notă telefonică, expunere de mărfuri.
Când legea cere pentru existenţa sau pentru proba unui act juridic
o anumită formă şi oferta trebuie să îmbrace aceeaşi formă.
Oferta trebuie adresată unei persoane sau publicului. Ori de
câte ori propunerea ajunge la o altă persoană contractul nu se
încheie dacă avem de a face cu un contract intuitu personae. Când
partenerul nu prezintă importanţă oferta poate fi trimisă oricui,
ofertantul obligându-se faţă de orice persoană ce se va prezenta.
II. Acceptarea. Trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 25
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 25
3
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994,p. 26
39
- să fie o declaraţie expresă de voinţă, neîndoielnică, cu
intenţia de a se obliga.
- să consimtă toate obligaţiile puse de ofertant, deci să
coincidă cu oferta.
Dacă acceptantul înţelege să modifice condiţiile ofertei
punând noi condiţii, aceasta reprezintă un refuz al ofertei şi
exprimă o nouă ofertă. Deci, rolurile se inversează. Ca să fie
considerată o nouă ofertă, propunerea trebuie să îndeplinească
toate condiţiile unei oferte.
- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai
aceasta o poate accepta.
- acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi fost
revocată, să fi devenit caducă.
III. Acceptarea expresă şi tacită. Nici o regulă nu impune
forma scrisă a acceptării. Avem de a face cu o aplicare a
principiului că în materie comercială este admis orice mijloc de
probă. În practică, de obicei acceptarea se face în scris.
Art. 36 Cod comercial prevede şi alte forme de acceptare,
constând dintr-o faptă evidentă. De exemplu: începerea executării
contractului.
Se discută de asemenea dacă tăcerea poate fi socotită
acceptare. Răspunsul este negativ. Tăcerea nu semnifică
acceptare1.
Jurisprudenţa a acceptat în perioada interbelică ideea de
acceptare tacită. Între comercianţii aflaţi în relaţii curente de
afaceri, dacă o scrisoare referitoare la o operaţie în curs este lăsată
fără răspuns propunerea cuprinsă în acea scrisoare se consideră că
a fost acceptată de destinatar. Se mai admite că oferta făcută în
interesul exclusiv al destinatarului poate fi socotită acceptată când
destinatarul tace2.
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 30-31
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 31
40
Cu excepţia celor două ipoteze jurisprudenţa nu a mai admis
acceptarea tacită chiar dacă oferta a cuprins o clauză expresă în
acest sens.
IV. Durata ofertei şi acceptării. Oferta şi acceptarea sunt
considerate acte juridice unilaterale, limitate şi tranzitorii. Durata
lor rezultă din prevederile art. 37 Cod comercial: "până ce
contractul nu este perfect propunerea şi acceptarea sunt
revocabile". Acelaşi text impune părţii care-şi revocă manifestarea
de voinţă, după ce cealaltă parte a început executarea, obligaţia de
a despăgubi.
Ofertantul poate stabili un termen înăuntrul căruia
destinatarul să răspundă propunerii. Acest termen poate fi expres
sau tacit.
În lipsa termenului stabilit de ofertant acceptarea trebuie să
ajungă la cunoştinţa destinatarului în termenul necesar schimbului
"propunerii şi acceptării", după natura contractului. Deci instanţele
vor stabili durata concretă a timpului necesar de care vorbeşte
legea.
Acceptarea ajunsă peste termenul stabilit de ofertant este
valabilă cu condiţia ca ofertantul să încunoştinţeze pe acceptant
despre aceasta.
V. Caducitatea ofertei şi acceptării. Cele două manifestări de
voinţă devin caduce dacă autorii decedează înainte de perfectarea
contractului. Ele nu trec la moştenitori întrucât acestora li se
transmit drepturile şi obligaţiile existente în patrimoniul lui de
cujus în momentul decesului. Or, de vreme ce contractul nu s-a
perfectat nu există nici drepturi, nici obligaţii.
VI. Revocarea ofertei şi acceptării. Art. 37 Cod com.
prevede că revocarea este licită în contractele bilaterale până în
momentul în care acceptarea a ajuns la ofertant.
În contractele unilaterale ofertantul este legat de îndată ce
oferta ajunge la cunoştinţa destinatarului. Soluţia este aceeaşi şi în
ipoteza în care oricare dintre părţi s-a angajat să respecte un
termen.
41
Încălcarea unui astfel de angajament dă naştere unei obligaţii
de răspundere pentru daune, dar asta nu împiedică revocarea.
Revocarea produce efecte din momentul în care este emisă şi nu
din momentul în care este primită de partea căreia îi este destinată.
Dacă revocarea ajunge la cunoştinţa celeilalte părţi după ce
aceasta întreprinsese executarea contractului, atunci cel ce revocă
răspunde pentru daune. Deci acordând ambelor părţi dreptul la
revocare se impune simetric obligaţia corelativă de a despăgubi
daunele pricinuite celui ce a făcut executarea.
S-a pus problema1 care este temeiul desdăunării pentru
executarea înainte de primirea revocării. S-a spus că ofertantul a
violat buna credinţă ce trebuie să existe în afaceri şi obligaţia de a
menţine oferta în timp util acceptării. Ar fi vorba de o culpă
specifică, diferită de cea contractuală şi de cea delictuală. O culpă
făcută cu prilejul formării unui contract ce nu s-a perfectat încă.
S-a mai spus că dreptul ofertantului la despăgubiri se explică
prin aceea că revocarea acceptării ajunge la cunoştinţa ofertantului
după primirea acceptării, deci după ce a început justificat
executarea. Am fi în faţa unei culpe contractuale: deşi acceptantul
a trimis în timp util revocarea, înainte de perfectarea contractului,
n-a uzat însă de un mijloc mai rapid de comunicare pentru ca
revocarea să ajungă la ofertant înaintea acceptării.
S-a mai susţinut că este vorba de o culpă contractuală, de
încălcare a unui contract perfectat. Atât revocarea ofertei cât şi a
acceptării trebuie socotite acte unilaterale. Ele obligă pe autorul
lor fără a fi necesară cunoaşterea conţinutului de către destinatarul
respectiv.
Opiniem pentru această din urmă formulă juridică.
VII. Calculul daunelor ce rezultă din ofertă şi acceptare. În
această situaţie despăgubirile sunt diferite de acelea ce rezultă din
neexecutarea contractului. Nu este vorba de despăgubiri pentru

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 33
42
paguba suferită din neprimirea câştigului scontat dacă contractul s-
ar fi încheiat şi executat sau din nerealizarea câştigului dacă una
din părţi nu şi-ar fi executat obligaţia.
Daunele vor cuprinde alte elemente. Se va da dreptul la
despăgubiri echivalente cu aceea ce ar fi avut cel păgubit dacă
propunerea nu ar fi determinat în persoana sa încrederea că
contractul va fi perfectat. Deci, dauna suferită din cauza
neîncheierii contractului în care a crezut (cheltuielile cu
executarea sau cu începutul de executare, corespondenţa,
deplasările, cheltuielile pentru încheierea contractului, pierderile
suferite din refuzarea unor oferte favorabile, scăderile de preţuri ce
intervin ulterior).

Formarea contractului între persoane depărtate.


Conform art. 35 Cod com. acordul de voinţă se realizează în
momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de acceptarea celeilalte
părţi (acceptarea a ajuns la cunoştinţa propritorului).
Se pune problema de a şti când anume se întâlnesc oferta şi
acceptarea. Doctrina1 a oferit mai multe sisteme de a da răspuns
acestei probleme:
1. Sistemul emisiunii declaraţiei de voinţă - acordul de
voinţă s-a format de îndată ce destinatarul ofertei şi-a manifestat
acordul cu oferta propusă, chiar dacă nu a comunicat acceptarea sa
ofertantului.
2. Sistemul expedierii acceptării - momentul încheierii
contractului este momentul în care acceptantul a expediat
răspunsul său afirmativ, prin scrisoare sau telegramă, chiar dacă
acesta nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
3. Sistemul informării - momentul încheierii contractului
este acela în care ofertantul a luat efectiv la cunoştinţă despre
acceptare.

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 37
43
4. Sistemul recepţiei acceptării - momentul încheierii
contractului este cel în care răspunsul acceptantului a ajuns la
ofertant chiar dacă el nu a luat la cunoştinţă despre aceasta.
Dreptul comercial român impune deci, aşa cum se indică în
art. 35 Cod com. sistemul informării, adică sistemul cunoaşterii
efective a acceptării. Implicit, se resping celelalte sisteme propuse.
Sistemul român prezintă totuşi nişte inconveniente practice.
Ofertantul a putut să primească documentul constatator al
acceptării, dar va fi dificil să se stabilească faptul luării la
cunoştinţă despre conţinutul său. Este greu de dovedit dacă
ofertantul a luat la cunoştinţă despre acceptare.
Instanţele vor stabili în concret cum se face dovada şi dacă
această dovadă este făcută, în fiecare caz în parte.
Excepţii de la sistemul informaţiei.
Art. 36 Cod com. prevede că atunci când ofertantul cere
executarea imediată a contractului şi un răspuns prealabil de
acceptare nu este cerut şi nici necesar, prin natura contractului,
atunci contractul este perfect, îndată ce partea cealaltă a întreprins
ceva în executarea lui. Deci sunt necesare trei condiţii:
- ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului;
- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil;
- acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului.
Este necesar ca aceste condiţii să fie îndeplinite cumulativ?
Există puncte de vedere care consideră că cele trei condiţii
trebuiesc îndeplinite cumulativ1. Este punctul de vedere majoritar.
Alţii, socotesc că oricare dintre cele trei condiţii pot să
opereze şi distinct. Existenţa uneia dintre condiţii este suficientă
pentru a se considera contractul încheiat. Acest sistem, bazat pe
ultima opinie, facilitează încheierea contractului însă sacrifică
interesele ofertantului2.
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 38
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 40
44
Separat de asta art. 38 Cod com. precizează că în contractele
unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la
cunoştinţa celeilalte părţi căreia îi este făcută.
Pe de o parte se spune că oferta este irevocabilă, de vreme ce
a ajuns la destinaţie. Ofertantul nu o mai poate retrage sub
sancţiunea daunelor1.
Pe de altă parte, se afirmă că un contract unilateral se
perfectează când destinatarul ia la cunoştinţă despre existenţa
propunerii2. Este opinia împărtăşită de majoritate. Câtă vreme
numai o parte se obligă acceptarea este subînţeleasă, astfel că nu
mai este nici o raţiune să se aştepte răspunsul celeilalte părţi.
Adeziunea destinatarului este prezumată deoarece el are numai
avantaje.
Sistemele moderne de comunicaţie creează mari posibilităţi
de stabilirea legăturilor contractuale între persoane aflate la mare
distanţă. Particularităţile lor tehnice pun noi probleme în legătură
cu aceste relaţii contractuale.
Prin acte normative noi (OG nr. 130/31. 08. 2000, M. Of. nr.
431/2. 09. 2000, aprobată prin L. nr. 51/21. 01. 2003, M. Of. nr.
57/31. 01. 2003, privind regimul juridic al contractelor la distanţă)
se fac precizări ce vizează încheierea şi executarea contractelor la
distanţă între comercianţi.
Aceste precizări normative nu modifică însă esenţa schemei
juridice expuse de noi mai sus. Principiile enunţate se adaptează
condiţiilor create de tehnicile noi de comunicare la distanţă.
Potrivit prevederilor OG nr. 130/2000 – contractul la
distanţă este contractul încheiat între un comerciant şi un
consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 40
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 40

45
comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte şi la încheierea
contractului, una sau mai multe tehnici de comunicaţie la distanţă3.
Consumatorul trebuie să fie informat în legătură cu
identitatea comerciantului; caracteristicile produselor şi serviciilor;
preţul; modalitatea de livrare şi de plată; perioada de valabilitate a
ofertei; dreptul la denun ţare a contractului.
Contractul la distanţă de consideră încheiat în momentul
primirii mesajului de confirmare de către consumator, referitor la
comanda sa, dacă părţile nu au convenit altfel. (art. 5 din OG nr.
130/2000), este o derogare de la prevederile art. 35 Cod com.
Potrivit art. 7 din OG nr. 130/2000, consumatorul are dreptul
de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile
lucrătoare de la primirea produsului, respectiv de la încheierea
contractului în cazul prestărilor de servicii, fără a invoca vreun
motiv şi fără a suporta penalităţi.

Importanţa determinării momentului şi locului


formării contractului.
De acest moment se leagă elemente juridice esenţiale.
- în acest moment se stabileşte dacă părţile au sau nu
capacitatea de a contracta;
- în acest moment se ştie dacă o parte a contractului este sau
nu în faliment;
- în acel moment se poate aprecia dacă consimţământul este
viciat sau nu;
- din acest moment se apreciază cine suportă riscurile
contractului;
- în raport de acest moment se stabileşte legea aplicabilă
contractului dacă părţile sunt sub regimuri juridice diferite;
- acest moment indică momentul până când se poate revoca
oferta sau acceptarea;
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 415.

46
- în raport de locul încheierii contractului se stabileşte legea
care indică forma actului, instanţa competentă.
- în cazul acţiunii pauliene, creditorii nu pot ataca contractul
pentru fraudarea drepturilor decât dacă fac dovada că au un drept
anterior încheierii contractului;
- în materie de faliment în raport de acest moment se
stabileşte perioada suspectă1.

SECŢIUNEA IV

Probleme juridice privind condiţiile de valabilitate ale


contractului comercial

Ca orice contract şi contractul comercial presupune patru


condiţii esenţiale: consimţământul, capacitatea, obiectul, şi cauza.
În domeniu se aplică regulile de drept comun. Însă practica a
relevat unele interpretări care evidenţiază particularităţile
obligaţiilor comerciale şi tendinţele actuale ale activităţii
comerciale.

Consimţământul.
Părţile pot să-şi exprime consimţământul scris sau oral, iar
dovada consimţământului poate fi făcută prin orice mijloc de
probă. Instanţele recunosc valabilitatea contractelor încheiate oral
şi le impun executarea2.
Excepţie fac contractele solemne.
Consimţământul prin adeziune. Teoria şi practica recunosc
valabilitatea contractelor de adeziune. Adeziunea presupune oferte

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comeriale, Buc. 1994, p. 41
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 110
47
ce conţin condiţiile de afaceri ale ofertantului astfel încât
acceptantului îi rămâne doar să adere la condiţiile prestabilite.
Pentru ca acest consimţământ să fie valabil trebuie ca
acceptantul să le fi cunoscut în momentul acceptării chiar dacă nu
le-a putut negocia datorită poziţiei inegale în care a consimţit.
Documentul constatator al contractului trebuie să cuprindă ca
parte integrantă extras de pe condiţiile generale de contractare ori
să facă referire explicită la acestea. Condiţiile generale trebuie să
fie prezentate acceptantului într-o manieră astfel încât să nu treacă
neobservate. Se socoteşte că nu îndeplinesc această cerinţă
condiţiile generale scrise pe spatele unei document care a fost
semnat numai pe faţă sau cele imprimate cu caractere de necitit.
Clauzele scrise cu mâna prevalează asupra celor tipărite1.
Este necesar să se asigure condiţii de aderare normale
consumatorului care acceptă contractele tip. Legislaţia românească
nu prevede norme care, prezumând inferioritatea consumatorului,
victimă a publicităţii ispititoare, să ofere posibilităţi acestuia
pentru a consimţi în deplină cunoştinţă de cauză.
Simulaţia. Părţile pot să ascundă faţă de terţi adevărata lor
voinţă întocmind un act secret înlăturând cu totul sau în parte actul
aparent. Simulaţia este permisă dacă nu are ca scop fraudarea legii
sau lezarea intereselor unor persoane ocrotite de lege.
Actul secret produce efecte valabile între părţi. Actul secret
nu este însă opozabil terţilor. Totuşi terţii pot invoca în favoarea
lor actul secret făcând dovada acestuia. Dacă există concurs de
interese între terţi, invocându-se atât actul secret cât şi actul
aparent, se ia în considerare aparent2.
Consimţământul neviciat. Art. 953 Cod civ. prevede ca vicii
de consimţământ eroarea, dolul şi violenţa.
1
A se vedea practica citată de I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în
teoria şi practica dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti
1997, p.127
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 128
48
În dreptul comercial s-au pus probleme în legătură cu modul
în care consimţământul mandatarului afectează voinţa
mandantelui, deoarece majoritatea actelor comerciale sunt făcute
prin reprezentare.
Practica a decis că voinţa mandatarului produce efecte
directe asupra voinţei mandantelui şi că dreptul de a invoca viciul
aparţine numai victimei (mandantelui)1.
Separat de asta, în materie comercială au fost considerate
manopere dolosive promisiunile imposibil de îndeplinit. De
asemenea, s-a stabilit că atunci când autorul pretinsului dol a fost
el însuşi în eroare nu există viciu de consimţământ. Nu este
socotită violenţă morală presiunea conjuncturii economice deşi se
discută dacă dependenţa economică şi starea de necesitate nu sunt
indicii ale unei astfel de violenţe2.

Capacitatea.
Pot fi subiecţi în contractul comercial: consumatorii,
persoane fizice sau juridice; necomercianţii şi comercianţii.
Necomercianţii care întâmplător fac acte de comerţ nu pot fi
consideraţi comercianţi. Totuşi ei vot fi supuşi legii comerciale
(art. 56 Cod com. ).
Comercianţii pot participa în contracte comerciale atât în
calitatea lor proprie cât şi în calitate de consumatori. În această
ipoteză este suficient ca pentru una dintre părţi contractul să fie
comercial, ca acestuia să i se aplice regulile obligaţiilor comerciale
(cu excepţia principiului solidarităţii).
Necomercianţii, persoane fizice, pot încheia în calitate de
consumatori orice contracte comerciale chiar dacă nu au vârsta de
14 ani. Aceştia din urmă fac astfel de acte valabile când ele
privesc activităţi uzuale cotidiene.
1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, 131
2
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 132
49
În contractele comerciale o bună parte din subiecţi sunt
persoane juridice. Capacitatea lor de folosinţă este guvernată de
principiul specialităţii. Ele nu pot contracta obligaţii decât în
vederea realizării scopului şi destinaţiei pentru care au fost
înfiinţate (art. 34 din Decret nr. 31/1954).
Această limitare trebuie interpretată cu flexibilitate: nu orice
contract încheiat cu depăşirea obiectului de activitate este nul
pentru că deseori redactarea actului constitutiv este imperfectă.
Deseori legea permite validarea actelor de comerţ care exced
limitelor operaţiilor comerţului pe care-l exercită societatea, ca să
fie ocrotite interesele terţilor. În acest context sancţiunea nulităţii
absolute ar fi contraproductivă şi excesivă.
În doctrină se discută, chiar, dacă acest principiu este
potrivit specificului activităţii comerciale moderne. Există tendinţe
de a nesocoti acest principiu şi de a indica obiectul de activitate al
comercianţilor persoane juridice numai în sens generic,
aproximativ, pentru a le permite să se adapteze uşor nevoilor
pieţii.
Persoanele juridice îşi exercită capacitatea numai prin
reprezentanţi. Actele juridice efectuate de organele persoane
juridice, sunt socotite ca fiind actele persoanei însăşi. Practica a
considerat că actul subscris de delegatul organului de conducere în
limita mandatului său este actul persoanei juridice1.
Asociaţiile persoane juridice, fără scop lucrativ vor putea
constitui societăţi comerciale ce duc la realizarea scopului
principal al asociaţiei. Fundaţiile nu au această posibilitate.
Toate celelalte persoane juridice ce nu au calitatea de
comerciant pot încheia orice contract comercial care este destinat
realizării scopului pentru care au fost înfiinţate (art. 34 din Decret
nr. 31/1954).

1
S. C. 5075/1993 a Judecătoriei Alba Iulia, citată de I. Turcu, Contracte
comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului contractelor comerciale
speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 135
50
Obiectul contractului comercial.
Principiul de drept comun este că obiectul contractului
trebuie să fie determinat atât în privinţa prestaţiei cât şi în privinţa
preţului. Însă, conform Convenţiei Naţiunilor Unite privind
vânzarea internaţională de mărfuri, la care România a aderat (L.
nr. 24/1991), este posibil ca preţul să nu fie determinat.
Determinarea obiectului trebuie să fie făcută în momentul
încheierii contractului sau cel mai târziu până în momentul când
trebuie plătit preţul.
Prestaţia constă de cele mai multe în livrarea unui bun,
prestarea unui serviciu ori într-o abţinere. Prestaţia nu trebuie să
existe în momentul încheierii contractului deoarece bunurile
viitoare pot fi obiect al obligaţiei. În acest caz obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil în privinţa naturii şi a calităţii.
De obicei determinarea se realizează prin referire la un
standard naţional sau străin. Determinarea trebuie să fie precisă cu
toate caracteristicile specifice în cazul unor produse tehnice
complexe.
Când se contractează un bun generic fără să se indice
caracterele specifice debitorul poate livra o marfă de calitate
mijlocie. De obicei se utilizează eşantioane de referinţă.
Părţile contractului trebuie să manifeste prudenţă în
prezentarea calităţilor prestaţiei. Orice indicaţie falsă poate
justifica acţiune în daune din partea victimei erorii provocate în
acest mod.
Când obiectul este determinabil trebuie să se menţioneze
criteriul obiectiv după care se realizează determinarea.
Determinarea preţului. Preţul este suma pe care un partener
contractual o plăteşte cocontractantului. Preţul poate fi plătit şi în
natură.
El este determinat când se exprimă într-o sumă precisă. Este
determinabil dacă se raportează la elemente obiective indicate de
contract.
Preţul poate fi determinat după cum urmează:
51
- prin fixarea lui de către un expert indicat de părţi sau
stabilit de instanţă la cererea părţilor;
- prin indicarea unui minim şi a unui maxim o dată cu
indicarea unităţii de măsură şi a preţului unitar;
- prin raportare la un element de referinţă serios, precis şi
obiectiv (preţul unei pieţe determinate, preţul mediu practicat de
firme concurente indicate, etc. )
- prin referire la preţul adevărat ce se stabileşte după listele
bursei sau după mercurialele locului încheierii contractului (art. 40
Cod. com. );
- prin raportarea la costuri;
- prin stabilirea unui preţ indexat, indicele de referinţă, fiind
obiectiv calculabil.
Părţile au deplină libertate în a fixa preţul. Trebuie să evite
practicile de dumping, eludarea obligaţiilor fiscale, abuzul de
poziţie dominantă, acordurile interzise anticoncurenţiale.
Preţul poate fi stabilit chiar prin act normativ.
Nedeterminarea prestaţiei atrage nulitatea absolută a
contractului. Instanţa nu poate impune părţilor o metodă de
determinare a preţului, trebuind să constate nulitatea. Părţile nu
pot confirma această nulitate1.
Obiectul trebuie să fie real, adică trebuie să existe2.
Prestaţia nu există dacă a fost golită de conţinut printr-o
clauză de exonerare de orice răspundere precum:
- clauză ce interzice rezilierea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor;
- clauză de negarantare a validităţii unui brevet;
- clauză prin care se exclude dreptul la despăgubire a
asiguratului;3
1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 124
2
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Buc. 1975, p. 300-301
3
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 143
52
Prestaţia nu există când lucrul a pierit înainte de încheierea
contractului.
Tot inexistentă este prestaţia a cărui executare este
imposibilă.
Preţul este inexistent când este fictiv sau derizoriu. Este
fictiv când este considerat ca neexigibil de către vânzător şi este
derizoriu când este vădit inferior valorii prestaţiei.
Obiectul licit. Această condiţie se înţelege după cum
urmează:
- obiectul să nu fie interzis sau supus unor reglementări
restrictive1. Nu pot forma obiect al contractelor comerciale
prestaţiile care se referă la activităţi interzise în comerţ2.
Sunt scoase din circuitul civil lucrurile nesusceptibile de
apropiere (aerul, apa mării şi râurilor), precum şi bunurile aflate în
domeniul public. Sunt socotite în afara comerţului corpul omenesc
şi organele prelevate din corp. Sunt supuse unor reglementări
restrictive de circulaţie bunurile ce constituie monopol de stat, cele
periculoase (arme, muniţii, materiale explozive), stupefiantele,
produsele toxice şi poluante, obiectele de cult şi cele aparţinând
patrimoniului istoric şi cultural naţional.
- este permisă vânzarea bunurilor viitoare. O bună parte din
contractele comerciale au ca obiect bunuri viitoare, ce urmează a
se produce. Este permisă de asemenea comercializarea drepturilor
viitoare şi chiar a drepturilor eventuale.
- este permisă vânzarea bunului altuia. O asemenea
operaţiune este valabilă atât pentru bunurile determinate în gen cât
şi pentru bunurile determinate individual. În această ultimă ipoteză
obligaţia debitorului presupune sarcina de a dobândi până la
scadenţă proprietatea acelui bun. Contractul este nul când are ca

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 143
2
Anexa 1 din H. G. 201/1990, M. O. 149/27. 12. 1990, modificat prin L.
12/1991, H. G. 464/1991 şi H. G. 804/1991.
53
obiect un bun al altuia şi consemnează obligaţia de transfer
imediat al proprietăţii1.

Cauza în contractul comercial.


În domeniu se aplică principiul înscris în art. 967 al. 2 Cod
civil după care cauza este prezumată până la proba contrară.
Absenţa cauzei presupune că în sarcina cocontractantului nu este
prevăzută nici o contraprestaţie.
Existenţa or absenţa cauzei se determină de către judecător
în mod obiectiv independent de utilitatea reală, concretă pentru
creditor a acelei prestaţii. Absenţa cauzei atrage nulitatea relativă a
contractului2.
Cauza trebuie să fie licită. Este ilicită cauza interzisă de lege
ori contrară ordinii publice sau bunelor moravuri. Cauza ilicită
duce la nulitate absolută.
Cauza este ilicită dacă contractul s-a încheiat nesocotindu-se
interdicţiile legale, un angajament contractual anterior sau o
hotărâre judecătorească definitivă şi executorie. Este socotită
ilicită şi cauza în contractul încheiat pentru coruperea unui
funcţionar public sau comercial.
Cauza nu trebuie să fie falsă. Cauza este falsă când una
dintre părţile contractului s-a înşelat asupra motivului pentru care
şi-a asumat obligaţia.
În raporturile comerciale există obligaţii în care nu i se
acordă semnificaţie juridică deşi ea există. Acest fenomen se
întâlneşte în raporturile juridice ce rezultă din emisiunea şi
circulaţia titlurilor de credit3. De asemenea, părţile pot stipula
expres caracterul abstract al obligaţiilor asumate.

1
I. Turcu, Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 146.
2
I. Turcu,Contracte comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Vol. I, Bucureşti 1997, p. 147
3
V. Luha, Titluri de credit. Cambia. Buc. 1998, p. 46.
54
Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Georgescu, I. L., Drept comercial român. Teoria generală a
obligaţiilor comeriale, Bucureşti, 1994
3. Luha, V., Titluri de credit. Cambia. Bucureşti, 1998
4. Pop, A., Beleiu, Gh., Drept civil. Partea generală,
Bucureşti, 1975
5. Turcu, I., Contracte comerciale, Introducere în teoria şi
practica dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. I,
Bucureşti, 1997
6. Stătescu, C., Bârsan, C., Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor. Bucureşti, 1981
CAPITOLUL IV

EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Precizări.
Orice raport obligaţional indiferent de izvorul său dă dreptul
creditorului de a pretinde debitorului să dea, să facă sau să nu facă
ceva. Regulile de executare a obligaţiilor civile se aplică şi
obligaţiilor comerciale. Asta nu înseamnă că acestea din urmă nu-
şi au particularităţile lor, fapt ce explică motivul pentru care
doctrina le priveşte ca o instituţie juridică distinctă.
De cele mai multe ori, obligaţiile comerciale îşi ca izvor
contractul. Din acest motiv şi legea comercială1 stabileşte norme
speciale numai la cu privire la contractele comerciale, celelalte
obligaţii fiind supuse regulilor de drept comun (art. 1 Cod com. ).
1
Când folosim acest termen avem în vedere toate reglementările cu specific
comercial.
55
Acest capitol examinează tocmai specificul executării
obligaţiilor comerciale, insistând cu precădere asupra obligaţiilor
ce izvorăsc dintr-un contract comercial.

SECŢIUNEA I

Principiile executării contractelor comerciale

Executarea cu bună-credinţă a obligaţiilor.


Art. 970 C. civ. prevede că "convenţiile trebuie executate cu
bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-
însele dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligaţiei, după natura sa". Acest principiu general primeşte unele
nuanţări în dreptul comercial.
Executarea cu bună-credinţă implică respectarea de fiecare
contractant a unei obligaţii de loialitate şi a unei datorii de
cooperare1.
Obligaţia de loialitate presupune ca debitorul să-şi execute
cu fidelitate angajamentul asumat oricare ar fi dificultăţile
întâmpinate în cursul executării şi să se abţină de la săvârşirea de
manopere de inducere în eroare a partenerului său. Şi creditorul
trebuie să se comporte loaial faţă de debitorul său încât să evite
provocarea de cheltuieli inutile debitorului. Sancţiunea încălcării
acestor sarcini diferă în raport de împrejurările concrete.
Partenerul vinovat nu va putea obţine executarea propriilor sale
pretenţii în cazul în care solicită rezoluţiunea contractului sau
daune interese.

1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p. 33
56
Datoria de cooperare implică sarcina de a informa şi sfătui
pe partener la încheierea contractului şi pe parcursul executării
acestuia precum şi obligaţia de a-i facilita executarea.
Părţile îşi respectă îndatorirea de cooperare dacă îşi execută
propriile obligaţii, dacă se informează reciproc asupra oricărui
situaţii susceptibile de a compromite executarea, dacă se
atenţionează asupra tuturor viciilor aparente ale prestaţiilor ce şi
le-au făcut, dacă reduc la minimum consecinţele păgubitoare ce
apar în timpul executării şi dacă se abţin de la a profita de o
împrejurare neaşteptată pentru a surprinde pe partener.
Aceste reguli sunt statornicite de jurisprudenţă şi au ca scop
să stabilească şi să menţină un climat de afaceri care să sporească
eficienţa operaţiunilor şi încrederea între părţi1.
Părţile sunt obligate să urmărească consecvent modul în care
se execută contractul încât să poată formula rezerve fără echivoc
de îndată ce apare un motiv care ar putea justifica ca una dintre ele
să se plângă de modul în care cealaltă îşi îndeplineşte sarcinile. O
astfel de conduită are ca rezultat o mai mare siguranţă a
operaţiunilor şi mai multă certitudine în mediul de afaceri.
O interpretare specială a acestui principiu în dreptul
comercial o regăsim în clauza solve et repete (plăteşte şi cere
înapoi ceea ce ţi se cuvine).
Sub dublul ei aspect, practic şi juridic, clauza constă în aceea
că debitorul nu poate pune în mişcare o acţiune rezolutorie sau
opune excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei celeilalte
părţi, mai înainte de a fi plătit integral preţul, sau de a fi îndeplinit
prestaţia la care era obligat prin contract2.
Clauza presupune unele reguli statornicite în practică pentru
a nu o transforma într-un privilegiu imens al uneia dintre părţi,
punând-o pe cealaltă la discreţia sa. Astfel:
1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p.34 - 35
2
I. L. Georgescu. Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale, Buc. 1994, p. 59
57
- pentru ca o parte să o poată invoca este indispensabil ca
aceasta să-şi fi executat propria-i prestaţie. Avem de a face cu o
aplicare completă a principiului "in adimpleti non est adimplete".
- neexecutarea de către partea care se prevalează de existenţa
clauzei solve et repete, invocată ca obstacol la plata prealabilă,
trebuie să fie evidentă, să nu fie şicanatorie şi de rea-credinţă şi pe
cât posibil întemeiată pe mijloace probatorii de grabnică soluţiune.
- prin înserarea clauzei obligaţia nu a devenit abstractă.
Discuţii asupra fondului litigiului şi în consecinţă asupra clauzei
este permisă însă numai după efectuarea plăţii.
- clauza nu poate fi invocată din oficiu pentru că ea izvorăşte
din contract şi are valoare convenţională.
- instanţa trebuie să o interpreteze restrictiv. Ea nu poate
avea prioritate faţă de excepţiile de nulitatea sau anulabilitatea
contractului. Dacă se invocă astfel de excepţii ele trebuiesc
judecate şi, dacă se admit, clauza rămâne fără eficienţă.1

Executarea în natură a obligaţiilor


Art. 1100 C. civ. prevede că „creditorul nu poate fi silit a
primi alt lucru decât acela ce i se datorează chiar dacă valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau mai mare". Şi contractele comerciale
se încheie în vederea executării în natură a obligaţiilor asumate.
Asta înseamnă că obligaţia se execută astfel cum a fost asumată de
debitor şi nu poate fi înlocuită, fără acordul creditorului, cu nici o
altă prestaţie. Executarea în natură se realizează voluntar de către
debitor sau silit, prin intervenţia statului, la cererea creditorului.
Executarea voluntară a obligaţiilor se realizează prin plată.
Plata este supusă regulilor înscrise în art. 1092 - 1121 C. civ.
Executarea contractului presupune realizarea obiectului
acestuia aşa cum el a fost avut în vedere de părţi la momentul
formării acordului lor de voinţă. Debitorul nu va putea înlocui cu o

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale, Bucureşti, 1994, p. 61
58
altă prestaţie obiectul contractului; o înlocuire devine posibilă
numai cu acordul creditorului. Astfel, executarea în natură a
obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat
debitorul, iar nu plata unui echivalent.
De cele mai multe ori executarea obligaţiei se face în mod
voluntar de către debitor prin plată. Conceptul de plată
desemnează aducerea la îndeplinire a oricărei prestaţii liberatorii,
indiferent de obiectul ei.
Plata se face de către debitorul însuşi (numit solvens), dar
poate fi efectuată şi de către un codebitor solidar, de către un
fidejusor sau de orice alt garant al debitorului, precum şi de către o
altă persoană care este interesată în stingerea datoriei.
În mod normal, cel care primeşte plata este creditorul
(accipiens) sau mandatarul acestuia. Art. 1096 Cod civil român
prevede că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului
sau acelui ce este autorizat de justiţie sau de lege a primi pentru
dânsul. Plata făcută unei persoane lipsită de împuternicire este
neregulată şi nu este liberatorie pentru datornic.
Orice obligaţie comercială trebuie să fie executată în locul
arătat prin contract (art. 59 Cod comercial şi art. 1104 Cod civil).
Aşadar, în armonie cu principiul liberalităţii convenţiilor, locul
executării obligaţiilor contractuale asumate este determinat de
părţi.
Dacă părţile au omis să determine printr-o clauză
contractuală locul plăţii, art. 59 Cod comercial prevede două
soluţii:
a) Aducerea la îndeplinire a prestaţiei trebuie să se facă la
locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor
contractante. Această soluţie constituie o veritabilă regulă în
această privinţă. Tot art. 59 Cod comercial completează această
soluţie, în sensul că dacă nici natura operaţiunii, nici intenţia
comună a părţilor nu este suficient de relevantă, contractul trebuie
să fie executat, în principiu, la sediul pe care îl avea în momentul
perfectării lui partea care s-a obligat (plată cherabilă).
59
b) Dacă urmează a se preda un bun determinat, care după
cunoştinţa părţilor se găsea într-o altă parte în momentul formării
contractului, numai atunci predarea se va face în acel loc (art. 59
alin. 3 Cod comercial). După cum se poate observa, această soluţie
are un domeniu de aplicare strict limitat şi comportă îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
- obiectul obligaţiei să fie un bun cert, iar nu un bun de gen;
- lucru să se afle în alt loc decât sediul ori reşedinţa
debitorului;
- părţile să nu fi avut cunoştinţă despre aceasta;
- părţile să nu fi convenit altfel printr-o clauză contractuală.
Plata rămâne cherabilă şi în cazul obligaţiilor vizate de art.
59 al. 3 Cod comercial, chiar dacă cerinţele de mai sus nu sunt
îndeplinite în totalitate.

Executarea silită.
Creditorul poate obţine executarea forţată a obligaţiei
debitorului, a prestaţiei pe care a dorit-o la încheierea contractului.
Execuţia silită este totdeauna posibilă când plata se referă la o
sumă de bani şi este imposibilă în cazul obligaţiilor intuitu
personae când debitorul refuză sub orice formă executarea
obligaţiei.
Când prestaţia constă în predarea unui bun individual
determinat, execuţia în natură este posibilă numai dacă bunul se
află în posesia debitorului. Când plata priveşte bunuri generice,
creditorul prin executor poate obţine individualizarea şi primirea
bunurilor ce i se cuvin.
a) Cumpărătorul poate şi el dacă vânzătorul nu-i predă la
termen marfa să o procure de la un terţ.
Art. 68 al. 3 Cod com. reglementează procedura cumpărării
în cont pentru ipoteza în care debitorul nu posedă bunuri de genul
celor contractante. Creditorul este îndreptăţit să cumpere bunurile
de la alţii pe cheltuiala (pe contul) debitorului. Această executare
coactivă fiind o măsură derogatorie de la dreptul comun şi ca atare
60
de strictă interpretare nu se justifică în cazul în care vânzătorul a
livrat marfă cu defecte, deoarece cumpărătorul dispune de alte
mijloace specifice. Tot astfel în caz de diferenţă cantitativă
importantă, minusul poate fi acoperit cu marfă de înlocuire
procurată prin executare coactivă. Dacă preţul noii operaţiuni este
superior preţului contractat iniţial, diferenţa poate fi recuperată de
la primul vânzător1.
Obligaţia de a face poate fi executată silit în natură.
Creditorul, cu autorizarea prealabilă a judecătorului poate
îndeplini această sarcină pe cheltuiala debitorului.
Obligaţia de a nu face poate fi executată silit în natură.
Creditorul poate obţine autorizarea judecătorului de a distruge el
însuşi sau prin executor ceea ce debitorul a făcut încălcându-şi
obligaţia.
Obligaţiile de a face şi de a nu face, inclusiv cele intuitu
personae pot fi executate silit prin obligarea debitorilor de către
judecător la plata de daune cominatorii. Nu este posibil să se
acorde daune cominatorii când obligaţia nu mai poate fi executată
în natură şi când există posibilitatea executării silite în natură prin
alte mijloace.
Daunele cominatorii constau într-o sumă de bani pe care le
stabileşte judecătorul şi la care este obligat debitorul pentru fiecare
zi întârziere în îndeplinirea sarcinii. Debitorul sub presiunea plăţii
acestor sume va fi nevoit să-şi execute obligaţia. Daunele
cominatorii pot fi transformate în daune compensatorii pentru
repararea pagubei cauzate prin întârzierea executării.
b) În art. 68 al. 1 Cod com. se precizează că atunci "când
cumpărătorul unui lucru mişcător nu-şi îndeplineşte obligaţia sa,
vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut la o casă
acreditată de comerţ, pe socoteala şi cheltuielile cumpărătorului,
sau de a-l vinde".

1
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, vol. II,
Buc. 1987, p. 163.
61
Este o reglementare distinctă de drept comercial ce are în
vedere două ipoteze (când creditorul nu primeşte plata).
1. Consemnaţiunea plăţii şi
2. Vânzarea în cont sau executarea coactivă.
Vânzătorul recurge la această procedură când a încasat
preţul ori este sigur că-l poate încasa uşor la scadenţă. Procedura
este facultativă, vânzătorul putând opta şi pentru alte variante
recunoscute de lege în avantajul său. Procedura este avantajoasă
pentru că are un caracter privat, este la îndemâna vânzătorului şi
este simplă. Este suficientă înştiinţarea prealabilă a vânzătorului.
Practica a stabilit că vânzătorul trebuie să opteze într-un termen
potrivit la procedură încât să nu abuzeze prin întârziere1.
c) Legea 58/1934 privind cambia şi biletul la ordin a
reglementat un alt caz particular de executare prin ofertă reală a
obligaţiei debitorului. Dacă titlul nu este prezentat la plată în
termenul fixat, debitorul are dreptul de a consemna suma în
depozit la o instituţie financiară ce primeşte astfel de sume, pe
cheltuiala şi riscul posesorului, recipisa depunându-se la instanţă.

Principiul libertăţii contractuale.


Este un principiu specific dreptului civil. Persoanele pot
încheia orice contract, cu orice partener, cu toate clauzele ce le
convin. Singurele limitări sunt ordinea publică şi bunele
moravuri2.
Acest principiu este valabil şi în dreptul comercial. De aici
deducem unele consecinţe pentru raporturile contractuale la care
participă comercianţii, nuanţări specifice acestor raporturi.
1. Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea
contractului. Părţile au mai puţine condiţii de formă pentru
încheierea contractelor comerciale. În cea mai mare parte
1
A se vedea practica citată de I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale.
Introducere în teoria şi practica dreptului contractelor comerciale speciale. Vol.
II, Buc. 1997, p.41
2
I. Albu, Libertatea contractuală, Dreptul 3/1993, p. 29
62
contractele comerciale sunt consensuale. Forma scrisă nu este
impusă de lege decât în mod excepţional. Cu toate astea, în
general contractele comerciale se încheie în formă scrisă.
2. Libertatea probelor în litigiile comerciale. Conform art. 46
Cod com. , obligaţiile comerciale pot fi dovedite prin orice mijloc
de probă admis de dreptul comun.
3. Libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului
comercial. Părţile au dreptul să-şi aleagă arbitrii pentru
soluţionarea unui eventual litigiu între ele. Deseori aceste litigii nu
ajung în faţa instanţei fiind rezolvate prin arbitraje1.
4. Dacă părţile au întreaga libertate şi încheie contractul, ele
au aceeaşi libertate să convină în legătură cu modul în care acesta
se execută. Creditorul obligaţiei are opţiunea în a utiliza acele
proceduri ce corespund cel mai bine intereselor sale (poate cere
executarea silită în natură, rezoluţiunea contractului, poate primi o
altă prestaţie în schimbul celei neexecutate, poate să-şi transmită
creanţa, poate să renunţă la ea).
Limite ale principiului libertăţii contractuale
- în cazul contractelor de adeziune (alegerea partenerului nu
este posibilă întotdeauna, iar clauzele contractelor sunt impuse de
fuznizor/ prestator. Benefiarul are libertatea sp adere la clauzele
propuse, ori să nu încheie contrcatul);
- în cazul contractelor cu clauze impuse de lege. Legea nr.
469/20022 art. 2 alin. 2 reglementează: contractul comercial
trebuie să cuprindă în mod obligatoriu, în funcţie de natura sa,
clauze contractuale referitoare la: obligaţiile ce revin părţilor în
derularea contractului, condiţiile de livrare şi de calitate a
bunurilor şi/ sau serviciilor, termenele, modalităţile de plată şi de
garantare a plăţii preţului, instrumentele de plată şi clauzele de
consolidare a preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării, riscul
1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.408
2
Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei
contractuale, publicată în M.O. nr. 529/2002
63
contractual şi odul de soluţionare a eventualelor litigii apărute în
legătură cu derularea şi executarea contractului. De asemenea,
potrivit art. 4 din Legea nr. 469/2002, părţile vor prevedea
penalităţi de întârziere, putând inlude şi daune interese pentru
neexecutarea totală sau parţială a contractului şi pentru întârzierea
contractului1.
- contracte cu clauze interzise de lege. Legea nr. 193/20002
prevede, în cazul contractelor încheiate între comercianţi şi
consumatori3 pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de
servicii, includerea clauzelor clare, fără echivoc, pentru
înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de
specialitate, fiind interzisă stipularea clauzelor abuzive.

Libertatea preţului în contractele comerciale.


Codul comercial dă expresie unei concepţii economice
bazate pe principiile pieţei libere. În consecinţă, echivalentul
prestaţiilor ce şi le fac părţile este liber ales de ele. Constituţia
1991 consacră principiul libertăţii preţului ca parte a libertăţii
economice.
Libertatea preţului poate fi îngrădită prin norme legale în
anumite sectoare de activitate unde concurenţa este limitată
datorită unor situaţii de monopol (materii prime de bază, energie
electrică, gaze, etc. ).
1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 409
2
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, publicată în M.O. Partea I nr. 560/2000, a fost
modificată prin Legea nr. 65/2002
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 409; Camelia Toader, Andreea Ciobanu,
Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, OG nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi OG nr.
130/2000 privind contractul la distanţă, în Revista de drept comercial nr.
3/2001, p. 74; C. Ciubotă, Clauzele abuzive în contractele comerciale, în
Revista de drept al afacerilor, nr. 2/2004, p. 26
64
Statul se implică prin organele sale în stabilirea şi limitarea
preţurilor în unele domenii. Spre exemplu prin Legea nr. 21/1996
s-a interzis fixarea sau impunerea într-o manieră directă şi
indirectă a preţurilor de monopol şi de dumping ori a altor condiţii
contractuale neloiale. De asemenea, prin aceeaşi lege este interzisă
practicarea unor preţuri descriminatorii prin aplicarea faţă de
partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente
producându-le astfel un dezavantaj în raporturile concurenţiale.
Cele mai multe preţuri se stabilesc prin învoiala părţilor. O
dată stabilit preţul nu mai poate fi modificat decât printr-un nou
acord de voinţă.
Părţile pot conveni criterii de indexare a preţului. Indexarea
preţului este o abatere de la principiului nominalismului monetar.
Se pot utiliza diferite tipuri de clauze de indexare.
- clauza valoare aur - preţul se va plăti în moneda prevăzută
dar ea se va calcula în raport de valoarea aurului pe piaţă;
- clauza valută - preţul depinde de paritatea monedei în
raport cu o monedă străină precizată;
- clauza schimb convenţional - preţul se stabileşte în raport
de o rată de schimb între monedele utilizate la stabilirea valorii
acestuia;
- clauza unităţii de cont - preţul este exprimat într-o unitate
monetară care este rezultatul unui coş valutar;
- clauza bazată pe preţul unei anumite mărfi - preţul se
stabileşte în raport de valoarea unei mărfi (de obicei valoarea unei
materii prime sau energiei), etc.
Părţile au libertatea să aleagă indicele de referinţă .
Este permisă stipularea unei clauze de preţ variabil. Acest
lucru se întâmplă când executarea contractului se întinde pe o
perioadă mai îndelungată. Părţile trebuie să stabilească numai
criteriile de determinare a preţului în timp. Executarea preţului se
va face ţinându-se seama de modul în care a fost stabilit.

Confidenţialitatea raporturilor comerciale.


65
Pentru comercianţi informaţiile ce le deţin sunt foarte
importante. De aceste informaţii poate depinde viitorul afacerilor
lor. Din acest motiv ei pot să stabilească în contractele ce le
încheie clauze privind obligaţia părţilor de a nu divulga
informaţiile secrete le şi le-au transmis.
Clauza de confidenţialitate trebuie să se refere la:
- care dintre informaţii sunt confidenţiale;
- în ce mod se poate face uz de aceste informaţii;
- cum va fi asigurată confidenţialitatea de către personalul ce
are acces la informaţii;
- timpul în care se va păstra secretul;1
În contractele de know-how clauza de confidenţialitate se
subînţelege.
Nerespectarea obligaţiei justifică cererea de daune interese.

Protejarea creditului.
Operaţiunile comerciale se desfăşoară în principal pe credit.
Rareori un comerciant are lichidităţile necesare desfăşurării unor
operaţiuni de anvergură, şi chiar dacă le are, va constata că
utilizarea fondurilor sale numai pentru o categorie de operaţiuni nu
este eficientă. Din acest motiv legea comercială prevede reguli
speciale ce au ca scop asigurarea siguranţei circuitelor şi
eficientizarea sistemului obligaţional. Astfel:
a) dreptul comercial cuprinde un sistem specific de garanţii
care au menirea să creeze creditorilor siguranţă în a-şi recupera
fondurile şi de a sili pe debitori să-şi îndeplinească la timp şi
conform obligaţiile asumate.
b) în raporturile comerciale se utilizează ca mijloace de plată
şi alte instrumente decât moneda. În această categorie intră
efectele de comerţ care prin specificul lor se constituie într-un

1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p. 48

66
adevărat sistem de monedă privată ce sporeşte gradul de lichiditate
al comercianţilor.
c) tot în scopul eficientizării activităţii practica economică a
imaginat scheme juridice complexe ce antrenează în raportul
obligaţional iniţial, subiecţi calificaţi, specializaţi pe segmente de
activitate economică (bănci, instituţii financiare, de asigurare,
firme de consultanţă) ce pun la dispoziţia comercianţilor noi
instrumente de plată, de garantare a obligaţiilor, de simplificare a
operaţiunilor, de creştere a siguranţei lor (creditul documentar,
incasso-ul, factoring-ul, etc. ).

67
SECŢIUNEA II

Executarea voluntară a obligaţiilor comerciale

Plata.
Prin plată se înţelege executarea voluntară a unei obligaţii.
Obligaţia poate fi executată de debitor, personal sau prin
reprezentant, de un codebitor solidar, un fidejusor, un debitor
delegat, de către o persoană interesată sau de către o persoană
neinteresată. Obligaţia poate fi executată numai de către debitor în
cazul obligaţiilor intuitu personae sau dacă s-a stipulat expres că
prestaţia nu poate fi efectuată de altă persoană.
Plata se face către creditor sau reprezentantul său, succesorul
creditorului, cesionarul creanţei sau către o persoană indicată de
creditor. Plata efectuată către altă persoană nu este valabilă decât
dacă profită creditorului, este ratificată de creditor sau se face cu
bună-credinţă unui creditor aparent.
Plata este indivizibilă în principiu, în sensul că creditorul nu
poate fi silit să primească o plată parţială.
Sarcina de a dovedi plata aparţine debitorului. Remiterea
voluntară a originalului titlului prezumă că plata s-a făcut. Plata în
sine este considerată un act juridic şi trebuie să îndeplinească toate
condiţiile aplicabile actelor juridice.
Data plăţii. Plata se face la scadenţă. În dreptul comercial de
obicei, obligaţiile sunt afectate de termen. Părţile sunt libere să
determine scadenţa. Odată stabilită o dată a plăţii, creditorul nu
poate fi obligat să accepte nici prelungirea scadenţei, nici plata în
rate. Beneficiul termenului aparţine în principiu debitorului.
Părţile pot conveni şi altfel.
În raporturile comerciale judecătorul nu poate acorda termen
de graţie la plata preţului (art. 44 Cod com. ).

68
Moneda în care se face plata. Plata se face în moneda
prevăzută în contract. Dacă moneda prevăzută în contract este
diferită de moneda locului plăţii, plata se va efectua valabil în
această monedă, sub rezerva respectării regulamentului valutar al
Băncii Naţionale.
Art. 41 Cod. com. prevede cinci situaţii de efectuare a plăţii:
- dacă moneda prevăzută în contract are curs legal în ţară;
- dacă această monedă are numai curs comercial în ţară;
- dacă cursul de schimb al monedei a fost fixat de părţi;
- dacă moneda nu are nici unul dintre cursurile indicate mai
sus
- când părţile au stipulat expres că preţul se va plăti în
monedă străină.
În primele trei ipoteze plata se poate face în lei calculându-
se valoarea prestaţiei după cursurile stabilite de lege, piaţă sau
părţi. În cea de a patra situaţie plata se face în lei după cursul ce va
avea schimbul la vedere în ziua scadenţei şi la locul plăţii iar când
în acea localitate nu există curs de schimb, după cursul pieţei celei
mai apropiate. În ultima situaţie clauza este licită în măsura în care
plata în valută nu contravine regulamentului valutar.
Dacă se produce o modificare a cursului între data scadenţei
şi data plăţii efective, paguba va fi suportată de cel în vină.
Facturarea plăţii şi a taxei pe valoare adăugată.
Conform normelor privind taxa pe valoarea adăugată,
furnizorii de mărfuri şi servicii sunt obligaţi să emită factură
pentru bunurile livrate, iar cumpărătorii sunt obligaţi să solicite
facturi sau alte documente legal aprobate şi să verifice înscrierea
în documentele respective a datelor cerute de lege. Nu vor emite
facturi cei care fac operaţiuni expres prevăzute de lege ca fiind
scutite de facturare. Dacă nu se emit facturi vânzătorul de mărfuri
sau servicii emite alte documente precum: chitanţe, scrisori,
bonuri, note.
Prin intermediul acestor documente evidenţiate în registre
contabile organele statului pot urmări derularea operaţiunilor
69
comerciale. Pe de o parte statul poate să-şi încaseze taxele,
contribuţiile şi impozitele, iar pe de altă parte sunt protejaţi terţii
care pot afla despre eficienţa şi realitatea operaţiunilor pe care le
fac partenerii lor. Acest procedeu de lucru impus de lege între
comercianţi nu face altceva decât să exprime într-o formă juridică
o realitate obiectivă: activitatea comercială şi economică se
derulează în lanţ şi situaţia unui comerciant poate afecta toate
verigile ce-i succed.
Plata prin card. Cărţile de credit (cardurile), sunt instrumente
de plată ale viitorului puse la dispoziţia consumatorilor. Ele
utilizează cele mai înalte tehnici din domeniul electronicii pentru a
facilita plăţile între vânzătorii de mărfuri şi servicii şi cumpărători.
Mecanismul este simplu şi se bazează pe reţele de vânzători de
mărfuri şi servicii, bănci şi beneficiari conectaţi într-un sistem
tehnic adecvat.
Stabilimentul emitent (banca, instituţia financiară),
înmânează clientului său numit aderent o cartelă din material
plastic pe care sunt menţionate date de identificare a persoanei şi a
conturilor sale. Când aderentul face cumpărături de la furnizorii
racordaţi la reţea, în loc să plătească cu monedă, ori să înmâneze
un cec, el prezintă cartea de credit ale cărei menţiuni sunt
reproduse pe factură şi el semnează pe aceasta. Furnizorul trimite
factura emitentului care-i plăteşte suma totală. La sfârşitul unei
perioade de timp (de obicei o lună), emitentul cere aderentului
rambursarea facturilor pe care le are de achitat. Pe baza acordului
anticipat emitentul se poate deconta din depozitele aderentului.
Trebuie făcute două precizări:
- mecanismul comportă o garanţie în favoarea furnizorului.
Emitentul se angajează să plătească facturile până la concurenţa
sumei totale prin însăşi factura emisă, dacă posesorul cărţii nu are
credit suficient în contul său.
- pe de altă parte mecanismul asigură posibilitatea unui
credit pentru aderent, acesta putând rambursa cheltuielile făcute la
cumpărăturile pe care le-a făcut, în rate.
70
Plata prin virament şi derivatele sale. Pentru a efectua plăţile
comercianţii îşi păstrează disponibilităţile băneşti în conturi
bancare prin încheierea unor contracte de depozite la vedere cu
băncile.
În practică se acceptă că odată constituit acest fond la vedere
există şi o convenţie tacită cu banca ca aceasta să efectueze
servicii bancare de încasări şi plăţi în acest cont.
Când doi parteneri de afaceri au aceeaşi bancă, plata între ei
se poate realiza prin debitarea contului unuia dintre ei corelativă
cu creditarea contului celuilalt. Operaţiunea poartă denumirea de
virament, lichidităţile rămânând în depozit la aceeaşi bancă.
Pentru plătitor simplificarea plăţii este evidentă faţă de
situaţia în care ar trebui să opereze mai întâi o retragere din cont şi
apoi să efectueze o depunere în contul creditorului. Pentru bancă
acest instrument este preferabil. Banii rămân în conturi putând fi
utilizaţi eficient. Separat de asta, viramentul se pretează uşor
operării pe calculator, diminuându-se costurile şi economisind
timp.
Viramentul presupune două operaţiuni distincte:
1. Ordinul de virament care este socotit a fi un mandat
acordat de titularul contului băncii pentru transferul de fonduri.1
2. Se operează un transfer prin debitarea contului plătitorului
şi creditarea contului beneficiarului.
Deci viramentul se analizează ca un procedeu de transfer de
monedă scripturală, o operaţiune abstractă prin care se
materializează stingerea unei obligaţii prin plată (se poate
materializa şi acordarea unui împrumut ori efectuarea unei
donaţii);
Din caracterul abstract al operaţiunii rezultă următoarele
consecinţe:

1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p. 103

71
- valabilitatea operaţiunii nu depinde de cauza ei, ci de
regularitatea tehnică sub care se efectuează;
- banca nu poate cenzura ordinul de virament emis de
titularul contului dacă soldul contului este creditor.
- banca nu trebuie să verifice cauza juridică a ordinului de
virament şi dacă autorul ordinului are capacitate de a efectua actul
de dispoziţie.
- viramentul are ca efect naşterea unui drept de creanţă a
beneficiarului faţă de bancă şi concomitent stingerea eventualei
creanţe anterioare a emitentului faţă de aceeaşi bancă.1
Ordinul de plată. Avizul de prelevare. Prin norme tehnice a
fost introdus în practica bancară ordinul de plată (O. P. ) ca
procedeu tehnic de realizare a viramentelor pe teritoriul României.
De asemenea, prin regulament al B. N. R., a fost introdus avizul de
prelevare (un derivat de virament bancar).
Prin acest ultim procedeu debitorul, titular al contului
bancar, dă ordin băncii sale să plătească orice sumă care va fi
pretinsă de anumit creditor. Acest ordin este revocabil în orice
moment. Revocarea poate fi expresă sau implicită şi este
obligatorie pentru bancă indiferent de justificarea ei.
Acelaşi debitor autorizează pe creditorul său să preia din
contul al cărui titular este sumele facturate. Şi autorizarea este
revocabilă.
În practică existând mai mulţi debitori, creditorul autorizat
depune băncii un borderou cu creanţele sale urmând ca banca să
reţină din contul debitorilor sumele consemnate în borderou.2
Plata prin efecte de comerţ.
Concepţia juridică şi economică asupra efectelor de comerţ,
felul cum sunt ele reglementate permit ca acestea să servească şi
1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, 104
2
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p. 110

72
ca instrument de plată. Transmiterea lor simplă, prin gir,
certitudinea pe care o dau creditorului, imposibilitatea ridicării de
excepţii personale de către purtătorii succesivi ai titlurilor,
garanţiile pe care le dau giranţii, maniera solidară a răspunderii,
fac pe creditor să primească efectele drept plată pentru prestaţiile
făcute de ei.
Debitorul posesor al unui titlu ca să stingă obligaţia pe care
o are faţă de creditorul său îl predă prin gir creditorului. Acesta la
rândul său devenit posesor al titlului are suficiente garanţii că
suma înscrisă pe document o va primi de la tras. Dacă nu o
încasează se poate îndrepta nu numai împotriva girantului său ci şi
împotriva giranţilor anteriori acestuia.
Cu alte cuvinte pentru el este mai avantajos să primească
titluri ca plată deoarece ajunge să aibă mai mulţi debitori solidari.
Şansele sale de a recupera suma cresc faţă de situaţia când avea un
singur debitor1.
Un titlu poate fi folosit ca mijloc de plată prin el însuşi sau
poate fi utilizat în sisteme juridice complexe care simplifică
derularea operaţiilor comerciale şi creează garanţii pentru
creditori.

SECŢIUNEA III

Alte moduri de stingere a obligaţiilor comerciale

Compensaţia
Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii
reciproce dintre două persoane. Prin ea, cele două obligaţii se sting
până la concurenţa celei mai mici. Această operaţiune simplifică o
dublă plată. În acelaşi timp ea este socotită ca o garanţie pentru
ambele părţi.

1
V. Luha, Funcţiile cambiei, Rev. dr. comercial 3/1995, p. 26
73
Compensaţia operează în temeiul legii, din dispoziţia
judecătorului sau la înţelegerea părţilor.
Ea produce următoarele efecte:
- stinge obligaţiile reciproce până la concurenţa celei mai
mici;
- stinge concomitent garanţiile şi accesoriile obligaţiei
principale.
Efectele se produc de la data rămânerii definitive a sentinţei
în cazul compensaţiei judiciare şi din momentul încheierii
convenţiei în cazul compensaţiei convenţionale.
În dreptul comercial compensaţiei i se aplică regulile de
drept comun. Ceea ce este specific raporturilor comerciale este
împrejurarea că în acest domeniu se utilizează contul curent văzut
ca o aplicaţie practică a compensaţiei.

Contul curent.
Contul curent este un instrument juridic şi contabil prin care
se sting obligaţiile reciproce dintre părţi, uzându-se de regulile
compensaţiei.
Contul curent se analizează din punct de vedere juridic ca o
convenţie intuitu personae prin care părţile, de regulă o bancă şi
clientul ei, consimt ca toate creanţele şi datoriile lor reciproce să
fuzioneze cu un sold unic care să definească poziţia unuia faţă de
celălalt, ca debitor sau creditor.
Toate creanţele şi datoriile oricăruia dintre parteneri ce intră
într-o relaţie de cont curent sunt analizate în mod abstract ca
articole de debit sau de credit. Singurul element care stabileşte
poziţia părţilor este soldul calculat la un moment dat.
Mecanismele juridice ce le dezvoltă contul curent ne
îndreptăţesc să afirmăm că acest instrument realizează o plată între
cei doi parteneri, plată ce se înfăptuieşte prin compensarea
reciprocă între părţi a debitului şi a creditului, la închiderea
socotelilor, cu rezerva plăţii diferenţei.

74
Factoring-ul.
Factoring-ul este o operaţiune prin care se înfăptuieşte o
plată într-o manieră specială. Procedeul se bazează pe un contract
de factoring.
Doctrina consideră că legislaţia românească permite băncilor
să efectueze operaţiuni de factoring1.
Contractul de factoring este o convenţie prin care un agent
economic denumit factor, plăteşte unui comerciant, denumit
aderent, creanţele pe care comerciantul le posedă faţă de clienţii
săi. Operaţiunea se realizează prin transferul creanţelor de la unul
la celălalt: comerciantul aderent transmite factorului facturile sale
însoţite, de obicei, de efecte de comerţ; factorul plăteşte în contul
aderentului suma corespunzătoare facturilor depuse în mod
singular sau pe bază de borderou; din acest moment factorul se
subrogă în drepturile comerciantului aderent; operaţiunea are ca
efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de aderent (operează o
plată), urmând ca factorul să execute creanţele prin mijloace
proprii; excepţiile debitorului faţă de creditorul aderent sunt
opozabile factorului.

Creditul documentar. Acreditivul documentar.


Acreditivul documentar presupune un aranjament prin care o
bancă la ordinul clientului său îşi asumă o obligaţie faţă de un terţ
căruia îi remite o scrisoare în acest sens. Acest instrument se
utilizează de obicei în comerţul internaţional, dar, în temeiul
principiului libertăţii contractuale, nimic nu împiedică părţile să
asume obligaţii de acest fel.
Într-un contract de vânzare-cumpărare, cumpărătorul ce
trebuie să plătească preţul mărfii, devine un ordonator (un dătător
de ordin) către bancă, iar vânzătorul (ce trebuie să primească
preţul) este beneficiarul angajamentului pe care şi-l ia banca;
1
I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Vol. II, Buc. 1997, p. 180

75
vânzătorul (terţ beneficiar), va avea, deci, alături de debitorul său
(cumpărătorul) un nou debitor (banca), angajat în mod solidar,
deoarece solidaritatea se prezumă. În acest mod pe lângă plata ce o
va face banca, vânzătorul va avea şi o garanţie.
Angajamentul luat de bancă se transmite sub forma unei
scrisori de credit comercial prin care terţul beneficiar este
acreditat. Din acest motiv instrumentul juridic este numit
acreditiv.
Mecanismul presupune două momente:
- o convenţie între cumpărător şi vânzător în virtutea căreia
cumpărătorul se obligă să dea ordin băncii de a deschide, în
beneficiul vânzătorului, un credit, care se numeşte credit
documentar, deoarece se acordă pe baza unor anumite documente.
Obligaţia pe care şi-o ia cumpărătorul de a deschide un credit
documentar este o obligaţie esenţială şi prin urmare, dacă nu se
deschide acreditivul vânzătorul poate refuza livrarea mărfii şi cere
rezoluţiunea.
- un acord între cumpărător şi bancă prin care se determină
conţinutul acreditivului (obligaţiile părţilor - cumpărător şi bancă),
caracterul acestuia, revocabil sau irevocabil, documentele ce
trebuie să se ceară.
Din faptul că drepturile beneficiarului decurg direct din
acreditiv, rezultă consecinţa că aceste drepturi sunt independente
de relaţiile dintre bancă şi cumpărător. O întrerupere a acestor
relaţii nu permite băncii să se sustragă de la obligaţiile asumate
prin acreditiv. Tot astfel, drepturile beneficiarului sunt
independente de relaţiile dintre el (vânzător) şi ordonator
(cumpărător). Deci, dacă banca a primit documentele prevăzute în
acreditiv, nu poate refuza plata invocând excepţii ce rezultă din
contractul de vânzare.
Uneori pe lângă banca cumpărătorului, vânzătorul cere
intervenţia băncii al cărei client este, pe care o cunoaşte mai bine
şi căreia îi predă mai uşor documentele necesare. Rolul acestei
bănci diferă după cum ea îşi ia angajamentul numai de a transmite
76
acreditivul sau dacă se obligă să plătească ori să accepte titlurile
emise de vânzător. În acest ultim caz banca este un mandatar.1

Incasso-ul documentar.
În acest caz avem de a face cu o operaţiune bancară de credit
şi în acelaşi timp cu o modalitate de plată în relaţiile comerciale.
Şi acest instrument se utilizează de obicei în relaţiile comerciale
internaţionale.
Vânzătorul expediază mărfurile fără a avea garanţia plăţii
preţului lor de către cumpărător, adică îi acordă cumpărătorului un
credit pe durata de timp curgând de la momentul expedierii mărfii
până la încasarea preţului, pe baza documentelor primite, din care
cauză se numeşte incasso documentar.
Cumpărătorul poate deci primi mărfurile mai înainte de plata
preţului acestora. Uneori se efectuează plata prin incasso cu
acceptarea ulterioară. În temeiul acestui mod de plată banca
vânzătorului la primirea documentelor şi după verificarea acestora
efectuează plata şi apoi trimite băncii cumpărătorului documentele
respective spre a i se restitui preţul plătit. La rândul său, banca
cumpărătorului primeşte de la acesta din urmă suma
corespunzătoare preţului plătit2.

Bibliografie:

1. Albu, I., Libertatea contractuală, Dreptul 3/1993


2. Căpăţână, O., Ştefănescu, B., Tratat de drept al comerţului
internaţional, vol. II, Bucureşti, 1987
1
T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Buc. 1976, p. 467
2
A. Deteşan, Vânzarea comercială internaţională, R. Ec. 1974, p. 393 - 396
77
3. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
4. Ciubotă, C., Clauzele abuzive în contractele comerciale, în
Revista de drept al afacerilor, nr. 2/2004
5. Deteşan, A., Vânzarea comercială internaţională, Revista
Economică, 1974
6. Georgescu. I.L., Drept comercial român. Teoria generală a
obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994
7. Luha, V., Funcţiile cambiei, Revista de drept comercial
3/1995
8. Popescu, T. R., Dreptul comerţului internaţional,
Bucureşti, 1976
9. Toader, Camelia., Ciobanu, Andreea., Un pas important
spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive, OG nr. 87/2000 privind răspunderea
producătorilor şi OG nr. 130/2000 privind contractul la
distanţă, în Revista de drept comercial nr. 3/2001
10. I. Turcu, L. Pop, Contractele comerciale.
Introducere în teoria şi practica dreptului contractelor
comerciale speciale. Vol. II, Bucureşti, 1997

CAPITOLUL V

ELEMENTE DE RĂSPUNDERE
CONTRACTUALĂ ÎN DREPTUL COMERCIAL

78
Precizări
Potrivit art. 969 al. 1 C. civ. contractele au forţă obligatorie,
"putere de lege" între părţile contractante. În aplicarea principiului
forţei obligatorii a contractului art. 1073 C. civ. prevede:
"creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei
şi în caz contrar are dreptul la desdăunare.
Deci, neexecutarea voluntară a obligaţiilor contractuale de
către debitor dă dreptul creditorului de a recurge la executarea
silită în natură şi la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru
a obţine prestaţia care i se datorează1.
Partea contractantă ce nu a primit prestaţia cuvenită poate
obţine, în subsidiar, executarea prin echivalent. În acest mod se
angajează răspunderea civilă contractuală a debitorului. El poate fi
obligat să plătească creditorului sume de bani cu titlu de
despăgubiri.
Nu ne vom opri asupra executării silite în natură a
obligaţiilor contractuale deoarece acest aspect a fost analizat2, ci
vom supune atenţiei aplicarea regulilor privind executarea
indirectă prin echivalent.
Este de precizat că principiile de drept comun ale
răspunderii contractuale se aplică şi în materia dreptului
comercial, în măsura în care nu există prevederi contrare.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt aceleaşi ca şi în dreptul
civil.
În cele ce urmează vom insista numai asupra instituţiilor ce
comportă diferenţe sau nuanţări faţă de dreptul comun.

SECŢIUNEA I
1
L. Pop, Contracte comerciale. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Buc. 1997, vol. II p. 466 (lucrare colectivă cu
I. Turcu)
2
A se vedea capitolul IV, secţ. I.
79
Plata cu întârziere

Neîndeplinirea la termen a obligaţiei asumate justifică pe


creditor să solicite daune moratorii.
Sub influenţa vechii reglementări1 legiuitorul a adoptat
Legea 76/1992 care a stabilit prin art. 6, obligaţia tuturor agenţilor
economici, indiferent de forma de organizare şi tipul de
proprietate, de a efectua plăţile datorate către orice persoană
juridică, inclusiv către stat, în ordinea scadenţei. Conform art. 7
din aceeaşi lege în cazul neexecutării obligaţiei de plată în termen
de 30 zile de la data scadenţei, debitorii agenţii economici vor
plăti, în afara sumei datorate o penalitate pentru fiecare zi
întârziere, cu excepţia situaţiilor când prin contract sau stabilit
penalităţi mai mari, decât cele legale. Obligaţia era imperativă şi
comercianţii nu o puteau eluda prin renunţarea la penalităţi.
Penalităţile au fost văzute de legiuitor ca reprezentând o
evaluare legală a daunelor moratorii pentru întârzierea plăţii de
către debitori. Reglementarea a reprezentat o normă de drept
economic prin care statul interesat de îndeplinirea la timp şi în
natură a obligaţiilor a forţat pe subiecţii raporturilor comerciale să
se conformeze intereselor sale. Statul a considerat îndeplinirea
obligaţiilor comerciale ca fiind de interes public şi a emis normele
în sensul precizat.
Aceste texte au fost contestate de practicienii dreptului
comercial2 care au văzut în această intervenţie o limitare a
principiului libertăţii contractuale. S-a reţinut că problemele de
blocaj financiar, avute în vedere de stat la emiterea Legii nr.
76/1992 sunt cauzate de lipsa mijloacelor de credit şi decontare (o

1
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial, Bucureşti 1998, p.432
2
Dec. civ. nr.1429/1997 a Trib. Alba, nepublicată.
80
problemă de formă legată de instituţii şi instrumente) şi nu de
conduită a agenţilor economici.
Totuşi, Curtea Constituţională a considerat art. 7 din Legea
nr. 76/1992 ca fiind constituţional pentru că "intervenţia statului
pe cale legislativă este legală, necesară şi oportună în orice sistem
economic, inclusiv cel de piaţă".1
Legea a fost abrogată2 disputa rămânând fără obiect în
legătură cu acest act normativ. Adoptarea însă de noi norme
privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale
(Legea nr. 469/2002, M. Of. nr. 529/19. 07. 2002) menţine încă în
actualitate constatările Curţii Constituţionale.
Este evident că părţile pot stabili prin clauză penală
penalităţi de întârziere. Ele rămân însă reglementate de dreptul
comun dacă părţile însăşi nu le supun unor reguli şi proceduri
speciale.
Regimul dobânzilor în dreptul comercial. În cazul întârzierii
plăţii unei obligaţii băneşti debitorul datorează dobânzi care
sancţionează pe debitor pentru încălcarea obligaţiei şi, indirect
repară prejudiciul suferit prin întârzierea executării. Legea
prezumă că lipsa de folosinţă a sumei de bani produce creditorului
un prejudiciu constând în dobândă.
Art. 43 Cod com. precizează, spre deosebire de dreptul
comun, că "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc
dobândă de drept din ziua când devin exigibile". Deci, regula
diferă de cea consacrată în art. 1088 C. Civ. care prevede că
dobânzile sunt datorate din momentul punerii în întârziere.
Debitorul este de drept în întârziere într-un raport comercial. S-a
arătat că dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă suma de bani
datorată, el foloseşte banii îmbogăţindu-se fără justă cauză3.
1
I. Turcu, Contracte comerciale. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Buc. 1997, vol. II, p. 427
2
Legea nr. 35/1998, M. Of. nr.32/28. 01. 1998
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 420
81
Se discută, dacă regula curgerii de drept a dobânzii se aplică
numai în cazul în care obligaţia privind plata sumei de bani este
comercială pentru debitor ori şi în cazul când această obligaţie este
civilă pentru debitor şi comercială pentru creditor. S-a opiniat şi
suntem de aceeaşi părere că regula curgerii de drept a dobânzilor
îşi găseşte aplicarea numai în cazul în care obligaţia privind plata
unei sume de bani este comercială pentru debitor. Dacă obligaţia
este comercială numai pentru creditor, dobânzile curg de la
punerea în întârziere1.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru curgerea de drept a
dobânzilor, rezultă din prevederile art. 43 Cod com:
- obligaţiile debitorului să constea în plata unei sume de
bani;
- obligaţiua să fie lichidă;
- obligaţia să fie exigibilă.
În dreptul comercial anatocismul este permis.
Odată cu abrogarea D. 311/1954 au început discuţiile în
legătura cu întinderea dobânzii comerciale.
S-a susţinut că este necesar să se reţină ca dobândă
comercială dobânda pieţei ce se calculează în raport de taxa de
scont a B. N. R.2.
Practica a reţinut că debitorul în întârziere trebuie să
plătească daune interese egale cu dobânzile bancare plătite de
creditor pentru creditele obţinute de la bancă a căror solicitare s-a
datorat nerespectării obligaţiei de către debitor3. În acest caz
trebuie să se facă dovada legăturii cauzale între nevoia de credit şi
întârzierea plăţii de către debitor. Tot practica a reţinut că dacă
creditorul nu a solicitat credite sau nu a putut face dovada

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 420
2
Fr. Deak, St. D. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Bucureşti, 1994, p.
180.
3
Dec. nr.445/1995, secţ. com. C. S. J. , Dreptul nr.3/1996, p. 90
82
raportului cauzal între pagubă şi întârziere, creditorul are dreptul
la dobânda de depozit într-o bancă comercială.
Soluţiile practicii au motivări legate de raporturi juridice
concrete. Era necesar să se stabilească o regulă cu valoare de
principiu.
Din momentul apariţiei OG nr. 9/2000 (M. Of. nr. 26/21. 01.
2000) aprobată prin L. nr. 356/2002 (M. Of. nr. 425/8. 01. 2002)
problematica dobânzilor şi anatocismului a fost rezolvată.
În dreptul civil cumulul dobânzilor cu daune interese nu este
permis, în principiu. Excepţie fac dispoziţiile art. 1669 C. civ. În
dreptul comercial sunt prevăzute şi alte excepţii: cea prev. de art.
383 Cod com. - când mandatarul schimbă destinaţia sumelor
primite pe seama mandantelui şi cele prev. de L. 31/1990 (art. 65 -
întârzierea vărsării aportului în numerar şi art. 84 - întârzierea
vărsării aportului în creanţă).
Nici dreptul comercial nu admite, în principiu, cumulul
dobânzilor cu penalităţile. Dacă totuşi, se prevăd în contract,
practica a decis că se vor plăti penalităţile1. Excepţiile sunt
indicate de lege.

SECŢIUNEA II

Plata nedatorată

1
Dec. nr.243/1996, secţ. com. C. S. J. , Dreptul nr.1/1997, p. 117
83
Art. 1092 C. civ. prevede că orice plată presupune o datorie
şi că ceea ce s-a plătit fără datorie este supus restituirii. Faptul
plăţii nedatorate generează un raport juridic între accipiensul
debitor şi solvensul creditor.
Întinderea obligaţiei de restituire diferă în raport de buna sau
reaua credinţă a accipiensului:
1. Accipiensul de bună-credinţă restituie plata şi păstrează
fructele; dacă plata constă în predarea unui bun şi bunul a fost
înstrăinat, debitorul restituie numai preţul primit; dacă bunul
primit ca plată piere fortuit, debitorul este exonerat de obligaţia de
restituie.
2. Accipiensul de rea-credinţă ce primeşte plata ştiind că nu i
se cuvine, restituie bunul primit împreună cu fructele percepute;
dacă a înstrăinat bunul, restituie valoare lui la data punerii în
întârziere indiferent de preţul obţinut; dacă bunul piere fortuit, va
restitui valoarea lui în momentul cererii de restituire, cu excepţia
situaţiei în care bunul ar fi pierit şi la solvens1.
În dreptul comercial probleme legate de plata nedatorată
apar de cele mai multe ori în raporturile juridice cu băncile.
Când banca plăteşte din eroare ceea ce nu datorează sau
celui căruia nu-i datorează are acţiune în restituire. Această
acţiune are două particularităţi:
- banca trebuie să facă dovada că s-a aflat în eroare
crezându-se obligată să plătească. Dovada este dificilă dacă
plăteşte un efect de comerţ domiciliat la ea fără ca soldul creditor
al clientului să fie suficient. Întrucât banca putea credita pe client
trebuie să dovedească faptul că nu a înţeles să facă o operaţiune de
creditare2.

1
L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 154 (lucrare
colectivă cu I. Turcu)
2
I. Turcu, Contracte comerciale. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale. Buc. 1997, vol. II, p. 426
84
- banca poate face plata nedatorată din culpă proprie. În
acest caz este posibil să se reţină că nu este îndreptăţită la
restituire cât timp are propria sa greşeală în raporturile juridice cu
primitorul plăţii. Asemenea fenomene se întâmplă atunci când
banca plăteşte un efect de comerţ fără să ţină seama de
instrucţiunile primite din partea clientului tras. Practica a stabilit
că într-o astfel de situaţie nu se justifică restituirea către bancă1.

SECŢIUNEA III

Neplata obligaţiilor

Principiul de drept comun stabileşte că neîndeplinirea


obligaţiilor de către debitor îndreptăţeşte pe creditor să obţină
daune compensatorii. El are opţiune între aceste daune şi
rezoluţiunea contractului. Nu are însă facultatea de a alege între
daune şi executarea în natură. Dacă executarea în natură este
posibilă aceasta se realizează silit.
Daunele compensatorii. Sunt o categorie a daunelor interese
ce se plătesc creditorului pentru a-i acoperi prejudiciul cauzat prin
neexecutarea totală sau parţială (şi chiar pentru neexecutare
corespunzătoare)2.
Întotdeauna daunele interese se stabilesc în bani şi instanţa
nu-l poate obliga pe debitor la o altă prestaţie în natură. Şi în
dreptul comercial acordarea daunelor compensatorii este
condiţionată de punerea în întârziere (această procedură fiind
exclusă numai în cazul neplăţii unei sume de bani).
1
A se vedea practica citată de I. Turcu, Contracte comerciale. Introducere în
teoria şi practica dreptului contractelor comerciale speciale. Buc. 1997, vol. II,
p. 426
2
L. Pop, Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor comerciale speciale, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 345 (lucrare
colectivă cu I. Turcu)
85
Daunele compensatorii sunt stabilite de judecător sau de
părţi după regulile de drept comun. Ele trebuie să cuprindă
pierderea efectiv suferită şi beneficiul nerealizat. Adică, se aplică
principiul că paguba suferită de creditor trebuie acoperită integral.
Debitorul răspunde pentru prejudiciul previzibil (pentru cel
neprevizibil răspunde numai în cazul în care vina sa îmbracă
forma dolului) şi direct.
Daunele compensatorii se obţin de la debitor prin executarea
elementelor active ale patrimoniului său. Pe baza unui titlu
executoriu, creditorul poate cere executorului judecătoresc să
pornească procedura de transformare a activelor debitorului în
numerar, numerar ce i se va repartiza până la concurenţa daunelor
compensatorii ce i se cuvin.
În caz de concurs de creditori, sumele obţinute din executare
se distribuie în ordinea scadenţei creanţelor, dacă nu există
garanţii sau privilegii.
Reguli speciale ale răspunderii pentru nerespectarea
obligaţiilor comerciale
În art. 3 alin. 1 şi art. 4 alin. 1,2,3 din Legea nr. 469/2002
sun recizate anumite reguli speciale privind răspunderea pentru
nerespectarea obligaţiilor din contractele comerciale. Aceste reguli
sunt1:
Părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la
data scadenţei, stabilită conform contractelor (art. 3 alin. 1 din
lege)
În contractele încheiate între părţile contractante vor
prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la
scadenţă a obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. 1, debitorii să
plătească, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de
întârziere. (art. 4 alin 1 din lege)

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 427-428

86
În contractele comerciale dintre părţile contractante
indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităţilor
contractuale prevăzute la alin. 1, pentru compensarea prejudiciului
suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a
neândeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi
daunele-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a
contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor
compensatorii. (art. 4 alin 2 din lege)
Totalul penalităţilor pentru întârziere în decontare, prevăzute
la alin. 1 şi 2, nu pot depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt
calculate, cu excepţia cazului în care prin contract s-aprevăzut
contrariul. (art. 4 alin 3 din lege)
În privinţa curgerii penalităţilor de întârziere, Legea nr.
469/2002 derogă de la principiuzl potrivit căruia, în obligaţiile
comerciale, debitorul se află de drept în întârziere1.

SECŢIUNEA IV

Rezoluţiunea în contractele comerciale

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract


sinalagmatic, la cererea unei părţi pentru motivul că cealaltă parte
nu a executat culpabil obligaţiile la care s-a îndatorat. Când
neexecutarea priveşte un contract sinalagmatic cu executare
succesivă vorbim despre reziliere.
Regulile generale ale rezoluţiunii sunt următoarele:
- judecătorul este cel care stabileşte dacă sunt îndeplinite
condiţiile rezoluţiunii. Deci, rezoluţiunea are un caracter judiciar.

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 428-429

87
- părţile pot conveni reguli derogatorii de la principiile
rezoluţiunii legale. Clauzele care înscriu aceste reguli se numesc
pacte comisorii.
- promovarea acţiunii în rezoluţiune este condiţionată de
punerea în întârziere a debitorului.
- judecătorul este îndreptăţit să acorde termen de graţie
debitorului care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă debitorul execută
prestaţia în timpul procesului, nu se poate constata rezoluţiunea.
- rezoluţiunea se pronunţă numai dacă una din părţile
contractului sinalagmatic nu şi-a îndeplinit culpabil obligaţiile.
În dreptul comercial rezoluţiunea are specificul său datorită
faptului că art. 44 Cod com. prevede: "în obligaţiunile comerciale
judecătorul nu poate acorda termen de graţie".
Deci, judecătorul, o dată investit cu acţiunea în rezoluţiune,
constatând neexecutarea obligaţiei până în momentul punerii în
întârziere, prin somaţie sau acţiune, trebuie să constate
rezoluţiunea cu toate efectele ei. Este de observat, de asemenea,
că, în cazul contractelor comerciale din care se nasc obligaţii
pecuniare, debitorul este de drept pus în întârziere din ziua în care
aceste obligaţii devin exigibile. Considerăm că pentru obligaţiile
ce nu au ca obiect sume de bani este necesară punerea în întârziere
a debitorului.

88
Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi


adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Cărpenaru, St., D., Drept comercial, Bucureşti 1998
3. Deak, Fr., Cărpenaru, St. D., Contracte civile şi comerciale,
Bucureşti, 1994
4. Pop, L., Contractele comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale, Bucureşti, 1997, vol. II, p.
345 (lucrare colectivă cu I. Turcu)
5. Pop, L., Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti. 1998
6. Turcu, I., Contracte comerciale. Introducere în teoria şi practica
dreptului contractelor comerciale speciale. Bucureşti, 1997
7. Dec. civ. nr.1429/1997 a Trib. Alba, nepublicată.
8. Dec. nr.445/1995, secţ. com. C. S. J. , Dreptul nr.3/1996
9. Dec. nr.243/1996, secţ. com. C. S. J. , Dreptul nr.1/1997

89
CAPITOLUL VI

GARANTAREA OBLIGAŢIILOR COMERCIALE

Precizări
Prin garantarea obligaţiilor înţelegem totalitatea mijloacelor
juridice, adică a drepturilor şi acţiunilor recunoscute de lege sau
născute din acordul de voinţă al părţilor raportului obligaţional,
prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanţă1.
Garantarea executării obligaţiilor se realizează prin două
mijloace juridice: unele generale, altele speciale2. Cele generale
sunt recunoscute tuturor creditorilor şi sunt întemeiate de dreptul
de gaj general, iar cele speciale sunt recunoscute numai unor
creditori şi sunt diferite de acelea pe care le poate utiliza orice
creditor în limitele dreptului de gaj general.
Gajul general conferă creditorilor două categorii de
mijloace: cele ce privesc patrimoniul debitorului şi cele ce privesc
actele juridice încheiate de debitor cu terţii. Adică, mijloace
preventive şi de conservare (dreptul de a cere separaţia de
patrimonii, dreptul de a interveni în procese de indiviziune, dreptul
de a cere sechestrul asigurator, acţiunea oblică, etc. ) şi mijloace
reparatorii (acţiunea pauliană, acţiunea în simulaţie).
Garanţiile speciale ale obligaţiilor conferă creditorului
garantat drepturi şi prerogative suplimentare, faţă de acelea
recunoscute oricărui creditor. Ele sunt de două feluri: personale şi
reale.
Cele personale constau în angajamentul pe care o altă
persoană decât debitorul şi-l asumă faţă de creditor de a executa el
însuşi în ipoteza în care debitorul principal nu o va executa
(fidejusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea).
1
L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti. 1998, p. 406
2
V. D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Bucureşti, 1970, p. 24-25
90
Cele reale sunt privite ca drepturi reale accesorii constituie
de debitor sau de terţi asupra unor bunuri individual determinate,
drepturi ce conferă creditorului puterea de a urmări bunul în
mâinile oricui s-ar afla şi preferinţa în raport cu alţi creditori în caz
de concurs de interese.
Dreptul comercial conferă în principiu creditorului aceleaşi
garanţii personale sau reale. Însă nevoile comerţului, ale activităţii
economice, au impus creditorului anumite varietăţi ale formulelor
clasice de garantare, ce dau mai multă eficienţă creditului. Aceste
varietăţi ale garanţiilor urmează în principiu aceeaşi schemă
juridică precum garanţiile obişnuite, dar se adaptează la raporturile
obligaţionale comerciale, conferindu-le stabilitate şi siguranţă. Ele
creează reguli noi sau modifică pe cele de drept comun.
Legea comercială nu aduce noutăţi spectaculoase în ce
priveşte mijloacele generale de garantare. Noutăţile în acest
domeniu le întâlnim în ce priveşte garanţiile speciale. Ele dau
creditorului o poziţie specifică, diferită de cea a creditorului într-
un raport obligaţional de drept comun.
Debitorul sau garantul trebuie să înţeleagă corect întinderile
şi durata efectelor garanţiei constituite.
Creditorul în favoarea căruia se constituie garanţia trebuie
să fie conştient că în cazul procedurii reorganizării sau a
falimentului garanţia sa ar putea fi anulată ori devansată de
creanţele născute din această procedură. El trebuie să aibă o
percepţie corectă cu privire la valoarea de piaţă şi gradul de
lichiditate al garanţiei şi să se informeze exact cu privire la alte
garanţii concurente asupra aceluiaşi bun. Totodată trebuie să fie
conştient că este necesar să aibă o pluralitate de garanţii reale sau
personale.

SECŢIUNEA I

91
Mijloace generale de garanţie

Sunt utilizate în dreptul comercial acţiunea oblică, acţiunile


directe şi poprirea. Ele, deşi, nu sunt garanţii în sensul strict al
termenului oferă mijloace de garantare a executării obligaţiei
debitorului.
Poprirea (asiguratorie sau executorie), prin rezultatul ei,
acela de a oferi creditorului un nou debitor, care este debitor al
debitorului, îndeplineşte o funcţie de garanţie personală în
favoarea creditorului.
Delegaţia imperfectă, prin faptul nedescărcării de obligaţie a
debitorului iniţial generează şi ea o garanţie personală. Debitorul
iniţial rămâne în continuare obligat alături de debitorul delegat.
Prin acţiune oblică se readuce în patrimoniul debitorului o
valoare ameninţată cu pierderea. Admiterea ei presupune mărirea
gajului general al tuturor creditorilor chirografari.
Acţiunea directă pune la dispoziţia creditorului un drept de
preferinţă în raport cu ceilalţi creditori, chiar dacă poate fi utilizată
numai în situaţiile prevăzute expres de lege.
Blocarea contului bancar. În situaţii generate de grave
neregularităţi comise în administrarea patrimoniului debitorului,
societate comercială, creditorii pot cere blocarea conturilor
bancare folosind ordonanţa preşedinţială1. Este vorba de o măsură
întemeiată pe ideea de drept al creditorului asupra patrimoniului
debitorului, o aplicare specială a normelor ce reglementează
sechestrul asigurator.
Practica a confirmat o astfel de soluţie: la cererea
creditorului instanţa a încuviinţat blocarea parţială a conturilor

1
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureti, 1994, p. 113
92
unui debitor, justificându-şi măsura pe disp. art. 551 C. pr. civ.
(măsura fiind socotită vremelnică)1.
Sechestrul asigurator. Legea prevede calea sechestrului
asigurator în raporturile de drept comercial (art. 907-908 Cod
com.). De asemenea, în materie de raporturi comerciale maritime
este prevăzută procedura sechestrului navelor (art. 910-912 Cod
com. )
Sechestrul asigurator urmăreşte prevenirea actelor de
înstrăinare a bunurilor mobile proprietatea debitorului de rea-
credinţă, acte care ar diminua patrimoniul acestuia2.
Încuviinţarea sechestrului este privită ca o măsură accesorie
la o acţiune principală.
Sechestrul judiciar. Cererea de instituire a sechestrului
judiciar presupune un litigiu principal cu privire la proprietatea sau
posesia unui bun mobil ori imobil sau cu privirea la administrarea
sau folosirea unui bun comun (art. 596 C. pr. civ. , art. 14 din
Legea nr. 603/1943).
Sechestrul judiciar este un depozitar care răspunde după
regulile contractului de depozit.
În ipoteza în care pe parcursul derulării litigiului se face
dovada că un bun este folosit abuziv instanţa poate dispune şi
aplicarea sigiliului o dată cu instituirea sechestrului judiciar3.
Clauza de rezervă a proprietăţii. Vânzătorul poate să reţină
dreptul de proprietate asupra bunului vândut ca garanţie a plăţii
preţului. Această situaţie juridică poate fi consacrată de părţi
printr-o clauză de acest fel.
Valabilitatea acestei clauze este recunoscută prin lege
(Legea din 2 august 1929 asupra vânzării pe credit a maşinilor
industriale, agricole şi autovehiculelor).
1
Dec. 141/1993, Secţ. com. , C. S. J. , citată de R. Petrescu, Teoria generală a
obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p. 114
2
R. Petrescu, Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994, p. 115
3
Dec. 842/1975, T. S. , repertoriul de practică civilă, 1969-1975, p. 373, pct.
121.
93
Acţiunea în revendicare a vânzătorului se bazează pe dreptul
de creanţă spre deosebire de acţiunea tipică de drept civil, care
exclude orice raport preexistent de obligaţii şi pune în discuţie
numai dreptul de proprietate al reclamantului1.
Bunurile revendicate trebuie să fie determinate şi uşor
identificabile în averea debitorului.
Deci, această clauză de rezervă a proprietăţii creează efecte
specifice, realizând o îmbinare a principiilor de drept în scopul de
a pune la dispoziţia vânzătorului o garanţie eficientă pentru a
putea obţine plata preţului.

SECŢIUNEA II

GARANŢIILE PERSONALE

Fidejusiunea. (cauţiunea)
Fidejusiunea este un contract prin care o terţă persoană
numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să
plătească datoria debitorului dacă acesta nu o face el însuşi la
scadenţă. În prezent fidejusiunea cunoaşte un proces de
expansiune efect al dezvoltării creditului.
Cei mai importanţi fidejusori sunt băncile precum şi
societăţile de sprijin mutual.
În dreptul comercial fidejusorul răspunde în mod solidar cu
debitorul chiar dacă este un necomerciant (în condiţiile în care se
garantează o obligaţie comercială.
Contractul de cauţiune este consensual.
În rest toate regulile specifice fidejusiunii, aşa cum sunt
consemnate de dreptul comun sunt aplicabile şi raporturilor
obligaţionale comerciale.
1
Cas. III, 5. 03. 1935, Pandectele rom. 1936, III, p. 14
94
Dreptul comercial cunoaşte unele instituţii juridice care
reprezintă adaptări ale principiilor fidejusiunii la un anumit tip de
raporturi obligaţionale comerciale. Astfel:
Scrisoarea de intenţie. A apărut iniţial în comerţul
internaţional şi s-a extins în comerţul intern cu precădere în
raporturile dintre societăţile ce aparţin aceluiaşi grup. Ele au o
mare diversitate de conţinut şi efecte. Este posibil să nu nască un
angajament patrimonial, dar în acelaşi timp nu exclud o obligaţie
cu titlu principal, independentă. Poate crea un angajament de
onoare sau se poate constitui într-o veritabilă cauţiune.
Scrisoarea de intenţie este un angajament asumat de un terţ
pentru debitor, menit să sporească încrederea creditorului sau să
ofere, chiar, mijloacele de recuperare a creanţei1.
Natura ei juridică depinde de felul în care este acceptată de
către debitor.
Prin conţinutul scrisorii se pot asuma obligaţii mai severe
decât printr-o fidejusiune. Este posibil să se asume obligaţii de a
face, de a nu face sau chiar obligaţii de rezultat: să garanteze
solvabilitatea unei filiale, ori respectarea obligaţiilor acesteia
asigurând acoperirea nevoilor ei financiare, să facă tot ce este
necesar ca filiala să-şi execute obligaţiile, să vegheze ca
angajamentele asumate de filiale să fie respectate2.
Semnatarul scrisorii are o răspundere contractuală faţă de
beneficiar, dar prin clauzele concrete se pot genera răspunderi
contractuale şi faţă de terţi.
Dacă scrisoarea produce obligaţii specifice fidejusiunii i se
vor aplica regulile acestei instituţii. Dacă conţine un angajament
de onoare semnatarul nu răspunde contractual, dar beneficiarul
scrisorii poate cere anularea contractului cu filiala invocând dolul
în momentul când şi-a dat consimţământul la încheierea
1
I. Turcu, Contractele comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor speciale, vol. I, Buc. 1997, p. 200
2
A se vedea practica citată de I. Turcu, Contrcatele comerciale. Introducere în
practica dreptului contractelor speiale, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 201
95
contractului de credit. Angajamentul de onoare este considerat
manoperă suficientă pentru a induce în eroare pe creditor.
Garanţiile independente. Reprezintă o formă a creditului prin
semnătură care constă în asumarea angajamentului de a plăti o
sumă determinată în considerarea unui contract fundamental în
vederea executării acestuia. Obligaţia de plată este privită
independent de raportul fundamental încât creditorului nu-i vor fi
opozabile excepţiile ce rezultă din acest raport1.
Asemenea angajamente sunt asumate de bănci. Nu este
exclus ca şi alte persoane să asume astfel de obligaţii.
Într-o asemenea schemă juridică creditorul se îndreptă
contra garantului care plăteşte necondiţionat, neputând invoca
excepţii ce rezultă din raportul juridic dintre creditor şi debitor.
Ulterior cel ce plăteşte are acţiune de regres contra debitorului
iniţial.
Este o garanţie personală, autonomă şi irevocabilă.
Contragaranţiile. Cel ce garantează independent poate
solicita la rândul său o altă garanţie din partea unei societăţi
bancare sau a unei instituţii financiare. Contragaranţia este socotită
a fi autonomă faţă de garanţia de rangul I2. Conţinutul şi efectele
noii garanţii sunt determinate prin contractul semnat de
contragarant care poate să difere de contractul de garanţie de
rangul I: contragaranţia poate fi mai vastă sau pe o durată mai
lungă.
Fiind vorba de o garanţie autonomă prelungirea garanţiei
iniţiale nu are efect asupra contragaranţiei. Viciile garanţiei iniţiale
nu influenţează valabilitatea contragaranţiei.
Contragarantul nu poate opune excepţii ce rezultă din
raportul fundamental sau din raportul de garanţie de prim rang.

1
I. Turcu, Contractele comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor speciale, vol. I, Buc. 1997, p. 202
2
I. Turcu, Contractele comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor speciale, vol. I, Buc. 1997, p. 209
96
După expirarea garanţiei de rangul I, contragaranţia devine
caducă.

Solidaritatea obligaţiilor comerciale.


Prezumţia de solidaritate a codebitorilor. Art. 42 Cod com.
prevede: "în obligaţiile comerciale, codebitorii sunt ţinuţi solidar,
afară de stipulaţie contrară". Deci legea instituie o prezumţie de
solidaritate a codebitorilor. Soluţia este diametral opusă celei
reglementate de codul civil. Măsura este luată pentru a se proteja
creditorul. Ea înlătură dificultăţile pe care le implică diviziunea
datoriei, conferind creditorului o garanţie eficace a executării
obligaţiei de către debitori. Existând mai mulţi debitori, fiecare
fiind ţinut pentru întreaga obligaţie, creditorul poate urmări pe
oricare din ei1.
Solidaritatea nu trebuie prevăzute expres în convenţia
părţilor. Prezumţia de solidaritate a codebitorilor este o prezumţie
relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă.
În mod expres legea prevede că această prezumţie există şi
împotriva fidejusorului, chiar dacă este un necomerciant. Dacă
există mai mulţi fidejusori, toţi vor răspunde solidar alături de
debitor.
Răspunderea fidejusorului în dreptul comercial diferă de cea
de drept civil unde, el răspunde în mod subsidiar, dacă debitorul
nu şi-a executat obligaţia asumată2.
Solidaritatea codebitorilor în cazul faptelor de comerţ
unilaterale. Conform art. 42 al. 3 Cod com. prezumţia de
solidaritate este exclusă când codebitorii sunt necomercianţi şi
obligaţiilor lor au ca temei un act juridic care, în privinţa lor nu
este fapt de comerţ3.
1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 425
2
N. Marian, Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor
comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 12/1997, p. 112
3
Cas. III, decizia nr. 140/1935, în Revista de drept comercial, 1935, p. 238
97
SECŢIUNEA III

GARANŢIILE REALE

Gajul comercial
Gajul comercial este o garanţie reală mobiliară pentru
executarea unei obligaţii comerciale. Această garanţie ia naştere
printr-un contract de gaj prin care o persoană remite creditorului
sau unui terţ un bun mobil, corporal sau incorporal, în vederea
garantării executării unei obligaţii. Contractul de gaj dă naştere
unui drept real accesoriu al cărui titular este creditorul gajist.
Acest drept conferă creditorului trei atribute: dreptul de retenţie,
dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Natura comercială a gajului este determinată de natura
obligaţiei principale pe care o garantează. Nu are nici o influenţă
asupra naturii comerciale a gajului nici calitatea de necomerciant a
debitorului şi nici destinaţia bunului dat în gaj.
În dreptul comercial, uneori gajul poate fi ascuns sub forma
unei vânzări sau cesiuni. Cei interesaţi vor putea face dovada
simulaţiei.
Gajul se poate constitui asupra unui bun mobil, asupra unei
creanţe, asupra unor titluri de credit la ordin, asupra unor acţiuni
nominative şi asupra unui fond de comerţ.
Condiţia remiterii bunului gajat nu a fost pretinsă în
situaţiile prev. de art. 480 al. 4 Cod com. (gajul constituit asupra
produselor solului prinse încă prin rădăcini sau deja culese,
precum şi a materiilor industriale prime, în fabricaţie sau deja
fabricate, sau aflate în fabrici sau depozite). În acest caz contractul
se socoteşte încheiat o dată cu perfectarea convenţiei.

98
Excepţia a fost de strictă interpretare deşi în practică s-a
considerat altfel1.
De asemenea, s-a arătat că nici gajarea fondului de comerţ
nu poate fi realizată prin remiterea bunurilor, că şi în acest caz
avem de a face cu un gaj fără deposedare2. Mai mult, băncile
practică gajul fără deposedare când acordă credite clienţilor lor3.
S-a considerat că părţile pot crea ele însele, prin voinţa lor,
excepţii de la principiul potrivit căruia contractul de gaj este un
contract real4.
Art. 478-479 Cod comercial au fost abrogate prin Legea
nr.99/1999, M. Of. nr.236/27. 02. 1999 care a constituit un nou
regim pentru garanţiile mobiliare (în acest sens a se vedea
capitolul Contractul de garanţie reală mobiliară)
Varietăţi ale gajului.
a) gajul asupra bunurilor vândute pe credit. În cazul neplăţii
preţului vânzătorul poate cere să i se atribuie o garanţie asupra
bunului vândut. Deşi nu există normă expresă în acest sens
considerăm că nimic nu poate împiedica părţile să facă o astfel de
operaţiune cu condiţia să se respecte elementele esenţiale ale
contractului de gaj (în primul rând formele de publicitate).
b) Warantul. Este reglementat prin Legea nr. 53/7. 04. 1937.
El face obiectul unui alt capitol. Ceea ce este caracteristic lui este
faptul că marfa gajată este depusă într-un magazin special, cu
regim juridic statornicit de lege şi care emite un titlu reprezentativ
al mărfii depozitate. Obiect al gajului va fi titlu reprezentativ.
c) Afectarea ca garanţie a soldului creditor al unui cont
bancar. Contul bancar cu soldul său creditor exprimă un drept de
creanţă al titularului faţă de bani. Această creanţă poate fi dată în
1
A se vedea Dec. 68/1994, Trib. Argeş, citată de I. Turcu, Contractele
comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului contractelor speciale, vol.
I, Buc. 1997, p. 216
2
V. Luha, Drept comercial. Bunurile, Alba Iulia 1998, p. 63
3
Dec. nr.152/1995, Trib. Alba, nepublicată.
4
Dec. nr.1109/1996, Trib. Alba, nepublicată
99
gaj unui creditor. Părţile vor stabili regulile de funcţionare ale
contului garanţie, reguli ce trebuie a fi aduse la cunoştinţa băncii,
pentru a-i fi opozabile.
d) Depozitul bancar ca garanţie. În mod similar contul de
depozit bancar poate fi dat în garanţie unui creditor. În caz de
executare a garanţiei părţile vor da ordin băncii să verse suma de
bani în conturile creditorului.
e) Transferul proprietăţii unor bunuri în favoarea
creditorului cu titlu de garanţie a unui credit. În cazul în care se
cumpără echipamente pe credit părţile interesate (vânzătorul,
cumpărătorul şi banca creditoare) pot conveni ca proprietatea
asupra bunurilor să nu se transfere la cumpărător ci la banca
creditoare. Dreptul de proprietate aflat în mâna creditorului îi
garantează acestuia recuperarea creanţei.
f) Ipotecile maritime şi fluviale şi cele asupra aeronavelor.
Deşi sunt numite ipoteci în realitate sunt gajuri deoarece se
constituie asupra unor bunuri mobile. Sunt gajuri fără deposedare.
g) Trustul. Este un procedeu juridic prin care o persoană
încredinţează unei alte persoane un bun. Această instituţie exprimă
un mecanism juridic complex care are şi funcţie garanţie. Spre
exemplu: un acţionar poate transfera către trustee pe durată
determinată dreptul de vot aferent acţiunilor, păstrându-şi celelalte
drepturi care decurg din calitatea de acţionar.

Ipoteca
Ipoteca este un drept real accesoriu care are ca obiect un bun
imobil al debitorului sau altei persoane, fără deposedare care
conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în
stăpânirea oricărui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de
ceilalţi creditori din preţul acelei bun.
În dreptul comercial ipoteca are în totalitate regimul juridic
de drept comun.

Privilegiile.
100
Sunt creanţe pe care legea prevede că trebuie să fie plătite cu
prioritate. Titularii acestor drepturi se bucură de un tratament
privilegiat faţă de alţi creditori.
Legea civilă enumeră care sunt aceste privilegii şi felul cum
se rezolvă concursul între creditorii privilegiaţi.
În dreptul comercial este demn de reţinut că ordinea de
preferinţă între creditori se rezolvă după reguli speciale în caz de
faliment. Această ordine este stabilită expres de Legea nr.
64/1995.
De asemenea, prin lege specială (O.G. nr.11/1996)1, se
stabilesc privilegiile statului în raport cu alţi creditori.

Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Ediţia a VII-a


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Luha, V., Drept comercial. Bunurile, Alba Iulia 1998
3. Marian, N., Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în
materia obligaţiilor comerciale, în Revista de drept
comercial, nr. 12/1997
4. Petrescu, R., Teoria generală a obligaţiilor comerciale,
Bucureşti, 1994
5. Pop, L., Teoria generală a obligaţiilor. Bucureşti. 1998
6. Turcu, I., Contractele comerciale, Introducere în teoria şi
practica dreptului contractelor speciale, vol. I, Bucureşti,
1997
7. Zlătescu, V.D., Garanţiile creditorului, Bucureşti, 1970
8. Dec. 141/1993, Secţ. com. , C. S. J. , citată de R. Petrescu,
Teoria generală a obligaţiilor comerciale, Bucureşti, 1994
9. Dec. 842/1975, T. S. , repertoriul de practică civilă, 1969-
1975, p. 373, pct. 121.
10. Cas. III, 5. 03. 1935, Pandectele rom. 1936, III

1
M. O. 23/31. 01. 1996.
101
11. Cas. III, decizia nr. 140/1935, în Revista de drept
comercial, 1935
12. Dec. 68/1994, Trib. Argeş, citată de I. Turcu, Contractele
comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor speciale, vol. I, Bucureşti, 1997
13. Dec. nr.152/1995, Trib. Alba, nepublicată.
14. Dec. nr.1109/1996, Trib. Alba, nepublicată

102
CAPITOLUL VII

PROBELE ÎN DREPTUL COMERCIAL

Precizări
Prin termenul de "probă" înţelegem mijlocul de convingere
cu ajutorul căruia se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui fapt
producător de drepturi şi obligaţii1 precum şi acţiunea de
prezentare a acestor mijloace.
Probele au ca obiect faptele juridice şi actele juridice. Nu se
dovedeşte existenţa normei juridice interne.
Sarcina probei revine în principiu celui ce afirmă ceva (art.
1169 C. civ. ). Ea este inversată în cazul prezumţiilor legale. Dacă
reclamantul face dovada pretenţiei sale, cel care o contestă trebuie
să-şi dovedească excepţiile ridicate; în timp sarcina probei se
împarte alternativ între reclamant şi pârât.

Probele în dreptul comun.


În dreptul comun sistemul probator urmează următoarele
reguli:
1. Legea civilă indică ea însăşi mijloacele probatorii:
înscrisuri; martori; prezumţii (art. 1170 C. civ. ), expertiza;
cercetarea la faţa locului; interogatoriul (art. 211 - 225 C. pr. civ. ).
Deci părţile nu pot folosi decât probele admise de lege.
2. Legea stabileşte valoarea probatorie a fiecărui mijloc în
2
parte precum şi ierarhia forţei probante a mijloacelor indicate.
Există mijloace de probă cu valoare mai mare, sau mai mică după

1
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Buc. 1975, p. 551.
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 64; St. D. Cărpenaru, Probele în materie comercială,
în Revista de drept comercial, nr.2/1994, p. 27

103
cum precizează însăşi legea, precizare de care judecătorul este
ţinut.
Separat de asta există acte juridice care pot fi dovedite
numai prin anumite mijloace de probă (actele solemne nu pot fi
dovedite decât prin înscrisuri).
3. Mijloacele de probă se utilizează în raport de obiectul
probei: faptele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de probă
recunoscut de lege, pe când dovada actelor juridice suferă anumite
limitări (actele juridice ce depăşesc 250 lei se pot dovedi numai
prin înscrisuri autentice sau sub semnătură privată; nu se admit
dovezi cu martori peste conţinutul unui înscris). Aceste limitări nu
au valoare absolută:
- se admite folosirea martorilor atunci când înscrisul nu
poate fi confecţionat fizic sau moral (depozitul necesar, relaţii
apropiate între părţi, situaţiile înscrise în art. 1198 C. civ).
- art. 1197 C. civ. admite proba cu martori când există un
început de dovadă scrisă (un înscris de origine neîndoielnică ce
emană de la persoana ce i se opune şi care face demn de crezare
faptul ce urmează a fi dovedit).
Aprecierea probelor este atributul exclusiv al judecătorului.
4. Convingerea judecătorului se formează numai pe bază de
probe şi nu în conformitate cu experienţa sa personală.
Judecătorul trebuie să aibă o poziţie activă în proces putând
supune părţile la un interogator sau să ordone administrarea unor
dovezi: expertize, martori, cercetări la faţa locului1.
5. Se admit convenţiile asupra probelor, chiar dacă normele
din acest domeniu sunt de ordine publică, deoarece asemene
convenţii vor stipula indirect asupra dreptului însuşi. Se distinge
însă între convenţiile privitoare la mijloacele de probă ce se vor
administra şi convenţiile în legătură cu modul în care se vor
administra probele. Numai acestea din urmă convenţii nu sunt

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 68
104
permise deoarece normele sunt de ordine publică, înţelegerea
neputând înlătura prevederea imperativă1.

Reguli de bază în materia probelor în dreptul comercial.


1. Codul comercial enumeră şi el mijloacele de probă admise
(art. 46 C. com. ). Deci, sistemul probator consacrat în dreptul
comercial este cel consacrat de legea comercială care indică
probele şi valoarea lor în proces. Diferenţa dintre cele două
sisteme este numai cantitativă în sensul că legea comercială indică
şi alte mijloace de probă: telegrama, registrele comerciale, factura,
corespondenţa comercială.
În domeniu se aplică regula înscrisă în art. 1 Cod. com.
potrivit căruia sistemul probator civil reprezintă dreptul comun în
materie comercială.
2. Codul comercial înlătură restricţiile impuse în art. 1191 C.
civ. referitoare la proba cu martori şi permite această probă fără
limite. Judecătorul are putere de apreciere mai mare.
Se poate spune deci, că sistemul probelor în dreptul
comercial nu este esenţial modificat faţă de dreptul comun. Legea
face unele concesii pentru a asigura creditul, securitatea şi
celeritatea operaţiunilor comerciale.

Proba prin înscrisuri. Precizări.


Înscrisul este un document ce consemnează un act juridic.
De cele mai multe ori el se întocmeşte o dată cu încheierea actelor
juridice.
Înscrisurile sunt socotite ca mijloace de probă importante
deoarece consemnează obiectiv şi imediat voinţa părţilor ce fac
actul juridic, înlăturând posibilitatea de alterare a realităţii efect al
pierderii memoriei sau al relei-credinţe a martorilor2.
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 67
2
În legătură cu specificul înscrisurilor ca mijloc de probă, a se vedea I. Albu, A.
Man, Înscrisurile în domeniul actelor juridice civile, comerciale şi de drept al
105
Dreptul comercial nu subestimează valoarea probatorie a
înscrisurilor. El le consacră ca mijloace de probă dar, face
precizări în legătură cu factura acceptată, corespondenţa
comercială, telegrama, registrele părţilor, documente ce au
dobândit o largă întrebuinţare în activitatea comercianţilor.
Înscrisurilor nu li se mai recunoaşte o valoare primordială
deoarece sunt admişi martori contra sau peste conţinutul lor. În
mod excepţional legea comercială cere existenţa unui înscris ad
solemnitatem sau ad probationem în raporturile juridice1.
Efectul acestei cerinţe constă în aceea că nu se va admite
proba cu martori peste documentul cerut de legea comercială.

Înscrisul autentic.
Este documentul făcut cu solemnităţile cerute de lege de un
funcţionar public care are competenţa de a funcţiona în locul în
care se procedează la facerea acelui act (art. 1171 C. civ. )
Forma ad solemnitatem a actelor este obligatorie în cazurile
prevăzute de lege. În dreptul comercial se întâlnesc situaţii de
acest fel: cambia, (Legea nr. 58/1934), contractul de înrolare a
echipajului (art. 532 Cod com. ); contractul de împrumut maritim
(art. 601 Cod com. ); contractul de societate comercială (art. 5
alin. 5 lit. a-c, din Legea nr. 31/1990, actul constituitv al societăţii
comerciale se încheie obligatoriu în formă autentică); prospectul
de emisiune al unei societăţi pe acţiuni (art. 19 din Legea nr.
31/1990).
Forma ad probationem a actelor este obligatorie. Codul
comercial reglementează, în art. 55, animite acte a căror formă
scrisă este cerută pentru probă: contractul de societate în
participaţie (art. 256 Cod com.); contractul de agenţie (art. 18 din
Legea nr. 509/2002); contractele privind vasele comerciale;
contractul de consignaţie (art. 2 din Legea nr. 178/1934).
muncii – „ad probationem”, „ad validitatem” şi „ad disponendum”, Dreptul
7/1996, p. 60
1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Buc. 1998, p. 361
106
Actul autentic are puterea probatorie stabilită de lege:
- va face dovada autenticităţii sale în sensul că emană de la
autoritatea ce l-a întocmit. Agentul instrumentator este obligat să
constate în autentificare semnarea înscrisului în faţa sa. Partea
căreia i se opune un act autentic nu poate contesta acest fapt decât
declanşând procedura înscrierii în fals a documentului.
- va face dovada autenticităţii sale cu privire la constatările
proprii şi directe ale agentului instrumentator, constatări care nu
pot fi înlăturate decât tot prin procedura înscrierii în fals: data
autentificării, prezenţa părţilor, subscrierea actului de către
participanţi, constatarea identităţii lor, manifestarea
consimţământului, alte fapte materiale constatate personal de
agent.
- în ce priveşte conţinutul actului, înscrisul autentic nu va
mai avea putere probatorie deplină. Celelalte elemente, ce nu sunt
constatate personal de către agent fac dovadă până la proba
contrarie: realitatea operaţie, sinceritatea acesteia, sinceritatea
declaraţiilor părţilor. Proba contrară se poate face între părţile
contractante numai prin alt înscris, regulă ce o deducem din
principiul simetriei în actele juridice.
Totuşi instanţa supremă a reţinut că principiul simetriei
dovezii scrise nu trebuie socotit a fi de ordine publică pentru că
părţile pot conveni licit asupra admisibilităţii probei cu martori1.
De asemenea, terţii pot folosi proba cu martori pentru a dovedi
simulaţia sau nesinceritatea declaraţiei de voinţă a părţilor
consemnate în actul autentic2.
- totuşi, faţă de terţi elementele de autenticitate fac dovadă
deplină. Adică, emiterea actului de către agentul statului şi
constatările sale cu propriile simţuri nu pot fi înlăturate decât tot
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 72, Cas. I, Dec. 11/1927, Pand. Rom. , 1928, I, p.
232, cu notă de G. Sescioreanu.
2
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 72
107
prin procedura înscrierii în fals. Cuprinsul înscrisului face dovadă
faţă de terţi până la proba contrară. Cele consemnate în cuprinsul
înscrisului sunt privite ca nişte mărturisiri şi se prezumă că
exprimă adevărul atât între părţi cât şi faţă de terţi.
- menţiunile întâmplătoare ce nu au legătură cu obiectul
înscrisului au valoare probatorie până la dovada contrară dacă,
totuşi au raport direct cu convenţia consemnată în act1.
- menţiunile întâmplătoare, străine cu totul de convenţie sunt
socotite un început de probă scrisă şi judecătorul poate aprecia în
mod suveran valoarea acestora.
- uneori actul autentic are pentru creditor valoarea unui titlu
executoriu. Titularul dreptului consemnat în document, când legea
permite acest lucru poate să folosească înscrisul autentic pentru
executarea debitorului, nefiind necesară o hotărâre judecătorească.
În practică se discută dacă în afara cadrului prevăzut de lege
părţile pot conveni ca înscrisul autentic ce-l întocmesc să fie
folosit ca titlu executor. Jurisprudenţa a admis acest lucru2. Nu
suntem de acord cu această formulă juridică deoarece un titlu
executor trebuie să consemneze o creanţă certă şi lichidă. Or,
părţile la facerea actului juridic nu pot prevedea certitudinea şi
lichiditatea creanţei lor. Numai legea poate să indice care înscris
autentic are valoarea de titlu executor.

Înscrisul sub semnătură privată.


Este înscrisul semnat de partea de la care emană şi căreia i se
opune3.
Legea cere ca anumite acte juridice să fie încheiate în formă
scrisă ad probationem: contractul de societate în participaţiune
(art. 256 Cod com. ) ; contractul de gaj comercial (art. 478 Cod
com. ); contractele privind vasele comerciale (art. 491, 493, 557,
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 73
2
Dec. 372/1995, Trib. Alba, nepublicată.
3
A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, 1975, p. 605
108
495 Cod com. ); contractul de consignaţie (Legea nr. 178/1934);
etc.
În cazul acestui înscris legea nu impune condiţii de formă.
Forţa probatorie a documentului rezultă din semnătură. Deci
singura cerinţă este ca înscrisul trebuie să poarte semnătura
titularului şi să-l individualizeze.
În convenţiile sinalagmatice legea impune cerinţa
multiplului exemplar original şi formalitatea "bun şi aprobat".
Înscrisul sub semnătură privată, dacă consemnează o
convenţie sinalagmatică trebuie să fie făcut în atâtea exemplare
câte părţi cu interese contrare l-au semnat. Dacă nu se respectă
regula instrumentul probator nu este valabil; convenţia îşi
păstrează însă efectele.
În materie comercială regula exemplarului multiplu rămâne
aplicabilă. Însă, valoarea sa practică este anulată de principiul
probei libere.
Formula "bun şi aprobat" trebuie folosită când prin actul sub
semnătură privată o parte se obligă să plătească altuia o sumă de
bani sau o parte de bunuri fungibile. Nerespectarea formalităţii
face ca mijlocul de probă să fie nul, el putând fi luat în considerare
ca un început de probă scrisă.
Regula "bun şi aprobat" îşi găseşte aplicare şi în dreptul
comercial, dar nu va prezenta importanţă practică de vreme ce în
domeniu se admit martori împotriva şi peste conţinutul înscrisului.
Forţa probatorie a actului sub semnătură privată este mai
mică decât a actului autentic.
Semnătura depusă pe act nu are valoarea pe care o are
semnătura agentului instrumentator în cazul înscrisului autentic.
Ea va putea fi tăgăduită de acela căruia i se opune, fapt ce
declanşează procedura verificării de scripte. Deci, tăgăduirea
semnăturii ridică forţa probatorie a actului.
Dacă actul este recunoscut, el face dovadă în ce priveşte
conţinutul ca şi un act autentic, adică până la proba contrară. Proba

109
contrară se face, potrivit principiului simetriei probelor, prin acte
scrise. Poziţia terţilor este identică cu cea din actul autentic.
Data actului sub semnătură privată. Conform art. 57 Cod
com. data actelor şi a contractelor comerciale trebuie să arate
locul, ziua, luna şi anul. Faţă de terţi, ea poate fi stabilită prin toate
mijloacele de probă.
Forţa probantă a datei înscrisului depinde de natura actului.
Înscrisurile autentice dau dată certă. Ea nu poate fi înlăturată
decât prin înscriere în fals.
În înscrisurile sub semnătură privată data certă se obţine în
condiţiile art. 1182 C. civ. Conform art. 57 al. 2 Cod com. data
înscrisurilor sub semnătură privată se stabileşte prin orice mijloc
de probă. În unele situaţii, pentru anumite acte juridice legea
prezumă că data înscrisă pe documentul sub semnătură privată este
adevărată până la proba contrară (data emiterii cambiei şi a
oricărui alt titlu la ordin, precum şi girurile lor - art. 57 al. 3 Cod
com.).
Deci, în cazul acestor înscrisuri sarcina probei se inversează:
persoana căreia i se opune înscrisul trebuie să facă dovada că data
actului este alta decât cea cuprinsă în înscris1.

Înscrisurile improprii.
Sunt înscrisurile nepreconstituite ce nu poartă semnătura
celui căruia i se opun. În această categorie legea civilă trece
registrele, cărţile sau hârtiile domestice (art. 1185 C. civ. ),
adnotaţiile făcute de creditor pe titlurile de creanţă sau pe
duplicate aflate în mâinile debitorului ori pe chitanţe (art. 1186 C.
civ. ) şi registrele comercianţilor (art. 1183 C. civ. , art. 46, 50 - 54
Cod com. )
Lor li se adaugă scrisorile misive.

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VII-a revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 362.
110
Puterea probatorie a hârtiilor şi documentelor domestice este
mai redusă decât aceea a înscrisurilor preconstituite. Ele nu fac
dovadă în favoarea celui ce le-a scris, dar au putere să dovedească
împotriva lui.
Împotriva sau peste conţinutul lor se va putea face dovada cu
martori sau cu prezumţii.
Înscrisurile improprii prevăzute de codul civil pot fi folosite
şi în dreptul comercial. Regula o deducem din art. 1 Cod com.
Înscrisuri prevăzute de codul comercial.
Codul comercial prevede factura, corespondenţa comercială,
telegramele şi registrele comerciale (art. 46 Cod com. ).

Factura.
Este o notă scrisă privitoare la mărfurile livrate care sunt
descrise amănunţit (natură, calitate, cantitate, preţ, modalităţi de
executare a contractului, cheltuieli, impozite pe operaţiuni
comerciale).
Potrivit art. 46 Cod com., obligaţiunile comerciale şi
liberaţiunile se probează, printre altele şi cu facturi acceptate.
Factura se emite de obicei o dată cu executarea unui contract
(vânzare-cumpărare, prestări servicii, orice alt contract ce
presupune o predare de mărfuri sau servicii). Ea are o funcţie
economică şi juridică: economică în sensul că consemnează
fenomene economice şi constituie temeiul evidenţierii lor; juridică
deoarece poate fi folosită ca mijloc de probă.
Legea nu prevede condiţii de formă ale facturii. În practica
economică se folosesc înscrisuri tipizate, înseriate şi în evidenţa
organelor de stat. Din punct de vedere juridic, factura este valabilă
dacă înscrisul întruneşte condiţiile indicate mai sus: să
consemneze date cu privire la marfa livrată.
OMFP nr. 1849/2003 prevede la art. 1 că începând cu data
de 1 iulie 2004 formularele tipizate cu regim special, comune pe
economie, prevăzute de anexa nr. 1 la ordin, se vor executa prin
imprimarea datelor de identificare pentru fiecare utilizator. La
111
anexa 1 a ordinului, pct. 3, este enumerată, printre altele, factura
fiscală, iar la pct. 4 factura. Imprimarea se execută pe fiecare
exemplar original şi conţinea informaţii referitoare la denumirea,
număr de înmatriculare la oficiul registrului comerţului, codul
unic de înregistrare, atributul fiscal, sediul social, contul bancar şi
capitalul social.
Prin OMFP nr. 527/2004 a fost introdus ordinului mai sus
amintit, alin. 4 care prevede că după intrarea în vigoare a
ordinului, pe facturile fiscale întocmite pe formulare personalizate,
la rubrica furnizor, sub datele personale se înscriu: numele şi
adresa persoanei stabilite în străinătate, în cazul facturii fiscale
emise prin autofacturare; numrle persoanei stabilite în străinătate
pe care o reprezintă şi codul de identificare fiscală atribuit pentru
persoana stabilită în străinătate, în cazul facturii fiscale emise de
reprezentantul fiscal.
Începând cu data de 1 ianuarie 2007, persoanele impozabile
emit facturi în temeiul art. 155. Cod fiscal. Elementele care trebuie
conţinute de factură, sunt enumerate în art. 155 alin. 5 Cod fiscal.
Factura este documentul justificativ pentru deducerea TVA.
Factura face dovada împotriva emitentului în tot ce se referă
la cuprinsul său1. Recunoaşterea forţei probatorii se bazează pe
ideea de mărturisire extrajudiciară consemnată în scris.
Independent de poziţia ce o va adopta destinatarul mărfii (o
acceptă sau nu), ea se analizează ca o manifestare de voinţă a
emitentului.
Factura acceptată capătă, din punctul de vedere al
destinatarului, regimul juridic al unui înscris sub semnătură
privată, cu toate consecinţele sub aspectul puterii probatorii.
Deci, factura acceptată face dovada contra destinatarului şi
fenomenul se explică prin aceea că odată factura acceptată, prin
subscrierea ei, înscrisul devine opozabil. De altfel această

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 83
112
concepţie exprimă ideea mai generală că nimeni nu-şi poate
preconstitui singur mijloace de probă contra unui terţ. Subscrierea
înscrisului constituit face ca întreg conţinutul acestuia să-i fie
opozabil celui ce l-a acceptat.
Acceptarea facturii trebuie să fie expresă. De obicei această
acceptare se face prin semnarea documentului. Nu sunt excluse
nici alte forme de acceptare expresă.
Se discută dacă este posibilă acceptarea tacită a facturii.
Principiul este că tăcerea nu este producătoare de efecte juridice
decât în cazurile expres prevăzute de lege. Tăcerea este asimilată
ca lipsă a voinţei.
În practică s-a decis că primirea facturii fără obiecţii şi a
mărfii presupune acceptarea tacită a preţului indicat pe factură1.
Când în factură au fost trecute de către expeditor clauze ce
nu sunt acceptate de destinatar, problema opozabilităţii lor faţă de
destinatar depăşeşte limitele puterii probatorii ale facturii şi capătă
aspectul acordului sau dezacordului voinţei părţilor. Problema
capătă un cadru mai larg, acela al formării contractelor.

Corespondenţa comercială
În dreptul civil corespondenţa nu este trecută ca mijloc de
probă în mod expres. S-a admis că scrisorile nu pot fi folosite ca
mijloc de probă decât de destinatarul lor întrucât au un caracter
confidenţial. Dacă terţii le folosesc, ei vor viola secretul
corespondenţei.
Terţii pot folosi corespondenţa ca mijloc de probă dacă din
scrisoare rezultă că era destinată să joace acest rol.
Deci, în dreptul civil folosirea corespondenţei în materie de
probaţiune este legată de problema proprietăţii asupra
corespondenţei. Cum destinatarul este socotit proprietar, el este

1
A se vedea practica citată de I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria
generală a obligaţiilor comerciale. Buc. 1994, p. 84

113
îndreptăţit să dispună de ea, deci să o folosească şi ca mijloc de
probă. Dacă proprietarul nu consimte să dea publicităţii conţinutul
scrisorii judecătorul trebuie să înlăture acest mijloc de probă.
În mod excepţional scrisorile pot fi folosite ca probă în
procesele de divorţ, tăgada paternităţii şi stabilirea paternităţii.
Codul comercial prevede expres scrisoarea ca mijloc de
probă.
Temeiul juridic al acestei orientări este mărturisirea extra-
judiciară. Fiecare scrisoare semnată, destinată încheierii unei
operaţii juridice reprezintă un înscris sub semnătură privată,
deoarece un astfel de înscris nu presupune în mod necesar ca
declaraţiile de voinţă ale părţilor să fie făcute în mod simultan şi
să fie consemnate pe acelaşi document. Documentul sub
semnătură privată, luat ca unic instrument probator poate rezulta şi
din înscrisuri diferite care se pot alătura cu condiţia ca din
ansamblul lor să rezulte manifestarea de voinţă.
Deci, scrisorile emise la date diferite şi semnate, care
exprimă un acord de voinţă, în totalitatea lor vor alcătui un înscris
sub semnătură privată.
Din acest motiv, iniţial legea a prevăzut obligaţia pentru
comerciant de a consemna scrisorile comerciale în registrul copier
şi de a le păstra (10 ani scrisorile şi 2 ani facturile).
Prevederile referitoare la registrul copier sunt depăşite,
reglementarea fiind căzută în desuetudine. Dar, este necesar ca
mapele de corespondenţă comercială să se păstreze. Ele vor putea
fi folosite ca mijloc de probă, aplicându-li-se principiul ce
guvernează înscrisurile sub semnătură privată, dacă sunt semnate
şi consemnează manifestări de voinţă nerevocate.
Mai mult, existenţa corespondenţei suplineşte cerinţa legii
pentru valabilitatea contractelor pentru care legea prevede
înscrisuri sub semnătură privată ca şi condiţie ad probationem sau
ad solemnitatem.
Deci, înţelegem prin corespondenţa comercială toate
scrisorile şi comunicările scrise ale părţilor (subscrise de
114
expeditor) prin care acestea îşi fac propuneri sau îşi exprimă
acceptarea cu ocazia încheierii sau executării contractelor
comerciale.
Dreptul comercial cuprinde prevederi şi în legătură cu forţa
probatorie a copiei scrisorii. Textul (art. 25 Cod com. ) se referă la
copia din registrul copier. În opinia noastră nimic nu ne împiedică
să avem în vedere orice copie (inclusiv cea realizată prin
fotografiere sau reproducere), a corespondenţei.
Copia poate fi folosită ca mijloc de probă în favoarea părţii
de la care emană.
Scrisoarea şi copia ei pot face dovadă numai asupra
conţinutului nu şi asupra faptului expedierii sau primirii sale1.

Telegrama.
Este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la
distanţă prin telegraf de către o persoană altei persoane.
Destinatarul va primi un înscris care cuprinde conţinutul
comunicării dar nu originalul predat de expeditor.
Deci, telegrama este un înscris şi poate fi socotită ca făcând
parte din corespondenţa comercială. Totuşi, telegramele au
specificul lor deoarece destinatarul nu primeşte documentul
subscris de către expeditor. Din acest motiv legea stabileşte reguli
speciale cu privire la forţa probatorie a telegramei.
Astfel:
Art. 47 Cod com. prevede "telegrama face probă, ca act sub
semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana
arătată într-însa ca trimiţătorul ei".
Deci, cu toate că documentul primit la destinaţie nu este
semnat de expeditor, totuşi legea recunoaşte valoarea unui înscris
sub semnătură privată (dacă documentul depus la oficiul telegrafic
poartă semnătura autografă a expeditorului).

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 436
115
Art. 47 Cod com. prevede că telegrama este socotită înscris
sub semnătură privată şi în cazul în care persoana indicată ca
expeditor a fost subscrisă de o altă persoană, dacă se dovedeşte că
originalul documentului a fost predat oficiului sau a fost trimis
pentru a i se preda de însăşi persoana expeditorului.
Telegrama poate fi contestată de cel împotriva căruia i se
invocă. În acest caz, ca să i se recunoască telegramei puterea de
înscris sub semnătură privată, destinatarul-reclamant trebuie să
facă dovada că înscrisul original prezentat oficiului telegrafic este
semnat de expeditor1.
Pentru identificarea expeditorului şi a semnăturii sale sunt de
urmat două reguli:
- dacă semnătura expeditorului este autentificată se vor
aplica regulile privind înscrisurile autentice. Menţiunea
"autentificat", "legalizat", cuprinsă în documentul primit la
destinaţie, prezumă în mod relativ că înscrisul primit este conform
cu originalul depus oficiului. Dacă se face dovada că înscrisul
primit este conform cu originalul autentic, conţinutul face dovadă
până la înscrierea în fals2.
- dacă identitatea persoanei care a semnat, ori a predat
originalul s-a stabilit prin formalismul prevăzut de regulamentul
poştei se admite proba contrară.
Prin telegramă se poate transmite o manifestare de voinţă
autentică cu condiţia ca semnătura documentului oficial să fie
autentificată (art. 49 Cod com. ).

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 436, I.N. Finţescu, Curs de drept
comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 127-128; C. Petrescu Ercea, Drept
comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj 1945, p. 30-31

2
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj 1946, p. 31-32
116
Data telegramei este cea la care ea a fost expediată de oficiul
poştal. Se admite proba contrară.
Legea stabileşte cine suportă riscurile erorii de transmitere a
conţinutului telegramei. Astfel:
- în cazul unei întârzieri în expedierea sau predarea
telegramei, va fi răspunzător cel ce se află în culpă. Aceeaşi regulă
se aplică şi în ipoteza transmiterii eronate a conţinutului.
- expeditorul telegramei se prezumă că nu este în culpă dacă
s-a îngrijit să colaţioneze telegrama în condiţiile prevăzute de
regulamentul poştal. Prin colaţionare înţelegem repetarea de către
oficiul de expediţie a conţinutului înscrisului original înainte ca
oficiul de destinaţie să înmâneze destinatarului înscrisul.
- răspunderea este angajată în condiţiile răspunderii civile
delictuale1.

Registrele comerciale.
Comercianţii au obligaţia de a ţine registre comerciale şi de
contabilitate. Ei sunt interesaţi să deţină informaţii în legătură cu
propria lor activitate pentru a putea lua decizii corecte din punct de
vedere economic.
De asemenea, terţii (creditori, parteneri), sunt interesaţi de
asemenea date.
Există şi un interes public din acest sens: fiscul trebuie să
facă un calcul corect al impozitelor datorate statului.
Registrele comercianţilor sunt definite în doctrină ca fiind
documentele care consemnează operaţiunile cu caracter
patrimonial efectuate de comercianţi2.
I. Codul comercial prevede sarcina de a se ţine obligatoriu
următoarele registre:
Registre generale:
1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 437
2
I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.
449-450
117
- registrul jurnal: Cod com. Art. 23 prevede: „Orice
comerciant este dator ca în registrul jurnal sa înscrie pe fiecare zi
ce are sa ia şi ce are sa dea, operaţiunile comerţului sau,
convenţiunile, acceptaţiunile sau girurile efectelor comerciale, şi
în general tot ce primeşte şi plăteşte sub orice titlu trecând la
fiecare finit de luna şi sumele întrebuinţate pentru cheltuielile
casei sale. Acest registru jurnal este deosebit de alte registre ce se
obişnuiesc în contabilitatea comercială, dar care nu sunt
obligatorii”.
Registrul jurnal reprezintă registrul în care sunt consemnate
toate operaţiunile comerciale în succesiunea lor cronologică.
- registrul inventar. Potrivit art. 24 Cod com. „Comerciantul
este dator a forma la începutul comerţului sau şi în fiecare an, sub
a sa semnătură, un inventar de averea sa mobilă şi imobilă şi de
datoriile sale active şi pasive, încheind bilanţul cuvenit. Acest
inventar şi bilanţ le va copia în registrul special pentru aceasta şi le
va semna. Toate efectele şi datoriile active trebuiesc evaluate în
inventar şi bilanţ după preţul curent la epoca facerii inventariului.
Datoriile active greu de încasat sau îndoioase se vor preţui după
probabilitate; creanţele ce nu se pot încasa se vor înscrie numai
pentru memorie. Dacă sunt mai multi tovaraşi solidari, trebuie sa
subsemneze fiecare”.
- registrul copier cuprinde o copiere a tuturor scrisorilor
expediate, a tuturor facturilor şi notelor întocmite. (art. 25 Cod
com.)
Registre speciale:
- registrul vasului, pentru căpitanii de vase,
- registrul de operaţiuni, pentru comisionari,
- registrul de casă, pentru operaţiunile în numerar,
În mod facultativ se pot ţine orice alte registre.
II. Legea nr.31/1990 instituie obligatoriu următoarele
registre:
- registrul acţionarilor societăţilor comerciale,
- registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale,
118
- registrul şedinţelor şi deliberărilor consiliului de
administraţie,
- registrul şedinţelor şi deliberărilor comitetului de direcţie,
- registrul deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în
exerciţiul mandatului lor,
- registrul obligaţiunilor emise de societate.
Aceste registre se ţin prin grija consiliului de administraţie,
al comitetului de direcţie şi al cenzorilor. Administratorii sunt
obligaţi să pună la dispoziţia acţionarilor registrele privind
şedinţele şi deliberările adunărilor generale şi registrele
acţionarilor şi să elibereze la cerere, pe cheltuiala solicitanţilor
extrase de pe ele. De asemenea, sunt obligaţi să pună la dispoziţia
deţinătorilor de obligaţiuni, registrul obligaţiunilor.
Registre speciale:
- în societăţile cu răspundere limitată se ţin registre ale
asociaţilor
- lichidatorii ţin registre cu operaţiile de lichidare
În legea societăţilor comerciale nu se prevăd reguli de ţinere
a acestor registre, fapt ce constituie o lacună .
III. Legea nr.82/1998, legea contabilităţii prevede ţinerea
obligatorie a următoarelor registre:
- registrul jurnal – care înregistrează operaţiunile economice
cronologic, zilnic, în ordinea în care s-au desfăşurat, preluând
informaţii din documentele justificative;
- registrul inventar - care înregistrează toarâte elementele
patrimoniale active şi datoriile inventariate cu ocazia inventarului
general al patrimoniului. Elementele patrimoniale sunt aşezate în
ordinea în care se află în bilanţ.;
- registrul cartea mare – înregistează modificările suferite de
fiecare element patrimonial în parte, ca urmare a operaţiunilor
patrimoniale care au loc în intreprindere.
Codul comercial şi legea contabilităţii prevăd reguli foarte
stricte privind ţinerea acestor registre.

119
Observăm totuşi că nu există o corelare între reglementarea
veche şi cea nouă cu privire la registrele comerciale şi de
contabilitate, nici în ce priveşte tipurile de registre, nici cu privire
la condiţiile de regularitate a înscrierilor şi ţinere a lor.
În acest context în caz de litigiu în legătură cu interpretarea
acestor reglementări succesive, judecătorul va aprecia în mod liber
dacă comerciantul a ţinut registrele obligatorii prevăzute de lege,
în mod regulat şi dacă aceste registre pot constitui un mijloc de
probă şi, eventual, care este valoarea probatorie a documentului.
Potrivit legii registrele comerciale pot fi folosite ca mijloc de
probă între comercianţi şi, în unele împrejurări, în litigiile dintre
comercianţi şi necomercianţi.
Condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ, pentru ca
registrele comerciale să aibă forţă probantă:
- registrele să fie obligatorii;
- registrele să fie regulat ţinute (adică să fie respectate
condiţiile de formă impuse de prevederile Codului comercial);
- litigiul să fie între comercianţi;
- litigiul să se refere la operaţiuni considerate de lege ca
fapte de comerţ.
Forţa probatorie a registrelor comerciale este prevăzută de
lege. Se distinge după cum urmează:
a) Între comercianţi
Menţiunile scrise din registre sunt, din punctul de vedere al
dreptului comun nişte mărturisiri extrajudiciare scrise1. Ele nu au
valoarea unor înscrisuri sub semnătură privată pentru că nu provin
de la parte împotriva căreia se invocă ci sunt nişte înscrisuri
improprii2.
În raporturile juridice registrele au funcţie probantă diferită
după cum au fost regulat ţinute ori nu.

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 102
2
I. N. Fiinţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Buc. 1929, p. 119-120
120
1. Registrele regulat ţinute.
Art. 50 Cod com. prevede: "registrele comerciale ţinute în
regulă pot face probă în justiţie între comercianţi pentru fapte şi
chestiuni de comerţ".
Deci, aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă atât
împotriva celui care le ţine cât şi în favoarea acestuia. Astfel,
codul comercial derogă de la principiul dreptului comun, conform
căruia nimeni nu poate să-şi constituie singur un mijloc de probă
pentru a se servi de el contra unui terţ. Această derogare se explică
prin natura şi funcţiile economice ale registrelor comerciale
precum şi prin condiţiile instituite pentru ţinerea lor.
Astfel, registrele comerciale sunt ţinute pentru cunoaşterea,
evidenţa şi controlul activităţii economice şi înregistrările se fac
respectând reguli foarte precise. Înregistrarea unui comerciant, în
mod normal se corelează cu înregistrarea altui comerciant şi, acest
fapt conferă veridicitate înregistrărilor.
Înregistrarea unui comerciant poate fi opusă înregistrării
altui comerciant, dacă aplicăm consecvent regula enunţată mai
sus. În caz de concurs de înregistrări judecătorul apreciază în mod
liber căreia dintre înregistrări i se dă prioritate. Admiterea sau
respingerea unui registru ca mijloc de probă trebuie motivată1.
2. Registrele neregulat ţinute.
Conform legii (art. 52 Cod com. ) registrele comerciale chiar
neregulat ţinute fac dovadă contra celui ce le-a ţinut. Ele nu pot
face dovadă în favoarea comerciantului ce le-a întocmit.
Regulile nu sunt altceva decât o consecinţă a aplicării ideii
de mărturisire. Comerciantul nu poate invoca în favoarea sa
propria înscriere deoarece aceasta nu se corelează cu fenomenele
economice consemnate de alţii, deoarece registrul neregulat ţinut
nu respectă normele respectate de ceilalţi.

1
Cas. III, Dec. 487/1935, Pandectele române, 1936, III, p. 1130; Cas. III,
decizia nr. 218/1941, în Revista de drept comercial, 1942, p. 73
121
Comerciantul care foloseşte registrele neregulat ţinute ca
mijloc de probă nu poate să scindeze conţinutul lor. Restricţia se
explică tot prin ideea de mărturisire. Or, conform art. 1206 C. civ.
mărturisirea este indivizibilă1.
b) În raporturile dintre comercianţi şi necomercianţi.
Legea nu prevede reguli speciale în legătură cu regimul
probator al registrelor în raporturile mixte. Deci, se va aplica, în
acest caz dreptul comun.
Art. 1184 C. civ. prevede că necomerciantul poate folosi
registrul comercial contra comerciantului ce ţine aceste registre
(atât cele obligatorii cât şi cele neobligatorii). Explicaţia constă tot
în ideea că menţiunile din registru sunt socotite mărturisiri
extrajudiciare.
Necomerciantul nu poate scinda conţinutul registrului (art.
1183 C. civ. ).
Totuşi, registrele comerciale, în asemenea raporturi pot avea
rol probator şi în favoarea comerciantului. Regula o deducem din
aplicarea consecventă a principiului probei libere în materie
comercială. Dar, registrul comercial va constitui un început de
probă scrisă care trebuie completat cu alte dovezi2.
c) Forţa probatorie a registrelor facultative.
Aceste registre nu pot fi folosite de comerciant în favoarea
sa deoarece el nu poate constitui dovezi contra terţilor.
Însă, terţii pot folosi registrul neobligatoriu în favoarea lor
deoarece menţiunile din aceste registre sunt socotite mărturisiri.
d) Modalităţi de folosire a registrelor comerciale ca mijloc
de probă.
Codul comercial reglementează două modalităţi:
1
I.N Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Buc. 1929, p. 126; St. D.
Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 440
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 440

122
- înfăţişarea registrelor,
- comunicarea registrelor.
1. Înfăţişarea registrelor presupune prezentarea registrului la
cererea părţii sau din oficiu pentru a se extrage partea ce
interesează procesul. Deci, înfăţişarea se reduce la punerea la
dispoziţia celui interesat a registrelor comerciale pentru a se face
extrase.
Extrasele se efectuează de judecător sau de expertul
desemnat de judecător.
2. Comunicarea registrelor constă în punerea la dispoziţia a
părţii interesate a registrelor în totalitatea lor pentru a fi examinate.
Examinarea se înfăptuieşte conform dispoziţiei judecătorului, la
domiciliul părţii interesate, la grefa instanţei sau în alt loc. Dată
fiind confidenţialitatea registrului, comunicarea poate fi dispusă
numai în cazurile prevăzute de lege.
Adică, în materie de succesiuni, comunitate de bunuri, în
materie de societăţi şi în caz de faliment.
3) În cazul refuzului prezentării registrelor judecătorul este
îndreptăţit să considere atitudinea comerciantului ca o prezumţie
de mărturisire, ca un început de dovadă1.
Registrele civile în materie comercială
Art. 46 Cod com. permite folosirea în materie comercială a
registrelor domestice. Ele nu pot fi folosite de cel ce le-a scris dar
pot fi utilizate împotriva lui când fac menţiuni cu privire la
primirea unei plăţi sau când cuprind menţiunea expresă că scrierea
s-a făcut şi ţine loc de titlu în favoarea creditorului (art. 1185 C.
civ).

Proba cu martori.
Legea comercială s-a îndepărtat de principiul de drept
comun al limitării posibilităţii de a proba cu martori.

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 113
123
Obligaţiile şi plăţile se pot proba cu martori, prin derogare
de la prev. de art. 1191 C. civ. , indiferent de valoarea lor.
Se poate proba cu martori şi contra conţinutului unui înscris
dacă părţile au confecţionat un asemenea act1. În ultimul timp, se
acreditează ideea că dacă părţile au încheiat un act în formă scrisă,
deşi legea nu-i obligă la aceasta, renunţarea la acel act se poate
realiza numai prin act scris2. Se prezumă astfel că cei care au
întocmit înscrisul deşi legea nu le-o cere, doresc să renunţe la acel
act juridic, printr-o manifestare simetrică. Deci, o aplicare
voluntară a principiului simetriei, ştirbit de reglementările legii
comerciale.
Nu se poate face dovadă cu martori când legea comercială
prevede expres necesitatea actului scris.
Judecătorul are libertate să admită sau să respingă proba cu
martori, având o putere discreţionară. Spre deosebire de dreptul
civil unde, dacă proba cu martori este admisă, judecătorul trebuie
să o primească, în dreptul comercial judecătorul este îndreptăţit să
respingă această dovadă, deşi în principiu este admisibilă şi
concludentă.
Se spune că legiuitorul, prin formularea principiului probei
libere a delegat puterea sa judecătorului de a decide după
împrejurări3.
Totuşi, judecătorul trebuie să aibe o atitudine rezervată faţă
de proba cu martori peste conţinutul unui înscris. Dacă nu am
admite ideea de circumspecţie am accepta ca judecătorul să treacă
peste voinţa părţilor concretizată în document, ceea ce ar favoriza
arbitrariul.
1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 118
2
I. Turcu, Contractele comerciale, Introducere în teoria şi practica dreptului
contractelor speciale, vol. I, Buc. 1997, p. 210
3
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 119

124
Prezumţiile.
Legea comercială nu enumeră şi prezumţiile ca mijloc de
probă. Prezumţia presupune deducerea unui fapt necunoscut din
altul cunoscut.
În dreptul civil prezumţiile judiciare sunt admisibile în toate
cazurile când este admisă proba cu martori. Ele sunt lăsate la
aprecierea judecătorului care va trebui să se pronunţe întemeindu-
se pe prezumţii, atunci când el consideră necesar.
În materie comercială conform art. 1 Cod. com. prezumţiile
vor trebui admise în toate cazurile când este admisă proba cu
martori. Cele precizate în legătură cu administrarea probei
testimoniale sunt valabile şi în ce priveşte utilizarea prezumţiilor
ca mijloc de probă.

Mijloacele moderne de comunicare.


Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a creat mijloace de
comunicare noi care transmit informaţii la distanţă sau depozitează
informaţii pe suport electronic.
Deşi sunt folosite în mod frecvent, mijloacele moderne nu
sunt reglementate. Din acest motiv, forţa probatorie a acestor
mijloace trebuie apreciată în lumina principiilor generale ce
guvernează probele în materie comercială.

Comunicările prin telex şi prin telefax.


Telex-ul îmbină telefonia şi telegrafia printr-un
teleimprimator care foloseşte acelaşi circuit de transmisiune pentru
transmiterea informaţiilor la distanţă.
Telefax-ul transmite la distanţă texte, desene şi fotografii pe
linie de comunicare telefonică.
Prin aceste mijloace destinatarul primeşte un înscris (telex,
fax), care cuprinde conţinutul comunicării şi nu înscrisul original

125
semnat de expeditor. Sub acest aspect, avem o situaţie
asemănătoare telegramei.
Forţa lor probatorie va fi asemănătoare celei a telegramei,
adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată1 cu
condiţia să fie îndeplinite cele prevăzute de art. 47 Cod com.
Ca să se poată face dovada transmiterii şi, respectiv a
primirii, cei interesaţi trebuie să ţină în evidenţă transmiterile prin
fax şi telex precum şi primirile. Practica a statuat că o copie a unui
telex prezentată în instanţă, nu face prin ea însăşi dovada
transmiterii dacă se constată că nu este menţionată în registrul de
evidenţă, ţinut la zi al telex-urilor primite de către destinatar.
De asemenea, pentru a se face dovadă că un telex a fost
transmis trebuie să rezulte din cuprinsul acestuia specificarea
indicativului de apel, menţionat în mod exact al destinatarului
precum şi expresia codificată "R" (received)2.
Ca să se evite discuţiile legate de dovada primirii acestor
documente, expeditorii pot cere confirmarea letrică a acestora.

Înregistrările electronice.
Documentele informatice realizează o dematerializare a
informaţiilor, care sunt stocate pe suport electronic şi, la nevoie,
pot fi reproduse pe hârtie.
Regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică a fost
reglementat prin Legea nr. 455/20013şi Legea nr. 365/2002 privind
comerţul electronic.
Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în
formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică
între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere,
1
O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de dreptul comerţului internaţional, vol. II,
Buc. 1987, p. 116
2
A se vedea practica citată de I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria
generală a obligaţiilor comerciale. Buc. 1994, p. 122
3
F. Măgureanu, Înregistrările electronice, mijloace de probă admisibile în
procesul civil, în Revista de drept comercial, nr. 10/2003
126
cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate
a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui
procedeu similar.
Legea prevede – art. 5 că înscrisul în formă electronică
căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat o semnătură
electronică extinsă (semnătura care îndeplineşte cumulativ
condiţiile prevăzute de art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001),
bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv
securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea
ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură
privată.
Pentru ca semnătura electronică să fie considerată extinsă,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie legată în mod unic de semnatar;
- să asigure identificarea semnatarului;
- să fie legată de datele în formă electronică, la care se
raportează, astfel încât orice modificare ulterioară a acestora să fie
identică.
Înscrisul sub formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat
sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de cel
căruia i se opune are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-
au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile1.

Bibliografie:

1. Albu, I., Man, A., Înscrisurile în domeniul actelor juridice


civile, comerciale şi de drept al muncii – „ad
probationem”, „ad validitatem” şi „ad disponendum”,
Dreptul 7/1996

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 442

127
2. Căpăţână, O., Ştefănescu, B., Tratat de dreptul comerţului
internaţional, vol. II, Bucureşti, 1987
3. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, Bucureşti,
1998
4. Cărpenaru, St. D., Probele în materie comercială, în
Revista de drept comercial, nr.2/1994
5. Finţescu, I. N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti,
1929
6. Georgescu, I.L., Drept comercial român. Teoria generală a
obligaţiilor comerciale. Bucureşti, 1994
7. Leş, Ioan., Tratat de drept proceusla civil, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
8. Măgureanu, F., Înregistrările electronice, mijloace de
probă admisibile în procesul civil, în Revista de drept
comercial, nr. 10/2003
9. Petrescu Ercea, C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor
comerciale, vol. III, Cluj, 1945
10. Pop, A., Beleiu, Gh., Drept civil. Partea generală,
Bucureşti, 1975
11. Turcu, I., Contractele comerciale, Introducere în teoria şi
practica dreptului contractelor speciale, vol. I, Bucureşti,
1997
12. Dec. 372/1995, Trib. Alba, nepublicată.
13. Cas. III, Dec. 487/1935, Pandectele române, 1936, III, p.
1130; Cas. III, decizia nr. 218/1941, în Revista de drept
comercial, 1942

128
CAPITOLUL VIII

PRESCRIPŢIA ÎN DREPTUL COMERCIAL

1. Sistemul reglementării în materie de prescripţie.


Regulile prescripţiei extinctive în dreptul comercial sunt
stabilite în codul comercial şi Decretul nr. 167/1958. Acest ultim
act normativ constituie dreptul comun în materie.
a) Codul comercial nu mai este de actualitate în totalitate. El
cuprinde prevederi privitoare la termenele de prescripţie (termenul
general, unele termene speciale, începerea prescripţiei extinctive
pentru anumite activităţi comerciale, suspendarea şi întreruperea
prescripţiei).
Observăm că termenele de prescripţie din codul comercial
sunt mai scurte decât cele prevăzute în codul civil, cod abrogat, în
prezent cu referire la textele legate de prescripţie.
Mai mult, toate prevederile codului comercial privitoare la
prescripţie trebuiesc interpretate în lumina Decretului nr.
167/19581.
Totodată codul comercial determină sfera aplicării
dispoziţiilor care reglementează prescripţia în raporturile
comerciale. Astfel:
- dispoziţiile codului comercial în legătură cu prescripţia se
aplică tuturor acţiunilor ce rezultă din acte de comerţ, inclusiv din
actele juridice mixte. În acest ultim caz se face aplicarea
dispoziţiilor art. 56 Cod com. care prevede că dacă un act este

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 443; Gh. Beleiu, Drept civil român, ediţia
a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Bucureşti, 1998, p. 214-
215; M. Nicolae, Prescipţia extinctivă, Editura Rosetii, Bucureşti, 2004

129
comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt
supuşi, în privinţa acestui act, legii comerciale.
- de asemenea, aceste norme se aplică tuturor acţiunilor care
au ca izvor fapte juridice conexe actelor juridice comerciale
(îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata
nedatorată, fapte ilicite)1.
b) Decretul nr. 167/1958 cuprinde dreptul comun în materie
de prescripţie. El are aplicare în materia acţiunilor comerciale dar,
ţinând seama de următoarele reguli:
- codul comercial în materie de prescripţie este lege specială;
- legea generală fiind ulterioară legii speciale, de la data
intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, au fost abrogate toate
dispoziţiile din codul comercial contrare decretului.
- unele din dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 sunt căzute
în desuetudine, dacă se referă la relaţii juridice cu privire la
activităţi economice specifice statului socialist. Nu vor mai fi de
actualitate prevederile acestui decret cu referire la acţiunile şi
raporturile juridice ale organizaţiilor socialiste.
Nu este acceptată ideea că noţiunea de organizaţie socialistă
poate fi înlocuită cu cea de persoană juridică2.
De aici rezultă unele consecinţe:
1. Termenul general de prescripţie pentru drepturile de
creanţă este de 3 ani indiferent de subiecţii raportului juridic.
2. Pentru situaţiile avute în vedere de art. 4 din decret, se
aplică termenele speciale de prescripţie dacă vreo lege prevede
asemenea termene, sau dacă nu, termenul general3.
3. În cazul prevăzut de art. 4 lit. e din decret, termenele de
prescripţie aplicabile sunt cele prevăzute de art. 956 Cod com.

1
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria generală a obligaţiilor comerciale,
vol. III, cluj, 1945, p. 38
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 444-445
3
Dec. civ. 159/1993, C. S. J. , Rev. dr. com. 5/1993, p. 107
130
c) Există şi alte legi care cuprind dispoziţii referitoare la
prescripţie: Legea nr. 31/1990 (art. 33 şi art. 67); Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (art. 12); etc.

Termenele de prescripţie.
Din interpretarea normelor ce alcătuiesc sistemul
reglementării în materie de prescripţie deducem următoarele:
- termenul general de prescripţie, atât în materie civilă cât şi
în materie comercială este de 3 ani deoarece Decretul nr. 167/1958
a abrogat dispoziţiile codului comercial în domeniu. Nu este
normal să acceptăm că dreptul comercial, preocupat de celeritatea
operaţiunilor, primeşte un termen de prescripţie general al
creanţelor mai mare (10 ani), decât termenul general de prescripţie
recunoscut de dreptul civil.
- sunt de actualitate unele termene speciale de prescripţie
prevăzute de codul comercial. Astfel:
1. Art. 952 Cod com. indică un termen de prescripţie de 2
ani pentru acţiunile mijlocitorilor pentru plata drepturilor lor.
2. Art. 956 Cod com. indică termen de prescripţie privind
acţiunile cărăuşului întemeiate pe contractul de transport: 6 luni,
dacă expedierea a fost făcută în Europa; 1 an, dacă expedierea a
fost făcută în ţări din afara continentului european.
3. Art. 954 Cod com. face trimitere la termenul de 1 an
pentru plata contrastaliilor bazate pe contracte de navlosire.
4. Termenul de prescripţie prev. de art. 949 Cod com. este
înlocuit cu termenul general de 3 ani (acţiuni ce rezultă din
contracte de societate, din cambie şi din cec).
- legea nr.31/1990 prevede:
1. Termenul de 6 luni pentru acţiunile în daune ale
fondatorilor contra societăţii.
2. Termenul de 3 ani pentru acţiunile în restituirea
dividendelor fictive.

131
- legea nr.11/1991 prevede un termen de 1 an pentru
acţiunea în daune, pentru prejudicii cauzate prin fapte de
concurenţă neloială.1

Cursul prescripţiei.
Începutul prescripţiei.
Conform art. 7 din D. 157/1958 prescripţia începe să curgă
de la data când se naşte dreptul la acţiune. Această regulă este
valabilă şi în materie comercială.
Când legea stabileşte termene speciale de prescripţie, uneori
se indică şi alte momente pentru începerea prescripţiei. Astfel:
- în acţiunile derivate din contractul de societate prescripţia
curge din ziua când obligaţia a ajuns la termen sau din ziua
îndeplinirii formalităţilor prevăzute de lege (art. 949 Cod com.);
- în cazul acţiunilor ce rezultă din cambie sau cec,
prescripţia curge din ziua scadenţei sau din ultima zi a termenului
prevăzut de lege.
- pentru acţiunile intermediarilor prescripţia curge din ziua
terminării afacerii (art. 952 Cod com. )
- pentru acţiunile contra cărăuşului prescripţia curge după
cum urmează:
1. în cazul pierderii totale a bunurilor, de la data când
bunurile trebuiau să ajungă la destinaţie.
2. în cazul pierderi parţiale, avarierii bunurilor sau
întârzierii, din ziua primirii bunurilor de către destinatar (art. 956
Cod com).
- pentru acţiunile în daune a fondatorilor contra societăţii,
termenul de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 33 din LSC,
curge de la data adunării generale a acţionarilor care a hotărât
dizolvarea anticipată, iar pentru acţiunile pentru recuperarea

1
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447
132
dividentelor plătite necuvenit, termenul de prescripţie de 3 ani,
prevăzut de art. 67 LSC, curge de la data distribuirii dividendelor.
- pentru acţiunile în daune pentru concurenţă neloială,
termenul curge de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască prejudiciul şi pe cel care l-a cauzat, dar nu mai
târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.1
Suspendarea prescripţiei
În materie comercială prescripţia se suspendă în condiţiile
prev. de art. 13- 15 din Decretul nr. 167/1958. Deci, prevederile
art. 946 Cod com. se socotesc abrogate.
Întreruperea prescripţiei
În acest domeniu sunt incidente prev. art. 16 - 17 din
Decretul nr. 167/1958.
Rămân valabile dispoziţiile art. 946 al. 3 Cod com. care
prevăd că în obligaţiile cambiale actele întreruptive de prescripţie
făcute contra unuia din obligaţi nu produc nici un efect faţă de
ceilalţi coobligaţi.
Repunerea în termen
Normele de drept comun în vigoare cu privire la repunerea
în termen nu disting între acţiuni civile sau comerciale. Deci,
deducem că prevederile legate de repunerea în termen sunt
aplicabile şi acţiunilor comerciale.

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447
133
Bibliografie:

1. Beleiu, Gh., Drept civil român, ediţia a V-a revăzută şi


adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Bucureşti, 1998
2. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
3. Nicolae, M., Prescipţia extinctivă, Editura Rosetii,
Bucureşti, 2004
4. Petrescu Ercea, P., Drept comercial. Teoria generală a
obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj, 1945
5. Dec. civ. 159/1993, C. S. J. , Rev. dr. com. 5/1993

134
PARTEA SPECIALĂ

CONTRACTELE SPECIALE
COMERCIALE

135
CAPITOLUL I

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
COMERCIALĂ

SECŢIUNEA I

Noţiune. Caractere

Noţiune.
Contractul de vânzare-cumpărare comercială este
instrumentul juridic prin intermediul căruia mărfurile ajung de la
producător la consumator şi prin care se realizează aprovizionarea
cu materii prime şi materiale.
Acest contract se supune reglementărilor codului civil (art.
1294 - 1404)1, însă aspectele legate de comercialitatea lui sunt
reglementate în art. 60 - 73 Cod com. (preţul vânzării, transferul
proprietăţii şi al riscurilor, nerespectarea obligaţiilor, etc. )
Legea nu-l defineşte. Doctrina2 arată că este acel contract
prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de
proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul),
care se obligă să plătească o sumă de bani ca preţ3.

1
Asupra regulilor generale privind contractul de vânzare-cumpărare a se vedea
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Buc. 1997, p. 9; ST. D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 449
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 450
3
Prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite şi un alt drept decât
dreptul de proprietate. Pentru delimitarea acestui contract de alte contracte a se
vedea I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 128
136
Vânzarea-cumpărarea comercială se aseamănă cu cea civilă
deoarece în ambele se transmite proprietatea unui bun contra unui
preţ. Ele se deosebesc prin aceea că cel comercial are o funcţie
economică specială.
Vânzarea comercială este socotită un act obiectiv de comerţ
(art. 3 Cod com. ). De aici rezultă următoarele:
- vânzarea-cumpărarea comercială poate avea ca obiect
numai bunuri mobile;
- cumpărarea este făcută în scop de revânzarea sau
închiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare în scop de
revânzare.
- mărfurile cumpărate pot fi revândute aşa cum s-au
cumpărat sau după prelucrare.
Deci ceea ce indică comercialitatea actului este intenţia de
revânzare sau închiriere. Dacă lipseşte acest element actul este
civil. De altfel însăşi legea precizează că cumpărarea de mărfuri
pentru uzul sau consumul cumpărătorului sau al familiei sale nu
este un fapt de comerţ (art. 5 Cod com. )
Intenţia de revânzare (închiriere) trebuie să existe la data
cumpărării şi să fie cunoscută de cocontractant, să privească bunul
cumpărat.

Caracteristici.
- este un contract bilateral (sinalagmatic), adică dă naştere la
obligaţii în sarcina ambelor părţi. Drepturile şi obligaţiile sunt
corelative.
- este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind
obţinerea de foloase patrimoniale.
- este un contract comutativ, părţile cunoscând de la început
întinderea drepturilor şi obligaţiilor lor.
- este un contract consensual, fiind valabil încheiat prin
simplul acord de voinţă al părţilor contractante. Vinderea este
perfectată de îndată ce părţile s-au învoit asupra bunului şi asupra
preţului, chiar dacă bunul nu s-a predat şi preţul nu s-a achitat.
137
- este translativ de proprietate, transferând dreptul de
proprietate de la vânzător la cumpărător, îndată ce părţile s-au
înţeles asupra bunului şi preţului.

SECŢIUNEA II

Condiţii de valabilitate

Acest contract se supune prevederilor art. 948 C. civ.”


Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se
obligă; un obiect determinat; o cauză licită.
Întrucât condiţiile de valabilitatea ale vânzării comerciale
sunt, în general aceleaşi cu cele referitoare la vânzarea de drept
comun, vom insista numai asupra particularităţilor ce rezultă din
comercialitatea actului.

Consimţământul părţilor.
Şi vânzarea comercială trebuie să întrunească acordul de
voinţă al părţilor asupra transmiterii proprietăţii unui bun şi asupra
preţului ce va fi plătit. Acordul de voinţă trebuie să fie exprimat.
Promisiunea de vânzare. Este posibil ca încheierea
contractului să nu aibă loc imediat prin întâlnirea ofertei de
vânzare cu acceptarea acesteia. Dacă una sau ambele părţi îşi
asumă obligaţii de a perfecta un contract de vânzare-cumpărare,
vom avea de a face cu o promisiune de vânzare comercială. Ea se
poate înfăţişa sub două forme:
- promisiunea unilaterală de vânzare
- promisiunea bilaterală de vânzare.
Părţile înţelegerii vor fi promitentul (ofertantul) şi
beneficiarul (viitorul acceptant).

138
Promisiunea unilaterală de vânzare. Este convenţia în care
beneficiarul unei oferte acceptă promisiunea ofertantului de a-i
vinde bunul, rezervându-şi posibilitatea de a-şi manifesta ulterior
consimţământul de a cumpăra sau nu.
Promisiunea de vânzare este un contract pentru că ea
cuprinde manifestările de voinţă ale părţilor, dar nu este un
contract de vânzare-cumpărare pentru că beneficiarul nu şi-a
manifestat voinţa de a cumpăra. Această convenţie nu are efect
translativ de proprietate, ea este analizată ca un antecontract care
se face în vederea perfectării în viitor ca un contract de vânzare-
cumpărare propriu-zis1.
Promisiunea de vânzare dă naştere unei obligaţii de a face în
sarcina promitentului (obligaţia de a vinde bunul oferit) dacă
beneficiarul îşi manifestă voinţa de a cumpăra acest bun2.
Promitentul trebuie să-şi menţină obligaţia în termenul stipulat, iar
dacă nu este prevăzut un termen, obligaţia subzistă până la
expirarea termenului general de prescripţie ce începe să curgă de
la data încheierii promisiunii.
Beneficiarul are un drept de creanţă. El are posibilitatea de a
cumpăra sau nu bunul.
Se discută dacă promitentul trebuie sau nu să-şi exprime
consimţământul la perfectarea vânzării de vreme ce s-a obligat o
dată legat prin promisiunea de a vinde3.
S-a reţinut şi că voinţa promitentului s-a exprimat o dată şi
nu este necesar să fie repetată4.
Pe de altă parte s-a observat că la încheierea contractului
propriu-zis pe baza promisiunii este necesară o nouă manifestare

1
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, p. 20; ST. D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.452
2
Dec. 188/1981, T. S. , R. R. D. 10/1981, p. 71
3
St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447
4
Dec. 1071/1964, C. D. , T. S. , 1964, p. 72
139
de voinţă în sensul încheierii contractului1. Contractul propriu-zis
presupune un acord de voinţă exprimat. Or, angajamentul luat
odată cu promisiunea este un consimţământ dat la formarea unei
alte convenţii (antecontractul). Distincţia ce o facem între
promisiune şi contract ne obligă la o asemenea concluzie: la
perfectarea contractului promitentul trebuie să-şi exprime din nou
voinţa.
Dacă promitentul nu-şi respectă obligaţia asumată prin
promisiune, aceasta ducând la neperfectarea contractului, el va
răspunde faţă de beneficiar prin plata unor daune.
Promisiunea bilaterală de vânzare. Este un antecontract în
care atât promitentul cât şi beneficiarul se obligă să încheie în
viitor un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect bunul
promis.
Nici ea nu are efect translativ asupra dreptului de
proprietate.
Dacă una din părţi nu-şi respectă obligaţia de a face
asumată, cealaltă parte poate cere despăgubiri (art. 1075 Cod civil:
„Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorulu”)2.
Pactul de preferinţă. Este o variantă a promisiunii de vânzare
şi constă în faptul că proprietarul unui bun se obligă faţă de o
persoană (beneficiarul promisiunii), ca în cazul în care va vinde
bunul, să-i acorde preferinţă, la preţ egal.
Avem de a face cu un contract încheiat sub condiţie
potestativă simplă. El dă naştere, în persoana promitentului la o
obligaţie de a face.
Convenţia nu are ca efect transmiterea dreptului de
proprietate (acest efect producându-se numai dacă promitentul se

1
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj 1945, p. 45
2
M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura „Cartea Românească”,
Bucureşti, 1921, p. 639
140
va hotărî să vândă şi va cădea de acord cu beneficiarul asupra
bunului şi asupra preţului).
Nerespectarea obligaţiei asumate de către promitent prin
vânzarea bunului unei alte persoane dă dreptul beneficiarului de a
pretinde plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului
suferit (art. 1075 C. civ. ).

Capacitatea părţilor.
Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-
cumpărare comercială părţile trebuie să aibă deci capacitatea
cerută de lege pentru încheierea oricărui act juridic (capacitate de
folosinţă şi capacitate de exerciţiu)1.
Codul civil prevede anumite reguli specifice în materie de
capacitate, reguli aplicabile şi contractului de vânzare - cumpărare
comercială (art. 1 Cod com. : În comerţ se aplică legea de fata.
Unde ea nu dispune se aplică Codul civil).
Art. 1306 C. civ. prevede că "pot cumpăra şi vinde toţi cei
cărora nu le este oprit prin lege", adică orice persoană ce
întruneşte condiţiile generale de capacitate, afară de cazul când
legea interzice acest lucru. Atât legea civilă cât şi cea comercială
prevăd unele restricţii la vânzare şi cumpărare. Astfel:
Incapacităţi speciale.
Codul civil instituie incapacităţi cu privire la persoanele ce
vor să vândă sau cumpere, cu scopul de a proteja unele interese. În
fapt, ele sunt interdicţii de a vinde ori cumpăra 2, deoarece
persoanele vizate au capacitate de folosinţă dar le sunt interzise
facerea unor contracte de vânzare-cumpărare cu anumite persoane.
Aceste interdicţii sunt prevăzute de codul civil3.
1
Gh. Beleiu, Drept civil român, Buc. 1994, p. 253
2
I. Zirveliu. Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor
cetăţenilor, Cluj Napoca, 1978, p. 54
3
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, p. 30-34 ; ST. D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.455
141
- art. 1307 C. civ. - interdicţia încheierii contractului de
vânzare-cumpărare între soţi, interdicţie impusă pentru a proteja
principiul revocabilităţii donaţiilor între soţi şi de a apăra pe
moştenitori şi pe creditori (ai soţului vânzător) împotriva actelor
frauduloase ale soţilor. Sancţiunea nerespectării interdicţiei este
nulitatea relativă a contractului1.
Codul civil dispune, în art. 1308: „Sub pedeapsă de nulitate,
nu se pot face adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse:
tutorii, ai averii celor de sub a lor tutelă; mandatarii, ai averii ce
sunt însărcinaţi să vândă; administratorii, ai averii comunelor sau
stabilimentelor încredinţate îngrijirii lor; oficianţii publici, ai
averilor statului ale căror vânzări se fac printr-înşii.
- art. 1308 pct. 1 C. civ - interdicţia încheierii contractului de
vânzare-cumpărare între tutore şi minorul aflat sub tutelă. O formă
specială a acestei interdicţii o întâlnim în art. 128 C. fam. unde
este interzisă vânzarea de bunuri ale tutorelui către minor.
Interdicţia operează pe toată durata tutelei. Nerespectarea ei atrage
nulitatea relativă a contractului.
- art. 1308 pct. 2 C. civ. - interdicţia cumpărării de către
mandatari a bunurilor pe care au fost împuterniciţi să le vândă.
Nerespectarea ei atrage nulitatea relativă a contractului.
- Într-o formulă specială regăsim interdicţia şi sub forma
interzicerii de a cumpăra de către persoanele care administrează
bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum
şi de către funcţionari publici a bunurilor pe care le administrează,
respectiv a bunurilor care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308
pct. 3-4 C. civ.). Nerespectarea ei atrage după sine nulitatea
relativă a contractului de vânzare cumpărare.
- art. 1309 C. civ., prevede: „Judecătorii şi supleanţii,
membrii ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de
drepturi litigioase, care sunt de competinţa tribunalului judeţean în

1
Dec. 867/1955, T. S. , C. D. 1955, vol. I, p. 63
142
a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor, sub pedeapsa de
nulitate, speze şi daune-interese” - interdicţia încheierii
contractului de către persoane ce îndeplinesc anumite funcţii în
organele statului. Interdicţia vizează pe judecători, procurori şi
avocaţi care nu pot fi cesionari de drepturi litigioase de
competenţa curţii de apel în a cărei rază teritorială îşi exercită
funcţia ori profesia. Sancţiunea nerespectării interdicţiei este
nulitatea absolută, apărându-se un interes de ordin general.
Interdicţii speciale prevăzute de legea comercială.
- art. 397 Cod com. „ Prepusul nu poate, fără învoirea
expresă a patronului, a face operaţiuni, nici a lua parte, în
socoteala sa proprie sau a altuia, la alte negoturi de natura aceluia
cu care este însărcinat. În caz contrariu, prepusul este responsabil
de daune interese, şi patronul are încă dreptul de a reţine pentru
sine foloasele ce ar rezulta din aceste operaţiuni” - interdicţia
încheierii de către prepus a unor operaţiuni de natura comerţului
cu care este însărcinat; prepusul nu poate să facă operaţiuni şi nici
să ia parte pe contul său ori al altuia la un alt comerţ de natura
celui cu care a fost însărcinat, fără aprobarea expresă a patronului.
Nerespectarea interdicţiei îndreptăţeşte pe patron la a cere
despăgubiri şi să reţină foloasele care ar rezulta din operaţiunile
comerciale efectuate de prepus.
- art. 82 din Legea nr. 31/1990 „Asociaţii nu pot lua parte, ca
asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, nici să facă operaţiuni în contul
lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul asemănător,
fără consimţământul celorlalţi asociaţi” - interdicţia încheierii de
către asociaţii cu răspundere nelimitată a unor operaţiuni care ar
atinge interesele societăţii comerciale. Consimţământul asociaţilor
înlătură interdicţia legală. Nerespectarea interdicţiei îndreptăţeşte
societatea să excludă pe asociat şi să ceară despăgubiri.

Obiectul contractului.

143
Vânzarea-cumpărarea comercială are un caracter
sinalagmatic şi dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi:
predarea bunului vândut şi respectiv, plata preţului.
A. Bunul vândut.
Obiect al vânzării comerciale pot fi: bunuri mobile,
corporale sau incorporale, prezente sau viitoare, determinate sau
determinabile.
Bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie în circuitul civil,
b) să existe în momentul încheierii contractului
sau să poată exista în viitor,
c) să fie determinat sau determinabil,
d) să fie proprietatea vânzătorului.
a) Bunul să se afle în comerţ. Conform art. 1310 C. civ.
"toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară numai
dacă vreo lege a oprit aceasta". Principiul este, deci, că orice bun
aflat în comerţ poate fi vândut şi că nu pot fi vândute bunurile ce
nu sunt în circuitul civil1.
Prin lege se stabilesc activităţile ce nu se pot organiza şi desfăşura
pe baza liberei iniţiative precum şi bunurile care nu pot fi fabricate
şi comercializate de către întreprinzătorii particulari. Art. 136 alin.
4 din Constituţie prevede bunurile extra commercium: „Bunurile
proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot
fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
b) Bunul vândut să existe (sau să poată exista în viitor).
Dacă bunul nu există (nu poate exista), obiectul vânzării este
imposibil şi contractul este nul.
1
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, p. 47; ST. D. Cărpenaru, Drept
comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.457; Legea nr. 31/1996 orivind regimul monopolului de stat,
publicată în Monitorul Oficial nr. 96/1996

144
Vânzarea bunurilor viitoare nu afectează valabilitatea
contractului, ci, eventual, numai executarea lui. În dreptul
comercial majoritatea vânzărilor privesc bunuri ce se vor fabrica
în viitor.
Dacă bunul nu s-a realizat din culpa vânzătorului acesta va fi
obligat la despăgubiri. Dacă nerealizarea lui se datorează unei
împrejurări fortuite, riscurile contractului vor fi suportate de către
una din părţi, în funcţie de intenţia exprimată la încheierea
contractului. În mod obişnuit riscul contractului este suportat de
vânzător care nu mai poate cere plata preţului. Riscul poate fi
suportat şi de cumpărător. În dreptul comercial părţile obişnuiesc
să stabilească prin contract momentul transferării riscurilor.
c) Bunul să fie determinat (determinabil).
Bunul este determinat când contractul cuprinde elemente ce
individualizează bunul (bun cert) sau arată genul, cantitatea şi
calitatea bunului (bun generic).
Este determinabil când contractul prevede elementele de
bază cu ajutorul cărora va stabili în viitor bunul vândut.
d) Bunul să fie proprietatea vânzătorului.
Vânzătorul trebuie să fie proprietar al bunului ce-l vinde
pentru că nimeni nu poate transmite ce nu are (nemo dat quod non
habet). Este permis ca vânzătorul să producă sau să procure în
viitor bunul ce-l vinde.
Dacă obiect al contractului este un bun generic ce nu se află
la data încheierii contractului în proprietatea vânzătorului,
contractul este valabil deoarece transmiterea proprietăţii pentru
aceste bunuri nu operează decât în momentul individualizării
bunurilor. Deci, vânzătorul trebuie să fie proprietar la data
individualizării.
Dacă bunul este individual determinat proprietatea se
transmite odată cu încheierea contractului. Se discută deci, dacă
contractul este valabil. Nici legea civilă, nici cea comercială nu
prevăd norme cu privire la vânzarea bunului altuia.

145
Doctrina comercială consideră valabil contractul de vânzare
a bunului altuia1. Acordul de voinţă al părţilor nu este exprimat în
sensul transmiterii imediate a dreptului de proprietate ci, în sensul
că vânzătorul îşi asumă obligaţia de a procura bunul vândut (de a
face)2.
B. Preţul vânzării.
Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul ce trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie stabilit în bani
b) să fie determinat (determinabil)
c) să fie real.
a) Să fie stabilit în bani. Deşi legea nu cuprinde această
cerinţă se admite în mod unanim că preţul se stabileşte în bani. În
caz contrar avem de a face cu un alt tip de contract.
b) Să fie determinat (determinabil).
Determinarea preţului se realizează în momentul încheierii
contractului, determinare ce se va cosemna. Asta presupune că se
va indica în contract suma de bani ce trebuie plătită. Codul civil
art. 1303 dispune că preţul vânzării trebuie convenit de către părţi
în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Dacă este determinabil contractul va consemna elementele
esenţiale cu ajutorul cărora, ulterior se va stabili preţul. În acest
sens Codul comercial prevede în art. 60: „Vânzarea făcută pe un
preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă părţile au convenit
asupra unui mod de a-l determină în urma”.
Elementele de determinare ulterioară a preţului pot consta
în:
- trimiterea la preţul legal, dacă acesta există;
- acceptul tacit ca părţile să se refere la adevăratul preţ sau
preţul curent (art. 61 Cod com. ). În acest caz legea comercială
1
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, p. 42 - 43
2
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj 1945, p. 47; ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 459
146
recunoaşte valabilitatea contractului chiar dacă preţul nu a fost
indicat în contract (şi nu au fost indicate nici elementele de
determinare).
- determinarea preţului de către un terţ (arbitru), care este
indicat prin contract sau va fi ales ulterior de către părţi (art. 61 al.
2 Cod com. ). Dacă persoana numită nu vrea sau nu poate să
stabilească preţul, părţile trebuie să numească o altă persoană. În
caz de neînţelegere problema va fi soluţionată de judecător.
Persoana desemnată să determine preţul vânzării este un
mandatar al părţilor (al ambelor părţi). Preţul fixat este obligatoriu
cu excepţia cazului de fraudă.
Natura juridică a operaţiunii de determinare a preţului de
către un terţ este controversată.
Unii susţin că determinarea preţului de către terţi este o
condiţie suspensivă a contractului care o dată împlinită produce
efecte retroactive de la data încheierii acestuia1.
Alţii, reţin că până la determinarea preţului lipseşte un
element esenţial al contractului fără de care acesta nu-şi poate
produce efectele2.
Observăm că există înţelegere cu privire la preţ întrucât
părţile au convenit ca el să fie stabilit de un terţ. Deci există
elemente de determinare, preţul fiind determinabil. Determinarea
lui îşi produce efectele din momentul încheierii contractului3.
Totuşi, în literatură se discută valabilitatea contractului ce nu
indică preţul.
Unii susţin că acest contract este nul (îi lipseşte un element
esenţial)4. Alţii, consideră operaţiunea valabilă deoarece se
1
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,
Buc. 1998, vol. II, p. 906
2
M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Buc. 1998, p. 636
3
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.461
4
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj 1945, p. 48
147
prezumă că părţile s-au referit la preţul curent1. Ultimul punct de
vedere ar fi valabil dacă există posibilitatea de a lua în calcul un
preţ de bursă, de piaţă, un mercurial. Aceste elemente se stabilesc
prin orice mijloc de probă2.
c) Preţul să fie real.
Art. 1303 C. civ.: „Preţul vânzării trebuie să fie serios şi
determinat de părţi”, prevede că preţul este real dacă el este sincer
şi serios3. Dacă preţul este fictiv sau derizoriu, el este socotit
nereal şi contactul este nul. Obligaţia cumpărătorului va fi fără
obiect, iar obligaţia vânzătorului fără cauză4.

SECŢIUNEA III

Efectele contractului

1
I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale. Buc. 1994, p. 172; Mona Lisa Belu Magdo, Contracte comerciale,
tradiţionale şi moderne, Tribuna Economică, Bucureşti, 1996, p. 54-55
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.455
3
Cu privire la neseriozitatea preţului, a se vedea I. Mustaţă, M. K. Guiu,
Discuţie în legătură cu sancţionarea nerespectării dispoz. art. 1303 C. civ. ,
Dreptul 8/1994, p. 51
4
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, p. 66-69
148
Precizări.
Contractul produce un efect major: transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător. De
asemenea creează în sarcina ambelor părţi drepturi şi obligaţii
corelative.
Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor.
Există reglementări în acest sens şi în dreptul civil şi în
dreptul comercial. Normele de drept comercial sunt norme
speciale faţă de cele de drept comun. În măsura în care norma
specială nu dispune, se aplică norma generală.
1. Normele generale.
Art. 1295 C. civ.: „ Vânzarea este perfectă între părţi şi
proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa
vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi
numărat”, prevede că transmiterea dreptului de proprietate
operează de drept în momentul încheierii contractului. Este o
aplicare a principiului general înscris în art. 971 C. civ. " în
contractele ce au ca obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt
drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului".
Deci, dreptul de proprietate translatează prin acordul de
voinţă al părţilor cu privire la bunul vândut şi preţul de încasat.
Odată cu dreptul de proprietate se transmit şi riscurile.
Această regulă operează numai dacă contractul este valabil
încheiat, vânzătorul este proprietarul bunului şi bunul este
individual determinat.
Prevederile art. 1295 C. civ. nu sunt imperative, ci
dispozitive. Părţile pot deroga de la această regulă1.
1
I.L Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale, Bucureşti, 1994, p. 179-184; I. Turcu, T. Boboc- Enoiu, Clauza de
rezervă a dreptului de proprietate în practica bancară, în Revista de drept
149
Există excepţii de la regulă:
a) Dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri generice,
transmiterea proprietăţii şi a riscurilor are loc în momentul
individualizării lor. Riscurile rămân la vânzător până la
individualizare1. Cum individualizarea are loc odată cu predarea,
de cele mai multe ori, dreptul de proprietate şi riscurile se transmit
în momentul predării.
b) Dacă obiectul vânzării îl constituie bunuri viitoare,
transmisiunea proprietăţii şi riscului se va produce în momentul în
care bunul a căpătat existenţă şi poate fi predat (bunul individual
determinat) sau în momentul individualizării (bunuri generice)2.
c) Contractele afectate de termen sau condiţie vor transmite,
în principiu, proprietatea şi riscurile în momentul împlinirii
termenului sau condiţiei.
Dacă condiţia este suspensivă, proprietatea se va transmite la
îndeplinirea acesteia. Dar, împlinirea condiţiei produce efecte
retroactive (se consideră că dreptul de proprietate s-a transmis la
încheierea contractului).
De aici rezultă consecinţe în legătură cu transmiterea riscului
pendente conditione a bunului individual determinat: dacă bunul
piere total, riscul îl suportă vânzătorul, ca debitor al obligaţiei
imposibil de executat; dacă bunul piere parţial, riscul îl suportă
cumpărătorul care primeşte bunul în care se află, plătind preţul
convenit (art. 1018 C. civ. ).
Dacă condiţia este rezolutorie, dreptul de proprietate este
transmis la încheierea contractului (după regula de drept comun).
La împlinirea condiţiei contractul se desfiinţează retroactiv. Riscul

comercial, nr. 7-8/1998, p. 20


1
Cas. III, decizia nr. 50/1937, în Pandectele române, 1937, III, p. 148; Voica
Bărbulescu, Efectele contractului comercial de vânzare cumpărare, în Revista
de drept comercial, nr. 1/1991, p. 50
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.464

150
se transmite odată cu dreptul de proprietate: dacă bunul piere
pendente conditione, riscul este suportat de către cumpărător.
2. Norme speciale.
Codul comercial prevede reguli speciale cu privire
contractele de vânzare-cumpărare comerciale ce au ca obiect
bunurile generice în situaţii speciale.
a) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru bunurile ce
circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului.
Problema apare deoarece în acest raport juridic intervine un
terţ, cărăuşul care preia marfa după individualizare şi, după un
timp afectat transportului, o predă cumpărătorului. Se discută deci,
care este momentul efectiv al individualizării.
Tradiţional, se consideră că individualizarea are loc la
predarea bunului către cărăuş pentru transport, predare făcută de
vânzător şi terţul cărăuş, în temeiul unui contract conex, de
transport.
Această individualizare produce efecte şi în raporturile
dintre vânzător şi cumpărător, operând transferul proprietăţii şi al
riscurilor: în timpul transportului bunurile pier pe riscul
cumpărătorului.
b) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru bunurile
aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta.
Art. 62 Cod com. prevede:" când mărfurile vândute sunt
arătate în contract numai prin câtime, fel şi calitate, fără nici o altă
indicaţiune de natură a desemna un corp cert şi determinat,
vânzătorul este obligat să predea la locul şi timpul stipulat,
câtimea, felul şi calitatea cuvenită, chiar dacă mărfurile, care ar fi
fost la dispoziţiunea sa în momentul formării contractului, sau pe
care el şi l-ar fi procurat în urmă în executarea lui ar fi pierit, sau
dacă expedierea sau sosirea acelor mărfuri ar fi fost împiedicată de
vreo cauză oarecare".
Avem deci, două ipoteze:

151
- când vânzătorul a avut mărfurile în momentul facerii
contractului: dacă bunurile pier înainte de predare
(individualizare), riscul este suportat de către vânzător;
- când vânzătorul nu are bunurile şi apelează la un terţ
pentru a le procura şi, deşi au fost expediate ele nu au sosit la
vânzător: riscul va fi suportat de vânzător dacă bunul piere înainte
de a fi predat cumpărătorului.
c) Transmiterea proprietăţii şi a riscurilor pentru mărfurile
transportate pe apă.
Codul comercial, art. 63, priveşte vânzarea mărfurilor ce se
transportă pe apă (când se indică vasul ce le transportă), ca o
vânzare încheiată sub condiţie suspensivă (sosirea vasului în
portul de destinaţie).
Dacă bunurile pier în cursul transportului înainte de
împlinirea condiţiei riscul este suportat de vânzător (dacă se indică
vasul de transport). Dacă nu se indică vasul şi nu se stabileşte un
termen în care să fie indicat vasul de vânzător, cumpărătorul poate
cere judecătorului fixarea acestui termen. Dacă vânzătorul nu
indică vasul în termenul fixat de contract sau judecător,
cumpărătorul poate cere executarea contractului sau rezoluţiunea
lui, cu daune.
Dacă în timpul transportului, vasul indicat nu poate continua
călătoria datorită unor împrejurări fortuite, mărfurile vor fi
transbordate pe un alt vas, care este considerat substitutul vasului
iniţial pentru toate efectele contractului.
Dacă expiră termenul înainte de ajungerea vasului la
destinaţie, cumpărătorul poate să renunţe la contract sau să
prelungească termenul o dată sau de mai multe ori. Când nu s-a
stabilit un termen, legea prezumă că părţile socotesc drept termen,
timpul necesar pentru efectuarea transportului. Dacă vasul nu
ajunge la destinaţie în acest interval de timp, instanţa poate stabili
un termen ce nu poate fi mai mare de un an de la plecarea vasului
din portul de încărcare. Dacă termenul expiră şi vasul nu a ajuns la
destinaţie, contractul este socotit rezolvit.
152
Deci, legea comercială stabileşte condiţia suspensivă şi
criteriile după care condiţia se socoteşte împlinită.
Dacă marfa este deteriorată în timpul transportului se aplică
următoarele reguli:
- dacă marfa a suferit deteriorări esenţiale ce o fac improprie
scopului pentru care a fost destinată, evenimentul duce la
rezoluţiunea contractului;
- dacă avariile nu au afectat esenţial marfa, cumpărătorul
este obligat să o primească în starea în care se află la sosire, cu o
reducere corespunzătoare de preţ.
Derogarea de la regulile generale privind suportarea
riscurilor în cazul pieirii fortuite parţiale a bunului, are ca scop
protejarea cumpărătorului.
Regulile codului comercial privind transmiterea proprietăţii
şi a riscurilor în cazul mărfurilor transportate pe apăă, pot fi
modificate prin introducerea de clauze: c.i.f. sau c.a.f (vânzătorul
se obligă în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract
pentru transportul mărfii la destinaţie şi să plătească navlul, să
asigure marfa şi să încarce marfa pe navă), sau cu clauza f.o.b
(vînzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să aducă
marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit; transportul
se realizează pe cheltuiala cumpărătorului1, inclusiv a clauzelor ce
rezultă din uzanţele vânzării în contractele internaţionale
(incoterms, R. A. F. T. D. , alte uzanţe). Aceste uzanţe au calitatea
de a descrie amănunţit momentul transmiterii proprietăţii şi a
riscului în cazul transportului mărfii cu orice mijloc.

Obligaţiile vânzătorului.
Art. 1313 C. civ. prevede următoarele obligaţii ale
vânzătorului:
- să predea bunul cumpărătorului;

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.468
153
- să garanteze pe cumpărător pentru bunul dobândit2.
Părţile pot conveni şi alte obligaţii.
Prin O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului,
vânzătorul are obligaţia de informare şi de securitate. Această
reglementare este o preluare a ideii de protecţie a consumatorului
aşa cum este văzută de Directiva C.C.E. din 25.07.1985:
vânzătorul de mărfuri trebuie să informeze pe consumatori corect
despre calităţile, caracteristicile şi defectele mărfurilor vândute şi
să răspundă pentru daunele cauzate sănătăţii şi bunurilor
consumatorului de către marfa vândută.
Predarea bunului vândut.
Predarea presupune punerea efectivă a bunului la dispoziţia
cumpărătorului.
Bunul individual determinat se înmânează în starea în care
se află la data încheierii contractului, Codul civil art. 1324
prevede: „Lucrul trebuie să fie predat în starea în care se afla în
momentul vânzării. Din acea zi toate fructele sunt ale
cumpărătorului”.
Predarea bunurilor generice presupune transmiterea unor
bunuri de calitate mijlocie, potrivit dispoziţiilor art. 1103 Cod
civil: „Dacă datoria este un lucru determinat numai prin specia sa,
debitorul, ca să se libereze, nu este dator a-l da de cea mai bună
specie, nici însă de cea mai rea”.
Predarea presupune înmânarea şi a accesoriilor (tot ce ţine
de folosirea lui normală precum şi sarcina de conservare a bunului
până la predare efectivă)- art. 1325 Cod civil, care prevede:
„Obligaţia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a
fost destinat la uzul său perpetuu”.
Predarea poate fi reală (bunul este pus efectiv la dispoziţia
cumpărătorului, a cărăuşului, a mandatarului), sau simbolică (prin
înmânarea de titluri reprezentative sau a altor documente,

2
I.L Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală a obligaţiilor
comerciale, Bucureşti, 1994, p. 218-220
154
însemne, care reprezintă faptic sau juridic bunul). Bunurile se
predau însoţite de factură, în care se menţionează cantitatea,
calitatea, preţul, potrivit art. 46 Cod comercial: „Obligaţiunile
comerciale şi liberatiunile se probează..... cu facturi acceptate...”
Predarea se poate face imediat sau la termen. Termenul
poate fi esenţial pentru cumpărător ori pentru ambele părţi sau
neesenţial. Caracterul esenţial al termenului trebuie să rezulte
expres din contract. Dacă acest caracter nu este prevăzut, el poate
rezulta din unele împrejurări cunoscute ambelor părţi.
Când termenul este esenţial predarea trebuie să se efectueze
în acest termen.
Dacă părţile nu stabilesc termenul se prezumă că predarea se
face imediat după realizarea acordului de voinţă sau la cererea
cumpărătorului.
Locul predării este cel stabilit de părţi, potrivit art. 59 Cod com., la
„locul arătat prin contract, sau în locul care ar rezulta din natura
operatiunei, ori din intenţiunea părţilor contractante”.
Dacă nu se fac precizări în acest sens, locul predării este cel
ce rezultă din natura operaţiei sau din intenţia părţilor. Dacă locul
nu poate fi stabilit astfel, predarea se face la locul unde vânzătorul
are sediul comercial, domiciliul ori reşedinţa în momentul
încheierii contractului. Dacă predarea are ca obiect un bun
determinat individual şi acesta se află într-un loc cunoscut de părţi,
predarea se face în acel loc, în momentul încheierii contractului.
Cheltuielile de predare vor fi suportate de vânzător, iar
cheltuielile de ridicare a bunului sunt în sarcina cumpărătorului.
Obligaţia de garanţie.
Această obligaţie are dublu aspect:
- garanţia contra evicţiunii
- garanţia contra viciilor.
Prin lege specială sau instituit reguli de garantare a calităţii
mărfurilor pentru protecţia consumatorilor.
1. Garanţia contra evicţiunii.

155
Art. 1337 C. civ. prevede răspunderea vânzătorului pentru
evicţiunea totală (parţială) şi pentru sarcinile ce grevează bunul
vândut (nedeclarate la încheierea contractului).
Evicţiunea presupune pierderea dreptului de proprietate, în
totul sau în parte, ori tulburarea cumpărătorului în exerciţiul
dreptului dobândit datorită valorificării de către un terţ a unui
drept asupra bunului vândut (drept ce exclude sau limitează
dreptul primit de cumpărător).
Evicţiunea în dreptul comercial este rar întâlnită deoarece în
domeniu se aplică principiul prescripţiei instantanee prin posesia
de bună credinţă asupra bunului mobil1.
Cumpărătorul poate fi evins dacă bunul a fost furat sau pierdut, iar
adevăratul proprietar l-a revendicat în 3 ani, potrivit art. 1909 alin.
2 Cod civil: „Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a
furat un lucru, poate să-l revendice, în curs de trei ani, din ziua
când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte,
rămânând acestuia recurs în contra celui de la care îl are”, precum
şi în cazul în care vânzătorul a înstrăinat succesiv bunul la mai
mulţi cumpărători. Ceilalţi cumpărători vor fi evinşi de cel care a
cumpărat cu bună credinţă şi a primit posesia.
Regulile evicţiunii civile se aplică şi în materie comercială.
2. Garanţia contra viciilor ascunse.
Există reguli generale prevăzute de codul civil şi reguli
speciale instituite de codul comercial.
a) Regulile codului civil. Art. 1352 C. civ. prevede că
vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse ale bunului
vândut nu şi pentru cele aparente.
Viciile ascunse sunt lipsuri calitative ale bunului care nu pot
fi descoperite la predare printr-o verificare obişnuită şi care fac
bunul impropriu întrebuinţării sau micşorează întrebuinţarea.

1
I. Zirveliu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor
cetăţenilor, Cluj Napoca, 1878, p. 94 - 96
156
Vânzătorul garantează pentru vicii numai dacă sunt întrunite
următoarele condiţii:
- viciul trebuie să fie ascuns. Trebuie să distingem între
viciul ascuns şi nerespectarea calităţii bunului (în cazul viciilor
ascunse cumpărătorul primeşte bunul dorit dar afectat de vicii;
când nu se respectă calitatea vânzătorul predă alt obiect şi în acest
caz va răspunde pentru nerespectarea obligaţiei de predare)1.
Nu se confundă viciul ascuns cu viciul erorii asupra
substanţei obiectului contractului (în această ultimă ipoteză
cumpărătorul primeşte un alt bun cu toate consecinţele)2.
- viciul ascuns trebuie să existe în momentul vânzării (chiar
dacă efectele apar ulterior). Dacă dreptul de proprietate se
transmite ulterior încheierii contractului vânzătorul răspunde şi
pentru viciile ulterioare până în momentul transmiterii dreptului de
proprietate.
- viciul ascuns trebuie să fie grav în sensul că face bunul de
neîntrebuinţat sau îi diminuează substanţial utilitatea3.
În caz de viciu ascuns, cumpărătorul are trei posibilităţi:
- să ceară înlăturarea viciilor pe cheltuiala vânzătorului (este
o modalitate de reparare în natură a pagubei);
- să ceară rezoluţiunea contractului. Dacă vânzătorul este şi
de rea-credinţă, pe lângă celelalte consecinţe ale rezoluţiunii, el va
plăti daune interese.
- să păstreze bunul cerând reducerea preţului. Mărimea
reducerii va fi stabilită de expert.
Acţiunea prin care cumpărătorul îşi valorifică posibilităţile
se prescrie după cum urmează:
- pentru înlăturarea consecinţelor viciilor care nu au fost
ascunse cu viclenie, în 6 luni de la data descoperirii viciului dar nu
mai târziu de 1 an de la predarea bunului. Pentru viciile
1
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Buc. 1929, p. 412
2
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil, vol. II, Buc.
1998, p. 923
3
Dec. 183/1978, T. S. , C. D. , 1978, p. 59
157
descoperite după acest termen cumpărătorul nu mai are dreptul
contra vânzătorului1.
Părţile pot modifica obligaţia de garantare pentru viciile
ascunse, în sensul înlăturării, limitării sau agravării răspunderii
vânzătorului.
b) Regulile codului comercial.
Aceste reguli sunt prevăzute în art. 70 Cod com.
Din acest text deducem următoarele:
- în contractul de vânzare comercială vânzătorul răspunde nu
numai pentru viciile ascunse ci şi pentru viciile aparente (această
ultimă răspundere priveşte bunurile ce circulă de pe o piaţă pe alta
prin intermediul cărăuşului). Cumpărătorul poate reclama lipsurile
aparente şi când bunurile circulă pe aceeaşi piaţă dacă nu a preluat
personal bunurile de la vânzător. Cumpărătorul trebuie să
înştiinţeze pe vânzător pentru viciile aparente în termen de 2 zile
de la primirea bunurilor (termenul poate fi prelungit, conform
legii). După expirarea acestui termen cumpărătorul nu mai poate
reclama viciile aparente. Dacă înştiinţarea vânzătorului cu privire
la viciile aparente s-a făcut în termen, cumpărătorul poate să
promoveze acţiuni legate de aceste vicii în termen de 3 ani de la
data constatării lor.
- pentru viciile ascunse legea prevede numai termenul de
înştiinţare a vânzătorului despre viciile constatate (2 zile).
- la cererea vânzătorului sau a cumpărătorului preşedintele
instanţei poate dispune constatarea de către experţi a calităţii şi
stării în care se află bunul vândut. De asemenea, se poate dispune
sechestrarea bunului vândut sau depunerea lui într-un depozit
public, ori vinderea lui (dacă păstrarea cauzează mari pagube).
Deci, avem norme cu privire la constatarea calităţii şi condiţiile
primirii mărfii vândute. Hotărârea instanţei trebuie comunicată
celeilalte părţi, înainte de punerea ei în aplicare; în caz contrar,

1
Pentru opinie diferită Gh. Beleiu, Drept civil român, Buc. 1994, p.226
158
dacă viciile mărfii sunt contestate, cumpărătorul va trebui să facă
dovada identităţii şi viciile mărfii cumpărate.
- când mărfurile sunt predate de cărăuş către cumpărător,
viciile aparente şi viciile de calitate se constată conform
dispoziţiilor actelor normative ce reglementează contractul de
transport1.
3. Garantarea calităţii produselor pentru protecţia
consumatorilor.
Legea privind Codul consumului nr. 296/2004, stabileşte
principiile reglementării raporturilor juridice dintre comrcianţi şi
consumatori.
O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor prevede
norme noi în legătură cu calitatea produselor şi serviciilor vândute.
Cadrul nou instituit are ca scop protecţia cumpărătorilor
consumatori de mărfuri şi servicii oferite de comercianţi.
Consumatorii au acces neîngrădit la produse şi servicii, la
informaţii despre calitatea acestora şi sunt protejaţi în interesele
lor legitime contra practicilor abuzive. Ei au dreptul de a fi
despăgubiţi pentru pagubele suferite folosind procedurile stabilite
de această lege2. De asemenea, sunt reglementate răspunderea
comercianţilor pentru calitatea produselor, care îmbracă două
forme:
a) răspunderea pentru calitatea produselor în termenul de
garanţie.
- consumatorii au dreptul să ceară remedierea ori înlocuirea
gratuită a produselor obţinute prin cumpărare, dacă se constată că

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.474
2
S. David, Regimul general şi de drept internaţional privat al răspunderii pentru
produse, Revista de drept comercial, nr. 4/1993, p. 12-23; V. Pătulea,
Obligaţia de informare în formarea contractelor, în Revista de drept comercial
nr. 6/1998, p. 75; O. Căpăţână, Obligaţia vânzătorului comercial de informare a
cumpărătorului, în Revista de drept comercial, nr. 10/1999, p. 6
159
acestea au deficienţe calitative (deficienţe constatate în termenul
de garanţie sau de valabilitate);
- au dreptul la despăgubiri pentru pierderile suferite a
deficienţelor constatate în termenul de garanţie sau de valabilitate;
Termenul de garanţie este timpul stabilit de producător,
înăuntrul căruia produsul trebuie să-şi păstreze caracteristicile de
calitate prescrise.
Termenul de valabilitate priveşte produsele ce pot fi utilizate
numai o perioadă de timp indicată de producător. În această
perioadă bunul trebuie să-şi păstreze caracteristicile calitative
indicate dacă a fost transportat, manipulat, depozitat şi folosit în
condiţii normale.
Cele două termene curg de la data achiziţionării.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen
maxim stabilit de organele administrative pentru produsele de larg
consum şi a celor de folosinţă îndelungată, ori în termenul
convenit, pentru celelalte produse.
Consumatorul poate cere şi obţine şi restituirea produselor.
Despăgubirile se acordă după regulile de drept comun dacă
părţile nu au convenit altfel.
b) răspunderea pentru calitatea produselor în cadrul duratei
medii de utilizare.
După expirarea termenului de garanţie agentul economic
răspunde pentru viciile ascunse ce au apărut în cadrul duratei
medii de utilizare a produsului.
Durata medie de utilizare este un interval de timp stabilit
prin documente tehnice sau indicat de producător, ori convenit de
părţi în care produsele trebuie să-şi păstreze caracteristicile
calitative prescrise dacă se respectă condiţiile de transport,
manipulare, depozitare, exploatare.
Pe durata medie de utilizare cumpărătorul poate cere
remedierea ori înlocuirea produselor dacă se constată vicii ce fac
bunul impropriu destinaţiei lui.

160
Dacă cumpărătorul a suferit o pagubă datorită viciului, poate
cere despăgubiri conform contractului sau dreptului comun.
Remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim
stabilit ca pentru răspunderea în termenul de garanţie. În această
răspundere termenul curge de la încheierea expertizei tehnice
efectuate de un organism tehnic neutru.
Acţiunile se prescriu în 6 luni pentru viciile ce nu au fost
ascunse cu viclenie. Termenul curge la data descoperirii viciului,
dar numai dacă au fost descoperite în durata medie de utilizare a
bunului.
Remedierea se face pe cheltuiala vânzătorului care trebuie să
asigure repunerea în funcţiune a bunului.
Reglementarea de bază o constituie OG nr. 21/1992 privind
protecţia cumpărătorului, aceasta este completată prin:
- Legea nr. 240/2004 privind securitatea generală a
produselor1, care dispune că producătorul răspunde pentru
prejudiciul actual şi pentru cel viitor cauzat de defectul produsului.
Persoana prejudiciată trebuie să facă dovada pagubei, a defectului
şi a raportului de cauzalitate între defect şi pagubă, pentru a angaja
răspunderea civilă a producătorului. Dreptul la acţiune se prescrie
în termen de 3 ani de la data la care păgubitul a avut sau ar fi
trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei. Potrivit art. 11 din
Legea nr. 240/2004, acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi
introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a
pus în circulaţie, produsul în cauză.
- Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi
garanţiile asociate acestora2, care reglementează obligaţia
vânzătorului de a livra consumatorului produsele care sunt în
conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare.
Art. 5 din Legea nr. 449/2003 prevede condiţiile care
trebuie îndeplinite ca produsul să fie în conformitate cu contractul
1
Legea nr. 240/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 265 din
25.05.2004
2
Legea nr. 449/2003 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 812/18.XI.2003
161
de vânzare-cumpărare. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite,
consumatorul are dreptul să i se aducă produsele la conformitate,
fără plată prin reparare sau înlocuire, în funcţie de opţiunea
consumatorului sau să beneficieze de reducerea corespunzătoare a
preţului sau de rezoluţiunea contractului în condiţiile art. 13, 14
din Legea nr. 449/20031.
Obligaţiile cumpărătorului.
Art. 1361 C. civ. prevede în sarcina cumpărătorului obligaţia
de a plăti preţul vânzării. Separat de asta el trebuie să primească
bunul vândut şi, uneori să suporte cheltuielile vânzării.
Plata preţului.
În principiu, se aplică regulile dreptului comun cu privire la
această obligaţie.
În contextul economic actual problemele apar în legătură cu
diferenţele de valoare ale monedei între momentul încheierii
contractului, al scadenţei şi al plăţii efective. Se pune problema
dacă preţul poate fi reactualizat în caz de inflaţie dacă nu s-au
prevăzut clauze în acest sens. S-a susţinut ideea că nu este posibilă
actualizarea preţului deoarece nu se acceptă teoria impreviziunii2.
Nu se acceptă ideea de actualizare a preţului nici atunci când se
solicită despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiei de plată3.
Remediul l-ar constitui în această situaţie prevederea în
contract de penalităţi sau dobânzi.
Există şi păreri contrare: art. 1084 C. civ. - Daunele-interese ce
sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi
beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepţiile şi modificările

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.478
2
G. Giurcă, Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii, Rebus sic stantibus în dreptul
civil, Deptul 10 - 11/ 1993, p. 29; L.D. Terţa, Considerente privind
impreviziunea. Regula „Rebus sic stantibus”, în Revista de drept comercial, nr.
6/1998, p. 105; Gabriela Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în
dreptul comparat, în Dreptul, nr. 7/2000
3
Dec. 591/1994, C. S. J. , Dreptul 6/1995, p. 86
162
menţionate în lege - ce îndreptăţeşte pe creditor să ceară repararea
pierderii suferite şi a beneficiului nerealizat, ar justifica o
executare echitabilă a prestaţiilor părţilor1; deci se poate reevalua
preţul în raport de fluctuaţiile monedei chiar şi în lipsă de clauze
exprese. Numai că actualizarea preţului să se facă în raport de rata
inflaţiei nu în raport de cursul leu-dolar2.
Plata preţului se face la data indicată în contract. Dacă nu
există prevederi exprese, se va efectua în momentul predării
bunului.
Locul la care trebuie făcută plata este precizat în art. 1361
Cod civil, care prevede: „Principala obligaţie a cumpărătorului
este de a plăti preţul la ziua şi la locul determinat prin contract” şi
art. 1362 Cod civil: „Dacă nu s-a determinat nimic în privinţa
aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul şi la
timpul în care se face predarea lucrului”.
Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme
că ar fi tulburat prin vreo acţiune, sau ipotecară sau de
revendicare, el poate suspenda plata preţului până ce vânzătorul va
face să înceteze tulburarea sau va da cauţiune, afară numai dacă
va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea.
Codul comercial dispune, în art. 43: ”Datoriile comerciale
lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când
devin exigibile”. Dobânda este datorată de la data scadenţei şi
până la plata sumei care constituie preţul vânzării. Dobânda pentru
întârziere în plata preţului este dobânda convenită de părţi prin
contract sau, în lipsă, dobânda legală în materie comercială, în
condiţiile OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţii băneşti3. Prin voinţa părţilor, întârzierea în plata preţului
poate fi sanţionată prin plata unor penalităţi de întârziere.
1
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 445/1996, în Dreptul, nr. 6/1997, p. 110;
O. Căpăţână, V. Babiuc, Actualizarea datoriei în contractele comerciale, în
Revista de drept comercial, nr. 7-8/2000, p. 56-57
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.479
163
Preţul trebuie plătit în condiţiile stabilite de părţile
contractante.
Cumpărătorul poate face dovada plăţii în condiţiile art. 46
Cod com. Dovada plăţii se poate face numai prin extrase de cont
din care rezultă că s-a efectuat plata prin virament1.
Primirea bunului vândut.
Este obligaţia corelativă sarcinii vânzătorului de a preda
bunul.
Se face la termenul înscris în contract. Dacă nu există
termen, bunul va fi preluat imediat după realizarea acorului de
voinţă sau la cererea vânzătorului.
Locul de preluare se stabileşte conform art. 59 Cod com.
Suportarea cheltuielilor vânzării.
Se aplică prevederile art. 1305 C. civ. conform cărora
cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului în lipsă de
prevedere contrară. Ele nu se confundă cu cheltuielile de predare
şi nici cu cele de ridicare a bunului (care sunt în sarcina
cumpărătorului).

SECŢIUNEA IV

Nerespectarea obligaţiilor contractuale

3
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.480
1
C.S.J. Secţia comercială, decizia nr. 38/1995, în Dreptul, nr. 12/1995, p. 88
164
Dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte sarcinile asumate,
cealaltă parte are următoarele posibilităţi:
- să invoce excepţia de neexecutare;
- să ceară rezoluţiunea contractului;
- să ceară executarea obligaţiei.

Excepţia de neexecutare.
Este un mijloc de apărare pentru amândouă părţile
contractante.
O parte poate refuza îndeplinirea obligaţiei cât timp cealaltă
parte nu şi-a executat obligaţia corelativă1.
Conform art. 1322 C. civ. vânzătorul poate invoca excepţia
de a nu preda bunul când cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu s-a
prevăzut un termen pentru plată. Dacă vânzătorul acordă termen
de plată el renunţă la dreptul de a invoca excepţia.
Conform art. 1323 C. civ. vânzătorul nu este obligat să
predea bunul vândut chiar dacă părţile au prevăzut plata la termen,
dacă după încheierea contractului împotriva cumpărătorului s-a
început procedura falimentului. Vânzătorul nu poate invoca
excepţia nici în acest caz dacă cumpărătorul a depus garanţie
pentru plata preţului la termen.
Şi cumpărătorul poate invoca excepţia când vânzătorul nu a
predat bunul (dacă nu s-a prevăzut predarea la termen).

Rezoluţiunea contractului.
În domeniu se aplică normele instituite de codul comercial şi
codul civil.
Conform codului civil cumpărătorul poate să ceară
rezoluţiunea dacă vânzătorul refuză să predea bunul, nejustificat,
culpabil. În acelaşi mod vânzătorul poate cere rezoluţiunea dacă
bunul a fost predat şi cumpărătorul nu achită preţul.

1
C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor.
Buc. 1981, p. 82
165
Condiţiile rezoluţiunii sunt constatate de judecător. În
vânzarea comercială judecătorul nu poate acorda termen de graţie.
Părţile pot conveni condiţiile aplicării rezoluţiunii prin
clauze numite pacte comisorii.
Rezoluţiunea poate fi cerută după o prealabilă punere în
întârziere.
Rezoluţiunea operează totuşi de drept în contractul de
vânzare-cumpărare când cumpărătorul nu preia bunul vândut.
Dacă bunurile vândute se pot deteriora uşor şi contractul a
prevăzut preluarea la termen, termen pe care cumpărătorul nu-l
respectă, contractul este rezolvit de drept în favoarea vânzătorului
fără punerea în întârziere a cumpărătorului. În acest caz,
vânzătorul poate dispune imediat de bunurile în cauză vânzându-le
altei persoane. Dacă i s-a produs o pagubă are dreptul la
despăgubiri.
Codul comercial prevede reguli speciale de rezoluţiune a
vânzării comerciale.
Conform art. 67 Cod com., dacă înainte de expirarea
termenului fixat pentru executarea contractului, una din părţi a
oferit celeilalte predarea bunului vândut ori plata preţului şi
aceasta nu-şi îndeplineşte la termenul fixat obligaţia sa, contractul
se socoteşte desfiinţat în favoarea părţii care-şi executase
obligaţia. Avem o formă de rezoluţiune de drept ce presupune o
ofertă de executare şi un refuz de executare. Este de precizat că
cele două obligaţii trebuie să aibă acelaşi termen de executare.
Condiţiile1 care trebuie îndeplinite pentru a opera
rezoluţiunea de drept a contractului, rezultă din prevederile art. 67
Cod com:
- una dintre părţi să facă oferta de executare a obligaţiei
proprii. Oferta de executare poate fi făcută prin orice mijloc de
comunicare.

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.484-485
166
- oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea
termenului convenit pentru executarea contractului;
- cele două obligaţii să aibă acelaşi termen de executare, în
caz contrar rezoluţiunea nu mai poate opera de drept.
Art. 39 Cod com. prevede rezoluţiunea vânzării comerciale
pentru expirarea termenului esenţial. Partea în folosul căreia s-a
prevăzut termenul esenţial, poate renunţa la efectele rezoluţiunii
cerând executarea obligaţiei, chiar şi după expirarea termenului.
Ea trebuie să înştiinţeze pe cocontractant în 24 ore de la expirarea
termenului esenţial.

Executarea vânzării.
Fiecare parte poate cere executarea silită, în natură a
obligaţiei cocontractantului său.
Codul comercial prevede o procedură specială pentru a ajuta
pe creditor să obţină bunul cumpărat şi pe vânzător să predea
bunul vândut obţinând preţul.
Această procedură este prevăzută de art. 67 Cod com. şi se
numeşte executare coactivă1.
Executarea coactivă presupune două ipoteze:
a) dacă vânzătorul nu-şi execută obligaţia de predare a
bunului, cumpărătorul poate să procure acel bun de pe altă piaţă
prin intermediul unui agent oficial (procedura este posibilă când
vizează bunuri generice; pentru bunurile individual determinate,
cumpărarea coactivă nu este posibilă operând regulile de executare
silită de drept comun).
Cumpărătorul trebuie să-l înştiinţeze pe vânzător de această
procedură.
Dacă preţul de achiziţie este mai mare, diferenţa o va
suporta vânzătorul2.

1
O. Căpăţână, Executarea pe socoteala cocontractantului a obligaţiilor părţilor
în vânzarea-cumpărarea comercială, în Revista de drept comercial, nr. 10/1996,
p. 5-16 şi nr. 11/1996, p. 5-19
167
b) Dacă cumpărătorul nu primeşte bunul, vânzătorul poate
să-l depună la o casă de comerţ pe socoteala şi cheltuiala
cumpărătorului sau să-l vândă unui terţ.
Vânzarea se face prin licitaţie publică.
Dacă vânzarea se face la un preţ mai mic, diferenţa şi
cheltuielile vânzării vor fi suportate de cumpărător. Ele vor fi
executate silit (prin echivalent).
Vânzătorul trebuie să înştiinţeze pe cumpărător despre
măsură.
Executarea coactivă se face promt1, imediat după expirarea
termenului.

Răspunderea părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor.


Nerespectarea culpabilă a obligaţiilor îndreptăţeşte pe
creditor să ceară despăgubiri (care pot îmbrăca şi forma
penalităţilor).

SECŢIUNEA V

Vânzările speciale

Aceste vânzări sunt supuse unor reguli speciale, derogatorii


de la regulile generale aplicabile oricărei vânzări.
1. Vânzarea după greutate, număr sau măsură.
Această vânzare are ca obiect bunuri generice ce aparţin
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.486-487
1
C. Petrescu-Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj, 1945, p. 68
168
vânzătorului. Pentru determinarea bunului vândut şi, implicit a
preţului este necesară individualizarea: prin cântărire, prin
numărare sau prin măsurare.
Contractul se socoteşte încheiat în momentul în care părţile
convin asupra bunului şi asupra preţului, chiar dacă bunurile nu au
fost individualizate.
Totuşi, dreptul de proprietate şi riscurile nu se transmit la
cumpărător decât în momentul individualizării.
Neexecutarea obligaţiei de predare îndreptăţeşte pe
cumpărător la executare silită sau la rezoluţiunea contractului cu
despăgubiri. Pentru pieire fortuită vânzătorul nu poate fi obligat la
despăgubiri.
2. Vânzarea cu grămada (în bloc).
Obiectul acestei vânzări îl constituie numai anumite bunuri
generice, susceptibile de cântărire, numărare sau măsurare, dar
care sunt individualizate într-un anume fel, iar preţul este
determinat global pentru întreaga cantitate.
Contractul se încheie când părţile convin asupra bunului şi
asupra preţului, chiar dacă individualizarea concretă nu este
realizată.
Proprietatea şi riscurile se transmit în momentul încheierii
contractului deoarece bunurile sunt individualizate într-o manieră
generală, iar preţul este determinat, global.
3. Vânzarea pe încercate.
Este un contract încheiat sub condiţie suspensivă. Bunul
vândut este suspus unei încercări de către cumpărător, sau expert.
Cumpărătorul poate refuza bunul, dacă în mod obiectiv
constată că este necorespunzător. El nu-l poate refuza că nu-i place
(ar fi o condiţie pur potestativă şi contractul ar fi nul).
În caz de litigiu, se poate face expertiză care să indice
însuşirile bunului.
Contractul se consideră încheiat în momentul realizării
acordului de voinţă. Dă naştere la obligaţii din momentul
îndeplinirii condiţiei suspensive.
169
Totuşi, cumpărătorul are sarcina de a încerca bunul. Dacă
nu-şi îndeplineşte obligaţia, vânzătorul are dreptul să ceară
executarea sau rezoluţiunea. Dreptul de proprietate se transmite la
împlinirea condiţiei; aceasta perfectează contractul cu efect
retroactiv. Pieirea fortuită a bunului pendente conditione este
suportată de către vânzător.
4. Vânzarea pe gustate.
Are ca obiect bunuri care se pot gusta la cumpărare.
Vânzarea nu există decât din momentul în care cumpărătorul
a gustat şi a declarat că-i convine.
Aprecierea bunului este subiectivă. Cumpărătorul poate
renunţa la gustare deoarece regula este în favoarea sa.
Contractul se socoteşte încheiat în momentul în care
cumpărătorul gustă bunul şi-l acceptă.
Momentul transmiterii dreptului de proprietate diferă în
raport de natura bunului (individual determinat sau generic).
Riscul se transferă o dată cu proprietatea.
5. Vânzarea cu plata preţului în rate.
Este o vânzare reglementată prin lege specială, H. G.
280/19901.
Contractul se încheie de către unităţi abilitate în acest sens şi
cu privire la bunuri indicate înainte. El presupune plata unui acont
la încheierea contractului şi achitarea diferenţei în rate periodice
ce se reţin pe salariul cumpărătorului de către unitatea unde
lucrează acesta.
Contractul presupune respectarea tuturor regulilor vânzării
comerciale dacă prevederile speciale ale acestui contract nu le
înlătură.
Vânzător poate fi un comerciant care face oferta vânzării în
rate.
Cumpărător este un salariat sau care realizează venituri
lunare şi are domiciliul în localitatea unde îşi are sediul

1
Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 46/1990
170
vânzătorul. Cumpărătorii pot fi garantaţi prin fidejusiune de
persoane cu venituri certe. Fidejusorii răspund solidar cu
cumpărătorii.
Mărfurile ce se vând în rate sunt stabilite printr-un
nomenclator. Preţul vânzării este un preţ cu amănuntul.
Vânzarea în rate presupune o creditare a cumpărătorului de
către vânzător, motiv pentru care se percep dobânzile convenite
precum şi cheltuieli de urmărire a încasării şi recuperării ratelor.
Contractul se întocmeşte în scris şi are valoarea unui titlu
executoriu.
Unitatea unde lucrează cumpărătorul îşi asumă obligaţia să
reţină ratele şi să le verse vânzătorului, iar cumpărătorul îşi dă
acordul pentru această operaţiune.
Cumpărătorul primeşte bunul la perfectarea contractului
devenind proprietar din acest moment.
Interesele vânzătorului sunt protejate prin alte raporturi
juridice sau prin obligaţii speciale a cumpărătorului. :
- existenţa a doi fidejusori care răspund solidar cu
cumpărătorul;
- existenţa unui contract de asigurare a bunului cu o societate
de asigurare agreată de vânzător;
- interdicţia înstrăinării bunului de către cumpărător înainte
de plata integrală (o indisponibilizare a bunului ca o garanţie
preventivă);
- vânzătorul are un privilegiu asupra bunului vândut până la
plata integrală a preţului. Dacă bunul cumpărat este urmărit de un
creditor al cumpărătorului vânzătorul poate recupera integral
preţul neachitat din mâna creditorului executant.
- urmărirea pe salariu nu excluse urmărirea silită asupra
tuturor activelor patrimoniale ale cumpărătorului.
- nerespectarea obligaţiilor de a reţine şi depune sumele pe
seama vânzătorului, atrage răspunderea delictuală a patronului
salariatului. Plătitorul de despăgubiri se subrogă în drepturile

171
vânzătorului, inclusiv în acela de a folosi calitatea de titlu executor
al contractului.
6. Vânzarea drepturilor litigioase.
Drepturile litigioase pot fi transmise prin cesiune, altora.
Creditorul (cedent), are calitatea de vânzător. Terţul (cesionarul)
este cumpărătorul.
Dreptul civil prevede că debitorul cedat poate să se elibereze
faţă de cesionar achitându-i preţul plătit vânzătorului precum şi
dobânzile şi cheltuielile făcute de cumpărător. Legiuitorul a
instituit această regulă pentru a proteja pe debitor de efectele
acţiunilor speculative ale creditorilor.
Operaţiunea de eliberare a debitorului se numeşte retract
litigios.
În dreptul comercial retractul litigios nu este permis. Deci,
debitorul cedat nu se poate libera faţă de cesionar în condiţiile
prevăzute de dreptul comun, vânzarea de drepturi litigioase
rămânând valabilă.

Bibliografie:

1. Anton, Gabriela, Teoria impreviziunii în dreptul român şi


în dreptul comparat, în Dreptul, nr. 7/2000
2. Voica Bărbulescu, Efectele contractului comercial de
vânzare cumpărare, în Revista de drept comercial, nr.
1/1991
3. Beleiu, Gh. Drept civil român, Bucureşti, 1994

172
4. Belu Magdo, Mona Lisa, Contracte comerciale,
tradiţionale şi moderne, Tribuna Economică, Bucureşti,
1996
5. Cantacuzino, M.B., Elementele dreptului civil, Editura
„Cartea Românească”, Bucureşti, 1921
6. Căpăţână, O., Obligaţia vânzătorului comercial de
informare a cumpărătorului, în Revista de drept comercial,
nr. 10/1999
7. Căpăţână, O., Babiuc, V., Actualizarea datoriei în
contractele comerciale, în Revista de drept comercial, nr.
7-8/2000
8. Căpăţână, O., Executarea pe socoteala cocontractantului a
obligaţiilor părţilor în vânzarea-cumpărarea comercială, în
Revista de drept comercial, nr. 10/1996, nr. 11/1996
9. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
10. David, S., Regimul general şi de drept internaţional privat
al răspunderii pentru produse, Revista de drept comercial,
nr. 4/1993
11. Deak, Fr., Tratat de drept civil, Bucureşti, 1997
12. Georgescu, I.L., Drept comercial român. Teoria generală a
obligaţiilor comerciale. Bucureşti, 1994
13. Giurcă, G., Beleiu, Gh., Teoria impreviziunii, Rebus sic
stantibus în dreptul civil, Deptul 10 - 11/ 1993
14. Hamangiu, C., Rosetti Bălănescu, I., Băicoianu, Al., Tratat
de drept civil român, Bucureşti, 1998, vol. II
15. Mustaţă, I., Guiu, M.K., Discuţie în legătură cu
sancţionarea nerespectării dispoz. art. 1303 C. civ. ,
Dreptul 8/1994
16. Pătulea, V., Obligaţia de informare în formarea
contractelor, în Revista de drept comercial nr. 6/1998
17. Petrescu Ercea, C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor
comerciale, vol. III, Cluj 1945

173
18. Stătescu, C., Bârsan, C., Tratat de drept civil. Teoria
generală a obligaţiilor. Bucureşti, 1981
19. Terţa, L.D., Considerente privind impreviziunea. Regula
„Rebus sic stantibus”, în Revista de drept comercial, nr.
6/1998
20. Turcu, I., Boboc- Enoiu, T., Clauza de rezervă a dreptului
de proprietate în practica bancară, în Revista de drept
comercial, nr. 7-8/1998
21. Zirveliu, I., Contractele civile, instrumente de satisfacere a
intereselor cetăţenilor, Cluj Napoca, 1978
22. Dec. 591/1994, C. S. J. , Dreptul 6/1995
23. Dec. 188/1981, T. S. , R. R. D. 10/1981
24. Dec. 1071/1964, C. D. , T. S. , 1964
25. Dec. 867/1955, T. S. , C. D. 1955, vol. I
26. Cas. III, decizia nr. 50/1937, în Pandectele române, 1937,
III
27. Dec. 183/1978, T. S. , C. D. , 1978
28. C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 445/1996, în Dreptul,
nr. 6/1997
29. C.S.J. Secţia comercială, decizia nr. 38/1995, în Dreptul,
nr. 12/1995

174
CAPITOLUL II

CONTRACTUL DE MANDAT COMERCIAL

Noţiune. Caracteristici.
Codul comercial nu defineşte expres mandatul comercial,
dar precizează că acest contract "are ca obiect tratarea de afaceri
comerciale pe seama şi socoteala mandantelui. Mandatul
comercial nu se presupune a fi gratuit” ( art. 374).
Coroborând acest text cu prevederile art. 1532 Cod civ.
reţinem că mandatul comercial este acel contract în temeiul căruia
o persoană (mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe
seama altei persoane, care i-a dat împuternicirea (mandantul),
anumite acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ1.
Mandatul comercial se deosebeşte de mandatul civil2 prin
următoarele:
- mandatul civil are ca obiect încheierea de acte juridice
civile, mandatul comercial presupune încheiere de acte juridice ce
constituie fapte de comerţ pentru mandant. Dacă sunt comerciale
numai pentru terţul contractant, contractul nu este comercial;
- mandatul comercial este oneros, cel civil se prezumă a fi
gratuit;
- mandatul civil este un mandat cu reprezentare, pe când
mandatul comercial poate fi şi fără reprezentare (contractul de
comision);
- mandatarul civil are atribuţiunile foarte precis delimitate,
pe când mandatarului comercial îi este permis să se abată în
1
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Buc. 1929, p. 380; ST. D.
Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.494-495
2
Roxana Munteanu, Contracte de intermediere în comerţul exterior al
României, Editura Academiei, 1984, p. 34-38; T.R. Popescu, Dreptul
comerţului internaţional, p. 331-333
175
anumite limite de la împuternicire după nevoile comerţului pe care
îl face pe seama mandantelui. Astfel, în art. 395 Cod com. se
precizează că "faţă de cel de-al treilea, mandatul tacit al
prepusului, se socoteşte general şi cuprinde toate actele necesare
exerciţiului comerţului pentru care este dat".
Doctrina învederează existenţa unor contracte, varietăţi ale
contractului de mandat:
1. Contractul de comision, în cadrul căruia mandatarul,
(comisionarul) încheie acte comerciale în nume propriu, dar pe
seama comitentului. Avem de a face cu un mandat fără
reprezentare, de sine stătător1.
2. Contractul de agent, se încheie între un comerciant
(reprezentat) şi agent (reprezentant), prin care agentul se obligă ca
în schimbul unei remuneraţii să trateze afaceri comerciale pentru
comercianţi. Agentul se poate obliga să încheie acte juridice în
numele şi pe seama reprezentatului sau numai să procure oferte pe
care reprezentatul le va finaliza potrivit intereselor sale2.
3. Contractul de management3, este contractul prin care o
societate comercială cu capital de stat ori o regie autonomă,
încredinţează unei persoane fizice sau juridice, în calitate de
manager, organizarea, conducerea şi gestionarea activităţii sale pe
baza unor criterii de performanţă, în schimbul unei remuneraţii.
Prin lege, se stabilesc unele prerogative ale managerului.
Contractul de mandat mai are următoarele caracteristici:
- este un contract bilateral sinalagmatic,
- este un contract consensual.

1
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Buc. 1996, p. 288 - 290
2
D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Unele consideraţii privind contractul comercial
de agent, în contextul relaţiilor comerciale internaţionale, Rev. de drept
comercial, nr. 2/1995, p. 78; ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a
VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.496
3
Legea nr. 66/1993, M. O. nr. 24/1993
176
Condiţiile de valabilitate ale contractului de mandat
comercial.
Acest contract este considerat valabil încheiat dacă
îndeplineşte condiţiile cerute pentru orice contract:
consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza1.
Contractul este încheiat valabil prin acordul de voinţă al
celor două părţi, acord expres sau tacit. Executarea contractului
prezumă acceptarea mandatului. Mai mult, cel care nu doreşte să
primească mandatul are obligaţia să înştiinţeze pe mandant despre
decizia sa, să păstreze şi să conserve bunurile ce i-au fost
transmise pe cheltuiala mandantelui. Dacă măsurile mandantelui
întârzie, comerciantul poate cere punerea bunurilor sub sechestru
judiciar sau vânzarea lor în condiţiile art. 71 Cod com. De
asemenea, comerciantul care refuză mandatul este obligat să ia
măsuri pentru conservarea drepturilor mandantelui în cazul în care
bunurile primite au suferit deteriorări în timpul transportului. În
caz contrar, mandatarul răspunde faţă de mandant conform
regulilor contractului de transport.
Mandantul trebuie să aibă capacitatea de încheia el însuşi
actele pentru care îl împuterniceşte pe mandatar.
Mandatarul trebuie să aibă şi el capacitatea de exerciţiu
deplină, dar nu trebuie să aibă calitatea de comerciant.
Potrivit art. 374 Cod com. „Mandatul comercial are de
obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama şi socoteala
mandatului”, adică actele juridice care sunt fapte de comerţ.

Efectele contractului de mandat.


El dă naştere la anumite obligaţii în sarcina părţilor, obligaţii
prevăzute de codul comercial şi de codul civil.
Mandatarul are următoarele obligaţii:

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.496-497

177
1. Să execute mandatul, art. 1539 Cod civil, dispune:
„Mandatarul este îndatorat a executa mandatul atât timp cât este
însărcinat şi este răspunzător de daune-interese ce ar putea deriva
din cauza neîndeplinirii lui. Este asemenea îndatorat a termina
afacerea începută la moartea mandantului, dacă din întârziere ar
putea urma pericol”, adică să încheie actele juridice cu care a fost
împuternicit şi în limita împuternicirii primite. Este permisă
depăşirea mandatului dacă operaţiunea este în interesul
mandantelui. Obligaţiile sale le îndeplineşte personal, dacă prin
contract nu s-a prevăzut posibilitatea substituirii cu altă persoană.
Dacă au fost desemnaţi mai mulţi mandatari, fără a se
preciza că ei lucrează împreună, fiecare poate acţiona fără
consimţământul celorlalţi. Dacă se prevede că vor lucra împreună,
ei pot îndeplini mandatul numai dacă majoritatea celor numiţi au
acceptat însărcinarea.
Comandatarii răspund solidar în toate cazurile pentru
îndeplinirea mandatului încredinţat.
2. Să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun proprietar.
Cel ce nu respectă instrucţiunile primite răspunde pentru
pagubele cauzate. Culpa mandatarului se apreciază in abstracto. El
răspunde pentru toate stricăciunile bunurilor ce i-au fost
încredinţate cu ocazia mandatului, cu excepţia cazului când
dovedeşte că nu a fost în culpă sau că stricăciunile se datorează
unei împrejurări de forţă majoră sau viciilor ori naturii acelor
bunuri (art. 379 Cod com.)
3. Să aducă la cunoştinţa terţilor împuternicirea în temeiul
căruia încheie contractul. Terţul nu este obligat să ţină seama de
alte istrucţiuni decât acelea ce i-au fost înfăţişate, afară de ipoteza
când se dovedeşte că el (terţul) cunoştea acele instrucţiuni la data
încheierii actului juridic. Cod com. Art. 384, prevede că:
„Mandatarul este dator să-şi arate mandatul persoanelor cu care
tratează, când i se cere. El nu poate opune celor de al treilea
instrucţiunile deosebite ce i s-ar fi dat de către mandant, afara
178
numai dacă nu probează ca aceştia aveau cunoştinţa de ele în
momentul când obligaţiunea a fost contractată”1.
4. Să îl înştiinţeze pe mandant despre executarea mandatului.
Mandatarul este dator a încunoştiinţa fără întârziere pe
mandant despre executarea mandatului. Dacă în urma primirii
acestei incunostiintari, mandantul întârzie răspunsul un timp mai
lung decât cel cerut de natura afacerii, el este considerat ca a
acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut
peste limitele mandatului. (art. 382 Cod com).
Conform art. 378 Cod com. , mandatarul are obligaţia să
comunice mandantelui "toate faptele ce ar putea să-l hotărască a
revoca sau a modifica mandatul". Dacă nu-şi îndeplineşte obligaţia
şi cauzează o pagubă mandantul are dreptul la despăgubiri2.
5. Să plătească dobânzi la sumele cuvenite mandantelui.
Dacă a încasat bani cuveniţi mandantului trebuie să-i remită
acestuia ori să-i consemneze. Nerespectarea acestei obligaţii
atrage curgerea dobânzilor din ziua în care datoria sa era exigibilă
(chiar dacă nu a folosit suma)3.
Dacă schimbă destinaţia sumelor primite, mandatarul va
datora dobânzi din ziua primirii lor precum şi despăgubiri pentru
paguba cauzată prin neexecutare.
În caz de dol sau fraudă poate fi pedepsit pentru abuz de
încredere.
Mandantul are următoarele obligaţii:
1. Să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului, afară de clauză contrară. De obicei,
se pun la dispoziţie informaţiile şi documentele ce ar fi utile la
îndeplinirea mandatului.

1
C.A. Bacău, decizia nr. 60/1996, în Revista de drept comercial nr. 6/1998, p.
130
2
Cas. III decizia nr. 1820/1936, în Practică judiciară în materie comercială, vol.
II, p. 41
3
D. Clocotici, Mandatul comercial, Rev. de drept comercial, nr. 11/1996, p. 31
179
2. Să plătească mandatarului remuneraţia datorată. Plata se
face chiar şi atunci când afacerea nu a reuşit dacă mandatarul nu a
fost în culpă.
3. Să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru
executarea contractului de mandat. În această categorie intră
sumele de bani avansate de mandatar precum şi despăgubirile
cuvenite mandatarului pentru pagubele suferite cu ocazia
îndeplinirii mandatului. Cheltuielile se suportă numai dacă
mandatarul a acţionat în limitele împuternicirii primite.

Privilegiul mandatarului.
Mandatarul are un privilegiu special prin care i se garantează
satisfacerea drepturilor sale băneşti.
Privilegiul se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului
pe care mandatarul le deţine în vederea executării contractului.
Dacă bunurile au fost vândute de mandatar, privilegiul se exercită
asupra preţului încasat.
Acest privilegiu are prioritate faţă de oricare altă creanţă
împotriva mandantului.
Mandatarul poate opune privilegiul şi vânzătorului care ar
revendica bunul furat, indiferent dacă plăţile şi cheltuielile au fost
făcute înainte sau după ce lucrurile au intrat în posesia
mandatarului (art. 387 Cod com. )
Mandatarul trebuie să notifice mandantului sumele de bani
datorate, şi somaţia de a fi plătit.
Pentru a asigura publicitatea privilegiului faţă de terţi, el
trebuie înscris în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare,
potrivit art. 36 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, care prevede:
„Orice creditor care, fără a fi parte într-un contract de garanţie, are
un privilegiu prin simplul efect al legii, inclusiv privilegiul statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale pentru creanţele provenite
din impozite, taxe, amenzi şi din alte sume ce reprezintă venituri
publice ce le sunt datorate, are prioritate asupra garanţiei reale a
creditorului asupra bunului în cauză numai în momentul în care
180
privilegiul îndeplineşte condiţia de publicitate prin înscrierea
acestuia la arhivă sau prin posesia bunului”.
Mandantul poate face opoziţie la instanţa judecătorească.
Opoziţia trebuie să fie comunicată mandatarului la trei zile
de la primirea notificării. Dacă termenul pentru formulare a
opoziţiei a expirat ori opoziţia a fost respinsă, mandatarul are
dreptul să facă să se vândă bunurile supuse privilegiului.

Efectele executării mandatului comercial.


Prin executare se nasc raporturi juridice directe între
mandant şi terţ. Mandantul nu este obligat pentru actele făcute cu
depăşirea împuternicirii1.

Încetarea mandatului comercial.


Mandatul comercial încetează în cazurile înscrise în art.
1552 Cod civ. , prin:
- revocarea mandatarului de către mandant
- renunţarea mandatarului la mandat
- moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi insolvenţa
mandantului sau mandatarului.
Încetarea acestui contract se produce în condiţiile şi cu
efectele din dreptul comun2.
Conform art. 391 Cod com. mandantul sau mandatarul care
fără justă cauză, prin revocarea mandatului sau renunţarea la
mandat, întrerupe executarea contractului, răspunde pentru
pagubele create.

1
Fr. Deak, Tratat de drept civil, Bucureşti, 1996, p. 354-356; C.S.J. Secţia
comercială, decizia nr. 368/1995, în Revista de drept comercial, nr. 6/1996, p.
135
2
Roxana Munteanu, Contracte de intermediere în comerţul exterior al
României, Editura Academiei, 1984, p. 34-38
181
Mandatul nu poate fi menţinut împotriva voinţei uneia din
părţi. Dacă contractul a fost revocat în mod arbitrar, se plătesc
daune.
Dacă încetează prin moartea vreuneia din părţi, retribuţia se
va calcula în funcţie de cât s-a executat din mandat, proporţional,
prin raportare la cât s-ar fi datorat pentru executarea integrală a
mandatului1.

Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Clocotici, D., Gheorghiu, Gh., Unele consideraţii privind
contractul comercial de agent, în contextul relaţiilor
comerciale internaţionale, Rev. de drept comercial, nr.
2/1995
3. Clocotici, D., Mandatul comercial, Revista de drept
comercial, nr. 11/1996
4. Deak, Fr., Tratat de drept civil, Bucureşti, 1996
5. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti,
1929
6. Munteanu, Roxana, Contracte de intermediere în comerţul
exterior al României, Editura Academiei, 1984
7. Popescu, T. R., Dreptul comerţului internaţional
8. C.A. Bacău, decizia nr. 60/1996, în Revista de drept
comercial nr. 6/1998
9. Cas. III decizia nr. 1820/1936, în Practică judiciară în
materie comercială, vol. II

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 502

182
10. C.S.J. Secţia comercială, decizia nr. 368/1995, în Revista
de drept comercial, nr. 6/1996

183
CAPITOLUL III

CONTRACTUL DE COMISION

Noţiune şi caractere.
Codul comercial, art. 405 alin. 1 prevede: „Comisionul are
ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar în
socoteala comitentului”.
Contractul de comision este un contract prin care o parte,
numită comisionar, se obligă pe baza împuternicirii celeilalte părţi,
numită comitent, să încheie anumite acte de comerţ, în nume
propriu, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii,
numită comision1.
El a apărut în relaţiile comerciale pentru a înlătura
rigurozitatea regulilor mandatului, permiţându-se astfel ca o
persoană să facă afaceri în nume propriu însă, pe seama altuia.
Deducem din definiţie că acest contract este un mandat
comercial fără reprezentare: afacerea se face pe seama altuia, dar
nu în numele său, ci în numele comisionarului.
Cele două contracte prezintă asemănări şi deosebiri:
amândouă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale şi amândouă
se fac pe seama altei persoane, ce a dat împuternicirea.
Deosebirea rezultă din aceea că, comisionarul nu este
reprezentantul comitentului, precum mandatarul al mandantelui.
Comitentul stă în raportul juridic în care intră în nume propriu.
Afacerea însă, o face în limitele împuternicirii primite de la
comitent.
De aici deducem că acest contract are următoarele caractere
juridice:
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 515

184
- este bilateral (sinalagmatic), dă naşterea la obligaţii în
sarcina ambelor părţi;
- este oneros, pentru că părţile urmăresc realizarea unui folos
material;
- este consensual, pentru că ia naştere prin simplul acord de
voinţă al părţilor.

Condiţii de valabilitate.
Cei ce încheie un contract de comision trebuie să aibă în
vedere condiţiile cerute de art. 948 Cod civ. Aceste condiţii capătă
unele particularităţi specifice numai acestui contract. Astfel:
- contractul are la bază o împuternicire pe care comitentul o
dă comisionarului ca să încheie anumite acte juridice,
împuternicire ce stabileşte limitele în care poate acţiona
comisionarul. Împuternicirea este un act unilateral, exprimă voinţa
comitentului şi este numită procură.
Cu privire la împuternicire trebuie să existe întotdeauna o
manifestare expresă de voinţă din partea comitentului. Această
împuternicire nu poate fi dedusă dintr-o altă manifestare a părţilor.
În caz contrar, dacă se îndeplineşte, tacit voinţa unei alte părţi,
încheindu-se un act juridic, avem de a face cu un contract de
mandat, deoarece mandatul poate fi şi tacit.
- comitentul trebuie să aibe capacitatea de a încheia el însuşi
actele juridice pe care le va încheia pe seama comisionarului.
Fiind vorba de un act de comerţ, comitentul trebuie să fie capabil
de a încheia acte de comerţ.
Comisionarul trebuie să aibe capacitatea de exerciţiu.
Întrucât acţionează în nume propriu, dacă încheie acte juridice ca o
profesiune obişnuită, el va dobândi calitatea de comerciant1.
Dacă este comerciant, el are toate obligaţiile specifice.
Separat de asta, art. 407 Cod com. prevede obligativitatea ţinerii
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 516

185
de către comisionar a unui registru special în care să asigure o
evidenţă separată a operaţiilor, pentru fiecare comitent de la care a
primit însărcinarea şi cu care se află în raporturi de afaceri.
Totodată, este obligat să ceară de la fiecare debitor câte un
înscris pentru fiecare obligaţie şi, în caz de plată, să indice în
registru ce creanţă s-a achitat. Dacă nu se fac aceste precizări,
plata se va împărţi proporţional pentru toate creanţele1.
- obiectul acestui contract este tratarea de afaceri comerciale.
Comisionarul îşi asumă o obligaţie de a face, fiind un prestator de
servicii.
În practică comisionarii caută parteneri cu care face afaceri
pe seama comitenţilor săi.
În practică se întâlnesc şi alte varietăţi ale contractului de
comision (contractul de consignaţie, contractul de expediţie în
materie de transporturi2).

Efectele contractului.
Contractul dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului
şi comisionarului. Aceste obligaţii sunt guvernate de regulile
mandatului.
Însă, îndeplinirea însărcinării primite presupune încheierea
de către comisionar a unor acte juridice cu terţii. În aceste
raporturi juridice comisionarul are o poziţie independentă.
În această schemă juridică comitentul nu are obligaţii faţă de
terţi.
Raportul juridic între comitent şi comisionar.
Art. 405 al. 2 cod com. prevede că "între comitent şi
comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi
mandatar, cu deosebirile stabilite prin articolele următoare".
Astfel:
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 517
2
O. Căpăţână, Contractul de expediţie, în Revista de drept comercial nr. 3/1975,
p. 7; nr. 4/1997, p. 5; nr. 6/1997, p. 5
186
a) obligaţiile comisionarului.
- să execute mandatul încredinţat de comitent. În limita
împuternicirii primite comisionarul încheie acte juridice cu terţii şi
face toate operaţiunile care duc la realizarea cerinţelor
comitentului. Comisionarul trebuie să se conformeze întru-totul
instrucţiunilor primite. De asemenea, trebuie să informeze pe
comitent asupra modificării împrejurărilor avute în vedere la darea
împuternicirii. Dacă comisionarul îşi depăşeşte împuternicirea,
comitentul poate refuza operaţiunea făcută de comisionar.
Efectele actelor încheieate cu depăşirea împuternicirii sunt
precizate în art. 408 Cod com: „Operaţiunile făcute de comisionar
cu violarea mandatului sau peste limitele sale rămân în sarcina sa,
şi prin urmare:
- Dacă a vândut cu preţ mai mic decât cel hotărât sau, în
lipsa, mai mic decât cel curent, el este dator sa plătească
comitentului diferenţa, afara numai dacă nu ar proba ca vânzarea
cu preţul hotărât nu se putea face şi ca vinzind astfel comitentul a
fost scutit de paguba;
- Dacă a cumpărat cu un preţ mai mare decât cel hotărât,
comitentul poate refuza operaţiunea şi a o considera ca făcută în
socoteala comisionarului, dacă acesta nu ar oferi sa plătească
diferenţa preţului;
- Dacă lucrul cumpărat nu corespunde cu calitatea convenită,
comitentul îl poate refuza”.
Prevederea legii însă, nu exclude posibilitatea ca un
comisionar să încheie afacerea în condiţii mai avantajoase decât
cele precizate de comitent. Avantajele suplimentare obţinute se
cuvin comitentului.
Se discută dacă comisionarul poate face un act cu sine
însuşi1. Deşi, teoretic nu ar exista nici un impediment, la admiterea
unei astfel de operaţii, practic, se constată existenţa unei
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 519-520

187
contrarietăţi de interese în persoana comisionarului. Acceptarea
acestei formule ar prejudicia pe comitent.
Totuşi, când nu există un pericol real de prejudiciere a
comitentului, legea permite expres comisionarului să facă un act
juridic cu sine însuşi (art. 411 Cod com. - dacă comisionarul este
împuternicit să cumpere titluri de credit care sunt cotate la bursă
sau au preţ curent, el poate figura în acest raport juridic ca
vânzător; acelaşi lucru se întâmplă în cazul în care însărcinarea
constă în cumpărarea unor acţiuni sau mărfuri cotate la bursă).
Comisionarul este îndreptăţit să primească de la comitent
comisionul pentru operaţiunea îndeplinită. Acest comision i se
cuvine şi în ipoteza în care a făcut actul cu sine însuşi.
- să dea socoteală comitentului asupra îndeplinirii
mandatului primit. De aici rezultă sarcina de a informa pe
comitent în legătură cu mersul operaţiunilor ce le face.
În toate actele juridice făcute de comisionar, drepturile şi
obligaţiile se nasc în persoana comitentului. Patrimoniul
comitentului va fi afectat direct de operaţiunile încheiate de
comisionar. Acest efect se explică prin natura juridică a
contractului de comision. Comisionarul este un prestator de
servicii şi-şi asumă o obligaţie de face, nu de a da. El încheie acte
juridice în condiţiile împuternicirii primite pe seama comitentului.
În acest context comisionarul va fi obligat să predea comitentului
tot ce a primit de la terţ în baza contractului încheiat.
- să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi cu
diligenţa unui bun profesionist. Această diligenţă este apreciată in
abstracto. Deci, comisionarul răspunde pentru cea mai uşoară
culpă.
b) obligaţiile comitentului.
- să plătească remuneraţia–comisionul- cuvenită
comisionarului. Sarcina de plată îi revine din momentul încheierii

188
actelor cu terţii chiar dacă ele nu au fost executate1. Aceasta
deoarece comisionarul şi-a îndeplinit obligaţia prin facerea
contractului.
Câtimea remuneraţiei va fi stabilită de părţisub forma unei
sume fixe sau a unui procent calculat la valoarea afacerilor
realizate de comisionar.
- să restituie cheltuielile făcute de comisionar cu îndeplinirea
însărcinării primite. De asemenea, va plăti pagubele suferite de
comisionar în îndeplinirea împuternicirii primite. Comisionarul are
privilegiul, în realizarea acestei creanţe, asupra bunurilor
comitentului (bunuri ce le deţine în executarea contractului de
comision).
Efectele executării contractului faţă de terţi.
Conform art. 406 Cod com. comisionarul este direct obligat
către persoana cu care a contractat ca şi cum afacerea ar fi fost a sa
proprie.
Deci, între comitent şi terţ nu există raporturi juridice şi prin
urmare comitentul nu are acţiune contra persoanelor cu care a
contractat comisionarul. De asemenea, nici terţul nu are acţiune
contra comitentului.
De aici deducem următoarele:
- pentru neexecutarea contractului făcut de comisionar cu
terţul nu răspunde comisionarul, ci terţul. Acesta din urmă poate
răspunde numai faţă de comisionar.
- comisionarul este răspunzător faţă de comitent numai
pentru nerespectarea obligaţiilor sale de prestator de servicii.
- comisionarul este obligat să-l acţioneze pe terţ dacă acesta
nu şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de comitent. Dacă nu promovează
acţiunea, va plăti despăgubiri comitentului.
Comisionarul poate ceda comitentului acţiunile sale contra
terţului.

1
O. Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional,
vol. II, p. 144
189
- comisionarul va răspunde faţă de terţ dacă comitentul nu-şi
îndeplineşte sarcinile asumate prin contractul de comision. Asta,
chiar dacă comisionarul nu are culpă (culpa aparţinând doar
comitentului).
- comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru
neîndeplinirea obligaţiilor terţului în cazul în care în contractul de
comision s-a stabilit o obligaţie del credere (de garanţie a
solvabilităţii debitorului). Pentru o obligaţie de garanţie
comisionarul trebuie să primească o remuneraţie specială numită
proviziune. Dacă remuneraţia nu a fost stabilită şi părţile nu se
înţeleg, ea va fi calculată de către instanţă.
Clauza del credere capătă caracterul unei garanţii
asemănătoare fidejusiunii.
Încetarea contractului de comision.
Acest contract va înceta ca şi contractul de mandat:
revocarea împuternicirii, renunţarea la împuternicirea primită,
moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul comitentului
ori a comisionarului.

Bibliografie:

1. Căpăţână, O., Contractul de expediţie, în Revista de drept


comercial nr. 3/1975; nr. 4/1997; nr. 6/1997
2. Căpăţână, O., Ştefănescu, Brânduşa, Tratat de drept al
comerţului internaţional, vol. II
3. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007

CAPITOLUL IV

CONTRACTUL DE AGENŢIE

190
Noţiune. Caractere
Statutul juridic al agenţilor comerciali permanenţi1 este
reglementat prin Legea nr. 509/2002. In legislaţia comunitară,
contractul de agenţie este tratat ca un contract de sine stătător,
având o reglementare unitară pentru toate statele membre, anume
Directiva CEE nr. 86/6532.
Contractul de agenţie este contractul prin care o parte,
denumită comitent, împuterniceşte în mod statornic cealaltă parte,
denumită agent, să negocieze afaceri sau să negocieze şi să încheie
afaceri în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei
remuneraţii3.
- contractul de agenţie este bilatera (sinalagmatic), dă
naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi;
- este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind
obţinerea de foloase patrimoniale;
- este un contract cumutativ, părţile cunosc din momentul
încheierii contractului întinderea obligaţiilor (acestea sunt certe şi
determinabile);
- este un contract cu executare succesivă, obligaţiile se
execută eşalonat pe durată determinată sau nedeterminată;
- este un contract consesual, ia naştere prin simplul acord
de voinţă al părţilor, însă poate fi dovedit numai prin înscris.
Conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 509/2002: „ In sensul
prezentei legi, prin agent comercial permanent, denumit în
continuare agent, se înţelege comerciantul, persoană fizică sau

1
St. D. Cărpenaru, Contractul de agenţie în reglementarea Legii nr. 509/2002,
în Curierul judiciar, nr. 11/2003, p. 84
2
Marilena Ene, Expunerea regimului juiridic al contractului de agenţie în
Uniunea Europeană, în Revista de drept comercial, nr. 11/2004, p. 33
3
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 503

191
juridică, care, în calitate de intermediar independent, este
împuternicit în mod statornic:
- să negocieze afaceri pentru o altă persoană fizică sau
juridică, denumită în continuare comitent; sau
- să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama
comitentului”.
Pentru a negocia afaceri ale comitentului, agentului i se
oferă de către comitent un mandat fără reprezentare, agebtul
negociază cu terţii condiţiile unor viitoare contracte care vor fi
încheiate direct între comitent şi terţi.
În cazul împuternicirii de a negocia şi de a încheia afaceri
în numele şi pe seama comitentului, agentului i se conferă un
mandat cu reprezentare; agentul este împuternicit să negocieze şi
să încheie contracte cu terţii, în numele şi pe seama comitentului
în limitele împuternicirii1.
Între comitent şi agent se nasc, pe baza împuternicirii,
raporturi juridice de mandat comercial, concluzie întemeiată pe
art. 26 din Legea nr. 509/2002: „Dispozitiile prezentei legi se
completeaza, in masura compatibilitatii lor, cu prevederile legale
privind contractul de mandat comercial”.
Contractul de agenţie este reglementat prin lege specială2,
deosebirile între contractul de mandat şi contractul de agenţie
constau în:
- activitatea de intermediere are caracter profesional şi de
durată ( nu ocazional, ca în cazul contractului de mandat
comercial). Particularitatea contractului de agenţie rezultă din
prevederile Legii nr. 509/2002.
- agentul desfăşoară activitatea în calitate de intermediar
independent ( nu este prepus al comitentului).
- activitatea de intermediere se caracterizează prin
interesul comun al agentului şi comitentului.
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 504
2
T.R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, p. 343
192
- contractul de agenţie încetează în cazuri prevăzute expres
de lege ( nu poate fi revocat ad nutum de către comitent).

Cuprinsul contractului de agenţie


a. Părţile
Părţile contractului de agenţie sunt comitentul şi agentul.
Comitent poate fi orice comerciant interesat să beneficiaze
de serviciile unui intermediar profesionist pentru vânzarea
mărfurilor şi prestarea serviciilor care reprezintă obiectul
activităţii sale comerciale.
Calitatea de agent o poate avea un comerciant – persoană
fizică sau persoană juridică, care în mod independent, permanet şi
profesional, desfăşară activitate de intermediere în favoarea
comercianţilor1. Legea nr. 509/2002, art. 2 alin. 2, precizează că
„Nu constituie agent, în înţelesul prezentei legi, persoana care: are
calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice şi
atribuţii de reprezentare a acesteia; este asociat sau acţionar şi este
împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau
acţionari; are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore,
curator, custode sau sechestru, în raport cu comitentul”.
a. Împuternicirea
În contractul de agenţie trebuie să fie prevzute:
- clauze referitoare la obiectul împuternicirii date
agentului;
- negocierea cu terţii a condiţiilor unor contracte:
- negocierea sau încheierea unor contracte cu terţii;
- elementele esenţiale ale viitoarelor acte juridice avute în
vedere;
- zona geografică de exercitare a împuternicirii.
c. Clauze de neconcurenţă

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 506

193
Legea nr. 509/2002 defineşte clauza de neconcurenţă: prin
clauza de neconcurenţă se înţelege acea prevedere contractuală al
cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a
agentului pe perioada desfăşurării şi/sau ulterior încetării
contractului de agenţie.
Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub
sancţiunea nulităţii.
Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea
geografică sau grupul de persoane şi regiunea geografică la care se
referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în
legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să
încheie operaţiuni; orice extensiune a sferei clauzei de
neconcurenţă este anulabilă la cererea agentului.
Restrîngerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se
poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării
contractului de agenţie.
d. Remuneraţia
Remuneraţia agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-
un comision, fie în parte o sumă fixă şi în parte un comision,
potrivit acordului părţilor. - art. 10 alin. 1 din Legea nr. 509/2002
Prin comision se înţelege orice formă de remuneraţie al
cărei cuantum se obţine prin raportare la volumul sau la valoarea
operaţiunilor, este definiţia prevăzută în art. 11 alin. 1 din Legea
nr. 509/2002.
Potrivit art. 10 alin. 2 din lege, în lipsa unor prevederi
legale sau a unor stipulaţii derogatorii agentul are dreptul de a
primi o remuneraţie în conformitate cu uzanţele comerciale ale
zonei şi sectorului de piaţă în care acesta operează. In absenţa unor
asemenea uzanţe agentul este îndreptăţit să primească o
remuneraţie corespunzătoare, ţinând seama de toate aspectele
caracteristice operaţiunilor efectuate.
e. Durata contractului
Art. 18 din Legea nr. 509/2002, prevede: „Contractul de
agenţie încheiat pe perioadă determinată sau nedeterminată,
194
inclusiv modificările şi adăugările ulterioare, poate fi probat numai
prin înscris, indiferent de valoarea acestuia, atât în raporturile
dintre părţi, cît şi faţă de terţi.
Contractul de agenţie pe durată determinată care continuă
să fie executat de părţi după expirarea sa se consideră transformat
automat într-un contract pe durată nedeterminată. (art. 19)

Forma contractului
Contractul de agenţie se încheie în formă scrisă, datorită
necesităţii efectuării unor modificări şi adăugiri ulterioare.
Indiferent de valoarea contractului, acesta poate fi probat numai
prin înscris. Forma scrisă este cerută ad probationem1, absenţa
înscrisului afectează proba existenţei sale.

Efectele contractului de agenţie


Contractul dă naştere unor obligaţii în sarcina agentului şi
a comitentului, pe lângă aceastea, în lege sunt reglementate
anumite efecte ale contractului faţă de terţi.
1. Efectele contractului între agent şi comitent
Obligaţiile care revin agentului şi comitentului sunt
prevăzute în art. 5, 6 din Legea nr. 509/2002. Normele care
reglementează obligaţiile părţilor au caracter imperativ, de la care
nu pot deroga prin convenţie contrară2. În îndeplinirea obligaţiilor,
părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui
profesionist. Îndiferent de forma şi gradul culpei, agentul şi
comitentul răspund pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale.
- Obligaţiile agentului sunt prevăzute în art. 5 din Legea nr.
509/2002.
a. să îi procure şi să îi comunice comitentului pentru care
acţionează informaţiile privitoare la regiunea sau regiunile stabilite
1
T Prescure, R. Crişan, Contractul de agenţie - un nou contract numit în
dereptul comercial român, în Dreptul nr. 7/2003, p. 50
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 506
195
în contract, care l-ar putea interesa pe acesta, precum şi toate
celelalte informaţii necesare de care dispune;
b. să depună diligenţa necesară pentru negocierea şi, dacă
este cazul, încheierea afacerilor cu care este împuternicit, în
condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;
c. să respecte în mod corespunzător instrucţiunile
rezonabile primite de la comitent, ţinând seama de caracterul
imperativ, indicativ sau facultativ al acestora;
d. să ţină în registrele sale partide separate pentru
operaţiunile ce îl privesc pe fiecare comitent;
e. să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o manieră
care să permită identificarea celor aparţinând fiecărui comitent;
f. să îndeplinească orice altă obligaţie care îi revine potrivit
contractului şi dispoziţiilor legale.
- Obligaţiile comitentului sunt prevăzute în art. 6 din Legea
nr. 509/2002
a. să pună la dispoziţia agentului în timp util şi într-o
cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice alte
documente necesare agentului pentru executarea împuternicirii
sale, referitoare la bunurile sau serviciile respective;
b. să furnizeze agentului informaţiile necesare executării
contractului de agenţie;
c. să îl înştiinţeze pe agent într-un termen util atunci când
va prevedea că volumul operaţiunilor comerciale va fi sensibil
inferior celui pe care agentul l-ar fi putut anticipa în mod normal;
d. să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la
termenele stabilite prin contract sau prin lege;
e. să îndeplinească orice altă obligaţie care îi revine
potrivit contractului şi dispoziţiilor legale.
2. Efectele contractului faţă de terţi

196
Din contractul de agenţie nu se nasc raporturi juridice
între agent şi terţi1.

Încetarea contractului de agenţie


a. contract de agenţie încheiat pe durată determinată
Contractul de agenţie încetează la data expirării
termenului. Potrivit art. 19 din lege, dacă după expirarea
termenului, părţile continuă să-şi execute obligaţiile, se consideră
ca a fost transformat de drept întru-un contract pe durată
nedeterminată.
b. contract de agenţie încheiat pe durată nedeterminată
poate înceta:
- prin denunţarea unilaterală
Art. 20 din lege, prevede: „Contractul de agenţie pe durata
nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi,
cu acordarea obligatorie a unui preaviz”.
Termenul de preaviz care însoţeşte declaraţia de denunţare
trebuie să aibă o durată de minimum o lună pentru primul an de
contract. In cazul în care durata contractului este mai mare de un
an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru
fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de
preaviz să depăşească 6 luni.
În art. 21 alin. 2 din Legea nr. 509/2002, este prevăzut un
caz special de denunţare unilaterală a contractului de agenţie:
„Contractul de agenţie poate fi denunţat imediat de oricare dintre
părţi, cu repararea prejudiciilor astfel pricinuite celeilalte părţi,
atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori
cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre
comitent şi agent”.
- prin reziliere

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 511
197
Oricare dintre părţi poate rezilia contractul de agenţie fără
preaviz sau înainte de expirarea termenului contractului, în cazul
unei neîndepliniri din culpa gravă a obligaţiilor contractuale de
către cealalta parte. (art. 21 din lege)

Bibliografie:

1. Cărpenaru, St.D., Contractul de agenţie în reglementarea


Legii nr. 509/2002, în Curierul judiciar, nr. 11/2003
2. Cărpenaru, St.D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
3. Ene, Marilena, Expunerea regimului juiridic al contractului
de agenţie în Uniunea Europeană, în Revista de drept
comercial, nr. 11/2004
4. Popescu, T. R., Dreptul comerţului internaţional
5. Prescure, T., Crişan, R., Contractul de agenţie - un nou
contract numit în dereptul comercial român, în Dreptul nr.
7/2003

198
CAPITOLUL V

CONTRACTUL DE CONSIGNAŢIE

Noţiune. Caractere.
Contractul de consignaţie este definit de lege, adică prin
Legea nr. 178/19341: ". . . este convenţia prin care una din părţi
numită consignant încredinţează celeilalte părţi numită
consignatar, mărfuri sau obiecte mobile spre a le vinde pe
socoteala consignantului".
În esenţă acest contract este o varietate a contractului de
comision: consignantul împuterniceşte pe consignatar să facă acte
juridice în nume propriu dar pe seama consignantului.
El are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama
consignantului.
Există trei particularităţi care justifică tratarea lui ca şi
contract de sine stătător:
- are ca obiect numai vânzarea de bunuri mobile ce aparţin
consignantului;
- vânzarea se face la un preţ dinainte stabilit de consignant;
- consignantarul trebuie să restituie consignantului bunul
dacă nu a reuşit să-l vândă sau să-i remită preţul vânzării.
Contractul de consignaţie este acel contract prin care o parte,
numită consignant, încredinţează celeilalte părţi, numită
consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute, în nume
propriu, dar pe seama consignantului, la un preţ stabilit anticipat,
cu obligaţia consignatarului de a remite consignantului preţul
obţinut sau de a-i restitui bunul nevândut2.
Contractul analizat are următoarele caractere juridice:
1
M. Of. nr.173/1934, lege modificată prin Legea nr. 34/1936, M. Of.
nr.47/1936; A. Papp, Contractul de depozit şi consignaţie, Editura Cartea
Românească, Ploieşti, 1934.
199
- este bilateral (sinalagmatic), pentru că dă naştere la
obligaţii în sarcina ambelor părţi, obligaţii reciproce;
- este cu titlu oneros, fiecare parte urmărind realizarea unui
folos patrimonial;
- este consensual, luând naştere prin simplul acord de voinţă
al părţilor. Conform legii (art. 2), el se încheie în formă scrisă, dar
această cerinţă vizează o condiţie de formă, ad probationem.
Remiterea bunului către consignatar este un efect al contractului şi
nu o condiţie de valabilitate. Deci, contractul nu este real.
La formarea contractului manifestările de voinţă ale părţilor
trebuie să fie exprese. Totuşi, se admite încheierea contractului în
mod tacit. Voinţa implicită poate rezulta şi din exercitarea de către
consignatar a însărcinării primite1.
Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de
comerţ întrucât vânzarea se încheie pe seama sa. Consignatarul
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină întrucât actul este
făcut în nume propriu.
Obiectul contractului este întotdeauna vânzarea de bunuri
mobile aparţinând consignantului.

Efectele contractului
Contractul dă naştere la obligaţii şi drepturi, corelative
pentru părţi. Raportul juridic ce se naşte este asemănător celui ce
izvorăşte din contractul de mandat, dintre mandant şi mandatar.
Regulile statornicite în art. 405 al. 2 Cod com. sunt aplicabile şi
contractului de consignaţie. Totuşi, în amănunt acest contract este
suspus normelor speciale ale L. 178/1934.
Obligaţiile consignantului.

2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 524
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 525

200
1. Să predea consignatarului bunurile mobile ce urmează să
fie vândute. Ele se predau o singură dată sau treptat prin facturi
sau note succesive. Consignatarul nu primeşte dreptul de
proprietate asupra bunurilor, rămânând un simplu detentor.
În acest caz, consignantul poate dispune oricând de bunurile
date consignatarului, dacă nu se stipulează altfel: poate ridica
bunul oricând fără preaviz; în caz de refuz, are la dispoziţie o
ordonanţă preşedenţială de a obţine bunul imediat; controlează,
verifică bunul încredinţat; inventariază aceste bunuri.
Consignantul poate modifica oricând, unilateral condiţiile de
vânzare (dacă părţile nu s-au înţeles altfel).
2. Să plătească renumeraţia cuvenită consignatarului, în
condiţiile convenite.
3. Să restituie cheltuielile făcute de consignatar în
îndeplinirea însărcinării primite. Aceste cheltuieli cuprind sumele
avansate pentru conservarea şi desfacerea bunului precum şi
eventualele despăgubiri cuvenite pentru paguba suferită prin
executarea contractului.
Obligaţiile consignatarului
1. Să ia măsuri pentru păstrarea şi conservarea bunurilor
primite. Păstrarea se face în condiţiile în care au fost primite, iar
depozitarea la locul convenit. Aprecierea conduitei lui se face prin
raportare la conduita unui bun comerciant. El răspunde pentru
orice pagubă produsă din vina sa ori a prepuşilor.
Consignatarul trebuie să comunice proprietarului viciile
aparente ori ascunse ale bunurilor primite. Necomunicarea
prezumă că bunurile sunt în stare bună. Viciile aparente se
comunică în două zile de la primire, iar cele ascunse în două zile
de la descoperire. Nerespectarea termenelor atrage răspunderea
consignatarului pentru aceste vicii.
Cheltuielile de conservare sunt în sarcina consignatarului.
Tot el are sarcina să asigure bunurile la o societate agreată de
consignant. Asigurarea se face la o valoare cel puţin egală cu
preţul bunurilor şi cu acoperirea tuturor riscurilor. Asigurarea se
201
consideră de plin drept ca încheiată în favoarea consignantului, cu
condiţia ca acesta să notifice asiguratorului existenţa consignaţiei
înainte de plata despăgubirilor.
Dacă nu se respectă sarcina de asigurare a bunurilor,
consignatarul este considerat în cuplă şi răspunde pentru pagubele
cauzate de evenimente fortuite.
2. Să execute mandatul dat de consignant, adică de a încheia
contracte de vânzare-cumpărare cu terţii. Consignatarul acţionează
în limitele împuternicirii primite: să ţină seama de preţul de
vânzare a bunurilor primite, preţ stabilit prin contract, prin note ori
facturi emise în baza contractului; să vândă bunurile pe credit dacă
a fost autorizat în acest sens.
3. Să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii
mandatului, adică să comunice acestea, la termenele stabilite
despre vânzările făcute (numerar sau pe credit - în acest caz va
comunica şi numele şi adresele cumpărătorilor).
Potrivit art. 19 din Legea nr. 178/1934: Bunurile primite în
consignaţiefiind vândute pe seama consignantului, consignatarul
are obligaţia să remită consignantului, la termenele prevăzute prin
contract, preţul tuturor bunurilor vândute contra numerar şi toate
sumele rezultate din încasarea creanţelor provenite din vânzarea
acestor bunuri, până la concurenţa preţurilor lor, precum şi
cambiile şi garanţiile primite de la cumpărător1.
Dacă nu sunt stabilite termene va preda la sfârşitul fiecărei
săptămâni sumele şi titlurile primite ca preţ împreună cu garanţiile
oferite de debitor.
El nu poate face acte de dispoziţie în legătură cu bunurile şi
valorile ce le deţine pe seama consignantului.

1
Gh. Vizitiu, Încadrarea juridică a faptelor de neremitere către consignant a
sumelor de bani sau a valorilor primite ca preţ al bunurilor vândute şi de
neânregistrare în contabilitate a operaţiunilor de vânzare în regim de
consignaţie, în Dreptul nr.3 /2000, p. 112
202
Potrivit art. 90 din Legea nr. 85/2006, în cazul insolvenţei
consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile
încredinţate sau preţul lor neachitat

Efectele executării contractului


În virtutea contractului de consignaţie consignatarul vinde
bunul terţilor, în nume propriu, dar pe seama consignantului.
Această schemă juridică presupune raporturi juridice între
consignatar în calitate de vânzător şi terţi în calitate de
cumpărători. Deci, aceste raporturi nu se stabilesc între consignant
şi terţi.
Transferul dreptului real şi al riscurilor operează direct între
consignant şi terţi. Consignatarul nu este nici un moment
proprietarul bunului. El acţionează în baza însărcinării
consignantului.
Nerespectarea obligaţiilor atrage răspunderea părţii aflate în
culpă.
Răspunderea poate fi civilă, contractuală ce urmează regimul
juridic al răspunderii specifice contractului de mandat, sau penală.
Legea prevede că anumite încălcări ale obligaţiilor părţilor
sunt infracţiuni.
Consignatarul răspunde penal, potrivit art. 23 din Legea nr.
178/1934: pentru însuşirea bunurilor primite, ori înstrăinarea lor
în alte condiţii decât cele prevăzute de contract, precum şi pentru
nerestituirea bunurilor; pentru neremiterea către consignant a
sumelor de bani, a titlurilor primite ca preţ; pentru neefectuarea
notificărilor şi înştiinţărilor prevăzute de lege.
Consignantul este sancţionat pentru: neefectuarea cu rea-
credinţă a înştiinţărilor prevăzute de lege; efectuarea cu bună
ştiinţă a unor înştiinţări neexacte cu privire la situaţia vânzărilor şi
încasărilor; pentru neaducerea la cunoştinţa consignantului a
actelor de urmărire asupra bunurilor primite în consignaţie; pentru
înlăturarea, distrugerea ori deteriorarea ambalajelor, etichetelor,
mărcilor sau a oricăror semne aplicate pe bunuri; pentru
203
depozitarea ori mutarea bunurilor în alte condiţii decât cele
prevăzute în contract; pentru nepunerea la dispoziţia
consignantului la cerere a registrelor de consignaţie.
Când consignatarul este o persoană juridică răspunderea
penală o poartă reprezentanţii şi prepuşii consignatarului. Persoana
juridică răspunde solidar cu reprezentanţii săi pentru repararea
pagubelor.

Încetarea contractului.
În acest raport juridic sunt aplicabile regulile mandatului.
Deci, contractul de consignaţie încetează prin revocarea de
către consignant a împuternicirii, prin renunţarea la mandat
precum şi în cazul morţii, interdicţiei, insolvabilităţii ori
falimentului părţilor.
Contractul de consignaţie este revocabil în orice moment de
către consignant chiar dacă este încheiat pe durată determinată1.

Bibliografie:

1. Cărpenaru, St.D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Papp, A., Contractul de depozit şi consignaţie, Editura
Cartea Românească, Ploieşti, 1934
3. Vizitiu, Gh., Încadrarea juridică a faptelor de neremitere
către consignant a sumelor de bani sau a valorilor primite
ca preţ al bunurilor vândute şi de neânregistrare în
contabilitate a operaţiunilor de vânzare în regim de
consignaţie, în Dreptul nr.3 /2000

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 531

204
CAPITOLUL VI

CONTRACTUL DE REPORT

Noţiune. Natură juridică.

205
Acest contract este definit în art. 74 Cod com. "constă în
cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în
comerţ, şi în revânzarea simultană, cu termen şi pe un preţ
determinat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie".
Avem de a face cu act juridic complex care cuprinde o dublă
vânzare: o vânzare ce se execută imediat, atât în privinţa predării
titlurilor, cât şi a preţului, iar cea de-a doua este o revânzare cu
termen şi la un preţ determinat1.
Este un contract real. Potrivit legii este necesară predarea
efectivă a titlurilor ce fac obiect al contractului.
Este un fapt de comerţ obiectiv deoarece aşa prevede legea
(art. 3 pct. 3, Cod com. ). Se susţine că acest contract este un fapt
de comerţ conex, adică o operaţiune accesorie titlurilor de credit,
ce constituie obiectul lui2.
Presupune doi subiecţi:
- reportatul, persoana deţinătoare de titlu de credit aflate în
comerţ care le vinde temporar (le dă în report);
- reportatorul, (de obicei o bancă) ce primeşte titlurile altei
persoane.
Reportatul vinde titlurile la un preţ şi-şi procură numerarul
necesar pentru alte operaţiuni.
Reportatorul vinde la termen titluri de aceeaşi specie
reportatului la un preţ mai mare decât preţul cu care a vândut
acesta din urmă. Diferenţa dintre cele două sume, câştigul
reportatorului este numit report.
Economic operaţiunea se poate derula şi invers: reportatorul
cumpără titluri la un preţ mai mare după care le revinde la un preţ

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 531; I.N. Finţescu, Curs de drept
comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 421; C. Petrescu Ercea, Drept comercial.
Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III, Cluj 1946, p. 75
2
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 531

206
mai mic, încât reportatul câştigă o sumă de bani. Diferenţa de
sumă încasată de proprietarul titlurilor, câştigul său se numeşte
deport. În acest caz reportatorul poate urmări alte interese
economice decât obţinerea unui câştig bănesc.
Condiţiile reportului.
1. Să existe un acord de voinţă între cei doi subiecţi în sensul
unei vânzări pe bani gheaţă şi a unei revânzări la termen.
2. Manifestările de voinţă privind vânzarea şi revânzarea să
fie simultane şi să aibă loc între aceleaşi persoane.
3. Vânzarea şi revânzarea să aibă ca obiect titluri de credit
aflate în comerţ, de aceeaşi specie.1
Se discută dacă în acest contract există un preţ sau două
preţuri: preţul iniţial plătit şi preţul plătit la scadenţă. Autorii, în
majoritatea lor consideră că este vorba de un singur preţ. Acest
preţ este fixat chiar în momentul încheierii contractului, şi anume
cel care va fi plătit pentru redobândirea titlurilor de credit2.
Natura juridică a contractului.
În literatură s-au conturat mai multe opinii:3
a) este un împrumut garantat prin gaj ce are ca obiect titluri
de credit, în care reportatul este debitor gajist, iar reportatorul este
creditor gajist. S-a obiectat că reportatorul primeşte calitatea de
proprietar al titlurilor după vânzare, fenomen ce nu se întâmplă în
cazul gajării.
b) Este o vânzare cu pact de rescumpărare. S-a obiectat că
revânzarea nu priveşte aceleaşi titluri ci, titluri de aceeaşi specie.
Or, răscumpărarea presupune recumpărarea aceloraşi bunuri.

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 533
2
C. Petrescu Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale. , vol. III,
Cluj 1945, p. 76-77
3
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 533

207
c) Este un dublu contract de vânzare-cumpărare: primul,
între reportat şi reportator pe bani gata; al doilea, între reportator şi
reportat, derulat la termen.
d) S-a observat că este un contract sui generis; el nu este
alcătuit din două operaţiuni separate ci, presupune elemente unite
în mod inseparabil, elemente ale aceluiaşi act juridic (aceeaşi
subiecţi, acelaşi obiect, un singur preţ). Numai că efectele
contractului presupun un dublu transfer de proprietate la termene
diferite.

Efectele contractului.
1. Operează transferul proprietăţii asupra titlurilor de la un
subiect la celălalt. Deci, este un contract translativ de proprietate.
Acest transfer operează în dublu sens: de la reportat la reportator şi
invers, la termene diferite.
Regulile transferului de proprietate sunt cele de drept
comun.
2. Fructele civile produse de bunul vândut se cuvin
reportatorului, deoarece titlurile de credit au trecut în proprietatea
sa. Deci, reportatorul culege dividentele, dobânzile titlurilor.
Părţile pot conveni şi altfel.

Încetarea contractului.
Contractul de report încetează la termenul stabilit de părţi, ca
urmare a producerii efectelor sale. La scadenţă reportatorul
transmite proprietatea asupra titlurilor de credit de aceeaşi specie,
iar reportatul va plăti preţul determinat.
La împlinirea termenului de revânzare părţile pot să convină
prelungirea contractului pentru o altă durată. Celelalte condiţii ale
contractului rămân valabile1.

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 534

208
Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Finţescu, I.N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti,
1929
3. Petrescu Ercea, C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor
comerciale, vol. III, Cluj 1946

209
CAPITOLUL VII

CONTRACTUL DE GARANŢIE REALĂ


MOBILIARĂ

1. Precizări
Pentru o mare eficienţă a garantării executării obligaţiilor
civile şi comerciale, L. 99/1999 a instituit un nou regim juridic al
garanţiilor reale mobiliare1, şi odată cu intrarea sa în vigoare au
fost abrogate art. 478-479. C. comercial - Titlul XIV "Despre gaj",
gajul comercial fiind astfel înlocuit cu garanţia reală mobiliară.
Noua reglementare instituie un sistem unitar privind
constituirea, înregistrarea şi executarea garanţiei2.
Prin diversificarea bunurilor care pot face obiectul garanţiei
ei dar şi prin "consacrarea garanţiei fără deposedare se elimină
consecinţele "antieconomice" ale gajului tradiţional3.
De asemenea, noua procedură de executare privată asigură o
mai mare operativitate şi eficienţă în ceea ce priveşte valorificarea
garanţiei.
Potrivit art. 1 din lege4 domeniul de aplicare al acestei
reglementări este mult mai larg decât cel al gajului comercial;
îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale, născute din orice
contract încheiat între persoane fizice sau juridice.
Legea nu reglementează numai contractul de garanţie reală
mobiliară ci şi alte garanţii reale mobiliare născute din acte
1
M. O. P. I, nr. 236/27. 05. 1999, modificată prin Legea nr. 161/2003 şi OUG
23/2004; Livia Mocanu, Garanţiile reale mobiliare, Editura All Beck, Bucureşti,
2004
2
S. David, Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare (II) în "Revista de drept comercial" nr. 2/2001, p. 83
3
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 540
4
Lege va fi numit în continuare Titlul VI al legii 99/1999
210
juridice care nu au fost special încheiate pentru garantarea
executării obligaţiilor. aceste garanţii pot fi denumite garanţii reale
mobiliare "asimilate"1.
1. 2. Garanţiile reale mobiliare asimilate sunt reglementate
de art. 2, care prevede că se supun reglementărilor prezentei legi,
în ceea ce priveşte ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea
următoarele acte juridice:
a)toate cesiunile drepturilor de creanţă;
b)vânzările condiţionate, precum şi orice alte acte juridice,
indiferent de forma sau de denumirea lor, distincte să garanteze
îndeplinirea unei obligaţii cu un bun, aşa cum este definit la art. 6
din prezentul titlu;
c)toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing, pe
termen mai mare de un an, având ca obiect bunurile prevăzute la
art. 6 din lege;
d)contractele de consignaţie care au ca obiect bunurile prev.
de art. 6, dacă valoarea bunului care urmează a fi vândut, stabilită
în contractul de consignaţie, este mai mare decât echivalentul în
lei al sumei de 1. 000 euro;
e)warantele şi recipisele de depozit
Garanţiile enumerate mai sus rezultă din acte juridice care
nu sunt garanţie reală mobiliară, propriu-zise dar pentru că au ca
obiect bunuri prevăzute în art. 6 din lege aceste acte juridice
îndeplinesc rolul de garanţie reală mobiliară, asemeni garanţiei
rezultate dintr-un contract de garanţie reală mobiliară.
Aşadar, bunurile mobile la care se referă actele juridice
enumerate la art. 2, pot fi obiectul unei garanţii, cu condiţia de a fi
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute în Cap. III din
lege. În aceste condiţii, dacă obligaţia garantată nu se execută de
către debitor, creditorul poate executa obiectul garanţiei urmând

1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 540

211
aceeaşi procedură ca şi în cazul unui contract de garanţie reală
mobiliară.

2. Contractul de garanţie reală mobiliară


Noţiunea şi caractere juridice

2. 1. Definiţie. Garanţia reală mobiliară se constituie pe baza


unui contract de garanţie, care este definit în art. 14 din lege ca
fiind, contractul în temeiul căruia debitorul unei obligaţii
constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor
bunuri mobile sau asupra unor drepturi în scopul asigurării
executării obligaţiei asumate.
Contractul de garanţie dă naştere unui drept real ce conferă
creditorului atât un drept de preferinţă cât şi un drept de urmărire1.
Acest contract realizează principala garanţie reală mobiliară
şi, ca atare, se bucură o reglementarea cuprinzătoare2.
Creditorul creanţei garantate real are dreptul să-şi satisfacă
creanţa garantată înaintea celorlalţi creditori ale căror garanţii
reale sau drepturi afectate garanţiei au un grad de prioritate
inferior (art. 9 alin(2) din Legea nr. 99/1999).
Dacă debitorul a dispus de bunul sau de dreptul afectat
garanţiei, în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţia garantată,
creditorul poate urmări bunul afectat garanţiei precum şi produsele

1
G. Boroi, Dana Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al
Legii nr. 99/1999 în "Juridica" nr. 4/2000, p. 129; S. David, Unele consideraţii
introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (II) în "Revista
de drept comercial" nr. 2/2001, p. 89
2
Pentru o analiză aprofundată, a se vedea: I. Teveş, Contractul de garanţie reală
mobiliară, în "Juridica" nr. 8, 9, 10, 11-12/2000; nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8/2001;-
G. Boroi, Dana Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al
Legii nr. 99/1999 în "Juridica" nr. 4/2000, p. 129 şi urm. ; D. A. Sitaru, Cristina
Sitaru, Regimul de drept internaţional privat al garanţiilor reale mobiliare
conform prevederilor Legii 99/1999 în "Revista de drept comercial" nr.
10/2000, p. 58 şi urm.
212
lui, indiferent în posesia cui s-ar găsi acesta (art. 23 alin. 2 din
Legea nr. 99/1999).

2. 2. Caracterele juridice ale contractului


Contractul de garanţie reală mobiliară prezintă următoarele
caractere juridice:
a) este un contract bilateral; când garanţia este fără
deposedare, contractul dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor
părţi.
b) este un contract accesoriu, rolul său fiind acela de a
garanta executarea unei obligaţii principale, sumate de debitori;1
c) este un contract solemn, fiind obligatorie încheierea sa în
forma scrisă, prevăzută de lege. În cazul garanţiei cu deposedare,
contractul capătă şi caracter real.
d) contractul de garanţie, este, potrivit legii (art. 17), titlu
executoriu, adică în cazul neexecutării obligaţiei principale,
creditorul garantat poate executa garanţia, în temeiul contractului
investit cu formulă executorie.

3. Constituirea garanţiei reale mobiliare


Contractul de garanţie reală mobiliară se încheie, având ca
obiect bunurile prevăzute de lege şi cu respectarea cerinţelor de
publicitate instituite de lege.

3. 1. Părţile contactului
Părţile contractante, denumite de lege (art. 19) creditor şi
debitor, pot fi orice persoane fizice sau juridice, române sau
străine.
Debitorul (garantul) este partea căreia îi incumbă executarea
obligaţiei garantate printr-o garanţie reală mobiliară iar creditorul

1
Pentru rezerve privind acest caracter al contractului, a se vedea I. Teves,
Contractul de garanţie reală mobiliară, , în "Juridica" nr. 8/2000, p. 291
213
(persoana garanttaă) este persona în favoare căreia s-a constituit
garanţie reală.

3. 2. Obiectul contractului
Potrivit prevederilor art. 6 din lege, în principiu, toate
bunurile mobile corporale sau necorporale pot face obiectul unui
contract de garanţie reală mobiliară, inclusiv bunurile corporale
sau mobile, accesorii ale unor bunuri imobile, precum şi bunurile
prevăzute la art. 467 şi 468 C. civil.
În alin. 5 al aceluiaşi articol sunt enumerate concret, anumite
bunuri care pot face obiectul garanţiei, şi anume:
a) stocul de bunuri fungibile şi nefungibile;
b)soldurile creditoare ale conturilor de depozit, depuneri de
economii ori depozitele la termen, deschise la instituţiile bancare
sau financiare;
c) certificatele de depozit, conosamentele şi altele similare;
d) acţiunile şi părţile sociale ale societăţilor pe acţiuni şi cu
răspundere limitată;
e) drepturile de exploatare ale resurselor naturale şi de
operare de servicii publice, în condiţiile prevăzute de lege;
f) drepturile rezultând din invenţii, mărci şi alte drepturi de
proprietate intelectuală, industrială sau comercială;
g) drepturile de creanţă garantate;
h) instrumentele negociabile;
i) universalitatea bunurilor mobile ale debitorului;
j) pădurea, recolta agricolă, echipamentele, instalaţiile,
maşinile agricole;
k) poliţele de asigure;
m) bunurile mobile închiriate sau care fac obiectul unei
operaţiuni de leasing, pe o durată mai mare de 1 an, etc.

214
De asemenea pot fi obiect al garanţiei şi produsele bunurilor
menţionate în art. 6 (fructe, produse, etc. )1.
Poate fi obiect al garanţiei, un bun mobil individual
determinat sau determinat generic sau o universabilitate de bunuri
mobile, inclusiv un fond de comerţ. Garanţia poate privi bunuri
prezente sau viitoare; în acest din urmă caz, garanţia îşi produce
efectele din momentul în care debitorul obţine dreptul de
proprietate asupra bunului.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate
dispune de bunul afectat garanţiei ei şi de produsele lui (închiriere,
vânzare, constituirea altei garanţii).
Bunul respectiv poate fi proprietatea debitorului sau a altei
persoane.
În toate cazurile, contractul de garanţie trebuie să cuprindă o
descriere a bunului care face obiectul garanţiei precum şi valoarea
maximă a obligaţiei garantate.
Prin contractul de garanţie mobiliară se poate garanta
îndeplinirea oricărei obligaţii civile sau comerciale, născute din
orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice.
Obligaţiile garantate pot fi obligaţii de a da, a face sau a nu
face, viitoare sub condiţie divizibile sau determinabile.
Garanţia reală acoperă în întregime obligaţia garantată,
inclusiv dobânzile acumulate şi neplătite ale obligaţiei principale
precum şi cheltuielile creditorului ocazionate de valorificarea
garanţiei, dacă în contract nu se prevede altfel.

3. 3. Forma contractului
Contractul de garanţie reală mobiliară se încheie în formă
autentică sau prin înscris sub semnătură privată care trebuie
semnat de debitor (art. 14 alin. 2)

1
Dispoziţiile Legii nr.99/1999 nu se aplică cesiunii drepturilor succesorale şi
cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală şi industrială, privilegiilor şi
dreptului de retenţie (art. 8).
215
Dacă încheierea contractului în formă scrisă este cerută
pentru se putea îndeplini condiţia publicităţii, cerinţa semnării lui
de către debitor trebuie privită ca o condiţie de validitate a
contractului. Prin urmare, forma scrisă a contractului este o
condiţie ad validitatem impusă de lege1.

3. 4. Publicitatea garanţiei reale


Art. 28 din lege prevede că, faţă de terţi, inclusiv faţă de stat,
garanţia reală şi celelalte sarcini reale reglementate de prezenta
lege, au rangul de prioritate stabilit de momentul în care acestea au
fost făcute publice prin una dintre metodele indicate de lege.
Potrivit art. 29, condiţia publicităţii este considerată
îndeplinită, de regulă, din momentul înscrierii avizului de garanţie
reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare2.
Referitor la creditorii care îşi înscriu ulterior o garanţie reală
asupra aceluiaşi bun, aceştia sunt prezumaţi că au cunoştinţă de
existenţa garanţiei reale anterioare.
Proba contrară nu este admisibilă.
Înscrierea avizului de garanţie reală la arhivă are rol exclusiv
publicitar şi este valabil 5 ani; creditorul poate reînnoi înscriere,
înainte de expirarea termenului, pentru încă 5 ani.
Avizul de garanţie cuprinde, de regulă, numele şi prenumele,
domiciliul sau reşedinţa debitorului şi creditorului, bunurile sau
drepturile care fac obiectul garanţiei, termenul pentru expirarea
înscrierii, etc.

1
M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Editura Edit Press
Mihaela S. R. L. , Bucureşti, 2000, p. 89
2
H. G. nr. 802/1999 privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi
funcţionarea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare (M. Of. P. I, nr.
499/15. 10. 1999); O. G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrisurilor; Manuela Guţu, Arhiva Electronică de
Garanţii Reale Mobiliare, în Juridica, nr. 9/2000, p. 364
216
De o importanţă deosebită este faptul că arhiva asigură un
sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale mobiliare,
structurată pe persoane şi bunuri.
Cazurile speciale în care publicitatea nu se asigură prin
Arhivă, ci prin alte metode, sunt cele prevăzute în art. 30 din lege.
Astfel în cazul în care obligaţia garantată prin bunuri mobile
corporale nu depăşeşte valoarea de 300 euro, în momentul
încheierii contractului, publicitatea se face fie prin înscrierea
avizului de garanţie la arhivă, fie prin luarea în posesie a bunului,
posesie care trebuie să fie publică.
Dacă obiect al garanţiei reale sunt valori mobiliare,
publicitatea se realizează prin înscrierea în registrul care
deserveşte piaţa pe care sunt vândute aceste valori.
Garanţia reală sau sarcina constituită asupra vapoarelor sau
avioanelor îndeplineşte condiţia de publicitate prin înregistrarea
unui formular de aviz de garanţie reală în registrul în care se află
înregistrat titlul de proprietate asupra acestora.

4. Efectele contractului de garanţie reală mobiliară


Contractul de garanţie reală, spre deosebire de contractul
tradiţional de gaj, dă naştere la drepturi şi obligaţii atât în sarcina
debitorului cât şi în sarcina creditorului1.

4. 1. Drepturile şi obligaţiile debitorului


Legea reglementează drepturile şi obligaţiile debitorului
asupra bunului care face obiectul garanţiei.
Astfel, debitorul care deţine bunul, are dreptul să-l
administreze, să dispună de el (vânzare, închiriere, constituirea
altei garanţii, etc.) şi să culeagă fructele bunului. În cazul în care
debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia garantată, dar a dispus de

1
G. Boroi, Dana Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al
Legii nr. 99/1999 în "Juridica" nr. 4/2000, p. 133
217
bunul afectat garanţiei, creditorul poate urmări bunul aflat în
posesia terţului dobânditor.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul, în posesia
căruia se află bunul afectat garanţiei, are obligaţia de a-l întreţine
şi folosi ca un bun proprietar.
Neîndeplinirea culpabilă a acestor obligaţii având drept
rezultat distrugerea, degradarea sau deprecierea bunului, atrage
răspunderea debitorului pentru prejudiciul cauzat. În acest caz,
cuantumul minim al daunelor este echivalent a 500 euro, conform
legii.

4. 2. Drepturile şi obligaţiile creditorului


Creditorul, în calitate de titular al dreptului de garanţie, are
dreptul să verifice bunul afectat garanţiei, aflat în posesia
debitorului, fără a afecta, însă, activitatea acestuia. Dacă creditorul
constată că bunul este întreţinut necorespunzător, are dreptul să
considere obligaţia garantată ca devenită exigibilă şi să treacă la
executare silită, dacă există temeiuri comercial rezonabile.
Dacă debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia garantată,
creditorul are dreptul să intre în posesie sau să reţină bunul afectat
garanţiei şi să-l vândă pentru a obţine plata obligaţiei garantate.
Totodată, în cazul în care debitorul a executat obligaţia
garantată, creditorul are obligaţia de a restitui acestuia bunul
afectat garanţiei, aflat în posesia sa.
Creditorul răspunde pentru refuzul nejustificat de a accepta
plata obligaţiei garantate.

5. Executarea Garanţiei Reale Mobiliare


Legea nr.99/1999 instituie în favoarea creditorului un drept
de opţiune în ceea ce priveşte executarea garanţiei reale mobiliare,
în sensul că acesta poate alege, pentru satisfacerea creanţei sale,
fie procedura de executare reglementată de Codul de procedură
civil fie executarea garanţiei în condiţiile prevăzute de art. 62 şi
urm. din lege.
218
5. 1. Condiţiile executării garanţiei reale
Pentru executarea garanţiei reale este necesară îndeplinirea
condiţiilor impuse de lege şi anume:
a) pot fi executate numai garanţiile reale asupra bunurilor cu
care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub
incidenţa reglementării Titlului VI din Legea nr. 99/1999.
b) obligaţia garantată trebuie să fie certă şi exigibilă.

5. 2. Luarea în posesie a bunului


În cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţia
garantată, creditorul are dreptul să ia bunul în posesie, în mod
paşnic sau cu ajutorul executorului judecătoresc. Părţile, pot, însă,
conveni ca bunul să fie vândut, fără a mai fi luat în posesie de
către creditor (art. 77).
a) Luarea în posesie a bunului în mod paşnic, precum şi a
produselor realizate din valorificarea acestuia şi a înscrisurilor
care constă dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului,
poate fi exercitată de către creditor faţă de orice persoană care
deţine bunul.
Procedura instituită de lege pentru luarea în posesie a
obiectului garanţiei, este mai urgentă şi mai puţin costisitoare,
întrucât nu este necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă,
fiind suficient ca în contractul de garanţie, să fi cuprinsă, cu
caractere de 0, 5 cm. , formula:
"În caz de neexecutare, creditorul poate folosi mijloacele
proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanţiei. "
Cu acest prilej, creditorul nu poate tulbura liniştea publică,
nici nu poate face uz de forţă fizică sau de altă formă de intimidare
a debitorului. De asemenea, el nu poate fi însoţit de un funcţionar
public sau poliţienesc. Încălcarea acestor prevederi legale atrage
răspunderea creditorului, în condiţiile art. 87-89 din lege.

219
b. Intrarea în posesia bunului cu ajutorul executorului
judecătoresc sau bancar, are loc atunci când luarea în posesia
bunului în mod paşnic, nu mai este posibilă.
În acest caz, creditorul se adresează executorului cu o cerere,
însoţită de o copie certificată de pe înscrierea de la Arhivă, o copie
de pe contractul de garanţie şi o descriere a bunului ce urmează a
fi luat în posesie. La solicitarea executorului, organul de poliţie
trebuie să acorde tot sprijinul necesar luării bunului în posesie.

5. 3. Vânzarea bunului
Creditorul garantat, odată intrat în posesia bunului, va trece
la vânzarea acestuia, urmărind astfel satisfacerea creanţei sale (art.
69).
Înainte de vânzarea bunului, creditorul trebuie să
îndeplinească o procedură prealabilă impusă de lege sub
sancţiunea nulităţii vânzării şi a răspunderii pentru daune, şi
anume notificarea.
Creditorul are obligaţia să notifice vânzarea în orice mod
care asigură dovada primirii, către debitor şi ceilalţi creditori care
şi-au înscris garanţia faţă de acelaşi debitor şi cu privire la acelaşi
bun dar şi către proprietarul bunului, dacă altă persoană, decât
debitorul este proprietarul acestuia.
În termen de 5 zile de la primirea notificării, debitorul,
creditorul sau proprietarul bunului, dacă justifică un interes, poate
face opoziţie la vânzare, în condiţiile Codului de procedură civilă,
la instanţa competentă.
Referitor la modalitatea de vânzare, dacă nu este prevăzută
în contractul de garanţie, creditorul trebuie să vândă bunul "într-o
manieră comercială rezonabilă", care să asigure obţinerea celui
mai bun preţ - vânzarea directă, vânzarea prin licitaţie publică,
vânzarea pe pieţe publice.
Cumpărătorul unui astfel de bun dobândeşte proprietatea
asupra acestuia, liber de orice garanţie reală existentă sau de
sarcini (art. 70).
220
De asemenea, legea permite creditorului să-şi adjudece
bunul afectat garanţiei, cu condiţia ca, în prealabil, terţii să fi avut
posibilitatea de a participa la vânzare, Şi în acest caz, bunul va fi
dobândit liber de orice sarcini, cu excepţia celor înregistrate
anterior înscrierii garanţiei sale (art. 73).

5. 4. Distribuirea sumei de bani obţinută din vânzarea


bunului
Suma obţinută din vânzarea bunului afectat garanţiei, va fi
distribuită de către creditori, după cum urmează:
a) plata cheltuielilor privind conservarea, luarea în posesie şi
vânzarea bunului;
b) plata dobânzilor şi a creanţei garantate, în ordinea
rangului de prioritate, chiar dacă acesta nu a devenit exigibilă.
c) suma rămasă, se va distribui celorlalţi creditori, în ordinea
de prioritate prevăzută de lege (art. 29 şi art. 30).
Orice sumă rămasă după satisfacerea creditorilor garantaţi,
va fi remisă debitorului.
Această ordine de prioritate impusă de lege, este imperativă,
nerespectarea atrăgând după sine nulitatea plăţii.
Dacă suma obţinută în urma vânzării bunului nu acoperă
integral obligaţia garantată, debitorul va rămâne în continuare
obligat faţă de creditor pentru diferenţa neachitată, acesta din urmă
devenind însă un simplu creditor chirografar.

5. 5. Particularităţi privind executarea granţiei asupra


unor bunuri
a. Executarea asupra sumelor depuse într-un cont de bancă,
se realizează în condiţiile art. 89 din lege.
Astfel, creditorul garantat are obligaţia de a notifica băncii
intenţia sa de a-şi satisface creanţa din sumele depuse în cont,
anexând la notificare, copii de pe contractul de garanţie şi
informaţii privind suma ce urmează a fi executată.

221
Banca, va verifica înscrierea la Arhivă a contractului de
garanţie, gradul de prioritate şi semnătura creditorului, iar dacă
sunt îndeplinite condiţiile legii, va bloca contul debitorului,
indisponibilizând sumele existente în cont, fără a mai accepta
efectuarea de plăţi, în continuare acceptând doar noi depuneri.
După blocarea contului, banca va plăti datoria debitorului
garantat, potrivit cererii creditorului. Dacă există un creditor cu
rang de prioritate superior asupra contului de depozit, banca va
plăti mai întâi pe acest creditor, chiar dacă creanţa acestuia nu a
devenit exigibilă.
b) Executarea asupra unor titluri care conferă drepturi reale
asupra unor bunuri mobile
Dacă garanţia reală este reprezentată de titluri care atestă
drepturi reale asupra unor bunuri mobile, cum sunt warantele,
recipisele de depozit prin vânzarea bunurilor la care se referă
aceste titluri, preţul obţinut fiind distribuit conform art. 78 din
lege.
c) Executarea asupra titlurilor negociabile, cum sunt efectele
de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul), urmează procedura
indicată de lege pentru valorificarea drepturilor care rezultă din
aceste titluri. Executarea se poate face şi împotriva giranţilor şi
avaliştilor, în condiţiile prevăzute la art. 83 alin. 21.
d) Executarea asupra unor drepturi de creanţă
Legea oferă creditorului posibilitatea de a opta între două
posibilităţi.
Creditorul poate să intre în mod paşnic în posesia
înscrisurilor constatatoare ale drepturilor de creanţă şi să
folosească mijloace paşnice pentru satisfacerea creanţei sale.
Creditorul poate, de asemenea, să preia sau să cedeze altei
persoane drepturile de creanţă asupra cărora s-a constituit garanţia
reală, până la concurenţa creanţei garante.
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 548

222
6. Încetarea contractului de garanţie reală mobiliară
Garanţia reală mobiliară încetează, conform legii, în
următoarele cazuri:
a) la îndeplinirea obligaţiei garantate. Dacă părţile convin ca
garanţia să acopere şi obligaţii viitoare, aceasta nu încetează.
b) actul liberator al creditului.
c) hotărârea judecătorească prin care se pronunţă încetarea
garanţiei.
În cazul stingerii garanţiei reale, creditorul garantat are
obligaţia ca în termen de 40 zile, să înregistreze la Arhivă o
notificare în acest sens, arhiva făcând menţiune despre stingerea
garanţiei reale mobiliare (art. 27 din lege).

Bibliografie:

1. Boroi, G., Boroi. Dana, Garanţia reală mobiliară


reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 în "Juridica"
nr. 4/2000
2. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
3. David, S., Unele consideraţii introductive privind regimul
juridic al garanţiilor reale mobiliare (II) în "Revista de
drept comercial" nr. 2/2001
4. Guţu. Manuela, Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, în Juridica, nr. 9/2000
5. Mocanu. Livia., Garanţiile reale mobiliare, Editura All
Beck, Bucureşti, 2004
6. Nicolae, M., Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare,
Editura Edit Press Mihaela S. R. L. , Bucureşti, 2000
7. Teveş, I., Contractul de garanţie reală mobiliară, în
"Juridica" nr. 8, 9, 10, 11-12/2000; nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7,
8/2001
223
8. Sitaru, D.A., Sitaru, Cristina, Regimul de drept
internaţional privat al garanţiilor reale mobiliare conform
prevederilor Legii 99/1999 în "Revista de drept comercial"
nr. 10/2000

224
CAPITOLUL VIII

CONTRACTE COMERCIALE BANCARE

SECŢIUNEA I

Contractul de cont curent

Noţiune. Caractere juridice.


Contractul de cont curent este un acord de voinţă în care
părţile se înţeleg ca, în loc să achite separat şi imediat creanţele lor
reciproce izvorâte din prestaţiile făcute una către cealaltă, să-şi
facă lichidarea la un anumit termen, prin achitarea soldului de
către partea care va fi debitoare1
Deşi acest contract are un caracter general, putând fi utilizat
de orice parte, totuşi el se utilizează de către bănci, cu precădere.
Subiecţii care încheie contractul de cont curent se numesc
corentişti.
Prestaţiile ce şi le fac părţile una celeilalte se numesc
remize.
Între subiecţii contractului există un raport juridic ce
presupune existenţa unui document de evidenţă a datoriilor şi,
respectiv a creanţelor pe care le au unul faţă de celălalt.
Orice operaţiune (remiză) făcută de o parte către cealaltă se
înregistrează în document, privit ca un instrument de evidenţă,
încât la încheierea afacerilor se poate stabili un sold, ce poate fi
creditor pentru una sau cealaltă din părţi.
1
ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a VII-a, revăzută şi adăugită,
Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 535; I.L. Georgescu, Contul curent, în
Revista de drept comercial, nr. 2/1996, p. 12-15

225
Din momentul în care o creanţă a fost trecută în cont ea îşi
pierde individualitatea, contopindu-se în ansamblul sumelor
înregistrate, la activ sau pasiv după caz.
Contul curent este o operaţiune comercială dacă are cauză
comercială. Comercialitatea acestui contract rezultă din legătura
ce o are cu o altă faptă de comerţ. Când este făcut de comercianţi
este prezumat a fi comercial.
Contractul are următoarele caractere juridice:
- este bilateral: părţile se creditează reciproc pentru
prestaţiile făcute, întrucât plata acestor prestaţii se face la termen,
adică în momentul în care părţile convin să se întocmească şi să se
lichideze soldul.
- este cu titlu oneros, pentru că soldurile provizorii produc
dobânzi şi sunt datorate de debitor, oricare ar fi el.
- este consensual, fiind valabil prin simplul acord de voinţă
al părţilor1.

Efectele contractului.
Ele sunt de două feluri: principale şi secundare2.
Efecte principale. Conform art. 370 alin. 1 şi 2 Cod com.
„Contractul de cont curent produce: Strămutarea proprietăţii
valorilor înscrise în contul curent asupra primitorului lor, prin
aceea ca el le trece în debitul sau, şi novatiunea obligaţiunii de mai
înainte între acela care a trimis valorile şi primitorul lor. Înscrierea
însă în contul curent a unui efect de comerţ sau a unui alt titlu de
credit e presupusa făcută sub "rezerva încasării" Compensaţiunea
reciprocă între părţi, până în concurenţa debitului şi a creditului
respectiv la încheierea socotelei, cu rezerva platei diferenţei”
a) Transferul dreptului de proprietate. Prin înscrierea în cont
a unei remiteri ce are ca obiect o valoare patrimonială se transferă
1
C. Petrescu-Ercea, Drept comercial. Teoria obligaţiilor comerciale, vol. III,
Cluj, 1945, p. 88
2
I.L. Georgescu, Contul curent, în Revista de drept comercial, nr. 2/1996, p. 5,

226
dreptul de proprietate privind această valoare de la transmiţător la
dobânditor: comerciantul ce a primit o cantitate de marfă şi preţul
a fost trecut în cont obţine proprietatea mărfii. Operarea în cont,
prin creditarea transmiţătorului şi debitarea primitorului, cu
valoarea mărfii, adică a preţului, îl titularizează pe primitor cu
dreptul de proprietate asupra mărfii. Contractul de cont curent şi
operările din cont nu afectează individualitatea actelor juridice ce
au dat naştere la prestaţii. Deci, cei interesaţi au la dispoziţie
acţiunile şi excepţiile ce izvorăsc din actele juridice iniţiale.
b) Novaţia. Obligaţia iniţială ce rezultă din actul juridic pe
care se întemeiază prestaţia se stinge, odată cu operarea în cont şi
se naşte o nouă obligaţie ce are ca izvor contractul de cont curent.
c) Indivizibilitatea. Ca efect al operărilor în cont sumele
consemnate pe baza prestaţiilor făcute îşi pierd individualitatea
devenind un ansamblu indivizibil1. Această stare juridică specifică
se perpetuează până la împlinirea termenului de închidere a
contului. În această perioadă nici una din părţi nu poate solicita
pretenţii de la cealaltă parte.
d) Compensaţia. Datoriile reciproce ale părţilor se sting până
la concursul celei mai mici. Soldul contului curent exprimă
diferenţa dintre creanţele celor două părţi. Astfel, între părţi
operează o compensaţie convenţională.
Efecte secundare.
a) Curgerea dobânzilor. Art. 370 pct. 3 Cod com: „Curgerea
de dobânzi pentru sumele trecute în contul curent în debitul
primitorului, de la data inscrierei. Dobânzile sunt cele comerciale
şi se socotesc pe zi, dacă părţile nu s-au învoit altfel”.
Pentru sumele trecute în cont în debitul celui ce a fost
creditat şi în favoarea celui ce a făcut prestaţia curg dobânzi de la
data înscrierii operaţiunii. Deşi, contul este indivizibil şi nu există

1
A se vedea practica citată de ST. D. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia
a VII-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 537
227
o creanţă exigibilă se calculează dobânzile corespunzătoare
soldurilor preliminare. Aceste dobânzi se calculează pe zile.
b) Dreptul la comision şi alte cheltuieli. Curgerea dobânzilor
nu exclude calcularea unor eventuale comisioane sau cheltuieli
pentru servicii făcute de o parte celeilalte. Aceste comisioane şi
cheltuieli făcute se calculează în favoarea celui ce trebuie să le
primească şi se înregistrează, creditându-i-se contul.

Încheierea şi încetarea contractului.


Conform art. 372 Cod com. încheierea contractului de cont
curent şi lichidarea soldului vor avea loc la termenele stabilite şi,
în lipsă la 31 decembrie al fiecărui an.
Încheierea se poate realiza în cursul contractului sau la
expirarea lui.
Părţile pot conveni ca periodic să se facă închideri ale
contului. În acest mod ele cunosc, la intervale mai scurte
operaţiunile înscrise, dobânzile şi cine este debitorul. Soldul
creditor al perioadei expirate devine primă operaţiune în contul
perioadei ce urmează. În acest caz dobânzile datorate se
capitalizează. Se obişnuieşte ca părţile să-şi trimită extrase de cont
ce cuprind înregistrările efectuate şi soldul efectuat. Fiecare parte
va trebui să confirme extrasul ori să ceară rectificarea lui.
La data convenită de părţi, contul se închide definitiv. Suma
ce rezultă din sold produce dobânzi de la data lichidării contului şi
poate fi urmărită de către creditori.
În caz de neînţelegere cu stabilirea soldului se poate
promova o acţiune prin care se cere lichidarea judecătorească a
acestuia. Pe perioada judecăţii soldul nu produce dobânzi pentru
că nu avem o creanţă lichidă.
Contractul încetează la termenul stabilit, la cererea uneia
dintre părţi sau de drept.
Cererea de încetare se face în caz de moarte sau punere sub
interdicţie a uneia dintre părţi.
Contractul încetează de drept în următoarele situaţii:
228
- prin denunţarea unei din părţi. Orice parte poate face
denunţarea, fără să-şi justifice actul. Cel interesat trebuie să
dovedească reaua-credinţă (abuzul) celeilalte părţi.
- prin falimentul uneia din părţi.

SECŢIUNEA II

Contractul de carte bancară

Precizări.
Cărţile de credit sunt instrumente moderne de plată care
creează raporturi juridice complexe. Aceste instrumente sunt
foarte numeroase şi pot fi emise de mari firme comerciale,
instituţii financiare sau bancare. Ele, pot realiza funcţii de credit şi
plată.
Cel ce le emite are în vedere un client ce o va folosi, care la
rândul său se adresează unui furnizor de mărfuri, de la care se va
aproviziona, urmând ca plata mărfurilor cumpărate să se realizeze
de către emitent pe baza depozitelor pe care le are clientul la el sau
pe baza creditului ce i-l acordă.
Evident că atât emitenţii cât şi furnizorii au cheltuieli ce
rezultă din utilizarea acestui sistem modern. Ei vor recupera
cheltuielile lor pe seama clientului.
Deci, acest raport juridic presupune trei subiecţi: emitentul,
titularul cărţii şi furnizorul.
Toţi trei realizează o schemă juridică, în care fiecare are
drepturi şi obligaţii, în care fiecare urmăreşte realizarea unui
interes material.

Raporturile juridice ale contractului1


1
Rene Rodiere, J.R. Rives Lange Droit bancaire, Dalloz, 1980, pp. 249-253
229
I. Raportul între emitent şi titularul cărţii.
Între cei doi subiecţi se încheie un contract de adeziune:
clientul semnează cererea pentru carte, banca acceptă să-i remită
cartea. Cererea presupune acceptarea de către client a condiţiilor
de utilizare a cărţii aşa cum sunt consemnate ele în regulamentele
băncii. Practic cele două părţi semnează un contract tip ce
presupune următoarele obligaţii:
a) obligaţiile băncii.
- banca se angajează să facă serviciul de casă titularului de
carte: să plătească cheltuielile efectuate de client prin folosirea
cărţii.
Astfel:
1. Până la concurenţa unei anumite sume banca garantează
de plată. Ea a subscris un angajament de plată faţă de diferiţi
furnizori. Pentru partea garantată banca are poziţia fidejusorului
comercial. Banca trebuie să plătească furnizorului şi va avea un
drept de creanţă împotriva posesorului cărţii; acesta din urmă nu
poate să se opună la ceea ce banca a plătit furnizorului şi nu poate
refuza rambursarea invocând excepţii ce le poate opune
furnizorului.
2. Peste suma garantată banca acţionează ca un mandatar de
plată pe seama posesorului de carte. Posesorul poate împiedica
plata în mâinile furnizorului revocând mandatul. Dacă plata s-a
făcut de bancă în mâinile furnizorului, pentru că posesorul nu a
făcut opoziţie în timp util, el nu se poate sustrage de la obligaţia de
rambursare invocând excepţiile pe care le are de furnizor. Banca
va avea un drept de creanţă de rambursare.
- Banca se poate angaja să deschidă un credit posesorului de
carte. Deschiderea creditului se face după regulile obişnuite.
b) Obligaţiile titularului de carte.
El trebuie să ramburseze sumele plătite de bancă
furnizorului (fie cu titlu de garanţie promisă, fie cu titlu de
serviciu de casă).

230
Titularul nu trebuie să folosească documentul decât pentru
nevoi personale.
Convenţia de adeziune se încheie de obicei pe perioadă
determinată. Această durată este menţionată pe carte.
Convenţia poate fi reînnoită prin tacită recondiţiune.
Convenţia poate fi desfiinţată şi înainte de termen pentru că
această carte de credit presupune o relaţie de încredere între bancă
şi titular. Orice eveniment care afectează această încredere
justifică renunţarea la convenţie de către oricare dintre părţi. De
asemenea, convenţia încetează prin decesul titularului sau
incapacitatea sa, ori prin falimentul băncii.
Încetarea contractului de adeziune nu poate compromite
drepturile pe care furnizorii le-au dobândit ulterior. Banca trebuie
să plătească cheltuielile angajate înainte de desfiinţarea
contractului. Dacă titularul a folosit cartea după reziliere,
furnizorii beneficiază de garanţia băncii atât timp cât rezilierea nu
le-a fost notificată.
II. Raporturile între bancă şi furnizor.
Banca se angajează să plătească numai facturile trimise de
furnizorii agreaţi. Raportul dintre cei doi subiecţi se întemeiază tot
pe o convenţie de adeziune pe durată determinată.
Şi între cei doi parteneri există raporturi de încredere. Din
acest motiv cesiunea comerţului de către furnizor are ca efect
încetarea convenţiei.
a) obligaţiile furnizorului.
- să nu refuze onorarea vreunei cărţi de credit;
- să vândă cu acelaşi preţ purtătorului de carte;
- să plătească băncii comisionul. Acest comision se reţine de
către bancă la primirea şi onorarea facturii.
b) obligaţiile băncii.
- până la concurenţa sumei indicate să plătească facturile
emise de furnizori ca urmare a folosirii cărţii de către client
(posesorul de carte). Acest angajament este personal, irevocabil ce
presupune o obligaţie de garanţie independentă.
231
- peste suma garantată banca va plăti numai în măsura în
care se realizează încasarea de la posesor.
III. Raportul dintre posesorul cărţii şi furnizor.
Între titularul cărţii şi furnizor există contracte de vânzare-
cumpărare şi prestări servicii. Folosirea cărţii are efect asupra
modului de plată a preţului mărfurilor sau serviciilor.
Astfel:
a) furnizorul nu poate refuza ca dreptul său să fie stins prin
sistemul cărţii de credit. Această obligaţie rezultă din raportul
contractual cu banca. Avem de a face cu o stipulaţie pentru altul ce
produce un drept în profitul titularului şi unde debitor este
furnizorul.
b) creanţa obţinerii preţului nu este stinsă prin simpla
utilizare a cărţii de credit. Ea rămâne în fiinţă până la plata
furnizorului de către banca emitentă. Dacă, dintr-un motiv sau
altul, banca refuză să plătească, furnizorul va putea acţiona pe
titularul cărţii ca să plătească marfa cumpărată sau serviciile
efectuate.

Utilizarea frauduloasă a cărţii pierdute sau furate.


Se discută care dintre subiecţii acestui aranjament suportă
consecinţele utilizării frauduloase a cărţii de credit. Fiecare dintre
subiecţi au drepturi, obligaţii şi responsabilităţi în legătură cu
producerea unui astfel de incident. Riscul utilizării frauduloase a
cărţii va fi suportat de către cel care nu-şi îndeplineşte sarcinile ce
izvorăsc din acest mecanism financiar-juridic.
Utilizatorul deposedat de carte trebuie să anunţe imediat pe
emitent despre furt sau pierdere. După ce şi-a îndeplinit obligaţia
posesorul nu mai suportă nici un risc. Cheltuielile efectuate de hoţ
după avizare sunt suportate de emitent, cât timp, la rândul său nu a
notificat pierderea sau furtul către furnizorii agreaţi.
Făcându-se şi această notificare riscul se transferă la
furnizor.

232
Dacă titlul este utilizat înainte ca emitentul să fie avertizat
titularul deposedat suportă, în principiu, consecinţele utilizării
frauduloase a cărţii.
Există două excepţii:
- furnizorul poate fi declarat responsabil dacă, încă înainte
de a fi primit notificarea a comis vreo greşeală (spre exemplu, nu
descoperă vreun defect al semnăturii purtătorului cărţii).
- trebuie să se aibă în vedere şi să se facă distincţie între
suma de pe factura garantată de emitent şi partea negarantată.
Pentru aceasta din urmă, furnizorul acţionează pe riscul său. El nu
mai beneficiază de un angajament al băncii, aceasta din urmă
nemaiputând fi obligată să plătească.1

SECŢIUNEA III

Alte contracte bancare

Contractul de credit.
Sub această denumire generică se cuprind toate contractele
prin care o bancă sau o instituţie financiară îşi asumă obligaţia faţă
de o anumită persoană să pună la dispoziţia acesteia, în schimbul
unei remuneraţii percepute cu titlu de dobândă sau comision,
fonduri băneşti pe o durată de timp determinată, într-un cuantum
determinat, ori în interesul acelei persoane îşi asumă un
angajament bănesc prin aval, sau scrisoare de garanţie.
Observăm că noţiunea de credit are un înţeles restrâns, de
împrumut, garanţie. Noţiunea de credit nu este privită în sens larg,
economic, de a desemna orice operaţiune care presupune o plată la
termen, încredere între subiecţi şi riscul creditorului.
1
Rene Rodiere, J.R. Rives Lange Droit bancaire, Dalloz, 1980, p. 257

233
Contractele de credit se pot clasifica în diferite forme:
a) după durată:
- pe termen scurt (până la 12 luni);
- pe termen mediu (între 1 - 5 ani);
- pe termen lung (peste 5 ani).
b) după destinaţie:
- credite pentru îndeplinirea unei operaţiuni;
- credite pentru acoperirea unor nevoi cu caracter general;
- credite pentru finanţarea unor posturi ale bilanţului;
- credite specifice .
c) după caracterul mobilizabil al creditului:
- credite mobilizabile,
- credite nemobilizabile
d) după tehnica juridică utilizată:
- prin deschidere de credit,
- prin transferul unei creanţe,
- prin semnătură.
Remuneraţia la care este îndreptăţită banca, are întotdeauna
două componente:
- dobânda ce se calculează la suma acordată pentru perioada
stabilită;
- comisionul .
Dobânda se cuvine băncii chiar dacă clientul nu uzează de
credit, deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţia asumată şi a pus la
dispoziţia clientului suma prevăzută, renunţând la posibilitatea de
a obţine un profit în fructificarea ei.
Comisionul este remuneraţia ce o percepe banca pentru
serviciile prestate în favoarea clientului. El, dă expresie unei
obligaţii de a face în opoziţie cu dobânda ce dă expresie unei
obligaţii de a da. De obicei comisionul se stabileşte sub formă de
procent1.

1
M. N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Buc. 1996, vol. I p.
298
234
Contractul de deschidere de credit.
Este un contract bancar prin care banca îşi asumă obligaţia
să pună la dispoziţia unui client pe o perioadă de timp un anumit
credit, de care beneficiarul poate uza, fie încasând fondurile
respective, fie trăgând o cambie sau un cec asupra băncii.
Încheierea contractului nu presupune predarea efectivă a
fondurilor şi nici transmiterea vreunui drept asupra acestor
fonduri.
De obicei deschiderea de credit se face printr-un cont curent,
contul curent devenind un contract accesoriu contractului de
creditare.
Acest contract presupune unele sarcini specifice ce fac din el
un contract distinct de alte contracte. Astfel:
- remiterile băncii către client sunt obligatorii, banca fiind
obligată să remită clientului sumele convenite la termenele
stabilite.
- din chiar momentul încheierii contractului există un
creditor, respectiv banca, ce păstrează această calitate până la
rambursarea integrală a capitalului şi dobânzilor.
- clientul are obligaţia de a restitui suma ce i-a fost acordată
la termenele prestabilite neadmiţându-se plăţile parţiale.
- clientul este un debitor la băncii până la rambursarea
integrală.
- este un contract unilateral, deoarece numai banca se obligă,
întrucât clientul nu-şi asumă obligaţia de a uza de creditul
respectiv. Se obişnuieşte totuşi, să se stabilească un comision
pentru neutilizarea creditului în sarcina debitorului.
- este permisă cesiunea creditului însă numai cu acordul
băncii.
Contractul încetează la expirarea duratei sau din iniţiativa
uneia dintre părţi1.

1
Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Buc. 1996, vol. I p. 300
235
Contractul de închiriere a unui seif.
Este o varietate a contractului de locaţiune.
El presupune un raport juridic între o bancă şi un client, în
virtutea căruia banca se obligă să pună la dispoziţia clientului
pentru utilizare casete prevăzute cu închizători speciale spre a
păstra sub pază documente şi obiecte de preţ.
Între acest contract şi contractul de locaţiune există
deosebiri.
Beneficiarul nu are libera folosinţă a bunului închiriat ci
doar accesul la bun cu concursul băncii.
Banca mai are obligaţia de a asigura paza seifului.
Totuşi, contractul se deosebeşte de contractul de depozit.
Astfel:
- banca nu poate fi considerată detentorul obiectelor depuse
în seif, deoarece ea nu cunoaşte conţinutul seifului.
Contractul de închiriere de seif capătă natura juridică a unui
contract de pază alăturat unui contract de locaţiune. Se poate
spune astfel că avem de a face cu un contract complex.
1. Obligaţiile băncii:
- să asigure securitatea seifului,
- să asigure beneficiarului accesul la seif,
Obligaţia de pază este o obligaţie de rezultat astfel că banca
răspunde pentru deteriorarea sau furtul obiectelor depozitate.
2. Obligaţiile clientului:
- să respecte regulile de utilizare a seifului,
- să plătească chiria prevăzută.
Autoritatea are dreptul să sigileze seiful în condiţiile
prevăzute de lege. În acest caz, banca este obligată se
încunoştinţeze pe client.
Şi creditorii pot înfiinţa un sechestru asigurator pe seif.

236
În caz de neplată a chiriei, banca poate interzice clientului
accesul în seif.
Prin particularităţile sale acest contract este un contract de
adeziune1.

Bibliografie:

1. Cărpenaru, St. D., Drept comercial român, ediţia a VII-a,


revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2007
2. Costin, M. N., Dicţionar de drept internaţional al
afacerilor, Buc. 1996, vol. I
3. Georgescu, I.L., Contul curent, în Revista de drept
comercial, nr. 2/1996
4. Petrescu-Ercea, C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor
comerciale, vol. III, Cluj, 1945
5. Rodiere, Rene., Rives, J.R., Lange Droit bancaire, Dalloz,
1980

CAPITOLUL IX

CONTRACTUL COMERCIAL DE TRANSPORT

1
M. N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, Buc. 1996, vol. I p.
308

237
Izvoare de drept.
Dispoziţiile legale aplicabile contractului de transport provin
din mai multe acte normative, apărute la intervale mari de timp
care trebuiesc coordonate între ele.
- Codul civil înscrie în art. 1470 o clasificare a contractului
de transport, iar în art. 1473 - 1475 consacră regulile ce privesc
responsabilitatea cărăuşului. În art. 1476 se enunţă obligaţia celor
ce fac transporturi să ţină registre comerciale, iar în art. 1477 se
fac trimiteri la regulamente şi reglementări specifice diferitelor
transporturi.
- Codul comercial reglementează contractul de transport în
dispoziţiile art. 413 - 441 (caracterizarea contractului, conţinutul
scrisorii de trăsură, răspunderea cărăuşului, cauze exoneratorii de
răspundere, paguba suferită de expeditor, raporturile juridice
dintre cărăuş şi destinatar, privilegiul cărăuşului asupra bunurilor
transportate, despăgubirile în materie, clauza penală, clauze
restrictive de răspundere).
- Regulamentul din 1959 aprobat prin HCM nr.941/1959
(modificat prin HCM nr.362/1960), act normativ în vigoare, deşi,
există puncte de vedere contrarii.

Natura juridică.
Contractul de transport este definit de Codul comercial chiar
dacă, definiţia este criticabilă.
El ". . . are loc între expeditor sau acela care dă însărcinarea
pentru transportul unui lucru şi întreprinzătorul care se obligă a-l
face în numele său propriu şi socoteala altuia, ori între unul din
aceştia şi cărăuşul ce se însărcinează a-l face". Definiţia este
criticată pentru că nu face referiri la transportul de persoane şi nu
distinge între transport şi comisionul pentru transport.
Operaţiunea de transport este comercială pentru că aşa
prevede legea (art. 3 Cod com. ) şi intră în categoria prestărilor de
servicii.

238
Deci, contractul de transport este o specie a contractelor de
prestări de servicii şi are toate caracterele acestui tip de contract.
Adică:
- conferă cărăuşului independenţă juridică faţă de
cocontractant;
- presupune asumarea unei obligaţii ce se îndeplineşte pe
riscul prestatorului (se asumă o obligaţie de a face, de rezultat);
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract sinalagmatic perfect;
- este un contract consensual.
Are şi particularităţi ce-l disting de alte contracte de prestări
de servicii. Adică:
- transportul constă în deplasarea în spaţiu de persoane şi
mărfuri, acţiune ce constituie obligaţia fundamentală a cărăuşului.
În consecinţă prestatorul trebuie să parcurgă un itinerar prestabilit.
- activitatea se derulează în chip profesional;
- cărăuşul are gestiunea comercială şi tehnică a mărfurilor şi
persoanelor ce fac obiectul contractului;
- contractul are un caracter autonom faţă de operaţiunile de
vânzare, închiriere, asigurare, care justifică transportul. Oricât de
strânsă este legătura dintre operaţiunea comercială (raportul
fundamental) şi operaţiunea de transport, contractul îşi păstrează
independenţa.

Participanţii la contractul de transport.


În transportul de persoane raportul juridic este simplu şi
presupune doi subiecţi: cărăuşul şi clientul transportat.
Când contractul are ca obiect strămutarea unor bunuri,
relaţia juridică devine complexă, se amplifică. Avem un expeditor,
un cărăuş şi un destinatar. În relaţie pot interveni şi alţi subiecţi în
calitate de intermediari, comisionari, prestatori de servicii.
Expeditorul mai este numit încărcător sau predător. Dacă
expeditorul recurge la un comisionar, intervenientul este numit

239
expediţionar. Comisionarul încheie contractul în nume propriu, dar
pe contul comitentului, fiind obligat direct faţă de cărăuş.
Destinatarul este o terţă persoană în raport cu contractul
dintre cărăuş şi expeditor. dacă el aderă la convenţie va dobândi
unele drepturi.
Cărăuşul este principalul subiect al contractului de transport
comercial şi constă într-o intreprindere ce se obligă să transporte
persoane sau să strămute mărfuri.
În literatură se discută cum se explică împrejurarea că un
contract făcut între expeditor şi cărăuş produce efecte în câştigul
destinatarilor. Astfel, s-a încercat să se explice natura juridică a
acestui contract formulându-se mai multe opinii1.
- efectele contractului se explică prin instituţia gestiunii de
afaceri. Expeditorul acţionează în interesul destinatarului
comportându-se ca un gerant al afacerilor acestuia.
- efectele s-ar explica printr-o cesiune de drepturi.
Expeditorul-cedent transmite drepturile ce rezultă din contractul
de transport în favoarea destinatarului cesionar.
- ar exista în realitatea în schema juridică a contractului de
transport o stipulaţie pentru altul: expeditorul este stipulant,
cărăuşul este promitent, iar destinatarul terţ beneficiar.
- în sfârşit, s-a formulat ideea că este vorba de un contract
atipic în privinţa efectelor ce le produce pentru că destinatarul
contractului de transport este dobânditor a unor drepturi autonome.
Mai mult, aceste drepturi se primesc încă de la data încheierii
contractului, dar sunt supuse deopotrivă unui termen suspensiv şi
unei condiţii rezolutorii. Pendente conditione expeditorul poate
revoca drepturile destinatarului.
Încheierea contractului de transport.
Nu există reguli speciale privind condiţiile generale de
valabilitate ale contractului (consimţământ, capacitate, obiect,
cauză). Deci, sub acest aspect se aplică regulile de drept comun.

1
O. Căpăţână, Contractul comercial de transport, Buc. 1995, p.43
240
Contractul de transport are particularităţi în ce priveşte
condiţiile de formă.
Deşi, este privit ca un contract consensual, legile speciale
din domeniu prevăd obligativitatea întocmirii sale în formă scrisă,
ca o condiţie ad probationem, fiind suficientă forma înscrisului
sub semnătură privată.
În raport de diferite forme de transport se cer diferite forme
de documente.
- în materie feroviară se întocmeşte scrisoarea de trăsură
(chiar dacă termenii folosiţi sunt arhaici).
- în materie de transport maritim, se foloseşte termenul de
conosament, document care are câteva particularităţi. (art. 565
Cod com.)
- tot în transportul maritim se foloseşte contractul de
închiriere a unei nave ce presupune un document de transport
specific numit contract de navlosire. (art. 557 Cod com. )
- HCM nr.941/1959 foloseşte noţiunea de documente de
transport în care se includ: scrisoarea de trăsură, scrisoarea de
transport, conosamentul, foaia de parcurs, buletinul de mesagerie,
etc.
- în transportul de persoane se utilizează bilete, legitimaţii de
călătorie, abonamente.
Documentele de transport pot îmbrăca şi forma unor titluri
nominative, la ordin sau la purtător.
- în transportul de călători se pot utiliza documente
nominative.
- în transportul de persoane, în mod obişnuit nu se utilizează
înscrisuri nominative. Totuşi, art. 414 al. 2 Cod com. se arată că
"scrisoarea de cărat poate să fie la ordin sau la purtător". De
asemenea, se face referire la transmiterea acestor scrisori la ordin
prin gir după regulile cambiale.
Aceste documente de transport ce au funcţiuni de titluri la
ordin sau la purtător se bucură de caracteristica literalităţii în
sensul că "convenţiile necuprinse în scrisoarea de cărat nu au nici
241
o tărie faţă de destinatarul sau posesorul exemplarului scrisorii de
cărat la ordin sau la purtător, ce a fost subscrisă de cărăuş".
În literatură s-a arătat că aceste titluri la ordin sau la purtător,
ce consemnează contractele de transport sunt titluri improprii,
titluri ce au multe asemănări cu titlurile de credit, însă nu se
subsumează acestei categorii.1
Cuprinsul documentului de transport.
Documentele de transport au clauze obligatorii şi
neobligatorii.
a) Obligatorii:
- data contractului;
- natura documentului de transport (la ordin sau la purtător);
- părţile contractului;
- identificarea bunurilor transportate;
- obligaţiile cărăuşului;
- preţul şi plata acestuia;
- semnăturile părţilor.
b) Neobligatorii: în această categorie intră itinerarul, clauza
penală, alte menţiuni.
Dacă nu sunt trecute toate menţiunile obligatorii, contractul
nu este nul. Conţinutul clauzelor poate fi stabilit prin orice
mijloace de probă. Excepţie face de la această regulă obiectul
contractului deoarece el trebuie să fie determinat sau determinabil.
În caz contrar, conform art. 948 şi 964 Cod civ. el este nul.
Funcţiile documentului de transport.
- este socotit un mijloc de probă. Peste el şi împotriva
conţinutului său se admite proba cu martori.
- în contractele de transport de persoane documentul este şi
un titlu de legitimare.
- conosamentul este socotit şi un titlu reprezentativ al mărfii
ce-i formează obiectul.

1
O. Căpăţână, ş.a., Titlurile comerciale de valoare, în Tratat de drept al
comerţului internaţional, Vol. II, Buc. 1987, p. 74 -79.
242
Ca mijloc de probă documentul are regimul juridic al
înscrisurilor sub semnătură privată. Menţiunile ce le cuprinde au o
putere doveditoare credibilă numai până la proba contrară.

Obligaţiile părţilor în contractul de transport.


Aceste obligaţii sunt diferite în raport de etapa parcursă în
derularea contractului. Distingem astfel trei momente: a) punctul
de pornire; b) deplasarea mărfii sau persoanei; c) punctul de
destinaţie.
a) obligaţiile părţilor la punctul de pornire:
Expeditorul se obligă la:
- alegerea mijlocului de transport (se face în raport de felul
mărfii, de particularităţile acestuia pe care le cunoaşte
expeditorul);
- predarea mărfii în vederea transportului ce se realizează
prin transmiterea posesiei acesteia în mod temporar, de la
expeditor la cărăuş. În îndeplinirea acestei obligaţii este foarte
importantă predarea cantitativă şi calitativă a mărfii. Prin HCM
nr.941/1959 sunt prevăzute în amănunt regulile după care se face
predarea.
- încărcarea mărfii în mijlocul de transport. În principiu,
obligaţia revine expeditorului, dar se poate conveni şi altfel.
Încărcarea se face după natura mărfii şi capacitatea mijlocului de
transport. Marfa este stivuită, calată, nivelată, legată, învelită, în
funcţie de tipul mijlocului de transport, (deschis, închis), de natura
mărfii. Operaţiunea se face cu celeritate, într-un termen rezonabil.
- să colaboreze cu cărăuşul pentru întocmirea documentelor
de transport. În concret expeditorul trebuie să pună la dispoziţia
cărăuşului înscrisuri necesare pentru identificarea mărfii şi pentru
îndeplinirea unor formalităţi pe care le solicită autoritatea,
cărăuşul ori destinatarul.
Expeditorul este răspunzător de regularitatea acestor
documente.

243
- să plătească preţul transportului dacă nu s-a convenit altfel
cu destinatarul, (în acest ultim caz avem de a face cu o clauză de
plată transmisă).
Cărăuşul are următoarele obligaţii:
- să accepte cererea de transport. El este în stare permanentă
de ofertă de servicii adresată public, ofertă ce-i angajează
răspunderea în mod unilateral.
- să procure un mijloc de transport adecvat. Mijlocul trebuie
să fie apt din punct de vedere tehnic şi funcţional pentru a realiza
în condiţii normale transportul convenit.
- să ia în primire marfa de la expeditor. Ea se cântăreşte în
mod obligatoriu cu excepţia situaţiei când legea prevede altfel.
HCM nr.951/1959 prevede reguli precise după care cărăuşul preia
marfa. El este îndreptăţit să refuze primirea când:
1. coletele sunt necorespunzător ambalate.
2. mărfurile au fost încărcate fără respectarea regulilor
tehnice.
3. mărfurile au fost încărcate în mijloace închise fără sigiliul
expeditorului sau în mijloace deschise fără marcaje sau cu marcaje
necorespunzătoare.
4. încărcătura are ca obiect mărfuri interzise la transport sau
admise în condiţii speciale, fără ca acestea să fie întrunite.
sau să formuleze rezerve la transport. Prin rezervele depuse
cărăuşul îşi preconstituie mijloace de apărare împotriva
răspunderii ce şi-o asumă de a asigura integritatea mărfii supuse
strămutării.
Primirea mărfii la transport prezumă că datele înscrise în
documentul de transport privitor la încărcătură corespund
realităţii, fiind exacte. Prezumţia este relativă, putând fi înlăturată
prin probe contrarii.
- să elibereze documentul de transport expeditorului.
b) obligaţiile părţilor în cursul deplasării mărfurilor:

244
Expeditorul poate pe durata transportului să-şi modifice
cererea iniţială. În raport de atitudinea expeditorului sunt stabilite
obligaţiile părţilor. Astfel:
1. în transporturile efectuate în condiţiile iniţial convenite.
Expeditorul are următoarea obligaţie:
- să însoţească marfa dacă însoţirea este obligatorie.
Regulamentul prevede că însoţirea este obligatorie când se
transportă vietăţi în mijloace de transport complete şi când
transportul se efectuează prin mijloace auto şi cuprinde produse ce
nu se pot preda spre transport individualizate. În rest, expeditorul
poate însoţi marfa ori de câte ori doreşte.
Expeditorul nu mai are alte obligaţii, după ce a predat marfa
către cărăuş.
Cărăuşul are următoarele obligaţii:
- să respecte ordinea expediţiilor, adică să le pună în
transport în ordinea primirii.
- să parcurgă ruta stabilită şi să respecte durata transportului.
- să conserve marfa pe parcurs.
2. în transporturile modificate prin voinţa expeditorului.
Contractul de transport permite expeditorului să modifice
prin voinţa sa unilaterală unele clauze ale contractului printr-un
contra-ordin. Această regulă este o excepţie de la principiul că
convenţiile nu pot fi modificate decât prin consimţământul mutual.
Contra-ordinul trebuie adus la cunoştinţa cărăuşului, fie că
se renunţă la transport, fie că se modifică condiţiile transportului.
El trebuie redactat scris. Dacă documentul de transport este sub
forma unui titlu negociabil (la ordin sau la purtător), expeditorul
ce emite un contra-ordin trebuie să restituie cărăuşului înscrisul de
transport întocmit iniţial.
Dreptul de a emite contra-ordine poate fi transmis
destinatarului sau unui terţ. Ultima ipoteză priveşte situaţia în care
documentul de transport are forma unui titlu negociabil. În acest
caz, dreptul de a modifica contractul iniţial aparţine celui ce
posedă titlul.
245
Destinatarul poate da contra-ordin din momentul în care
expeditorul i-a remis documentul de transport (art. 421 Cod com.).
Deci, în perioada de transport efectiv, singur, cărăuşul, are o
obligaţie suplimentară, anume să execute contra-ordinul, dacă
prestaţia de serviciu se derulează fără incidente independente de
voinţa părţilor.
Ceilalţi subiecţi au doar sarcina să emită un contra-ordin
valabil din punctul de vedere al formei şi al fondului.
Este posibil, totuşi, să apară în cursul transportului situaţii
fortuite sau de forţă majoră, situaţii ce pot duce la întârzierea
executării obligaţiilor de către cărăuş sau la imposibilitatea
îndeplinirii lor. În această situaţie, părţile au drepturi şi obligaţii
corelative, după cum urmează:
- dreptul expeditorului de a fi încunoştinţat despre
perturbarea transportului (obligaţia corelativă a cărăuşului de a
informa despre eveniment).
- dreptul expeditorului de a decide soarta transportului
afectat (cu obligaţia corelativă a cărăuşului de a se conforma
dispoziţiei expeditorului).
- obligaţia debitorului prestaţiei de a suporta riscurile
contractuale. În concret, debitor este cărăuşul care va pierde
contravaloarea la care ar fi avut dreptul dacă marfa ajungea la
destinaţie. Totuşi, expeditorul, în asemenea situaţie trebuie să
plătească cărăuşului cheltuielile suportate de acesta din urmă
pentru pregătirea mijlocului de transport şi, plata taxelor aferente
strămutării încărcăturii în proporţie de drumul făcut.
- obligaţia expeditorului de a restitui documentele de
transport negociabile.
c) obligaţiile părţilor la punctul de destinaţie.
Cărăuşul are următoarele obligaţii:
- să identifice destinatarul şi să avizeze despre sosirea
transportului;
- să elibereze marfa la destinaţie. El poate să refuze
eliberarea mărfii dacă nu se plătesc taxele de transport ori când
246
destinatarul este în stare de faliment. De asemenea, marfa nu se
eliberează dacă este supusă unui sechestru asigurator sau dacă
reglementările fito-sanitare de la locul de destinaţie impun măsuri
de carantină.
Destinatarul are următoarele obligaţii:
- să ia în primire marfa transportată. Aceasta presupune
verificarea mărfii şi constatarea deficienţelor transportului. În caz
de constatare de deficienţe, destinatarul trebuie să urmeze conduita
prescrisă de art. 54 din Regulamentul aprobat prin HCM
951/1959.
- să descarce marfa din mijlocul de transport în timp util.
- să plătească sumele restante datorate cărăuşului.
Cele expuse mai sus reprezintă regulile generale în materie
de contract de transport comercial. Prin prevederi speciale, prin
regulamente şi alte acte normative, pe sectoare de activitate de
transport sunt reglementate alte particularităţi ale contractelor de
transport speciale. Aceste prevederi nu fac obiectul acestui studiu,
fiind cuprinse în conţinutul disciplinei dreptul transporturilor.
Expunerea făcută insistă asupra particularităţilor contractului
de transport comercial, asupra elementelor ce deosebesc acest
contract de alte contracte de prestări servicii şi alte contracte
comerciale.

Bibliografie:

1. Căpăţână, O., Contractul comercial de transport, Bucureşti,


1995

247
2. Căpăţână, O., ş.a., Titlurile comerciale de valoare, în Tratat
de drept al comerţului internaţional, Vol. II, Bucureşti,
1987

248
CAPITOLUL X

CONTRACTUL DE LEASING

Noţiune. Clasificare.
Leasing-ul este o operaţie juridică complexă prin care o
persoană (de obicei o societate specializată), cumpără un bun
pentru a-l închiria unei alte persoane (utilizator), care la sfârşitul
contractului de locaţie are posibilitatea de a cumpăra bunul
respectiv contra unui preţ rezidual (preţ convenit în aşa fel încât să
se ţină seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu
de chirie, adică de amortizare a bunului pe această cale).
Nu este lipsit de importanţă faptul că utilizatorul nu este
obligat să cumpere: el poate continua contractul de locaţie sau
poate să rezilieze acest contract.
Operaţia de leasing presupune trei subiecţi:
- vânzătorul lucrului: poate fi un furnizor, un constructor, un
fabricant;
- cumpărătorul bunului: în fapt este finanţatorul afacerii,
deoarece pune la dispoziţie banii.
- utilizatorul bunului: cel care îl foloseşte în afacerile
curente.
Formele operaţiunilor de leasing sunt următoarele:
a) după obiectul său concret
- mobiliar. De obicei se utilizează în vânzările de
echipament industrial, de autoturisme. Conform O. G. nr.51/1997,
republicată în M.Of. nr.9/12.01.2000 şi modificată prin Legea
nr.571/2003 şi Legea nr.533/2004 publicată în M.Of.
nr.1135/01.12.2004 nu pot intra în asemenea schemă bunurile ce
fac obiectul unei concesiuni şi înregistrările pe bandă audio şi
video, piesele de teatru şi alte creaţii intelectuale.

249
- imobiliar. Au ca obiect bunuri imobile. În regim de carte
funciară operaţiunile se intabulează sau notează, după caz.
b) în raport cu părţile contractante
- leasing direct: presupune încheierea nemijlocită a
contractului între producător-furnizor şi utilizator;
- leasing indirect: se realizează prin intermediul unor
societăţi finanţatoare sau de intermediere.
c) după conţinutul ratelor:
- leasing financiar, prin care în perioada de închiriere se
recuperează prin taxa de leasing, preţul bunului, costurile auxiliare
şi un beneficiu. În această perioadă leasing-ul nu poate fi reziliat.
- leasing operaţional. Este un contract de locaţie pur şi
simplu a unor materiale pe termen scurt, încheiat între
întreprinderi comerciale care nu au un statut de instituţie
financiară, dar care oferă prestaţii suplimentare, precum service-
ul. De obicei, este un leasing direct şi închirierea bunului se face
pe o perioadă mai scurtă decât durata vieţii economice a acestuia.
- leasing funcţional. Realizarea lui presupune respectarea
numai parţială în perioada de bază de închiriere a preţului bunului
contractat. Societatea de leasing îşi asumă riscul privind uzura
morală şi răspunde pentru furnizarea pieselor de schimb, efectuând
reparaţii şi plătind impozitele către stat.
d) după elementele cu care se calculează ratele:
- leasing net: ratele cuprind numai părţi din preţul bunului
închiriat şi din beneficiu.
- leasing brut: ratele cuprind părţi din preţ, cheltuieli de
întreţinere, reparaţii şi beneficiu.
e) după durata închirierii:
- pe termen mediu de la 1 an la 2-3 ani
- pe termen lung, presupune o durată medie de 8 ani.
Potrivit prevederilor art. 7 din OG nr. 51/1997 republicată şi
modificată, contractul de leasing nu se poate încheia pe o perioadă
mai mică de 1 an.
f) după tehnica de realizare
250
- leasing experimental, se foloseşte pentru promovarea
vânzărilor de maşini şi utilaje. Presupune închirierea pe termen
scurt cu condiţia să fie achiziţionate de locatari.
- leasing time sharing, se utilizează în vânzarea de
ordinatoare şi aparatură electronică. Formula presupune
posibilitatea închirierii în comun de mai mulţi utilizatori. Rata este
împărţită între utilizatori şi nu se impune condiţia cumpărării
bunului la valoarea reziduală.
- renting sau hire, presupun operaţiuni pe perioadă redusă
pentru mijloace de transport şi construcţii. Se închiriază în mod
succesiv, proprietarul asigurând service-ul. Locatarii nu sunt
obligaţi la cumpărare.
- lease back, oferă proprietarilor de bunuri imobile să-şi
procure mijloace financiare prin vânzarea bunului către o societate
specializată, după care îşi închiriază fostul său imobil. Finanţatorul
permite răscumpărarea imobilului la încetarea locaţiei.
Proprietarul bunului este şi furnizor şi utilizator.

Obligaţiile părţilor
Utilizatorul
- are poziţia juridică a unui locatar. De capacitatea sa
organizatorică depinde rentabilitatea întregii afaceri. El
întrebuinţează bunul ce face obiectul locaţiunii.
El are următoarele obligaţii1:
- să primească bunul la termenul stipulat în contractul de
vânzare-cumpărare şi contractul de leasing.
- să nu încheie un contract de sublocaţie privind bunul fără
acordul societăţii de leasing.
- să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă în cuantumul
stabilit şi la termenele fixate.

1
O. G. 51/1997, M. Of. nr. 224/30. 08. 1997, republicată în M. Of. nr. 9/12. 01.
2000.
251
- să se îngrijească să obţină de la vânzător livrarea bunului şi
să indice public cine este proprietarul acestuia.
- să întreţină şi să repare echipamentul închiriat.
- să răspundă pentru pierderea, furtul, distrugerea sau orice
pagubă produsă bunului.
- să apere faţă de terţi dreptul proprietarului.
Furnizorul
Are poziţia unui vânzător. De obicei este însuşi producătorul
unor bunuri de valoare însemnată. Are următoarele obligaţii:
- să livreze şi să instaleze bunul.
- să acorde garanţii pentru bun.
- să răspundă pentru viciile ascunse ale bunului.
Creditorul (finanţatorul)
Finanţările de acest tip se fac de către societăţi comerciale
specializate în leasing ce sunt înregistrate la Oficiul pentru
operaţiuni de leasing, organism guvernamental subordonat
Ministerului de Finanţe. Ele se înfiinţează şi funcţionează potrivit
Legii nr. 31/1990, republicată.
Prin modificarea adusă OG nr.51/1997, republicată de către
art. VII din Legea nr.99/1999, privind unele măsuri pentru
accelerarea reformei economice, societăţile de leasing sunt
obligate să aibă la înfiinţare, un capital minim, subscris şi vărsat
de 500. 000. 000 lei. Societăţile care, în termen de 1 an de la
intrarea în vigoare a acestei legi, nu îşi vor majora capitalul social,
nu vor mai avea dreptul să efectueze operaţiuni de leasing.

Obligaţiile finanţatorului sunt:


- să asigure utilizatorului posibilitatea să negocieze cu un
furnizor bunul dorit.
- să încheie un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul
desemnat de utilizator.
- să încheie un contract de leasing cu utilizatorul conferindu-
i drepturile ce rezultă din calitatea de proprietar mai puţin atributul
de dispoziţie.
252
- să respecte la expirarea locaţiunii dreptul opţiune al
utilizatorului.
- să garanteze pe utilizator de evicţiune.

Natura juridică a operaţiunilor de leasing.


Leasing-ul nu este considerat o juxtapunere de operaţii
juridice1, ci un contract complex care presupune raporturi juridice
diferite între cei trei subiecţi.
El presupune următoarele operaţiuni:
- o vânzare-cumpărare cu privire la bunul ales de către
utilizator. Să încheie de către finanţator, vânzătorul fiind
furnizorul. Cumpărătorul finanţator este primitorul dreptului de
proprietate şi datorează preţul din momentul încheierii
contractului. Faţă de vânzarea obişnuită, vânzătorul nu păstrează
bunul, ci îl livrează utilizatorului. Este posibil ca finanţatorul să
mandateze chiar pe utilizator să negocieze, să preia şi să instaleze
bunul cumpărat.
- o locaţiune ce intervine între finanţator şi utilizator. De
obicei, este precedată de o promisiune de locaţiune sinalagmatică:
finanţatorul promite că bunul cumpărat îl va da în locaţie, iar
utilizatorul promite că va închiria bunul.
Spre deosebire de locaţia obişnuită utilizatorul suportă riscul
pieririi bunului.
- promisiunea unilaterală de vânzare: utilizatorul la sfârşitul
perioadei de locaţie irevocabilă poate opta între cumpărarea
bunului la valoare reziduală, prelungirea locaţiei sau restituirea
către proprietar.
În caz de neplată a ratelor contractul poate fi reziliat urmând
ca bunul să fie restituit proprietarului. Însă, finanţatorul proprietar,
va beneficia de plata în continuare a ratelor, drept sancţiune pentru
neîndeplinirea obligaţiei de către utilizatorul locatar. Această
măsură severă, în câştigul finanţatorului este considerată de

1
T. R. Popescu. Dreptul comerţului internaţional. Buc. 1983, p. 323
253
practică, drept o desdăunare, fiind singurul mijloc ce obligă părţile
la îndeplinirea sarcinilor ce şi le-au asumat1.
Proprietarul bunului poate să-l vândă unui terţ însă
cumpărătorul va fi ţinut să respecte locaţiunea şi promisiunea de
vânzare asumată la încheierea acesteia.
Utilizatorul nu poate să vândă bunul deoarece el nu este
proprietar. El poate invoca prevederile art. 1909 Cod. civ. , când
bunul este mobil.

Bibliografie:

1. Costin, M.N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor,


vol. II, Cluj
2. Popescu. T.R., Dreptul comerţului internaţional. Bucureşti,
1983

1
M. N. Costin, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor, vol. II, Cluj
Napoca 1996, p. 124
254
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Lucrări cu caracter general

1. Anghel I., Deak Fr., Popa I. F., Răspunderea civilă delictuală,


Bucureşti, 1972.
2. Anca P., Popescu T. R., Teoria generală a obligaţiilor,
Bucureşti, 1969.
3. Băcanu I., Regimul juridic al dobânzilor, Bucureşti, 1995.
4. Beleiu Gh., Drept civil român, Bucureşti, 1994.
5. Cantacuzino M. B., Elementele dreptului civil, Bucureşti,
1998.
6. Capriel A., Procedura reorganizării şi lichidării judiciare,
Bucureşti, 1995
7. Căpăţână O., Ştefănescu B., Tratat de drept comercial
internaţional, vol. II, Bucureşti, 1997.
8. Căpăţână O., Contractul comercial de transport, Bucureşti,
1995.
9. Cărpenaru St. D., Drept comercial român, Bucureşti, 1998.
10. Costin M. N., Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional,
vol. I-II, Bucureşti, 1994.
11. Costin M. N., Schiau I., Prescure T., Reorganizarea şi
lichidarea judiciară, Bucureşti, 1997.
12. Costin M. N., Dicţionar de drept internaţional al afacerilor,
vol. I, Bucureşti, 1996.
13. Costin M. N, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor,
vol. II, Bucureşti, 1996
14. Costin M. N, I. Les, M. Minea, I. Radu, Dicţionar de drept
procesual civil, Bucureşti, 1993
15. Costin M. N., Tratat de drept comercial. Teoria generala a
obligaţiilor. Vol. I, Tg. Mures 1993
16. Costin M. N., Marile instituţii ale dreptului civil roman, vol.
III, Cluj-Napoca

255
17. Deak Fr., Tratat de drept civil, Bucureşti, 1997.
18. Deak Fr., Cărpenaru Şt. D., Contractele civile şi comerciale,
Bucureşti, 1994.
19. Deleanu I., Procedura civila, vol. I. Iasi, 1994
20. Demetrescu P., Georgescu I. L., Codul Comercial "Carol al
II-lea". Raportul Consiliului Legislativ. Comentarii, Ed.
Cartea Româneasca, Bucureşti, 1940;
21. Finţescu I. L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti,
1946, vol. II, Societăţi comerciale, Bucureşti, 1948.
22. Gavalda Ch., Stoufflet J., Droit de credit. Effets de
commerce. Cheques. Cartes du paiement et de credit. Paris
1987
23. Georgescu I. L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti,
1946, vol. II Societăţile comerciale, Bucureşti, 1948.
24. I. L. Georgescu, Drept comercial roman, Teoria generală a
obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare-
cumpărare comercială, Bucureşti, 1994
25. Gherasim D., Buna credinţă în raporturile juridice civile,
Bucureşti, 1991
26. Hamangiu C., Roseti Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de
drept civil român, Bucureşti, 1998.
27. Jauffret A., Manual de droit comercial, Paris, 1982.
28. Luha V., Drept comercial. Bunurile, Alba Iulia, 1998.
29. Lupan E., Drept civil. Partea generala, Cluj-Napoca, 1981
30. Munteanu R., Contracte de intermedieri în comerţul exterior
al României, Bucureşti, 1987.
31. Negrea C., Drept civil. Raporturi de obligaţiuni, vol. III,
Cluj 1923
32. Petrescu R., Teoria generală a obligaţiilor comerciale,
Bucureşti, 1994.
33. Petrescu R., Drept comercial român, Bucureşti, 1996, p. 61;
34. Petrescu C. Ercea, Curs de drept comercial, vol. I, Cluj, 1948
35. Petrescu-Ercea C., Drept comercial. Teoria obligaţiilor
comerciale, vol. III, Cluj 1945.
256
36. Pop A., Beleiu Gh., Drept civil, Bucureşti, 1975.
37. Pop A., Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti,
1975, p. 200;
38. Poruţiu P., Tratat de drept comercial, vol. I, Cluj, 1945.
39. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi,
1994.
40. Pop L., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti,
1998.
41. Popescu T. R., P. Anca, Teoria generala a obligaţiilor,
Bucureşti, 1968
42. Popescu T. R., Dreptul comercial internaţional, Bucureşti,
1976.
43. Porumb G., Codul de procedura civila, comentat şi adnotat,
vol. I, Bucureşti, 1960
44. R.Rodiere, I.R.Rives Lange, Droit bancaire, Dalloz, 1980
45. Rucăreanu I., Curs de drept. Elemente de drept civil şi
comercial comparat, Bucureşti, 1980
46. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generala a
obligaţiilor, Bucureşti, 1981
47. Stătescu C., Bârsan C., Tratat de drept civil. Teoria generală
a obligaţiilor, Bucureşti, 1981.
48. Stătescu C., Bârsan C., Drept civil. Teoria generala a
obligaţiilor, Bucureşti, 1994
49. Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil,
Bucureşti1977
50. Turcu I., Teoria şi practica dreptului comercial român, vol.
I-II, Bucureşti, 1998.
51. Turcu I., Dreptul afacerilor, Iaşi, 1992.
52. Turcu I., Contractele comerciale, vol. I-II, Bucureşti, 1997;
53. Turcu I., Reorganizarea şi lichidarea judiciară,Bucureşti, 1996.
54. Turcu I. - Operaţiuni şi contracte bancare, Bucureşti, 1994.
55. Vivante C., Principiile dreptului comercial, Bucureşti, 1928.
56. Vlachide P. C., Repetiţia principiilor de drept civil, vol. I,
Bucureşti, 1994
257
57. Vlachide, P. C., Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II,
Bucureşti, 1994.
58. Zlătescu V. D., Garanţia creditorului, Bucureşti, 1970.
59. Zinveliu I., Contractele civile, instrumente de satisfacere a
intereselor cetăţenilor, Cluj-Napoca, 1978.

II. Articole

1. Albu I., Man A., Regula "nemo plus juris ad alium transferre
potest quam ipse habet" şi abaterile de la aceasta regula,
Rev. de drept comercial 7 - 8/1996
2. Albu I., Libertatea contractuală, Dreptul 3/93.
3. Albu I., Man A., Înscrisurile în domeniul actelor juridice
civile, comerciale şi de dreptul muncii, Dreptul 7/96.
4. Beleiu Gh., Giurcă G., Teoria impreviziunii. Rebus sic
stantibus în dreptul civil, Dreptul 10-11/93.
5. Căpăţână O., Interzicerea concurenţei în raporturile dintre
comerciant şi prepus sau alţi salariaţi, R. Dr. Com. 4/92
6. Clocotici D., Gheorghiu Gh., Unele consideraţiuni privind
contractul de agent şi contextul relaţiilor comerciale
internaţionale, R. Dr. com. 2/95
7. Clocotici D., Mandatul comercial, R. Dr. Com. 11/96
8. Chelaru E., Despre vânzarea gajului comercial, Dreptul 7/94
9. Deteşan A., Vânzarea comercială internaţională, Rev. Ec. 1974
10. David S., Contractul de concesiune, Dreptul 9/91
11. David S., Regimul general şi de drept internaţional privat al
răspunderii pentru produse, R. Dr. Com. 4/93
12. Prescure T., Administratorii şi lichidatorii juridici. Condiţiile
şi procedura de numire. Deosebiri faţă de administratorii şi
lichidatorii de drept comun, R. Dr. Com. 2/96
13. Turianu C., Răspunderea civilă pentru daune morale, Dreptul
4/1993
Listă de abrevieri

258
M.O.; M.Of. – Monitorul Oficial
I.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
T.S. – Tribunalul suprem
L – Legea
C. com. – Codul comercial
C.civ. – Codul civil
D. – Decretul Consiliului de Stat
HCM – Hotărârea Consiliului de Miniştri
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
S.civ. – sentinţa civilă
dec.civ. – decizia civilă
dec. – decizie
C.D. – Culegere de decizii
Rev. dr. com.; R.D.C. – Revista de drept comercial
RRD – Revista română de drept
vol. – volumul
sect. - secţiune
op.cit. – opere citate
p.; pp. – pagina; paginile
Buc. – Bucureşti

259